MINISTERUL EDUCATIEI CERCETARII, TINERETULUI SI SPORTULUI

GRUP SCOLAR DE TURISM ARIESENI

PROIECTEXAMEN DE CERTIFICARE A COMPETENTELOR

PROFESIONALE

Nivel III

Domeniul:Turism si alimentatie.Calificarea profesionala: Tehnician in gastronomie.

TEMA LUCRARII:OBICEIURI, TRADITII SI INFLUENTE DIN BUCATARIA

ROMANEASCA IN OFERTA DE PRODUSE DIN ZONA MUNTILOR APUSENI.

INDRUMATOR: ELEV:Prof. Mocan Ioan Claudiu Petruse Ancuta

Cuprins ARGUMENT

CAPITOLUL I:I.1.Scurt istoric al bucatariei romanesti I.2.Gospodăria ţărănească - Scurt istoricI.3.Obiceiuri si traditii romanesti. I.4.Mancaruri specific romanesti. I.5.Portul popular din zona Muntilor Apuseni.I.6.Targul de pe Muntele Gaina.

CAPITOLUL II:Obiceiuri, traditii si influente din bucataria romaneasca in oferta de produse din zona Muntilor Apuseni.

CAPITOLUL III:

Concluzii si propuneri

Bibliografie

Anexe

ARGUMENT

Zona Muntilor Apuseni este deosebit de dotata in obiecte turistice naturale, traditii si obiceiuri ceea ce a dus la intensificarea circulatiei turistice si crestera numarului de structuri de primire turistice. Cadrul natural al zonei Muntilor Apuseni favorizeaza dezvoltarea serviciilor turistice comparativ cu alte activitati precum agricultura sau industria care nu se regasec in zona noastra.

Problema produselor care au fost si sunt consumate de fiecare individ de-a lungul vietii, a modului cum acestea sunt realizate, procurate, prelucrate, prezentate, servite si in ultima instanta consumate , au constituit din cele mai vechi timpuri un apanaj al societatii respective . Referindu-ne la istoria poporului roman, din acest punct de vedere, trebuie sa ne amintim ca pentru multi din stramosii nostri, viata a fost dura, nesigura si uneori scurta. Structura si natura activitatii ce au desfasurat-o, conditiilr psiho-sociale si climaterice au fost factorii care au determinat modul de alimentatie si obiceiurile de hrana ale acestora, la care, o oarecare influienta au avut-o si contactele cu alte popoare. Conform traditei, servirea mancarilor se facea de persoana care le pregatea, de obicei mama sau bunica, ajutata de fata cea mai mare. Castroanele sau strachinile pline cu mancare se asezau la mijocul blatului rotund al unei mese cu trei picioare scurte. Cei ce participau la masa sedeau pe scaune din lemn cu picioare scurte si cu ajutorul lingurilor din lemn luau mancarea respectiva, de regula dintr-un singur vas. Se manca in liniste, cu multa evlavie si respect, apreciind munca depusa pentru obtinerea produselor si a mancarurilor. In prezent aceasta activitate a evoluat, odata cu unele schimbari economico-sociale si culural-educationale ce au loc in socitate, in viata de zi cu zi.Atat in trecutul nu prea indepartat cat si in viitor, activitatea de preparare a hranei, a mancarurilor si servirea acestora in locuri publice isi au rolul si importanta lor, neputand fii inlocuite sau contestate, orcare ar fi forma de organizare. In contextul general al transformarilor ce au loc, prepararea, prezentarea si servirea mancarurilor si bauturilor dobandesc noi valente , determinate, in principal de doi factori decisivi: amplificarea miscarii libere a oamenilor si crestera cerintelor si preferintelor culinare, justificate de un trai civilizat, modern si de o activitate mai intensa.

CAPITOLUL I

I.1.Scurt istoric al bucatariei romanesti Bucătăria românească este denumirea pe care o poartă rezultatul

sintetizării, în timp, a gusturilor şi obiceiurilor gastronomice specifice poporului român. Ea este diversă, cuprinde nenumărate obiceiuri şi tradiţii culinare, mâncăruri specifice, împreună cu obiceiuri provenite prin intersectarea culturii gastronomice cu tradiţii ale altor popoare, cu care poporul român a intrat în contact dealungul istoriei.

Bucătăria românească cuprinde atât bucate de zi cu zi cât şi preparate speciale de sărbătoare. Poporul român fiind creştin încă de la începuturile formării sale. Bucătăria românească cuprinde numeroase bucate de praznic rânduite în funcţie de anotimpul şi sărbătoarea pomenită. Bucatele româneşti sunt alcătuite atât din legume, cereale, uleiuri vegetale, lapte, produse lactate cât şi din carne şi subproduse din carne. Un loc aparte în Bucătăria românească îl au dulciurile, plăcintele, dulceţurile.

I.2.Gospodăria ţărănească - Scurt istoric

Bogăţia vânatului răspândit în pădurile româneşti a adus după sine ştiinţa preparării vânatului în diverse mâncăruri şi preparate.Prin intersectarea culturilor, Bucătăria românească a fost influenţată de bucătăria balcanică, de germană, sârbească, italiană, şi maghiară, dar nu numai, ştiut fiind faptul că diversitatea gusturilor şi rafinamentul preparatelor din toate ţările lumii sunt apreciate de marii cunoscători ai tradiţiilor popoarelor.

În societăţile premoderne, importanţa gospodăriei ţărăneşti, şi a ţăran-ului agricultor ca lucrător al pământului şi mai ales crescătorului de animale este primordială. Este remarcată importanţa socială deosebită a ocupaţiei ţăranului, care este producător de bunuri şi materii prime, a cărui muncă pre-supune un surplus de materie primă care să aducă hrană şi celorlalte clase sociale, care nu se ocupă cu agricultura sau creşterea animalelor. Cu cât sur-plusul de produse rămas de la gospodăria ţărănească este mai mare cu atât mai uşor se vor hrăni şi celelalte gospodării. Deci, cu cât gospodăria ţărănească este mai prosperă, şi mai bine utilată cu atât se vor hrăni celelalte

clase sociale mai bine. De altfel, gospodăria ţărănească a reprezentat multă vreme baza economică a societăţii.

