CAPITOLUL 6ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE

(DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII)

Situaţia financiar-patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al existenţei, componenţei materiale şi a rezultatelor obţinute, reprezentând o premisă şi în acelaşi timp o consecinţă a desfaşurării proceselor care formează obiectul de activitate al firmei, constituind cadrul financiar al acesteia, fluxurile de numerar pe care le implică şi le degajă.

Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global al firmei) este definit în literatura de specialitate1 drept „studiu metodic a situaţiei şi evoluţiei unei întreprinderi sub aspectul structurii financiare şi a rentabilităţii, plecând de la bilanţ, contul de rezultate şi alte informaţii oferite de întreprindere, mai ales din anexe şi raportul anual”.

Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză2,3: bilanţul, contul de profit şi pierderi şi anexele la bilanţ, acestea din urmă oferind explicaţii necesare unei înţelegeri mai bune a bilanţului şi contului de profit şi pierdere, aducând clarificări privind politicile firmei în materie de investiţii, de finanţare, de fiscalitate, de evaluare a patrimoniului.

Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar cuprinde4:1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând în

evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii);2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de întreprindere. 3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a documenta,

justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii). Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul

reducerii sau creşterii;- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează întreprinderea

analizată;- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv, care

se constituie ca „ ţintă”.6.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ- (DEX) - tablou contabil al activului şi pasivului unei intreprinderi sau al unei activităţi

financiare pentru o anumită perioadă de timp. ♦ Fig. Rezultatul sintetic al unei activități desfășurate într-o perioadă dată.

(EC.) Inventarul a tot ceea ce posedă (activul) și a tot ceea ce datorează (pasivul) o întreprindere. Se stabilește anual sub forma unui document contabil

Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege, grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natura, provenienţa şi exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale asociaţiilor, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante).

1 Willi Păvăloaia, Marius Paraschivescu, C. Cojocaru, Analiza financiară, Ed. NEURON, Focşani, 1994, pg. 7;2 În literatura economică, pentru reflectarea “întreprinderii în termeni financiari” la sfârşitul exerciţiului se utilizează diverse accepţiuni: bilanţ contabil, documente contabile de sinteză, conturi anuale, situaţii financiare, rapoarte financiare. Titulatura de “situaţii financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate), unde se precizează că “situaţiile financiare constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet de situaţii financiare include de regulă, un bilanţ, un cont de profit şi pierdere, o situaţie a modificărilor poziţiei financiare(care poate fi prezentată în diverse moduri: fie ca o situaţie a fluxurilor de trezorerie (situaţia fluxurilor de fonduri), fie sub formă de note şi alte situaţii explicative (parte integrantă a situaţiilor financiare). Pot fi incluse de asemenea, materiale şi informaţii suplimentare sau derivate care vin în completarea acestora3Cadrul General al IASB, paragraful 7 4 Petre Brezeanu (coord), Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg.366-367;

1

Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate vazută sub forma mijloacelor de finanţare şi a utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi pasivele bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia(tabelară sau în listă).

Pentru necesităţile de analiză financiară se are în vedere posibilitatea utilizării a următoarelor tipuri de bilanţ:

- bilanţ financiar (patrimonial) sau lichiditate - exigibilitate, are ca finalitate descrierea(inventarierea) patrimoniului întreprinderii şi are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Construcţia acestuia se face prin gruparea elementelor de activ după criteriul lichidităţii iar a celor din pasiv după criteriul exigibilităţii. Abordarea financiară se bazează pe ipoteza lichidării întreprinderii constuind subiect de interes pentru investitori şi creditori pentru că oferă informaţii privind capacitatea acesteia de a-şi achita datoriile.

- bilanţ funcţional sau economic, care regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni ale întreprinderii (investiţii, exploatare, trezorerie, finanţare) în scopul explicării funcţionării economice a întreprinderii. Abordarea funcţională se bazează pe ipoteza continuităţii activităţii şi prezintă interes pentru manageri fiind asociată unei analize interne.

În analiza bilanţului se folosesc mai multe procedee:1. analiza bilanţului pe orizontală constă în examinarea corelaţiilor dintre grupele şi

posturile din activul bilantului, în comparaţie cu cele din pasiv, evidenţiind măsura în care activele imobilizate şi circulante s-au format pe baza surselor financiare din pasiv (analiza echilibrului financiar);

2. analiza bilanţului pe verticală presupune studierea separată a grupelor de activ şi pasiv a fiecărui post care se încadrează în grupele respective pentru a determina greutatea specifică a acestora şi a modificărilor intervenite în grupele şi posturile de bilanţ. Ea se referă la:

- analiza structurii bilanţului şi a modificărilor care au intervenit în conţinutul grupelor, capitolelor şi posturilor;

- analiza situaţiei stocurilor la începutul şi la sfârşitul perioadei de gestiune;- analiza creanţelor întreprinderii;- analiza obligaţiilor întreprinderii şi a posibilităţilor de lichidare a acestora din

disponibilităţile băneşti.3. analiza combinată constă în folosirea concomitentă a celor două procedee mai sus arătate

punând accent pe utilizarea metodei ratelor, fiind tipul de analiză cel mai raspândit în practică.6.1.1. Analiza bilanţului financiarBilanţul financiar se construieşte prin transformarea bilanţului contabil din forma listă5 în

forma cont, punând faţă în faţă activul cu pasivul şi retratarea6 elementelor de activ/pasiv pentru a elimina distorsiunile existente între realitatea prezentată în documentele de sinteză şi cea economico-financiară din activitatea întreprinderii7. Din acest motiv, în activitatea practică de analiză, raţionamentul profesional va determina adăugarea/eliminarea anumitor elemente de corecţie aplicate diverselor poziţii din bilanţ.

Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului şi exigibilităţii crescătoare a pasivului.

Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ are semnificaţia de disponibilitate din ce în ce mai mare a acestora de a deveni “lichide” şi de a acoperi nevoile întreprinderii, în fruntea activului

5 Potrivit OMFP 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în România, formatul bilanţului este cel sub formă de listă;6 În literatura de specialitate se recomandă a se avea în vedere încadrarea corectă a acelor elemente de activ care, deşi fac parte din categoria activelor imobilizate (de obicei financiare) pot deveni lichide într-o perioadă mai mică de un an, sau active circulante care devin lichide într-o perioadă mai mare de un an. 7 E. Cohen, Analyse financière, 5e édition, Economica, Paris, 2004, pg. 112; invocarea raţionamentului profesional are în vedere faptul că deseori, în practică, aplicarea mecanică a unui set de formule(care oricum de schimbă şi se rafinează continuu), volumul insuficient de date, atitudinea managerilor faţă de analişti, poate determina erori grave şi modifica concluziile reale ale analizei financiare, ceea ce impune formarea unui anumit „instinct” financiar al analistului.

2

aflându-se valorile imobilizate, cele mai puţin “lichide”, iar la sfârşit disponibilităţile, cele mai “lichide”.

Exigibilitatea pasivelor reflectă calitatea unei datorii de a deveni scadentă, fiind invers proporţională cu mărimea intervalului până la scadenţa datoriei (cu cât intervalul până la scadenţă este mai mic, cu atât datoria este mai exigibilă iar cu cât intervalul până la scadenţă este mai mare, datoria este mai puţin exigibilă).

Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:

Bilanţul financiarActiv = Necesar Pasiv = Resurse

Necesar permanentActiv imobilizat net>1 anActiv circulant net >1 an

Capitaluri permanente1.Capitaluri proprii 2.Datorii cu scadenţe>1 an3. Provizioane cu scadenţă > 1 an

Necesar temporar1.Activ circulant net<1 an 2.Imobilizări financiare <1 an 3.Disponibilităţi(Trezorerie activă)4. Cheltuieli în avans

Resurse temporare1.Datorii cu scadenţe<1 an 2.Credite bancare curente (Trezorerie pasivă)3.Venituri în avans

Total activ Total pasiv

Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o simplă lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului, acesta fiind utilizat pe plan internaţional conform Normei 13 a IASC, precum şi în cazul conturilor consolidate.

Importanţa bilanţului financiar în analiza financiară decurge din faptul că serveşte la determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care permite întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.

Poziţia financiară a întreprinderii Poziţia financiară a întreprinderii defineşte o anumită stare (fel, mod)8 în care se găseşte

întreprinderea din punct de vedere financiar, conferind acesteia capacitatea de reacţie la schimbările mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Este reflectată în principal prin bilanţ şi notele explicative.

În IAS 1 - Prezentarea situaţiilor financiare se face clar precizarea că situaţiile financiare au ca scop general trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor şi poziţiei financiare a unei societăţi la sfârşitul exerciţiului financiar, oferind informaţii utile unei categorii largi de utilizatori.

Poziţia financiară este descrisă de următoarele elemente: resursele economice pe care le controlează (activele), structura de finanţare (datoriile şi capitalurile proprii), şi o serie de indicatori economico – financiari importanţi (lichiditatea şi solvabilitatea).

Analiza poziţiei financiare se bazează pe datele din bilanţ şi se referă la: - situaţia netă;- analiza corelată a resurselor economice şi a celor financiare controlate de întreprindere,

adică analiza activelor şi datoriilor (analiza echilibrului financiar); - analiza structurii activelor, datoriilor şi capitalului;- analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii- analiza gestiunii activelor şi datoriilor.

8 Prelucrat dupa DEX, termenul „poziţie”: Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este aşezat cineva sau ceva (în spaţiu); mod în care cineva reacţionează, se comportă etc. într-o împrejurare dată, situaţie…

3

6.1.1.1 . Situaţia netăSituaţia netă reprezintă “activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al

întreprinderii, constituind subiect de interes atât pentru acţionari cât şi pentru creditori.Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare (patrimoniu net, activ net contabil) este de forma:CAPITAL PROPRIU (Activ net, Situaţie netă) = ACTIV total - DATORII totale(PASIV)O întreprindere are o poziţe financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai

mare sau cel puţin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiţie indică faptul că întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de terţi, atât pe parcursul desfăşurării activităţii sale cât şi la lichidarea sa.

Pentru acţionari, care îşi asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranţa unor beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de normalitate fiind consecinţa unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut ca rezultat creşterea averii lor, în principal prin reinvestirea unei părţi din profitul net.

Pentru creditori, care îşi asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de mărimea situaţiei nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea acestora de a recupera, în caz de faliment, capitalul împrumutat.

Importanţa acestui indicator este subliniată de faptul că IAS 1 prevede la punctul 10(c) “Setul complet de situaţii financiare” 9, obligativitatea întocmirii Situaţiei modificării capitalurilor proprii, ca document ce reflectă valoarea reală a câştigului/pierderii generate de activităţile întreprinderii. De altfel în managementul financiar nord american10, 11 (Ezra Solomon) se apreciază că două sunt scopurile principale ale managementului financiar: (a) maximizarea profitului şi (b) maximizarea averii/bogăţiei sau a valorii nete, existând numeroase obiecţii ridicate împotriva maximizării profitului în favoarea maximizării bogăţiei ca scop al deciziilor financiare.

