an2 negrus si baicu relatii valutare

5/17/2018 An2 Negrus Si Baicu Relatii Valutare - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/an2-negrus-si-baicu-relatii-valutare 1/360

MARIANA NEGRUŞ CLAUDIA BAICU

(coordonator)

RELAŢII VALUTAREŞI

MARKETING FINANCIAR

Universitatea Spiru Haret



Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEGRUŞ MARIANARelaţii valutare şi marketing financiar/ Mariana Negruş (coord.),

Claudia Baicu.– Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.

360 p.; 20,5 cm.

Bibliogr.

ISBN 978-973-725-664-5

I. Baicu, Claudia

339.74(100)(075.8)

339.138:336(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007




UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MARKETING ŞI AFACERI

ECONOMICE INTERNAŢIONALE

MARIANA NEGRUŞ CLAUDIA BAICU

(coordonator)

RELAŢII VALUTAREŞI

MARKETING FINANCIAR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007




Contribu ţ ia autorilor:

Prof.univ.dr. Mariana Negruş (coordonator):

capitolele 1 (subcapitolele 1.2, 1.3, 1.5); 2 (subcapitolul 2.2.); 3 (subcapitolele 3.1,3.2); 4; 5; 6 (subcapitolele 6.1, 6.3); 7 (subcapitolele 7.1, 7.2, 7.4);

8 (subcapitolele 8.1, 8.2); 10 (subcapitolele 10.1, 10.2);11 (subcapitolele 11.1, 11.2, 11.3, 11.4); 12

Lector univ.dr. Claudia Baicu:

capitolele 1 (subcapitolele 1.1, 1.4); 2 (subcapitolul 2.1); 3 (paragraful 3.1.1);

5; 6 (subcapitolul 6.2); 7 (subcapitolele 7.2, 7.3, 7.4);

8 (subcapitolul 8.3); 9; 10 (subcapitolul 10.3);11 (subcapitolul 11.5); 12




5

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………… 9

1. RELAŢIILE VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE.FLUXURI. STRUCTUR Ă

1.1. Fluxurile financiare internaţionale ……………………………….… 11 1.1.1. Fluxuri financiare determinate de relaţiile comerciale

şi necomerciale internaţionale ……………………………… 11 1.1.2. Fluxuri financiare determinate de relaţiile financiare

internaţionale ……………………………………………….. 141.2. Relaţiile de corespondent bancar ............…………………………...1.3. Transferul internaţional al fondurilor. Sistemul SWIFT ……………

2023

1.4. Sistemele monetar-financiare naţionale ……………………………. 291.5. Sistemul monetar internaţional …………………………………….. 33

1.5.1. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods ………. 34 1.5.2. Sistemul monetar internaţional post Bretton Woods ……….. 37

2. MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE.CONVERTIBILITATEA MONETAR Ă

2.1. Mijloacele de plată internaţionale ………………………………….. 41 2.1.1. Valute ……………………………………………………….. 41 2.1.2. Înscrisuri financiare denominate în valute ………………….. 45 2.1.3. Drepturile speciale de tragere ………………………………. 552.2. Convertibilitatea monetar ă ………………………………………… 57 2.2.1. Delimitări conceptuale ……………………………………… 57 2.2.2. Condiţii pentru trecerea la convertibilitate a unei monede … 59

3. CURSUL VALUTAR. TIPURI.ARANJAMENTE VALUTARE

3.1. Valori paritare. Aranjamente valutare ……………………………… 653.1.1. Valoarea paritar ă. Paritatea monetar ă ………………………. 653.1.2. Aranjamente valutare şi evidenţierea acestora la FMI ……… 67

3.2. Cursul valutar ………………………………………………………. 79

3.2.1. Categorii de cursuri valutare ………………………………... 79




6

3.2.2. Devalorizare – depreciere / revalorizare – repreciere ………. 843.2.3. Factori determinanţi în evoluţia cursurilor valutare ………… 86

4. PIAŢA VALUTAR Ă

4.1. Pieţe valutare naţionale. Piaţa valutar ă internaţională ……………... 924.2. Operaţiuni specifice pieţei valutare ………………………………… 96

4.2.1. Operaţiuni la vedere/spot …………………………………… 984.2.2. Operaţiuni la termen simple. Contracte forward …………… 1014.2.3. Swap pe valute ……………………………………………… 1024.2.4. Operaţiuni de hedging ……………………………………… 104

5. PIAŢA MONETAR Ă. EUROPIAŢA

5.1. Piaţa monetar ă – abordare conceptuală …………………………….. 1095.2. Segmente specifice pieţei monetare naţionale ……………………... 114

5.2.1. Piaţa interbancar ă …………………………………………… 1155.2.2. Piaţa instrumentelor financiare ……………………………... 117

5.3. Piaţa eurovalutelor – evoluţie, operaţiuni, participanţi …………….. 121

6. PIAŢA DE CAPITAL INTERNAŢIONALĂ

6.1. Piaţa de capital – titluri financiare specifice, cotarea pe piaţasecundar ă …………………………………………………………… 135

6.2. Împrumuturi internaţionale sub formă de obligaţiuni ……………… 1416.3. Piaţa produselor derivate (sau derivative) ………………………….. 148

6.3.1. Contracte futures ……………………………………………. 1496.3.2. Contracte de opţiuni ………………………………………… 154

7. PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A CREDITULUI

ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN SCHIMBURILE COMERCIALEINTERNAŢIONALE. EUROCREDITELE

7.1. Piaţa creditului – abordare conceptuală ……………………………. 1617.2. Credite internaţionale. Eurocreditele ………………………………. 1637.3. Eurocreditele sindicalizate – caracteristici, tehnica sindicatului

bancar ………………………………………………………………. 1657.4. Tehnici de finanţare a comer ţului internaţional ……………………. 170

7.4.1. Credite pe termen scurt ……………………………………... 172

7.4.2. Credite pe termen mijlociu şi lung ………………………….. 182




7

8. BĂ NCILE ŞI INTERMEDIEREA FINANCIAR Ă

8.1. Rolul băncii centrale în cadrul sistemului bancar al unei ţări ……… 192

8.2. Băncile comerciale – tipologie …………………………………….. 1958.3. Operaţiunile băncilor comerciale …………………………………... 2048.3.1. Operaţiuni pasive …………………………………………… 2058.3.2. Operaţiuni active ……………………………………………. 213

9. ACTIVITATEA INTERNAŢIONALĂ

A BĂ NCILOR COMERCIALE

9.1. Factorii determinanţi ai internaţionalizării/globalizării activităţii

bancare ………………………………………………………….….. 2269.2. Prezenţa băncilor pe pieţe externe – forme, cauze, efecte …………. 2309.3. Preocupări privind supravegherea activităţii bancare internaţionale.

Etape în evoluţia Acordurilor de la Basel ………………………….. 2369.4. Implicaţii ale adecvării capitalului asupra activităţii bancare …....... 2419.5. Acordul de la Basel privind cerinţele minime de capital într-o nouă

etapă (Basel II) ............……………………………………………... 2459.6. Activitatea băncilor str ăine în Europa Centrală şi de Est ..........……

9.6.1. Operaţiuni, avantaje, dezavantaje ……………………………9.6.2. Băncile str ăine în România .....................……………………

249

249260

10. MANAGEMENT ŞI MARKETING FINANCIAR.FIRMELE ŞI PIAŢA FINANCIAR-BANCAR Ă

10.1. Management şi marketing financiar la nivel de firmă ……………. 268 10.1.1. Gestionarea fondurilor disponibile şi nevoilor de fonduri

pe diferite termene ………………………………………… 268

10.1.2. Disponibilităţi şi nevoi de fonduri exprimate în valutestr ăine. Modalităţi de stingere a plăţilor cu str ăinătatea …... 271

10.2. Marketing bancar …………………………………………………. 273 10.2.1. Evoluţie, concept, caracteristici …………………………… 273 10.2.2. Strategii bancare. Planul de marketing ……………………. 277 10.2.3. Mixul de marketing bancar ………………………………... 27910.3. Servicii bancare electronice. Implicaţii asupra activităţii bancare

şi relaţiei bancă – client …………………………………………… 283




8

11. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE.REZERVA MONETAR Ă ŞI LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

11.1. Balanţa de plăţi externe – criterii metodologice, structura standard, balanţa creanţelor şi angajamentelor ……………………………… 29111.2. Datoria externă – abordare conceptuală …………………………... 29911.3. Rezerva monetar ă internaţională ………………….………………. 30111.4. Lichiditatea internaţională ………………………….……………... 30411.5. Evoluţii ale balanţei de plăţi şi poziţiei investiţionale

internaţionale a României ………………………………………... 305

12. ORGANISME MONETARE

ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE

12.1. Fondul Monetar Internaţional …………………………………….. 31612.2. Grupul Băncii Mondiale …………………………………………... 323

12.2.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare …. 32312.2.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare ……………….. 33112.2.3. Corporaţia Financiar ă Internaţională ……………………… 33412.2.4. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor ………… 336

12.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ……………. 337

12.4. Banca Reglementelor Internaţionale ……………………………… 342 ANEXE …………………………………………………………………… 349

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………….. 357




9

INTRODUCERE

În condi ţ iile actuale, în care comer ţ ul interna ţ ional cu mărfuri şi servicii, creditul interna ţ ional, investi ţ iile str ăine directe şi de portofoliu, plasamentele sub formă de depozite bancare în str ăinătatecunosc o dezvoltare f ăr ă precedent, rela ţ iile valutar-financiare inter-na ţ ionale constituie un element indispensabil derul ării rapide şi înbune condi ţ ii a acestor opera ţ iuni.

Plecând de la aceast ă premisă , lucrarea de fa ţă ofer ă instru-mentarul de referin ţă din domeniul valutar-financiar. În acest scop,

sunt prezentate într-o formă logică şi sistematică no ţ iuni şi conceptede bază vehiculate în teoria şi practica de specialitate, tehnici şi

judecăţ i specifice privind modul de organizare şi func ţ ionare arela ţ iilor valutar-financiare interna ţ ionale atât la nivel na ţ ional, cât

şi interna ţ ional, precum şi cadrul institu ţ ional şi juridic aferent.Suportul d erul ării opera ţ iunilor valutar-financiare interna ţ ionaleîl constituie pia ţ a valutar-financiar ă interna ţ ional ă , un spa ţ iu vast,amplu, dinamic, în permanent ă evolu ţ ie, format din mai multe seg-mente aflate în strânsă interdependen ţă. Caracterul dinamic al pie ţ eivalutar-financiare interna ţ ionale este dat atât de apari ţ ia şi dezvol-tarea, în timp, a unor segmente noi, asociate unor produse şi servicii

financiare inovatoare, cât şi de cre şterea volumului tranzac ţ iilor efectuate, al numărului operatorilor pe pia ţă , instrumentelor financiare

negociate şi centrelor financiare interna ţ ionale. Intensificarea concuren ţ ei pe pia ţ a valutar-financiar ă interna- ţ ional ă , dereglementarea, accelerarea procesului de dezintermediere,evolu ţ ia tehnologiei, accentuarea globalizării financiare sunt factorii

principali care au determinat institu ţ iile financiar-bancare să promo-veze un marketing agresiv, destinat să ofere produse şi servicii cât mai apropiate nevoilor clientelei prezente şi viitoare.

Conceptele valutar-financiare şi de marketing financiar-bancar au fost prezentate atât din perspectivă istorică , cât şi în accep ţ iunea

lor actual ă şi de viitor, aflat ă sub semnul prefacerilor profunde care




10

au loc în acest domeniu, în condi ţ iile globalizării şi generalizăriitehnologiei informa ţ ionale.

Lucrarea cuprinde referiri la realitatea românească şi la muta ţ iile

care au avut loc în domeniul rela ţ iilor valutar-financiare interna- ţ ionale şi marketingului financiar, în special, după 1990, dar şi la schimbările care au loc prin aderarea la Uniunea Europeană.

Din punct de vedere metodic, materialul include atât elementeteoretice, cât şi aspecte practice. În unele cazuri, pentru a se facilitaîn ţ elegerea şi aprofundarea mecanismelor financiar-bancare şi a serealiza leg ătura cu activitatea practică , au fost efectuate calcule şiexemplificări specifice domeniului.

Dat fiind că , în prezent, în domeniul financiar-bancar interna ţ ional s-a impus limba engleză , de multe ori, termenii şi expresiile definite prezint ă şi echivalentul în engleză.

De asemenea, acolo unde s-a considerat necesar au fost introdusecasete cu detalii privind evolu ţ ia în timp a unui concept sau fenomen.

Fiecare capitol se încheie cu un îndrumar de autoverificare, for-mat din concepte-cheie, teste de autoverificare cu r ă spunsurile corecte şi o serie de întrebări şi probleme de dezbatere, care permite celor interesa ţ i fixarea şi sistematizarea cuno ştin ţ elor acumulate, precum şi

identificarea acelor păr ţ i care impun aprofund ări suplimentare.




11

1. RELAŢIILE VALUTAR-FINANCIARE

INTERNAŢIONALE. FLUXURI. STRUCTUR Ă

1.1. Fluxurile financiare internaţionale1.1.1. Fluxuri financiare determinate de relaţiile comerciale

şi necomerciale internaţionale1.1.2. Fluxuri financiare determinate de relaţiile financiare

internaţionale

1.2. Relaţiile de corespondent bancar 1.3. Transferul internaţional al fondurilor. Sistemul SWIFT1.4. Sistemele monetar-financiare naţionale1.5. Sistemul monetar internaţional

1.5.1. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods1.5.2. Sistemul monetar internaţional post Bretton Woods

Dezvoltarea economiilor naţionale şi a sistemelor monetar-finan-ciare ale acestora, formarea economiei mondiale ca sistem, evoluţia şi

diversificarea formelor de comer ţ şi cooperare internaţională sunt principalii factori care au condus la apariţia şi dezvoltarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale.

1.1. Fluxurile financiare interna ţ ionale

Relaţiile valutar-financiare internaţionale reprezint ă ansamblul raporturilor băne şti care se formează între persoanele fizice şi juri-dice în leg ătur ă cu mi şcarea fondurilor la nivel interna ţ ional.

Mi şcarea fondurilor la nivel interna ţ ional îmbracă forma fluxu-rilor financiare internaţionale, care, în principal, au la baza apariţieişi dezvoltării lor trei tipuri de relaţii internaţionale: relaţiile comerciale,relaţiile necomerciale şi relaţiile financiare.

1.1.1. Fluxuri financiare determinatede relaţiile comerciale şi necomerciale internaţionale

Relaţiile comerciale internaţionale (dintre statele lumii) îmbracă ,în esen ţă , forma importului şi exportului de mărfuri. La nivelul uneiţări, importul de mărfuri generează un flux financiar invers, respectiv




12

ieşirea de valută pentru plata acestuia. Similar, la nivelul aceleaşi ţări,exportul de mărfuri are ca efect intrarea de valută aferentă încasăriicontravalorii mărfurilor exportate.

Creşterea în ritmuri susţinute a comer ţului internaţional constituieunul din factorii majori ai dezvoltării şi diversificării fluxurilor finan-ciare internaţionale. În condiţiile globalizării economice, comer ţulinternaţional este unul dintre factorii care stau la baza creşteriiinterdependenţelor dintre ţări. Valoarea exporturilor mondiale a atinscifre impresionante, situându-se, de exemplu, în anul 2003, la nivelulde 7.443.692 milioane dolari (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1

Valoarea exporturilor (FOB) pe grupe de ţări – milioane dolari –

Grupul de ţări 1980 1990 2000 2003În lume 2.031.874 3.491.451 6.364.080 7.443.692Economii dezvoltate 1.326.934 2.516.733 4.158.604 4.803.196Economii în dezvoltare 597.931 845.411 2.034.820 2.410.871Europa de Sud-Est şi CSI* 107.008 129.307 170.657 229.625

* CSI = Comunitatea Statelor Independente

Sursa: UNCTAD, Handbook of Statistics 2004, New York and Geneva,2004, p. 2.

În perioada postbelică, rata medie anuală de creştere a exporturilor mondiale a cunoscut evoluţii importante, ca urmare a mai multor factori,între care pot fi menţionaţi: evoluţia economiei mondiale, o serie detransformări politice (pr ă buşirea colonialismului şi apariţia de noi stateindependente – 1960, căderea comunismului – 1990), îmbunătăţireainfrastructurii din domeniul transporturilor şi comunicaţiilor internaţionale,

noile tehnologii informaţionale, procesele de integrare economică şi,nu în ultimul rând, măsurile de liberalizare a comer ţului internaţional(anexa 1.1).

Comparând ponderea participării diferitelor grupe de ţări înansamblul exporturilor mondiale se constată că în perioada 1980-2003ţările dezvoltate au deţinut între 64,53% (în 2003) şi 72,08% (în 1990)din totalul exporturilor mondiale, faţă de numai 24,21% (în 1990) şi,respectiv, 32,39% (în 2003) aferente ţărilor în dezvoltare (chiar dacă,începând cu anul 1999, se observă o tendinţă de creştere a participării

acestora la exporturile mondiale). De altfel, o caracteristică importantă a




13

schimburilor comerciale internaţionale este creşterea rapidă a comer-ţului între ţările în dezvoltare (emergente). În prezent, mai mult de40% din exporturile ţărilor în dezvoltare au ca piaţă de destinaţie alte

ţări în dezvoltare1. Ponderea aferentă ţărilor din Europa de Sud-Est şidin Comunitatea Statelor Independente (CSI) are niveluri scăzute,situate între 2,27% (în 1999) şi 5,27% (în 1980) din totalul exporturilor mondiale (anexa 1.2).

În ansamblul exporturilor mondiale, o pondere importantă esteocupată de produsele manufacturate, în cadrul cărora se detaşează utilajele şi echipamentele de valori mari, precum şi produsele de înaltă tehnologie, cum ar fi echipamentele electronice şi de computer. Înacelaşi timp, ponderea aferentă agriculturii şi produselor de bază învaloarea comer ţului internaţional a cunoscut relativ un declin, scăzânddin 1980 de la 15% la 10%2.

Aceste tendinţe au avut efecte importante şi asupra relaţiilor valutar-financiare internaţionale în sensul dezvoltării şi diversificăriicreditului internaţional, destinat să finanţeze produsele de valori mari.

Alături de comer ţul cu mărfuri, comerţul internaţional cu servicii a dat naştere altor fluxuri financiare internaţionale.

Ca termen generic, relaţiile necomerciale desemnează opera ţ iunile

care nu îmbracă formă marfar ă , fiind, în esen ţă , servicii. Serviciileinternaţionale au o structur ă eterogenă şi privesc plăţile şi încasărileasociate transporturilor internaţionale, turismului internaţional, înca-sărilor şi plăţilor de dobânzi, comisioane şi taxe aferente activităţiiinternaţionale desf ăşurate de bănci sau alte instituţii financiare non-

bancare (ex.: societăţile de asigur ări şi reasigur ări), plăţile şi încasărilelegate de întreţinerea ambasadelor, consulatelor, agenţiilor etc. Îngeneral, atât relaţiile comerciale, cât şi cele necomerciale au caracter

__________________

1 IMF (International Monetary Fund) and World Bank. 2001. Market Access for Developing Country Exports: Selected Issues. Washington, DC.[http://www.worldbank.org.economics/marketaccess.pdf]. May 2005; citat înUNDP, Human Development Report 2005. International Cooperation at aCrossroads. Aid, Trade and Security in an Unequal World , United NationsDevelopment Programme, New York, 2005, p. 115.

2 WTO (World Trade Organization). 2004. International Trade Statistics2004.Geneva. [http:www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2004_e/its2004_e.pdf].May 2005; citat în UNDP, Human Development Report 2005. International

Cooperation at a Crossroads. Aid, Trade and Security in an Unequal World ,United Nations Development Programme, New York, 2005, p. 115.




14

compensatoriu, în sensul că livrarea unei mărfi sau prestarea unuiserviciu presupun un flux financiar invers sensului prestaţiei.

Valoarea exporturilor de servicii a cunoscut creşteri importante, în

anul 2003 situându-se la nivelul de 1.860.351 milioane dolari faţă denumai 407.476 milioane dolari în 1985 (tabelul 1.2).Tabelul 1.2

Valoarea exporturilor de servicii (FOB) pe grupări economice

– milioane dolari –

Grupul de ţări 1985 1990 2000 2003În lume 407.476 830.172 1.528.032 1.860.351Economii dezvoltate 320.313 668.495 1.143.254 1.409.325

Economii în dezvoltare 82.119 153.824 358.005 406.798Europa de Sud-Est şi CSI* 5.044 7.853 26.773 44.228

* CSI = Comunitatea Statelor IndependenteSursa: UNCTAD, Handbook of Statistics 2004, New York and Geneva,

2004, p. 200.

În 2004, în cadrul comer ţului cu servicii, se remarcă o creştere atransporturilor internaţionale, mai ales a transporturilor maritime, caurmare, în principal, a livr ărilor de produse primare către China şi alte

ţări din Asia de Est; similar, turismul internaţional a cunoscut orevigorare puternică, sosirile internaţionale de turişti, la nivel mondial,crescând cu 10,7%3.

1.1.2. Fluxuri financiare determinatede relaţiile financiare internaţionale

Relaţiile financiare internaţionale au ca obiect mi şcarea fon-durilor băne şti între ţări sau între ţări şi institu ţ ii financiare şi bancareinterna ţ ionale. În principiu, relaţiile financiare pot avea ca suport alformării lor (1) relaţiile de credit, (2) relaţiile investiţionale şi (3) rela-ţiile de păstrare şi administrare a disponibilităţilor în valute str ăine.

1. Rela ţ iile interna ţ ionale de credit

Relaţiile internaţionale de credit iau na ştere între două entit ăţ i situate în ţări diferite, în care o parte este creditoare şi cealalt ă ,debitoare. Creditul internaţional poate fi localizat la nivel de firmă (de

__________________ 3

UNCTAD, Trade and Development Report , 2005, United Nations publication, sales no. E.05.11.D13, New York and Geneva, 2005, p. 11.




15

exemplu, o firmă dintr-o ţar ă vinde unei firme din altă ţar ă mărfuri pecredit), la nivel de institu ţ ii financiare (de exemplu, o bancă dintr-oţar ă acordă o linie de finanţare unei bănci dintr-o altă ţar ă sau o

instituţie financiar ă, cum ar fi, Fondul Monetar Internaţional acordă facilităţi de împrumut unui stat membru) sau la nivel de ţări (deexemplu, o ţar ă acordă altei ţări un credit guvernamental).

Participanţii la relaţiile de credit internaţionale pot fi firme, state,societăţi multinaţionale, organisme de vocaţie regională sau internaţio-nală etc. Toţi aceştia se pot situa, deopotrivă, în poziţia de creditorisau debitori internaţionali.

Piaţa internaţională a creditului a cunoscut o amplă dezvoltare caurmare a interacţiunii unei multitudini de factori, între care foarte

importanţi sunt:− creşterea şi diversificarea nevoilor de finanţare;− crearea pieţei eurovalutelor care a constituit suportul apariţiei

eurocreditelor, una dintre cele mai eficiente şi utilizate forme ale cre-ditului internaţional;

− dezvoltarea unui aparat bancar şi, în general, financiar capabilsă susţină derularea operaţiunilor pe piaţa internaţională a creditului;

− perfecţionarea şi înnoirea tehnicilor specifice care au asiguratoperaţiunilor de creditare flexibilitate şi supleţe;

− creşterea, în ansamblul schimburilor comerciale internaţio-nale, a ponderii utilajelor şi echipamentelor de valori mari, care a atrasdupă sine şi intensificarea rolului creditului internaţional;

− promovarea schimburilor comerciale şi, în general, cooperareaeconomică internaţională cu ţările în dezvoltare care nu dispun de re-surse financiare importante, creditul internaţional aducându-şi o con-tribuţie major ă;

− intensificarea concurenţei pe piaţa internaţională a mărfurilor

şi serviciilor, ceea ce a determinat producătorii şi vânzătorii să acordecumpăr ătorilor o serie de facilităţi, între care vânzarea pe credit are unrol-cheie;

− strâns legat de factorul precedent, în prezent, creditul interna-ţional a că pătat o nouă funcţie, respectiv de instrument eficient demarketing pentru pătrunderea şi menţinerea pe noi pieţe, respectiv pentru promovarea vânzărilor;

− dezechilibrele balanţelor de plăţi curente au impus recurgereala creditul internaţional atât din partea ţărilor cu deficit, în calitate de

debitoare, cât şi din partea ţărilor cu excedent, ca păr ţi creditoare;




16

− creşterea numărului creditorilor activi pe piaţa internaţională acreditului, care, în acest mod, îşi plasează mare parte a sumelor de

bani atrase prin depozite bancare;− activitatea desf ăşurată de instituţiile financiare internaţionale(Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană

pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii, alte bănci de dezvoltare regionale);

− dezvoltarea tehnologiei a permis comunicarea în timp realîntre băncile din diverse colţuri ale lumii, ceea ce a favorizat dezvol-tarea pieţei interbancare a creditului, transmiterea mai rapidă a datelor şi informaţiilor financiare între bănci, creşterea acurateţei acestora,mărirea siguranţei transmiterii fondurilor etc.

De-a lungul timpului, pe lângă dezvoltarea cantitativă, piaţainternaţională a creditului a cunoscut şi o serie de creşteri calitativeconcretizate, printre altele, în segmentarea puternică în diferite com-

partimente şi creşterea interdependenţei dintre acestea, inovarea unor tehnici de creditare, înglobarea în produsele de creditare a unor carac-teristici specifice altor forme de finanţare (de exemplu, obligaţiunile

prin securitizarea pachetelor de credit de acelaşi tip), dezvoltarea unor proceduri specifice, adaptabile diferitelor situaţii impuse de nevoileclientelei, ceea ce a dat flexibilitate şi supleţe pieţei.

2. Rela ţ iile investi ţ ionale

Alături de comer ţul internaţional cu bunuri şi servicii şi creditulinternaţional, dezvoltarea şi diversificarea fluxurilor financiare inter-naţionale au fost determinate şi de creşterea investiţiilor str ăine directeşi investiţiilor de portofoliu.

Efectuarea de investiţii internaţionale presupune existenţa unor fonduri disponibile la nivelul unor ţări şi posibilitatea plasării lor înalte ţări. O ţar ă sau o firmă interesată într-un plasament în str ăinătatetrebuie să aibă fonduri disponibile pentru a le aloca în această direcţie,iar legislaţia atât din ţara în care sunt fonduri disponibile, cât şi dinţara în care se doreşte realizarea unui plasament de portofoliu sau oinvestiţie directă să permită astfel de operaţiuni.

a. Investiţiile străine directe Investiţiile străine directe au în vedere plasamente în activităţi

productive, comerciale sau de cooperare, aducătoare de venit subformă de profit. Conform FMI şi OECD, investi ţ iile str ăine directe

sunt definite ca fiind acele investi ţ ii care implică o rela ţ ie pe termen




17

lung, care reflect ă un interes de durat ă şi controlul unui investitor str ăin într-o firmă situat ă în alt ă ţ ar ă decât cea a investitorului.4

Motivate de conjunctura favorabilă creată după cel de-al Doilea

R ăzboi Mondial, firmele din SUA au început să efectueze investiţiistr ăine directe. Ulterior, exemplul lor a fost urmat şi de firmele dinalte ţări, valoarea investiţiilor str ăine directe cunoscând creşteri impor-tante. În 2004, valoarea totală a investiţiilor str ăine directe s-a situat lanivelul de 648.146 milioane dolari, cu 2% mai mult decât în 20035.