Istoria a influenţat aşezarea gospodărească creând necesităţi deosebite. Astfel apare în zona de Sud-Est a României, în perioadele când năvălirile turcilor şi tătarilor erau foarte dese, locuinţa sub pământ, bordeiul. Bordeiul, este o construcţie cu dimensiuni reduse, care se poate efectua repede, săpând pământul. El poate avea formă paralelipipedică sau rotundă şi este acoperit cu paie, cu nuiele sau şiţă, materii prime la îndemână. Are o singură cameră, ferestrele mici acoperite cu membrană din vezică de bou, pentru a păstra căl-dura sau cu şiţă de lemn. În perioadele mai blânde istoric, bordeiul prezintă o anexă laterală săpată în pământ care preia rolul de cămară sau cameră pentru depozitarea alimentelor.

Vatra este construită în mijlocul încăperii din piatră, pământ şi din lut şi are dublu rol - acela de încălzire şi de preparare a hranei familiei, iar fu-mul se înalţă ieşind prin mijlocul acoperişului.

În zona Transilvaniei, zonă apărată de lanţul muntos al Muntilor Carpati, deci mai puţin ameninţată de năvălirile barbarilor, bordeiul apare săpat în grădină, având rol de cămară răcoroasă pentru păstrarea alimentelor.

În perioadele calme ale istoriei gospodăria ţărănească din Sud-Est evoluează, începând să fie înălţată deasupra pământului, construită din bârne de salcâm, lipite cu chirpici şi fiind alcătuită din două încăperi, acoperită cu stuf sau nuiele de salcie sau salcâm, esenţe des întâlnite în zonele de luncă. Astfel s-a ajuns ca în zilele noastre, gospodăria din această zonă, să fie cel mai adesea construită din cărămidă, fie arsă, fie nearsă, acoperită cu olane sau cu şită din lemn. Alături s-a adăugat şi pridvorul din lemn care com-

pletează spaţiul casnic şi preia unele din activităţile desfăşurate în casă, pen-tru perioada de vară fierbinte. De asemenea multe gospodării se completează cu fântâni proprii, unele chiar la mare adâncime.

Gospodăriile situate în Transilvania secolelor XII-XVI, având în vedere preluarea apărării marginilor Regatului Ungariei de desele năvăliri turceşti şi tătăreşti, încep să dezvolte un caracter militar, prin popularea cu soldaţi ai imperiului, transformându-se în mici cetăţi întărite, construite din piatră şi cărămidă, împrejmuite cu ziduri puternice, crenelate. Gospodarii lor sunt fie localnici crescători de animale, agricultori sau cavaleri ai gărzilor, cu soldaţii lor.

În prezent în zona Transilvaniei majoritatea gospodăriilor sunt alcătu-ite de: casă, căsuţă continuate cu şop cu spaţiu pentru depozitarea uneltelor, şură mare sub care se adăpostesc coteţele pentru porci. Casa este înaltă cu fundaţie adâncă construită din piatră de râu, pe beci şi deţine de cele mai multe ori trei încăperi: tinda care a preluat rolul holului de intrare, camera dinainte şi cameră de zi, care uneori preia şi rolul bucătăriei. Căsuţa este casa bătrânească păstrată pe curte, în ea locuind de multe ori bătrânii, părinţii.

Acolo unde au rămas numai familiile tinere căsuţa preia rolul bucătăriei şi locuinţei de vară. Gospodăria este continuată cu grădina de legume, urmată de livada de pomi fructiferi. Curtea este închisă aproape ca o cetate, cu poartă înaltă din blană de brad sau stejar şi zid de piatră. Ferestrele sunt ferecate cu obloane de lemn gros cu balamale metalice.

I.3.Obiceiuri si traditii romanesti.

Ocupaţiile de bază ale locuitoriilor României au fost încă din cele mai vechi timpuri agricultura, creşterea animalelor şi vânătoarea. Relieful României fiind bogat reprezentat atât de zone de luncă, câmpie, de zone deluroase şi intracolinare precum şi de numeroase înălţimi montane, dezvoltarea culturilor agricole şi pomicultura au oferit posibilitatea dezvoltării unei bogate tradiţii culinare, bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor şi fructelor. Bogăţia fâneţelor răspândite pe coamele dealurilor şi poalele munţilor a oferit posibilităţi mari de creştere a animalelor. Astfel bucătăria românească se bucură de o gamă variată de produse de carne,

lapte, lactate, produse din lapte, specifice prin gustul, aromele folosite precum şi prin tehnicile de elaborare.

Prin formarea sa daco-romană cultura gastronomică a poporului român a moştenit numeroase obiceiuri culinare: de la romani vine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul iniţial al termenului latin placenta, turcii au adus ciorba de perişoare, grecii musaca, de la bulgari există o largă varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca, iar şniţelul vine de la austrieci. Unul dintre feluri de mâncare tipic româneşti este mămăliga. Aceasta este o fiertură de făină de porumb, cu sare şi uneori poate avea adaosuri ca zer, unt, brânză în funcţie de preparatul final obţinut. Ea era folosită foarte des în alimentaţia ţăranilor agricultori şi a crescătorilor de animale şi înlocuia pâinea care în perioada istorică pre-industrială era obţinută în gospodărie prin prelucrarea manuală.

Foarte des în bucătăria românească se foloseşte carnea de porc, dar se consumă şi carnea de vită, pui, oaie sau miel precum şi carne de vânat. Praznicele rânduite de Biserică au adus un aport deosebit în cultura gastronomică românească aducând o gamă foarte bogată de bucate de sărbătoare. Specifice praznicelor sunt mâncăruri precum: cârnaţi, caltaboşi, piftia, cozonacul, sarmale. Mesele principale sunt micul dejun, prânzul şi cina. Micul dejun poate fi alcătuit din produse lactate: lapte, brânză, iaurturi, brânzeturi proaspete sau fermentate, cereale sau pâine; produse din carne: salam, suncă, slănină; ouă preparate fierte, omletă, ochiuri sau în diverse combinaţii cu legume şi carne, fructe proaspete sau preparate sub formă de gemuri sau dulceţuri. Pentru persoanele care lucrează până târziu după ora 17 micul dejun este necesar să fie mai consistent, renunţânduse deseori la masa de părânz care se poate înlocui cu o gustare.