În această abordare Situaţia netă reflectă “rezultatul economic”, “global” pentru că, pe lângă tranzacţiile cu acţionarii, profitul net (determinat contabil) se ajustează cu diferite mărimi ale câştigurilor sau pierderilor ca efecte ale politicilor contabile, diverse corecţii recunoscute conform IAS 8, reevaluării imobilizărilor, ş.a.

6.1.1.2. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar de fond de rulment (NFR), trezoreria (T).

Noţiunea de echilibru semnifică conform DEX12 o stare de armonie între elementele unui sistem iar în domeniul financiar aceasta înseamnă armonizarea resurselor cu nevoile.

Bilantul este principalul instrument de reflectare a echilibrului financiar, de evidenţiere materială a modului de echilibrare al capitalurilor propii şi împrumutate.

Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două componente ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru perfect, ar trebui ca activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al „maturităţii”, respectiv:

(1) Active cu lichiditate peste un an (active imobilizate) = Pasive cu exigibilitate peste un an (capital permanent);

(2) Active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie);

(3) Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie perfect

corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi plăţi.

9 Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, 2011, Partea A, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2011, pg. A386, A404; 10 Ezra Solomon, The Theory of Financial Management, http://www.publishyourarticles.org/knowledge-hub/business-studies/goals-of-financial-management.html 11 P. Periasamy, Finacial Management, 2nd edition, The McGraw-Hill Companies, New Delhi, 2009, disponibil la adresa web http://books.google.ro/books?id=ZAtjZwZN5pcC&pg=SA1-PA6&lpg=SA1-PA6&dq=Prof.+Ezra+Solomon12 http://dexonline.ro/definitie/echilibru

4

Bineînţeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste condiţii, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari dimensiuni), pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.

Analiza pe baza bilanţului financiar îşi propune, înainte de orice, evidenţierea acestei stări de echilibru. Se poate afirma că această opţiune este specifică mai mult instituţiilor bancare şi mai puţin managementului financiar al firmei.

Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că “menţinerea echilibrului financiar se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente iar resursele temporare finanţează utilizările temporare”16.

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării, respectiv:

(1) nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii,

(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare. Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar, care se

va manifesta fie printr-un stres (presiune, discomfort) pentru managerul financiar, care va fi obligat să asigure finanţarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din pasive temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capitaluri, dat fiind faptul că, în principiu, capitalurile pe termen scurt prezintă, pe acelaşi orizont de timp, un cost mai ridicat. Riscurile la care va fi supus managementul financiar al firmei se referă la:

- riscul ratei dobânzii: o creştere a acestora erodează, prin cheltuielile financiare mai mari, performanţele firmei;

- riscul de refuz la refinanţare: o întreprindere fără stabilitate financiară este riscantă pentru bancă, fiind în imposibilitatea de a contracta noi împrumuturi nesare funcţionării sale.

Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul financiar pe termen scurt.

I. Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt:(1) Fondul de rulment (FR)(2) Necesarul de fond de rulment (NFR)(3) Trezoreria (T)Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relaţia:

FR – NFR = T(1) Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi utilizată pentru

finanţarea activităţii curente de exploatare. Practic, când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment (FR). Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Fondul de rulment apare astfel ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt13. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării, conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de creanţierii săi.

Prezintă interes pentru analişti două formulări ale noţiunii de fond de rulment: fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte, şi fondul de rulment propriu pe de altă parte.

16 Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Bucureşti, 1999, p. 9413 V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională – vol.1, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 155 şi următ.

5

Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanţului financiar mai este întâlnit sub numele de fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar „FRF” şi poate fi stabilit prin două modalităţi14:

1. FR = Capitaluri Permanente - Nevoi permanente (Active imobilizate nete)Active Imobilizate (nete) - necorporale- corporale - financiare

Capitaluri permanente:- capital propriu- datorii pe termen lung- alte elemente de pasiv care au caracter permanent (mai mult de un an): subvenţii pentru investiţii, provizioane15

În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a bilanţului (a activelor circulante), rămasă după finaţarea imobilizărilor.

2. FR = Activ Circulant Net16 – Datorii mai mici de un an

Activ circulant (net)+ active circulante (nete) + cheltuieli în avans

Datorii pe termen scurt+ datorii pe termen scurt inclusiv credite bancare curente+ venituri înregistrate în avans

În această exprimare, fondul de rulment financiar constituie un criteriu de lichiditate şi evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt.

Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate din Franţa, iar a doua, ţărilor anglo-saxone. Indiferent însă de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment financiar.

În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar, pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:

- FRF > 0, Capitaluri permanente > Activ imobilizat net Un fond de rulment financiar pozitiv indică faptul că, capitalurile permanente finanţează o

parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

- FRF < 0, Capitaluri permanente < Activ imobilizat net Valoarea negativă a FRF reflectă insuficienţa resurselor permanente şi alocarea unei părţi

din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.

- FRF = 0, Capitaluri permanente = Activ imobilizat net Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu

necesităţile de alocare a acestora.Analiza va urmări pe lângă dinamica fondului de rulment şi dinamica elementelor din

structura acestuia:- creşteri/reduceri ale capitalului propriu - creşteri/reduceri ale datoriilor pe termen lung

14 G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pag. 23.15 este vorba despre provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli atunci când stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă şi pot fi asimilate capitalurilor proprii;16 Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător activele circulante vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora (fără provizione pentru depreciere).

6

- creşteri/reduceri ale activelor imobilizatePornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza

elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:- FRF > 0, Activ circulant net > Datorii pe termen scurt Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul lichidităţii sale.- FRF < 0, Activ circulant net < Datorii pe termen scurt Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru

rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială.

- FRF = 0, Activ circulant net = Datorii pe termen scurt În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe

termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două

aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator.Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura

capitalurilor permanente, analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară, sau de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:

FR propriu = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETEUn fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie nefavorabilă, cel

puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor.Rezultatul negativ al următoarei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat,

reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt:FR împrumutat = FR – FR propriuDacă avem în vedere structura de finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că

existenţa acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar poate fi constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat - pozitiv), iar marja de siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează întreprinderea de riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în perspectivă.

Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de rulment ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.

2. Nevoia de fond de rulment (NFR)Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele

temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR), ca indicator privind necesarul de finanţare a activului circulant.

Acest indicator arată mărimea activelor curente (mai puţin disponibilităţile) ce trebuie finanţate din fondul de rulment, permiţând urmărirea echilibrului curent prin compararea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării(fără credite de trezorerie), fiind legat de decalajul între încasări şi plăţi. Cu alte cuvinte, necesarul de fond de rulment exprimă un decalaj între fluxuri şi se determină ca diferenţă între utilizări şi resurse, diferenţă ce corespunde acelei părţi necesare pentru ciclul de exploatare care nu a fost finanţată de resursele generate de acest ciclu şi trebuie acoperită de finanţări complementare (fond de rulment sau credite bancare pe termen scurt)

NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

7

Nevoi temporare + active circulante+active de regularizare- exclusiv activele de trezorerie:

- disponibilităţile băneşti (casă, conturi la bănci, avansuri de trezorerie, cecuri de încasat, alte valori)

- investiţii pe termen scurt(acţiuni, obligaţiuni, efecte de încasat, alte investiţii pe termen scurt)

Resurse temporare +datorii curente, pe termen scurt + pasive de regularizare- exclusiv pasivele de trezorerie(credite bancare pe termen scurt)

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), semnificaţia este că există un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Valoarea pozitivă a NFR reprezintă o situaţie normală în activitatea unei întreprinderi dacă provine din expansiunea activităţii, consecinţă a unei politici active de investiţii (ce determină prin creşterea volumului de activitate valori mari ale stocurilor şi creanţelor, dar cu o rotaţie rapidă). În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor şi urgentarea plăţilor.

Valoarea sa negativă (NFR < 0) evidenţiază surplusul resurselor temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării, concomitent, de datorii în condiţii avantajoase pentru întreprindere (cu scadenţe mai mari), adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.

Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor - furnizor mult mai mari decât creditele - client.

În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau în activitatea de producţie ori a unor situaţii de nerespectare a termenelor de stingere a datoriilor pe termen scurt.

3. Trezoreria netă (TN)În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de

fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).1. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment2. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerieActive de trezorerie: disponibilităţi (casă, conturi bancare), valori mobiliare de plasament

(clasa 5) Pasive de trezorerie: credite pe termen scurt (linii de finanţare deschise), soldurile creditoare al conturilor la bănci

TN > 0; Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii, expresie a existenţei unui excedent de disponibilităţi rezultat din evoluţia operaţiunilor de încasări şi plăţi derulate în întreprindere în cursul exerciţiului financiar, fără ca maximizarea acesteia să constituie obiectiv al managementului financiar.

Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.

TN < 0 ; Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a

8

întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată implicit ca o stare de insolvabilitate.

Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent sau fără deficit. Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment, şi, atunci, întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.

Evoluţia trezoreriei nete cere prudenţă în interpretare deoarece nivelul său înregistrat la un moment dat (pozitiv sau negativ), nu are relevanţă deoarece nivelul său fluctuează semnificativ la intervale foarte scurte de timp ceea ce face ca interesul analiştilor să se orienteze către analiza în dinamică într-o succesiune de perioade de timp.

Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relaţiei:

CF = TN1 – TN0 , undeTN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabilDacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a capacităţii

reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţie inversă.

Pentru exemplificare se utilizează datele financiare prezentate în anexa 1:Determinarea fondului de rulment

Elemente de calcul 2009 2010 Indici de

evoluţie (%)

I. FR = Capitaluri Permanente - Active imobilizate (nete)1. Capital propriu 136.052.86

2145.761.009

2. Datorii pe termen lung 850.654

844.330

3. Subvenţii pentru investiţii 726

-

4. Provizioane (pe termen lung) 4.885.558

3.358.457

Capitaluri permanente 136.904.242

149.963.796

5. Active imobilizate nete 72.793.864 67.513.449Active imobilizate nete 72.793.864 67.513.449Fond de rulment I 68.995.936 82.450.347II. FR = Activ Circulant Net – Datorii mai mici de un an1. Active circulante 81.121.037 100.503.35

22. Cheltuieli efectuate în avans 165.863 215.36

8Activ circulant net (total) 81.286.900 100.718.72

03. Datorii pe termen scurt 12.290.964 18.260.30

84. Venituri încasate în avans - 8.06

5Datorii pe termen scurt (total) 12.290.964 18.268.37

9

3Fond de rulment II 68.995.936 82.450.34

7

Determinarea Necesarului de fond de rulment

Elemente de calcul 2009 2010 Indici de

evoluţie (%)

NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare (+) Active circulante 81.121.037 100.503.352(-) Disponibilităţi 28.048.592 920.826(-) Investiţii pe termen scurt 9.358.001 66.248.433(+) Active de regularizare (cheltuieli în avans) 165.863 215.368Nevoi temporare 43.880.307 33.549.461(+) Datorii pe termen scurt 12.290.964 18.260.308(+) Pasive de regularizare (Venituri în avans) - 8.065(-) Credite pe termen scurt - -Resurse temporare 12.290.964 18.268.373Necesar de fond de rulment (NFR) 31.589.343 15.281.088

Determinarea trezoreriei nete

Elemente de calcul 2009 2010 Indici de

evoluţie (%)

I. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment 37.406.593 67.169.259

II. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie(+) Disponibil în casă şi conturi bancare 28.048.592 920.826(+) Investiţii pe termen scurt 9.358.001 66.248.433Active de trezorerie 37.406.593 67.169.259Pasive de trezorerie - -Trezoreria netă II 37.406.593 67.169.259

Interpretare ...................................................................

