Cuprins

1. Introducere.....................................................................................................................3

2. Caracteristica și clasificarea științelor economice........................................................4

3. Cunoașterea și fenomenul economic............................................................................10

4. Teoria economică.........................................................................................................17

5. Știința economică în raport cu alte științe....................................................................25

6. Încheiere.......................................................................................................................29

7. Bibliografie...................................................................................................................30

2

Introducere

Ştiinţa, conform studiilor, este un generator al tehnologiei moderne şi un instrument

important al dezvoltării economice.

Activitatea ştiinţifică joacă un rol vital în edificarea unui viitor dorit, prevenind multe din

consecinţele negative posibile, precum cele care pot afecta mediul, şi majorarea profitului prin

creşterea valorii adăugate asigurate de antreprenoriatul inovaţional.

Ştiinţa economică se defineşte relativ diferit, datorită particularităţilor fenomenului

economic, respectiv, ca o „cunoaştere veridică a realităţii economice, verificabilă pe cale

experimentală, prin simulare şi scenariu”. Ştiinţa economică – ca şi oricare altă ştiinţă - este

întotdeauna imperfectă pentru că este drumul general al cunoaşterii, de la fenomenul practic la

esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la o esenţă mai profundă, un drum de la simplu la

complex, o cunoaştere mai aprofundată care se apropie asimptotic de infinit, de adevăr.

Științele economice s-au dezvoltat pentru cercetarea activităților economice, a legilor

dezvoltării economice și pentru suportul științific al deciziilor care trebuie luate de către stat sau

de către unitățile economice.

Actualitatea temei se manifestă prin importanța semnificativă a științei economice

pentru societate și pentru economie în ansamblu. Știința economică asigură un process continuu

de “reînnoire” a metodelor, instrumentelor și procedeilor pe care le implică privită atît din punct

de vedere teoretic, cît și practic.

Scopul lucrării costă în sublinierea caracteristicilor științelor economice precum și

identificarea particularităților acesteea față de celelalte științe socio-umane. Deasemenea se

preconizează de a scoate la evidență rolul stiinței economice pentru societate luînd în considerare

influența majoră pe care o exercită asupra evoluției și dezvoltării economiei.

Teoria satisface unele condiţii elementare: - coerenţă logică - enunţurile se afă în relaţii de compatibilitate reciprocă;

- deductibilitate - enunţurile derivă logic unele din altele ;

- completitudine - teoria ştiinţifică tinde să acopere explicativ domeniul la care se referă, să

formuleze toate relaţiile semnificative pentru cunoaşterea acestuia la un moment dat;

- verificabilitate - teoria cuprinde procedee care o leagă de experienţă, precum şi criterii

esenţiale de verificare a conţinutului său ştiinţific.

Cuvinte-cheie: Știință, științe economice, economie, teorie economică, cunoaștere,

fenomen, metode, instrument, preces, dezvoltare, societate, doctrine, sistem, etc.

3

I. Caracteristica științelor economice

Dupa cum se cunoaște, societatea omenească este studiată de o serie de științe socio-

umane: istoria, sociologia, dreptul, etica, antropologia, politologia, economia politica etc.

Fiecare dintre științele socio-umane cercetează fenomenele social-economice și politice

dintr-o anume perspectiva epistemologica și metodologica.

În timp, urmare a acumularii de noi cunoștințe și a dezvoltării economiei marfare s-a

produs desprinderea și autonomizarea științei economice ca domeniu distinct al științelor socio-

umane.

Ştiinţa economică are ca obiect de studiu societatea şi, respectiv, reprezintă o ştiinţă

socială, de rînd cu sociologia, ideologia, dreptul, psihologia etc. Totodată, fiind o ştiinţă aparte,

autonomă, ea îşi are şi obiectul său de studiu, deosebit de alte discipline.

Ce studiază ştiinţa economică? În linii mari, se poate de răspuns: economia,

comportamentul uman, activitatea economică practică, procesele şi fenomenele ei.

Gîndirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei provenind din antichitate. Din

timpuri străvechi, omenirea era interesată de problemele constituirii gospodăriei şi asigurării

materiale. Iniţial, aceste preocupări îşi găseau expresia în observaţii empirice şi meditaţii "despre

gospodărire". Şi aceste observaţii aparţineau nu atît savanţilor-economişti, cît filosofilor,

politicienilor, poeţilor, negustorilor.

În calitate de ştiinţă separată, de sistem ce înglobează cunoştinţe speciale, economia s-a

constituit relativ nu de mult – în secolul XVIII.

Figura 1.1. Factorii determinaţi ai ştiinţei economice

4

Clasicii / creatorii știintei economice:

Școala clasică engleză

Adam Smith (1723 - 1790): economist, filozof, profesor de etica

Principala sa lucrare: "Cercetarea asupra naturii și cauzele avuției naționale" -

1776

- primul tratat de economie

Thomas Robert Malthus (1766 - 1834): economist, filozof, teolog englez

Reprezentant al pesimismului

Principala lucrare "Eseu asupra principiului populației" - 1798

- a pus bazale demografiei populației

David Ricardo (1772 - 1823): economist

Pornind din practica economică a devenit unul dintre teoreticienii cei mai abstracți

Lucrarea sa de bază: "Principii de economie politică și de impunere" - 1817

John Stuart Mill (1806 - 1873): economist și filozof englez

Principala lucrare: "Principiul de ec. politice și unele aplicații la economia

socială"

Curentul clasic francez

Jean Baptiste Say (1767 - 1823): profesor de economie

Lucrare: "Tratat de economie politică" - 1803

Legea piețelor (legea debuseelor) → fiecare ofertă își creează propria cerere

Claude Frederic Bastiat (1801 - 1850): unul dintre adepții lui Say

A scris o lucrare care a rămas neterminată: "Armoniile economiei"

Reprezentant al clasicismului în SUA

Charles Henry Carey (1793 - 1879)

Lucrare: "Armonia intereselor economice" → economie politică clasică

Lionel Robbins, în clasicul său „Eseu privind natura și insemnatatea științei economice”

definește economia astfel: „știință ce studiază comportamentul uman ca pe o relație între

obiective și resurse insuficiente sau rare carora li se pot da utilizări alternative”.

5

Așadar, știința economică studiază comportamentul economic ca o relație între interese și

resursele limitate, care au intrebuințări alternative, pentru atingerea unor obiective concurente,

respectiv pentru satisfacerea nevoilor.

În acest sens, economist american J.K.Galbraith subliniază că atîta vreme cît se

consideră că sistemul economic funcționează, în ultima instanță, în interesul individului, fiind

subordonat nevoilor și dorintelor sale, se poate presupune ca rolul știintei economice este să

explice procesul prin care individul este servit.

Definitia lui Samuelson :

Știința economiăa studiază felul în care oameni și societatea utilizînd sau nu moneda,

decid să folosească resursele productive rare sau limitate în vederea produceri de bunuri și

servicii. De asemenea, mai studiază și modul în care acestea sunt repartizate între membrii

societătii în vederea consumului prezent sau viitor.

 Potrivit spiritului general de înțelegere a activității economice, ideilor și cunoștințelor din

știința economică le sunt comune caracterul știintific – un anumit grad de concordanță cu

realitatea care le conferă utilitate și credibilitate, caracterul istoric – s-au format și s-au

perfecționat în timp, selecționandu-se cele viabile, și caracterul util, pragmatic sau aplicativ –

se folosesc în activitatea economică, acesta fiind sensul major al oricărei știinte.