În prezent, societăţile transnaţionale sunt cei mai importanţi participanţi pe scena economică internaţională, cu rol major înadâncirea procesului de globalizare. Activitatea lor este impresionantă atât din punctul de vedere al activelor deţinute şi vânzărilor realizate

în str ăinătate, cât şi al numărului de afiliate str ăine pe care le deţin. Laînceputul anilor 1990, în lume existau aproximativ 37.000 de com-

panii transnaţionale, care aveau cel puţin 170.000 de afiliate str ăine.Dintre acestea, 33.500 îşi aveau sediul central (firma-mamă) în ţăridezvoltate. În 2004, numărul companiilor transnaţionale a crescut spre70.000, cu cel puţin 690.000 de afiliate str ăine, dintre care aproape

jumătate sunt localizate în ţări în dezvoltare.Topul celor mai importante 100 societăţi transnaţionale (nonfi-

nanciare) din 2003 relevă că acestea deţin un loc important în producţia internaţională, respectiv 12% din activele str ăine ale tuturor societăţilor transnaţionale, 18% din totalul vânzărilor şi 14% dinnumărul total de salariaţi. În fruntea listei se află firmele GeneralElectric (SUA) şi Vodafone (Marea Britanie), fiecare cu un total deaproximativ 250 de miliarde dolari active str ăine (anexa 1.3).

Din punct de vedere geografic, cele mai mari societăţi transna-ţionale sunt concentrate în câteva ţări. Din cele 100 de firme incluse întop, 71 provin din Franţa, Germania, Japonia, Marea Britanie şiStatele Unite, iar 4 societăţi, din ţările în dezvoltare, cea mai maredintre ele fiind Hutchison-Whampoa of Hong Kong (China), situată pelocul al 16-lea. În ceea ce priveşte domeniul de activitate al firmelor care alcătuiesc acest top, dominanta o reprezintă trei mari industrii:

__________________ 4 OECD, Detailed Benchmark Definition of Foreign Direct Investment,

third edition (OECD 1996) şi International Monetary Eund, Balance of Rayments Manual, fifth edition (IMF 1993).

5 UNCTAD, World Investment Report 2005. Transnational Corporations

and the Internationalization of R&D, United Nations publication, salesno.E.05.11.D.10, New York and Geneva, 2005, p. 303.




18

industria automobilelor, industria petrolier ă şi echipamentele electrice şielectronice6.

Pe măsur ă ce firmele au început să-şi extindă activitatea în

exterior, şi băncile din ţările lor de origine le-au urmat pe pieţelestr ăine respective; unul din motivele pentru care băncile investesc înstr ăinătate este acela de a-şi urma şi păstra clienţii din ţara de origine.Termenii „ţar ă de origine”, respectiv „ţar ă-gazdă” sunt întâlniţi înliteratura de specialitate str ăină sub denumirea de home country,respectiv host country (engleză) şi desemnează ţara în care firma îşiare sediul central şi, respectiv, ţara (ţările) în care şi-a implantat sedii.Cum pentru operaţiunile pe care le efectuau în str ăinătate companiiletransnaţionale aveau nevoie de bănci care să le deservească, transna-

ţionalizarea activităţii bancare a ur mat transnaţionalizarea economieireale, stimulând-o şi potenţând-o. În acest plan, tonul a fost dat de băncile din SUA. Mai târziu, şi bănci din Japonia, ţări din Europa,Canada sau Australia şi-au urmat firmele din ţara lor de origine careau efectuat investiţii str ăine directe, dezvoltând ample reţele desucursale şi filiale externe. După 1990, şi ţările din Europa Centrală şide Est au devenit zone de interes atât pentru firmele, cât şi pentru

băncile str ăine, regiunea fiind considerată o piaţă în plină expansiune,care ofer ă oportunităţi investitorilor str ăini. În mare parte, creşterea

ponderii capitalului bancar str ăin în ansamblul capitalului bancar dinEuropa Centrală şi de Est a fost determinată de privatizarea băncilor de stat, desprinse, la începutul perioadei de tranziţie, din băncilecentrale. De asemenea, în anii 1990, participarea bancar ă str ăină acrescut rapid şi în America Latină, mai ales ca urmare a investiţiilor efectuate de băncile din Spania.

Transnaţionalizarea bancar ă a fost favorizată şi de alţi factori,între care pot fi amintiţi: diferenţele dintre ţări în materie de regle-mentare a activităţii bancare; economiile de scar ă; dispersia riscului;

dereglementarea; ascuţirea concurenţei în sistemele bancare din ţarade origine şi căutarea de noi pieţe pentru majorarea profiturilor;operarea în marile centre ale europieţei (a se vedea capitolul 9).

Dereglementarea, precum şi marile achiziţii şi fuziuni internaţio-nale au creat premisele ca procesul de transnaţionalizare să cuprindă şiactivitatea altor instituţii financiare, astfel încât, în prezent, lumeafinanciar ă internaţională este dominată de mari grupuri financiare (anexa 1.4).

__________________ 6 Ibidem, p. 13-17.




19

Topul din 2003 a celor mai importante 50 societăţi financiaretransnaţionale este dominat de societăţile financiare transnaţionalecare provin din cinci ţări dezvoltate: Franţa, Germania, Japonia, Marea

Britanie şi Statele Unite. Primele trei poziţii sunt ocupate, în ordine,de Citigroup (SUA), UBS (Elveţia) şi Allianz Group (Germania). Deremarcat faptul că, pe lângă valoarea activelor, Citigroup se detaşează de restul instituţiilor financiare şi prin numărul mare de ţări în care şi-aimplantat sedii (77). Un indicator relevant privind transnaţionalizareafinanciar ă îl reprezintă numărul de afiliate str ăine ale unei societăţi,raportat la numărul total de afiliate pe care le deţine (indicele deinternaţionalizare). Din acest punct de vedere se remarcă GruppoAssicurazioni Generali (Italia) cu 86,6% şi băncile elveţiene, cu indicide internaţionalizare situaţi în jurul valorii de 83% (UBS, cu 83,9% şiCredit Suisse, cu 83,1%). În multe cazuri, valoarea ridicată a indicilor de internaţionalizare a societăţilor financiare se explică prin faptul că instituţiile respective au dimensiuni mari şi posibilităţi de extindere,dar piaţa financiar ă din ţara de origine este de dimensiune redusă.

În sinteză, în etapa actuală, procesul de transnaţionalizare aeconomiei a cuprins majoritatea ţărilor lumii care, de pe poziţia deţar ă-gazdă, ţar ă de origine sau din ambele ipostaze, au fost antrenate în

acest circuit global. b. Investiţiile de portofoliu Investiţiile de portofoliu se refer ă la plasamentele de fonduri

băne şti în diferite active financiare, aducătoare de venit sub formă dedobând ă sau dividend (obliga ţ iuni, ac ţ iuni, certificate de depozit,certificate de trezorerie etc.).

Spre deosebire de investiţiile directe, în care participaţia str ăină deţine o pondere importantă în capitalul firmei în care s-a investit (în

general, peste 20%), iar scopul investiţiei este comercial sau industrial,în general, investiţiile de portofoliu au scop speculativ, urmărind obţi-nerea celor mai bune randamente pe termen relativ scurt.

Dezvoltarea pieţelor internaţionale de obligaţiuni şi acţiuni a fostun r ăspuns la creşterea şi diversificarea nevoilor de finanţare, care numai puteau fi satisf ăcute prin recurgerea exclusivă la pieţele interne decapital. Un rol important l-au avut şi reglementările naţionale în materie,care au permis lansarea de emisiuni str ăine pe pieţele lor interne. Deasemenea, eurovalutele au dat impuls operaţiunilor pe piaţa interna-

ţională de capital, prin apariţia euroobligaţiunilor şi euroacţiunilor;




20

precum şi inovările financiare care au avut loc şi care au condus lacreşterea atractivităţii acestei pieţe (de exemplu, emiterea de obligaţiunicu dobândă variabilă, cu opţiune, cupon zero, convertibile în acţiuni).

Finanţarea internaţională pe bază de obligaţiuni s-a practicatîncă din secolul al XIX-lea, centrul financiar londonez era locul deunde îşi mobilizau fondurile multe firme sau entităţi din str ăinătate,inclusiv guvernele unor ţări str ăine. După cel de-al Doilea R ăzboiMondial, procurarea fondurilor prin emisiunea de obligaţiuni străine (obligaţiunile emise pe o piaţă str ăină în moneda naţională a ţării încare se realizează plasamentul) era o practică uzuală la New-York.Apariţia în 1963 a euroobligaţiunilor (obligaţiuni denominate îneurovalute) a impulsionat finanţarea internaţională prin obligaţiuni,care a cunoscut un avânt puternic.

Cu timpul, au început să fie efectuate şi euroemisiuni de acţiuni.Primele care au recurs la această formulă au fost societăţile japoneze.Ulterior, euroemisiunea de acţiuni a devenit o formă prioritar ă demobilizare a capitalului internaţional de către societăţile multinaţionalecare au găsit, în acest mod, o cale de a atrage numeroşi acţionari şi dea învinge rezistenţa pe care o întâmpinau în activitatea lor de implan-tare de proiecte în str ăinătate.

3. Rela ţ iile financiare având compozi ţ ie eterogenă

Alături de cele două tipuri de fluxuri care deţin ponderea covâr-şitoare se identifică şi alte forme ale mişcării fondurilor la nivel inter-naţional, cum sunt ajutoarele acordate de o ţar ă altei ţări, sprijinulfinanciar acordat de organisme sau organizaţii pentru eradicarea unor

boli, săr ăciei etc., plata datoriilor de r ăzboi etc. O grupă specială esteconstituită de deţinerea şi păstrarea fondurilor la bănci în str ăinătate.

Relaţiile de păstrare şi administrare a valutelor str ăine reprezintă un segment tot mai important care determină fluxuri financiare inter-naţionale. La nivelul fiecărei ţări se constituie sume denominate (expri-mate) în valută, fie la nivelul băncilor comerciale, fie prin deţinerileautorităţilor monetare, sub forma rezervei oficiale a ţării.

1.2. Rela ţ iile de corespondent bancar

Băncile care desf ăşoar ă operaţiuni cu str ăinătatea deţin fonduriîn valută care provin din surse proprii (pondere redusă) sau resurse

atrase, în principal, sub forma depozitelor în valută constituite de




21

clienţii lor. Pentru a le valorifica, cea mai mare parte din acestefonduri sunt depozitate la bănci din str ăinătate, situate fie în ţara care aemis valuta în care sunt denominate fondurile (de exemplu, fondurile

în dolari sunt depuse la bănci din SUA), fie la bănci situate în diferitecentre ale europieţei (de exemplu, fondurile în dolari sunt depuse la

bănci din Marea Britanie). În mod similar, băncile centrale din diferiteţări fructifică rezerva oficială efectuând depozite în str ăinătate.

La baza acestor operaţiuni de atragere/plasare de depozite se află relaţia (activitatea) de corespondent bancar, prin care băncile î şiacord ă reciproc servicii privind pă strarea şi fructificarea fondurilor depuse în conturi sau convertirea lor în alte valute pe pia ţ a valutar ă interna ţ ional ă. Iniţierea şi stabilirea unei relaţii de corespondent cu o

bancă din str ăinătate este determinată de interesul comercial şi financiar pentru o zonă sau o ţar ă.

Sintagma „relaţii de corespondent bancar” este utilizată pentru adesemna o relaţie permanentă şi stabilă, statornicită între două băncicare acceptă să îşi facă reciproc servicii.

Iniţial, în politica de corespondenţi bancari, băncile au urmărit să îşi găsească în str ăinătate parteneri bancari care să le asigure, încondiţii de securitate şi eficienţă, derularea operaţiunilor de plăţi şiîncasări ale clientelei, avându-se în vedere fluxurile comerciale şi

financiare prezente şi viitoare. În timp, acestui obiectiv i s-a adăugatcel legat de interesele financiare proprii ale băncii şi apoi/sau în

paralel şi a marilor clienţi de a avea bănci corespondente care să asigure nu numai servicii bancare tradiţionale (plăţi, cecuri, acreditive,garanţii), ci şi servicii specifice pieţei valutare, monetare şi financiaredin zona/centrul financiar în care era amplasată banca corespondentă.

Acest ultim obiectiv este legat în principal de fructificareafondurilor depozitate în str ăinătate, băncile de dimensiuni mici fiindinteresate să îşi păstreze disponibilităţile în conturi la bănci mari,

importante, situate în principalele centre financiare internaţionale. Larândul lor, băncile mari din întreaga lume sunt interesate să atragă depozite de la clienţii bancari şi să le ofere servicii, deoarece înca-sează o serie de comisioane. În acelaşi timp, numărul şi volumuldepozitelor atrase de la alţi clienţii bancari constituie şi un indicator important al poziţiei pe care banca respectivă o deţine pe piaţainternaţională, respectiv al standingului şi bonităţii sale.

Deschiderea de conturi la bănci corespondente din str ăinătate seefectuează în baza unor aranjamente de cont. Aranjamentele de cont,ca în ţ elegeri între două bănci, pot fi încheiate în vederea deschiderii




22

reciproce de conturi sau în scopul deschiderii de o bancă a unui cont la o alt ă bancă. Toate conturile unei bănci deschise în str ăinătate poartă denumirea de nostro (cont deschis de banca noastr ă la voi / sau

contul nostru la ei). Contul loro reprezintă contul deschis în evidenţeleunei bănci de o altă bancă (contul lor deschis la noi / sau contul lor deschis de banca lor la noi). Denumirea conturilor sugerează, de fapt,

poziţia de pe care fiecare bancă priveşte cele două conturi. Termenii„nostro” şi „loro” sunt istorici şi provin din limba italiană. În prezent,s-au consacrat şi generalizat în întreaga lume.

Aranjamentul de cont încheiat între cele două bănci corespondentecuprinde clauze privind soldul minim al disponibilităţilor din cont

pentru care se plătesc dobânzi, rata dobânzii şi modul de calcul (de

regulă, se calculează asupra soldului mediu zilnic şi se evidenţiază lasfâr şitul zilei). În cazul în care între cele două bănci se stabilesc altemodalităţi de fructificare a disponibilităţilor din cont decât plata de dobânzi aplicate asupra soldului mediu al zilei, se stabilesc detaliiletehnice şi tipul de operaţiuni. Pentru fiecare tehnică, de regulă, se

procedează la încheierea unei înţelegeri separate între bănci sau a altuiaranjament de cont.

De exemplu, pentru plasarea disponibilităţilor r ămase la sfâr şitulzilei în contul de corespondent pe piaţa monetar ă a altui centrufinanciar sub forma unui depozit peste noapte – overnight – seîncheie un aranjament de cont – call account (denumire a depo-zitelor constituite pe piaţa monetar ă cu dreptul de retragere lacerere f ăr ă preaviz). În funcţie de evoluţia disponibilităţilor zilnice din cont şi de politica băncii corespondente titulare decont, aranjamentul de cont general poate fi dublat, oricând, dealte aranjamente specifice prin care se pot asigura operaţiuni defructificare superioar ă a sumelor din cont sau ale altor fonduri de

pe piaţa monetar ă.Relaţia de corespondent statornicită între bănci presupune un schimb de documente şi chei de control şi autentificare reciprocă amesajelor transmise şi primite, precum şi alte informaţii privind

precizarea canalului prin care vor fi transmise (telex, SWIFT etc.).Drept urmare, dezvoltarea unei relaţii de corespondent bancar are la

bază un protocol de schimb de chei prin care băncile stabilesc sistemulde transmitere a mesajelor (SWIFT, telex, letric), cheile utilizate

pentru transmiterea şi descifrarea reciprocă a mesajelor şi, după caz,

listele cu semnături ale persoanelor autorizate să semneze în numele şi




23

pentru cele două bănci, cu instrucţiuni precise de utili-zare. În prezent,modalitatea predominantă de transmitere a mesajelor este realizată însistem SWIFT, astfel încât protocolul de schimb de chei este în

sistemul SWIFT-BKE ( Bilateral Key Exchange – SWIFT Alliance)care, indirect presupune o ţ ar ă acceptat ă în sistemul SWIFT şi obancă membr ă la sistemul SWIFT.

1.3. Transferul interna ţ ional al fondurilor. Sistemul SWIFT

Mişcarea fondurilor, la nivel internaţional, poate avea loc înmonedă efectivă sau în monedă de cont, iar moneda utilizată este, deregulă, o monedă convertibilă, acceptată de partenerii de tranzacţie.

La nivel internaţional, circulaţia monedei efective deţine o pondere modestă (sub 10%) şi este asociată prioritar plăţilor legate deactivitatea turistică şi transporturile internaţionale. În plan concret,

bancnotele denominate în valute convertibile sub forma banilor fizicisunt scoase dintr-o ţar ă de turişti, de exemplu, pentru acoperirea unor cheltuieli în str ăinătate direct sau pentru a fi preschimbate în ţara dedestinaţie în moneda locală. De subliniat faptul că, în prezent, încondiţiile dezvoltării tehnologiei şi generalizării plăţilor aferenteturismului internaţional prin carduri şi eurocecuri, ponderea mişcărilor

internaţionale de monedă efectivă în ansamblul mişcărilor de fondurieste în scădere.Circulaţia monedei de cont deţine ponderea covâr şitoare în miş-

carea internaţională a fondurilor. În esenţă, moneda de cont estemoneda efectivă depusă în conturi la institu ţ ii financiar-bancare. Mi ş-carea monedei de cont între institu ţ iile financiar-bancare, situate în ţări diferite, poart ă denumirea generică de transfer internaţional alfondurilor, care, în principal, presupune: cele două păr ţi să aibă uncont deschis la o bancă; în baza unui document scris (de exemplu,

ordin de plată), ordonatorul plăţii solicită băncii sale transferul uneisume de bani din contul său în contul bancar al partenerului dinstr ăinătate.

Înscrisurile în baza cărora se realizează transmiterea mesajelor şitransferul fondurilor, la nivel internaţional, conţin întotdeauna trei grupede informa ţ ii:

1. informaţii de securizare a mesajelor şi legăturilor: chei deacces, chei de control, chei de confirmare etc.;

2. informaţii de orientare a traseului de urmat (de la cine, prin

cine, pentru cine etc.);




24

3. informaţii strict financiare: suma, valuta, numărul conturilor bancare ce urmează a fi accesate etc.

Aceste informaţii sunt preluate de sistemul de transmitere a

informaţiilor/mesajelor la nivel internaţional şi urmează o „rută”directă sau intermediar ă între banca expeditoare şi banca receptoare amesajului.

De-a lungul timpului, transferul internaţional al fondurilor s-af ăcut prin poştă (transfer letric), prin telex şi, mai recent, prin SWIFT.Transferul interna ţ ional al fondurilor prin po şt ă presupunea trans-miterea fizică a înscrisului care conţinea datele privind plata ce trebuiaefectuată de la o bancă la alta printr-un mijloc de transport, de regulă

par avion. Principalele date cuprinse în mesaj se refereau la suma care

urmează a fi plătită, moneda de plată, ordonatorul plăţii, beneficiarul,detalii de plată, detalii privind repartizarea comisioanelor, băncileintermediare. Pentru a evita cazurile de fraudă, la primirea înscrisului,

banca corespondentă verifica autenticitatea mesajului, confruntândsemnăturile de pe înscris cu specimenele de semnătur ă autorizate,transmise anterior de banca expeditoare. În limbaj bancar, abrevierileutilizate pentru a desemna un transfer letric sunt MT ( Mail Transfer )sau AMT ( Air Mail Transfer ). Principalul dezavantaj al transferuluifondurilor şi mesajelor prin sistem letric era lipsa de rapiditate.

Mai târziu, transferul letric, prin poştă a fost înlocuit de transferul prin telex (abreviat TT – Telegrafic Transfer ), utilizat de bănci după descoperirea telegrafiei. Sistemul TT, deşi era mult mai rapid, prezentainconvenientul de a fi costisitor şi de a avea un grad redus de standar-dizare.

Un moment decisiv care a contribuit la facilitarea fluxului infor-maţional şi de plăţi dintre băncile corespondente l-a constituit crearea,în 1973, a societ ăţ ii SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication), cu sediul la Bruxelles. Scopul acestei societăţinonprofit a fost dezvoltarea unui sistem comun bazat pe tehnologiecomputerizată care să permită transmiterea mesajelor financiare între

bănci în timp real. Societatea a fost constituită prin asocierea a 239 de bănci din 15 ţări din Europa de Vest şi SUA şi a devenit operaţională începând cu 1977.

Re ţ eaua SWIFT este structurată pe mai multe planuri, care cuprind:• patru centre de comutare;• concentratoarele naţionale;• ordinatoarele cu rol de supraveghere a terminalelor instalate în

băncile ce au aderat la reţeaua SWIFT;• terminalele/calculatoarele instalate la utilizatori.




25

Centrele de comutare sunt localizate la Amsterdam (două) şi laBruxelles şi Culpeter (SUA) câte unul. Fiecare centru de comutare areconectate mai multe grupe de ţări, rolul lor constând în transmiterea

mesajelor. De subliniat faptul că băncile nu pot comunica direct întreele, transmiterea mesajelor realizându-se doar prin intermediul cen-trelor de comutare. Pentru exemplificare, România este conectată launul din centrele de comutare de la Amsterdam (alături de Anglia,Irlanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Grecia, Africa de Sud, RepublicaCehă, Slovacia etc.).

Pe lângă aceste centre de comutare, sistemul SWIFT mai includeşi aşa-numitele concentratoare naţionale, care au rolul de a colectamesajele dintr-un spaţiu geografic dat. În funcţie de volumul mesa-

jelor, există ţări, cu volum mare de mesaje, în care sunt mai multe con-centratoare naţionale (4 în SUA, 3 în Anglia etc.) şi, dimpotrivă, ţări,cu un volum redus de mesaje, conectate la acelaşi concentrator naţional.

Al treilea plan al reţelei este format din ordinatoarele cu rol desupraveghere a terminalelor instalate în băncile ce au aderat la reţeauaSWIFT, iar al patrulea plan, din terminalele/calculatoarele instalate lautilizatori.

Funcţionarea sistemului presupune parcurgerea mai multor etape:

1. mesajele introduse de operatori pe terminalele din băncileconectate la reţea sunt standardizate (ecran preformat), potrivit tipului

de mesaj, şi sunt plasate într-un fişier de aşteptare;2. mesajele astfel introduse de operatori sunt controlate de

operatorii-verificatori şi introduse în fişierul de plecare;3. mesajul aflat în fişierul de plecare este verificat de ordona-

torul băncii expeditoare a mesajului din punct de vedere al normelor standard impuse de SWIFT, după care este transmis la centrul decomutare prin intermediul concentratorului naţional la care este arondat;

4. mesajul este stocat în centrul de comutare pentru identificarea beneficiarului mesajului.Transmiterea mesajelor în sine se realizează automat, f ăr ă inter-

venţie umană (în afar ă de cele două terminale de introducere şi primirea mesajelor).

În evoluţia sistemului SWIFT se disting mai multe etape – SWIFT I (1977), SWFT II (1986), SWIFT NET (2004) – sau denumiriasociate implantării unor sisteme destinate să mărească securitateasistemului şi/sau aria de operare, cunoscute sub diferite denumiri:

Four Pillar I, Four Pillar II, 9/11, Y2k, Global Crossing, SARS etc.




26

În 1977, prin reţeaua SWIFT se transmiteau peste 3,3 milioanemesaje pe an şi existau 400 de utilizatori. În 2005, numărul mesajelor s-a ridicat la 10,9 milioane pe zi, cu o medie anuală de mesaje trans-

mise de 595,6 milioane; numărul utilizatorilor era de 7.678, iar al ţărilor conectate la reţea de 2037.

Succesul înregistrat de sistemul SWIFT (din punctul de vedereal volumului operaţiunilor, numărului băncilor şi ţărilor conectate lasistem, adaptării la diferite operaţiuni financiar-bancare etc.) se dato-rează caracteristicilor sale:

• operativitate – reţeaua funcţionează neîntrerupt, 24 ore din 24,7 zile din 7;

• securitate – reţeaua este protejată împotriva accesului neauto-rizat. Toate mesajele schimbate între concentratoarele naţionale şicentrele de comutare sunt codificate; toţi emitenţii de mesaje suntverificaţi printr-o cheie; standardizarea obligatorie a mesajelor elimină ambiguităţile;

• validarea – sistemul permite trecerea prin reţea numai a mesajelor corect emise, ceea ce asigur ă fluidizarea traficului, recepţia şi prelucrarea rapidă a informaţiilor;

• rapiditate – timpul de transmitere a unui mesaj durează câteva

secunde;• beneficii pentru utilizatori şi costuri reduse de transmitere – sistemul ofer ă utilizatorilor raportări zilnice, transmiterea unei gamelargi de mesaje etc. Costurile de transmitere sunt relativ reduse.

În dezvoltarea activităţii sale, SWIFT a colaborat permanent cuexper ţi din industria comunicaţiilor şi din domeniul financiar-bancar,ceea ce i-a permis dezvoltarea unor standarde pentru mesajele finan-ciare; diversificarea tipurilor de mesaje financiar-bancare practic întoate domeniile: plăţi internaţionale (acreditive, incasouri, cecuri, plăţi

simple), tranzacţii financiare (cu titluri financiare, pe produse derivate,opţiuni, swap, cu metale preţioase, cu valute etc.); conectarea la/cualte sisteme informatice (naţionale, regionale, internaţionale) şi posibi-litatea oper ării multivalutare (euro, dolar, franc elveţian, lir ă sterlină etc.) prin interconectări directe cu băncile centrale din diverse ţărisau/şi sistemele de plăţi şi compensări naţionale şi din zona euro.

Un exemplu privind modul de conectare a sistemului SWIFT îndeservirea sistemelor de plăţi naţionale îl constituie sistemul ReGIS,

__________________ 7 SWIFT NET FIN Traffic III, 2005.




27

implementat în România. În anul 2005, în ţara noastr ă s-a procedat lamodernizarea în baza unei noi tehnologii informaţionale a sistemuluide plăţi şi compensări la nivel naţional, denumit generic Sistemul

Electronic de Plăţi (SEP), care cuprinde trei sisteme: ReGIS, SENT şiSaFIR (caseta 1.1).