II. Echilibrul financiar poate fi analizat şi prin ratele de finanţare astfel:

10

- rata finanţării stabile (Rfs), care arată măsura în care resursele financiare grupate în capitaluri permanente acoperă utilizările grupate în active permanente şi reflectă în valori relative echilibrul financiar pe termen lung. Rata arată, deasemeni, gradul în care activele stabile sunt finanţate din pasive stabile:

Rfs =

Dacă Rfs > 100 %, imobilizările sunt acoperite integral din capitalul permanent, firma are un surplus de surse permanente deci un fond de rulment pozitiv ce poate fi utilizat în finanţarea activităţii curente a activelor circulante.

Dacă Rfs < 100 %, atunci resursele permanente sunt insuficiente în finanţarea necesarului permanent echivalând cu un fond de rulment negativ.

În raport cu componentele capitalului permanent analiştii operează cu două rate parţiale: rata autofinanţării imobilizărilor şi rata finanţării străine a acestora, utilizând în relaţia de calcul fie capitalul propriu fie capitalul împrumutat pe termen lung17.

Nevoia unei astfel de abordări este pusă seama faptului că împrumuturile determină creşteri ale cheltuielilor financiare, limitează autonomia decizională şi obligă întreprinderea la o activitate suficient de rentabilă astfel încât să poată suporta aceste cheltuieli.

- rata finanţării globale (Rfg), adică a necesarului de fond de rulment din fondul de rulment net, arată măsura în care excedentul neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile ciclice neacoperite.

Rata măsoară proporţia în care necesarul de fond de rulment (NFR) este acoperit pe seama fondului de rulment net (FR):

Rfg =

Dacă Rfg > 100 %, NFR este finanţat integral prin FRN şi se crează trezoreria netă pozitivă. În sens invers, dacă Rfg < 100 %, NFR este finaţat parţial pe seama creditelor bancare pe termen scurt iar trezoreria este negativă.

Grupele, subgrupele şi indicatorii de folosit pentru analiza diagnostic economic şi financiar pot fi modificate sau completate, reduse sau extinse, în raport cu particularităţile firmei. Pentru toate cazurile, măsurarea influenţei factorilor se face prin utilizarea metodei substituirii valorii factorilor.

6.1.2. Analiza bilanţului funcţionalSchematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:

Bilanţul funcţional

Activ = Utilizari Pasiv = resurse

17 Marilena Mironiuc, Op. Cit., pg. 274;

11

I. Funcţia de investiţii (active aciclice)Utilizări (active) stabile (brute)1.Activ imobilizat de exploatare 2. Activ imobilizat în afara exploatării

II. Funcţia de exploatare (active ciclice)1.Activ circulant de exploatare 2. Activ circulant în afara exploatării3. Cheltuieli în avans pentru/în afara

exploatării

III. Funcţia de trezorerieActive de trezorerie (disponibilităţi)

IV.Funcţia de finanţareResurse stabile (aciclice)1.Capitaluri proprii2.Datorii financiare stabile (durata >1 an)3. Amortismente, provizioane

Resurse ciclice (de exploatare)1.Datorii de exploatare (datorii<1 an, furnizori, angajaţi, stat...) 2.Datorii în afara exploatării (furnizori de imobilizări, dividende de plată...)3. Venituri în avans pentru/în afara exploatării

Resurse de trezorerieCredite bancare pe termen scurt

Total active Total pasiv

Bilanţul economic elaborat în optica funcţională permite evidenţierea a două categorii de utilizări în activ (de exploatare şi în afara exploatării), iar în pasiv a două categorii de resurse(de exploatare şi în afara exploatării).

Importanţa bilanţului funcţional în analiza constă în faptul că permite aprecierea stabilităţii structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete şi exprimă independenţa dintre structura financiară şi natura activităţii sale.

6.1.4. Analiza structurii patrimonial-financiare a întreprinderiiAnaliza structurii financiare a patrimoniului întreprinderii urmăreşte reflectarea raporturilor

dintre elementele patrimoniale şi mutaţiile care au loc în cadrul resurselor şi a utilizărilor permanente şi curente. Metoda utilizată în analiză este metoda „ratios” – a ratelor.

Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de posturi) de activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de activ sau de pasiv. Deşi simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează informaţii edificatoare privind situaţia financiară a firmei, mai ales în cazul analizelor comparative în timp şi spaţiu.

6.1.4.1. Analiza ratelor de structură ale activuluia) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele imobilizate

şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprindea în mod permanent şi reflectă gradul de investire a capitalului în întreprindere şi gradul de imobilizare a activului

Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă. Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor componente la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi practica economică a unor rate complementare:

a1) rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relaţia:

Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este mare pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi este mică în acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.

12

Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care-şi desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui indicator, este foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că, pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacităţii acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei. La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a activelor sale imobilizate în disponibilităţi, conferindu-i un grad redus de flexibilitate.

a2) Rata imobilizărilor financiare (Rif) care exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere şi se calculează astfel:

Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.

b) Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul bilanţului şi se calculează cu relaţia:

Între RAi şi RAc se formează relaţia: .Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor circulante astfel:b1) Rata stocurilor (Rsk)Rata stocurilor (Rsk) reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în total active

circulante:

Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai ridicate la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în sfera serviciilor.

Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea la nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:

ICA > ISk, unde, ICA – indicele cifrei de afaceri; ISk – Indicele stocurilor.Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor.

Nivelul ridicat al stocurilor se apreciază negativ atunci când este consecinţa unei politici de aprovizionare exagerată (materii prime, materiale), a unei ineficienţe în producţie (produse în curs de fabricaţie) sau, pentru produsele finite, deficienţe în vânzare (calitate necorespunzătoare, probleme de livrare, etc).

Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative asupra solvabilităţii/lichidităţii firmei.

b2) Rata creanţelor comerciale (RC)Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.

Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale.

O pondere ridicată a acestora poate semnala fie deficienţe în încasare(clienţi problemă) fie acordarea unor credite-clienţi cu termene de încasare mari într-o politică agresivă de expansiune pe piaţă.

b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor Rata disponibilităţilor (RD,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor

circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.

13

şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei, informaţiile

sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz. Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoarea ridicată a disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.

De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte concentrate în timp.

În general se consideră normal un nivel de 3-5% al ponderii activelor de trezorerie, orice depăşire fiind consecinţa neidentificării unor posibilităţi viabile de investire.18

6.1.4.2. Analiza ratelor de structură ale pasivuluiRatele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii financiare

a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului, relevând aspecte privind stabilitatea şi autonomia(independenţa) financiară a acesteia.

Prin structura financiară a întreprinderii se înţelege raportul existent între finanţările sale pe termen scurt şi finanţările pe termen mijlociu şi lung influenţând gestiunea financiară a întreprinderii prin costurile pe care le determină (costul capitalului) afectându-i rentabilitatea şi determinându-i politicia de investiţii.

Structura financiară reflectă deci compoziţia capitalurilor întreprinderii. Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă un aspect important al politicii

financiare a întreprinderii. Decizia de structură financiară depinde de obiectivele întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care şi le asumă. În aceiaşi măsură cu factorii interni, decizia de structură financiară depinde şi de factori externi întreprinderii, mai ales de conjunctura economică, adică situaţia pieţei financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, inflaţia.

a) Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.

Valorile considerate normale sunt între 50% – 66% plasând întreprinderea într-o situaţie favorabilă şi evidenţiază caracterul permanent al finanţării, ceea ce conferă o anumită siguranţă întreprinderii în desfăşurarea activităţilor sale.

b) Rata autonomiei financiare globale (Rafg)Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor

financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate şi gradul de îndatorare.

Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare şi din această cauză stabilirea unor rate de referinţă este greu de stabilit.

În literatura franceză, unii autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiare, 19 (0,33 sau 33%).

Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia. Cu cât indicatorul ia valori mai mici decât

18 V. Dragotă şi colectiv, Management finnaciar, vol. I, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 144;19 G. Chareaux, Gestion Financière, Ed. Litec, Paris, 1991

14

mărimea amintită cu atât întreprinderea se expune riscului de insolvabilitate ca urmare a dependenţei prea mari de creditori.

În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are:b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea

structurii capitalului permanent.Se poate calcula după relaţiile:

(1)

Specialiştii apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: (0,5). Sub această limită firma se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de insolvabilitate şi este afectată autonomia ei financiară.

(1)

Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen.

Prin urmare: (1).În acest caz datoriile mai mari de un an sunt acoperite integral din capitalurile proprii ca

urmare a unei activităţi rentabile. c) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei şi

exprimă gradul de dependenţă a întreprinderii de resurse financiare provenite de la terţi:

(1) (66% după unii autori)

Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 0,5 (0,66), cu atât creşte autonomia financiară a firmei, riscul de insolvabilitate este mic iar întreprinderea dispune încă de capacitate de îndatorare.

Des întâlnit în practica financiară este luarea în considerare, în calculul aceluiaşi indicator, la numitor, a capitalului propriu, exprimând îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu şi lung) a întreprinderii în raport cu capitalul propriu (levier financiar) 20,21.

(2)

Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depăşească de două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la apariţia riscului de insolvabilitate, punînd în evidenţă o structură financiară inadecvată, care poate duce la încetarea de plăţi sau la pierderea controlului de către acţionari.

Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că remunerarea creditorilor este prioritară şi fixă în timp ce rezultatul net şi lichiditatea întreprinderii fluctuează.