În acest sens, obiectivele de bază ale economiei ca știintă presupun:

descrierea unor fapte și evoluții economice, pentru a înțelege ce este, ce a fost în

activitatea economică, și cum ar trebui să fie;

explicarea actelor economice, pentru a întelege de ce este așa, și nu altfel, ce schimbări

ar trebui făcute și cum să se acționeze;

prognozarea unor stări și evoluții economice, pentru a putea înțelege ce va fi dacă…?;

raționalizarea acțiunii economice, pentru a putea explica cu ce mijloace se pot atinge

anumite obiective, în cît timp și cu ce eficiență.

Principii ale știintei economice sunt:

- Raționalitatea

- Eficiența

- Echilibru-dezechilibru

- Concurența.

6

Alături de principiile clasice fundamentale cum, știința economică s-a îmbogățit cu

noi concepte și teorii, facilitînd apariția noii economii clasice, a noii macroeconomii, la

ascensiunea Keynesismului și apoi a postkeynesismului, a institutionalismului și, în general,

a structuralismului, dînd naștere teoriei organizațiilor, economiei convențiilor, teoriei

incitației, teoriei echității, teoriei justiției etc.

Privită analitic, din perspectiva domeniului său specific de studiu, știința economică

îndeplinește funcții teoretice și aplicative. Astfel, știința economică elaborează noțiuni, concepte

și teorii, care permit evidențierea conexiunilor dintre fenomenele și procesele economice.

De asemenea, funcția instrumental-aplicativă a știintei economice se transpune în aportul

ei esențial la formarea pregătirii și culturii economice a oamenilor.

Satisfacerea nevoii sociale de cultura economică presupune înainte de toate asimilarea

valorilor economiei sociale de piață, a achizițiilor științifice ale teoriei economice, precum și

formarea abilităților de a opera cu cunoștințele economice în practica social-economică.

Știința economică nu se mai limitează la studiul pieței, integrînd și alte conceptualizări și

orizonturi mai noi.

Procese în știința economică:

- creșterea aplicării matematicii în cercetarea fenomenelor economice;

- extinderea experimentării ca modalitate de verificare a ipotezelor admise;

- promovarea cercetărilor inter și multidisciplinare ;

Știința economică, deși cunoaște progrese incontestabile, își manifestă doua slabiciuni

majore:

a) include un deficit de realism;

b) constituie un ajutor limitat pentru practică.

Știinta economică implică doua particularități organice, două adevarate provocări:

a) funcționarea sistemului economic include instabilitatea relațiilor variabilelor

economice și caracterul neliniar, puțin predictibil al comportamentului uman;

b) formularea concluziilor și recomandărilor, în ciuda incertitudinii ambientale, implică o

subiectivitate rezonabilă.

Știința economică este marcată de o puternică ambiguitate, oscilînd undeva între

știintele dure ale naturii și știintele umane.

Clasificarea științelor economice:

7

Odată cu acumularea cunoştinţelor, are loc specializarea pe domenii înguste. Cunoştinţele

economice nu sunt o excepţie în acest sens.

Actualmente, lumea complexă a economiei este studiată sub diferite aspecte şi din

punctul de vedere al diferitelor ştiinţe specializate. În sistemul ştiinţelor economice, în linii mari,

pot fi evidenţiate următoarele direcţii:

I. Științele economice fundamentale (microeconomia, macroeconomia)

II. Științele economice funcționale (statisitica, finantele, marketingul, managementul)

III. Științele economice concrete (economia agrara, economia comertului, economia

mediului)

IV. Științele economice istorice : (istoria gindirii, istoria economiei nationale)

V. Ștințele economice de frontieră (geografia economică, economia informatica,

econometria)

Ştiinţele economice funcţionale (speciale) abordează anumite aspecte, funcţii

separate ale activităţii economice. Dintre acestea fac parte: statistica economică, evidenţa

contabilă şi auditul, managementul general, activitatea bancară, bazele marketingului, dreptul

economic, finanţele etc. Politica, cultura şi mentalitatea societăţii (cum gîndesc oamenii?)

Situaţia ştiinţei economice Nivelul de dezvoltare al activităţii economice (ce şi cum fac

oamenii?) economia în cadrul unei ramuri (spre exemplu: economia agriculturii, turismului,

construcţiilor). Este posibilă şi specializarea pe sectoare aparte: social, agrar de stat.

Blocul "istoric" reflectă evoluţia economică în timp a unei ţări, grup de ţări, a

comunităţii economice mondiale în ansamblu, precum şi . Acest bloc include: istoria

economiei naţionale, istoria economiei mondiale, istoria doctrinelor economice.

Ştiinţele economice interdisciplinare (de frontieră) sunt cele ce se intersectează şi

explică modelele, formele, regulile de activitate economică. Acest grup include: metode

economico-matematice, cibernetica economică, sociologia economică etc.

Ştiinţele economice teoretice generale în sistemul cunoştinţelor economice joacă

rolul de "fundament" – bază metodologică pentru disciplinele concrete şi de specializare

îngustă. Teoria economică este concentrată pe sistematizarea şi generalizarea faptelor şi a

fenomenelor reale, elaborarea conceptului (aspectului) ştiinţific şi relevarea legilor

economice.

Ce ştiinţe economice se referă la ştiinţele teoretice fundamentale (generale)? Pentru a

răspunde la această întrebare, vom efectua o mică incursiune istorică.

8

În sec. XVII-XIX, în lipsa unor cunoştinţe specializate profunde, ştiinţa economică

(teoria) era identificată cu economia politică.

Termenul "economie politică" a fost propus în 1615 (epoca mercantilismului – acumulării

iniţiale a capitalului şi formării economiilor naţionale) de francezul Antoine de Montchrestien în

"Traité d'economie politique". La baza termenului au stat cuvintele greceşti: oikos – casă,

gospodărie; nomos – lege, regulă; politicos – cetate, oraş, societate. Denumirea ştiinţei poate fi

descifrată ca "legile gospodăriei în societate". În calitate de disciplină academică, economia

politică a fost expusă pentru prima dată de D. Stewart (discipolul lui A. Smith) în 1801 la

Universitatea din Edinburgh (Scoţia) (cu mult înaintea marxismului); în Rusia, în 1804, la

Universitatea din Moscova a fost inaugurată catedra diplomatică şi economie politică în cadrul

secţiei ştiinţelor etice şi politice.

În Romînia, cursul a început să fie predat la Academia Mihăileană din Iaşi în 1835. În

1860, a fost inaugurată prima catedră de economie politică în Romînia la Iaşi, Universitatea "Al.

I .Cuza".

"Perceperea obiectului cunoaşterii economice este atît de complicată, încît, în funcţie de

epocă, de modă chiar, s-a vorbit fie de economia politică, fie de ştiinţa economică sau, într-un

mod mai neutru, – de analiză economică" (G. Abraham-Frois).

Termenul de „economie politică” (ştiinţă economică) dintotdeauna a fost interpretat

neunivoc. Astfel, aceasta era definită ca ştiinţa:

despre bogăţie (această opinie aparţine mercantiliştilor);

despre producţie şi repartiţia bunurilor materiale ("părinţii" acestei concepţii au fost

clasicii);

despre relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare a activităţii economice umane

(tratarea marxistă);

despre gestiunea economiei naţionale (interpretarea reprezentanţilor naţionalismului

economic).

La „intersecţia” secolelor XIX-XX s-a constituit o nouă direcţie ştiinţifică – "economics".