Caseta 1.1

Sistemul Electronic de Plăţi (SEP) în România

Noul sistem ReGIS este un sistem cu decontare brută în timpreal, care asigur ă schimbul de instrucţiuni de plată între participanţi

şi decontarea finală (definitivă) a transferurilor de fonduri aferenteacestora în mod continuu, tranzacţie cu tranzacţie, precum şidecontarea finală (definitivă) a poziţiilor nete provenite de lasistemele cu decontare pe bază netă şi a transferurilor de fonduriaferente operaţiunilor cu instrumente financiare. Banca Naţională aRomâniei este administratorul de sistem al ReGIS şi, în această calitate, printre alte responsabilităţi, autorizează participarea la sistem.Participanţii trebuie să îndeplinească, în principal, două cerinţe:(1) să facă parte din grupa instituţiilor eligibile ca entităţi ce pot

participa (instituţii de credit, respectiv bănci comerciale, BNR,Trezoreria Statului, organizaţii ce asigur ă servicii de compensaresau decontare etc.) şi (2) să aibă capacitatea operaţională, respectivsă îndeplinească anumite cerinţe tehnice de dotare cu sistemeinformatice pentru a putea participa la Sistemul Electronic de Plăţi.

Toate instrucţiunile de plată procesate şi decontate în sistemulReGIS sunt denominate în moneda naţională – lei. Instrucţiunile de

plată de tip credit transfer sunt iniţiate de participanţii în sistem subformă de mesaje de plată, prin intermediul reţelei SWIFT. În acest

scop, participanţii utilizează serviciul SWIFT FIN Y-Copy. Înacelaşi timp, în Sistemul ReGIS sunt utilizate următoarele tipuri demesaje de plată:

a) MT 102 – transfer credit multiplu (pentru mai mulţi clienţi) Multiple Customer Credit Transfer ;

b) MT 103 – transfer credit în numele clientului – SingleCustomer Credit Transfer ;

c) MT 202 – transfer credit între instituţiile financiare – General Financial Institution Transfer (şi MT 205).




28

În instrucţiunile de plată date de participanţi, numărul decaractere incluse trebuie să fie conform standardelor SWIFT, 15 ca-ractere inclusiv separatorul de zecimală (dacă numărul de caractere

este mai mare se transmit mai multe instrucţiuni de plată).De altfel, toate detaliile cu privire la tipurile de mesaje şi

structura lor sunt prezentate în Ghidul utilizatorului SWIFT(SWIFT User Handbook ), pus la dispoziţie şi utilizat de partici-

panţi. În aplicarea comisioanelor privind participarea la sistem seface distincţia între cele legate de participarea la ReGIS (comi-sioane pentru intrare în sistem, pentru participare, pentru serviciispeciale, pentru procesare şi decontare, pentru ieşire din sistemetc.) şi comisioanele SWIFT, care sunt abordate separat.

SENT este denumirea casei de compensare automată, careeste un sistem electronic de compensare multilaterală a plăţilor, ceasigur ă schimbul de instrucţiuni de plată între participanţi, calcu-lează poziţiile nete ale participanţilor prin compensare multilaterală şi iniţiază decontarea în sistemul ReGIS a unei instrucţiuni pe bază netă (IDN – instrucţiuni de plată pentru decontarea poziţiilor nete).Sistemul SENT procesează ordine de plată de mică valoare (OPv)şi instrucţiuni de debitare directă transmise de participanţi subformă de fişiere. Administratorul sistemului este TRANSFOND SA.

SaFIR este un sistem de depozitare şi decontare a titlurilor destat. Banca Naţională a României, în calitate de depozitar central

pentru titlurile de stat, organizează şi administrează întreaga acti-

vitate de înregistrare a drepturilor de proprietate şi a altor drepturiasupra titlurilor de stat şi, respectiv, activitatea de decontare finală şi irevocabilă a operaţiunilor derulate cu titlurile de stat prin siste-mul SaFIR. De precizat că toate titlurile de stat, emise de MinisterulFinanţelor Publice sunt în formă dematerializată (înregistrare elec-tronică) şi sunt înscrise în conturile deschise la depozitarul central – BNR –, pe numele participanţilor la sistemul SaFIR.

Documentaţia pentru aceste sisteme cuprinde, pe de o parte,manualele specifice de utilizare pentru participanţi (SENT şi,respectiv, SaFIR), inclusiv îndrumarul de utilizare a mesajelor prinreţeaua SWIFT, iar pe de altă parte, cele privind obligaţiile parti-cipanţilor de a instala, configura şi utiliza numai echipamente şiaplicaţii informatice în conformitate cu anumite documente în caresunt precizate exigenţele în acest sens:

− Cerinţe pentru certificarea tehnică a participanţilor la SistemulElectronic de Plăţi;




29

− Configurarea sistemelor participanţilor; Configurarea staţieide lucru SEP;

− Document tehnic pentru participanţii la Sistemul Electronic

de Plăţi din România.Asigurarea şi dotarea cu echipamente şi aplicaţii informatice

intr ă în obligaţiile participanţilor şi sunt f ăcute pe cheltuiala acestora.Un loc important între participanţii la Sistemul Electronic de

Plăţi din România îl ocupă instituţiile de credit, respectiv băncilecomerciale aşa cum sunt definite prin Legea nr. 58/1998 privindactivitatea bancar ă (art. 1 alin. 2).

Drept urmare, o bancă comercială se impune să aibă un

sistem informatic astfel configurat încât pe plan intern să poată da(1) instrucţiuni de plată (de mare valoare) prin sistemul ReGIS, (2) ins-trucţiuni de plată prin sistemul SENT pentru cele de mică valoare(până la 49.999,999 lei), urmând ca poziţiile nete să fie introduse însistemul ReGIS şi (3) în calitate de cumpăr ător/vânzător de titluride stat participă la sistemul SaFIR; ordinele de plată sunt denomi-nate în lei; iar tipurile de mesaje şi structura lor sunt în sistemSWIFT (MT 102, MT 103, MT 202 şi MT 205).

1.4. Sistemele monetar-financiare na ţ ionale

Desf ăşurarea relaţiilor valutar-financiare dintre ţări are ca suportsistemele monetar-financiare naţionale şi înţelegerile convenite întreţări privind desf ăşurarea acestor relaţii.

Sistemele monetar-financiare naţionale ale statelor constituiestructurile de bază în dezvoltarea şi derularea relaţiilor valutar-finan-ciare internaţionale. Sistemul monetar-financiar naţional cuprinde

ansamblul normelor legale şi institu ţ iile care reglementează , organizează şi supraveghează rela ţ iile monetar-financiare ale unui stat. Privit înansamblu, sistemul monetar al unei ţări cuprinde reglementările referi-toare la două grupe mari de relaţii: (1) rela ţ iile monetare interne şi(2) rela ţ iile cu alte sisteme monetare.

Reglementarea relaţiilor monetare interne are în vedere: − definirea şi denumirea unităţii monetare naţionale sau unităţii

monetare locale şi a subdiviziunilor (leu – bani, dolar – cenţi,

lir ă sterlină – şilingi etc.);




30

− modul de emitere şi instituţiile desemnate cu emiterea monedeinaţionale şi supravegherea circulaţiei monetare;

− organizarea sistemului de plăţi şi decontări la nivel naţional; − organizarea şi funcţionarea sistemului bancar naţional; − organizarea şi funcţionarea pieţei monetar-financiare naţionale;− instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi efectuarea

de operaţiuni specifice sistemului monetar naţional (bancacentrală, bănci comerciale, Ministerul Finanţelor, alte instituţiifinanciare nonbancare etc.).

Sistemul monetar naţional al României a fost adoptat prin Legeadin 4 mai 1867 (legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi

pentru fabricarea monedelor naţionale). Unitatea monetar ă a Românieieste leul. Originea denumirii se consider ă că derivă din denumireaunei monede olandeze, talerul-leu, în circulaţie pe teritoriul ţării noastreîn secolele XVI-XVIII. Pe baza legii din 1867 au fost bătute monededin argint şi aur. În 1880 au fost puse în circulaţie primele bancnoteexprimate în lei, emise de Banca Naţională a României. Bancnoteleerau convertibile în aur şi argint. Din 1890, leul a fost definit numai înaur. În cursul Primului R ăzboi Mondial au r ămas în circulaţie numai

bancnotele – devenite neconvertibile – şi banii divizionari, ca urmare atezaurizării monedelor de aur şi argint. În perioada 1920-1921 a avutloc unificarea monetar ă, circulaţia leului fiind extinsă asupraîntregului teritoriu al României Mari, rezultat prin formarea statuluinaţional unitar român. În februarie 1929 a avut loc devalorizarea şistabilizarea leului, ca urmare a inflaţiei din timpul r ăzboiului, care acontinuat şi ulterior. Inflaţia din timpul celui de-al Doilea R ăzboiMondial şi din anii următori a fost lichidată prin reforma monetar ă din

15 august 1947. În 1952 şi 1954, leul a primit o nouă definiţie în aur 8.Din punct de vedere monetar, intrarea într-o perioadă de stabi-

litate după ciclul inflaţionist din anii 1990 a fost marcată de denominareamonedei naţionale a ţării noastre prin Legea nr. 348/2004. Ca urmare aacestui proces, unitatea monetar ă naţională a României a devenit leulnou (caseta 1.2).

__________________ 8

Kiriţescu, Costin, Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 201-202.




31

Caseta 1.2

Denominarea monedei naţionale a României din 1 iulie 2005

La 1 iulie 2005, moneda naţională a României, leul, a fostdenominată, respectiv a avut loc reducerea valorii nominale a însem-nelor monetare. Prin acţiunea de denominare, unitatea monetar ă naţională a României a devenit leul nou (cu 4 zerouri mai puţin încoadă). Leul nou este divizat în 100 de bani. Conform reglementă-rilor în vigoare, 10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la data de1 iulie 2005, au fost preschimbaţi pentru 1 leu nou (sau greu):

− 10.000 lei (vechi) = 1 leu nou (greu);

− 50.000 lei (vechi) = 5 lei noi (grei);− 100.000 lei (vechi) = 10 lei noi (grei).

Introducerea noii unităţi de cont a condus la modificareacodului internaţional atribuit monedei româneşti din ROL( Romanian Leu) în RON ( Romanian New Leu).

Calendarul introducerii leului nou a cuprins următoarele etape:• 14.07.2004 – 28.02.2005 – promulgarea legii denominării

nr. 348/2004 şi a reglementărilor şi normelor organizatorice necesare;• 01.03.2005 – 30.06.2006 – afişarea duală a preţurilor în lei

vechi (ROL) şi lei noi (RON);• 01.07.2005 – lansarea noii emisiuni monetare a Băncii

Naţionale a României care pune în circulaţie leul nou;• 01.07.2005 – 31.12.2006 – circulaţia paralelă a banilor vechi

şi noi şi retragerea treptată a celor vechi;• începând cu 1.07.2006 se renunţă la afişarea duală a pre-

ţurilor, în continuare, preţurile afişându-se doar în lei noi (RON);• de la 01.01.2007 încetează puterea circulatorie pentru

vechea emisiune. Leii vechi ies din circulaţie, dar se pot preschimba pe o perioadă nelimitată la orice sediu al BNR sau bancă nomi-nalizată de BNR.

De remarcat faptul că acest calendar este similar atât calen-darului privind introducerea monedei unice euro în statele membre,cât şi calendarului altor ţări care şi-au denominat monedele naţio-nale (Ucraina, Bulgaria, Turcia, Polonia).

Structura monedelor divizionare:− moneda de 1 ban – de culoare galbenă, realizată din oţel

placat cu alamă (1 ban nou = 100 lei vechi);




32

− moneda de 5 bani – de culoare albă (5 bani noi = 500 lei vechi);

− moneda de 10 bani – de culoare albă

(10 bani noi = 1.000 lei vechi);− moneda de 50 bani – de culoare galben deschisă, realizată

din alamă (50 bani noi = 5.000 lei vechi).

Monedele au aceeaşi compoziţie metalică cu monedele euro.Sunt rezistente la uzur ă şi prezintă ca element de siguranţă cantul.Dimensiunile şi greutăţile difer ă de monedele euro.

Pentru a se facilita recunoaşterea şi utilizarea bancnotelor noi,s-au păstrat acelaşi fond cromatic şi design ca la bancnotele vechi.

Noile bancnote prezintă elemente de siguranţă asemănătoareelementelor de siguranţă prevăzute la bancnotele euro. Pentru a seevita cheltuielile suplimentare cu adaptarea ATM-urilor sauaparatelor de schimb valutar, în momentul în care ţara noastr ă vaadopta moneda euro, noile bancnote lei noi emise au aceleaşidimensiuni cu bancnotele euro.

Reglementarea relaţiilor cu alte sisteme monetare privesc:

− metodologia cotării monedei naţionale în raport cu monedelestr ăine;

− regimul valutar şi al plăţilor cu str ăinătatea; − regimul circulaţiei monedelor str ăine şi a activelor financiare

denominate în monede str ăine pe teritoriul ţării; − regimul mişcărilor de capital şi al investiţiilor str ăine; − administrarea rezervei monetare internaţionale a ţării; − relaţiile cu organisme valutar-financiare internaţionale; − instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi derularea

relaţiilor valutar-financiare cu str ăinătatea.În funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi financiar ă, loculşi rolul ţărilor lumii în desf ăşurarea relaţiilor valutar-financiare inter-naţionale este diferit. Se disting ţări al căror sistem monetar-financiar este destinat să satisfacă, într-o manier ă mai mult sau mai puţinlimitată, exclusiv necesităţile interne. Aceste ţări se caracterizează prin: o monedă neconvertibilă, un sistem financiar-bancar delimitat prioritar la operaţiuni interne; o piaţă valutar-financiar ă incipientă sau în for-mare; existenţa unor restricţii privind regimul valutar şi mişcarea capi-

talului etc.




33

Pe de altă parte, există un număr relativ redus de ţări dezvoltateeconomic şi financiar, a căror monedă este utilizată prioritar în relaţiileinternaţionale, au structuri financiar-bancare mature, organizarea pieţei

valutar-financiare naţionale s-a impus la nivel internaţional ca centru deatrac ţ ie, convertire şi redistribuire a fondurilor la nivel interna ţ ional, reglementările ca restricţii privind regimul valutar şi al mişcărilor decapital sunt minore sau liberalizate total. Astfel, în aceste ţări, struc-turile bancare şi de organizare a relaţiilor monetar-financiare, pe de o

parte, deservesc nevoile naţionale, iar pe de altă parte, cele ale altor ţări, la nivel internaţional. În prezent, în relaţiile valutar-financiareinternaţionale, cele mai utilizate valute sunt moneda unică euro,

dolarul SUA şi yenul japonez, denumite, prin asociere, G3 sau monedemajore. Acestora li se adaugă: lira sterlină, francul elveţian, dolarulcanadian, dolarul singapore şi altele.

Drept urmare, la nivelul acestor ţări s-au structurat centrefinanciare internaţionale suprastructurate pe pieţele valutar-financiarenaţionale. Ca poli ai pieţei valutar-financiare internaţionale se disting,în primul rând, New York, Londra şi Tokio, dar şi centre ca Zürich,Frankfurt, Toronto, Singapore, Sidney, Amsterdam, Los Angeles, Boston,Vancouver.

1.5. Sistemul monetar interna ţ ional

Sistemul monetar internaţional , într-o accep ţ iune generică ,constituie un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate de ţări destinate să coordoneze comportamentul monetar-financiar al ţărilor în raporturile de pl ăţ i şi stingere a angajamentelor reciprocedeterminate de schimburile comerciale, necomerciale şi financiare.

Ansamblul normelor convenite şi acceptate de ţări, de-a lungulistoriei sistemului monetar internaţional, au îmbr ăcat forma înţelegerilor

bilaterale sau între grupuri de ţări, înţelegeri ce reflectau evoluţia eta-lonului monetar adoptat la nivelul ţărilor în discuţie sau forma înţele-gerilor instituţionalizate.

În epoca contemporană, sistemul monetar internaţional a traversatdouă perioade, fiind denumit convenţional Sistemul de la BrettonWoods şi Sistemul post Bretton Woods. De menţionat că până înaceastă etapă, sistemele monetare au avut la bază metalele preţioase

aur şi argint.




34

1.5.1. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Desf ăşurarea relaţiilor valutar-financiare până la al Doilea R ăzboi

Mondial s-a realizat, de regulă, pe baze bilaterale, f ăr ă existenţa unor reglementări concrete, adoptate expres de majoritatea ţărilor lumii.Prin acordurile Conferinţei Monetare şi Financiare a Naţiunilor Uniteşi Asociate din 1944, cunoscută sub denumirea de Conferinţa de laBretton Woods (localitatea din SUA unde a avut loc conferinţa), s-aîncercat pentru prima dată în istorie crearea pe baze instituţionalizate aunui sistem monetar internaţional. Tot ca rezultat al hotărârilor Conferinţei s-a creat şi Fondul Monetar Internaţional (FMI), organismcu vocaţie internaţională, investit cu funcţii specifice, în scopul de a

contribui la menţinerea, funcţionarea şi stabilitatea sistemului monetar internaţional adoptat. Odată cu FMI a fost înfiinţată şi Banca Interna-ţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

Principiile pe care s-a structurat sistemul monetar-financiar internaţional în acei ani au fost înscrise în statutul FMI: universalitatea,etalonul aur-devize, stabilitatea parităţilor şi cursurilor valutare, con-vertibilitatea monedelor, crearea unei rezerve internaţionale oficiale,echilibrul balanţelor de plăţi (caseta 1.3).

Caseta 1.3

Principiile sistemului monetar internaţionalde la Bretton Woods

1. Universalitatea. Deşi la Conferinţă a participat un număr relativ redus de state (44), sistemul instituit a fost conceput ca unsistem deschis, nediscriminatoriu la care poate să adere orice statcare recunoaşte şi acceptă drepturile şi obligaţiile înscrise înstatutul FMI.

2. Etalonul aur-devize (etalonul aur-dolar). În cadrul sistemuluide la Bretton Woods, dolarului i-a revenit, alături de aur, rolul deetalon şi principal instrument de rezervă şi plată internaţională.Între aur şi dolar a fost stabilit raportul valoric 1 uncie de aur = 35dolari SUA, acesta fiind convenit şi ca preţ fix şi oficial al aurului.

3. Stabilitatea parit ăţ ilor şi cursurilor valutare. Fiecare statmembru era dator să-şi definească valoarea paritar ă a monedeinaţionale în aur sau în dolari. Faţă de parităţi, statele erau obligatesă supravegheze evoluţia cursului monedelor lor în limite foarte

strânse (+/-1% până în 1971 şi +/-2,25% între 1971-1973).




35

4. Convertibilitatea monedelor . Monedele naţionale nu maierau convertibile direct în aur. Singura monedă convertibilă în aur era dolarul SUA, autorităţile americane angajându-se să conver-

tească oricând, la cererea celorlalte bănci centrale, dolarii, la preţuloficial de 35 dolari uncia. Monedele celorlalte ţări erau convertibilereciproc şi numai prin dolar în aur. Convertibilitatea monedelor implica desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor de orice fel privind

plăţile curente cu str ăinătatea ale unei ţări. În acelaşi timp, în statutera prevăzută posibilitatea ca acele ţări care nu îndeplineau condi-

ţiile de trecere a monedei lor la convertibilitate să menţină o anumită perioadă de tranziţie restricţiile valutare.

5. Crearea unei rezerve interna ţ ionale oficiale. Băncile centrale

ale statelor membre trebuiau să-şi constituie rezerve internaţionalecorespunzător necesităţilor determinate, în general, de convertibilitateşi de intervenţiile pe piaţa valutar ă pentru asigurarea stabilităţiicursurilor valutare.

6. Echilibrul balan ţ elor de pl ăţ i. Ţările membre erau datoaresă supravegheze şi să menţină echilibrul balanţelor de plăţi. Camăsur ă extremă, pentru menţinerea acestui echilibru, ţara, de comunacord cu FMI, putea recurge la devalorizarea sau revalorizarea

propriei monede. De la acest principiu, f ăceau excepţie SUA

întrucât, potrivit principiului amintit, pentru acoperirea deficitului puteau emite dolari, propria monedă.

Sistemul de la Bretton Woods, aşa cum a fost conceput, a avut oviaţă relativ scurtă. Practic, conform principiilor amintite, a funcţionat,într-o oarecare măsur ă, până la începutul anilor 1970, când, ca urmarea mutaţiilor care au avut loc pe plan mondial, s-a declanşat crizasistemului monetar internaţional.

Prima fisur ă în cadrul sistemului monetar instituit la Bretton

Woods s-a produs în momentul în care autorităţile americane, deteamă că îşi epuizează rezervele de aur, au început să manifestereticenţe tot mai mari în convertirea în aur a dolarilor deţinuţi de

băncile centrale din alte ţări.Potrivit acordurilor din 1944, SUA beneficia de dreptul, ca ţar ă

emitentă a valutei de rezervă, de a finanţa implicit deficitul permanental propriei balanţe de plăţi prin simpla emisiune de dolari, prevalându-seîn acelaşi timp de situaţia în care ţările care aveau excedent al balanţeide plăţi depozitau şi nu solicitau convertirea în aur a dolarilor primiţi.

Atâta timp cât rolul internaţional al monedei americane a corespuns




36

cererii de mărfuri şi servicii produse de economia SUA necesarerefacerii postbelice, sistemul a evoluat potrivit principiilor convenite.Mai mult decât atât, în perioada anilor 1950, deficitul balanţei de plăţi

americane a fost considerat un „r ău necesar”, întrucât economiaamericană alimenta cu mijloace de plată şi corespundea „foamei dedolari”, ce se manifesta pe plan internaţional. Însă balanţa de plăţi aSUA a continuat să înregistreze mari deficite din cauza, în principal, ainvestiţiilor externe şi cheltuielilor militare şi după dispariţia „foameide dolari”. Acest flux al monedei americane în afara SUA a deter-minat acumulări masive de dolari nu numai de către băncile centraleale celorlalte ţări, dar şi de băncile comerciale din afara SUA. Oconsecinţă a acestei situaţii a fost amplificarea solicitărilor adresate

de băncile centrale ale diferitelor state europene către autorităţilemonetare americane de convertire a dolarilor pe care îi deţineau în aur.Din cauză că administraţia americană manifesta tot mai mult rezervesă convertească în aur dolarii deţinuţi (căci risca să-şi epuizeze pro-

priile rezerve de aur), deţinătorii de dolari au început să caute plasareaacestora în aur sau convertirea în alte monede a căror evoluţie era maistabilă.

Solicitările masive de aur au condus la depărtarea preţului aurului, practicat pe piaţa aurului de preţul oficial al acestuia (35 dolari uncia),stabilit în 1944, şi care a r ămas neschimbat. În aceste condiţii, piaţaaurului s-a scindat în două: o piaţă oficială în cadrul căreia operaunumai băncile centrale la preţul oficial (35 dolari) şi o piaţă liber ă,unde se realizau operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur de către

particulari, iar preţul se forma pe baza cererii şi ofertei. „Dedublarea” pieţei aurului a însemnat de fapt instituirea inconvertibilităţii dolarului. La15 august 1971, administraţia SUA a suspendat oficial convertibilitateadolarului în aur , ceea ce a însemnat diminuarea profund ă a capacit ăţ ii

dolarului de a îndeplini func ţ ia de etalon.După această hotărâre, SUA au procedat la devalorizareadolarului în 1971 (1 dolar = 0,818513 g aur), apoi şi în 1973 (1 dolar =0,736662 g aur), ceea ce a ridicat preţul oficial al aurului de la 35dolari la 38 dolari şi, respectiv, 42,2 dolari uncia. Pe piaţa liber ă însă preţul dolarului a cunoscut salturi spectaculoase.

În acest context, statelor lumii le-a fost din ce în ce mai greu să păstreze cursurile valutare stabile, astfel că, în intervalul februarie1973 – decembrie 1973, pe rând, autorităţile monetare din diferite ţări

au anunţat abandonarea cursurilor fixe.




37

Cronicizarea deficitului balanţei de plăţi a SUA, paralel cuînregistrarea unor excedente de ţări ca Germania (RF) sau Japonia, auagravat conflictele comerciale, valutare, financiare dintre ţări. Aceste

conflicte au fost acutizate şi de izbucnirea crizei petroliere (1973-1974),care, pe lângă alte efecte, a condus la imposibilitatea marii majorit ăţ ia ţărilor de a supraveghea echilibrul balan ţ ei lor de pl ăţ i.

Pr ă buşirea principiilor amintite a condus la dezorganizarea între-gului sistem monetar internaţional şi la adâncirea crizei sale, ceea ce a

pus problema reorganizării sale.

1.5.2. Sistemul monetar internaţional post Bretton Woods

Sistemul monetar internaţional post Bretton Woods s-a genera-lizat spontan la nivelul ţărilor lumii în perioada 1971-1973 şi recu-noscut „de jure” odată cu modificarea în 1978 a Statutului FMI.

Statutul modificat al FMI reafirmă unele principii ale vechiuluistatut, în sensul că FMI este menit:

− să promoveze cooperarea monetar ă internaţională;− să faciliteze creşterea echilibrată a comer ţului internaţional;− să promoveze stabilitatea valutar ă competitivă;− să ofere ţărilor membre posibilitatea de a corecta dezechi-

librele temporare ale balanţelor de plăţi, prin sprijinul financiar al acestui organism etc.

Statutul cuprinde şi o serie de elemente nou-introduse. În defi-nirea valorii monedelor se are în vedere paritatea puterii de cumpărarea acestora, iar stabilirea cursului valutar se realizează în baza aranja-mentelor valutare. Nicio monedă nu mai este definită în aur, cursurilevalutare sunt fluctuante, băncile centrale ale ţărilor fiind solicitate să supravegheze evoluţia controlată a cursului monedelor lor pe piaţă, iar

convertibilitatea monedei a devenit convertibilitate de piaţă.În acest context, după 1980, la nivelul sistemului monetar internaţional au început să se manifeste evoluţii perturbatoare. Crizadatoriilor externe din perioada 1982-1985 a determinat un grup de ţări – Grupul celor 7 (G 7 – SUA, Germania, Franţa, Japonia, Marea Britanie,Italia, Canada) – să iniţieze prima înţelegere – „Acordul de la Plaza”(septembrie 1985) – destinată să asigure o mai mare stabilitate mone-delor utilizate în rela ţ iile monetar-financiare interna ţ ionale şi cursulvalutar al acestora pe piaţă să reflecte cât mai real condiţiile econo-

mice ale ţărilor participante.




38

Astfel de acorduri, ce au loc periodic la nivelul Grupului celor 7,au devenit de atunci o practică: „Acordul de la Louvre” (februarie1987) a adoptat un set de măsuri privind coordonarea supravegherii

cursurilor valutare; în aprilie 1995 un acord prin care se urmăreamonitorizarea schimburilor internaţionale în planul evoluţiilor pieţeivalutare şi controlul evoluţiei dolarului american; prin „Acordul de laHalifax” (2002) s-a elaborat un plan de control al potenţialelor crizefinanciare internaţionale şi de cooperare în identificarea finanţărilor terorismului etc. Acestea au fost denumite „Acorduri pe zone ţintă” şise constituie ca forme de cooperare monetar ă la nivelul ţărilor a căror monedă, dar şi putere economică, deţin un loc important în lumeacontemporană.