Prânzul obişnuit este alcătuit din trei feluri de mâncare: ciorbă sau supă, din carne şi legume, sau numai din legume mai ales pentru zilele de

post, sau salate de legume, carne; felul doi mâncare alcătuit din legume, sau legume şi carne în diferite moduri de preparare, soteuri, mâncăruri, fripturi, etc.; felul trei, desertul, alcătuit din prăjituri, plăcinte, fructe, tarte sau preparate din aluaturi şi fructe.

Pentru zilele de sărbătoare, diminica şi praznicele creştine, se adaugă la masa de prînz aperitive cum ar fi salate de legume sau carne însoţite de diverse sosuri, mezeluri, pateuri de carne, brânzeturi sau preparate cu brânză, plăcinte, merdenele, pateuri, şi se adaugă un desert mai bogat, cozonaci, prăjituri, torturi, brânzeturi cu fructe.

Pentru creştinii care respectă posturile rânduite de Sfânta Biserică o atenţie deosebită trebuie acordată aportului zilnic de calorii şi vitamine, raportat la munca prestată şi atenţie deosebită pentru a înainta în răbdare şi înfrânare însoţiţi de sfaturile părintele duhovnic, preotului.

Bucătăria românească oferă o gamă bogată şi variată de mâncăruri şi produse de post.

I.4.Mâncăruri specific româneştiCiorbe:

Ciorbă de burtă, ciorbă ţărănească, ciorbă de peşte Preparate diverse:SărmăluţeArdei umpluţi,cârnaţi, caltaboşi,ciulama, chiftele, drob, ghiveci, iahnie,Mămăligă,mititei,musaca,papricaş,pârjoale, pilaf, soté de morcovi, tochitură, varzăcălită. Condimente şi salate:Ardei copţi, borş, murături, mujdei, salată de boeuf, salată de vinete, salată de cartofi, salată de sfeclă.

Brânzeturi: Brânză de burduf,brânză topită, caş, caşcaval, telemea.

Dulciuri:Clătite, cremă de zahăr ars, cozonac, gogoşi, plăcinte, lapte de pasăre. Bauturi:Afinată · Caisată · Cireşată · CornatăPălincă · Rachiu · Socată,Turţ · Ţuică · Vişinată · Zmeurată. Bogăţia dealurilor şi colinelor româneşti aduce după sine recolte bogate de struguri, şi fructe precum: merele, prunele, cireşele, caisele, piersicile, corcoduşele, vişinele, în România existând instituţii numeroase specializate în obţinerea Vinurilor naturale şi a băuturilor din fructe. Acestea însoţesc adeseori bogăţia meselor, mai ales în zilele de sărbătoare. Una dintre cele mai importante băutură este vinul, ţara noastră având o bogată tradiţie în prepararea lui.

I.5.Portul popular din zona Muntilor Apuseni.

Portul românesc, ca trasaturi generale are aceeasi asemanare pe tot cuprinsul tarii, avand desigur deosebiri de amanunte, cu schimbari de forma, croiala, sau doar de modul de folosire a pieptanaturii si a podoabelor. El are ca trasatura esentiala unitatea în varietate, diferitele costume fiind caracteris-tice regiunilor si zonelor respective.

Portul popular romanesc îsi gaseste radacinile în portul stramosilor nostri traci, geti si daci si se aseamana cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanica, desigur cu deosebirile care constau în amanunte decorative si col-orit. In decursul istoriei, structura si evolutia costumului popular romanesc si-a pastrat nealterate caracteristicile esentiale. Pornind de la realizari artis-tice facute cu materii prime produse în gospodariile taranilor, portul popular romanesc a evoluat de-a lungul secolelor, dovedind o bogata maiestrie a taranului roman, atat în ornarea tesaturilor si a broderiilor, cat si în obtinerea culorilor vegetale. Portul popular se diferentiaza în functie de anotimp, ocazii festive, varsta si sex, adaptandu-se ocupatiilor specifice fiecarei zone.

Astfel, în functie de ocazie, costumul popular poate fi mai simplu, de exemplu cel folosit în timpul muncilor agricole, pana la cel mai frumos or-nat, cel folosit la nunta. Diferenta costumelor se reflecta si în functie de cate-goriile de varsta, astfel, cel al copiilor, desi ca tip de îmbracaminte e la fel, are anumite diferente. De exemplu, la femei deosebirea consta în schimbarea gatelii capului, care difera în cazul fetei nemaritate fata de femeia casatorita.

În universul de referinte cosmice, sociale, biologice, istorice ale taran-ului din depresiunea Beiusului, pentru taranul român în general, portul popu-lar constituia o marca a identitatii sale.

O identitate construita într-un timp multimilenar, cu ascendenta neo-litica, influentata în devenirea ei de timpii istorici mai mult sau mai putin imediati, de comenzi sau obligatii sociale, de moda, de noi tehnologii, dar destul de putin de initiativa singulara.

Orice initiativa singulara în acest domeniu, pentru a se perpetua, pen-tru a se transmite în timp, trebuia sa fie preluata de comunitate. Comunitatea prelua numai forme ce reprezentau identitati categoriale, conform mentali-tatilor colective ale fiecarui timp.

Mutatii importante în acest port popular cu fundament arhaic, specific acestei zone, s-au produs fie prin influente straine, mai accentuate odata cu începutul epocii moderne, fie prin preluarea unor modele sau materiale din comert, proces accentuat pe la începutul sec. XX. Oricum, costumul tradi-tional românesc al zonei, în componentele sale esentiale este parte a unui în-treg, fiind unitar ca morfologie, functionalitate si exprimari stilistice cu cos-tumul national românesc în general.

Credem ca esentiala în cercetarea lui este, în primul rând, evidentierea interactiunii între functia utilitara a costumului si cea identitara: „În cerc-etarea portului bihorean, asadar am constatat nu numai pastrarea functiilor practice, utilitare si estetice ale pieselor de port, ci deopotriva, functiile legate de conditia sociala, economica, de vârsta, de ocupatie si de stare.