Noţiunea "economics" pentru prima dată a fost utilizată de fondatorul şcolii de la

Cambridge, Alfred Marshall, în 1890 în lucrarea "Principiile economiei politice".

Obiectul cercetărilor a devenit comportamentul economic raţional al individului, adică

problemele utilizării efective a resurselor de producţie limitate cu scopul satisfacerii nevoilor

materiale ale omului. În centrul atenţiei economiştilor au apărut problemele funcţionării eficiente

a economiei de piaţă.

9

Astfel, problema alegerii raţionale a resurselor rare în lumea nevoilor nelimitate a devenit

prioritară în studiile economice. În sec. XX, această teorie şi-a consolidat statutul de direcţie

ştiinţifică primordială – "mainstrim".

În secolul trecut, de rînd cu "economics", s-au afirmat şi alte concepţii ştiinţifice, care

presupun abordări metodologice şi viziuni noi în ceea ce ţine de esenţa teoriei economice.

În particular, este vorba despre neomarxism, care accentuează evoluţia relaţiilor de

producţie în condiţiile PTŞ, şi de instituţionalism, care cercetează impactul instituţiilor asupra

dinamicii social-economice.

II. Cunoașterea științifică și fenomenul economic1. Cunoașterea științifică economică

Fiecare știința are un conținut propriu, un nucleu paradigmatic, cu ajutorul caruia se

afirmă ca știință și se delimitează de alte științe.

Nucleul paradigmatic este nucleul durabil al oricarei stiinte, este "zestrea" ei, cu care

se defineste și îsi îndeplineste functiile sociale.

Cunoașterea științifica reprezintă acest nucleu, fiind o formă a cunoașterii umane în

general și are un conținut complex.

Cunoașterea științifică diferă de cunoașterea comună pe mai multe planuri:

a) sub aspectul formei:

b) sub aspectul metodei:

c) sub aspectul procedeelor de verificare a ipotezelor:

d) sub aspectul limbajului:

Cunoașterea științifică se realizează la doua niveluri distincte, dar strîns legate reciproc:

- nivel teoretic (cumoașterea teoretică);

- nivel empiric (cunoașterea empirică).

Cunoașterea empirică rezidă într-o reflectare a obiectelor și proceselor studiate de

cercetator, de om.

Cunoașterea teoretică reprezintă o treaptă superioară de adîncire a cunoașterii prin

intermediul gîndirii abstracte, realizîdu-se pătrunderea în esența proceselor și fenomenelor

economice, identificarea legăturilor interne, a cauzelor și mecanismelorlor de existanță, a legilor

care guvernează.

Cunoașterea știintifică economică are o serie de particularit ăț i extrem de importante:

10

știința economică are un conținut complex ;

fenomenele economice se interferează și asociază cu celelalte tipuri de fenomene

sociale, "noneconomice".

fenomenele economice se nasc și evoluează diferit, înregistrînd o serie de

influențe care variază în plan spațial, de la o țara la alta și uneori chiar în interiorul

unei țări, precum și în plan temporal, de la o periodă la alta;

explicarea fenomenelor și proceselor economice este afectuată de interesele și

aspirațiile variate ale oamenilor, de comportamentele acestora;

științele economice au un pronunțat caracter aleatoriu, probabilistic, ca o

consecință a particularităților subliniate mai sus;

științele economice au un caracter istoric ;

masurarea fenomenelor economice este nu numai indispensabilă, dar și extrem de

dificilă, în condițiile tuturor particularităților mai sus menționate.

Cunoașterea științifică este diferențiată și clasificată în trei mari categorii:

1. Cercetarea stiintifică fundamentală- activitate teoretică sau experimentală

fundamentală care are ca scop principal acumularea de noi cunostințe privind aspectele

fundamentale ale fenomenelor și faptelor observabile, fară să aibă în vedere o aplicație deosebită

sau specifică.

2. Cercetarea știintifică aplicativă - o activitate de investigare originală în scopul

acumulării de noi cunoștințe, dar orientată în principal spre un scop sau un obiectiv practic

specific.

3. Cercetarea și dezvoltarea- o activitate sistematică în care se folosesc cunostințele

existente acumulate de pe urma cercetării și/sau a experienței practice în vederea lansării în

fabricație de noi materiale, produse și dispozitive, introducerea de noi procedee, sisteme și

servicii sau îmbunătațirea substanțială a celor deja existente.

2. Explicarea fenomenului economic.Conținut și componente. Observarea științifică.

Explicarea fenomenului economic cuprinde, practic, trei momente și anume:

observarea stiințifică ; formularea ipotezelor și a modelelor; verificarea ipotezelor și a

modelelor.

Observarea stiințifică are un conținut și funcții mai speciale în cadrul explicării

fenomenului economic, astfel că ne vom opri în primul rînd asupra acesteia.11

Observarea științifică deține o poziție "strategică" în cadrul explicării fenomenului

economic. Ea este etapa de debut, pentru ca elaborarea ipotezelor și a modelelor este dependentă

de observația științifică a fenomenului empiric.

Această poziție specială reclamă o serie de precizări în legatură cu conținutul

observației științifice în cercetarea științifica economică, între care:

Observarea științifică în general, în toate științele este considerată "o contemplare

metodică a cercetatorului" asupra datelor și faptelor rezultate din documentare pentru

obținerea de informații noi asupra procesului sau fenomenului supus cercetării științifice.

Observarea științifică constă în perceperea de către cercetător a faptelor economice, așa

cum se desfășoară ele în practică în procesualitatea lor.

Observarea șiințifică este o activitate care face obiectul analizatorilor individuali ai

cercetatorului, tot aceștia realizează și transferul constătărilor în limbaje.

Observarea științifică nu este o observație sau cunoaștere comună, la îndemîna oricui.

Observarea științifică o poate face numai omul pregătit.

Observarea științifică înfaptuită de cercetători este dependentă de trei factori:

- calitățile și perfecțiunea organelor de simț ale cercetătorului;

- sistemul de cunoștințe prealabile;

- sistemele de aparatură care prelungesc organele de simț, amplificînd uneori mult

performanțele.

Observarea - ca metodă științifică de cunoaștere - implică și realizarea de cercetări de

caz și multidisciplinare.

Observarea științifică "nu o avem, nu se realizează de la sine, ci o facem"; ea este

întotdeauna pregatită de un interes concret-specific, de o întrebare sau de o problemă

bine pusă.

Elaborarea ipotezelor științifice. Măsurarea economică

Observarea stiinșifică, și mai ales, cercetările expozitiv-descriptive pun în evidență

cercetatorului multe informații prețioase despre însușirile și proprietățile fenomenului economic.

Cu toate acestea, clarificările pe care ni le furnizează ramîn în mare masură în sfera

exterioară, fenomenologică, la suprafața problemei cercetate. Ele aduc elemente, oricum, cu totul

insuficiente de înțelegere a esenței fenomenului, a mecanismelor interne, a principiilor ți legilor

lui de mițcare și evoluție.

12

Un mare pas înainte în eliminarea acestor neajunsuri și insuficiente, în apropierea

cercetatorului economist de esența și mecanismele intime ale fenomenului economic îl constituie

utilizarea teoriei sistemelor.

Sistemul este un ansamblu de elemente a căror legatură duce la apariția unor proprietăți

definitorii specifice, pe care nu le posedă părțile constitutive ale ansamblului, adică la apariția

unor însușiri integrative.