În noul context, în desf ăşurarea relaţiilor valutar-financiareinternaţionale primează normele de drept şi reglement ările na ţ ionale ale ţărilor participante. Totodată, însă, au apărut noi entit ăţ i care seimpun în anumite spaţii geografice (Uniunea Europeană) sau înanumite probleme, cum sunt: supravegherea bancar ă, supraveghereamişcărilor internaţionale de capital şi operaţiunile pe europiaţă – Banca Reglementelor Internaţionale, prin Acordurile de la Basel, noireglement ări care, în parte, sunt preluate şi de alte ţări. Rolul şi func-

ţiile FMI au evoluat prioritar în promovarea unor politici destinateasistenţei financiare, în special ţărilor în curs de dezvoltare şi întranziţie, iar pe de altă parte, ca forum de cooperare monetar ă între ţăriîn vederea asigur ării unei evoluţii echilibrate, f ăr ă perturbări alesistemului monetar internaţional în ansamblul său.

Pe de altă parte, evoluţia relaţiilor valutar-financiare se află subsemnul globalizării financiare.

CONCEPTE-CHEIE

• rela ţ ii valutar-financiareinterna ţ ionale

• fluxuri financiare interna ţ ionale• rela ţ ii comerciale interna ţ ionale• rela ţ ii necomerciale

interna ţ ionale• rela ţ ii financiare interna ţ ionale• rela ţ ii interna ţ ionale de credit

• investi ţ ii str ăine directe

• investi ţ ii de portofoliu• transfer interna ţ ional al

fondurilor • moned ă de cont • rela ţ ia (activitatea) de

corespondent bancar • sistemul monetar-financiar

na ţ ional

• sistemul monetar interna ţ ional




39

TESTE DE AUTOVERIFICARE

Stabili ţ i dacă următoarele enun ţ uri sunt adevărate sau false:

1. Fluxurile financiare internaţionale au la baza apariţiei şi dezvol-tării lor, în principal, trei tipuri de relaţii internaţionale: relaţiicomerciale, relaţii necomerciale, relaţii financiare.

2. În cadrul fluxurilor financiare internaţionale, ponderea principală revine fluxurilor asociate ajutoarelor acordate unor ţări şi plăţiidatoriilor de r ăzboi.

3. Mişcarea fondurilor la nivel internaţional se realizează în propor ţiecovâr şitoare sub formă de monedă efectivă.

4. Investiţiile str ăine directe se refer ă la plasamente băneşti în diferite

active financiare – acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit etc. – aducătoare de venit sub formă de dobândă sau dividende.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate: 5. Exportul de mărfuri la nivelul unei ţări generează un flux valutar

care reprezintă pentru ţara respectivă:a) o cheltuială valutar ă;

b) un venit valutar;c) nu are relevanţă, fiind localizat la exportator.

6. Investiţiile de portofoliu în str ăinătate aduc venituri sub formă de:a) dobânzi şi dividende; b) cote păr ţi din profitul realizat de firme;c) nu sunt aducătoare de venit valutar, fiind impozabile.

7. Sistemul monetar internaţional post Bretton Woods se caracteri-zează prin:

a) în definirea valorii monedelor se are în vedere paritatea puteriide cumpărare a acestora;

b) toate monedele sunt definite în aur;c) stabilirea cursului valutar se realizează în baza aranjamentelor

valutare;d) în definirea valorii monedelor se are în vedere etalonul argint;e) convertibilitatea monedei a devenit convertibilitate externă

limitată;f) nicio monedă nu mai este definită în aur;g) cursurile valutare sunt fluctuante, băncile centrale ale ţărilor

fiind solicitate să supravegheze evoluţia controlată a cursuluimonedelor lor pe piaţă;

h) convertibilitatea monedei a devenit convertibilitate de piaţă.




40

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:8. Mişcarea fondurilor la nivel internaţional se poate realiza sub

formă de monedă de ……………….. şi monedă ………………..

9. Toate conturile unei bănci deschise în str ăinătate poartă denumireade ……………….. (cont deschis de banca noastr ă la voi/saucontul nostru la ei).

10. De-a lungul timpului, transferul internaţional al fondurilor s-af ăcut prin ………………(transfer letric), prin ……………… şi,mai recent, prin ………………...

R ăspunsuri: 1. (adevărat); 2. (fals); 3. (fals); 4. (fals); 5. (b); 6. (a);7. (a, c, f, g, h); 8. (cont, efectivă); 9. (nostro); 10. (poştă, telex, SWIFT).

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME DE DEZBATERE

1. Prezentaţi principalele tipuri de relaţii internaţionale dintre ţăricare generează fluxuri valutar-financiare internaţionale.

2. Enumeraţi principalele aspecte reglementate în cadrul unui sistemmonetar-financiar naţional şi explicaţi importanţa lor pentru desf ă-şurarea relaţiilor dintre state.

3. Prin ce se deosebeşte circulaţia internaţională a monedei efective

de circulaţia monedei de cont în stingerea obligaţiilor de plată internaţionale?4. În ce măsur ă amendamentele aduse statutului FMI (1978) influen-

ţează fluxurile valutar-financiare internaţionale?




41

2. MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE.

CONVERTIBILITATEA MONETAR Ă

2.1. Mijloacele de plată internaţionale2.1.1. Valute2.1.2. Înscrisuri financiare denominate în valute2.1.3. Drepturile speciale de tragere

2.2. Convertibilitatea monetară 2.2.1. Delimitări conceptuale2.2.2. Condiţii pentru trecerea la convertibilitate

a unei monede

2.1. Mijloacele de plat ă interna ţ ionale

În cadrul relaţiilor economice internaţionale apare necesitateaexistenţei unor mijloace de plată care să fie recunoscute de partenerii

schimburilor, tranzacţiilor comerciale sau de altă natur ă. Instrumentele monetare care sunt acceptate pentru lichidarea

unei datorii/crean ţ e interna ţ ionale sunt cunoscute sub denumireagenerică de mijloace de plată internaţionale.

Instrumentele monetare acceptate ca mijloace de plată interna-ţională, de-a lungul timpului au cunoscut importante modificări. Uneleactive, cum este aurul, şi-au redus treptat din importanţă, în condiţiileîn care au apărut noi instrumente, cum sunt drepturile speciale de

tragere. În etapa actuală, mijloacele de plată internaţională sunt for-mate din valute, înscrisuri financiare denominate în valute şi drepturispeciale de tragere (DST).

2.1.1. Valute

Prin valută se înţelege unitatea monetar ă a unui stat de ţ inut ă deo persoană fizică sau juridică str ăină sau care este utilizat ă înrela ţ iile de pl ăţ i interna ţ ionale.




42

Exemplu: Dolarul SUA pentru un cetăţean american este monedă naţională pentru plăţile efectuate pe plan intern şi monedă inter-naţională în plăţile efectuate în str ăinătate. Pentru un francez,acelaşi dolar american este doar valută.

Noţiunea de valut ă nu este legată de caracterul convertibil sauneconvertibil al acesteia, ci de calitatea deţinătorului ei (rezident saunerezident) şi locul pl ăţ ii (în str ăinătate), deşi aspectul convertibilităţiiare importanţă deosebită în statutul internaţional al unei monede. Înliteratura de specialitate s-au identificat mai multe criterii de clasi-ficare a valutelor:

1. Din punctul de vedere al posibilit ăţ ii preschimbării uneimonede pe alta, valutele se împart în valute convertibile şi valuteneconvertibile.

Prin valută convertibilă se înţelege însu şirea legal ă pe care oare o moned ă de a putea fi preschimbat ă de de ţ inătorul ei în mod liber prin vânzare-cumpărare pe pia ţ a valutar ă f ăr ă niciun fel derestric ţ ii (de sumă , persoană sau opera ţ iune).

Prin valută neconvertibilă se înţelege acea valut ă care nu poate fi utilizat ă ca mijloc de plat ă , de regul ă , decât în cadrul gra-ni ţ elor statului emitent.

În relaţiile de plăţi internaţionale se utilizează valutele conver-tibile apar ţinând, în general, ţărilor care au adoptat convertibilitateadeplină – respectiv f ăr ă restricţii sau cu restricţii nesemnificative, acăror valoare este relativ constantă în timp, iar statul emitent, prinnivelul de dezvoltare economico-financiar ă, poate susţine circulaţia

monedei sale la nivel internaţional. Din aceste considerente, deşinumărul ţărilor care şi-au declarat moneda convertibilă este important,numai un număr relativ redus de valute sunt utilizate în relaţiile de

plăţi internaţionale, iar dintre acestea numai câteva domină piaţa.Acestea sunt denumite monede majore şi, în prezent, se refer ă ladolarul SUA, euro, yenul japonez, lira sterlină, francul elveţian(tabelul 2.1). În esenţă, acestea sunt monede na ţ ionale utilizate înrela ţ iile de pl ăţ i interna ţ ionale.




43

Tabelul 2.1 Monede na ţ ionale utilizate în fluxuri interna ţ ionale

– procente din total –

Nr.crt.

MonedaDomeniulmonetar-financiar

USD

EUR

JPY

GBP

SFR

1. Piaţa de capital globală 45,6 24,1 18,8 – – 2. Flux piaţa monetar ă 38,1 36,3 5,1 – 2,83. Active bancare internaţionale 52,0 24,0 10,6 – – 4. Rezerve valutare oficiale 63,9 19,7 4,8 4,4 0,4

1, 2 şi 3, date 2002; 4, date 2003.Sursa: BRI, Raport anual 2004.

De-a lungul timpului, structura şi ierarhia valutelor utilizate înfluxurile financiare internaţionale au cunoscut modificări (caseta 2.1).De aceea, cele prezentate în tabelul 2.1 au valoare relativă.

Caseta 2.1

Etape în structura şi ierarhia valutelor utilizate în

fluxurile financiare internaţionalePână în 1939, lumea financiar ă internaţională a fost dominată

de lira sterlină. După cel de-al Doilea R ăzboi Mondial, importanţalirei sterline s-a diminuat în favoarea dolarului american, care, până în 1965, a dominat exclusiv fluxurile financiare internaţionale.

Ulterior, odată cu trecerea la convertibilitatea externă deplină a multor monede europene şi apariţia valutelor liber utilizabile,dolarului american i s-au alăturat şi alte valute, între care un rol

major l-au avut marca germană, lira sterlină, yenul japonez, franculfrancez, francul elveţian.După 1990, a avut loc o polarizare a tranzacţiilor financiare

internaţionale la un număr redus de monede, cu atât mai mult cucât, în 1999, a fost adoptată moneda unică euro, care a înlocuitmonedele naţionale ale ţărilor din Uniunea Europeană participantela zona euro. Aceasta a însemnat dispariţia de pe pieţele financiareinternaţionale a unor monede care anterior deţineau o anumită

pondere în cadrul fluxurilor financiare internaţionale, cum ar fi

marca germană sau francul francez.




44

Totodată, a avut loc apariţia şi afirmarea unei valute noi – moneda unică europeană – care, în prezent, deţine, după dolarulamerican, ponderea cea mai importantă în cadrul fluxurilor

financiare internaţionale (piaţa globală de capital, piaţa monetar ă,active bancare internaţionale, rezerva valutar ă oficială).

2. Din punctul de vedere al evolu ţ iei pe termen mediu şi lung acursului valutar şi, implicit, a pozi ţ iei pe pia ţă a unei valute, acesteasunt definite ca valute „tari” sau „forte”, în cazul unor valute stabile şi cu un curs ascendent (de înt ărire a puterii de cumpărare) şi valute„slabe” , cele cu evolu ţ ii instabile, de mare amplitudine, cu tendin ţă

de depreciere (diminuare a puterii de cumpărare).În grupa valutelor convertibile, un loc aparte îl deţin valutele de

rezervă. Valutele de rezervă sunt monedele na ţ ionale ale unor ţăride ţ inute, pă strate de alte ţări în rezerva lor oficial ă de stat . În struc-turarea rezervei valutare oficiale fiecare ţar ă este preocupată să-iasigure o cât mai mare stabilitate prin valutele care o compun, dreptcare, permanent, procedează la administrarea ei eficientă prin plasa-ment pentru fructificare şi modificarea structurii (vânzare-cumpărare,respectiv vânzarea celor „slabe” şi cumpărarea celor „tari”).

3. În funcţie de modul în care sunt utilizate în relaţiile de plăţiinternaţionale, valutele pot fi valute în cont, care se pre zint ă sub

forma unui disponibil în cont la o bancă situat ă în ţ ara depunătorului sau în alt ă ţ ar ă şi valute efective, în numerar, sub forma bancnotelor şi monedelor divizionare pă strate de posesorul lor. Prezentareasintetică a criteriilor de clasificare a valutelor este redată în tabelul 2.2.

Valutele de cliring constituie o categorie aparte de valute, elefiind, în principal, monede de socoteal ă , de eviden ţă. Valuta de cliring poate fi monedă convertibilă sau monedă neconvertibilă asupra căreia partenerii (două ţări sau mai multe ţări) unui acord de cliring auconvenit să-şi ţină evidenţa livr ărilor reciproce. Prin definiţie, unacord de cliring presupune stingerea obligaţiilor de plată reciproce

prin livr ări de mărfuri (compensare la nivel de ţări) şi nu prin plăţivalutare.




45

Tabelul 2.2Criterii de clasificare a valutelor

1. Din punctul de vedere al posibilit ăţ ii preschimbăriiunei monede pe altaa) valute convertibile

b) valute neconvertibile

2. Din punctul de vedere al evolu ţ iei pe termen mediu şilung a cursului unei valutea) valute „tari/forte”

b) valute „slabe”

3. În func ţ ie de modul în care sunt utilizatea) valute în cont

b) valute efective

− însuşirea legală pe care o au unelemonede de a putea fi preschimbate dedeţinătorul lor în mod liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutar ă f ăr ă niciunfel de restricţii (de sumă, persoană sauoperaţiune);

− acele monede care nu pot fi utilizateca mijloc de plată, de regulă, decât încadrul graniţelor statului emitent.

− valute stabile, care au curs ascendent;− valute cu evoluţii instabile, cu ten-

dinţa de depreciere (diminuare a puterii

de cumpărare).

− se prezintă sub forma unui dispo-nibil în cont;

− se prezintă sub forma bancnotelor şimonedelor divizionare sub formă fizică.

2.1.2. Înscrisuri financiare denominate în valute

În stingerea obligaţiilor financiare internaţionale pot fi utilizateşi înscrisuri, în principal sub forma instrumentelor de plată şi de credit,cum sunt cambia, biletul la ordin, cecul, exprimate în valute sau culocul pl ăţ ii în str ăinătate.

Termenul de devize are o circulaţie mai largă şi, în acest cadru,îi sunt date două accepţiuni: una restrânsă, care se refer ă strict lainstrumentele de plată şi credit amintite, şi o accepţiune mai largă princare se în ţ elege orice instrument de plat ă şi credit şi hârtii de valoare(ac ţ iuni, obliga ţ iuni) denominate în valute, inclusiv valuta efectivă şi




46

valuta de cont (tabelul 2.3). Astfel, expresia „plata în devize”defineşte prioritar denominarea plăţii într-o valută şi mai puţin formaîn care se materializează exprimarea sumei de plată (bani în cont sau

înscris financiar). În măsura în care partenerii acceptă, stingerea uneiobligaţii de plată se poate realiza şi prin transmiterea de obligaţiuni,acţiuni, certificate de tezaur etc. de prim rang şi denominate într-ovalută forte.

Tabelul 2.3Categorii de devize

I. Devize în sens restrâns

II. Devize în sens larg

Instrumente de plat ă şi credit exprimate învalut ă sau cu locul pl ăţ ii în str ăinătate:

1) cambia;2) biletul la ordin;3) cecul.

A. Instrumente de plat ă şi credit exprimateîn valut ă sau cu locul pl ăţ ii în str ăinătate:1) cambia;2) biletul la ordin;

3)

cecul.B. Hârtii de valoare denominate în valut ă 1) acţiuni;2) obligaţiuni;3) certificate de tezaur etc.C. Valuta efectivă şi valuta în cont

1. Cambia este un instrument de plat ă şi credit prin caretr ă g ătorul (creditorul) d ă ordin trasului (debitorul său) să pl ătească

la o anumit ă dat ă o sumă de bani beneficiarului sau la ordinul acestuia. În schimburile internaţionale, tr ăgătorul poate fi exportatorulunei mărfi/serviciu sau creditorul dintr-o operaţiune de credit; pe

poziţia de tras se situează importatorul, respectiv debitorul, iar ca beneficiar poate fi însuşi tr ăgătorul, un ter ţ faţă de care acesta are odatorie (de exemplu, un furnizor) sau banca la care tr ăgătorul aredeschis contul. În ultimul caz, banca va încasa cambia la scadenţă după care va credita contul clientului său cu suma respectivă.

Deoarece cambia este un instrument de plată şi credit a cărui

circulaţie depăşeşte graniţele unei ţări, pe plan internaţional au existat




47

preocupări pentru uniformizarea reglementărilor în materie. Astfel, în1930, la Geneva au fost semnate Convenţia care cuprinde legeauniformă asupra cambiei şi biletului la ordin şi Convenţia menită să

reglementeze unele conflicte în materie de cambie şi bilet la ordin.Deşi România nu a ratificat aceste convenţii, totuşi şi legislaţia noastr ă în materie este conformă cu legea uniformă adoptată la Geneva1.

Pentru a fi valabilă din punct de vedere legal, cambia trebuie să cuprindă anumite menţiuni obligatorii:

a) denumirea expresă de cambie, trecută în limba în care a fostredactat înscrisul (engleză – bill of exchange, franceză – lettrede change);

b) ordinul necondi ţ ionat de a pl ăti o sumă de bani înscrisă încifre şi litere („plătiţi suma de bani….”);

c) numele trasului – persoana care trebuie să efectueze plata;d) scaden ţ a reprezintă data la care trebuie plătită cambia;e) locul pl ăţ ii, respectiv localitatea unde se va efectua plata;f) beneficiarul – persoana căreia sau la ordinul căreia urmează

să se efectueze plata;g) data şi locul emiterii cambiei;h) semnătura tr ă g ătorului, adică a persoanei care emite cambia.

De la aceste menţiuni obligatorii există unele excepţii: – lipsa scadenţei presupune că plata cambiei se face la vedere; – în absenţa vreunei menţiuni privind locul plăţii, se consider ă

ca loc al plăţii localitatea din dreptul trasului; – dacă nu este indicat locul emiterii, se consider ă ca loc al

emiterii localitatea din dreptul tr ăgătorului.Pe lângă menţiunile obligatorii care trebuie înscrise în conţinutul

cambiei, există şi o serie de men ţ iuni (clauze) facultative sau accesorii.De multe ori, pentru a se uşura redactarea înscrisului, pe plan interna-ţional, cambia circulă sub formă tipizată (figura 2.1).

__________________ 1 În ţara noastr ă, cambia şi biletul la ordin sunt reglementate prin Legea

nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legeanr. 83/1994. Banca Naţională a României a elaborat Normele cadru nr. 6 din08.03.1994 privind comer ţul f ăcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi

de credit cu cambii şi bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambieişi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994.




48

F i g u

r a

2 . 1

F o r m u l a r t i p i z a t d e c a m b

i e u t i l i z a t p e p l a n i n t e r n a ţ i o n a l




49

Pentru a-i conferi o mai mare siguranţă, beneficiarul cambiei poate solicita ca aceasta să fie acceptată de tras şi avalizată de o bancă de prim rang. Deoarece cambia nu este emisă de tras, adică de cel care

trebuie să efectueze plata, ci de tr ăgător, prin operaţiunea de acceptare,trasul se obligă că va efectua plata, devenind obligatul cambial

principal. Prin solicitarea avalului, beneficiarul are certitudinea că dacă la scadenţă trasul nu-şi va onora angajamentul, atunci va fi plătitde către avalist. În general, avalul este dat de banca trasului sau de o

bancă de prim rang. Cambia poate să circule, să fie transmisă de la un beneficiar la altul prin operaţiunea de girare sau andosare. În acestmod, posesorul cambiei transmite altei persoane toate drepturile caredecurg din cambie.

Cambia este un instrument de plată utilizat încă din cele maivechi timpuri (secolul al XIV-lea). Iniţial, a fost doar un mijloc dereglementare a plăţilor internaţionale, înlăturând transferul fizic al

banilor de la debitor la creditor şi riscurile care decurgeau de aici(riscul de furt sau pierdere a banilor în timpul transportului). Ulterior,

pe măsur ă ce schimburile internaţionale s-au dezvoltat, cambia acă pătat o nouă funcţie, respectiv de instrument de credit, permiţândcumpăr ătorului să efectueze plata mărfii nu în momentul livr ării, ci la

un anumit număr de zile.Exemplu: Se consider ă că o firmă din Bucureşti – TradingBucureşti, în calitate de exportator, a livrat cherestea de fag învaloare de 20.000 de euro unei firme din Hamburg – ImpexHamburg, pe data de 8 mai 2006. Importatorul doreşte să efectueze plata la 30 de zile de la data livr ării mărfii. Cei doi

parteneri convin ca reglementarea plăţii să se realizeze prinintermediul unei cambii emise de exportator la data livr ării mărfii.Firmele au conturi deschise la EuroInvest Bank România,

Bucureşti şi, respectiv, International Bank Hamburg.Prima etapă din mecanismul derulării acestei operaţiuni o cons-tituie încheierea contractului comercial internaţional între firmaTrading Bucureşti (în calitate de exportator) şi firma ImpexHamburg (în calitate de importator), prin care se stipulează efectuarea plăţii printr-o cambie scadentă la 30 de zile de la datalivr ării mărfii. În momentul livr ării mărfii, exportatorul emite ocambie asupra importatorului căruia îi solicită s-o accepte şi să o prezinte spre avalizare băncii sale. Cambia acceptată şi avalizată

este returnată exportatorului. La scadenţă, exportatorul, pe canal




50

bancar, prezintă cambia spre încasare importatorului, care efec-tuează plata.Elementele cambiei, potrivit exemplului dat, sunt:

1) denumirea de cambie cuprinsă în textul înscrisului;2) data şi locul emiterii – 8 mai 2006, Bucureşti;3) ordinul necondiţionat de a plăti suma de 20.000 euro

(douăzecidemii);4) scadenţa – 7 iunie 2006;5) locul plăţii – Hamburg;6) trasul – Impex Hamburg;7) beneficiarul – Trading Bucureşti;8) semnătura tr ăgătorului – Trading Bucureşti.Cambia este acceptată de Impex Hamburg şi avalizată de bancasa – International Bank Hamburg. La rândul său, firma dinRomânia, în situaţia în care are de efectuat o plată (de exemplu,către un furnizor) poate să andoseze cambia şi să-şi stingă obligaţia.În mod simplificat, textul cambiei poate fi redactat astfel:

CAMBIEBucureşti, 8 mai 2006

Către Impex Hamburg, HamburgLa data de 7 iunie 2006 plătiţi la ordinul meu contra prezenteicambii suma de 20.000 de euro (douăzecidemii).

Director Popescu GheorgheTrading Bucureşti

Din motive didactice, textul cambiei a fost redactat în limbaromână, însă, în relaţiile de plăţi internaţionale, se utilizează olimbă de circulaţie internaţională.

Exemplul prezentat este varianta clasică a utilizării cambiei cainstrument de plată. Tehnicile financiare au evoluat, astfel încât, în

prezent, un instrument financiar poate fi plătit prin alt instrumentfinanciar, cu avantajul că poate fi transformat în numerar sau poate fi

păstrat ca investiţie financiar ă. Astfel, se poate ca în momentul prezentării la încasare, plata cambiei să se facă în alt titlu, cum ar fi uncertificat de trezorerie, luându-se în considerare cursul pieţei dinmomentul plăţii.




51

2. Biletul la ordin este un instrument de plat ă şi credit prin caredebitorul, în calitate de emitent, se oblig ă să pl ătească creditorului său (beneficiarului) sau la ordinul acestuia suma de bani datorat ă la

o anumit ă scaden ţă. Spre deosebire de cambie, care în procesul emi-terii pune în legătur ă trei persoane (tras, tr ăgător, beneficiar), biletul laordin implică numai două persoane: emitentul şi beneficiarul. Înschimburile internaţionale, emitentul unui bilet la ordin poate fiimportatorul, în tranzacţiile cu mărfuri şi servicii, sau debitorul, înrelaţiile de credit. Beneficiarul biletului la ordin poate fi exportatorul,respectiv creditorul, un ter ţ faţă de care aceştia au o datorie sau bancala care au deschis contul. Datorită circulaţiei sale internaţionale, şi

biletul la ordin este reglementat în mod uniform prin convenţiile de laGeneva, care se reflectă şi în legislaţia în materie din ţara noastr ă.Ca şi în cazul cambiei, biletul la ordin este un titlu formal, care,

pentru a fi valabil, trebuie să cuprindă anumite menţiuni obligatorii:a) denumirea de bilet la ordin înscrisă în limba în care s-a

redactat titlul (engleză – promissory note, franceză – billet à ordre, italiană – cambiale pagheró);

b) promisiunea necondi ţ ionat ă de a pl ăti o sumă de bani, expri-mată în cifre şi litere („voi plăti suma de bani…”);

c) scaden ţ a, respectiv data la care se va realiza plata;d) locul pl ăţ ii;e) beneficiarul , persoana cărei sau la ordinul căreia trebuie să se

efectueze plata;f) locul şi data emiterii, care cuprinde ziua, luna şi anul;g) semnătura emitentului autograf ă.Excepţiile menţionate la cambie sunt valabile şi în cazul bile-

tului la ordin:

− dacă nu se precizează scadenţa, se consider ă că biletul la ordineste plătibil la vedere;− în lipsa vreunei menţiuni privitoare la locul plăţii, prin locul

plăţii se va înţelege localitatea înscrisă în dreptul emitentului (acestafiind cel care trebuie să plătească);

− în situaţia în care nu se precizează locul emiterii, se socoteşteca loc al emiterii localitatea care apare în dreptul emitentului.

Pe lângă menţiunile obligatorii, biletul la ordin poate să conţină şi o serie de menţiuni facultative. Şi biletul la ordin, pentru a conferi o

mai mare siguranţă beneficiarului, poate fi avalizat de banca emitentului




52

sau de o bancă de prim rang. De asemenea, poate fi transmis maideparte altei persoane prin operaţiunea de girare sau andosare. Spredeosebire de cambie însă, biletul la ordin nu trebuie acceptat, deoarece

este emis de însuşi debitorul. Pentru facilitarea schimburilor interna-ţionale, şi biletul la ordin poate circula sub formă tipizată (figura 2.2).