O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung fie la capitalul permanent:

(1)22 ,

fie la capitalul propriu

20 Silvia Petrescu, Analiza economo-financiară II, suport de curs, FEAA, Iaşi, 2006, pg. 96;21 Levierul financiar exprima indatorarea totala (pe termen scurt, mediu si lung) a intreprinderii in raport cu capitalul propriu. Rezultatul trebuie sa fie subunitar, o valoare supraunitara insemnand un grad de indatorare ridicat. O valoare ce depaseste 2,33 exprima un grad foarte ridicat de indatorare, societatea putandu-se afla chiar in stadiul de faliment iminent daca rezultatul depaseste de cateva ori pragul de 2,33. (http://www.macrostandard.ro/indicatori_analiza_financiara.html)22 Manuel, analyse financière et économique des projets de développement, Communautés européennes, 1997, Luxembourg, pg. 327, http://ec.europa.eu/europeaid/multimedia/publications/documents/tools/europeaid_adm_manual_ecofin_fr.pdf

15

(2): ,

Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependenţa (independenţa) financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare.

În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii esenţiale, pornind de la faptul că sursele de finanţare trebuie adaptate naturii activelor pe care le finanţează:23

- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din asemenea datorii.

- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată fi rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară (finanţarea din capitaluri proprii)

Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiareAtât capitalul propriu cât şi capitalul împrumutat comportă costuri. Capitalul propriu costă

dividende, capitalul împrumutat costă dobânzi. Diferenţa fundamentală dintre costul capitalului propriu şi cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul în care întreprinderea obţine profit în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rezultatele financiare ale întreprinderii.

O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari ceea ce-i afectează profitabilitatea şi-i micşorează posibilităţile de autofinanţare.

Prin urmare, întreprinderea respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-şi acoperi nevoile de finanţare care la rândul lor vor contribui la creşterea cheltuielilor financiare.

Dacă întreprinderea e rentabilă, adică dacă rata rentabilităţii e mai mare decât rata dobânzii, se poate şi e de dorit, apelarea la credite în opoziţie cu alternativa de a aştepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanţarea unui proiect.

Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat.

Există 2 situaţii:a) dacă rentabilitatea economică > rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare

pozitiv (favorabil);b) dacă rentabilitatea economică < rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare

negativ (nefavorabil).Dacă presupunem ca rentabilitatea economică e de 16% pe an iar rata dobanzii e de 12% pe

an, întreprinderea e interesată să se finanţeze prin credit deoarece realizează un profit de 4% asupra capitalului împrumutat.

Determinarea structurii financiare a firmei implică studierea influenţei a două variabile principale: gradul de risc şi rata de rentabilitate. Utilizarea unei ponderi mari a capitalului împrumutat creşte gradul de risc al firmei, dar previziunea unei rate de rentabilitate mai mare duce la creşterea profiturilor viitoare. Şi invers renunţarea la împrumuturi face ca firma să aibă un grad de risc minim, însă în acest caz se vor pierde profituri importante, datorită limitării volumului afacerii şi astfel nu se vor realiza obiectivele principale ale gestiunii financiare - maximizarea valorii firmei.

Pentru caracterizarea generală a structurii patrimoniale a firmei presupunem următoarele date ipotetice:

Structura patrimonială a firmei “X” tabel nr. 6.1. Activ P0 P1 Pasiv P0 P1

Suma (mii lei)

% Suma (mii lei)

% Suma (mii lei)

% Suma (mii lei)

%

Imobilizări 8750 1,58 9625 1,88 Capital social 250000 57,04 250000 72,74

23 Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 94-95;

16

necorporaleImobilizări corporale

544375 98,31 502125 97,99 Rezerve 92940 21,20 50200 14,60

Imobilizări financiare

625 0,11 625 0,13 Provizioane reglem.

41500 9,47 20500 5,96

Rezultatul exerciţiului

53875 12,29 23020 6,70

Active imobilizate total

553750 60,65 512375 51,33 Capital propriu

438315 48,01 343720 34,43

Stocuri 224625 62,52 261500 53,83 Datorii 368750 77,68 311125 47,53Clienţi 68750 19,14 122000 25,11 Avansuri şi

aconturi primite

3750 0,79 3125 0,48Alte creanţe 8500 2,37 20625 4,25

Disponibili-tăţi 10500 2,92 23200 4,77 Alte datorii pe TS

85953 18,19 266480 40,72

Alte active circulante

46875 13,05 58500 12,04 Furnizori şi conturi asimilate

16250 3,42 73750 11,27

Active circulante totale

359250 39,35 485825 48,67 Total datorii pe TS

474685 51,99 654480 65,57

Total activ 913000 100,0 998200 100,0 Total pasiv 913000 100,0 998200 100,0

În ambele momente cuprinse în diagnostic, activele imobilizate deţin peste 50% din totalul activelor. Cum în cadrul acestora cele corporale ating proporţia de circa 98%, rezultă că în exemplul dat este vorba de un potenţial tehnic remarcabil. Activele circulante reprezintă 39,35%, respectiv 48,67% în totalul activelor, înregistrându-se o creştere faţă de perioada de referinţă de peste 9%, ca rezultat al creşterii creanţelor şi disponibilităţilor.

Fiind vorba de creşterea valorică a elementelor sau grupului de elemente, aceasta poate fi rezultatul de fapt al evoluţiei preţurilor şi nu al unei dinamici fizice (fiind necesară o analiză aprofundată din acest punct de vedere).

Macrostructura pasivului relevă o stare nefavorabilă, capitalul propriu înregistrând o descreştere în total pasiv de la 48% la 34,43% ca urmare a modificării valorii celor trei componente aditive la capitalul social (rezerve, provizioane reglementate, rezultatul exerciţiului). Deşi s-au redus datoriile la bănci într-o proporţie destul de mare (de la 77,68% la 47,53%), cuantumul total al datoriilor se menţine ridicat, înregistrând o creştere de aproximativ 14%, îndeosebi pe seama neachitării furnizorilor şi a altor datorii pe termen scurt.

Se recomandă: optimizarea stocurilor având vedere proporţia mare a acestora (62,52%, respectiv

53,83%) cu consecinţele de rigoare (cheltuieli de stocare ridicate, imobilizarea disponibilităţilor în stocuri);

încasarea creanţelor de la clienţi şi achitarea furnizorilor, aceştia fiind partenerii cei mai importanţi din imediata apropiere a firmei, o politică corectă faţă de aceştia având consecinţe favorabile;

asigurarea unei structuri financiare bune (din puntul de vedere al lichidităţii, solvabilităţii, stabilităţii), pentru a evita eventualele riscuri de pe piaţă, etc.

Sistemul de factori care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei1. Factorii legaţi de natura activităţii (intensitatea capitalizării, durata de viaţă a

imobilizărilor, viteza de depreciere a acestora) se reflectă în structura activelor, în primul rând în ponderea imobilizărilor corporale. Acestea au o pondere ridicată în ramurile industriei grele, în cele care solicită o infrastructură importantă şi echipamente costisitoare (în industria turismului). Durata procesului de producţie, dependentă de asemenea de natura activităţii, acţionează asupra mărimii, respectiv a ponderii stocurilor în totalul activelor (activităţile cu ciclu de exploatare lung înregistrează, de regulă, o pondere ridicată a stocurilor, mai ales a celor de producţie neterminată).

17

2. Natura relaţiilor cu partenerii externi. Practicile acestora în materie de livrări, condiţiile de plată pe care le aplică de obicei influenţează asupra ponderii stocurilor şi creditului furnizori. Astfel, o firmă care beneficiază de un raport favorabil de forţe în raport cu furnizorii săi ar putea obţine o reducere relativă a stocurilor (printr-o aprovizionare JIT), prin fracţionarea livrărilor şi corelarea cu fluctuaţia nevoilor. De asemeni, în funcţie de relaţiile firmei cu partenerii situaţi în “amonte”, firma poate beneficia de termene de plată favorabile, discounturi, sau dimpotrivă poate fi obligată să accepte condiţiile impuse de aceştia. Relaţiile cu clienţii şi alţi parteneri situaţi “în aval” influenţează într-o manieră asemănătoare asupra ponderii creanţelor.

3. Mărimea firmei, ca factor de influenţă, se reflectă atât în structura financiară cât şi în structura activelor. Astfel, rata de îndatorare creşte o dată cu creşterea dimensiunii firmei în sectorul industrial, construcţii de locuinţe, agricultură, chiar şi turism, această relaţie fiind puţin pregnantă în comerţul cu amănuntul, cu ridicata, în alimentaţia publică.

Din analize statistice rezultă că întreprinderile mici sunt mai prudente, au mai multe fonduri proprii şi mai puţine surse externe de finanţare, iar în cadrul surselor externe au mai multe surse pe termen scurt, comparativ cu marile companii. Mărimea firmei influenţează şi asupra structurii activelor, atât imobilizate, cât şi activelor circulante, care cresc odată cu dimensiunea firmei.

4. Opţiunile tactice şi strategice ale firmei respective, au o mare influenţă asupra structurii financiare a firmei, analiza financiară evidenţiind aspectele privind nevoile de finanţare, capacitatea de finanţare, situaţia trezoreriei etc.

5. Factorii conjuncturali (economici, sociali, juridici, legislativi), a căror acţiune este orientată preponderent asupra activelor circulante. Astfel, o reducere temporară a activităţii, generată de factori conjuncturali sau sezonieri se va reflecta într-o creştere a stocurilor. Evoluţia favorabilă a costurilor de aprovizionare pe piaţă poate să conducă la un suprastocaj tranzitoriu, după cum o diminuare a ratei dobânzilor pe piaţa creditelor poate conduce la creşterea ponderii datoriilor în totalul pasivului cu modificări corespunzătoare în activ etc.

În analiza ratelor de structură ale pasivului avem următoarele informaţii:Situaţia ratelor de strucură ale pasivului tabel nr. 6.2

Denumirea ratei Relaţia de calculÎntreprinderea “X” (%)

0 11. Rata stabilităţii financiare

88,4 65,6

2. Rata autonomiei financiare globale11,6

48,01

34,4

34,43

3. Rata autonomiei financiare la termen 54,31

1,19

52,48

1,10

4. Rata de îndatorare globală51,69 47,52

5. Rata de îndatorare la termen45,69

0,84

47,52

0,91

unde: KP – capital permanent;Pt – pasiv totalKpr – capital propriuDTS – datorii pe termen scurt

18

DTML – datorii pe termen mediu şi lungD – datorii totale.Se constată că:Firma analizată înregistrează o stabilitate financiară ridicată în P0 (88,4%), dar care s-a

degradat sensibil în timp (65,6% în P1), deşi se menţine încă la cote înalte. Dispune de autonomie financiară, capitalul propriu reprezentând în P0 aproape o jumătate din valoarea patrimoniului dar această situaţie nu este stabilă deoarece, ca urmare a creşterii datoriilor şi prin aceasta a gradului de îndatorare atât global (+13,58%), cât şi la termen (+0,83%) rata autonomiei financiare scade în P 1, la 34,43% apropiindu-se de limita admisă (1/3 din pasiv).

