Analiza comparativa China-Germania

Etimologie

Cuvântul „China” este derivat din cuvântul persan Cin (چین), care provine de la cuvântul sanscrit Cina (ची�न).[12] Este consemnat pentru prima dată în 1516, în jurnalul exploratorului portughez Duarte Barbosa.[13] Jurnalul a fost tradus şi publicat în Anglia în 1555.[14] Teoria tradiţională, propusă în secolul al XVII-lea de către Martino Martini, este că „Cina” este derivat din „Qin” (秦), regatul vestic al Chinei, în timpul dinastiei Zhou.[15] Cu toate acestea, termenul a fost folosit în scripturile hinduse timpurii, inclusiv în Mahabharata (secolul V î.Hr.) şi Legile lui Manu (secolul II î.Hr.).[16][17]

Numele oficial al prezentei ţării este „Republica Populară Chineză” (chineză:中华人民共和国; pinyin: Zhōnghuá Rénmín Gònghéguó). Denumirile chineze obişnuite ale ţării sunt:

Zhongguo (chineză:中国, de la Zhong: „central” sau „de mijloc” şi Guo: „stat” sau „state” – şi

în timpurile moderne - „naţiune”) şi Zhonghua (chineză :中华), cu toate că numele oficial al statului a fost schimbat de mai multe ori, de către dinastii succesive şi guverne moderne. Termenul ZhongGuo a apărut în diverse texte antice, cum ar fi „Textul clasic despre Istorie” din secolul al VI-lea î.Hr.,[c] iar în perioada pre-imperială a fost adesea folosit ca un concept cultural pentru face o distingere faţă de triburile Huaxia, percepute ca „barbare”. Termenul, care poate fi singular sau plural, făcea referire la grupul de state sau de provincii al Câmpiei Centrale (Chineze), dar până în secolul al XIX-lea nu a fost folosit ca un nume pentru întrega ţară. Chinezii nu au fost singurii care şi-au considerat ţara ca „centrală”, conceptul fiind întâlnit şi la alte civilizaţii.[18]

Istorie

Articole principale: Istoria Chinei şi Cronologia Chinei.

Ornament din jad reprezentând un cerb, datând din timpul Dinastiei Shang (sec XVII-XI î.Hr.)

Unii dintre miile de războinici de teracotă, în mărime naturală, ai dinastiei Qin, cca. 210 îHr

Preistorie

Dovezile arheologice sugerează o prezenţă umană pe teritoriul Chinei încă de acum 250.000 = 2,24 miloane de ani.[19] O peşteră din Zhoukoudian (în apropierea Beijingului de astăzi) prezintă fosile hominide datând din perioada 680.000 - 780.000 î.Hr.[20] Fosilele sunt ale Omului de Pekin, un exemplu de Homo erectus care utiliza focul.[21] Situl Omul de Pekin a dat, de asemenea, resturi de Homo sapiens datând din perioada 18.000-11.000 î.Hr.[22] Unii oameni de ştiinţă susţin că o formă de protoscriere a existat în China mai devreme de anul 3000 î.Hr.[23]

Conform traditiei chineze, prima dinastie monarhică a fost Xia, care a apărut în jurul anului 2070 î.Hr..[24] Dinastia a fost considerat mitică de către istorici, până săpăturile arheologice ştiinţifice de la Erlitou, unde au fost găsite rămăşiţe datând din epoca bronzului, în Henan în 1959.[25] Însă rămâne neclar dacă aceste site-uri sunt rămăşiţele dinastiei Xia sau unei alte culturi din aceeaşi perioadă.[26]

Domnia dinastică timpurie

Articol principal: Dinastiile Chinei.

Prima dinastie din China care a lăsat consemnări istorice, semi-feudala Shang,[27] era poziţionată de-a lungul Fluviului Galben, din estul Chinei, din secolul al XVII-lea îHr, până în sec XI îHr.[28] Inscripţiile divinatorii de pe oase, din timpul dinastiei Shang, reprezintă cea mai veche formă de scriere chineză, găsit până în prezent[29] şi este un predecesoarea directă a caracterelor chineze moderne.[30] Shang a fost cucerit de către Zhou, care a domnit între secolele XII si V i.e.n., până când autoritatea centralizată a fost, încetul cu încetul, erodată de către lideri militari feudali. Au apărut astfel mai multe state beligerante independente, datorită slăbirii autorităţii statului Zhou, întrându-se în perioada de 300 de ani a Primăverilor şi Toamnelor, întreruptă doar ocazional de către regele Zhoului. Până în Perioada Statelor Combatante, din secolele V-III î.Hr., mai rămăseseră doar şapte state suverane puternice, pe teritoriul Chinei de azi, fiecare stat având propriul său rege, ministere şi armată.