Teoria generală a sistemelor este o formă a cunoașterii științifice care studiază

proprietățile, principiile și legile caracteristice sistemelor în general, indiferent de varietatea,

natura elementelor lor componente și de relațiile dintre ele. Ea este un cadru teoretic capabil să

explice modul cum se produc procesele și fenomenele studiate.

Relația cauzală este o legatură temporală, obiectivă între două procese sau fenomene

sau doua elemente care se succed, unul în calitate de cauză provocînd pe celalalt, în calitate de

efect.

Relația de condiționare este o relație conform căreia prezența sau înlăturarea anumitor

factori, fără a fi determinante pentru apariția unui efect sunt însă indispensabile pentru realizarea

procesului, respectiv a efectului.

Cauzalitatea poate îmbrăca o formă simplă, atunci cînd efectul (y) este determinat de

o singură cauză-factor (x); relația este considerată de tip determinist, un singur factor fiind

suficient pentru producerea fenomenului, conform funcției y= f(x).

Studiul cauzalității include două momente decisive:

a. Identificarea variabilelor-factori are menirea să precizeze variabilele atît sub aspect

nominal, cît și sub aspectele lor calitative, cum ar fi variabile cauză ( endogene, exogene,

statice, dinamice etc.) cît și variabile-condiții cum sunt condițiile necesare, întîmplatoare,

suficiente etc..

b. Stabilirea de relații funcționale între variabile

Ea constă în precizarea cu rigoare a poziției pe care urmează să o ocupe, într-o relație

funcțională, variabilele identificate și anterior analizate: care variabile sunt factori-cauze și care

variabilă este efectul, respectiv care variabile sunt independente (xi) și care variabilă este

dependentă (y).

Inducția este o formă de inferare, de cunoaștere a realității obiective, de apropiere de

adevar, de cunoaștere a adevarului.

Inducția poate fi :

a.Inducția completă

b.Inducția incompletă13

Indicatorul este o caracteristică sau însușire (proprietate) exprimată numeric a unei

categorii economice sau sociale, bine definită în timp și spațiu.

Fenomenul economic:

- este complex. Se manifesta la 3 niveluri : macroeconmic, mezoeconomic,

microeconomic;

- se exprimă- în unități de măsura : unități naturale, unități natural-convenționale,

unități de timp de muncă,unități valorice;

- are nu numai o dimensiune numerică cantitativă, ci și una calitativă;

- este static și dinamic;

Tehnicile de scalare includ o serie de particularități așa cum rezultă din cele de mai jos:

- scala nominală;

- scala ordinală;

- scala interval.

Tehnicile de vizualizare au un rol important pentru că realizează legatura dintre o

noțiune abstractă și reprezentarea pe care o efectuează cercetatorul; ele redau evoluția și structura

unui fenomen economic prin reprezentare grafică mult mai sugestivă decît datele oricarui tabel.

Procedeele de masurare economică calitativă vizează, în principal:

- relevarea și precizarea elementelor și factorilor care explică fenomenul sau procesul

economic studiat;

- evidențierea clară a relațiilor de condiționare dintre fiecare element și fenomenul sau

procesul cercetat;

- precizarea relațiilor de condiționare dintre elementele (factorii) interne ale fenomenului și

cei din mediul extern al acestuia, cu alte fenomene economice;

- conceperea și construirea de modele economice care să expliciteze și să reprezinte cît mai

corect fenomenul economic studiat.

Procedeele de analiză calitativă sunt:

a) Procedeul (metoda) concordanței;

b) Procedeul (metoda) diferenței;

c) Procedeul combinat;

d) Procedeul variațiilor concomitente;

e) Procedeul soldului sau ramășitei;

f) Procedeul interferenței prin analogie.

14

Relațiile de tip determinist reprezintă o dependență a unui fenomen economic (y) de

un alt fenomen economic (x).

Relațiile de tip stochastic au drept caracteristică faptul că fiecarei valori a factorului

determinant (x) îi corespund mai multe valori probabile ale variabilei dependente (y).

Modelul econometric este un instrument de analiză calitativă și cantitativă a

fenomenelor economice, util atît teoriei cît și practicii economice.

În funcție de nivelul de abstractizare și generalizare la care se țintește, modelele se

împart în patru categorii principale.

· Modelul imitativ al realității (denumit și iconic);

· Modelul de tip index;

· Modelul simbol (tip ipoteză, lege sau teorie);

· Modelul cibernetic .

Verificarea ipotezelor și fundamentarea concluziilor științifice economice

Verificarea ipotezelor și fundamentarea concluziilor științifice reprezintă a treia

componentă a explicării fenomenului economic.

Acest conținut complex al procesului de verificare a ipotezei și a concluziilor științifice

poate fi acum prezentat ca un complex de mai multe operații, dintre care menționam:

· evidențierea rezultatelor ipotezei - teoria, implicațiile sau consecințele acesteia;

· confruntarea teoriei cu faptele empirice observate;

· testarea trăiniciei relațiilor dintre fenomenul economic real și ipoteza, teoria pe care

aceasta a generat-o.

Experimentul- principalul procedeu de verificare a ipotezelor și de fundamentare a

concluziilor științifice.

Simularea presupune construirea de modele de fenomene economice analoage, în

vederea desfășurarii experimentului pe aceste modele, în locul fenomenului practic real.

Simularea oferă posibilitatea realizării unor obiective de bază ale cercetării științifice,

cum sunt:

· determinarea formei de legatură dintre variabile;

· estimarea parametrilor legăturilor;

· verificarea ipotezelor;

· testarea diferitelor căi de acțiune practică;

15

· stabilirea nivelurilor optime ale variabilelor supuse controlului;

· comportamentul unui model în raport cu variația unor factori.

Scenariul, un alt procedeu de verificare a ipotezelor și concluziilor științifice, este o

variantă a modelării statistico-matematice. Și extensiunea largă a scenariului se întemeiaza pe

progresul spectaculos al tehnicii electronice de calcul.

Calitatea lui este dependentă de trei factori decisivi: realismul premiselor, factorii de

comportament, adica ipotezele luate în considerare în vederea testării și rigoarea legăturilor

cauzale.

Concluzia științifică este rezultatul ultim, final al cercetării unui fenomen economic.

Fundamentarea concluziei trebuie să satisfacă exigențe multiple: de logică, de interes practic,

de eficiență economică. Orice concluzie științifică trebuie să fie coerentă întregului sistem de

concluzii științifice care alcătuiesc teoria economică; cercetatorul va trebui totodată să formuleze

observații și critici pentru diverse aspecte ale teoriei și practicii economice, să indice direcții și

chiar teme de cercetare indispensabile progresului continuu al știintei și practicii economice.

Prognozarea fenomenului economic

Previziunea înseamnp anticiparea apariției și evoluției unor fenomene, procese și

evenimente pe baza studierii acestora în trecut și a situației prezente.

Prognoza are cea mai largă raspîndire, semnificînd a cunoaște dinainte, a anticipa. Ea

reprezintă evaluări probabile, stabilite în mod științific, asupra evoluției cantitative și calitative

într-un anumit domeniu și interval de timp.

Predicția constituie stabilirea evoluției viitoare, în domeniul studiat, afectată de un grad

de încredere absolută, deci bazată pe o cunoaștere sigură a dinamicii și comportamentului

proceselor studiate.

Proiecția este o previziune sub formă cantitativă, fondată pe ipoteza ca evoluția se va

desfașura în viitor ca o simplă prelungire a tendințelor din trecut.