Costumul femeiesc tradiţional purtat în zonă se integrează şi el unităţii morfologice a costumului românesc în general. În formele sale vechi, acest costum se mai purta doar în satele din jurul Pietroasei, respectiv Chişcău, Stânceşti, Brădet până în urmă cu jumătate de secol. El era compus dintr-o piesă de bază, o cămaşă lungă de la umeri până sub genunchi, deci nu for-mată din două bucăţi spătoiul şi poalele, formulă introdusă mai târziu şi gen-eralizată în zonă. În faţă se purta o zadie – catrinţă şi ea rezonând  în unitatea costumului românesc. „Croiul cămăşii lungi se realiza din dreptunghiuri de pânză ţesută în casă, doi laţi pentru pieptul cămăşii, un lat pentru spate şi câte un lat pentru mâneci. Sub braţ se introducea un petic de pânză, triunghi-ular broschiţă sau lărgitură, care dădea lejeritate mânecii. Piesele compo-nente erau încreţite laolaltă pe fir de aţă groasă, formând gâtul sau gulerul cămăşii, peste care se adăuga o bentiţă îngustă, cu cusături geometrice deco-rative. La încheieturile mâinii mâneca era încreţită sub un pumnar îngust. Peste creţuri, pe o porţiune de 10-15 cm, se realiza cusătura decorativă pe fire numărate, scăfătura lată, tivită cu colţuri de cipcă sau cu o fodră îngustă.

Compoziţiile ornamentale ale cămăşii bătrâneşti se raportau întot-deauna la liniile de croi, fiind subliniate de broderia dantelată a cheiţelor, care mascau cusăturile de îmbinare. Ornamentul fin, discret, de la guler, era armonizat cu şirul lat de pui pe brâncă, cusături decorative de-a lungul mânecii sau cu şirul peste cot, realizat de-a latul mânecii.

Motivele geometrice, roata, cocârla, calea rătăcită, căliţa fără gătat, pana etc. erau brodate cu fitău alb la cămăşile feteşti sau năbrasc, adică fir răsucit alb-roşu sau roşu-vânăt, la cămaşa bătrânească. Marca de vârstă o dădeau nu numai culorile, ci şi amplitudinea decorului brodat…”.

  În lungul exerciţiu al purtării sale, cămaşa a căpătat numeroase cono-

taţii rituale sau de profilaxie magică, precum: „În cazul unor epidemii, ca măsură de profilaxie magică se confecţiona «cămaşa ciumii», lucrată într-o singură seară, de la asfinţitul soarelui până la miezul nopţii. Nouă bătrâne torceau fuiorul de cânepă, ţeseau pânza şi coseau cămaşa pe care o descântau de molimă şi apoi o duceau şi o lăsau la hotarul satului ca «dar pentru ciumă» (orice epidemie fiind considerată ca «pui» al ciumii), cu putere de a înlătura toate bolile şi necazurile comunităţii întregi”.

Noua variantă cu spătoi şi poale în locul cămăşilor lungi respectă în general structurile de croi şi cele ornamentale ale vechii cămăşi, cu decoraţi-uni pe piept şi pe spetezele umerilor. La spătoi apar totuşi două variante de deschidere  pentru îmbinare, la unele cu gura spre piept, la altele cu gura spre spate. Aplicaţiile de broderii pe dantele sau fodră de la guler, de la pum-nari, mânecile încreţite, bufante induc şi ideea asimilării unor formule ale costumului medieval de curte.

Poalele ce completau spătoiul în costumul femeiesc erau confecţionat din 4-6 laţi încreţiţi, cel puţin în varianta mai târzie de sfârşit de sec. XIX, ca şi gacile largi la bărbaţi, rezultat al unor influenţe foarte probabil cu aceeaşi sorginte.

Puternic  încreţite sus, erau prinse în pumnată, iar jos se desfăşurau într-o suită de fodre dantelate. În faţa poalelor se purta zadia – catrinţa, for-mulă arhetip venind din preistorie, oricum comună costumului românesc în general.

Iată descris acest port bărbătesc, din zona Beiuş – Vaşcău, de prof. I.S. Selageanu, în notele sale de călătorii, publicate în Famillia, în 1872: „Cămaşa scurtă fără guler…mâneci libere, unele în pumnăşei ciuntiţi, fitău puţin; la grumaz două balţuri din fitău roşu; capul cu părul lung, negru se acoperă cu căciulă de miel şi pălării cu obadă de rând nici lată ca la ardeleni nici îngustă ca la ungureni; brâul cu curea, picioarele în opinci, în spate co-joc, peste umeri suman până la genunchi; zicem peste umăr pentru că poporul şi în frigu ni ţî să pare că e prin Italia cu habiţele aruncate peste umeri; iarna peste tot bituşă albă. Sumanele poartă felurite decoraţiuni şi tiv-ituri mai pe toată vâlceaua altele, se osebeşte aşa zicând sătean de sătean”.

Piesele principale ale costumului bărbătesc au fost, în timp: cămaşa, cojocul, sumanul, gacile, cioarecii, zadia, bituşa, opincile, cuşma, clopul. Cămaşa bărbătească tradiţională cu mâneca largă fără pumnari, încheindu-se la gât în creţuri pe un şnur cu ciucuri descrişi de I.S. Selageanu, după o tipologie tradiţională a cămăşii ţărăneşti româneşti s-a mai păstrat în zonă doar în satele din jurul Roşiei. Ea a fost înlocuită cu o cămaşă cu pumnari brodaţi ce prindeau creţurile mânecii bufante, cu guler înalt la gât, brodat, şi cu platcă brodată pe umeri ca şi pieptul de asemenea brodat, dar şi ornamen-tat cu şiruri verticale de bumbi de sticlă colorată, cumpăraţi din comerţ. Cămăşile pentru bărbaţi erau diferenţiate pe vârste, cele fecioreşti fiind mai puternic ornamentate. Copiii până la 5-6 ani purtau cămăşi lungi, până sub genunchi.