China Imperială

Perioada Statelor Combatante s-a încheiat în 221 î.Hr., după ce statul Qin a cucerit celelalte şase regate şi a fondat primul stat chinez unificat. Regele Zheng al statului Qin s-a autoproclamat „Primul Împărat” (始 皇帝) Shi Huang, procedând apoi la impunerea de reforme în întreaga Chină, în special standardizarea forţată a limbii chineze, standardizarea unităţlor de măsură, a lungimii axului carului şi standardizarea monetară. Dinastia Qin a durat doar cincisprezece ani, prăbuşindu-se la scurt timp după moartea lui Qin Shi Huang, întrucât politicile sale legaliste şi autoritare, dure, au dus la rebeliuni pe scară largă.[31][32]

Marele Zid Chinezesc a fost construit de către mai multe dinastii, într-un răstimp de peste două mii de ani, pentru a proteja regiunile agricole sedentare din interiorul Chinei, de incursiunile păstorilor nomazi din stepele nordice

Ulterioara dinastie Han a condus China între 206 î.Hr. şi 220 dHr, creând o identitate culturală durabilă, care s-a păstrat până în prezent în rândul populaţiei chineze.[31][32] Dinastia Han a extins considerabil teritoriul imperiului datorită campaniilor militare iniţiate, ajungând până în Peninsula Coreeană, Vietnam, Mongolia şi Asia Centrală şi, de asemenea, a contribuit la crearea Drumului Mătăsii din Asia Centrală. Han China a devenit treptat cea mai mare economie a lumii antice.[33] Dinastia a adoptat confucianismul, o filozofie dezvoltată în Perioada Primăverilor şi Toamnelor, ca ideologia oficială de stat. În ciuda abandonului oficial al Legalismului, ideologia oficială a dinastiei Qin, instituţiile şi politicile legaliste au rămas şi au stat la baza guvernării Han.[34]

După prăbuşirea Hanului, a urmat o perioadă de dezbinare cunoscută sub numele de Perioada celor Trei Regate.[35]

În anul 581 dHr, China a fost reunificată sub dinastia Sui. Cu toate acestea, dinastia s-a prabuşit timpuriu, la aceasta contribuind şi înfrângerea sa din timpul războiului Goguryeo-Sui (598-614).[36][37]

Sub următoarele dinastii Tang şi Song, tehnologia şi cultura chineză au intrat într-o epocă de aur.[38] Rebeliunea An Shi din secolul al VIII-lea a devastat ţara şi a şubrezit dinastia.[39] Dinastia Song a fost primul guvern din istoria lumii care a emis bani de hârtie şi primul sistem politic din China care a fondat o flotă navală permanentă.[40] Între secolele X şi XI, populatia Chinei s-a dublat, ajungând la aproximativ 100 de milioane de oameni, în mare parte ca urmare a extinderii cultivării orezului în centrul şi sudul imperiului şi a producţiei excedente de alimente. Dinastiei Song a văzut, de asemenea, o înflorire a filozofiei şi artei. Pictura peisagitică şi de portret, au fost duse la noi nivele de maturitate şi de complexitate.[41] Elitele sociale se adunau pentru a admira operele artistice, să-şi împărtăşească propriile creaţii şi să comercializeze opere de artă preţioase. Dinastiei Song a văzut o revigorare a confucianismului, ca răspuns la creşterea în importanţă a budismului, din timpul Tang.[42]

Detaliu din pictura „De-a lungul râului în timpul Festivalului Qingming”, din secolul XII, reprezentând viaţa de zi cu zi în oraşul capitală al dinastiei Song, Bianjing (modernul Kaifeng)

În secolul al XIII-lea, China a fost cucerită, treptat, de către Imperiul Mongol. În 1271, liderul mongol Kublai Khan fondează dinastia Yuan. Aceasta a cucerit ultimul bastion al dinastiei Song în 1279. Înainte de invazia mongolă, popultation Songului era de 120 de milioane de cetăţeni, reducându-se la 60 de milioane, până la recensământului din 1300.[43]

Un ţăran pe nume Zhu Yuanzhang a răsturnat dinastia Yuan în 1368 şi a fondat dinastia Ming. Sub dinastia Ming, China s-a bucurat de o altă epocă de aur, dezvoltându-se una dintre cele mai puternice marine din lume, beneficiind de o economie bogată şi prosperă în mijlocul unei înfloriri a artei şi a culturii. Aceasta a fost perioada când Zheng He a condus explorări maritime, ajungând tocmai până în Africa.[44] În primii ani ai dinastiei Ming, capitala Chinei a fost mutată de la Nanjing la Beijing. În timpul dinastiei Ming, filosofi, cum ar fi Wang Yangming au analizat şi extins neo-confucianismul, formulând conceptele de individualism şi moralitate înnăscută.[45]

În 1644, Beijingul a fost capturat de către o coaliţie de forţe rebele, conduse de Li Zicheng, un funcţionar minor Ming, care a condus o revoltă ţărănească. Ultimul împărat Ming, Chongzhen, s-a sinucis atunci când oraşul a căzut. Dinastia manciuriană Qing, aflată în alinţă cu generalul dinastiei Ming. Wu Sangui, a răsturnat dinastia de scurtă durată, Shun, fondată de către Li, procedând ulterior la preluarea controlului politic de la Beijing, oraş ce a devenit noua capitală a dinastiei Qing.