Deşi aspectele privind structura pasivului său sunt încă pozitive, această deteriorare în P1

faţă de P0 constituie un semnal de alarmă, impunând o revizuire, eventual o reorientare a politicii financiare pentru perioada următoare.

NOTĂ: Interpretarea poate fi subiectivă, cel puţin trei elemente pot sta la baza unei astfel de situaţii:

1. finanţarea din credite cu dobândă bonificată a unor proiecte de investiţii sau activităţi;2. nivelul de dobândă practicat de instituţiile financiare favorabil unor finanţări din această

sursă;3. situaţii interne favorabile sau nefavorabile, care solicită acoperirea din credite sau

împrumuturi.6.1.5. Solvabilitatea şi lichiditatea În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a stinge

la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi”24, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile pe termen mediu şi lung.

Analiza solvabilităţii întreprinderii25 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii de plată pe termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment).

Aşa cum se arată în literatura de specialitate falimentul este consecinţa unui grad ridicat de îndatorare şi a unui grad de solvabilitate relativ redus depinzând de o serie de factori specifici întreprinderii, sectorului de activitate în care aceasta funcţionează, mediului economic, ce pot aduce întreprinderea în stare de dificultate din punct de vedere economic, financiar, juridic si social-politic, obligând-o să intre în procedură de reorganizare judiciară.

Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea întreprinderii26 (pct. 6.1.4.2)

Se adaugă acestora următoarele rate:Capacitatea de rambursare a datoriilor(Crd) care arată măsura în care sursele potenţiale de

autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.

Crd =

Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33 întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată. Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd). Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere datoriile totale ale acesteia.

Cbrd =

24 Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 115;25 Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002, pag: 52.26 Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 239;

19

Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi cele împrumutate sau atrase.

Cnrd =

Rata cheltuielilor financiare27( ) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare. =

Nivelul maxim acceptabil în raport cu EBE este de 0,6, depăşirea acestuia fiind un semnal că întreprinderea nu poate suporta costul îndatorării şi riscă pe termen lung să devină insolvabilă.

În raport cu Cifra de afaceri, pentru ca întreprinderea să nu se expună riscului de insolvabilitate, literatura de specialitate recomandă o valoare de maxim 0,03 (3% din cifra de afaceri). Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale în acest caz următoarele relaţii:

Rata solvabilităţii generale Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama activelor.

Rsg =

Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net (negrevat

de datorii – capital propriu) în total activ.

Rsg =

În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un nivel minim de 35%.

În acest caz, capitalul propriu (activul contabil net) constituie o garanţie a solvabilităţii întreprinderii, un nivel ridicat al acestuia permitând întreprinderii să aibă acces la împrumuturi. Rata solvabilităţii financiare Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.

Rsf =

Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-şi poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită, adică să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.

Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani) fiind strâns legată de modul în care conducerea gestionează capitalul de lucru..

Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.

27 Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000, pag: 60.

20

Bilanţul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/ 20.02.2001, inspirat din norma contabilă internaţională I.A.S.1, “Prezentarea situaţiilor financiare”, oferă date şi informaţii în vederea determinării unor indicatori de lichiditate cum ar fi:

- Fondul de rulment;- Lichiditatea generală (current ratio);- Lichiditatea imediată (quick ratio).Fondul de rulment28 reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depăşesc

totalul datoriilor pe termen scurt.Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt

reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai mare de un an).

Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă active circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.

Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.

Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentarea întreprinderii. Fondul de rulment se determină cu relaţia:

Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurtLichiditatea generală (current ratio)“Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea la

scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de creditori) dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti”.29

Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate43 şi sub denumirea de coeficientul lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este considerat a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi rambursa creditele contractate.

Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:

Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile curente, pe măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.

În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ (provenit din finanţarea unor achiziţii pe termen lung, din resursele pe termen scurt, ceea ce, de obicei, este contraindicat) determină un disconfort financiar ce poate conduce la încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).

De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii eronate, deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de către bilanţul companiei, care reprezintă situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată, indicatorul nu ţine cont de succesiunea şi frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.

28 Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, 2003, pg. 224;29 Păvăloaia, W., Paraschivescu, M-D.,Cojocaru, C., Analiza financiară şi modele de politică economică în societăţile comerciale, Editura Neuroni, Focşani, 1994, p. 2143 Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, “Dicţionar MicMilan de economie modernă”, Editura Codecs, Bucureşti, 1999, p. 63

21

În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror lichiditate nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să calculeze alţi doi indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară şi lichiditatea imediată.

Lichiditatea intermediară (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de stocuri(au o lichiditate mai redusă şi poate incertă) şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face faţă unui necesar urgent de lichidităţi. Valoarea recomandată pentru acest indicator este 0,8.

Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.

Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot fi rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece ele nu pot fi transformate imediat în bani.

Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate, fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen scurt.

Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.

Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15.Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea

acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creîndu-se astfel posibilitatea exprimării unei tendinţe.

Informaţiile obţinute prin calculul acestor indicatori nu pot explica însă contribuţia diverselor activităţi desfăşurate de către întreprindere la obţinerea lichidităţii ceea ce face necesară aprofundarea studiului asupra componentelor necesarului de fond de rulment şi a relaţiilor întreprinderii cu terţii. Se are în vedere faptul că terţii influenţează direct trezoreria, întreprinderea fiind preocupată să-şi optimizeze stocurile, să accelereze încasarea creanţelor prin scurtarea termenului de decontare cu clienţii şi, în acelaşi timp, să amâne plata furnizorilor, prin prelungirea termenelor de plată acordate de aceştia. Derivă de aici o serie de indicatori cunoscuţi în literatura de specialitate sub numele de rate de rotaţie sau rate de gestiune care pot fi consideraţi ca şi parametri de lichiditate.

6.1.6 Indicatori de gestiune (de activitate) O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune

(de activitate) care furnizează informaţii cu privire la30: - viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii; - capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de bază

ale sale; - viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a fost rulat

de-a lungul exerciţiului financiar Aceste rate arată gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are la

dispoziţie, în cea mai bună combinaţie posibilă (numerar, creanţe, stocuri, mijloace fixe etc) pentru

30 OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/nov. 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30/11/2005

22

a genera venituri din vânzări (cifră de afaceri).31 Se măsoară de asemeni viteza de transformare a activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a datoriilor, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional între cifra de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei.

Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi indicatori32:- numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A) sau pasiv

(P), pentru realizarea volumului desfacerilor(cifrei de afaceri) (Ca) în perioada de gestiune:

Cu cât numărul de rotaţii este mai mare, cu atât activitatea este mai eficientă, deoarece, cu acelaşi volum de active circulante (capitaluri), se poate realiza un volum mai mare de desfacere de mărfuri/produse şi un profit mai mare.

Această relaţie arată, în acelaşi timp, randamentul/eficienţa utilizării activului/pasivului exprimând mărimea cifrei de afaceri generată de fiecare leu investit.

- durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:

T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).

Viteza de rotaţie va fi mai accelerată atunci când numărul de rotaţii va fi mare şi numărul de zile mai redus.

Principalele rate analizate sunt:a) Viteza de rotaţie a activuluiCreşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a acestuia

(reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătăţirea structurii activelor în corelaţie cu specificul activităţii.

Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea gradului de imobilizare a activelor. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât şi pentru cele circulante.

În ceea ce priveşte activele fixe specialiştii consideră că mărimea indicatorului este influenţată de o serie de factori ce fac utilă analiza acestuia în cadrul aceleaiaşi firme mai puţin în comparaţiile interfirme. Aceşti factori se referră la:

- costul de achiziţie- politica de depreciere (amortizare)- alegerea tehnologică (fie procese de producţie puternic automatizate fie bazate pe utilizarea

forţei de muncă şi nu în ultimul rând se are în vedere companiile care externalizează părţi din procesele sale).

Problema care se pune în calcularea indicatorului pentru activele circulante, mai ales referitor la stocuri, este legată de valoarea lor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează metode de evaluare diferite de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele oricărei comparaţii, de faptul că cel mai indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora şi că cifra de afaceri trebuie exprimată în preţuri de achiziţie sau costuri de producţie, astfel încât, rata de rotaţie a stocurilor, calculată pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relaţiile:

Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:

Rmf =

Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:

Rmp =

Rata de rotaţie a produselor finite:

31 R. C. Moyer, J. R. McGuigan, R. P. Rao, Op. Cit., pg. 106-107;32 Dorina Nicoleta Lezeu, Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg. 171 şi urm.;

23

Rpf =

b) viteza de rotaţie a capitalurilor arată numărul de utilizări ale capitalului propriu, modul de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor împrumutate şi atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.

6.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate33

Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă: modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.

Tabloul Soldurilor Intermediare de GestiuneElemente de calcul /Poziţia în Contul de Profit şi Pierdere1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707) 2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607) 3 Marja comercială (1 -2)4 (+) Producţia vândută(ct 701 – 706 +708) 5 (+) Variaţia stocurilor(ct 711 +⁄ -) 6 (+) Producţia imobilizată (ct 721 + 722) 7 Producţia exerciţiului (4 +5 + 6)8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de laterţi(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621) 9 Valoarea adăugată(3+7-8)10 (+) Venituri din subvenţii de exploatare(7411) 11 (-) Cheltuieli cu impozitele şi taxele(gr.63) 12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621) 13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12)14 (+) Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane 15 (-) Alte cheltuieli din exploatare 16 (-) Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele 17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16)18 (+) Venituri financiare 19 (-) Cheltuieli financiare 20 Rezultatul curent(17+18-19)21 (+) Venituri extraordinare 22 (-) Cheltuieli extraordinare 23 Rezultatul extraordinar(21-22)24 Rezultatul brut al exerciţiului(20+23)25 (-) Impozitul pe profit 26 Rezultatul net al exerciţiului(24-25)

33 Interpretarea sa este condiţionată de faptul că are la bază în conceperea sa principii, convenţii, opţiuni contabile mai mult sau mai puţin „creative” (referitoare la evaluarea stocurilor, amortizări, deprecieri, provizioane, ajustări ale veniturilor si cheltuielilor)(Bernard Colasse, L’analyse financiere de l’entreprise, 2008, trad. Ed. TipoMoldova, IaşI, 2009, pg. 55)

24

Aşa cum arată Tabloul, Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comerciala) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:- aprecierea creşterii bogăţiei, generate de activitatea întreprinderii;- descrierea repartizării bogăţiei create de întreprindere între: salariaţi şi organismele sociale,

stat, acţionari, întreprindere;- înţelegerea formării rezultatului net;- studiul structurii activităţii cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluţiei în timp a

acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.);- studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forţei de muncă,

randamentul echipamentului industrial etc.;- analiza rentabilităţii;- analiza evoluţiei în timp prin calcularea variaţiei procentuale a principalelor solduri

intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variaţii şi stabilirea, dacă este cazul, de măsuri corectoare34.

Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune şi se referă la activitatea comercială desfăşurată de agentul economic, de distribuţie sau la partea pur comercială a întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuţie (comerciale) aceasta este un indicator esenţial şi devine mai semnificativă ca informaţie în activitatea de analiză şi gestionare cu cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită şi marjă brută şi se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).

Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului va cuprinde trei elemente: producţia vândută, producţia stocată (variaţia stocurilor) şi producţia imobilizată.

Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea de producţie (obţinut prin însumarea vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute).

Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creşterea de valoare adusă de întreprindere bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi. Acest sold intermediar de gestiune este o valoare adăugată brută ce realizează joncţiunea dintre micro şi macroeconomic.

Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine contribuţia lor în cadrul aceluiaşi sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o mărime superioară a valorii adăugate aduce implicit şi o contribuţie mai importantă.

La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:

- ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului (obţinută prin raportarea marjei comerciale la producţia exerciţiului) şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate la terţi pentruproducţia respectivă.

- prin adiţionarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv remuneraţiile tuturor factorilor de producţie, inclusiv a statului, cât şi autofinanţarea întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.

Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară pentru că:• realizează legătura între nivelul micro şi macroeconomic.

34 Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 107

25

• reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care evidenţiază performanţa comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare şi producţie. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la realizarea producţiei sale.

• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată / producţie (CA).

Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata, adică îşi poate asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de la materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi.

• evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii.

• reflectă gradul de utilizare al factorilor de producţie.Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al întreprinderii

generat de operaţiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare şi de provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de gestiune şi în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.

Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:1) – este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare

va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) si/sau conservată prin autofinanţare.

2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influenţat de venituri şi cheltuieli financiare), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile de calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală şi de elementele excepţionale (nu ia în calcul impozitul pe profit şi rezultatul excepţional), care se pot schimba în timp şi pot să difere de la o întreprindere la alta.

3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale

întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.Notă: Acest indicator este foarte în vogă în mediile de afaceri pentru comparaţii în ceea ce

priveşte performanţa de exploatare a întreprinderii însă acest lucru nu trebuie să dispenseze pe analistul financiar de efectuarea unui studiu aprofundat al politicii sale de îndatorare şi al al aptitudinii de a contribui la finanţarea peopriilor lor proiecte de investiţii.

Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi şi corespunde activităţii normale şi curente a întreprinderii, inclusiv operaţiunile efectuate în exerciţiile anterioare dar aferente exerciţiului curent. Nu este luată în calcul activitatea corespunzătoare operaţiilor financiare şi extraordinare.

Acest rezultat este utilizat în compararea performanţelor întreprinderilor ce au politicifinanciare diferite.

Există două modalităţi de calcul:- ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul cheltuielilor din

exploatare (Che)Re = Ve – Che

- pornind de la mărimea EBE şi are relaţiaRe = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde

Amp – amortizări şi provizioaneAche – alte cheltuieli din exploatareAve – alte venituri din exploatareVpr – venituri din provizioane privind exploatarea

26

Prin prima relaţie de calcul se fundamentează strategii şi politici pe care le adoptă managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii constante a celuilalt factor; sporirea ambelor componente cu respectarea restricţiei ca ritmul creşterii veniturilor să devanseze ritmul de creştere al cheltuielilor.

Rezultatul curent(Rc) reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii financiare, permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.

Deoarece nu este influenţat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare.

Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor operaţii de gestiune sau capital cu caracter excepţional şi se calculează astfel :

Rezultatul = Veniturile - Cheltuielileextraordinar extraordinare extraordinare

Mărimea rezultatului excepţional constituie o informaţie importantă, în special pentru potenţialii investitori.

Rezultatul net al exerciţiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile aferente activităţii întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale şi a impozitului pe profit.

• Rezultatul curent (+/−)• Rezultatul extraordinar (+/−)− Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)= Rezultatul net al exerciţiului (+/−)Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de repartizare

de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, după caz.Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale”35: capacitatea de

autofinanţare (CAF) şi autofinanţarea (AF).Capacitatea de autofinanţare (sursă internă de finanţare a dezvoltării) a întreprinderii

reprezintă surplusul monetar generat de activitatea acesteia şi reflectă potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanţare generată din activitatea industrială şi comercială a acesteia.

Destinaţia sa este să asigure:- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;- cresterea fondului de rulment;- finanţarea totală sau partială a noilor investiţii;- rambursarea împrumuturilor contractate;- remunerarea capitalurilor investite.

Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi se poate calcula în două moduri:

- plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează cu veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deşi determină variaţii contabile nu provoacă mişcări financiare;

- plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioane), finanţarea creşterii (rezultatul pus în rezervă), ...în principiu adunând acele elemente care au constituit excepţii la prima metoda de determinare:

Nr. crt. Metoda substractivă Metoda aditivă1. EXCEDENTUL BRUT DIN

EXPLOATAREREZULTATUL NET

35 Silvia Petrescu, Op. cit.; pg. 79 - 82

27

2. + Alte venituri din exploatare (cu excepţia celor provenite din reluarea de provizioane, din vânzarea activelor cedate, subvenţii pentru investiţii)

+ Cheltuieli cu amortizările

3. - Alte cheltuieli de exploatare (cu excepţia cheltuielilor cu amortizările, ajustările de valoare şi provizioanele, cheltuieli privind activele cedate si alte operaţiuni de capital)

+ Cheltuieli cu provizioanele şi ajustări (din exploatare, financiare şi extraordinare)

4. + Venituri financiare (cu excepţia veniturilor din provizioane, din investiţii financiare cedate)

- Veniturile din ajustări şi provizioane (din exploatare, financiare şi extraordinare)

5. - Cheltuieli financiare (cu excepţia cheltuielilor pentru ajustări şi provizioane, investiţii financiare cedate)

+ Cheltuieli cu activele cedate (ieşite din patrimoniu)

6. + Venituri extraordinare - Veniturile din vânzarea imobilizărilor

7. - Cheltuieli extraordinare - Subvenţiile pentru investiţii virate la venituri

8. - Impozitul pe profit9. = Capacitatea de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare

Diferenţa dintre cei doi indicatori EBE şi CAF derivă din faptul că EBE reprezintă un

surplus monetar potenţial din activitatea de exploatare în timp ce CAF se referă la activitatea globală a întreprinderii.

Pe baza capacităţii de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea independenţei financiare a întreprinderii:

a) Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare care reflectă numarul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacităţii de autofinanţare anuale degajate de întreprindere.

b) Rata de finanţare a investiţiilor anuale reflectă proporţia în care întreprinderea poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama CAF, în situaţia în care întreaga suma ar fi alocată în acest scop.

c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului potenţial de lichidităţi, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi al întreprinderii

d) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului se determină ca raport între capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exerciţiului astfel:

Rezultatul exerciţiului luat în calculul capacităţii de autofinanţare nu este în totalitate disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se poate afirma că autofinanţarea reală reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea remunerării acţionarilor:

Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuiteAutofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale

exerciţiului viitor, expresie a bogăţiei create de întreprindere. Ea este determinată de creşterea

28

surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne în mod permanent la dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.

În analiza autofinanţării distingem trei trepte: minimă, de menţinere şi de dezvoltare. Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de a permite menţinerea

capacităţii întreprinderii. Datorită inflaţiei şi evoluţiei tehnologice, autofinanţarea minimă nu este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;

Autofinanţarea de menţinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea cheltuielilor necesare menţinerii potenţialului productiv şi, respectiv, pentru reînnoirea imobilizărilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale autofinanţării de menţinere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) şi provizioanele;

Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menţinere, o parte din rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de producţie.

Importanţa autofinanţării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii:

- reprezintă o sursă independentă şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare în anumite situaţii conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;

- conferă întreprinderii libertatea de acţiune, prin aceea că autonomia financiară dobandită prin autofinanţare îi îngăduie acesteia independenţa de gestionare faţă de organismele financiare şi de credit;

- este indispensabilă pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire, de creştere), cu condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor;

- permite franarea îndatorării şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;- constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii,

respectiv rentabilitatea financiară;- reprezintă premisa deschiderii accesului pe piaţa de capital şi în atragerea de capital extern.Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de

semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare. Pentru creditori mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică atât capacitatea de rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate cât şi nivelul riscului de neplată.

În analiza economică, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută, se urmăresc şi ratele autofinanţării, şi anume:

a) Rata autofinanţării investiţiilor anuale:

b) Rata autofinantarii imobilizarilor corporale şi necorporale:

c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:

6.3. Analiza fluxurilor de trezorerie Dată fiind nevoia întreprinderilor de a beneficia de numerar pentru a-şi desfăşura activităţile,

a-şi plăti obligaţiile şi a asigura rentabilitatea investitorilor, se impune prezentarea situaţiei fluxurilor de numerar.

Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite şi fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi echivalente de numerar36.

36 IAS 7, Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Bucureşti, Editura Economică, 2000.

29

Sursa principală pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, întocmită în conformitate cu prevederile IAS 7 obligatorie în cazul întreprinderilor mari şi opţională în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii (OMFP 3055/2009, art.3, alin.1,2).

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“.

Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi publicul. Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a necesităţilor întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi siguranţei generării lor.

În România, situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice Nr. 3055/ nov. 2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.

În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:

– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale); – fluxuri provenite din activităţi de investiţii; – fluxuri provenite din activităţi de finanţare. Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru: corelarea

profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu implică numerar; evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi cash; evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic). Utilitatea analizei este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din gestiunea activelor reale (din activitatea de exploatare) şi prin cel rezultat din operaţiunile de capital care privesc investiţiile şi finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, cum de fapt se şi întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi asociate acestor fluxuri.

Fiecare dintre cele trei categorii de fluxuri are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de lichidităţi .

Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare):

– metoda directă; – metoda indirectă. Deşi conduc la rezultate identice, IAS 7 recomandă entităţilor să prezinte fluxurile de numerar

de exploatare prin metoda directă deoarece aceasta oferă informaţii utile în estimarea fluxurilor de numerar viitoare pe care metoda indirectă nu le poate furniza.

Respectând tradiţia contabilă americană37, fluxurile de numerar din exploatare pot fi determinate fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă, iar fluxurile de numerar din activitatăţile de investiţii şi de finanţare, prin metoda directă.