Prospectiva constituie studiul evoluției viitorului, pornind de la ipoteza ca acesta poate fi

orientat, ceea ce comporta că deciziile actuale să fie luate în concordanță cu cerințele ce decurg

din imaginea formată despre viitor.

Prognostica este o previziune bazată numai pe reflecție, pe intuiție și gîndire, fără o

fundamentare științifică și fără o analiză a posibilităților de realizare materială a prevederilor.

16

Strategia economică este formată din ansamblul politicilor și metodelor adoptate în

cadrul unui comportament pe o perioadă lungă de timp, urmărind atingerea unor obiective

majore la nivelul firmei, ramurii sau chiar a economiei naționale.

Principalele metode utilizate în prezent în activitatea previzională sunt:

1. Metoda extrapolării

2. Metoda morfologică

3. Metoda scenariilor

4. Metoda arborilor de pertinență

5. Analiza pragurilor de discontinuitate

6. Metoda anchetelor (Delphi)

7. Metoda discuțiilor în grup

8. Analiza marimilor limită

9. Analiza input-output

10. Modelarea economico-matematică

11. Analiza sistemică

Modele de prognoză, potrivit următoarei clasificări sunt următoarele:

A. după tehnica de elaborare:

- modele interramuri, bazate pe tabloul intrări-ieșiri, cu ajutorul carora se pot analiza și

prognoza, indicatorii privind crearea și utilizarea resurselor unei economii, precum și

legaturile ce se stabilesc între ramuri în procesul producției;

- modele bazate pe funcții de producție;

- modele de optimizare a alocării resurselor disponibile;

- modele de simulare cuprinzînd o serie de ecuații econometrice și de tip contabil.

B. dupa gradul de agregare:

- modele monosectoriale ;

- modele de dezagregare pe sectoare, ramuri, subramuri ;

- modele în profil teritorial ;

- mondomodele, referitoare la dezvoltarea globală .

C. după orizontul de prognoză:

- modele pe termen foarte scurt (lună, trimestru, an) ;

- modele pe termen scurt (1-3 ani);

- modele pe termen mediu (3-5 ani);

17

- modele pe termen lung (peste 5 ani).

D. după factorul timp:

- modele statice;

- modele dinamice;

Etapele construirii unui model de prognoză:

1. etapa precizării modelului ;

2. etapa testării modelului ;

3. etapa aplicării modelului ;

III. Teoria economică

"Teoria economică a devenit regina ştiinţelor sociale. Este unica direcţie a

cercetărilor sociale, căreia i se acordă Premiul Nobel"

"Ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politici, şi atunci cînd au dreptate, şi atunci cînd greşesc, exercită o influenţă mai puternică decît se poate de crezut. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea".

J. M. Keynes

Teoria economică generală influenţează multilateral dezvoltarea societăţii. Ea este:

baza – "fundamentul" sistemului învăţămîntului economic şi al formării gîndirii

economice ştiinţifice;

baza teoretico-metodologică în procesul elaborării şi corectării politicii economice a

firmelor, statului;

izvorul şi "promotorul" valorilor ideologice.

Cunoştinţele economico-teoretice generale permit de a conştientiza logica evoluţiei

activităţii economice, de a prognoza perspectivele şi tendinţele dezvoltării social-economice ale

societăţii. În baza principiilor economice generale se elaborează politici şi măsuri speciale,

orientate spre rezolvarea unor probleme concrete.

18

În celebrul manual Economia politică, P. Samuelson şi W. Nordhaus (ediţia a XV-a)

susţin că "... în ultimii 30 de ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult,

cuprinzînd o varietate largă de subiecte".

Cele mai răspîndite interpretări ale teoriei economice ca ştiinţă:

Studiază schimbul, comportamentul pe pieţele financiare şi modul de alocare a resurselor

materiale în economie ;

Studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a produce bunuri de

valoare şi pentru a le distribui membrilor săi;

Studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pămîntului şi, respectiv,

modul de utilizare a preţurilor în procesul de alocare a resurselor.

Examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a persoanelor

defavorizate.

Funcțiile teoriei economice

Evaluarea ştiinţifică şi practică a teoriei economice poate fi efectuată în baza "setului"

de funcţii pe care aceasta le îndeplineşte.

1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a

fenomenelor economice, de dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării. Ea permite lărgirea

orizontului şi proceselor ce decurg în mediul ambiant, înţelegerea mecanismului de

funcţionare şi dezvoltare a sistemului economic, formarea gîndirii economice ştiinţifice

(solicitată în mediul tineretului studios, al specialiştilor calificaţi, întreprinzătorilor,

funcţionarilor publici).

2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor şi metodelor activităţii

economice raţionale, fundamentarea strategiilor dezvoltării economice, elaborarea

prognozelor ştiinţifice şi a perspectivelor dezvoltării sociale. Rolul practic al ştiinţei

economice (ca şi al altor discipline) constă în asigurarea activităţilor raţionale, deoarece

cunoştinţele contribuie la elaborarea previziunii, iar previziunea stă la baza acţiunii.

Deseori, funcţia legată de previziunile în domeniul dezvoltării economice pe termen scurt şi

lung devine autonomă şi se afirmă ca o funcţie de pronosticare. Ea are un rol important la

elaborarea programelor şi prognozelor de dezvoltare pentru subiecţii economici mari şi a

economiei naţionale în întregime.

19

3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor (categoriilor) şi a metodologiei de

analiză economică (instrumente, procedee, metode ştiinţifice de cunoaştere), necesare pentru

toate ştiinţele economice aplicative, ce vizează soluţionarea problemelor economice concrete.

4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi viziuni.

În ultimul timp, ca urmare a ideologizării excesive a ştiinţelor sociale în perioada sovietică,

mulţi cercetători autohtoni ignoră sociumul să existe "în afără ideilor" – în toate timpurile,

ideile au guvernat şi continuă să guverneze lumea! Important este ca ideile economice –

"lozincile gospodăririi" – să fie constructive şi adecvate posibilităţilor, tradiţiilor şi

intereselor societăţii. În caz contrar, ele se transformă în idei-fixe sau se soldează cu o

politică economică neefectivă.

De exemplu, penetrarea în spaţiul postsovietic a ideologiei de piaţă în forma

amplificată, în special, în lipsa structurilor instituţionale mature, a provocat un şir de

consecinţe negative de ordin economic, social, etic şi moral.

Dinamica structurii teoriilor economice

În cadrul structurii științei economice, ca și în alte științe, elementul fundamental îl

constituie teoriile. Schema, cadrul conceptual, legile, conceptele, metodele, precum și setul de

norme și valori formează ingredientele științei, asigură anumite legături între teorii, în cadrul

sistemului, ca și între subsistemele componente ale teoriei.

Așa cum am arătat mai înainte, o modificare de mari proporții a acestora afectează

întreaga știință economică sau porțiuni importante ale acesteia, provoacă restructurării cu

caracter general ale paradigmelor, apărînd noi curente de gîndire. Cu toate acestea, ceea ce

provoaca cele mai frecvente crize și restructurări în sistemul științei economice, însa nu cu

caracter general, ci mai mult regional, sînt dinamicile și modificările structurii, care au loc la

nivelul teoriilor economice.