Sfârşitul domniei dinastice

O pictură de secol XIX înfăţişând Rebeliunea Taiping (1850–1864)

Dinastia Qing, care a durat din 1644 până în 1912, a fost ultima dinastie imperială a Chinei. În secolul al XIX-lea dinastia Qing a experimentat imperialismul occidental, în urma a două războaie ale opiului (1839-1842 şi 1856-1860), cu Marea Britanie. China a fost forţată să semneze tratate inegale, să plătească despăgubiri de război, să permită extrateritorialitate pentru străini şi cedeze Hong Kongul britanicilor.[46] Primul Război Sino-Japonez (1894-1895) a dus la pierderea influenţei dinastiei în Peninsula Coreeană, precum şi cedarea Taiwanului, Japoniei.[47]

Dinastia Qing a început, de asemenea, să se confrunte cu tulburări interne, în care au murit milioane de oameni. Între anii 1850 şi 1860, eşuata Rebeliune Taiping a devastat sudul Chinei. Alte revolte majore au mai fost: Războaiele Clanurilor Punti - Hakka (1855-1867), Rebeliunea Nien (1851-1868), Rebeliunea Miao (1854-1873), Rebeliunea Panthay (1856-1873) şi revolta Dungan (1862-1877).

În secolul al XIX-lea a început marele val de emigrări al chinezilor. Pierderilor cauzate de emigrare li s-au adăugat conflictele armate dar şi catastrofele naturale, cum ar fi Foametea din

China de Nord dintre 1876-1879, în care au murit între 9 şi 13 milioane de oameni.[48] În 1898, Împăratul Guangxu a elaborat un plan de reforme, pentru a stabili o monarhie constituţională modernă, dar a fost împiedicat de către Împărăteasa Văduvă Cixi, printr-o lovitură de stat. Nefasta rebeliune anti-occidentală a Boxerilor din 1899-1901, a slăbit şi mai mult dinastia Qing. Revoluţia Xinhai din 1911-1912 a pus capăt dinastiei Qing şi a stabilit Republica Chineză.

Republica Chineză (1912-1949)

Articol principal: Republica Chineză (1912-1949).Vezi şi: Taiwan

Sun Yat-sen, părintele fondator al Chinei moderne (aşezat, în dreapta) şi Chiang Kai-shek, ulterior preşedinte al Republicii Chineze

La 1 ianuarie 1912, Republica Chineză a fost înfiinţată, iar Sun Yat-sen, liderul partidului Kuomintang (KMT sau Partidului Naţionalist), a fost proclamat presedinte provizoriu.[49] Cu toate acestea, preşedinţia i-a fost cedată ulterior lui Yuan Shikai, un fost general Qing, care în 1915 s-a auto-proclamat împărat al Chinei. În faţa condamnării populare şi a opoziţiei din propria sa armată, Beiyang, Yuan a fost forţat să abdice şi să restabilească republica.[50]

După moartea lui Yuan Shikai, în 1916, China a devenit fragmentată politic. Guvernul de la Beijing era recunoscut pe plan internaţional, dar practic lipsit de putere,[51][52] întrucât de la sfârşitul anilor ’20, liderii militari regionali controlau cea mai mare parte a teritoriului republicii. Spre sfârşitul anilor ’20, Kuomintangul, condus de către Chiang Kai-shek, a fost capabil să reunifice ţara, sub controlul său, cu o serie de manevre militare şi politici abile, cunoscute colectiv sub denumirea de „Expediţia Nordică”.[53][54] Kuomintangul a mutat capitala naţiunii la Nanjing şi a pus în aplicare „tutelajul politic”, un stadiu intermediar de dezvoltare politică prezentat în Doctrina San-min a lui Sun Yat-Sen, un plan pentru transformarea Chinei într-un stat democratic modern.[55][56] Divizarea politică din China a făcut anevoioasă lupta lui Chiang cu liderii comunişti, împotriva cărora Kuomintangul era în război încă din 1927, în cadrul Războiului Civil din China. Acest război a continuat cu succese pentru Kuomintang, mai ales după ce comuniştii s-au retras în Marşul cel Lung, însă numai până la agresiunea japoneză din 1936, incidentul Xi'an forţând armata lui Chiang să înfrunte Imperiul Japonez.[57]

Al Doilea Război Chino-Japonez (1937-1945), un teatru al celui de-al Doilea Război Mondial, a forţat o alianţă incomodă între Kuomintang şi comunişti. Forţele japoneze au comis numeroase atrocităţi de război împotriva populaţiei civile; în total pierzându-şi viaţa mai mult de 20 de milioane de civili chinezi.[58] Surse chineze afirmă că totalul pierderilor

umane – militari şi civili, morţi, răniţi şi dispăruţi – se ridică la 35 de milioane de oameni, între 1931-1945.[59] Se estimează că aproximativ 200.000 de chinezi au fost masacraţi în oraşul Nanjing, numai în timpul ocupaţiei japoneze.[60] Japonia a capitulat necondiţionat în 1945. Taiwanul, inclusiv arhipelagul Pescadores, a fost pus sub controlul administrativ al Republicii Chineze. China a ieşit (tehnic) victorioasă, dar devastată de război şi ruinată financiar. Neîncrederea continuă dintre Kuomintang şi comunişti a dus la reizbucnirea războiului civil. În 1947 a fost stabilită o conducere constituţională, dar din cauza tulburărilor politice continue, multe prevederi ale constituţiei RC nu au fost niciodată puse în aplicare în China Continentală.[61]

Istorie

Articole principale: Istoria Germaniei şi Istoria Germaniei postbelice.