Revenind la exemplul considerat la cambie se presupune că, dedata aceasta, plata se va efectua prin bilet la ordin. După încheiereacontractului comercial internaţional dintre cei doi parteneri, expor-tatorul livrează marfa. Concomitent, importatorul emite biletul laordin pe care îl prezintă spre avalizare băncii sale. Biletul la ordinavalizat este remis exportatorului, care, la scadenţă, îl prezintă spreîncasare importatorului.

Elementele esenţiale ale biletului la ordin, pentru exemplul dat,sunt:

1) denumirea de bilet la ordin cuprinsă în textul înscrisului;2) promisiunea pur ă, necondiţionată de a plăti suma de 20.000

(douăzecidemii) de euro;3) scadenţa – 7 iunie 20064) locul plăţii – Hamburg5) beneficiarul – Trading Bucureşti

6) data şi locul emiterii – Hamburg, 8 mai 20067) semnătura emitentului – Impex Hamburg.

În mod simplificat, textul biletului la ordin poate fi redactat astfel:

BILET LA ORDINHamburg, 8 mai 2006Către Trading Bucureşti

La 7 iunie 2006 voi plăti la ordinul dumneavoastr ă contra prezentului bilet la ordin suma de 20.000 de euro(douăzecidemii).

Impex Hamburg

Tot din consideraţii didactice, textul biletului la ordin a fost scrisîn română, în relaţiile cu str ăinătatea utilizându-se însă o limbă decirculaţie internaţională.




53

F i g u r a

2 . 2

F o

r m u l a r t i p i z a t d e b i l e t l a o r d i n u t i l i z a t p e p l a n i n t e r n a ţ i o n a l




54

3. Cecul este un instrument de plat ă prin care o persoană ,denumit ă tr ă g ător, d ă ordin necondi ţ ionat unei bănci, denumit ă tras,de a pl ăti la vedere o sumă de bani în favoarea beneficiarului (sau la

ordinul acestuia).Pentru a emite cecul, tr ăgătorul trebuie să fie client al băncii şisă dispună de fondurile necesare acoperirii plăţii (din depoziteleconstituite anterior sau din creditele acordate de bancă). Trasul este

banca la care tr ăgătorul are deschis contul sau banca însărcinată să efectueze plata, iar beneficiarul este persoana fizică sau juridică indicată de tr ăgător şi îndreptăţită să încaseze suma de bani înscrisă încec. Drept beneficiar poate să fie însuşi tr ăgătorul, în situaţia în caredoreşte să retragă numerar. Cu toate că, în procesul emiterii, atât în

cazul cecului, cât şi a cambiei sunt implicate trei persoane – tras,tr ăgător, beneficiar – totuşi, între cele două instrumente de plată există unele diferenţe: cecul este întotdeauna plătibil la vedere, ceea ceînseamnă că, spre deosebire de cambie, nu îndeplineşte şi funcţia deinstrument de credit, ci numai de mijloc de plată; trasul nu poate fidecât o bancă, respectiv banca la care tr ăgătorul are deschis contul saucare urmează să efectueze plata.

În relaţiile comerciale şi necomerciale internaţionale, tr ăgătorul poate fi importatorul unei mărfi sau cel în favoarea căruia s-a prestat

un serviciu internaţional, iar beneficiarul cecului, exportatorul mărfiisau prestatorul serviciului.Elementele esenţiale pe care trebuie să le cuprindă un cec sunt:a) denumirea expresă de cec, exprimată în limba în care a fost

redactat înscrisul; b) ordinul necondi ţ ionat de a pl ăti o sumă de bani („plătiţi în

schimbul acestui cec suma…”);c) denumirea trasului, respectiv a băncii care urmează să efec-

tueze plata;

d) locul pl ăţ ii – adresa băncii unde trebuie să se efectueze plata;e) data şi locul emiterii, prin indicarea zilei, lunii şi anului

emiterii. Dacă locul emiterii nu este precizat, se consider ă a filocalitatea tr ăgătorului (emitentului cecului);

f) semnătura tr ă g ătorului (emitentului).Din cauza faptului că cecul este plătibil la vedere, printre ele-

mentele esenţiale nu este necesar să apar ă menţiuni cu privire la scadenţă.De asemenea, existând posibilitatea ca cecul să fie la purtător, nu esteobligatoriu să apar ă numele beneficiarului, cecul fiind plătit oricărei

persoane care îl prezintă la încasare.




55

Exemplu: Se presupune că firma din Bucureşti – TradingBucureşti prestează un serviciu firmei Impex Hamburg învaloare de 5.000 de euro. Cei doi parteneri stabilesc ca plata

serviciului respectiv să se efectueze printr-un cec tras de firmadin Hamburg asupra băncii sale (cec personal). În acest caz,firma din România este beneficiarul trecut pe cec, firma dinGermania este tr ăgător, iar banca la care aceasta are contuldeschis – International Bank Hamburg, tras. Emiterea cecului seface în data de 15 mai 2006. După ce a primit cecul de la firmatr ăgătoare, firma Trading Bucureşti se prezintă la ghişeele bănciisale – EuroInvest Bank România – şi îi solicită să prezinte ceculspre încasare băncii trase – International Bank Hamburg. Drept

urmare, cecul este trimis spre încasare. La primirea cecului, banca trasă debitează contul firmei Impex Hamburg cu suma de5.000 de euro şi remite banii băncii EuroInvest Bank România

pentru a-i vira în contul beneficiarului – firma Trading Bucureşti.Elementele esenţiale ale cecului, în acest exemplu, sunt:1) denumirea expresă de cec;2) ordinul necondiţionat de a plăti suma de 5.000 de euro

(„plătiţi în schimbul acestui cec suma de 5.000 de euro”);3) denumirea trasului – banca International Bank Hamburg;4) locul plăţii – Hamburg;5) data şi locul emiterii – 15 mai 2006, Hamburg;6) semnătura tr ăgătorului (emitentului) – firma Impex Hamburg.

2.1.3. Drepturile speciale de tragere

Drepturile speciale de tragere (DST) sunt un instrument monetar,creat de FMI în 1969. Ideea care a stat la baza emiterii sale a fost cea

privind necesitatea sporirii lichidităţii internaţionale. DST sunt o moned ă

de cont, f ăr ă o existenţă materială, respectiv pe suport hârtie, ci doar ca prezenţă electronică, o formă dematerializată a monedei, evidenţiată lanivelul departamentului specializat în operaţiuni cu DST al FMI.

Emisiunea de DST se realizează de FMI, iar volumul emisiunilor are în vedere: comer ţul internaţional, rezervele valutare ale ţărilor,lichiditatea internaţională, starea balanţelor de plăţi a ţărilor etc.

Iniţial, valoarea unui DST era exprimată în aur. De la 1 iulie1974 s-a renunţat la definirea în aur şi s-a trecut la definirea sa pe bazaunui coş ponderat de valute. Această decizie s-a luat cu scopul de aconferi unităţii DST o mai mare stabilitate. La început, coşul era




56

format din valutele primelor 16 ţări care deţineau cel puţin 1% dincomer ţul internaţional. Ulterior, numărul valutelor din coşul pe bazacăruia se stabilea valoarea unităţii DST a fost redus la 5: dolarul

american, yenul japonez, lira sterlină, marca germană, francul francez.În prezent, odată cu trecerea la moneda unică euro, valoarea unui DSTse stabileşte pe baza unui coş ponderat de 4 valute – dolarul american,euro (care a înlocuit marca germană şi francul francez), yenul japonezşi lira sterlină – şi este publicată zilnic de FMI (tabelul 2.4).

Tabelul 2.4

Structura şi ponderea valutelor în co şul DST (în vigoare de la 1 ianuarie 2001)

– procente – Valuta %

USD 45

EUR 29

JPY 15

GBP 11

Sursa: FMI, Raport anual 2001.

De la crearea sa au avut loc două emisiuni (1970-1972 şi 1980-1982).Alocarea DST ţărilor membre se efectuează gratuit, propor ţional cucota subscrisă la Fond a ţării, prin aplicarea unui procent (de exemplu,la ultima emisiune, procentul de alocare stabilit a fost de 10,1%, cares-a aplicat la cota depusă de fiecare ţar ă). În 1997, FMI a aprobatalocarea de noi DST, însă decizia nu a devenit încă efectivă. Una dincauzele pentru care unele ţări se opun unei noi alocări de DST este că acestea ar putea determina creşterea inflaţiei.

O ţar ă căreia i s-au alocat DST le poate utiliza pentru: mărirearezervei valutare oficiale cu valoarea cotei respective; obţinerea devalută convertibilă de la o altă ţar ă membr ă a FMI, prin preschimbareala cursul pieţei a DST pe valuta solicitată; la plata de dobânzi şicomisioane către FMI. Circulaţia DST este limitată la nivelul auto-rităţilor monetare ale statelor membre FMI, la nivelul FMI şi aşa-numi-ţilor alţi „deţinători” care sunt mari instituţii financiar-bancare, de ex.:Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale, Fondul Monetar

Arab etc.




57

DST, aşa cum au fost concepute, îndeplinesc funcţia de activ derezervă, mijloc de plată internaţională şi pot fi utilizate ca element dereferinţă în cadrul aranjamentelor valutare pentru definirea monedelor

naţionale. Cu toate acestea, în prezent, rolul DST este marginal.Deşi modeste ca volum, începând cu anii 1980 au început să se

efectueze operaţiuni cu hârtii de valoare denominate în DST. Particu-laritatea acestor operaţiuni constă în necesitatea utilizării unei valutede „transmisie”. Evoluţia internaţională în plan valutar, în ultimii20-30 de ani, evidenţiază anumite limite în funcţionarea sistemului şide aici rolul modest, neglijabil al DST în ansamblul mijloacelor de

plată internaţionale.

2.2. Convertibilitatea monetar ă 2.2.1. Delimitări conceptuale

Accepţiunea termenului de convertibilitate a suferit de-a lungultimpului importante modificări, cunoscând mai multe tipuri de conver-tibilitate: convertibilitatea aur-monede, convertibilitatea aur-lingouri,convertibilitatea aur-devize, convertibilitatea de piaţă (caseta 2.2).

Caseta 2.2Tipuri de convertibilitate practicate în diferite perioade

istorice

Convertibilitatea aur-monede (până în 1914) se referea ladreptul deţinătorului unei bancnote de a primi de la banca de emi-siune echivalentul în aur al valorii paritare a bancnotei.

Convertibilitatea aur lingouri (1920-1936) asigura convertireaîn aur a bancnotelor de la o anumită sumă în sus sau la nivelul

valorii echivalente a unui lingou standard aur (444 uncii).Convertibilitatea aur-devize (1947-1971) asigura convertirea

în aur a unei monede definite în aur prin intermediul unei ter ţe mo-nede – dolarul SUA, autorităţile monetare americane angajându-sefaţă de băncile centrale ale altor ţări de a le preschimba dolariideţinuţi în aur la preţul fix al aurului de 35 dolari SUA/uncia (apoi38 şi, respectiv, 42 dolari SUA/uncia).

Abandonarea convertibilităţii în aur a dolarului (1971), trecereala cursuri fluctuante (1973-1976); demonetizarea aurului (1978) etc.




58

toate reflectate, direct sau indirect, în amendamentele aduse StatutuluiFMI din 1978, au condus la modificarea radicală a conceptului deconvertibilitate, în sensul că operaţiunea de convertire se refer ă la

preschimbarea unei monede pe alta la cursul pie ţ ei, f ăr ă obliga ţ iaautorit ăţ ii monetare de a preschimba moneda na ţ ional ă în aur sau laun curs stabil în raport cu o moned ă str ăină. Astfel, convertibilitateamonetar ă, în prezent, este definită ca fiind convertibilitate de piaţă. În accepţiunea prevederilor din Statutul FMI, prin monedă conver-tibilă se înţelege însu şirea legal ă pe care o are o moned ă de a putea fi

preschimbat ă liber pe pia ţ a valutar ă , f ăr ă nicio restric ţ ie cu privire la suma de preschimbat, la scopul preschimbării (pl ăţ i pentru tranzac ţ iicomerciale, necomerciale, financiare) sau calitatea celui ce solicit ă

preschimbarea (rezident sau nerezident).În funcţie de restricţiile stabilite de fiecare ţar ă şi acceptate deFMI, convertibilitatea adoptată reflectă anumite stadii în procesulliberalizării valutare. Astfel, convertibilitatea generală se aplică rezi-den ţ ilor şi nereziden ţ ilor, tuturor opera ţ iunilor (comerciale, necomer-ciale şi financiare) şi nu are restric ţ ii de sumă la solicitarea pres-chimbării (de exemplu, dolarul SUA, euro, francul elveţian, dolarulcanadian etc. sunt monede ale unor ţări f ăr ă restricţii sau cu restricţiiminore în circulaţia internaţională a monedei lor).

Convertibilitatea externă nelimitată se aplică doar nerezi-den ţ ilor, tuturor opera ţ iunilor şi nu are limit ă de sumă.Convertibilitatea externă limitată se aplică nereziden ţ ilor, se

refer ă exclusiv la pl ăţ i pentru tranzac ţ ii curente (comerciale şi neco-merciale), de regul ă , nu are limite de sume.

Convertibilitatea internă se refer ă la însu şirea legal ă a uneimonede de a se preschimba pe alta pe un teritoriu delimitat, al ţării deorigine, deci moneda nu are circula ţ ie interna ţ ional ă. În general,acest tip de convertibilitate se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor

pentru plăţi aferente tranzacţiilor curente cu sau f ăr ă limite de sume,iar moneda nu circulă în afara ţării. Acest tip de convertibilitate a fost

practicat şi în ţara noastr ă după 1990: cetăţenii români aveau dreptulsă preschimbe moneda naţională (leul) pe monede str ăine pe piaţavalutar ă din România, regimul preschimbării fiind diferit, f ăr ă limită de sumă pentru persoane fizice şi pe baza documentelor ce atestă obligaţii de plată în str ăinătate (comerciale şi necomerciale) pentru

persoanele juridice, scoaterea şi introducerea în şi din ţar ă fiind res-

tricţionată la anumite sume etc.




59

Procesul trecerii la convertibilitate a monedelor naţionale a fostneîntrerupt, numărul ţărilor care au trecut la convertibilitate fiind totmai mare.

Din 2005 a început procesul de liberalizare totală a contului decapital al României, care să asigure convertibilitatea deplină a leului2.Trecerea la convertibilitatea deplină a leului a fost precedată de decla-rarea, în noiembrie 1991, a convertibilităţii limitate interne de contcurent şi recunoaşterea, în 1998, a articolului VIII al Statutului FMI,

privind eliminarea restricţiilor pentru plăţile şi transferurile curente,ceea ce a însemnat trecerea la convertibilitatea de cont curent.

2.2.2. Condiţii pentru trecerea la convertibilitate

a unei monede

Trecerea unei monede naţionale la convertibilitate constituie un pas hotărâtor pe linia afirmării în relaţiile cu str ăinătatea, a eficienţeiacestor relaţii, dezvoltării şi diversificării comer ţului exterior. Pentruatingerea acestui obiectiv, este necesar ă îndeplinirea anumitor condiţii de natur ă economică, monetar ă, organizatorică etc.

1. În primul rând, se impune existen ţ a unui poten ţ ial economic ridicat, menit să asigure o producţie de mărfuri competitivă pe piaţa

externă. Aceasta înseamnă producerea lor în cantitatea, calitatea şisortimentul corespunzător cerinţelor pieţei externe. Existenţa unui

potenţial economic ridicat nu numai că trebuie să satisfacă cerinţelecantitative, calitative şi sortimentale ale pieţei externe, dar trebuie să

permită o permanentă adaptare a producţiei în funcţie de tendinţele pieţeimondiale. Imposibilitatea unui stat cu monedă trecută la convertibilitatede a satisface în întregime cerinţele tuturor posesorilor str ăini ai mo-nedei respective se manifestă prin orientarea acestora spre alte pieţe,concomitent cu solicitarea preschimbării monedei ţării respective pealtă valută apar ţinând unei ţări pe piaţa căreia vor găsi mărfurile care îi

__________________ 2 Începând cu aprilie 2005, nerezidenţii au avut acces la conturile de

depozit în lei deschise la instituţii financiare rezidente. Din luna iulie 2005 aufost ridicate restricţiile impuse deschiderii de conturi curente şi de depozit decătre rezidenţi la bănci din str ăinătate. Singurele operaţiuni de natura contuluide capital supuse autorizării băncii centrale erau cele cu instrumente de piaţă monetar ă, efectuate de nerezidenţi pe teritoriul României, eliminarea restricţiilor

asociate fiind stabilite pentru septembrie 2006 (BNR, Raport anual 2005, p. 17-18).




60

interesează în cantitatea, calitatea şi sortimentul dorit. Aceste solicităriafectează direct rezervele valutare ale ţării respective.

2. Trecerea la convertibilitate impune necesitatea alinierii nivelului

productivit ăţ ii muncii din ţ ar ă la nivel mondial cel puţin la produselecare fac obiectul exportului.

3. Trecerea la convertibilitate impune nu numai creşterea pro-ductivităţii muncii şi a producţiei, dar şi realizarea acestora în contextulunui echilibru general economic. Astfel de corelări se impun atât pe

plan economic: acumulare – consum, salarii – productivitatea muncii,import-export, cât şi pe plan financiar-valutar: buget echilibrat, circulaţie

bănească sănătoasă. În cadrul acestor corelaţii, un loc central îl ocupă necesitatea realizării unei balanţe de plăţi echilibrate. Realizarea echi-librului balanţei de plăţi este indisolubil legată de potenţialul economic,structura mărfurilor ce formează obiectul schimburilor, de nivelul

productivităţii muncii şi al preţurilor realizate.4. În acelaşi context, se impune un curs al monedei real şi stabil,

justificat din punct de vedere economic. La acest nivel, reflectându-se propor ţiile valorice reale dintre piaţa internă şi piaţa internaţională, se poate stabili cu exactitate eforturile interne pentru obţinerea uneiunităţi de valută str ăină.

5. În condiţiile actuale, trecerea la convertibilitate presupune, deasemenea, existen ţ a unei rezerve oficiale suficient ă, menită oricând să facă faţă cererilor deţinătorilor str ăini de monedă naţională când, dindiferite motive, solicită convertirea ei. Rezervele mai sunt necesare şi

pentru anumite intervenţii ale statului pe pieţele valutare, în scopulmenţinerii cursului valutar al monedei în anumite limite acceptate canormale.

6. În sfâr şit, se impun şi anumite mă suri de ordin organizatoric,care au în vedere: desfiinţarea restricţiilor în domeniul valutar, al

transferurilor, renunţarea (cu ţările membre FMI), în timp, la cliring cametodă de decontare etc.Pentru ţările membre ale FMI trecerea la convertibilitate presu-

pune şi angajarea în scris a ţării respective faţă de Fond că se obligă să respecte prevederile articolului VIII pct. 2, 3 şi 4 care prevăd, în senslarg, desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şitransferurilor internaţionale. Acceptarea dată de Fond, în acest sens,confer ă monedei respective convertibilitate „de jure”. În cazul ţărilor care nu pot îndeplini aceste cerinţe (membre ale FMI), trecerea la

convertibilitate poate fi amânată (potrivit articolului XIV din Statutul




61

FMI), ţara beneficiind de o perioadă de tranziţie, nedefinită ca durată,în care va putea practica restricţiile şi discriminările valutare privind

plăţile şi transferurile ocazionate de tranzacţiile comerciale internaţionale.

Avantajele trecerii la convertibilitate a unei monede din prisma intereselor reziden ţ ilor ţării respective constau în aceea că acestora li se ofer ă posibilităţi lărgite de acţiune pe piaţa internaţională cel puţin în două direcţii: negocierea tranzacţiilor şi derularea acestora.Astfel, la încheierea contractelor, rezidenţii cu monedă convertibilă

pot oferi moneda lor spre a fi utilizată ca mijloc de plată. În calitate deimportatori, rezidenţii au avantajul de a putea plăti în moneda lor naţională; fiind convertibilă, nerezidenţii nu o pot refuza. În cazul încare partenerul solicită ca altă valută să fie utilizată ca mijloc de plată,rezidenţii pot obţine valuta respectivă prin cumpărarea ei pe piaţainternaţională contra propriei monede naţionale care este convertibilă.

În situaţia de exportator, deţinerea unei monede naţionale con-vertibile de către nerezidenţi, de asemenea, are efecte favorabile. Înacest caz, mărfurile pot fi vândute în monedă naţională sau în oricevalută, deoarece, în mod firesc, statele sunt preocupate ca propria lor monedă naţională să fie în cantităţi cât mai mici pe piaţa internaţională (ca potenţială creanţă în mâna nerezidenţilor şi, deci, existenţa unei

cantităţi de mărfuri echivalente).Trecerea monedei la convertibilitate creează posibilitatea aprecieriimai exacte a eficienţei schimburilor cu str ăinătatea, permiţând o mai

bună orientare şi specializare a producţiei.Liberalizând circulaţia monedei naţionale, pe plan internaţional

se creează posibilitatea stabilirii cursului valutar pe o bază reală,determinată de cererea şi oferta de pe piaţa valutar ă.

O serie de avantaje sunt legate de eliminarea cheltuielilor supli-mentare (care apar în cazul existenţei unei monede neconvertibile),

determinate de procurarea mijloacelor de plată str ăină, cum ar ficomisioanele bancare sau eliminarea riscului de curs valutar (însituaţia în care valuta contractuală este propria monedă naţională). Înacelaşi cadru, tendinţa nerezidenţilor de a deschide conturi curente la

băncile de pe piaţa naţională a monedei respective conduce implicit ladezvoltarea pieţei valutare naţionale.

Alături de avantaje, trecerea la convertibilitate presupune şianumite dezavantaje, care se manifestă cu deosebire în cazul în care ţ ara în cauză nu este suficient de bine preg ătit ă economic, financiar,

monetar. Astfel, creşte riscul accentuării dezechilibrului balanţei de




62

plăţi externe, ca urmare a lărgirii sferei de utilizare a monedei nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. Aceasta, deoarece persoanelefizice şi juridice str ăine care deţin moneda respectivă deţin, în fond, o

creanţă pe care o pot utiliza în diverse scopuri. În primul rând, cu baniideţinuţi pot solicita mărfuri şi servicii, iar economia ţării respectivetrebuie să fie pregătită să satisfacă aceste cerinţe. În caz contrar,deţinătorii nerezidenţi ai monedei naţionale cer convertirea ei în altevalute apar ţinând altor state a căror piaţă ofer ă produsele şi serviciilerespective. Pe termen scurt, acest fenomen duce la diminuarearezervelor valutare, iar pe termen lung, la sistarea convertibilităţii.

Totodată, nerezidenţii pot efectua investiţii str ăine directe şi de portofoliu, iar în cazul retragerii rapide şi concomitente de pe piaţaţării respective, s-ar crea probleme prin solicitarea de convertire asumelor în monedă naţională astfel rezultate în alte valute conver-tibile. Şi de data aceasta, pe termen scurt, pentru a se face faţă cererilor masive de convertire, are loc diminuarea rezervei valutare,iar pe termen lung, se poate ajunge chiar la suspendarea convertibi-lităţii. Este adevărat însă că o asemenea situaţie ar presupune că în ţaraîn care s-au efectuat investiţiile climatul politic, economic şi social s-adeteriorat foarte mult între momentul efectuării investiţiilor şi momentul

retragerii de pe piaţă.

CONCEPTE-CHEIE

• mijloace de plat ă interna ţ ionale

• valut ă • valut ă convertibil ă •

valut ă neconvertibil ă • valut ă „tare/forte”• valut ă „slabă”• valut ă în cont • valut ă efectivă • valut ă de rezervă • valut ă de cliring

• deviză • cambia• biletul la ordin• cecul •

drepturi speciale de tragere (DST)• convertibilitate de pia ţă • moned ă convertibil ă • convertibilitate general ă • convertibilitate externă nelimitat ă • convertibilitate externă limitat ă • convertibilitate internă




63



1. În vânzarea-cumpărarea de DST pe valute în cont sau efective, pe piaţa valutar ă se utilizează întotdeauna o valută de „transmisie”.

2. Prin valută se înţelege unitatea monetar ă a unei ţări deţinută de o persoană fizică sau juridică str ăină sau care este utilizată în relaţiilede plăţi cu str ăinătatea, neavând relevanţă faptul că este convertibilă sau nu.

3. Valutele efective se prezintă sub forma unui disponibil în cont la o bancă situată în ţara depunătorului sau în altă ţar ă.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:4. Volumul emisiunilor de DST realizate de FMI are în vedere:

a) comer ţul internaţional; b) cursurile valutare la termen;c) rezervele valutare ale ţărilor;d) convertibilitatea externă a monedelor;e) lichiditatea internaţională;f) starea balanţelor de plăţi ale ţărilor;g) investiţiile str ăine directe.

5. Principalele devize utilizate în plăţile internaţionale sunt:a) cambia;

b) aurul;c) biletul la ordin;d) DST;e) cecul.

6. Valutele de rezervă sunt:a) monedele naţionale ale unor ţări păstrate de alte ţări în rezerva

lor oficială; b) valutele convertibile deţinute de băncile comerciale şi băncile

centrale din întreaga lume;c) valutele păstrate în rezervă pentru necesităţi exce pţionale,

dezastre, r ăzboi, cataclisme naturale.

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:7. În etapa actuală, mijloacele de plată internaţionale sunt formate

din ……………., înscrisuri financiare denominate în valute şidrepturi speciale de tragere (DST).




64

8. Convertibilitatea externă nelimitată se aplică doar ……………,tuturor operaţiunilor şi nu are limită de sumă.

9. Înscrisurile financiare denominate în valute sunt denumite şi

……………..10. Prin monedă convertibilă se înţelege însuşirea legală pe care o areo monedă de a fi preschimbată liber pe piaţa valutar ă, f ăr ă niciorestricţie cu privire la suma de preschimbat, la ………………

preschimbării (pentru tranzacţii comerciale, necomerciale, finan-ciare) sau calitatea celui ce solicită preschimbarea (rezident saunerezident).

R ăspunsuri: 1. (adevărat); 2. (adevărat); 3. (fals); 4. (a, c, e, f); 5. (a,

c, e); 6. (a); 7. (valute); 8. (nerezidenţilor); 9. (devize); 10. (scopul).ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME DE DEZBATERE

1. Definiţi mijloacele de plată internaţională şi prezentaţi structura lor actuală.

2. Prezentaţi particularităţile emiterii şi circulaţiei drepturilor specialede tragere.

3. Explicaţi principalele accepţiuni date convertibilităţii monetare în

diferite perioade istorice şi formele de convertibilitate pe care le poateadopta o ţar ă în prezent.4. Descrieţi tipurile de restricţii care pot fi impuse de autorităţile

monetare ale unei ţări în circulaţia monedei naţionale la nivelnaţional şi internaţional în raport cu tipul de convertibilitate adoptat.