Nivelul de dezvoltare a teoriilor pune o puternică amprentă asupra caracteristicii

dinamicii științei. În zonele cercetărilor economice acoperite de teorii aflate la niveluri diferite de

dezvoltare, partea conceptuală este constituită din două mari categorii de componenți:

1) Componenți teoretici, formînd teoria-nucleu exprimată prin modele discursive sau

matematice și prin legi economice care susțin sau intăresc modelul pe linie explicativă,

relevînd esența fenomenului ceea ce se ascunde observației directe;

20

2) Componenți neteoretici, formați din descrieri, ordonări de fapte și noțiuni, scheme

taxonomice, opinii, exprimări programatice, regularități ce recurg din analiza unor serii

de date (confundate adeseori cu legi economice). În procesul de modificare și dezvoltare

a teoriilor economice apar mai multe situații în ceea ce privește raportul dintre teoria-

nucleu și componenții neteoretici.

Teoria-nucleu rămîne cu o structură fundamentală fixă. Aici progresul se manifestă prin

descoperirea unor noi aplicații ale teoriei asupra fenomenelor economice, restrîngîndu-se, în

schimb, aria de aplicație a componenților neteoretici.

Teoria-nucleu se extinde prin construirea, potrivit expresiei lui Sneed, a unei noi rețele.

Aici teoria-nucleu extinsă înseamnă formularea și includerea în model a unor noi legi specifice,

metodologii și restricții speciale necesare unor noi explicații și aplicații, avînd, ca urmare, pe de

o parte, sporirea și mai mult a ariei de cuprindere a componenților teoretici în detrimentul celor

neteoretici, iar pe de alta parte, adîncirea cunoașterii. În acest caz, ca și în cel precedent, nu se

abandonează teoria; ea este îmbogățită și dezvoltată cu noi modele, noțiuni, concepte, principii și

legi care permit extinderea aplicațiilor, interpretarea lor corespunzatoare și adîncirea cunoașterii.

Teoria-nucleu se schimbă și, prin aceasta, se afirmă tot mai mult noua teorie în

defavoarea celei vechi. Procesul devine ireversibil și se intensifică mai ales atunci cînd interesele

unor grupuri ale comunităților științifice și ale societății o cer și în condițiile în care tot mai mulți

membri ai grupului comunității științifice părăsesc vechea teorie trecînd la cea nouă. În felul

acesta se produce restructurarea științei. În legatură cu aceasta se ridică întrebarea dacă în

domeniul științei economice apar condiții specifice care proacă devieri de la paternul științelor

naturii, explicat de Heisenberg, conform căruia vechea teorie se reduce la un caz particular al

noii teorii li, ca atare, noua teorie are un grad mai mare de generalizare și aplicare.

În știința economică lucrurile nu sînt așa de clar conturate ca în fizica. Se observă

tendința dezvoltării arborescente a teoriilor economice prin combinarea unor teorii și metode

existente adecvate, supraviețuirea lor simultantă cu tendința unei selecții a acestora pe termen

lung prin dispute științifice și confruntarea lor cu practica economică.

Pentru o mai bună fixare sau clarificare a ideilor privind mecanismul restructurării

teoriilor economice, vom analiza pe scurt principalele caracteristici ale unor teorii ce fac parte

dintr-o importantă arborescentă a științei economice. Luăm ca exemplu teoria reproducției,

concepută de F. Quesnay, preluată și dezvoltată de K. Marx și apoi completată și aplicată de V. I.

Lenin la condițiile economice ale Rusiei și la necesitațile fundamentării teoretice a

industrializării. Această teorie a fost dezvoltată ulterior în trei mari direcții:

21

a) Dezvoltarea modelului reproducției, în tradiția marxistă, luînd în considerare, în cadrul

schemelor lui Marx, a unor modele dinamice de tip Leontief și a unor noi variabile

reprezentînd forța de muncă, progresul tehnic etc.

b) Dezvoltarea teoriei creșterii economice avînd la bază teoria marxistă a reproducției,

modelul keynesist (cu dezvoltări ulterioare) al raportului reciproc dinamic dintre

investiție, forță de muncă, progresul tehnic și output, precum și un aparat matematic

avansat, reprezentat de funcțiile de producție și de principiul maxim al teoriei controlului

automat folosibil la calcularea traiectoriilor optime. În cadrul teoriei privind creșterea

economică, teoria-nucleu este bine definită prin modele matematice și legi specifice. Este

poate un exemplu tipic de felul cum s-a realizat teoria-nucleu extinsă prin îmbogățirea și

dezvoltarea modelelor esențiale, inclusiv a legilor specifice aplicațiilor efectuate.

c) Trecerea la teoria dezvoltării economice, construita într-o concepție unitară, istorică și

structuralistă, constituie un salt important față de teoria creșterii economice. Ea are în

vedere nu numai țările dezvoltate, ci și pe cele în curs de dezvoltare. În cadrul acestei noi

teorii, aflate în curs de formare și consolidare, în opoziție cu cele precedente, se iau în

considerare nu numai relațiile cantitative dinamice dintre agregatele economice (capital,

investiții, populație, forța de muncă, efectul progresului tehnico-științific, resurse și

output), ci și contribuția factorilor calitativi la evoluția sistemului și a rezultatelor

acestuia. Astfel, este luat în considerare rolul principalelor elemente componente active

ale sistemului economic, inclusiv rolul sistemului instituțional, generarea progresului

tehnic în economie și determinanții ciclului economic, rolul fenomenului demografic și

raportul economic dintre centru și periferie în dinamica economică a țărilor cu niveluri

diferite de dezvoltare, precum și mediul ambiant.

Fiecare din cele trei direcții menționate constituie obiect al cercetarilor la care sînt

angajate diferite grupuri ale comunității științifice. Persistența cu care continuă sa se facă

cercetarea la primele două direcții rezultă nu atît din fertilitatea deosebită a terenului acestora sau

din faptul că ele ar fi mai legate de practica economică și mai verificabile, cît mai ales din

motivație tradițională sau din considerente ideologice, de interese, iar uneori din ignorarea

celorlalte direcții. Totuși, teoria dezvoltării - vazută într-o concepție structuralistă - este cea mai

atractivă, avînd caracter mai general și perspective mai largi de extindere, deși se află departe de

a fi suficient de articulată.

Teoriile precedente – reproducția și creșterea economică - pot fi considerate, într-o

anumită măsură, ca fiind cazuri particulare ale teoriei dezvoltării. Prin urmare, considerăm că nu

22

poate fi vorba pur și simplu de o înlăturare a lor odată cu extinderea teoriei-nucleu a dezvoltării,

ci de o folosire a lor în probleme economice cu caracter mai local, ori mai specializate.

Teoria economică şi cetăţeanul

Teoria economică nu trebuie mazilită în sălile de curs şi în birourile de statistică şi nu

trebuie lăsată în seama cercurilor ezoterice. Ea este filosofia vieţii şi a acţiunii umane şi priveşte

pe toţi şi pe toate. Ea este esenţa civilizaţiei şi a existenţei omului ca om.

Făcînd aceste afirmaţii nu ne lăsăm purtaţi de slăbiciunea frecvent ridiculizată a

specialiştilor, de a supraestima importanţa acelei ramuri a cunoaşterii în care activează ei înşişi.

Nu economiştii sunt cei care ridică astăzi teoria economică în această poziţie eminentă, ci

ansamblul populaţiei.

Toate disputele politice contemporane privesc chestiuni numite, îndeobşte, economice.