Triburi germanice

Expansiunea triburilor germanice (750 î.Hr. – 1 d.Hr.)

Se consideră că etnogeneza triburilor germanice a avut loc pe durata Epocii Nordice a Bronzului, sau, cel mai târziu, pe durata Epocii de fier Pre-Romane. Pornind din sudul Scandinaviei şi nordul Germaniei, triburile şi-au extins teritoriul spre sud, est şi vest, în secolul I î.Hr., ajungând în contact cu triburile celtice din Galia, precum şi cu triburi iraniene, baltice şi slave, în Europa de Est. Nu se cunosc prea multe despre începuturile istoriei germanicilor, avem la dispoziţie doar scrieri ale autorilor romani, cercetări etimologice şi descoperiri arheologice.

Pe timpul domniei lui Cezar August, generalul roman Publius Quinctilius Varus a început invazia Germaniei (Germania era numele dat de romani teritoriilor de dincolo (la est) de Rin până la munţii Ural). În această perioadă, triburile germanice au început să se familiarizeze cu tacticile de război romane, menţinându-şi, însă, apartenenţa tribală. În anul 9 d.Hr., în cadrul bătăliei de la Pădurea Teutoburg, triburi germanice conduse de Arminius au înfrânt trei legiuni romane conduse de Varus. O mare parte din Germania de astăzi, anume partea de la est de Rin şi la nord de Dunăre, a rămas, astfel, în afara Imperiului Roman. Spre anul 100 d.Hr., pe când Tacitus scria lucrarea sa Germania, triburi germanice s-au stabilit de-a lungul Rinului şi Dunării (Limes Germanicus), ocupând mare parte din aria Germaniei moderne. În secolul III s-au afirmat mai multe triburi vest-germanice: alamanii, francii, chatii, saxonii, frizonii, sicambrii şi turingii. În jurul anului 260 d.Hr., multe triburi germanice au trecut de limes şi de frontiera de pe Dunăre, ajungând în teritorii controlate, pe atunci, de romani.[9]

Sfântul Imperiu Roman (962-1806)

Articol principal: Sfântul Imperiu Roman.

Coroana Imperială a Sfântului Imperiu Roman

La 25 decembrie 800, Carol cel Mare a fondat Imperiul Carolingian, care avea să fie divizat în 843. Imperiul medieval (Sfântul Imperiu Roman) s-a format din partea estică rezultată din această divizare, şi a continuat să existe, sub diverse forme, din anul 962 până în 1806. Teritoriul său se întindea de la râul Eider la nord, până la coasta mediteraneană la sud. Numit, iniţial, Sfântul Imperiu Roman, a fost redenumit, oficial, Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu teritoriul ocupat, devenit, între timp, mai restrâns.

Martin Luther (1483–1546) a iniţiat Reforma Protestantă

Pe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 şi 1024, s-au consolidat ducatele Lorenei, Saxoniei, Franconiei, Şvabiei, Turingiei şi Bavariei, iar regele german a fost numit Împărat romano-german al acestor regiuni în 962. Pe timpul domniei împăraţilor salici (1024-1125), Sfântul Imperiu Roman (Imperiul romano-german) a cucerit nordul Italiei şi Burgundia, dar împăraţii şi-au pierdut din putere în urma unei controverse privind investitura. Pe timpul împăraţilor Hohenstaufen (1138-1254), prinţii germani au căutat să se extindă spre sud şi est, ajungând să controleze teritorii locuite de slavi înainte ca germanii să trimită colonişti în aceste pământuri, şi chiar mai la est (ceea ce s-a numit Ostsiedlung). Oraşele din nordul Germaniei s-au dezvoltat, făcând parte din Liga Hanseatică. Cu toate acestea, în urma Marii Foamete din 1315 şi Morţii Negre din 1348-50, populaţia Germaniei a scăzut considerabil.[10]

Edictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o Constituţie a căror principii de bază aveau să dureze până la destrămarea imperiului. Aceasta codifica alegerea împăratului de către şapte prinţi-electori, care controlau unele din cele mai puternice principate şi arhiepiscopii. Începând cu secolul al XV-lea, împăraţii au fost aleşi, aproape fără excepţie, din cadrul dinastiei austriece de Habsburg.

Călugărul Martin Luther şi-a publicat cele 95 de Teze în 1517, prin care ataca unele practici ale Bisericii Catolice, începând, astfel, Reforma Protestantă. O religie distinctă, luterană, a devenit religie oficială în mai multe teritorii germane, după 1530. Conflictul religios a dus la Războiul de treizeci de ani (1618-1648), care a devastat ţinuturile germane, populaţia fiind redusă cu 30%[11][12]. Pacea Westfalică din 1648 a pus capăt războaielor religioase dintre statele germane, dar imperiul a fost împărţit de facto în numeroase principate independente. Din 1740, monarhia austriacă de Habsburg şi Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. În 1806, Imperiul a fost dizolvat, ca urmare a Războaielor Napoleoniene.[13]

Restauraţie şi revoluţie (1814-1871)

Articol principal: Confederaţia Germană.