5. Condiţii pentru trecerea la convertibilitate a unei monede.6. Trecerea la convertibilitatea deplină a leului.7. Avantaje şi dezavantaje aferente trecerii la convertibilitate a unei

monede.




65

3. CURSUL VALUTAR. TIPURI. ARANJAMENTEVALUTARE

3.1. Valori paritare. Aranjamente valutare3.1.1. Valoarea paritară. Paritatea monetară 3.1.2. Aranjamente valutare şi evidenţierea acestora la FMI

3.2. Cursul valutar3.2.1. Categorii de cursuri valutare3.2.2. Devalorizare – depreciere / revalorizare – repreciere3.2.3. Factori determinanţi în evoluţia cursurilor valutare

3.1. Valori paritare. Aranjamente valutare

3.1.1. Valoarea paritară. Paritatea monetară

Realizarea schimburilor internaţionale presupune existenţa unor raporturi valorice între valutele utilizate ca mijloace de plată. De-alungul timpului, aceste raporturi valorice au îmbr ăcat forma parităţilor monetare şi a cursurilor valutare.

Până în 1978, pentru moneda sa, fiecare ţar ă stabilea o valoareparitară, care reprezenta con ţ inutul valoric al acesteia definit prinlegea monetar ă a ţării emitente. Noţiunea de valoare paritar ă a presupusun etalon monetar. De-a lungul timpului, rolul de etalon monetar afost îndeplinit de o cantitate de metal (aur, argint), o valut ă (dolar SUA,franc francez, lir ă sterlină) şi, mai recent, de DST (caseta 3.1).

De exemplu, valoarea paritar ă a leului la trecerea la etalonul aur al sistemului monetar a fost de 1 leu (1890) = 0,290 g Au,definire care, ulterior a fost modificată, respectiv 1 leu (1929) =0,009 g Au; 1 leu (1947) = 0,00594 g Au; 1 leu (1952) =0,079346 g Au; 1 leu (1954) = 0,148112 g Au.




66

Caseta 3.1

Etaloane monetare practicate în diferite perioade istorice

Principalele etaloane monetare care s-au practicat de-a lungultimpului au fost: etalonul bimetalist aur-argint, etalonul aur, eta-lonul aur-devize, etalonul aur-devize (dolar), etalonul DST.

Etalonul bimetalist s-a caracterizat prin faptul că monedele puteau fi definite deopotrivă printr-o cantitate de aur sau de argint.Şi în România, odată cu adoptarea sistemului monetar din 1859,s-au pus bazele sistemul bimetalist, leul fiind definit în aur sau argint.

Etalonul aur a stat la baza sistemelor monetare pentru o pe-

rioadă îndelungată de timp, cunoscând mai multe forme de aplicare:• într-o primă etapă, s-a practicat etalonul aur-moned ă (engl. – gold specie standard ). Ţara care a pus bazele etalonului aur-monedă afost Anglia (1819). În Europa Occidentală, etalonul aur-monedă afost adoptat după 1870, iar în România, în 1890, prin modificareastatutului Băncii Naţionale a României;

• după Primul R ăzboi Mondial a apărut o formă limitată de etalonaur, respectiv etalonul aur lingouri (engl. – gold bullion standard ).

Ca urmare a recomandărilor Conferinţei de la Genova din 1922,ţările europene au adoptat etalonul aur-devize (engl. – gold exchange

standard ), caracterizat prin faptul că monedele naţionale îşi defineauconţinutul în aur sau în monedele altor state care erau convertibileîn aur.

Etalonul aur-devize (dolar), adoptat la Bretton Woods în 1944,stabilea, de asemenea, definirea monedelor naţionale în aur sau înmonede convertibile în aur, însă singura monedă convertibilă în aur era dolarul american. De aceea, acest tip de etalon poate fi denumit,de fapt, etalonul aur-dolar.

DST au putut fi utilizate ca etalon monetar odată cu modificareastatutului FMI din 1978. Dar, la fel ca şi în cazul altor funcţii (mij-loc de plată, activ monetar de rezervă), şi ca etalon în aranjamentelevalutare, rolul DST este minor.

Compararea raportului valoric între două monede avea la bază paritatea monetară, respectiv raportul dintre valorile paritare aleacestora. În funcţie de definirea valorii monedei, paritatea poartă

denumiri diferite: metalică sau aur , valutar ă, DST .




67

Exemplu paritate metalică: În 1970, 1 USD = 0,888671 g Au,iar 1 FRF = 0,160000 g Au; drept urmare, paritatea între dolar şifranc era de 0,888671/0,0160000 g = 5,55, respectiv, 1 USD =

5,55 FRF (paritate înseamnă echivalenţă).Exemplu paritate valutară: 1 FF = 100 fr. Mali; 1 FF = 50 fr.CFA. Paritatea valutar ă se calculează raportând 100 la 50(100/50=2), ceea ce înseamnă că 1 fr. CFA = 2 fr. Mali.Exemplu paritate DST: 82,2425 Rial Iranian (RI) = 1 DST;9,6600 Shilling Kenian (Ksh) = 1 DST. Paritatea DST reprezintă raportul între 82,2425 şi 9,6600 (82,2425/9,6600 = 8,513). Înconsecinţă, 1 Ksh = 8,513 RI.Indiferent de modul (etalonul) în care se exprimă, valorile paritare

se caracterizează prin faptul că sunt stabilite prin legea monetar ă astatelor, fiind consemnate într-un act normativ, iar aceste definiri semodifică la intervale mari de timp. Reducerea valorii paritare a uneimonede se nume şte devalorizare , iar majorarea valorii paritare, reva-lorizare.

De exemplu, în 1960, valoarea paritar ă a francului francez a foststabilită la 0,180000 g Au. În 1969 a avut loc devalorizarea francului francez, noua valoare paritar ă fiind de 0,160000 g Au.În 1953, valoarea paritar ă a mărcii germane era de 0,211588 gAu. În 1961, a avut loc revalorizarea mărcii germane, valoarea

paritar ă a mărcii germane fiind stabilită la 0,222168 g Au.Începând cu 1978, odată cu demonetizarea aurului şi genera-

lizarea cursurilor fluctuante, sistemul valorilor paritare şi a parităţilor valutare a fost abandonat. Aceasta se explică prin faptul că valorile

paritare fiind modificabile la intervale mari de timp, nu puteau să surprindă variaţia continuă a valorii reale a monedelor.

În aceste perioade, în general, cursul valutar oscila în jurul parităţii: până în 1914, în jurul punctelor aur, iar după 1945, conformAcordurilor de la Bretton Woods, cursul monedelor putea să varieze

faţă de parităţi în limite foarte strânse, de ±1% până în 1971 şi± 2,25% între 1971-1973. (A se vedea în continuare subcapitolul3.2. Cursul valutar)

3.1.2. Aranjamente valutare şi evidenţierea acestora la FMI

În prezent, valoarea unei monede se stabileşte pe baza aranja-mentelor valutare. Aranjamentul valutar, în esen ţă , reprezint ă unansamblu de instrumente utilizate de autorit ăţ ile monetare pentru aasigura stabilitate valorii monedelor na ţ ionale şi ratei de schimb fa ţă de alte monede.




68

Aranjamentele valutare, ca termen şi practică, au fost introduseîn 1978 şi au fost destinate să fie practicate temporar de statelemembre ale FMI, până când se va putea reveni la valori paritare (prin

raportare la un numitor comun, Statutul FMI, 1978, Secţiunea 3,art. 4). Iniţial, aranjamentul valutar privea, în primul rând, modul încare o ţar ă urma să îşi definească valoarea monedei: în altă monedă, înDST, în orice activ altul decât aurul etc. Ulterior, aranjamentelevalutare, din soluţie temporar ă au devenit o practică permanent ă, iar ca abordare tehnică s-au diversificat.

Din această perspectivă, definirea valorii unei monede în prezent are la bază rata de schimb de pe pia ţă , a cărei fluctuare este tem-

porizat ă sau controlat ă printr-un aranjament valutar.

Dat fiind suportul mişcător al definirii valorii unei monede (înesenţă, cererea şi oferta de piaţă), ţările, odată cu comunicarea cătreFMI a tipului de aranjament valutar pentru care au optat, suntsolicitate să delimiteze şi tipul sau obiectivul principal al politiciimonetare promovate, pentru a asigura stabilitatea monedei naţionale.

Pentru a avea o imagine asupra tipurilor de aranjamente valutareexistente în prezent în lume, sunt prezentate în continuare, pe scurt,

principalele aranjamente valutare, potrivit opţiunii declarate de fiecareţar ă şi comunicate FMI.

Aranjamentele valutare sunt definite şi regimul cursului valutar al ţării în discuţie sau aranjamente privind rata de schimb. În esenţă,ele se diferenţiază prin ierarhizarea stabilităţii cursului valutar, înfuncţie de gradul flexibilităţii adoptat: forme mai rigide, de exemplu,cum este cel specific consiliului monetar sau cel prin care monedanaţională este legată de o altă unitate monetar ă (dolar SUA, euro),

până la cele incluse în grupa monedelor cu flotare independentă.Clasificarea aranjamentelor valutare, la un moment dat, de

exemplu, cuprindea:1) aranjamente valutare ale ţărilor care nu au mijloc de plată

legal separat (Exchange arrangements with no separate legal tender);

2) aranjamente valutare bazate pe consiliu monetar (Currencyboard arrangements);

3) aranjamente de fixare convenţională (Conventional pegged arrangements);

4) rate de schimb fixate în cadrul unei benzi orizontale ( Pegged exchange rate within horizontal bands);

5) aranjamente valutare crawling peg ;

6) aranjamente valutare crawling band ;




69

7) aranjamente de flotare controlată f ăr ă a se comunica direcţiaevoluţiei ratei de schimb ( Managed floating with no

preannounced path for the exchange rate);

8) flotare independentă ( Independently floating ).Denumirile tipurilor de aranjamente valutare, aşa cum sunt pre-zentate de FMI, adesea reprezintă o formă prescurtată a aranjamentuluişi, de aceea, s-a considerat necesar a fi dată şi denumirea lor originală în engleză (date FMI, publicate în Annual Report on Exchange

Arrangements and Exchange Restriction, 2004).

1. Aranjamente valutare ale ţărilor care nu au mijloc de plat ă legal separat ( Exchange arrangements with no separate legal tender )

În această clasă sunt incluse ţările care au renunţat la monedanaţională istorică şi au adoptat o altă monedă ca mijloc de plată legal(41 de ţări). Se disting două grupe de ţări:

− ţări care, singular, individual au adoptat ca mijloc legal de plată pe teritoriul lor moneda altei ţări, cum sunt, de exemplu, Panama, Ecuador, Columbia, a căror monedă locală estedolarul SUA; în această clasă sunt incluse, în prezent, 9 ţări;

− grupe de ţări care împreună au convenit să utilizeze aceea şimoned ă ca mijloc legal de plată; adoptarea acestui sistem im-

plică crearea unei autorităţi monetare centrale, de coordonareindependentă de politică şi control a politicii monetare lanivelul grupului respectiv de ţări şi care are privilegiul deemisiune a monedei comune. În prezent, există patru astfel deuniuni monetare, dintre care trei au caracter oficial declarat şisunt evidenţiate în statisticile FMI ca utilizând aceea şi moned ă mijloc de plat ă legal , dar separată şi independentă, respectivmoneda este unică pentru grupul de ţări şi independentă, însensul că nu este moneda altei ţări.

Cele trei zone monetare sunt: zona euro, uniunea monetar ă aCaraibelor de Est şi zona francului CFA.

A. Zona euro. Acordul de adoptare de un grup de ţări dezvoltatea unei singure monede a fost un eveniment de importanţă istorică înepoca contemporană. Dintre cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene,12 au adoptat ca moned ă local ă şi comună unitatea monetar ă euro:Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Dintre ţările care erau membreale Uniunii Europene în 1999, trei nu au adoptat euro: Marea Britanie,Danemarca, Suedia. După anul 2000, 12 ţări din Europa de Est auaderat la Uniunea Europeană (în mai 2004 au aderat: Cipru, Republica




70

Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şiUngaria), devenind eligibile de a participa la sistemul monetar eurodacă vor îndeplini cerinţele economico-financiare; similar, alte două

ţări – România şi Bulgaria au aderat la UE în 2007 – şi se află în procesul pregătirii eligibilităţii monetare. Patru din cele 10 ţări care audevenit membre ale Uniunii Europene în 2004, respectiv Cipru,Estonia, Lituania şi Slovenia au fost planificate să parcurgă primaetapă pe drumul adoptării monedei euro şi renunţării la monedanaţională (tabelul 3.1), dintre acestea, Slovenia, începând cu 2007, aadoptat moneda euro.

Tabelul 3.1Ţări participante la zona euro

Nr.crt.

Ţări membre aleUniunii Europene Perioada aderării Stadiul adoptării

monedei unice euro

Ţări careau adoptat

moneda unică euro

Ţări careau aderat la

Uniunea Europeană până în

1999

Ţări care nu auadoptat euro

Ţări care parcurg prima etapă pentru

adoptarea euro

Ţări eligibile pentru aadopta moneda unică

euro

1.2.3.4.5.6.7.8.

9.10.11.12.13.14.15.16.17.18.

19.20.21.22.23.24.25.26.27.

AustriaBelgiaFinlandaFranţaGermaniaGreciaIrlandaItalia

LuxemburgOlandaPortugaliaSpaniaMarea BritanieDanemarcaSuediaCipruEstoniaLituania

Slovenia*

Republica Cehă LetoniaMaltaPoloniaSlovaciaUngariaBulgariaRomânia

Ţări care au aderatla UniuneaEuropeană după

1999(în 2004)

(în 2007) Ţări care parcurg prima etapă pentru

adoptarea euro

* Din ianuarie 2007, a adoptat moneda euro.




71

Ţările, ca participante în Uniunea Europeană, trebuie ca, în mod perseverent, să respecte prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştereîn care sunt precizate cerinţele de îndeplinit de o ţar ă şi cunoscute sub

denumirea de criterii de convergen ţă. Criteriile de convergenţă privescanumiţi indicatori macroeconomici, respectiv deficitul bugetar al ţăriisă reprezinte mai puţin de 3% din produsul intern brut (PIB), datoria

publică, 60% din PIB, rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de1,5% media ratelor inflaţiei înregistrate de cele mai performante treieconomii din UE, similar, rata dobânzii să nu depăşească valoarea de2%, marja de fluctuare a cursului valutar să se încadreze în +/-15% etc.

Cele patru ţări eligibile amintite, pentru a adopta moneda euro,alături de aceste aspecte, în plan monetar, trebuiau să reducă fluctua-

ţiile ratelor de schimb al monedelor naţionale în raport cu euro într-omarjă de variaţie situată sub +/-15% şi să asigure permanent monito-rizarea/controlul ratei de schimb în aceste limite înainte de a convertimonedele lor pe euro la o anumită rată de schimb, astfel ca în 2007 să

poată adopta euro; Slovenia fiind singura care a îndeplinit aceste cerinţe,adoptând moneda euro în 2007.

• Punerea în circulaţie a euro. Prin tratatul de la Maastricht,ţările membre ale Uniunii Europene au convenit să adopte osingur ă monedă care să înlocuiască monedele lor naţionale.

Procesul punerii în circulaţie s-a desf ăşurat în două etape:(1) începând cu 1 ianuarie 1999, moneda unică euro a înlocuitmonedele naţionale în toate tranzacţiile comerciale realizate

prin transfer electronic de fonduri şi alte forme de plată; (2) la1 ianuarie 2002 au fost puse în circulaţie monede efective –

bancnote şi monede divizionare (1 euro = 100 cenţi), iar din1 iunie 2002, când toate celelalte monede naţionale au fostretrase total din circulaţie (în cele 6 luni au circulat în paralel),euro a devenit moneda local ă a 12 ţări europene, care prinîndeplinirea criteriilor de convergenţă s-au calificat pentru a

participa la zona euro.• Banca Centrală Europeană este o entitate nou creată, fiind

autoritatea monetar ă care deţine privilegiul emiterii monedeieuro şi asigur ă stabilitatea şi implementarea politicii monetareîn zona euro. Sediul său este la Frankfurt.

Obiectivele politicii monetare privesc controlul inflaţiei din ţările participante şi stabilizarea în cadrul unor limite rezonabile a valoriieuro în raport de monedele altor state. În acest cadru, Banca Centrală Europeană are ca ţinte stabilitatea preţurilor şi asigurarea stabilităţii

monetare a ratei de schimb a euro.




72

În exercitarea şi desf ăşurarea activităţii colaborează direct cu băncile centrale din cele 12 ţări, care împreună formează sistemul băncilor centrale ale zonei euro.

B. Uniunea monetară a Caraibelor de Est (ECCU – EasternCaribbean Currency Union) a luat naştere în cadrul Caricom(prescurtare de la Carribean Community and Common Market ), care afost creată în 1973 pentru a promova unitatea ţărilor de limbă engleză din Arhipelagul Antilelor. La doi ani mai târziu a fost creată o Bancă Centrală, ECCB ( Eastern Caribbean Central Bank ), care a înlocuit„autoritatea monetar ă”. Uniunea monetar ă cuprinde 8 ţări şi teritorii,dintre care 6 sunt state independente, iar Antigua şi Montserrat, teritoriiale Marii Britanii. Unitatea monetar ă a acestor ţări este dolarul Caraibelor de Est (ECD), ca mijloc de plat ă legal şi unic. Aranjamentul valutar este bazat pe consiliu monetar, iar dolarul Caraibelor de Est este legatde dolarul SUA la un raport fix de 1 USD = 2,70 ECD. Din Uniuneamonetar ă fac parte: Antigua şi Barbuda, Dominica, Grenada, St. Kitts şi

Nevis, St. Lucia, St. Vicent şi Grenadine, toate situate în apropiereaSUA. Banca Centrală a Caraibelor de Est emite unitatea monetar ă (dolarul Caraibelor de Est – ECD), centralizează rezervele valutare aleţărilor şi teritoriilor membre, formulează politicile în domeniile

emisiunii şi circulaţiei monetare, acordurilor şi aranjamentelor de plăţicu str ăinătatea; dolarul Caraibelor de Est este monedă convertibilă, iar ţările membre ale Uniunii monetare s-au angajat să respecte preve-derile art. VIII din Statutul FMI.

C. Zona francului CFA reuneşte un grup de 14 ţări africane, acăror unitate monetar ă comună este francul CFA (CFA F), care din1948 a fost legat de francul francez (FRF) – fosta unitate monetar ă aFranţei – printr-un raport fix de 1 FRF = 50 CFA F. În 1994, acestraport a fost modificat la 1 FRF = 100 CFA F şi a r ămas neschimbat

până în 1999. În anul 1999 s-a procedat la reconsiderarea pe noicoordonate a relaţiilor cu ţările care utilizau această monedă, dar şi cualte ţări africane de influenţă franceză. Astfel, a fost încheiat Pact deConvergence, de Stabilité, de Croissance et de Solidarité cu statelemembre ale Uniunii Economice şi Monetare a Africii de Vest (fostecolonii franceze), au fost stabilite criterii de convergenţă de prim rangşi de rang secund pentru integrarea monetar ă şi economică etc.

În noul context, francul CFA a fost legat de euro printr-un raportfix de 1 EUR = 655,957 CFA F, care este cursul oficial de vânzare şi

cumpărare practicat între banca centrală şi băncile comerciale; euro




73

este moneda de intervenţie pe piaţă, iar raportul – cursul de schimb – dintre francul CFA şi alte valute se stabileşte prin euro în baza cota-ţiilor de la Paris (cursuri încrucişate).

Zona francului CFA este structurată pe două grupuri monetare:Uniunea monetar ă a Africii de Vest şi Uniunea monetar ă a AfriciiCentrale. Uniunea monetar ă a Africii de Vest a luat naştere în 1974. Înnoiembrie 1973 s-a încheiat un tratat privind uniunea monetar ă şicrearea unei bănci centrale – Banca Centrală a Statelor Africii de Vest( Banque Centrale des Etats de l’Afrique de Ouest – BCEAO). Uniuneamonetar ă a Africii Centrale, iniţial parte integrantă a Uniunii monetareşi economice a Africii Centrale, s-a delimitat de aceasta în 1999. PrinConvenţia din 1999 a fost creată Uniunea monetar ă şi a fost stabilitstatutul Băncii de Emisiune a Africii Centrale, BEAC (amendat în2003), care a primit privilegiul emiterii francului CFA (tabelul 3.2).

Tabelul 3.2

Zona francului CFA

Uniunea monetară şi economică a

Africii Centrale

Uniunea monetară şi economică aAfricii de Vest

Zona deemisiune BEAC

1. Camerun2. Chiad3. Congo4. Republica Central-

Africană 5. Guineea

Ecuatorială 6. Gabon

1. Benin2. Burkina Faso3. Coasta de Fildeş 4. Guineea Bissau5. Mali6. Niger 7. Senegal8. Toga

Zona deemisiune BCEAO

9. Capul Verde10. Gambia

11. Ghana12. Guineea

13. Liberia14. Nigeria15. Sierra Leone

Zona non franc CFA

Francul CFA este convertibil, ţările membre au recunoscutobligaţiile prevăzute în art. VIII secţiunile 2, 3 şi 4 din Statutul FMI şiconvertibilitatea în euro este garantată de Trezoreria Franţei, f ăr ă nicioimplicare în politica monetar ă a acestor ţări din partea Băncii Franţei

(Banca Centrală a Franţei) sau a Băncii Centrale Europene (Banca




74

Centrală a zonei euro). Prin tradiţie însă, cele două bănci centrale alefrancului CFA (BCEAO şi BEAC) îşi păstrează 65% din disponibi-lităţile valutare într-un fond de rezervă care îmbracă forma unui cont

curent, denumit cont operativ, ţinut la Trezoreria franceză (înaintefiecare colonie avea un astfel de cont). Prin acest cont pot beneficia

permanent (din 1973) de facilităţi overdraft în favoarea celor două bănci centrale africane CFA; pentru fiecare operaţiune de schimbvalutar trebuie să asigure o acoperire de cel puţin 20% din pasivele lor la vedere, iar plafonul de credit (sau extinderea acestuia) este stabilit

pe fiecare ţar ă ca echivalent cu 20% din veniturile publice ale ţării înanul precedent.

2. Aranjamente valutare bazate pe consiliu monetar (Currency board arrangements)

În această grupă sunt incluse ţările care au monedă naţională proprie, definită prin legea monetar ă ca mijloc legal de plată, dar valoarea monedei este definită în baza unei rate de schimb fixe, înraport cu o altă unitate monetar ă str ăină. Emisiunea de monedă naţio-nală este limitată, pe de o parte, de îndeplinirea de către autoritateamonetar ă a unor obligaţii asumate privind controlul masei monetare,

nivelul inflaţiei şi stabilitatea ratei de schimb, iar, pe de altă parte,emisiunea monetar ă se poate efectua numai în limita cantităţii demonedă str ăină deţinută, sau, altfel spus, cantitatea de monedă naţio-nală pusă în circulaţie trebuie acoperită integral cu active externe. Deexemplu, o nouă emisiune de monedă naţională poate avea loc numaiîn măsura în care se realizează un excedent al balanţei comerciale,ceea ce, în plan valutar, înseamnă intrare de valută. Prin acest mecanismcondiţionat, în fapt, se elimină funcţia „tradiţională” a băncii centralede a controla masa monetar ă, dar mai ales a celei de împrumutător de

ultimă instanţă. Urmărirea acestor aspecte este încredinţată unuiconsiliu monetar, care poate fi o entitate constituită în cadrul bănciicentrale sau separat, autonom. Indiferent de modul structur ării, con-siliul monetar preia spre urmărire şi administrare o parte din atribuţiile

băncii centrale. În funcţie de aranjamentele valutare stabilite ceurmează a fi preluate de consiliul monetar, dar şi de situaţia monetar ă şi economică a ţării, măsurile administrative pot fi lejere sau mai severe.

În general, moneda str ăină de care este fixat raportul de schimbal monedei naţionale este o monedă de circulaţie internaţională şi deinteres economic, comercial şi uneori politic pentru ţara respectivă. De




75

exemplu, din cele şapte ţări care au consiliu monetar, patru au monedaraportată la euro (Bosnia-Her ţegovina, Bulgaria, Estonia şi Lituania)şi două la dolarul SUA (Djibuti şi China-Hong Kong SAR). În aceste

ţări, evidenţierea rezervelor valutare şi dimensionarea masei monetarese realizează în funcţie de rata de schimb fixată faţă de monedastr ăină. Moneda, predominant utilizată în schimburile cu str ăinătateaale acestor ţări, este moneda care are o rată de schimb fixată (înexemplu, euro şi, respectiv, dolar SUA), iar ratele de schimb pentrualte valute se calculează în baza cursului fix pentru aceasta (cursuriîncrucişate) etc.

3. Aranjamente de fixare conven ţ ional ă

(Conventional pegged arrangements)În această grupă sunt incluse ţările care şi-au legat moneda

naţională printr-o rată de schimb fixă de o altă monedă, coş valutar saumonedă compozită (DST). Coşul valutar poate fi construit din mone-dele ţărilor care sunt principalii parteneri comerciali şi financiari aiţării respective, iar monedelor din coş li se pot da ponderi care să reflecte distribuţia geografică a comer ţului ţării respective cu diferitestate. Fixarea ratei de schimb faţă de o altă monedă poate fi formală

sau de facto şi nu obligă irevocabil ţările de a menţine parităţilerespective neschimbate. Multe ţări din această grupă reflectă cerinţaformulată prin Statutul FMI, potrivit amendamentelor aduse acestuiaîn 1978, respectiv, ca ţările membre ale FMI să-şi definească valoareamonedelor prin raportarea la o altă monedă, un coş valutar sau DSTsau un alt numitor comun, „altul decât aurul”. De aceea, şi în prezent,raportul la care a fost fixată valoarea monedei naţionale este definit ca

paritate (echivalenţă) şi incumbă şi noţiunea de rat ă de schimbcentral ă sau curs central , amintind de sistemul cursurilor fixe ce a

funcţionat până la modificarea Statutului FMI şi trecerea la aranja-mente valutare. Rata de schimb pe piaţă poate fluctua în limite prestabilite de +/-1% faţă de cursul central sau sub forma unor limitede variaţie stabilite între valoarea de schimb maximă şi minimă şi caresă nu depăşească 2%, urmărindu-se, în acelaşi timp, ca cel pu ţ in treiluni, rata de schimb să se încadreze în limitele de variaţie prestabilite.Sistemul de fixare convenţională impune obligaţia autorităţilor monetare de a menţine fixitatea parităţii stabilite şi, de aici, cerinţa dea interveni pentru corecţia abaterilor de curs prin intervenţii directe –

vânzare/cumpărare de monedă str ăină contra monedă naţională sau




76

indirecte – printr-o politică sever ă în domeniul ratei dobânzii etc.Flexibilitatea politicii monetare, deşi limitată, este cu mult mai largă decât în cazul aranjamentelor pe bază de consiliu monetar. Oricum,

după cum s-a precizat anterior, cursul fixat convenţional nu esteirevocabil, respectiv autorităţile monetare pot ajusta oricând nivelulratei de schimb care serveşte drept curs central, atunci când contextuleconomic financiar se modifică, procedând la deprecierea sau repre-cierea valorii paritare a monedei naţionale faţă de moneda de care estefixat cursul. Majoritatea ţărilor din această grupă au moneda legată dedolarul SUA, în număr mai mic, de euro şi câteva ţări au monedalegată de DST.