O cămaşă specială, relaţionând în viaţa purtătorului la conjuncturile sociale, era cea cusută special pentru bărbaţii ce plecau la război, cămaşă căreia „după ce «cu lacrimi o spălau» şi «la lună o uscau» îi coseau la sub-siori, pe dinăuntru, pe partea inimii, legătură de izbândă, o batiste brodată, în care puneau fir roşu de lână, busuioc, usturoi, bănuţ de argint, hodolean şi rotopască ca să-l apere pe flăcăul ostaş de boli şi molime, de duşman şi de glonţ, de amărăciune şi de dor. Această legătură de izbândă era păstrată sub veşminte chiar după ce «rânduielile oastei» îl dezbrăcau de cămaşa investită prin credinţă şi magie cu puteri de apărare…”.

Cioarecii erau din ţesătură îngroşată în dube, venind pe un tipar arhaic dacic, strânşi pe picior, cu un prohab în faţă, cu cusăturile marcate uneori cu

postavuri colorate. În sezonul cald se purtau izmene lungi, înlocuite în a doua jumătate a sec. XIX cu izmenele largi, cu brăcinar, croite din 5-6 laţi, preluate pe filiera ungurească şi slovacă, şi de aici, purtate doar în zona de vest a ţării. În faţă, peste gaci, bărbaţii purtau şi ei zadie.

Piesa care personalizează mai accentuat costumul bărbătesc în zonă era cojocul, de aceea asupra lui vom reveni.

În cazul costumului popular local, în zona Beiuşului ca şi în alte zone ale ţării, o piesă de prestigiu era sumanul, venind şi el dintr-o veche tradiţie dacică. Pentru evul mediu, documentele vorbesc şi ele, direct sau indirect, despre sumănărit. Cnezii satelor de aici aveau obligaţia să dea 7 sumane sau cojoace „septem birras sen gubas”. Documentele atestă în 1342 şi constru-irea de noi pive în Bihor . În tarifele vamale stabilite în 1478 pentru târgurile din Beiuş şi Oradea, între mărfurile importante apar şi hainele de postav, re-spectiv sumanele şi păturile de lână. Şi peste aproape 400 de ani (între 1802-1844) aceleaşi tarife vamale prevedeau rezervarea „unui spaţiu mai mare pentru gubaş” = sumănar – deci pentru meşterii specializaţi în producerea şi vânzarea sumanelor. În această idee, Sârbeştiul a fost un centru specializat, populaţia satului practicând aproape în totalitate sumănăritul. Pănura era ţe-sută în sat sau cumpărată din alte părţi, inclusiv din zona Sibiului, bătută în ştezele, dubele atât de numeroase din zonă – vezi şi capitolul rezervat insta-laţiilor tehnice – iar pentru decor era folosit postavul subţire, divers colorat cumpărat din comerţ. Desfacerea produsului se făcea pe o piaţă mare locală, dar extinsă şi pe toată câmpia de vest. Sumanele erau lucrate fie acasă în Sârbeşti, fie în satele cumpărătorilor, direct la domiciliile lor. 

Cojoacelor tradiţionale le rezervăm un capitol special, în care ne per-mitem o analiză mai detaliată a lor. Realizăm acest excurs, care a constituit de altfel în urmă cu vreo 35 de ani, tema unei comunicări susţinută de sub-semnatul la centenarul muzeului naţional de artă, pentru a da cititorului o imagine posibilă asupra încărcăturii simbolice a ornamenticii în arta popu-

lară românească în general, în acest caz în arta costumului. De asemenea asupra vechimii sale.

Aproape pentru fiecare formă de manifestare a culturii româneşti tradiţionale se pot face asemenea incursiuni în timp. Acest tip de discurs ar depăşi însă viziunea sintetică impusă unei monografii, de aceea operăm cu el doar ca acest pars pro toto.

Înainte de a trece la discutarea motivelor ornamentale conţinute, tre-buie să menţionăm că în zonă exista în tipologia cojoacelor româneşti tradiţionale patru modele distincte, a căror purtare era delimitată aproximativ de spaţiul geografic, modele cu diferenţieri în ornamentică şi parţial în croi. Notăm că toate cele patru tipuri de cojoace au aproximativ aceeaşi tipologie; sunt fără mâneci, sunt relativ scurte, se deschid în faţă, au spatele con-fecţionat dintr-o singură bucată de piele iar faţa din două „aripi”, unite cu spatele prin cusături verticale sub braţ.

 

I.6.Targul de pe Muntele Gaina. In Tara Motilor, sub-regiune traditionala din Ardeal, in apropierea

localitatii Vidra de Sus, Alba se afla Masivul Gaina.Vara, in ziua de Sfantul Ilie sau in cea mai apropiata duminica de ziua

Sfantului Ilie, are loc Targul de fete la care participa fetele de maritat sau fetele mari care vor sa fie petite de feciori. Pregatirea pentru aceasta sarbatoare poate sa dureze ani de zile pentru fetele care aduc si zestrea primitade la parinti si rude impachetata in frumoase lazi de zestre sculptate cu diferite motive florale.

Originea “Targului de Fete” de pe Muntele Gaina se pierde in ne-gura mitului. Din ceea ce a fost candva mitul pagan n-au mai ramas decat fi-rave ecouri, vagi reverberati ale ritualilor solare din urma cu cateve mii de ani ale bastinasilor. Este clar ca la obarsia “Targului de Fete” de pe Muntele Gaina sta cultul soarelui de vreme ce el are loc in preajma solstitiu-lui de vara, cand oamenii de pe cele doua versante ale muntelui, care formau o comunitate spirituala distincta urcau pe seaua sau piscul Muntele Gaina ca sa proslaveasca astrul zilei sub tutela caruia statea toata viata si activitatea omului si a colectivitatii.

http://www.turismland.ro/wp-content/gallery/targul-de-fete-de-pe-muntele-gaina/targul-de-fete-de-pe-muntele-gaina-1.jpg

In aceasta zi de vara inalta oamenii veneau aici sa fie mai aproape de Soare, zeul zeilor, al oamenilor si al tuturor lucrarilor caruia i se aduceau ofrande si in fata caruia aveau loc si alte gesturi ritualice insotite de cintece si jocuri menite sa influenteze bunavointa zeului-zeu sa-i ocroteasca pe ei si pe toate ale lor, dar mai ales sa le daruiasca belsug in roade.