Toate argumentele avansate în cursul discuţiilor actuale despre chestiunile sociale şi publice au

de a face cu probleme fundamentale de praxeologie şi de teorie economică. Mintea tuturor se

preocupă de doctrinele economice. Filosofii şi teologii par mai interesaţi de problemele

economice, decît de acele probleme pe care generaţiile anterioare le socoteau obiectul de studiu

al filosofiei şi al teologiei. Romanele şi piesele de teatru de astăzi se referă la toate aspectele

vieţii umane – inclusiv la relaţiile sexuale – din unghiul doctrinelor economice. Toată lumea se

preocupă de teoria economică, conştient sau inconştient. Atunci cînd aderă la un partid politic

sau cînd votează, cetăţeanul ia, implicit, o poziţie în raport cu teoriile economice esenţiale.

În secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea, problema principală a controverselor

politice din Europa era cea religioasă. În secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, atît în

Europa cît şi în America, problema cea mai importantă o constituia alegerea între guvernul

reprezentativ şi absolutismul monarhic. Astăzi, ea este alegerea între economia de piaţă şi

socialism. Este vorba, bineînţeles, de o problemă a cărei soluţie depinde integral de analiza

economică. Recursul la sloganuri sterile, sau la mistica materialismului dialectic, nu este de nici

un folos.

Nimeni nu poate ocoli în vreun fel responsabilitatea personală care îi incumbă. Oricine nu

consimte să cerceteze, atît cît îi stă în putinţă, toate problemele relevante, renunţă de bunăvoie la

dreptul său dobîndit prin naştere, în favoarea unei auto-decretate elite de supraoameni. În

asemenea chestiuni de importanţă vitală, încrederea oarbă acordată “experţilor” şi acceptarea

necritică a sloganurilor şi prejudecăţilor populare înseamnă abandonarea auto-determinării şi

cedarea în faţa dominaţiei altora. Date fiind condiţiile de astăzi, nimic nu poate fi mai important,

23

pentru fiecare om inteligent, decît teoria economică. Miza este propria sa soartă şi aceea a

urmaşilor săi.

Foarte puţini sunt cei capabili să contribuie cu vreo idee importantă la ansamblul gîndirii

economice. Însă toţi oamenii rezonabili sunt chemaţi să se familiarizeze cu ceea ce ne învaţă

teoria economică. În vremurile noastre, aceasta este cea dintîi datorie civică.

Fie că ne place sau nu, este un fapt că teoria economică nu poate rămîne o ramură

ezoterică a cunoaşterii, accesibilă numai unui grup restrîns de savanţi şi de specialişti. Ştiinţa

economică se ocupă de problemele fundamentale ale societăţii; ea priveşte pe toată lumea şi le

aparţine tuturor. Ea constituie principalul şi cel mai adecvat obiect de studiu al fiecărui cetăţean.

Teoria economică şi libertatea

Rolul de prim rang pe care îl joacă ideile economice în determinarea chestiunilor civice

explică de ce guvernele, partidele politice şi grupurile de presiune urmăresc restricţionarea

libertăţii gîndirii economice. Ele se străduiesc să propage doctrina cea “bună” şi să reducă la

tăcere doctrinele “rele”. În viziunea lor, adevărul nu posedă nici o putere inerentă, care să-l poată

face să se impună, în cele din urmă, exclusiv în virtutea faptului că este adevărat. Pentru a se

impune, adevărul are nevoie să fie asistat de acţiuni violente, întreprinse de poliţie, sau de alte

trupe armate. Conform acestei perspective, criteriul după care se măsoară adevărul unei doctrine

este faptul că suporterii ei reuşesc să-i înfrîngă prin forţa armelor pe campionii ideilor diferite.

Implicaţia este că Dumnezeu, sau alt agent mitologic, care dirijează cursul evenimentelor umane,

le asigură întotdeauna victoria celor ce luptă pentru cauza cea bună. Cîrmuirea este de la

Dumnezeu şi are îndatorirea sacră de a-i extermina pe eretici.

Este inutil să insistăm asupra contradicţiilor şi a inconsecvenţelor acestei doctrine, a

intoleranţei şi a persecuţiei disidenţilor. Nicicînd, în vremurile mai vechi, n-a cunoscut omenirea

un sistem de propagandă şi de opresiune atît de ingenios alcătuit, ca acela instituit de actualele

guverne, partide şi grupuri de presiune. Cu toate acestea, toate aceste edificii se vor prăbuşi ca

nişte castele făcute din cărţi de joc, îndată ce vor fi supuse atacului unei mari ideologii.

Nu doar în ţările guvernate de despoţi barbari şi neobarbari, ci – nu mai puţin – şi în

cadrul aşa-numitelor democraţii occidentale, studiul ştiinţei economice este, astăzi, practic scos

în afără legii. Discuţiile publice ale problemelor economice nesocotesc, aproape în întregime, tot

ce au spus economiştii în ultimele două sute de ani. Preţurile, ratele salariale, ratele dobînzii şi

profiturile sunt privite ca şi cum determinarea lor nu ar fi supusă nici unei legi. Guvernele

încearcă să decreteze şi să impună cu forţa preţuri maximale la bunuri şi rate salariale minimale. 24

Politicienii le cer oamenilor de afaceri să reducă profiturile, să scadă preţurile şi să ridice ratele

salariale, ca şi cum lucrurile acestea ar fi dependente de intenţiile lăudabile ale unor indivizi. În

abordarea relaţiilor economice internaţionale, lumea recurge cu candoare la cele mai naive erori

mercantiliste. Puţini sunt cei care sunt conştienţi de neajunsurile tuturor acestor doctrine

polulare, sau care înţeleg de ce politicile bazate pe ele duc, invariabil, la dezastre.

Aceste împrejurări sunt triste. Dar omul nu le poate răspunde decît într-un singur fel:

neslăbind nici o clipă căutarea adevărului.

IV. Știința economică în raport cu alte științe

Științele economice s-au dezvoltat întotdeauna deschis, în relații strînse cu celelalte

domenii ale științei și, în primul rînd, cu științele naturii. Îmbrătisînd ideea că fizica este știința

model, mai mulți economiști acceptă în fapt transformarea științelor economice în științe exacte,

ca orice altă știință a naturii.

Astfel, pentru a pune mai bine în evidență caracteristicile de bază ale științei economice

este necesar să conturăm locul ei în constelația celorlalte științe și discipline, cu sublinierea

trasăturilor fundamentale ce o despart de acestea din urmă.

Există o mare diversitate de științe și discipline. Ele pot fi însă grupate după diferite

criterii. După obiectul de studiu, cea mai generală clasificare împarte disciplinele în două

categorii: științele naturii și științele umane sau sociale. Spre deosebire de științele naturii, care

au ca obiect de studiu relațiile dintre lucruri, adică raporturile dintre fenomenele naturale (fizice,

chimice, biologice), științele sociale au ca obiect de studiu raporturile care se formează între

oameni și care le condiționează comportamentul. Știința economică face parte din categoria

științelor sociale. Ea studiază doar o parte a raporturilor dintre oameni și, anume, acelea care sînt

în legatură cu producția, schimbul, distribuția și consumul de bunuri și servicii, denumite relații

economice.