4. Rate de schimb fixate în cadrul unor benzi orizontale( Pegged exchange rate within horizontal bands)

Acest aranjament valutar se caracterizează prin aceea că valoa-rea monedei este menţinută în cadrul unor limite de fluctuare certede +/-1%, stabilite faţă de cursul central sau sub forma unei marjeîntre nivelul maxim şi minim al ratei de schimb care nu trebuie să depăşească 2%.

Particularitatea este dată de precizarea „bandă orizontală”, ceea

ce sugerează o evoluţie f ăr ă modificarea ratei de schimb (depreciere/apreciere) pe alt palier, ci numai în limitele +/-x% ale benzii în cadrulaceleiaşi linii orizontale, urmând ca limitele de fluctuaţie să semicşoreze în timp, de exemplu de la +/-15% la +/-6%, ajungându-se lafinal la o rată de schimb dorită. În această grupă sunt incluse şiaranjamentele valutare ale ţărilor participante la mecanismul ratelor deschimb (ERM) ale Sistemului Monetar European, care a fost înlocuitîn ianuarie 1999 cu ERM II. Limitele de variaţie în acest caz sunt

prestabilite prin acordurile de participare de grup sau bilaterale, ele

putând fi mai largi sau mai strânse. De exemplu, în 2003, limitele devariaţie stabilite pentru Danemarca (coroana daneză) erau de +/-2,25%, pentru Cipru, +/-15%, pentru Ungaria, +/-15% sau alte ţări, cum esteTogo, aveau stabilită o bandă de +/-5%.

5. Aranjamente valutare crawling peg

Caracteristica acestui tip de aranjament este că rata de schimbcare este fixată în raport de o monedă str ăină este periodic (uneorichiar zilnic), modificată cu valori mici; astfel, deprecierea saureprecierea monedei naţionale se face în pa şi mici, târâtor , iar rata de




77

schimb este numită rat ă de schimb târâtoare sau curs târâtor (rate of crawl ).

Modificarea ratei de schimb se face, de regulă, discreţionar de

către banca centrală, ca urmare a modificării unor indicatori macro-economici cantitativi pe care aceasta, în cadrul politicii valutare, îi areîn vedere la stabilirea ratei de schimb, de exemplu: rata inflaţiei, masamonetar ă, datoria publică, nivelul rezervelor valutare, soldul balanţeide plăţi – sau în baza modificărilor nedorite ce apar între evoluţia rateiinflaţiei la nivel naţional şi evoluţia aşteptată a ratei inflaţiei la nivelulţărilor care sunt principali parteneri comerciali, respectiv diferenţaîntre nivelurile atinse de inflaţie de două sau mai multe ţări. În altecazuri, rata de schimb este fixată în funcţie de cererea şi oferta de pe

piaţă, banca centrală urmând să intervină pe piaţă în cazul în care„salturile” ratei de schimb sunt mai mari decât cele anticipate (ca ţintede atins) sau controlând licitaţiile valutare prin limitarea ratei deschimb la care băncile comerciale pot cumpăra valută str ăină de la

banca centrală. Indiferent de tehnica adoptată pentru modificarea „în paşi mărunţi” sau „târâtor” a nivelului ratei de schimb fixate târâtoare,aranjamentul crawling peg presupune o permanentă monitorizare şiintervenţii ale băncii centrale pe piaţă pentru asigurarea ritmului,direcţiei şi ţintei urmărite (de regulă, stoparea deprecierii monedeimult prea mult).

Ţările din această grupă au valoarea monedei fixate de dolarulSUA (Bolivia, Costa Rica, Nicaragua, Ins. Solomon), iar Tunisia, deun coş valutar.

În esenţă, aranjamentul crawling peg constă în fixarea ( peg )succesivă („târâtoare”, „în paşi mici”) a ratei de schimb pentru a-itemporiza deprecierea (mai rar, reprecierea).

6. Aranjamente valutare crawling band

Aranjamentele valutare crawling band se particularizează prinfaptul că fluctuaţiile ratei de schimb sunt menţinute în cadrul uneivariaţii de +/-1% faţă de cursul central (sau +/-2% între cursul minimşi maxim), dar periodic cursul fix este modificat în funcţie de anumiţiindicatori monetari şi financiari. Ordinul de mărime al flexibilităţiiratei de schimb este în funcţie de limitele stabilite pentru banda îndiscuţie, care pot fi stabilite simetric faţă de cursul central sau

paritatea crawling (paritatea târâtoare) sau pot fi stabilite asimetric în

sus sau în jos faţă de paritatea centrală crawling , în acest caz, în baza




78

unui curs valutar central preanunţat. Pentru astfel de aranjamentevalutare au optat: Belorusia, Honduras, Israel, România (până în 2007)şi Slovenia.

Banda în limitele căreia fluctuează rata de schimb poate fianunţată sau necomunicată. Astfel, Belorusia procedează frecvent laajustarea acesteia, în Honduras este +/-7%, în Israel, +/-26%, iar România şi Slovenia nu au comunicat-o.

7. Aranjamente de flotare controlat ă f ăr ă a se comunicadirec ţ ia evolu ţ iei ratei de schimb ( Managed floating with no preannounced path for the exchange rate)

Specific acestui aranjament este faptul că autorităţile monetareurmăresc să influenţeze evoluţia cursului valutar f ăr ă însă a avea o rată de schimb fixată ca ţintă sau ca direcţie de evoluţie. Indicatoriiutilizaţi pentru controlul ratei de schimb sunt, de regulă, indicatorimacroeconomici de ansamblu (de exemplu, poziţia balanţei de plăţi,rezervele valutare, evoluţia pieţei paralele etc.), iar ajustarea cursuluinu este realizată automat. Intervenţiile băncii centrale pe piaţa valutar ă pot fi directe sau indirecte. Ţările din această grupă nu au drept ancor ă rata de schimb în raport cu o altă monedă sau o monedă compozită

(DST sau alt coş valutar), ci sunt grupate în funcţie de cadrul dat deobiectivele politicii monetare, ţinta urmărită putând fi: agregatelemonetare (11 ţări); inflaţia (3 ţări) sau alte ţinte pentru ţările care au

beneficiat sau beneficiază de un program de susţinere monetar ă încadrul aranjamentelor/sprijinului acordat de FMI (17 ţări).

8. Flotare independent ă (Independently floating)

În ţările care au adoptat acest tip de aranjament, rata de schimb

este determinată de piaţă, iar orice intervenţie a autorităţii monetare pe piaţa valutar ă oficială urmăreşte asigurarea unor modificări moderate ale cursului valutar şi prevenirea unor fluctua ţ ii excesive. În această grupă, dintre ţările a căror monedă joacă un rol important pe planinternaţional sunt incluse Japonia, Elveţia, SUA, Marea Britanie, Canada,Australia, Suedia (ultimele patru cu flotare independentă, dar în planmonetar cu ţintirea inflaţiei).

Privite în ansamblu, aranjamentele ratelor de schimb în etapaactuală au un caracter dinamic, pe de o parte prin permanenta lor

diversificare, iar pe de altă parte, înseşi valorile astfel stabilite se




79

modifică la intervale de timp, adesea, foarte scurte. Deşi în descriereaunui aranjament valutar sunt utilizate expresii ca „rată de schimbfixă”, „paritate fixă” etc., în esenţă, toate au la bază evoluţia cursului

valutar pe piaţă, iar evaluarea unei evoluţii are în vedere în faptraportarea la un alt curs valutar într-un alt moment, al altei monede.Analiza aranjamentelor ratei de schimb pentru poziţiile 1-6

evidenţiază că moneda naţională are un „curs fix”, „legat” de o altă monedă, iar acea „o altă monedă” este cel mai adesea dolarul SUA saueuro, care, la rândul lor, au un aranjament bazat pe flotare indepen-dentă. Prin aceste definiri „fixe”, „legate” etc., în fapt, alături defactorii interni ai ţării în discuţie care influenţează rata de schimb amonedei naţionale în raport cu monedele str ăine, se adaugă şi influenţelemişcării monedei str ăine la care s-au raportat.

De aceea, în descrierea regimului ratei de schimb, componenta politicii monetare promovate de o ţar ă în menţinerea stabilităţii acestor rate de schimb „mişcătoare” a devenit cu mult mai importantă decât întrecut, când exista un numitor comun, cum a fost, de exemplu, aurul.Ca activ monetar neutru sau aproape neutru, aurul nu apar ţinea uneiţări „emitente” de la care să se preia şi să se înmagazineze contextuleconomic, financiar sau politic al acelei ţări, cum se întâmplă în pre-

zent prin „legarea”, „fixarea”, „definirea” în raport de o altă monedă.În consecinţă, potrivit practicilor actuale, valoarea unei monedeeste dat ă de raportul valoric în care se afl ă cu alta, respectiv de cursul

format pe pia ţă. Din această perspectivă, valoarea monedelor nu semai raportează la un element fix sau stabil (cum era, de exemplu,aurul), ci evoluează permanent şi îmbracă forma cursului valutar aflatîntr-o permanentă mişcare pe piaţă.

3.2. Cursul valutar

3.2.1. Categorii de cursuri valutare

Cursul valutar este pre ţ ul unei unit ăţ i monetare exprimat înalt ă unitate monetar ă. Acest preţ – denumit curs valutar sau rată deschimb – evoluează permanent în timp, ca urmare a influenţei diferiţilor factori de natur ă economică, financiar ă, politică sau psihologică.

De exemplu, la un moment dat, preţul unui dolar SUA exprimatîn lei este 1 USD = 3,0000 RON, iar la alt moment, 1 USD =

2,9850 RON etc.




80

În practica şi terminologia de specialitate, cursurile valutare potîmbr ăca diferite forme, fiind clasificate în funcţie de mai multecriterii:

A. Din punctul de vedere al stabilit ăţ ii relative, cursul valutar acunoscut următoarele forme:

– cursul punctelor aur , care a fost caracteristic sistemelor monetare bazate pe aur-monedă. Cursul valutar oscila în jurul parităţiiexprimate în aur a monedelor în limitele „punctelor aurului” de intrareşi ieşire din ţar ă;

– cursul stabil sau fix , apărut după 1944, prin care ţările membreale FMI erau obligate ca, prin interven ţ ii pe pia ţ a valutar ă , să men ţ ină

evolu ţ ia cursului monedelor lor în anumite limite: ini ţ ial, de ±1% (până în 1970), iar apoi, de ±2,25%, în raport cu paritatea valutar ă. Sistemulcursurilor fixe a format obiectul Conferinţei de la Bretton Woods (1944)şi a funcţionat de facto până în 1971-1973 şi de jure până în 1978. În

prezent, termenul de curs fix este utilizat pentru a desemna situa ţ ia încare o ţ ar ă î şi define şte moneda printr-un raport fix fa ţă de alta, iar înraport cu toate celelalte valute cursul fluctuează în acela şi sens cuvaluta la care s-a raportat ;

– cursul fluctuant sau flotant. Acest tip de curs valutar a apărut

în perioada 1971-1973. După 1978 s-a generalizat, fiind practicat şi în prezent. Cursul valutar fluctuant sau flotant se formează şi evoluează pe pia ţ a valutar ă f ăr ă limite prestabilite, în func ţ ie de cererea şioferta de valute.

În etapa actuală, se întâlnesc diferite practici şi terminologii legate de utilizarea cursurilor fluctuante sau flotante sub forma aranja-mentelor valutare:

– flotare curată sau pură desemnează situa ţ ia în care rata de

schimb a unei monede se formează spontan şi „curat” pe pia ţă , în sensul că autorit ăţ ile monetare nu intervin pentru a corecta sensul evolu ţ iei; practica a dovedit că astfel de situaţii nu pot apărea decât pe

perioade foarte scurte, autorităţile monetare, în fapt, intervenind pe piaţa valutar ă;

– flotare murdară sau impură semnifică situa ţ ia în care auto-ritatea monetar ă a unui stat, de şi a adoptat cursul fluctuant, intervine

pe pia ţă pentru a-i imprima o anumit ă tendin ţă în evolu ţ ie (de urcare,scădere, menţinere la un anumit nivel), procedeu practicat de majo-

ritatea ţărilor dezvoltate;




81

– flotare independentă (neconcertată, singular ă) este dat ă de situa ţ ia în care rata de schimb a unei monede evoluează independent,nelegat de evolu ţ ia cursului altor monede;

– flotare concertată (în grup). Sistemul flot ării are la bază unaranjament valutar încheiat de două sau mai multe ţări care convin caîntre monedele lor să se men ţ ină rate de schimb stabile, iar în raport cumonedele altor ţări, rata de schimb să floteze independent. Exemplul celmai relevant este acordul încheiat între unele ţări ale Pieţei Comune (în

prezent, Uniunea Europeană) la începutul anilor 1970 sub formaMecanismului Ratelor de Schimb (ERM), sistem ce a purtat succesivdenumirea de „şarpele valutar”, „şarpele în tunel” etc. şi care, din 1979, adevenit o componentă a Sistemului Monetar European. În anul 2002,

unele dintre ţările Uniunii Europene au adoptat o monedă unică – euro,renunţând la fostele monede naţionale, dar pentru alte ţări ale Uniunii,mecanismul comportă şi în prezent variante adaptate succesiv noilor condiţii economice, financiare şi politice (ERM I, ERM II).

B. În funcţie de autoritatea (sau locul ) care (unde se) stabileştesau se formează cursul valutar se identifică următoar ele terminologii:

– curs oficial, termen utilizat în cazul în care autoritatea mone-tar ă , unilateral, stabile şte cursul valutar, independent de raporturile

valorice reale de pe pia ţă. În prezent, termenul, în unele cazuri, serefer ă la cursul publicat oficial de o autoritate monetar ă, cum ar ficursul de referinţă publicat de banca centrală. Autorităţile monetaredin ţările cu monedă convertibilă stabilesc şi publică cursul oficial(denumit astfel impropriu) pe baza cursului ce se formează pe piaţă, lanivelul băncilor şi, respectiv, burselor. Astfel, cursul oficial îmbracă de fapt forma unui curs de piaţă, care se modifică la intervale foartescurte, uneori zilnic;

– curs bursier – se forma la bursa valutar ă , în func ţ ie de cererea

şi oferta de valute de la o anumită or ă de funcţionare a bursei, fiind defapt un curs de piaţă, dar reflectând practica din unele ţări (deexemplu, a fost practicat în trecut de Austria);

– curs de piaţă sau cursul pieţei, ca no ţ iune în sens restrâns,este cursul format la nivel interbancar, iar în sens larg, cursul care se

formează pe pia ţ a valutar ă în ansamblul ei (bănci, case de schimbvalutar, bursă etc.), în func ţ ie de cererea şi oferta de valute;

– curs reprezentativ este utilizat de FMI în evaluarea disponi-bilit ăţ ilor şi opera ţ iunilor sale în diferite valute şi în rela ţ iile cu ţările

membre;




82

– curs de referinţă, termen practicat pentru a desemna unelement de raportare fix în contextul evolu ţ iei permanente a cursurilor .Cursul de referinţă poate fi media cursurilor dintr-o zi sau poate fi

cursul de la o anumită or ă a zilei, publicat de autorităţile monetare – cotaţia de deschidere, de la ora 11, de închidere etc.;

– cursul valutar tolerat sau „negru” se formează pe pia ţ a subterană, în special în ţările cu restricţii valutare.

Exemplificativ, în tabelul 3.3 sunt prezentate cursurile valutareanunţate de Banca Naţională a României la un moment dat.Cursurile afişate de BNR au la bază cotaţiile băncilor autorizatesă efectueze operaţiuni pe piaţa valutar ă şi nu sunt obligatorii pentru efectuarea de tranzacţii valutare sau înregistr ări contabile.

Tabelul 3.3

Cursurile pie ţ ei valutare anun ţ ate de BNR

Valute în contCurs

(lei noi)Curs

(lei vechi)1 Dolar australian 2,1508 21.5081 Dolar canadian 2,5457 25.4571 Franc elveţian 2,2303 22.3031 Coroană cehă 0,1220 1.2201 Coroană daneză 0,4664 4.6641 Lir ă egipteană 0,5043 5.0431 Euro 3,4803 34.8031 Lir ă sterlină 5,0752 50.752100 Forinţi maghiari 1,3667 1 HUF 137100 Yeni japonezi 2,4665 24.665

1 Leu moldovenesc 0,2244 2.2441 Coroană norvegiană 0,4356 4.3561 Zlot polonez 0,9116 9.1161 Coroană suedeză 0,3678 3.6781 Lir ă turcească nouă 2,2141 22.1411 Dolar SUA 2,8917 28.9171 g Aur 52,7654 527.6541 DST 4,1733 41.733

Sursa: BNR, 6 martie 2006.




83

C. Un alt criteriu de clasificare a cursurilor valutare îl reprezintă numărul cursurilor stabilite. În funcţie de obiectivele politicii mone-tare, o ţar ă poate stabili pentru moneda sa cursuri unice sau cursuri

multiple: – cursurile unice apar în situaţia în care autorităţile monetare

dintr-o ţar ă stabilesc un singur curs pentru fiecare monedă str ăină,care este aplicat tuturor opera ţ iunilor comerciale, necomerciale şi

financiare; – cursurile multiple reprezint ă situa ţ ia în care autorit ăţ ile

monetare dintr-un stat stabilesc simultan mai multe cursuri pentruaceea şi moned ă str ăină , în func ţ ie de diferitele categorii de opera ţ iuni

la care sunt aplicate. De exemplu, un curs pentru operaţiuni comercialeşi un altul pentru cele necomerciale sau diferenţiat pe produse, deexemplu, la importul de produse agricole, petroliere etc. În ţara noastr ă,astfel de cursuri multiple ale monedei naţionale s-au practicat până înnoiembrie 1991, când au fost eliminate.

D. Din punctul de vedere al termenului în care au loc opera-ţiunile de vânzare-cumpărare pe piaţa valutar ă se disting:

− curs la vedere – este utilizat în cazul opera ţ iunilor de

vânzare-cumpărare de valute (denumite opera ţ iuni la vedere), în caremi şcarea banilor în conturi are loc într-un interval de 48 de ore sau 2 zile bancare lucr ătoare de la ini ţ ierea opera ţ iunii;

− curs la termen – este utilizat pentru opera ţ iunile devânzare-cumpărare de valut ă în care virarea în conturi a banilor

preschimba ţ i are loc la un interval mai mare de 48 de ore (1, 2, 3, 6 lunietc. până la 1 an). O particularitate a acestui curs este că se stabileşteîn momentul încheierii tranzacţiei, deşi virarea în conturi a banilor areloc la o dată viitoare prestabilită.

Indiferent de tipul de curs valutar avut în vedere, stabilirea cursuluivalutelor str ăine faţă de moneda naţională a unui stat comportă opera-ţiunea de cotare. Cotarea valutelor reprezint ă opera ţ iunea tehnică

prin care se stabile şte, exprimă cursul unei monede. În prezent, există două tipuri de cotare:

– cotarea directă, practicată de majoritatea ţărilor lumii, inclusivde ţara noastr ă, potrivit căreia unitatea monetar ă str ăină (1, 100,1000), care r ămâne constant ă , este exprimat ă în unit ăţ i monetare

na ţ ionale, care variază.




84

De exemplu, în ţara noastr ă, la un moment dat (To),1 EUR = 3,7000 RON. În alte momente (T1, T2), euro poate ficotat:

1 EUR = 3, 4905 RON (T1) şi1 EUR = 3, 5735 RON (T2). La fel, pentru dolarul SUA:1 USD = 2,8915 RON (la To)1 USD = 2,9105 RON (la T1)1 USD = 3, 0015 RON (la T2).După cum se observă, unitatea monetar ă str ăină – 1 EUR,respectiv 1 USD – r ămâne constantă, ceea ce variază fiindmoneda naţională (leul/RON).

– cotarea indirectă indică câte unit ăţ i monetare str ăine, al căror număr variază , corespund unei unit ăţ i monetare na ţ ionale. Ţara ceamai reprezentativă în care este practicat acest sistem este Marea Britanie.

De exemplu, în Marea Britanie , lira sterlină (GBP) poate ficotată faţă de dolarul SUA astfel:1 GBP = 1, 40 USD (la To)1 GBP = 1,42 USD (la T1)1 GBP = 1,39 USD (la T2).

Sau, faţă de francul elveţian:1 GBP = 3,14 CHF (la To)1 GBP = 3, 20 CHF (la T1)1 GBP = 3,16 CHF (la T2).Moneda naţională a Marii Britanii – lira sterlină/GBP – r ămâneconstantă, ceea ce variază fiind monedele str ăine faţă de care areloc cotarea: dolarul SUA/USD, respectiv francul elveţian/CHF.

3.2.2. Devalorizare – depreciere / revalorizare – repreciere

Devalorizarea reprezint ă mic şorarea oficial ă (prin lege) a valoriiunei monede. Ea are drept consecinţă micşorarea puterii de cumpărarea monedei şi modificarea raportului de preschimbare faţă de alte monede.

Odată cu trecerea la definirea valorii monedelor pe baza aranja-mentelor valutare, noţiunea de devalorizare, ca modificare oficială,

prin lege, a valorii unei monede, apare numai în cazul acelor monede acăror valoare este stabilită printr-o relaţie fixă faţă de o valută, un coş de valute, DST etc. În cazul statelor a căror monedă nu este legată pe

baza unui aranjament valutar printr-o relaţie fixă de un anumit element




85

şi valoarea lor se formează pe piaţă nu se mai poate discuta dedevalorizare în accepţiune „clasică”, ci despre depreciere.

Deprecierea valutară reprezint ă fenomenul prin care o moned ă

pe un interval dat î şi pierde, diminuează puterea de cumpărare înraport cu alte monede. Deprecierea unei monede se manifestă pe piaţă f ăr ă să implice – ca în cazul devalorizării – modificarea prin lege adefinirii sale. Deprecierea unei monede se poate calcula în raport cu oaltă valută apreciată ca stabilă faţă de intervalul dat sau DST.

În relaţiile de schimburi cu str ăinătatea, devalorizarea şi depreciereaau ca efect impulsionarea exporturilor . Ca rezultat al devalorizării saudeprecierii, efortul valutar pe care îl fac importatorii str ăini pentru a

procura moneda depreciată este mai mic şi, de aici, interesul sporit alacestora de a importa din ţara respectivă. Deprecierea acţionează,totodată, ca o frână la import pentru toţi importatorii din ţara cumoneda depreciată. Procesul se manifestă prin „scumpirea” indirectă amărfurilor procurate din import. În ceea ce priveşte datoriile de oricefel, contractate înainte de deprecierea unei monede, debitorii externisunt avantajaţi în măsura în care contractele lor sunt încheiate înmoneda respectivă, întrucât în momentul plăţii valoarea datoriei estemai mică cu procentul deprecierii monedei de contract.

Revalorizarea reprezint ă majorarea oficial ă , prin lege, a valoriiunei monede. Revalorizarea are drept consecinţă directă creşterea,întărirea puterii de cumpărare a monedei revalorizate şi modificarearaportului de preschimbare faţă de alte valute. Ca şi în cazul devalorizării,revalorizarea, ca modificare prin lege a valorii unei monede, este totmai rar utilizată (sau numai în anumite cazuri).

Reprecierea (aprecierea) valutară reprezint ă fenomenul princare o moned ă pe un interval de timp dat î şi măre şte (înt ăre şte)

puterea de cumpărare. Reprecierea reflectă, în general, un potenţial

economic înalt al ţării cu moneda în proces de apreciere, competi-tivitate ridicată la produsele exportate, rezerve valutare consolidate, balanţă comercială activă etc.

În schimburile cu str ăinătatea, atât revalorizarea, cât şi repre-cierea acţionează ca o frână la export şi încurajează importurile încadrul ţării cu moneda respectivă. Efectul de frână la export apare carezultat al efortului valutar mai mare pe care trebuie să-l facă diferiţiimportatori str ăini pentru a procura o marf ă de pe piaţa ţării cumoneda apreciată. În acelaşi timp, importatorii din ţara cu moneda

apreciată vor fi încurajaţi, deoarece efortul valutar pe care îl fac pentru




86

procurarea unei mărfi în str ăinătate este mai mic. Din punctul devedere al datoriilor, sunt dezavantajaţi toţi debitorii din ţara cumoneda care se apreciază, cât şi din celelalte ţări care au datorii în

monede în proces de apreciere, ei trebuind să plătească într-o monedă mai „scumpă”.

În prezent, în practică, prin uzanţă, pentru a desemna procesul deapreciere sau depreciere a unei monede se utilizează şi alţi termeni sauexpresii similare, cum ar fi: monedă în ascensiune sau în declin,monedă care se întăreşte sau slă beşte.

În calculul devalorizării/deprecierii sau revalorizării/reprecieriiunei monede în raport cu altă monedă se utilizează formula:

100C

C-C

1

1o ⋅= K

în care: K – procentul modificării; Co – cursul în perioada anterioar ă (de bază); C1 – cursul în momentul calcului.

Rezultatul marcat de semnul „+” sau „–” este interpretat carevalorizare/repreciere valutar ă sau, respectiv, devalorizare/deprecierevalutar ă.

3.2.3. Factori determinanţi în evoluţia cursurilor valutare

Factorii care influenţează cursul unei monede pot avea acţiuneconvergentă sau divergentă, cu intensităţi diferite de la o etapă la alta.Priviţi în ansamblu, aceşti factori pot fi grupaţi în patru categorii: economici şi monetari, politici, psihologi şi tehnici.

Factorii economici şi monetari au rolul determinant. Caracteristicacestora este paleta foarte largă a influenţelor pe care le determină.

Unanim este apreciat faptul că anumiţi factori au influenţă major ă: starea balanţei de plăţi, volumul, dinamica şi structura producţieiindustriale, a comer ţului exterior, a investiţiilor directe, volumul şidinamica produsului intern brut, inflaţia, dobânda, politica fiscală şistarea echilibrului bugetar etc.