Astfel mitul se prelungea intr-unul al rodului abundentei, al bucuriei si sperantei, cand pe langa ofrande facute zeilor se faceau daruri si semenilor, ca prin imitatie zeii sa-si manifeste bunatatea si darnicia – exemplu “Targul de Dat” de la Calineasa. Desigur in societatea arhaica in zona circulau nu-meroase credinte si legende la care se va fi adaugat si cea a Gainusei care facea oua de aur sau cea a Cocosului galben care aducea candva soarele si ploaia fertilizatoare.

Cu timpul miturile acestea au palit, iar dupa aparitia Crestinismului ele au continuat sa-si piarda din semnificatia originara, dar oamenii contin-uau sa urce pe munte si sa laude stralucirea astrului zilei, sa cante si sa se bu-cure de viata, astfel ca totul s-a transformat intr-o nedee de mare aploare la care participau oamenii de la izvoarele Ariesului si ale Crisului… minunat prilej al pastorilor de a se intalni intr-o varianta a soarelui si a urca in piscul straluminat al muntelui.Nu de putine ori in vartejul dansului, ori pe cararile ce duceau spre seaua Gainii se stabilieau legaturi intime, ca peste un an sau doi ele sa constituie baza unor casatori, iar targul, prin interesul social de-venit tot mai pragmatic, era un bun prilej de a se pune la cale nunti si a se stabili zestrea tinerilor.

“Targul“ cu toate manifestarile lui, inca de la originile lui s-a consti-tuit intr-un important moment initiatic pentru tinerii locului care acum intrau pentru prima data in hora, traind emotiile inceputului, iar frumusetea fetelor si a flacailor, candva simboluri ale inocentei in ritual, deveneau obiect al ad-miratiei si al fascinatiei.

E greu de spus cea mai ramas din vechiul mit si ritual al Solstitiului de vara, poate cateva gesturi daca ele se mai pastreaza cu adevarat: sarutatul fetelor cu roua diminetii de pe plantele ritualice, cantecul in zori al tulnicare-

selor ce-si indreapta tulnicul spre astrul zilei in timpul rasaritului si luna cir-culara ce imita forma soarelui si fara ca oamenii sa mai stie toate acestea.

In decursul timpului, prin asociere si transfer de sens, targul de pro-duse a capatat tot denumirea de Targ de Fete, atat datorita numeroaselor nunti ce se puneau la cale, cat si prin fericirea unei metafore ironice transfor-mate in legenda si mit.

In fiecare an, in cea mai apropiata duminica de 20 iulie, se orga-nizeaza, din vremuri stravechi, „Tirgul de fete de la Gaina”. Aceasta mani-festare etno-culturala a fost mentionata prima data in documente in 1816, iar in 1860 invatatorul Ioanete o descrie in „Foaie pentru minte, inima si liter-atura”.

Desfasurarea tirgului are loc intr-o frumoasa poiana, inconjurata de paduri de brad si situata la inaltimea de 1467 m. Urcarea se poate face cu masina din comuna Avram Iancu pe un drum amenajat in ultimii ani, sau pe vechile poteci care pornesc de linga Consiliul popular si traverseaza Dealul Dobrani, Dealul Pietrelor, trec piriul Rece si Dealul Muncelului si ajung la virf in circa o ora si jumatate.

Acolo se adunau locuitorii din diferite vai ale Apusenilor – valea Crisului, valea Arieselor – si din partile Bihorului pentru a-si schimba pro-dusele specifice acestor zone. Tirgul avea o mare importanta etnografica, facind posibila intilnirea si casatoria tinerilor aflati in zone indepartate, evitindu-se astfel incrucisarile intre rudele apropriate.

Se spune ca fetele veneau cu zestrea incarcata pe cai, iar cununia se facea pe loc de catre preoti care veneau acolo in acest scop, tinerii plecind apoi la casele lor. Ceremonia era insotita de cintece si jocuri cu „strigaturi”, veritabile probe de maiestrie si iscusinta, iar fetele „se luau”, nu se cumpa-rau.

Astazi Tirgul de fete de la Gaina s-a transformat intr-o mare sarba-toare folclorica, la care isi dau concursul locuitorii din zona Muntilor Apuseni, din judetele apropiate si chiar din tinuturi mai indepartate ale tarii.

Pregatirile se fac cu citeva zile inainte, iar plecarea spre munti se face in jurul orei patru dimineata. Deschiderea o fac vestitele tulnicarese de la

Avram Iancu, dupa care urmeaza programul artistic al participantilor care dureaza pina spre seara.

Pentru turisti targul mai ofera si produse artizanale specifice zonei: tulnice, vase de lemn pirogravate, ceramica de Bihor si Zarand, unelte de lemn, tesaturi populare de casa si produse culinare.

Referitor la originea toponimicului Muntelui Gaina, locuitorii cunosc o legenda in care se povesteste ca acolo isi avea cuibul o gaina care facea oua de aur. Vidrenii au incercat sa-i fure ouale, iar gaina s-a mutat cu cuibul tocmai in muntii Rosiei Montane.

O forma mai redusa a tirgului de la Gaina se tine in acelasi loc la 26 octombrie, numit tirgul de toamna. Asemenea tirguri, mai reduse ca dimensi-uni, se mai tin si in alte parti, pe muntele Calineasa si la Lupsa

CAPITOLUL IIObiceiuri, traditii si influente din bucataria romaneasca in oferta

de produse din zona Muntilor Apuseni.

     Bucătăria specifica Transilvaniei se aseamănă mult cu natura ţăranilor din aceasta regiune : viguroasa, fara dezordinea frământărilor, ea se consacra atingerii scopului sau într-un mod eficace sa potolească foamea

Aceasta bucătărie ce se potriveşte cu asprimile iernii, nu străluceşte printr-o fineţe extraordinara. Cu toate acestea, produsele sale au o ţinuta aparte, ce tine de sinceritate si simplitate.

  Bucătăria din Transilvania a suferit de-a lungul istoriei influenţa bucătăriei austro-ungare. În Ardeal se foloseşte mult slănina afumată, bine pregătită, care se consuma în tot timpul anului, chiar şi vara, sau este folosită la prepararea diferitelor mâncăruri. Mâncărurile obţinute în bucătăria din Transilvania sunt hranitoare, gustoase şi piperate.