Parlamentul de la Frankfurt în 1848

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat, în anul 1814, Congresul de la Viena şi a fost fondată Confederaţia Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu ideile politice ale restauraţiei a dus la întărirea mişcărilor liberale, care cereau unitate şi libertate. Aceste cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea omului de stat austriac Metternich. Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit hotărâtor la unificarea economică a statelor germane. În această perioadă, mulţi germani erau influenţaţi de principiile Revoluţiei Franceze, iar naţionalismul era o forţă în creştere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima dată, culorile negru-roşu-galben au fost alese pentru a reprezenta mişcarea, aceste culori devenind, mai târziu, culorile drapelului german.[14]

În contextul unei serii de mişcări revoluţionare în Europa, care au avut drept rezultat proclamarea republicii în Franţa, intelectualii şi oamenii de rând au adus revoluţia de la 1848 şi în Confederaţia Germană. Speriaţi, monarhii au acceptat, în primă instanţă, cererile revoluţionarilor. În aceste împrejurări, regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar, întrucât trebuia să renunţe la o parte din puterea politică deţinută anterior, acesta a refuzat coroana şi a respins constituţia propusă, ceea ce, pe atunci, a fost un pas înapoi pentru mişcare. Conflictul dintre regele Wilhelm I al Prusiei şi Parlament, care era din ce în ce mai influenţat de ideile liberale, a izbucnit pe fondul discuţiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von Bismarck nou prim-ministru al Prusiei. Bismarck a purtat, în 1864, un război împotriva Danemarcei, ieşind victorios. Victoria prusacă în cadrul războiului austro-prusac din 1866 i-a permis să creeze o Federaţie Nord-Germană (Norddeutscher Bund) şi să împiedice Austria, care înainte era cel mai puternic stat german, să se mai amestece în politica celorlalte state germane.

Imperiul German (1871-1918)

Articole principale: Imperiul German şi Primul Război Mondial.

Fondarea Germaniei moderne la Versailles, Franţa, 1871. Bismarck se află în centru, într-o uniformă albă.

Statul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-naţiune modern în 1871, când Imperiul German a fost înfiinţat împreună cu Regatul Prusiei, ca element constitutiv. După înfrângerea francezilor în Războiul franco-prusac, Imperiul German a fost proclamat la Versailles, în 18 ianuarie 1871. Dinastia Hohenzollern a Prusiei a guvernat noul imperiu, al cărui capitală era Berlin. Imperiul era o unificare a tuturor statelor dezmembrate ale Germaniei, cu excepţia Austriei (Kleindeutsche Lösung sau „Germania de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de colonizare a câtorva state în afara Europei.

În perioada Gründerzeit, după unificarea Germaniei, politica externă a împăratului Wilhelm I asigura poziţia Germaniei ca o mare naţiune prin alianţe, izolând Franţa prin mijloace diplomatice, precum şi evitarea războiului. Cu toate acestea, sub conducerea lui Wilhelm al II-lea, Germania, ca toate puterile europene, a avut un curs imperialist care a dus la neînţelegeri cu ţările vecine. Majoritatea alianţelor din care făcea parte şi Germania nu au fost reînnoite, iar noile alianţe au exclus-o. În mod specific, Franţa a stabilit relaţii noi prin semnarea tratatului numit Antanta cu Regatul Unit şi asigurarea legăturilor cu Imperiul Rus. În afară de relaţiile sale cu Austro-Ungaria, Germania a devenit din ce în ce mai izolată.

Germania Imperială (1871–1918), cu dominantul Regat al Prusiei în albastru

Imperialismul Germaniei s-a extins până în afara graniţelor statului şi s-a alăturat celorlalte puteri europene, cerând partea lor din Africa. Conferinţa Congoului de la Berlin (1884-1885), mediată de Bismarck, a împărţit Africa între puterile europene. Profitând de o situaţie politică favorabilă (prietenie cu Austro-Ungaria, Italia şi Rusia, înţelegere cu Franţa), Germania a întemeiat următoarele protectorate: Africa Germană de Sud-Vest (1884), Togo şi Camerun (1884), Africa Germană de Est (1885), inclusiv coloniile germane din Mările Sudului: Kaiser Wilhelmland (achiziţionată, în 1880, de la Noua Guinee), Arhipelagul Bismarck, Insula Marshall. Cearta între puterile imperialiste pentru dominaţia Africii şi altor teritorii a provocat

continue tensiuni între Marile Puteri, care, prin acumulare, au fost una dintre cauzele care au contribuit la declanşarea Primului Război Mondial.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la data de 28 iunie 1914, a constituit pretextul pentru declanşarea Primului Război Mondial. Ca stat iniţiator şi principala forţă a Triplei Alianţe (Puterile Centrale), Germania a dus greul războiului contra Puterilor Aliate (Antantei) şi a suferit pierderi grele într-unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale tuturor timpurilor, numărând aproximativ 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morţi şi 4.216.058 răniţi).[15]