A. Metoda directă Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar. a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare: – încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestările de servicii; – încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri (care se

pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea soldului creanţelor comerciale din exerciţiul financiar);

– plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte

37 Cristian Zgreabăn, Comunicarea financiara pe baza fluxurilor de trezorerie, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/47.pdf, pg. 3

30

cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile, ct. 607; cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624 + 625 + 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu variaţia soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri prin adăugarea diferenţei dintre stocul final şi cel iniţial, respectiv cu variaţia soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin scăderea diferenţei dintre soldul final şi cel iniţial al exerciţiului financiar;

– plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu variaţia soldurilor conturilor necorespunzătoare);

– plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la cheltuielile privind impozitul pe profit, ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent activităţii de exploatare).

b) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii: – plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi

alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creşterilor de active imobilizate prezentate în nota 1 la situaţiile financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de imobilizări;

– plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective prezentate în nota 1 la situaţiile financiare;

– încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active necorporale şi alte active pe termen lung;

– încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor întreprinderi;

– avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi; – încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi. c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de finanţare: – venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu. Se

determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042 + 1043 + 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat;

– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a rezervelor;

– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi. Sunt constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere în conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli financiare oglindite în contul de profit şi pierdere;

– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing.

Fluxurile de numerar - total – Numerar la începutul perioadei; – Numerar la finele perioadei. Rezultanta fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare

reprezintă trezoreria netă.

B. Metoda indirectă IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă de

determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul net (sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăţi sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare şi elemente de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activităţile de investiţii sau de finanţare.

Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor: a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare: – rezultatul net;

31

– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant; – ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse în activităţile de investiţii sau

de finanţare. b) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii: – plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi

alte active pe termen lung; – încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active

necorporale şi alte active pe termen lung; – plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor

întreprinderi; – încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi creanţă ale altor

întreprinderi; – avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi; – încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte

părţi. c) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare: – veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu; – plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile

întreprinderii; – veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi; – rambursările în numerar ale unor sume împrumutate; – plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de

leasing financiar. Fluxuri de numerar - total – Numerar la începutul perioadei; – Numerar la finele perioadei. Rezultatul obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda

directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de exploatare. Fluxurile de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de finanţare sunt determinate prin metoda directă.

Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar, sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin practicarea unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile în momentul facturării lor şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului sunt luate în considerare unele elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu presupun intrări sau ieşiri de numerar din trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre mărimea rezultatului realizat şi mărimea numerarului din trezorerie.

Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte: – eliminarea efectelor contabilităţii de angajament prin luarea în considerare a capitalului de

lucru net. Ca atare, din rezultatul exerciţiului se scade variaţia stocurilor (materii prime şi materiale consumabile, producţia în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri, avansuri pentru cumpărarea de stocuri), variaţia creanţelor (creanţe comerciale şi alte creanţe) şi se adaugă variaţia datoriilor de exploatare (decalajele de plăţi favorabile întreprinderii puse în evidenţă de variaţia soldurilor conturilor corespunzătoare);

– eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi provizioanele constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se adună toate rubricile de ajustări din contul de profit şi pierdere: ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale; ajustarea valorii activelor circulante; ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante);

– eliminarea acelor elemente de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de exploatare.

32

Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă, aceasta furnizând informaţii utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin metoda indirectă aceste informaţii nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă metoda indirectă întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile.

6.4. Planificarea financiară a afaceriiActivitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de creare şi punere în

funcţiune a unei întreprinderi. În mod obligatoriu la demararea unei noi afaceri este necesară o prognoză a situaţiior financiare, „plan financiar”, care vor avea rolul de a documenta, justifica şi convinge de viabilitatea şi eficienţa afacerii, devenind „cel mai important reper în evaluarea atractivităţii afacerii”38. Mai mult decât planul de afaceri, planul financiar constituie pilonul de susţinere al întregii afaceri pentru că aici investitorul descoperă la ce nivel al câştigurilor se poate aştepta iar creditorul cunoaşte capabilitatea debitorului de a se achita de obligaţii.

Managementul financiar solid este una dintre cele mai bune căi pentru ca afacerea să rămână profitabilă şi solvabilă. Fiecare pas făcut cu succes în lumea afacerilor depinde de cât de bine vei putea conduce afacerea din punct de vedere financiar pentru că în fiecare an mii de afaceri cu un potenţial ridicat de succes dau faliment din cauza managementului financiar prost.

Această secţiune include în mod normal o previziune a contului de profit şi pierdere, a bilanţului şi a fluxului de numerar (cash-flow).

Previzionarea contului de profit şi pierderePreviziunea contului de profit şi pierdere este precedată de previziunea vânzărilor, a

producţiei şi a cheltuielilor.Punctul de plecare în previzionarea situaţiilor financiare îl reprezintă previziunea cifrei de

afaceri, în funcţie de mărimea căreia se poate determina necesarul de mijloace şi resurse necesar derulării afacerii.

Estimarea cifrei de afaceri este un proces complex care terbuie sa aibă în vedere obligatoriu elemente precum stabilitatea preţurilor şi capacitatea de producţie existentă.

Ca metode (simple) de previzionare a cifrei de afaceri sunt utilizate în practică:a) Analiza dimensiunii pieţei prin : analiza nevoilor clienţilor, numărul cumpărătorilor

potenţiali, posibilitatea de a stabili legături pe termen lung cu aceştia, frecvenţa şi mărimea comenzilor, cota de piaţă pe care o veţi deţine; analiza caracteristicilor produsului, a dinamicii pieţei şi a strategiilor concurenţilor funcţie de care poate fi ajustată politica de preţuri. Dacă firma este vulnerabilă la un atac din partea concurenţei sau la o schimbare bruscă în preferinţele consumatorilor este indicat a verifica dacă există capacitatea de a depăşi astfel de situaţii.

b) estimarea de către fiecare agent de vânzări a cifrei de afaceri posibil de obţinut pe zona sa şi cumularea acestor valori;

c) determinarea trendului cifrei de afaceri a firmei în ultimii ani şi a trendului industriei respective, care prin agregare dă posibilitatea obţinerii cifrei de afaceri previzionate;

d) luarea în considerare numai a vânzărilor din ultimul an şi majorarea/micşorarea acestora cu un anumit procent, funcţie de percepţiile referitoare la perioada următoare.

Previziunea producţiei arată care sunt cantităţile care pot fi fabricate din fiecare produs, în funcţie de vânzările aşteptate şi de capacităţile de producţie. Prin simulări trebuie confruntate previziunile vânzărilor cu constrângerile economice, tehnologice, financiare şi umane. Pentru determinarea programului optimal de producţie se foloseşte adesea programarea liniară.

Planificarea producţiei porneşte de la confruntarea ansamblului previziunilor de vânzări cu anumite constrângeri interne legate de producţie, cum ar fi:

capacităţile de producţie sunt considerate nemodificabile pe termen scurt; resursele umane disponibile sunt limitate; anumite costuri de producţie nu trebuie depăşite; trebuie respectate anumite termene.Previziunea cheltuielilor

38 Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, bucureşti, 2002, pg. 167;

33

Un volum mare al încasărilor nu este o realizare prea mare dacă nivelul cheltuielilor este încă şi mai ridicat. Volumul cheltuielilor trebuie previzionat cu atenţie şi monitorizat pe tot parcursul derulării afacerii. Cheltuielile pe care urmează să le angajaţi nu vor avea o structură omogenă şi, din acest motiv, trebuie facută distincţie între diferitele destinaţii ale resurselor de care dispuneţi.

O primă distincţie importantă este cea dintre cheltuielile iniţiale – care vor fi efectuate pentru a pune în mişcare noua afacere – şi cele aferente activităţii curente după atingerea parametrilor propuşi. Primele trebuie efectuate de regulă o singură dată, în perioada iniţială, perioadă în care şi afacerea este mai vulnerabilă. Cea de-a doua categorie de cheltuieli va avea un nivel mai stabil în timp, dar este şi mai îndepărtată în timp faţă de momentul întocmirii planului de afaceri. Este foarte important să existe un grafic al celor două categorii de cheltuieli şi să fie determinate cu precizie momentul în care afacerea va începe să funcţioneze la capacitatea normală. În cazul în care acest moment este mai îndepărtat în realitate decât s-a crezut iniţial, s-ar putea ca rentabilitatea afacerii să nu mai fie cea scontată. Atunci când previzionaţi cheltuielile cu activitatea curentă, va trebui să determinaţi şi mărimea stocurilor necesare. Un volum prea mare va ţine resurse imobilizate în mod inutil, în timp ce un volum prea redus creează riscul unor întreruperi forţate ale activităţii. Va trebui să puteţi justifica nivelul pentru care aţi optat.

O altă distincţie importantă este cea între cheltuielile fixe – cele care trebuie suportate şi atunci când nu se desfăşoară vreo activitate “productivă” – şi cele variabile – de exemplu, cheltuielile cu materiile prime sau salariile personalului direct productiv. Este recomandabil ca această grupare a cheltuielilor să fie precedată de o analiză atentă – distincţia perfectă dintre cele două categorii există mai degrabă în teorie decât în practică. De exemplu, banii investiţi într-un utilaj specializat vor fi mai greu de recuperat decât cei investiţi într-un utilaj cu mai multe întrebuinţări posibile în cazul eşecului afacerii, este mai uşor să reduceţi volumul aprovizionărilor cu materii prime decât să concediaţi salariaţi, fie ei şi 'direct productivi”. Chiar dacă formatele standard ale unui plan de afaceri nu includ astfel de detalii, ele sunt necesare în formarea unei imagini realiste asupra viitorului afacerii. Mai ales în cazul în care aveţi mai multe produse/servicii, este bine să determinaţi cheltuielile, veniturile şi rentabilitatea pe unitate de produs.

Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii recomandă pentru previziunea Contului de Profit şi Pierderi următorul format: CONTUL DE PROFIT SI PIERDERI – previziuni (adaptare)

  An 1 An 2 An 3ACTIVITATEA DE EXPLOATARE    Cifra de afaceri, din care: - Vanzari existente (fara proiect) - Vanzari generate de proiect

Cheltuieli de exploatare pentru realizarea cifrei de afaceri, din care: - Materii prime si materiale, cost marfuri     - Cheltuieli cu personalul direct productiv (inclusiv CAS)     - Cheltuieli cu personalul de conducere (inclusiv CAS)     - Alte cheltuieli cu personalul (inclusiv CAS)     - Chirii, redevente leasing operational     - Utilitati (combustibil, energie, apa, gaze etc.)     - Transport     - Costuri functionare birouri     - Reclama/Publicitate     - Deplasari     - Asigurari     - Intretinere si reparatii     - Servicii profesionale    

34

- Impozite pe cladiri, terenuri, mijloace de transport etc.     - Amortizarea mijloacelor fixe    Alte venituri din exploatare    Alte cheltuieli de exploatare     Rezultat din exploatare (A-B+C-D) 0 0ACTIVITATEA FINANCIARA    Venituri financiare total    Cheltuieli financiare, total din care: 0 0 - Dobanzi bancare     - Alte cheltuieli financiare    Rezultat financiar (F-G) 0 0ACTIVITATEA EXCEPTIONALA    Venituri exceptionale    Cheltuieli exceptionale    Rezultat exceptional (I-J) 0 0Profit brut (E+H+K) 0 0Impozit pe profit    Profit net 0 0

Proiecţia fluxului de numerar este importantă pentru că arată surplusul/deficitul de numerar ce va caracteriza afacerea în perioada previzionată., capacitatea firmei de a face faţă costului finanţării.Flux de numerar (cash-flow) – previziuni (adaptare)

OPERATIUNEA TOTALdin care:

trim. I trim. II trim. III trim. IV

1. Total incasari:- din activitatea curenta (exploatare)- din alte activitati- din credite2. Total plati:- pentru activitatea curenta total, din care: * materii prime si materiale * utilitati * salarii * impozite si taxe- pentru investitii;-rambursari credite/leasinguri, existente, din care: * rate * dobanzi- rambursari credit solicitat, din care: * rate * dobanzi- alte plati3. Flux net de numerar al perioadei (1-2)4. Disponibil de numerar al lunii precedente 5. Flux de numerar cumulat

Bilanţul contabil previzionat contribuie la identificarea surselor şi utilizării fondurilor pentru perioada următoare a cărui grad de detaliere depinde de necesităţile de informare a utilizatorilor. Acest bilanţ trebuie întocmit în concordanţă cu contul de rezultat previzionat şi proiecţia fluxului de trezorerie. Se consideră util următorul format:

35

BILANŢ previzionat (adaptare)ACTIV suma PASIV sumaACTIVE IMOBILIZATEImobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare

CAPITALURI PROPRIICapital socialPrime legate de capitalDiferenţe de reevaluareRezerveRezultatul reportatRezultatul exerciţiuluiSubvenţii pentru investiţii Provizioane reglementate

I Active imobilizate TOTAL I Capitaluri proprii TOTALACTIVE CIRCULANTEStocuriCreanţeDisponibilităţi

II Provizioane pentru riscuri şi cheltuieliDATORIIÎmprumuturi şi datorii asimilateFurnizori şi conturi asimilateClienţi-creditoriAlte datorii

II Active circulante TOTAL III Datorii TOTALIII Conturi de regularizare şi asimilate IV Conturi de regularizare şi asimilateTOTAL ACTIV (I+II+III) TOTAL PASIV (I+II+III+IV)

Previziunile financiare trebuie întocmite cu prudenţă pentru nu se strecura erori care ar putea influenţa negativ finanţatorul. Cele mai frecvente erori sunt:

1. Neicluderea situaţiilor financiare (reale şi previzionale) în planul de afaceri sau omiterea uneia dintre ele;

2. Prezentarea unor valori ale cifrei de afaceri şi profitului previzionat nerealiste şi nefondate;

3. Omiterea ipotezelor privind proiecţiile financiare, ca explicaţii a originii cifrelor avansate;4. Subestrimarea cheltuielilor şi neincluderea unor cheltuieli aşteptate şi evidente;5. Includerea unor valori exagerate ale salariilor şi cheltuielilor curente ale activităţii;6. Obţinerea unui randament al uinvestiţiei neobişnuit pentru indistria respectivă;7. ignorarea constituirii unor rezerve de siguranţă pentru situaţii neprevăzute;8. Necorelarea informaţiilor prezentate în Bilanţ, Contul de Rezultat, Fluxuri financiare ;9. Situaţii financiare care nu sunt realizate conform standardelor de prezentare obligatorii,etcPe baza acestor situaţii şi a indicatorilor calculaţi pot fi determinate riscurile asociate

afacerii astfel încât gestiunea financiară a acesteia să se desfăşoare fără probleme şi să fie realizată strategia de dezvoltate economică şi socială a firmei.

6.5. Metode de calcul şi analiză a valorii întreprinderiiEvaluarea întreprinderii este, în viziunea specialiştilor, fie parte integrantă, componentă

fundamentală a analizei financiare, fie o prelungire a acesteia. Indiferent de accepţiunea dată, relaţia de determinare dintre ele este fundamentată pe faptul că concluziile analizei rezultatelor, a rentabilităţii, a riscului de exploatare sau de faliment, constituie repere calitative decisive pentru evaluarea întreprinderii.

Evaluarea economică a firmei are ca obiectiv stabilirea valorii sale reale, de piaţă (de circulaţie) şi presupune aprecierea firmei cu ajutorul unui indicator sintetic: valoarea sau preţul, ţinând seama de cele cinci forţe ale sale (5M – Man, Money, Machines, Materials, Market) completate cu cele cinci forţe ale mediului concurenţial – rivalitatea dintre firmele unui sector, intrările potenţiale de noi concurenţi, apariţia unor produse de substituţie, presiunea exercitată de furnizori, respectiv cea de clienţi.

36

Nu există un moment anume pentru a efectua o evaluare a firmei. Având în vedere dinamica mediului de afaceri, sunt manageri care, pentru a-şi da seama unde se situează în evoluţia acestuia şi a se asigura că nu “rătăcesc” în spaţiul economic, apelează periodic la unele procedee de evaluare şi de reevaluare, prin care îşi asigură comparabilitatea cu restul economiei, cu piaţa.

Unele momente din viaţa firmei impun, totuşi, obligatoriu o evaluare:- ori de câte ori au loc schimbări în mărimea şi structura capitalului;- ori de câte ori au loc schimbări în numărul şi componenţa asociaţilor sau acţionarilor;- în tranzacţiile comerciale;- în acţiuni juridice cu scop patrimonial a (succesiuni, proceduri, falimente etc.). În prezent, în teoria şi practica economică a evaluării firmei se folosesc următoarele metode:

a) metode de evaluare patrimonială; b)metode de evaluare prin capacitate beneficiară (prin randament, prin rentabilitate);c) metode bursiere de evaluare;d)metode mixte (hibride de evaluare).a) Metode patrimoniale de evaluare a întreprinderiiConform acestei metode, valoarea unei întreprinderi poate fi stabilită prin analiza

bilanţului contabil, fie pe baza valorilor istorice a elementelor de activ sau pasiv, fie după ajustarea corespunzătoare a anumitor posturi pentru care valoarea contabilă este imperfectă.

Estimarea valorii patrimoniale se poate face cu ajutorul indicatorilor:- valoarea cerută a patrimoniului, exprimată prin activul total fără să se ţină cont de maniera

de finanţare;- valoarea netă a patrimoniului.Patrimoniul net este calculat prin următoarele metode:a) metoda activului net contabil;b) metoda activului net corectat;c) metoda valorii totale nete.a) Activul net contabil este egal cu valoarea contabilă a activului diminuată cu valoarea

datoriilor. Activul net contabil se calculează cu relaţiile:(1) ANC = Activul total – Pasivul exigibil(2) ANC = Total capitaluri proprii – DividendeValorile implicate în calcul sunt cele istorice (de origine) corectate în funcţie de principiile

evaluării contabile. Respectarea principiilor contabile de evaluare a patrimoniului (principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţii, principiul independenţei exerciţiului, principiul intangibilităţii, necompensării) conduce la obţinerea, prin această metodă, a unei valori de bază a întreprinderii.

Cu alte cuvinte:Patrimoniul net = Active totale – Pasive exigibile

Acelaşi rezultat se poate obţine şi prin însumarea următoarelor elemente de pasiv:– Capital social;– Rezerve;– Fonduri proprii;– Profit nerepartizat;– Subvenţii pentru investiţii;– Provizioane.

b) Activul net corectat (reevaluat) se obţine prin corectarea şi reevaluarea activului net contabil. Esenţa metodei constă în înlocuirea (reevaluarea) valorii nete contabile cu valoarea de piaţă a acestora. Astfel:

37

– Active imobilizate– Active circulante

- stocuri- creanţe- disponibilităţi băneşti

şi plasamente

– Datorii financiare– Datorii din exploatare– Datorii diverse

pentru terenuri şi clădiri, valoarea istorică este înlocuită cu cea propusă de experţi în evaluări imobiliare, ţinând cont de amplasament şi de vechime (pentru clădiri);

pentru maşini, utilaje şi echipamente se ia în calcul preţul de revizie pe piaţă în momentul evaluării;

pentru activele financiare (împrumuturi, titluri de participare, valori mobiliare de plasament) se ia în calcul cotaţia lor, dacă este posibil, sau preţul de rambursare;

pentru stocuri de semifabricate şi produse finite se foloseşte ca bază de calcul costul lor de producţie.

În ce priveşte valoarea elementelor de pasiv se fac următoarele precizări: reevaluările pentru investiţiile şi provizioanele reglementate fac parte din capitalurile

proprii însă diminuate cu valoarea prezentă a impozitelor viitoare. Această datorie fiscală netă virată este urmarea virărilor succesive în contul de profit şi pierderi a cotei părţi de subvenţie pentru investiţie şi a reintegrării automate a cheltuielilor calculate (provizioane, reglementări);

provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ce urmează a se utiliza cu certitudine (provizioane pentru impozite exigibile, pentru cheltuieli sociale şi fiscale etc.) sunt tratate ca pasive exigibile. Alte provizioane cu exigibilitate mai redusă se încadrează în capitalurile proprii, după deducerea datoriei fiscale;

partea de distribuit a ultimului beneficiar trebuie dedusă din activul net corectat.c) Valoarea totală a întreprinderii se obţine adăugând la activul net corectat:

– activele necorporale;– activele din afara exploatării.

Activele necorporale pot fi evaluate fie prin metoda Goodwill, fie prin metoda directă.Goodwill-ul este o supravaloare rezultată din capacitatea managerială a firmei, din realizarea

elementelor sale necorporale (cheltuieli de cercetare-dezvoltare, concesiuni, brevete şi alte drepturi asimilate; fonduri comerciale, clientelă, vad, debuşee, imaginea de marcă etc.).

Goodwill-ul este egal cu diferenţa dintre randamentul întreprinderii (rezultatul aşteptat din exploatare) şi randamentul pieţei financiare (profitul realizat prin plasarea sigură a capitalurilor proprii necesare exploatării); este astfel, valoarea actualizată, pe un orizont de timp determinat a unui supraprofit. Se calculează cu relaţia:

, în care:

Pt – rezultatul curent al exploatării în anul “t”;r – randamentul unui activ sigur (%);Kpr – capitalurile proprii necesare exploatării;k – rata de actualizare.Evaluarea directă a activelor necorporale este o abordare mai analitică, şi-n acelaşi timp

mult mai diferită din punct de vedere tehnic (vezi literatura de specialitate).NOTĂ: În acest curs s-au discutat unele aspecte ale evaluării legate direct de diagnosticul

financiar-patrimonial, evaluarea economică a unei societăţi prin mai multe metode făcând obiectul unor metodologii complexe abordate în lucrări de strictă specialitate.

1. CECCAR, Cartea expertului evaluator, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2003 şi 2005;2. Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul

Român de Cercetări în Evaluare, ANEVAR, 2002;3. Dalina Dumitrescu, Victor Dragotă, Evaluarea întreprinderilor, Ed. Ec., Bucureşti, 2000.

38