            În bucătăria din Transilvania, vom găsi pe langa mâncărurile speci-fice zonei şi mâncăruri de pe tot cuprinsul ţării, aceste mâncăruri au fost adaptate la preferinţele şi obiceiurile locuitorilor din această parte a ţării.

Porcul exercita o nemiloasa si interesanta dictatura, ceea ce face spiritele mai sucite din fire sa creadă ca acest lucru se datorează prezentei saşilor în regiune timp de mai multe secole. Preparatele din carne de porc specifice regiunii sunt : câmatul, cartabosul, toba, slănina afumata. Maghiarii au adus si ei o adiere de fantezie si de paprica în prepararea cărnii de porc. însă, cele care, prin talentul lor, salvează Transilvania de la o tragedie culi-nara sunt bucataresele românce.

  Ţăranul din aceasta regiune este foarte pragmatic. El lucrează din greu si în condiţii aspre ; prin urmare, el trebuie sa se hrănească pe potriva.

Masa sa este consistenta, rustica, de o rafinata simplitate si, nu în ul-timul rând, delicioasa. Mâncăruri ca mămăliga cu brânza si slănina sau pa-para merita sa fie cunoscute, ele întruchipând o anumita filozofie a vieţii.

Mesele românilor din inima munţilor reflecta în fapt inventivitatea si simplitatea acestora.

O farfurie mica de fasole frecată este suficienta pentru a fi satul, căci - prin sobrietatea si umilinţa sa - acest fel de mâncare predispune la meditaţie. în afara postului, fasolea frecată poate însoţi fara complexe o friptura de porc la cuptor.

Majoritatea femeilor din zona va pot ajuta sa înţelegeţi ca ciorba nu se rezuma la respectarea unei reţete. Ciorba este mai rnult decât apa, sare, legume, ierburi, oua, carne si smântână. Ceea ce le leagă si le asezonează pe acestea este spiritul acestei regiuni, spirit ce dăinuie undeva între gradina si pădure.

Mămăliga este, la rândul ei, unul dintre felurile de mâncare specifice bucătăriei româneşti. In zona Transilvaniei, unii tarani obişnuiesc sa amestece faina de porumb cu cartofi zdrobiţi, ceea ce conferă mămăligii un gust deosebit. Aceasta varianta a mămăligii dacice însoţeşte foarte bine pestele, ciupercile, carnea cu sos.

Poate fi servita si doar cu smântână si brânza alba. Coapta cu brânza si slănina, ea este nu numai delicioasa ci si suficient de hrănitoare pentru a îndestula ţăranul care lucrează pe câmp.

Sarmalele constituie o mâncare clasica a bucătăriei carpato-balcanice. Ele se consuma în orice anotimp, în orice situaţie. Unii le consuma calde, alţii le prefera reci.

Varianta româneasca de sarma este servita calda si învelita într-o gama larga de frunze : de varza proapata sau murata, de vita-de-vie, de sfe-cla, de loboda, de podbal.

Pentru a rezuma, sarmaua este un fel de frunza umpluta ce se poate tine în palma si a cărei mărime variază în funcţie de regiune. Este de preferat sa fie mai mica deoarece poate fi mâncata dintr-o înghiţitura.

Prin definiţie, sarmaua este o mâncare de sărbătoare. Insa, în timpul postului, umplutura sa poate fi formata din vegetale. Sarmaua vegetariana este preferata de unii deoarece ea nu este la fel de grasa ca cea din carne.

Exista si alte feluri de mâncare specifice perioadei postului si care dau o savoare deosebita meselor ţărăneşti : mămăliga fierbinte cu compot de prune uscate ; ciorba de chimen ; mâncare de prune uscate cu sos dulce.  Tara Făgăraşului este numita adesea « tara brânzei ». Caşul , urda , telemeaua , laptele si smântână păstrează în ele aromele plantelor de pe pa-jiştile muntoase.

Cozonacul. Acest sortiment culinar este permanent prezent de sărbă-tori, la aniversari sau înmormântări. Diferenţa de gust a cozonacului este data nu atât de specificul regiunii, cât de mâna bucătăresei, stabilitatea căl-durii din cuptor si umplutura cu care se garniseşte interiorul : pasta de nuci sau de mac, stafide, rahat sau bucatele de ciocolata.

Un ospat pentru gurmanzi pregătit după specificul zonei ar putea con-sta în: supa de găina cu taitei; sarmale; miel umplut, preparat la cuptor sau la frigare; pastrama de oaie; vânat pregătit după reţete vânatoresti; păstrăvi pane sau la grătar.

În Ardeal, entuziasmul cu care localnicii fac pregătirile de sărbători este intens. Încă din ziua Sfântului Nicolae, sărbătorit în 6 decembrie, fetele se adună în grup şi frământă plăcintele pe care le ung cu ou, iar la ora 9 seara, când vin şi băieţii, se încinge o petrecere în spiritul sărbătorilor. Cu câteva zile înaintea începerii ciclului zilelor „festive”, în mediul rural are loc sacrificarea porcului, în ziua de Ignat, 20 decembrie.

După studiul etnografilor, acest act ritualic al sacrificării unui animal marchează trecerea de la timpul profan cotidian la timpul sacru sărbătoresc, delimitează momentul de început al duratei sărbătoreşti, purifică şi solem-nizează timpul, creând cadrul spiritual pentru realizarea contactului imaginar cu divinitatea, pentru captarea forţelor benefice supreme. De sărbători, ardelencele se întrec pe ele în a găti pentru ca bucatele tradiţionale să fie cât mai gustoase şi mai spectaculoase. De pe masa de săr-bători nu trebuie să lipsească sub nici o formă sarmalele în foi de viţă sau de varză, tobă, cârnaţii, caltabosul, piftia şi cozonacul. Pe lângă aceste bunătăţi gospodinele au început să adauge pe masă şi salata de boeuf, care a devenit şi ea o reţetă culinară tradiţională.