În toamna anului 1918, situaţia grea de pe front şi mişcările revoluţionare interne l-au determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice şi să plece în exil, în Olanda. Socialiştii au preluat puterea şi au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea ţării, aceştia au semnat, la 11 noiembrie, armistiţiul cu Puterile Aliate, care a pus capăt războiului iar, ulterior, Tratatul de la Versailles, în iunie 1919, atrăgându-şi ostilitatea naţionaliştilor care refuzau să recunoască înfrângerea din Primul Război Mondial. Tratatul a fost perceput în Germania ca o continuare umilitoare a războiului prin alte mijloace, iar asprimea sa este, de obicei, considerată ca având un rol important în naşterea şi creşterea ulterioară a curentului revanşist şi nazismului în ţară.[16]

Republica de la Weimar (1919-1933)

Articol principal: Republica de la Weimar.

La începutul revoluţiei germane, Germania a fost proclamată republică, iar monarhia abolită. Cu toate acestea, lupta pentru putere a continuat, comuniştii radicalişti de stânga ajungând la putere în Bavaria, dar eşuând să preia controlul din întreaga Germanie. Revoluţia s-a sfârşit în august 1919, când Republica de la Weimar a fost înfiinţată oficial. La 11 august 1919, Constituţia Weimar a intrat în vigoare odată cu semnarea acesteia de către preşedintele Friedrich Ebert.

Suferind din cauza crizei economice, a condiţiilor aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles, precum şi a succesiunii unor guverne mai mult sau mai puţin stabile, poporul Germaniei s-au lipsit din ce în ce mai mult de identificarea cu sistemul lor politic şi cu „Înfiinţarea Partidelor” în parlamentul lor democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema dreaptă (monarhism, völkisch şi nazism) Dolchstoßlegende, care promova ideea că Germania a pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor şi influenţei celor care doreau să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzaţie adusă guvernului de la Weimar a fost trădarea naţiunii germane, prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce comuniştii radicalişti de stânga, precum Liga Spartakistă (Grupul Spartakist), doreau o revoluţie având drept ţintă principală abolirea capitalismului în favoarea unui Räterepublik.

Cu toate acestea, nemulţumirea faţă de noul guvern de la Weimar a provocat creşterea Partidul Comunist din Germania. Mulţi conservatori au fost atraşi de revoluţionarea în spirit revanşard a dreptei politice, în special Partidul Muncitoresc German Naţional-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste două partide au controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare până în iulie 1932). După câteva serii de cabinete de scurtă durată, preşedintele Paul von Hindenburg a luat o decizie crucială: având puţine alternative şi presat de consilierii de dreapta, la 30 ianuarie 1933, von Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind cererea lui Hitler.

Al Treilea Reich (1933–1945)

Articol principal: Imperiul German 1933-1945.

Harta celui de-al Treilea Reich în 1939

În aproape toată această perioadă statul german a purtat denumirea oficială Deutsches Reich (Imperiul German); denumirea colocvială a fost Drittes Reich (Al Treilea Reich) sau şi Nazi-Deutschland (Germania nazistă).

La 27 februarie 1933, sediul Reichstagului (parlamentului german de pe atunci), aflat în clădirea numită şi până astăzi Reichstag, a fost incendiat, aceasta constituind pretextul pentru decretele de urgenţă ce au abrogat drepturile cetăţeneşti de bază.[17] O hotărâre a parlamentului i-a dat lui Hitler putere legislativă nerestricţionată. Doar Partidul Social Democrat SPD a votat împotriva acesteia, în timp ce membrii comunişti ai parlamentului au fost încarceraţi. Folosindu-şi puterea de a distruge orice rezistenţă actuală sau potenţială, în decurs de câteva luni, Hitler a pus bazele unui stat centralizat totalitarist. Industria a fost revitalizată prin producţia masivă de armament, de fapt, interzisă Germaniei după pierderea Primului Război Mondial. În 1935 Germania a redobândit controlul asupra ţinutului istoric Saar, iar în 1936 controlul militar al ţinutului Rin, amândouă fiind pierdute în urma Tratatului de la Versailles. Susţinând, în paralel, campania agresivă a dezvoltării masive a producţiei de armament, politica externă a Germaniei a devenit mai agresivă şi expansionistă, împingând, voit, omenirea spre Al Doilea Război Mondial. În 1938 şi 1939, Austria şi Cehoslovacia au fost aduse sub controlul Germaniei şi a fost pregătită invazia Poloniei (Pactul Hitler-Stalin, Operaţiunea Himmler). La 1 septembrie 1939 armata Germaniei a lansat războiul „fulger” (blitzkrieg) asupra Poloniei, care a fost rapid ocupată de trupele Germaniei şi de Armata Roşie Sovietică, marcând începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Regatul Unit şi Franţa au declarat război Germaniei şi, întrucât războiul s-a extins, Germania şi aliaţii săi au căpătat controlul asupra unei mari părţi din Europa continentală.

Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, Germania a încălcat Pactul Hitler-Stalin şi a invadat Uniunea Sovietică. În acelaşi an, Japonia a atacat baza americană de la Pearl Harbor din Oceanul Pacific, iar Germania, în calitate de aliat al Japoniei, a declarat război şi Statelor Unite. Deşi armata germană a avansat în Uniunea Sovietică destul de rapid, Bătălia de la Stalingrad a marcat punctul de turnură al acestui război. În consecinţă, armata germană a început să se retragă de pe Frontul de Est. În septembrie 1943, Italia, aliata Germaniei, a capitulat, obligând forţele Wehrmact-ului să deschidă un alt front pentru păstrarea acestei regiuni nord-mediteraneene în sistemul de apărare german. Operaţiunea Neptun a marcat un alt punct de turnură în acest război, deschizând frontul vestic. La 6 iunie 1944, Forţele aliate anglo-americane au debarcat pe Coasta Normandiei din Franţa ocupată şi s-au îndreptat spre teritoriul german, astfel că foarte curând, la 8 mai 1945, după ce Armata Roşie a cucerit Berlinul, iar Hitler s-a sinucis în bunkerul său, Germania nazistă a fost silită să capituleze necondiţionat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit aproximativ 7 milioane de civili şi soldaţi germani (inclusiv etnicii germani din Europa de est).

În timpul celui de-al Treilea Reich, guvernul german nazist a aplicat politici împotriva minorităţilor şi multor dizidenţi, ceea ce, mai târziu, avea să fie cunoscut sub denumirea de Holocaust. În timpul acestuia au fost ucişi aproximativ 17 milioane de oameni, inclusiv circa 6 milioane de evrei şi un număr important de ţigani, polonezi şi alţi slavi, prizonieri de război sovietici, bolnavi mintali, homosexuali şi membri ai opoziţiei politice. Cel de-al Doilea Război Mondial şi genocidul nazist au fost responsabili pentru mai mult de 40 de milioane de morţi în Europa. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, s-au desfăşurat, la Nürnberg, procesele criminalilor de război germani.

Istoria modernă

Articol principal: Istoria Germaniei postbelice.

Zonele de ocupaţie din Germania (1945)

Comunitatea şi limba germană au apărut cu mii de ani în urmă, însă, ca stat, Germania a apărut abia în 1871, când, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck, s-a format Imperiul German, înglobând partea de nord a Germaniei actuale - Confederaţia Germană de Nord (dominată de Prusia, în germană: Preußen), apoi Bavaria (în germană: Bayern) precum şi diferite alte regiuni, excluzând, însă, părţile vorbitoare de germană din Austria. Acesta a fost cel de al doilea Reich german, tradus de obicei ca „imperiu”. Primul Reich — cunoscut timp de multe secole sub denumirea Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană — provenea din divizarea Imperiului Franc în 843, existând sub diverse forme până în anul 1806. Cel de-al Treilea Reich (şi ultimul) a fost cel al naziştilor; el a durat doar 12 ani (din 1933 până în 1945).

Germania, devenită una dintre marile puteri europene, s-a implicat în Primul Război Mondial (1914 - 1918) alături de aliatul ei, Austro-Ungaria. La începutul conflagraţiei, Germania a invadat Belgia şi a pătruns în Franţa, până aproape de Paris, nereuşind, însă, să obţină o victorie hotărâtoare, deoarece războiul a devenit unul de uzură, care i-a secat resursele materiale şi umane. Războiul s-a încheiat în 1918 şi, drept urmare, împăratul Germaniei a fost forţat să abdice. În Tratatul de la Versailles, încheiat după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru provocarea conflagraţiei.

Unii politicieni consideră condiţiile grele impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles din 1919, precum şi problemele economice datorate crizei economice mondiale începute în 1929 ca fiind factori care au permis partidului nazist al lui Hitler (NSDAP) să obţină un procentaj mare din sufragii şi, în cele din urmă, să formeze, la 30 ianuarie 1933, un nou guvern cu Adolf Hitler în funcţia de cancelar. Istoricii, fără a respinge implicarea certă a factorilor de natură conjuncturală (precum obligaţia de a despăgubi statele agresate de către Germania în Primul Război Mondial pentru imensele pierderi provocate, sau criza mondială cu punct de plecare în crahul bursier din SUA) subliniază importanţa istoriei recente a ţării (perioada din timpul şi după unificarea Germaniei, când tendinţa liberală a fost brutal marginalizată sau doar cooptată de tendinţele politice naţionaliste) în ascensiunea nazismului; în primul volum al trilogiei sale dedicate fenomenului, istoricul britanic Richard J. Evans, de exemplu, găseşte originea derivei naziste în caracteristicile evidente ale societăţii germane, precum:

militarismul, prevalenţa valorilor şi instituţiilor aristocratice (în contrast cu valorile liberale şi democratice care se răspândiseră cu mai mult succes în ţări precum Franţa sau Marea Britanie), precum şi moştenirea conservatorismului politic al "cancelarului de fier" Otto von Bismarck şi influenţa durabilă a acestuia asupra mentalului colectiv (anume dorul intens pentru un leader puternic care să conducă naţiunea ca un părinte sever, dar inspirat). Plecând de la faptul că rădăcinile derivei naziste sunt adânc înfipte în istoria ţării, cel puţin cât să ajungă până la jumătatea secolului XIX, alţi istorici (precum francezul Georges Bensoussan[18]) subliniază şi ei faptul plin de semnificaţii că naţiunea germană a fost strânsă laolaltă în 1871 de nişte politicieni, şi aşa s-a întâmplat, de altfel, întotdeauna în istoria laxelor forme statale federalizatoare pe teritoriile germanofone, neexistând aşa, cum s-a întâmplat în Franţa, de exemplu, un moment de simbolism naţional unificator şi egalizator, precum revoluţia: naţiunea n-are ce celebra ca moment în care s-a unificat "de jos" (cum e 14 iulie 1790 în Franţa, cu "la Fête de la Fédération"), căci ea a fost unificată "de sus." [19] De aceea, în Germania secolului al XIX-lea, referinţa-far este un politician, birocrat şi chiar militar aristocrat, precum von Bismarck, nu cum se întâmpla în Franţa aceluiaşi secol, unde referinţa-far a fost un scriitor popular (prin naştere, dar şi dedicare), anume Victor Hugo.[20] Faptul că unificarea a trebuit să fie câştigată prin război contra străinilor (francezi, de exemplu) şi aceasta i-a făcut pe germani naţionalişti, marcaţi profund şi durabil de mentalitatea asediatului)) şi ţinând cont de valorile pe care Franţa le încarna pe continent la acel moment, ostilitatea străinilor la unificarea naţiunii i-a făcut pe nemţi şi antilberali, de unde una dintre explicaţiile eşecului liberalilor în timpul revoluţiei de la 1848 pe teritoriile germanofone şi, mai ales, la Berlin.[20]

În 1934 Hitler a preluat tot controlul, devenind şeful statului şi scăpând de opoziţie prin violenţă. În 1935, antisemitismul a devenit o politică oficială de stat în Germania, justificată, formal, prin Legile de la Nürnberg (Nürnberger Gesetze). Un moment important în istoria Germaniei îl reprezintă unirea cu Austria. Evenimentul, cunoscut sub numele de Anschluss („alipire”), s-a petrecut la 12 martie 1938 şi reprezintă unul din paşii importanţi ai regimului nazist din Germania spre război. Germania făcut, apoi, o alianţă cu Italia şi Japonia, numită Axa Berlin-Roma-Tokio.

La 23 august 1939 Hitler a încheiat chiar şi cu Stalin un tratat de neagresiune, cu urmări importante asupra lumii şi României, numit Pactul Ribbentrop-Molotov. În virtutea acestui pact, politica lui Hitler de a anexa ţările vecine a culminat, la 1 septembrie 1939, prin cotropirea Poloniei şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

În prima parte a războiului, Germania a avut succese militare fulgerătoare, câştigând controlul asupra principalelor teritorii din Europa, unei mari părţi a URSS şi a nordului Africii. În 1941 naziştii au pus în aplicare Holocaustul ca politică de stat, bazată pe argumente şi pretexte rasiste, de exterminare în masă a milioane de evrei şi alte naţionalităţi. Între 1942-1943, balanţa în război s-a schimbat, succesele trecând de partea Aliaţilor împotriva Germaniei, printre care URSS, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. La finele lunii aprilie 1945, Hitler şi-a recunoscut eşecul total şi s-a sinucis. La 8 mai 1945, Germania a capitulat necondiţionat.

În urma cererilor făcute de Stalin la conferinţele de la Ialta şi Potsdam, provinciile germane de până atunci situate la est de râurile Odra (Oder) şi Neisse (Neiße) - Pomerania, Silezia, oraşul hanseatic Danzig (astăzi Gdansk în Polonia), Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană şi Ţara Sudeţilor (Sudetenland) - au fost alipite la Polonia, URSS şi Cehoslovacia. Începând cu ofensiva Armatei Roşii de la 12 ianuarie 1945 şi până în 1948, cei mai mulţi locuitori germani

ai acestor regiuni, aproximativ 12 milioane înainte de război, au fost expulzaţi spre vest sau şi spre Siberia, în condiţii brutale. În jur de 2 milioane dintre aceştia şi-au pierdut viaţa în război şi în cadrul procesului de expulzare („Vertreibung”).

În urma războiului, teritoriul Germaniei de azi a fost împărţit în patru „zone de ocupaţie”, controlate de puterile aliate Franţa, URSS, Regatul Unit şi Statele Unite. Berlinul a fost, de asemenea, divizat în patru sectoare controlate de aceste puteri. Scindarea a culminat prin constituirea, în 1949, pe teritoriul Germaniei de azi a două state germane: partea de apus s-a numit Republica Federală Germania, RFG sau Germania de Vest (germană: Bundesrepublik Deutschland), iar partea de răsărit, orientată spre URSS, s-a numit Republica Democrată Germană, RDG, Germania de Est sau de Răsărit (germană: Deutsche Demokratische Republik sau DDR). Germania de Vest şi-a recuperat rapid nivelul de dinaintea războiului, devenind o putere economică importantă a Europei.1

1 https://ro.wikipedia.org/wiki/Germania