După metodologia general adoptată se pot distinge științele experimentale (adeseori

numite reale sau empirice) și cele logico-matematice (numite și teoretice). Științele

experimentale, așa cum arată și denumirea, își întemeiază cercetarea și rationamentele pe realități

- obiecte, fapte și fenomene reale existente în mod obiectiv sau fizic. Clasa științelor logico-

matematice sau teoretice își întemeiază obiectul cercetării și metodologia de lucru pe lumea

ideilor, a gîndirii desprinse de realități. Economia face parte din categoria științelor

experimentale deoarece ea studiază faptele, fenomenele și procesele economice, precum și

comportamentul agenților economici implicați în activitațile economice. În urma precizării

25

locului științei economice în cadrul celor două categorii de științe se pot trage urmatoarele trei

concluzii preliminare de mare importanță în legatură cu caracteristicile acesteia ce trebuie avute

în vedere în construcția și interpretarea sa.

În primul rînd, dacă în cazul științelor naturii obiectul de studiu (relațiile dintre

fenomenele naturale) are un caracter obiectiv, în cazul științelor economice - ca știința socială -

obiectul de studiu are un conținut subiectiv, deoarece aici intervine nu acțiunea unor fenomene

oarbe, fără rațiune, ci faptele umane conștiente, acțiunea oamenilor înzestrați cu voință, dorințe și

comportamente supuse controlului psihic și mental.

În al doilea rînd, dacă în cazul științelor logico-matematice verificarea aderului este doar

o chestiune de logică, singura preocupare a cercetatorului în construcția conceptelor și teoriilor

fiind aceea să nu apară contradicții între raționamente, realitatea nefiind luată în cauză, în știința

economică , în calitatea sa de știință experimentală ce studiază realitațile vieții, faptele și

acțiunile umane , criteriul aderului derivă și trebuie să derive, în ultima instanță, din realități, din

confruntarea teoriei cu realitatea, cu procesele și fenomenele reale.

În al treilea rînd, știința economică, la fel ca și celelalte științe, își intemeiază studiul pe

decompozarea realului, folosind metoda abstracției. Pentru a putea sesiza mai profund realitatea

și a focaliza atenția asupra unor trăsături caracteristice ce prezintă interes pentru disciplina

respectivă, aceste trasaturi sînt supuse analizei. Celelalte trasături, fiind nesemnificative, sînt

lasate la o parte, deci se face abstracție de ele. Decompozarea și abstracția se realizează pe baza

anumitor termeni de referință și după o anumită schemă de interpretare, proprie disciplinei

respective. Folosind decompozarea și abstracția se asigură că fiecare teorie și disciplină să

constituie nu o oglindă a realității, ci o reconstruire mentală, ratională, parțială a realității.

Ca orice altă știință, economia este rodul cercetării specializate și se înscrie pe traiectoria

unei evoluții și ramificări rapide în numeroase discipline, în conformitate cu scopul urmărit de

cercetarea întreprinsă și după domeniul abordat, știința economică s-a divizat într-o mulțime de

subsisteme specializate, din corpul său desprinzindu-se numeroase discipline. Astfel, alături de

știința economică de ansamblu, care constituie economia politică ce formează trunchiul de bază

al acestei științe, se afirmă tot mai viguros disciplinele care studiază procesele economico-sociale

în două mari direcții:

a) extinderea cîmpului de cercetare prin pătrunderea adîncă și explorarea unor noi teritorii

de cercetare fie în însuși cîmpul economic, fie în cele învecinate;

b) aprofundarea cunoașterii prin apropierea treptată a obiectului cercetat aflat în

transformare.

26

Știința economică conlucrează strîns în aceste zone cu alte științe sociale, cu cele logico-

matematice, naturale și tehnice, împrumutînd de la acestea unele metode de investigație, noțiuni

și legități valabile pentru mai multe domenii (fizic, biologic, economic etc.) și chiar limbaje de

exprimare, sau preluînd de la acesști termeni, ori notiuni ca atare și sub forma de metafore, sau

facind analogii de relații, procese, legități. așa proliferează discipline economice noi (economia

mediului înconjurator, economia regională, economia urbană, economia investițiilor în

străinătate și a întreprinderilor multinaționale etc.) sau cele de frontieră (economia matematică,

cibernetica economică, modelarea economică, socio-economia, ergonomia, statistica economică,

economia informațională s.a.).

Fiecare disciplină economică specializată (subsistem) își trasează propria frontieră astfel

încît realitatea economică este parceputa din punctul de vedere al cercetării potrivit scopului

urmărit de studiu sau de disciplina specializată respectiv. Odată cu formarea și dezvoltarea

acestor discipline specializate, cu parceperea lor, are loc și un proces invers de integrare, ca

urmare a avansării treptate în cunoaștere, a cooperarii științelor economice între ele și a

conlucrării lor cu diferite alte științe.

Numai economia politică și alte cîteva subsisteme cu caracter general se obisnuiește să fie

considerate științe teoretice, toate celelalte fiind calificate ca aplicative.

27

Încheiere

În concluzie distingem că științele economice ocupă un loc însemnat în cadrul științelor

care studiază societatea și toți factorii care poartă o influență asupra ei. Constituirea și

dezvoltarea științei economice a constituit un process complex și îndelungat, proces care a avut

la bază atît dezvoltarea economic,cît și aprofundarea realității înconjurătoare, perfecționarea

metodelor și miloacelor investigației.

Lucrarea dată ne relevă că știinţa economică , ca şi oricare altă ştiinţă - este întotdeauna

imperfectă pentru că este drumul general al cunoaşterii, de la fenomenul practic la esenţă, de la

o esenţă mai puţin profundă la o esenţă mai profundă, un drum de la simplu la complex, o

cunoaştere mai aprofundată care se apropie asimptotic de infinit, de adevăr.

În urma studiilor efectuate, se constată că în present în domeniul științelor economice se

pornește de la ideea că nevoile oamenilor sunt teoretic nelimitate. Deoarece mijloacele prin care

aceste nevoi pot fi satisfăcute sunt totuși limitate, în mod inevitabil nu pot fi satisfăcute toate

nevoile. Bunurile destinate satisfacerii acestor nevoi sunt limitate, economia trebuie să țină cont

de acest lucru și să folosească în mod optim bunurile disponibile.

Deasemenea, putem să concluzionăm că știința economică are un rol foarte important

pentru societate ca domeniu desinestătător, dar odată delimit de celelalte științe aceasta își pierde

o parte însemnată din capacitatea de a atinge toate subaspectele vieții sociale, din aceste

considerente știința economică trebuie obordată ca o componentă de frunte a ansamblului de

științe sociale.

Știința economică nu este o masă de teorie ce trebuie discutată doar de oamenii de știință

sau doar de profesori în sălile de curs, aceasta reprezintă o orientare pentru toți oamenii care au

menirea sa activeze într-un anumit domeniu și pur și simplu să supraviețuiască în sociatatea

contemporană.

28

Bibliografie

"Clasificarea științelor". Dicționar al istoriei ideilor;

Cele mai importante 10 idei din istoria științelor, 28 iunie 2013, Mihaela Stănescu;

Stăpînii ideilor economice. Secolul al XIX-lea, prima parte, Angela Rogojanu, 2010;

Ilkka Niiniluoto Critical Scientific Realism, Oxford, Oxford University Press, 2002;

Constăntinescu, N.N., Probleme ale metodologiei de cercetare în ştiinţa economică,

Editura Economică, Bucureşti, 1998;

Zaiț D.,“Elemente de metodologia cercetării”, Editura Universității, Al.I. Cuza, Iași

1997;

Răboacă Gheorghe, Dumitru Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice,

ediţia a III-a, Editura Fundaţiei Romînia de Mîine, Bucureşti, 2004;

Duța Alexandrina “Elemente de metodologie a cercetărilor științifice în economie”,

2008.

29