Sărbătoarea Paştelui, alături de Crăciun sunt cele mai mari, mai importante sărbători ale creştinilor.

De-a lungul a mii de ani s-au format obiceiuri, desigur introduse în primul rând de biserică şi de slujitorii acesteia, dar s-au şi creat unele obiceiuri locale sau cu extindere regională.

Iată în zona Mocănimii Apusenilor după postul mare, pe parcursul căruia în fiecare familie se fac pregătirile pentru marea sărbătoare, fetele ajutate de mamele lor îşi confecţionează în secret cele mai frumoase ii, iar pentru băieţi cămăşi. În ultima parte a acestei perioade sunt asaltate şi magazinele că doar fiecare membru al familiei trebuie să poarte ceva nou cu ocazia marii sărbători.

În zona minieră a munţilor Apuseni în perioada săptămânii mari se aud peste tot bubuiturile troscarilor, preocuparea băieţilor, de după amiaza până dimineaţa. (Trascurile sunt ţevi metalice de 4 ţoli închise la un capăt. În partea laterală în apropierea capătului închis se află un mic orificiu. Aceste ţevi sunt lungi, de 1-2 m şi sunt fixate în poziţie oblică. Se introduce puţin carbid peste care se toarnă puţină apă, prin orificiul lateral, cu un chibrit se aprinde acetilena care produce o explozie cu o bubuitură. Aceste explozii sunt controlate.) Aceste bubuituri continuă şi în prima şi a doua zi de Paşti.

Desigur marea sărbătoare trebuie primită cum se cuvine –după curăţirea trupului şi sufletului prin post se pregătesc bucatele specifice (preparatele sunt pe bază de miel) şi vinul.

În noaptea de Înviere de regulă toţi membrii familiei participă la slujbă.

În ziua de Paşti în oraşe de regulă sărbătoarea se desfăşoară în familie în jurul mesei bogate şi îndestulătoare pentru toţi membrii familiei.

La sate (deşi încetul cu încetul se simplifică şi aici obiceiurile datorită faptului că sunt tot mai mulţi tineri care pleacă în alte zone în căutarea unei vieţi mai bune) manifestările sunt mai bogate.

În prima zi (duminica) cu mic cu mare sătenii se îndreaptă spre biserică unde băieţii trag clopotele aproape permanent marcând marea sărbătoare. Femeile cu coşuleţe cu ouă vesel colorate îi îmbucură pe copii cu câte un ou. Aceştia fericiţi se joacă „prăvăluşu cu ouăle” şi desigur mănâncă ouă.

Categoric atenţia principală se îndreaptă spre tineri mai ales spre tinere care folosesc prilejul de a ieşi „în lume” cu frumoasele costume ascunse privirilor curioşilor până în acestă zi. Tinerii formează grupuri, grupuri şi joacă jocuri colective (bucurie şi prilej de reîntâlnire după multe săptămâni). Bărbaţii bat filcăii (joc cu cărţile de joc) şi dezbat probleme gospodăreşti.

Spre seară se retrag spre case, doar băieţii mai întârzie. Ei pun la punct sărbătorirea celei de-a doua zi. În această şi după slujba de la biserică şi masa în familie urmează jocul. Cei care au fost aleşi conducători vor angaja taraful, vor stabili taxa pentru tinerii şi tinerele ce vor intra în joc. Cei căsătoriţi, împreună cu copiii, sunt primiţi şi ei la joc şi pentru ei nu se pecepe taxă.

Şi în cea de-a treia zi bărbaţii se adună în grupuri, iar femeile sunt principalii spectatori (şi bineînţeles principalele comentatoare) la marele joc.

În alte localităţi din Apuseni (cum ar fi: Bistra, Vadu Moţilor, Albac, Scărişoara, Arieşeni) se organizează de către tineri Prăcşorul Mare şi Prăcşorul Mic.

Acest Prăcşor este organizat de către tinerii satului „craii” aşa sunt numiţi, care-şi încep rolul încă din noaptea Învierii, când îmbrăcaţi în oşteni şi grupaţi câte doi vor păzi mormântul Domnului Iisus. Apoi începând cu prima zi a Paştelui, după amiază, „craii” sunt îmbrăcaţi în costume populare, se organizează din nou în grupuri şi însoţiţi de o orchestră merg la casele unde sunt fete şi strigă: Hop, hop, vivat, ceea ce înseamnă să trăiască. Cel care este conducătorul grupului este chiar craiul ce va avea nunta în anul respectiv. În urma acestei urări şi a cântecului orchestrei „crăiesele” îi răsplătesc pe crai cu ouă, băutură şi bineînţeles bani. Crăiasa care oferă cei mai mulţi bani, va fi jucată seara la Prăcşor de către cel mai mare crai în mijlocul căminului cultural unde se desfăşoară de obicei astfel de manifestaţii. Celelalte crăiese care au dat mai puţin vor fi jucate apoi în ordine descrescătoare de către ceilalţi crai. Acest Prăcşor poartă denumirea de Prăcşorul Mare şi ţine două zile, apoi la o săptămână are loc Prăcşorul Mic, care ţine o zi şi se desfăşoară asemenea Prăcşorului Mare.

Un alt obicei dar de data aceasta preluat de la unguri este şi „mersul cu udatul”. Acesta presupune că tinerii, chiar şi copii merg pe la casele unde sunt fete să le „ude” adică să le parfumeze pentru a mirosi frumos tot anul. Copiii merg la udat de dimineaţă şi sunt răsplătiţi de către fete cu ouă, iar tinerii şi chiar cei căsătoriţi merg la udat începând cu amiaza şi sunt răsplătiţi pe lângă tradiţionalele ouă roşii, cu prăjituri şi băutură.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL III

Concluzii si propuneri

Bibliografie

Stavistoriu Stere – Ghid profesional in alimentatia publica, Ed. Tehnica Bucuresti 1983

E. DOBRESCU, C. BALANESCU, G MORJAN SERVIREA CONSUMATORILOR, EDITURA DIDACTICA SI PEDGOGICA, R.A., BUCURESTI,1995.E.

DOBRESCU, S.STAVROSITU TEHNICIAN IN ALIMENTATIE PUBLICA EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA BUCURESTI, 1999.

Anexe