Între starea balan ţ ei de pl ăţ i şi poziţia pe piaţă a unei monedeexistă o strânsă corelaţie. Existenţa unui export de mărfuri şi serviciisusţinut şi solicitat pe piaţa externă determină cerere faţă de monedaţării în cauză şi, ca atare, o cerere mai mare decât oferta de valută

modifică în sens pozitiv cursul acesteia. O situaţie inversă, respectiv




87

importuri masive (comparativ cu exporturile), mărfuri nesolicitate conducla dezinteres pentru procurarea monedei ţării în discuţie şi, ca atare,deteriorarea cursului valutar. Aceste mişcări se reflectă în balanţa

comercială sau în balanţa contului curent. Mutaţiile specifice balanţeicapitalului influenţează, de asemenea, cursul unei monede. Mişcărilede capital determinate de operaţiunile specifice pieţei de capital, acreditului internaţional etc., materializate în preocuparea str ăinilor dea cumpăra active financiare pe piaţa respectivă, a rezidenţilor de avinde titluri exprimate în altă valută decât a ţării în cauză sau astr ăinilor de a plasa sub diferite forme capital în ţara respectivă etc.,conduc la o solicitare importantă a monedei respective, drept urmare,cursul creşte. Efectul este invers, respectiv cursul scade, când oferta de

monedă naţională în acest spaţiu al operaţiunilor cu capital creşte, însensul că rezidenţii măresc transferurile de plăţi în favoarea str ăinilor etc. Din această cauză, operatorii de pe pieţele valutare, precum şi toţicei interesaţi în evoluţia cursului unei monede urmăresc periodicstarea principalelor posturi ale balanţelor de plăţi ale ţărilor emitenteale monedelor în care lucrează, pentru a le avea în vedere în deciziilelor privind operaţiunile viitoare.

În acelaşi timp, cursul valutar concentrează influenţa unui număr important de factori legaţi de politica economică, investiţiilor, monetar ă,financiar ă, de comer ţ exterior. Astfel, pot fi amintiţi indicatorii privind activitatea economică reflectaţi în volumul, dinamica şi structura pro-ducţiei industriale, dinamica şi structura comer ţului exterior, volumulşi dinamica produsului naţional brut. Un alt grup de factori este celformat din volumul şi structura comenzilor pentru export , volumul şi

structura investi ţ iilor destinate ramurilor de export şi a sporirii peaceastă cale a competitivităţii mărfurilor destinate exportului, care potinfluenţa evoluţia cursului unei valute. Aceleaşi efecte le au reglemen-

t ările adoptate de un stat în domeniul exporturilor şi importurilor .Măsurile, al căror efect determină o impulsionare a exporturilor, influ-enţează pozitiv cursul valutar.

Un alt factor care influenţează nivelul cursului valutar este infla ţ ia,care, în condiţiile creşterii, conduce la deteriorarea cursului valutar şiinvers. Dobânda, legată pe de o parte de nivelul masei monetare interne,iar pe de altă parte de mişcările de capital internaţionale, poate face, încazul unor rate înalte, mai atractivă moneda, ca atare, solicitările privindacea monedă cresc, iar cursul se întăreşte şi invers. Politica fiscal ă şi

bugetar ă, reflectată prin ponderea cheltuielilor neproductive mari în




88

structura cheltuielilor bugetare, prin dezechilibrele cronice ale bugetelor, prin structura şi nivelul impozitelor şi taxelor se reflectă indirect asupranivelului cursului valutar.

Analiza pe termen lung a evoluţiei cursului valutar relevă că aceastaeste într-o strânsă corelaţie cu ciclul economic: în perioada de avânt sereduce inflaţia, cresc investiţiile, se reduce şomajul, moneda se întăreşte,iar în perioadele de criză sau recesiune economică, evoluţia cursuluivalutar devine instabilă sau se deteriorează.

Factorii de natură politică au un rol important, iar în unelemomente chiar determinant în evoluţia cursurilor valutare. O situaţie

politică instabilă, existenţa unui guvern capabil să rezolve problemeleeconomice şi politice interne şi internaţionale influenţează pozitiv

poziţia pe piaţă a valutei respective. După cum apariţia de disensiuni politice în cadrul guvernului sau posibilitatea unui conflict major cualte state din lume duc imediat la deteriorarea poziţiei pe piaţă avalutei ţării respective.

Factorii psihologici, deşi imateriali, în ultimul timp devin totmai prezenţi: declaraţiile unor personalităţi politice sau economice,cuprinzând opinii asupra evoluţiei viitoare a anumitor cursuri saudobânzi este imediat luată în consideraţie, sensul în care evoluează

cursul unei valute putând fi uneori inversat pe această bază. Pronos-ticurile prezentate de analişti, zvonurile, chiar dacă ulterior nu suntconfirmate, pe moment influenţează, într-un sens sau altul, evoluţiacursului valutar. Psihoza unui posibil conflict între două sau mai multestate este, de multe ori, un motiv al r ăsturnării evoluţiei cursului valutelor.

Factorii tehnici privesc intervenţia băncii centrale pe piaţa valu-tar ă sau practica unor bănci comerciale, care, la sfâr şit de perioade (înspecial, sfâr şit de an), procedează la anumite tehnici valutare pentru a

prezenta în rapoartele lor o situaţie cât mai bună etc. Intervenţia băncilor

centrale, care se face în mod deliberat de autorităţile monetare ale uneiţări în scopul, de regulă declarat, de a stopa o evoluţie nedorită a monedeinaţionale sau a accelera o evoluţie pozitivă, constituie o tehnică deinfluenţare a cursului valutar.

Aceşti factori acţionează iniţial la nivel local, zonă , regiune saucentru financiar , fiind apoi preluaţi, la nivel de ţ ar ă , iar, în final, înfuncţie de importanţa monedei ţării şi/sau a centrului financiar, influen-ţele se propagă la nivel interna ţ ional . Astfel, cursurile valutare sunt într-o

permanentă mişcare, iar influenţele ce le determină evoluţia se propagă

tot mai rapid la nivel mondial în contextul globalizării financiare.




89

CONCEPTE-CHEIE

• valoare paritar ă

• aranjament valutar • curs valutar

• curs stabil (fix)• curs fluctuant/flotant • flotare pur ă /curat ă • flotare impur ă /murdar ă • flotare independent ă • flotare concertat ă (în grup)• cotarea valutelor

• cotare direct ă • cotare indirect ă

• curs oficial

• curs bursier

• curs de pia ţă • curs reprezentativ

• curs de referin ţă • curs tolerat/„negru”• curs unic• cursuri multiple• curs la vedere• curs la termen• devalorizare

• depreciere valutar ă • revalorizare

• repreciere valutar ă


Stabili ţ i dacă următoarele enun ţ uri sunt adevărate sau false:1. Valoarea paritar ă reprezenta conţinutul valoric al unei monede,

stabilit prin legea monetar ă a ţării emitente.2. În funcţie de definirea valorii monedei, paritatea poartă denumiri

diferite: metalică sau aur, valutar ă, DST.3. În cazul cursurilor la termen, virarea în conturi a banilor preschim-

baţi are loc în 48 de ore sau 2 zile bancare lucr ătoare de la datatranzacţiei.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:4. Tehnica prin care se exprimă câte unităţi monetare str ăine corespund

unei unităţi monetare naţionale se numeşte:a) cotare directă;

b) cotare indirectă.5. Printre factorii care influenţează evoluţia cursului valutar se număr ă

şi factorii economici şi monetari, care se refer ă la:a) politica guvernamentală stabilă sau instabilă a unui stat, con-

flicte internaţionale, starea de r ăzboi; b) declaraţiile unor personalităţi, pronosticurile prezentate de

analişti;c) starea balanţei de plăţi, dinamica producţiei industriale, a

comer ţului exterior, inflaţia, rata dobânzii, starea echilibrului

bugetar;




90

d) intervenţia băncii centrale, care prin vânzări şi cumpăr ări devalută contra monedei naţionale, influenţează evoluţia cursuluivalutar al acesteia.

6. În funcţie de autoritatea care stabileşte cursul valutar sau locul undese formează, se identifică următoarele tipuri de cursuri valutare:

a) curs oficial; b) curs fix;c) curs bursier;d) curs de piaţă;e) curs fluctuant;f) curs reprezentativ;

g) curs de referinţă;h) cursuri multiple;i) curs tolerat sau „negru”.

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:7. ………………. valutar ă reprezintă fenomenul prin care o monedă, pe

un interval de timp dat, îşi măreşte, întăreşte puterea de cumpărare înraport cu alte monede.

8. Factorii determinanţi în evoluţia cursurilor valutare pot fi grupaţi în

patru categorii: economici şi monetari, ……………., psihologici,……………

R ăspunsuri: 1. (adevărat); 2. (adevărat); 3. (fals); 4. (b); 5. (c); 6. (a, c,d, f, g, i); 7. (reprecierea); 8. (politici, tehnici).


1. Prezentaţi diferenţa dintre paritate valutar ă şi curs valutar şi explicaţisemnificaţia aranjamentelor valutare.

2. În perioada 1960-1970, un dolar SUA era egal cu 0,888671 g aur,iar francul francez, în 1960, era definit cu 0,180000 g. aur; în 1969,francul francez a fost redefinit la 1 FRF = 0,160 g /aur. Luând înconsiderare aceste date stabiliţi: raportul valoric între cele două mo-nede în cele două momente; tipul de paritate calculat; modificarea

procentuală a raportului valoric între cele două valute; precizaţisensul modificării: care monedă s-a apreciat şi care monedă s-adepreciat. De ce? Faţă de datele calculate, care erau limitele de

variaţie a cursului valutar pe piaţa valutar ă?




91

3. Se ştie că un franc francez era egal cu 100 de franci Mali; în acelaşitimp, un franc francez era egal cu 50 de franci CFA. Care este

paritatea dintre francul CFA şi francul Mali şi ce tip de paritate aţi

calculat? După 2002 cum se stabilesc astfel de parităţi? De ce?4. Începând cu 1971, pe rând, ţările au trecut la cursuri flotante, iar

unele şi-au definit în timp paritatea monedelor în raport cu DST.Astfel, în 1971, un dolar SUA era egal cu 1,08571 DST, în 1973 afost redefinit, respectiv la 1,20535 DST, după care, SUA au anunţattrecerea monedei americane la cursuri fluctuante formate pe piaţă.Explicaţi sensul acestor măsuri. Calculaţi evoluţia monedei ameri-cane în această perioadă şi tipul de raportare a parităţii ales.

5. Un comerciant încheie în paralel două contracte, unul de exportîntr-o ţar ă a Uniunii Europene, în valoare de 90.000 de euro, şi uncontract de import din SUA, în sumă de 100.000 USD. La înche-ierea contractelor, raportul USD/euro era 1 USD = 0,90 euro, astfelîncât comerciantul a socotit că banii încasaţi din export îi vor fisuficienţi pentru plata importului. La data încasării exportului şi,respectiv, plăţii importului, cursul pe piaţă între cele două monedea fost 1 USD = 0,80 euro. Calculaţi şi explicaţi efectul acesteimodificări asupra resurselor financiare ale comerciantului.

6. Prezentaţi exemple de factori care influenţează evoluţia cursuluiunei monede pe piaţă.




92

4. PIAŢA VALUTAR Ă

4.1. Pieţe valutare naţionale. Piaţa valutară internaţională 4.2. Operaţiuni specifice pieţei valutare

4.2.1. Operaţiuni la vedere/spot4.2.2. Operaţiuni la termen simple. Contracte forward4.2.3. Swap pe valute

4.2.4. Operaţiuni de hedging

4.1. Pie ţ e valutare na ţ ionale. Pia ţ a valutar ă interna ţ ional ă

Piaţa valutară este pia ţ a pe care au loc opera ţ iunile de vânzare şi cumpărare de valute, fiind cadrul institu ţ ional şi rela ţ ional prinmecanismele căruia sunt efectuate opera ţ iuni de schimbare a uneimonede pe alta. Piaţa valutar ă nu are o structur ă organizaţională fixă

(de exemplu, o clădire), ci se constituie ca un ansamblu de relaţii,conexiuni statornicite prin sisteme electronice între cei ce efectuează tranzacţii cu valute la nivel global.

Principalii operatori pe piaţa valutar ă sunt băncile comerciale,operaţiunile de vânzare-cumpărare de valute pe care le dezvoltă întreele fiind realizate în nume propriu sau în numele clienţilor. Clienţii

băncilor pot fi: persoane fizice, companii, firme, alte bănci sau instituţiifinanciare, autorităţi sau agenţii guvernamentale.

Pieţele valutare pot fi na ţ ionale sau interna ţ ionale. Pe piaţa

naţională, băncile efectuează operaţiuni în monedă naţională contramonede str ăine (de exemplu, în România, lei contra dolar SUA, euro,franc elveţian; în Elveţia, franc elveţian contra USD sau EUR sau înGermania euro contra dolar SUA, franc elveţian, dolar canadian). Pe

piaţa internaţională sunt tranzacţionate monede din afara zoneimonetare naţionale (de exemplu, dolarii SUA se schimbă la bănci dinLondra pe lire sterline, lirele sterline se schimbă pe yeni la bănci dinTokio, toate fiind componente ale pieţei valutare internaţionale etc.).Dacă două ţări apar ţin aceleaşi zone monetare naţionale, relaţiile

dintre ele nu mai implică operaţiuni de schimb valutar (de exemplu,




93

între Germania şi Franţa, întrucât ambele apar ţin zonei euro, tran-zacţiile, atât cele de import, cât şi cele de export vor fi denominate înaceeaşi valută; sau schimburile comerciale între ţări care au adoptat

moneda altui stat cu ţara respectivă – de exemplu, între Liechtensteinşi Elveţia se utilizează francul elveţian etc.).

Operaţiunile de schimb valutar îşi au izvorul în faptul că monedaunei ţări nu poate fi emisă de o altă ţar ă, de exemplu, dolarul SUA esteemis de autoritatea monetar ă din SUA sau euro este emis deautoritatea monetar ă din zona euro. Drept urmare, pentru a deţine, aavea această monedă, există două căi: (1) să fie „câştigată”, respectivsă se exporte marf ă, servicii şi contra acestora să se obţină monedastr ăină – de exemplu, exporturi din SUA în ţările zonei euro, dacă tranzacţia e denominată în euro permite Statelor Unite acumularea demonedă str ăină euro – sau (2) să fie obţinută prin cumpărarea de pe

piaţa valutar ă – o entitate din SUA vinde dolari contra euro, având învedere că ambele monede sunt convertibile şi au o viaţă activă pe

piaţa valutar ă (sunt cotate pe principalele pieţe internaţionale). Dacă oţar ă nu are moneda convertibilă, principala cale de a dobândi omonedă str ăină este exportul, iar moneda str ăină obţinută o poateutiliza ca atare sau o poate preschimba pe o altă monedă (de exemplu,

exporturile româneşti în ţări din zona euro permit utilizarea acestor sume pentru importuri din aceeaşi zonă sau preschimbarea sumelor îneuro pe sume în dolari SUA sau franci elveţieni, pentru a cumpăramărfuri din SUA sau Elveţia etc.).

Nevoile de valută ale unei ţări pentru efectuarea de plăţi dinstr ăinătate prin luarea de împrumuturi externe nu reprezintă decât oacoperire temporar ă a necesarului de valută, pentru că rambursareasumelor în valută str ăină se va face tot în baza unor valute „câştigate” prin export.

Instituţiile financiare, băncile comerciale implicate în efectuareaoperaţiunilor valutare sunt legate între ele printr-un sistem relaţional,de regulă direct, asigurat prin relaţiile de corespondent bancar stator-nicite între ele.

În principiu, orice operaţiune de schimb valutar solicitată de unclient al unei bănci înseamnă, de fapt:

• în prima etapă, mişcarea fondurilor are loc la nivelul băncii:clientul vinde moneda naţională şi cumpăr ă o monedă str ăină (de exemplu, vinde lei şi cumpăr ă dolari); banca debitează

contul clientului în monedă naţională (lei), iar cu suma în




94

dolari creditează contul în dolari al clientului prin debitareacontului în dolari al băncii;

• în etapa a doua, dacă banca nu are dolari, ea trebuie să-i

cumpere. Îi poate cumpăra de pe piaţa naţională de la o altă bancă (contra lei) sau poate să-i cumpere de la o bancă dinstr ăinătate, de exemplu, din SUA, contra unei alte valuteconvertibile (euro, yen, franc elveţian, lir ă sterlină). În acestultim caz, la banca corespondentă din New York este creditatcontul în dolari al băncii, simultan cu debitarea contului îneuro deţinut de respectiva bancă la o bancă, de exemplu, dinFrankfurt şi creditat contul băncii americane în euro, ţinut totla acea bancă în Frankfurt sau la o bancă din zona euro etc.

Exemplul prezentat simplificat evidenţiază, în principal, două lucruri (1) are loc o permanentă mişcare de sume în conturi bancare,fiecare bancă ţinându-şi moneda str ăină la bănci din str ăinătate: bancadin România deţine dolari în SUA şi euro la o bancă din Frankfurt,

banca din SUA îşi păstrează sumele în euro depozitate la bănci dinzona euro; (2) toate mişcările în conturi au loc în baza transferurilor ordonate de băncile implicate, iar transferurile sunt realizate prinsisteme electronice, de regulă, prin reţeaua SWIFT.

Ca structuri naţionale, pieţele valutare sunt supuse legislaţieiîn materie din ţările respective, autorităţile monetare exercitând înacest spaţiu politica valutar ă care, în general, este subordonată obiec-tivelor economice şi financiare ale ţării respective. Piaţa valutar ă lanivelul unei ţări are un rol important, în principal, din două puncte devedere:

(1) deserve şte nevoile pe structuri de valute, determinate derelaţiile comerciale, necomerciale şi financiare internaţionale ale rezi-denţilor (firme, instituţii guvernamentale şi însuşi statul) şi

(2) este spa ţ iul unde banca central ă sau alte autorit ăţ i monetareintervin pentru monitorizarea evolu ţ iei cursului monedei na ţ ionale, prin vânzări de valută str ăină contra monedă naţională, când cursulmonedei naţionale se depreciază peste anumite limite acceptate încadrul strategiei valutare a ţării, sau cumpăr ări de monedă str ăină,

punând pe piaţă moneda naţională, când cursul acesteia este consideratsupraapreciat.

Organizarea şi func ţ ionarea unei pie ţ e valutare întotdeauna presupun trei elemente: instituţii specializate de intermediere, regle-

mentări şi instituţii de supraveghere.




95

• Institu ţ iile specializate de intermediere a tranzac ţ iilor cuprind,în primul rând, băncile comerciale, ca instituţii autorizate de bancacentrală să participe pe piaţa valutar ă interbancar ă. La nivelul acestor

instituţii se concentrează zilnic cererile de vânzare sau de cumpărare avalutelor str ăine contra monedă naţională sau a unei valute str ăine aletuturor persoanelor fizice sau juridice care ordonă efectuarea opera-ţiunilor respective. În măsura în care fondurile în valute str ăine deţinutede o bancă comercială nu sunt suficiente pentru a satisface cererile de

procurare de valută pe o anumită structur ă ordonată de către clienţii ei,aceasta apelează la alte bănci comerciale din ţara respectivă şi procedează la vânzare/cumpărare (piaţa valutar ă interbancar ă naţională), iar dacă nu există disponibilităţi, la nivel naţional, apelează la bănci comerciale

din str ăinătate (piaţa valutar ă interbancar ă internaţională). Fondurile învalută ale unei bănci, în cea mai mare parte, sunt formate din depoziteleîn valută constituite de clienţii săi rezidenţi sau nerezidenţi, fonduri pecare le păstrează în conturi la bănci în str ăinătate pentru fructificare.

• Reglement ările valutare privesc, pe de o parte, modul de orga-nizare şi funcţionare a pieţei valutare naţionale, instituţiile autorizatesă dezvolte astfel de operaţiuni şi condiţiile pe care trebuie să leîndeplinească, iar pe de altă parte, tipul cotării, tipurile de operaţiuni,valutele str ăine care formează obiectul cotării, obligaţiile operatorilor

în raport cu clientela şi autorităţile de supraveghere.• Institu ţ iile de supraveghere au un dublu rol: pe de o parte, promovează politica în domeniul valutar al ţării respective, iar, pe dealtă parte, asigur ă o joncţiune, potrivit intereselor naţionale, între ten-dinţele pe plan internaţional şi evoluţia monedei naţionale şi politicavalutar ă naţională. Indiferent de organizarea supravegherii la nivelnaţional, întotdeauna se regăsesc două instituţii: banca central ă şi unoficiu/departament de culegere şi prelucrare a datelor şi informa ţ iilor la nivel interna ţ ional.

Astfel, în ţara noastr ă, piaţa valutar ă interbancar ă funcţionează în fiecare zi bancar ă lucr ătoare; băncile sunt obligate să coteze şi să afişeze cotaţia pentru cel puţin 6 valute; se utilizează tipul de cotaredirectă; sunt permise operaţiuni la vedere ( spot ) şi la termen ( forward );operaţiunile pot fi efectuate la cursul zilei (pieţei) sau la curs ferm;operaţiunile sunt decontate zilnic şi comunicate Băncii Naţionale aRomâniei.

În principiu, este acceptată ideea că piaţa valutară interna-ţională cuprinde toate pie ţ ele valutare na ţ ionale în interdependen ţ alor . Cu toate acestea, din punctul de vedere al concentr ării volumului

de opera ţ iuni şi valute tranzac ţ ionate se disting ţări dezvoltate economic




96

şi financiar, cu monede naţionale ce confer ă stabilitate şi siguranţă, încadrul cărora s-au dezvoltat centre valutar-financiare care concen-trează la nivel internaţional cererea şi oferta de valută.

Piaţa valutar ă internaţională, în esenţă, este suprastructurată pe pieţele valutare naţionale din ţările definite ca fiind centru financiar internaţional. Principala deosebire constă în faptul că pe pieţele valu-tare naţionale băncile efectuează vânzări şi cumpăr ări de valută contramonedă naţională, de regulă, ca urmare a unor reglementări restrictiveîn acest sens, în timp ce în centrele valutare internaţionale nu există restricţii privind mişcarea fondurilor (intr ări şi ieşiri de valute), astfelcă aceleaşi bănci derulează tranzacţii în valute str ăine atât pentru ele,cât şi pentru diferiţi solicitanţi rezidenţi sau nerezidenţi.

Tonul operaţiunilor şi evoluţiei cursului valutelor lumii este datde câteva centre: Londra, New York, Tokio, Frankfurt etc.

4.2. Opera ţ iuni specifice pie ţ ei valutare

Operaţiunile specifice pieţei valutare cunosc o mare varietate deforme în funcţie de mai multe criterii, între care foarte importantesunt: mijloacele de plat ă tranzac ţ ionate, termenul la care are locvirarea banilor în conturi şi scopul opera ţ iunii.

Operaţiunile pe piaţa valutar ă se fac, de regulă, în valute con-vertibile, iar dintre acestea numai un număr redus formează obiectulactivităţii zilnice. Desigur, se lucrează şi cu alte valute, dar numaiîntâmplător şi numai la solicitarea clienţilor. Cea mai mare parte aoperaţiunilor pe piaţa valutar ă are loc prin vânzare/cumpărare de valută în cont.

Operaţiunile pieţei valutare sunt efectuate în scop comercial,financiar, de acoperire a riscului valutar, speculativ sau pentru corecţiacursului valutar. În primul caz ( scop comercial ), preschimbarea valutelor se face pentru reglementarea plăţilor şi încasărilor aferente schimburilor

cu str ăinătatea (de exemplu, încasările obţinute din exportul unei mărfisunt transformate în altă valută pentru a se plăti contravaloarea unuiimport).

Transformarea fondurilor băneşti dintr-o monedă în alta poateavea şi scop financiar , respectiv pentru procurarea sumelor necesare

plăţii ratelor scadente la creditele în valută str ăină; preschimbarea unuicredit exprimat într-o valută str ăină într-un credit exprimat în altă valută; obţinerea sumelor de bani în valută str ăină pentru realizarea deinvestiţii str ăine directe sau investiţii de portofoliu (cumpărarea de

obligaţiuni, acţiuni, bonuri de tezaur etc.); repatrierea profiturilor sau




97

reconversia în monedă naţională a fondurilor investite în str ăinătate;efectuarea de plasamente în valută str ăină sub formă de depozite

bancare; modificarea structurii şi ponderii valutelor deţinute de

băncile centrale în rezervele valutare oficiale etc.Alături de operaţiunile realizate în scop comercial sau financiar,operaţiunile pe piaţa valutar ă pot fi determinate şi de dorinţa realizăriiunor câştiguri din diferenţele de curs înregistrate în diferite momentesau pe diferite pieţe ( scop speculativ).

În condiţiile actuale în care cursurile valutare cunosc fluctuaţiiimportante de la moment la moment, o pondere importantă în ansam-

blul operaţiunilor pe piaţa valutar ă o deţin operaţiunile efectuate în scopul evit ării sau atenuării riscurilor valutare legate de unele tran-

zacţii de import sau export. Nu lipsite de importanţă sunt şi operaţiunile realizate pe piaţa

valutar ă de către băncile centrale în scopul corec ţ iei cursului valutar al monedelor naţionale, prin vânzări/cumpăr ări de valută contra mone-dei naţionale.

Din punctul de vedere al termenului la care are loc virarea banilor în conturile bancare ale celor doi participanţi la tranzacţia valutar ă,există două tipuri de operaţiuni: la vedere şi la termen (tabelul 4.1).

Tabelul 4.1Opera ţ iuni specifice pie ţ ei valutare

Criteriide

clasificareOperaţiunea Caracteristici

1. Mijloacede plată tranzacţio-

nate

a) vânzare-cumpărare devalută în cont;

b) vânzare-cumpărare de

valute efective pe valute încont;

c) vânzare-cumpărare detitluri de credit pe valute încont, valute efective sau petitluri exprimate în altă valută;d) vânzare-cumpărare deDST pe valute în cont sau

efective;

− mişcarea de valute întreconturi;− transportul efectiv al

valutelor (aerian, cale fe-rată etc.) şi virarea sumeiechivalente în cont;− transportul efectiv altitlurilor şi virarea sumeiechivalente în cont sautransportul efectiv al nu-merarului;− se utilizează întotdeauna ovalută de „transmisie”;




98

Tabelul 4.1 (continuare)

Criteriide

clasificareOperaţiunea Caracteristici

2. Termen a) operaţiuni la vedere

b) operaţiuni la termen

– vânzarea-cumpărarea seefectuează la cursul lavedere, virarea în conturi, în48 de ore (2 zile bancarelucr ătoare);

– vânzarea-cumpărareavalutelor, iniţiată în prezent,la curs la termen, mişcarea

sumelor în conturi latermenul convenit (1, 2, 6luni);

3. Scop a) comercial

b) financiar

c) speculativ

d) acoperirea riscului valutar

e) corecţia cursului valutar

– încasările din export,transformate în alte valute

pentru plata importului; – un credit exprimat într-ovalută este schimbat într-uncredit exprimat în altă valută etc.;

– realizarea de câştig dindiferenţe de curs dintre două valute, la momente diferitesau pe pieţe diferite;

– paralel cu contractul co-mercial se iniţiază o opera-ţiune valutar ă de aplatizaresau evitare a pierderii;

– intervenţia băncii centrale

prin vânzări-cumpăr ări devalute.

4.2.1. Operaţiuni la vedere/spot

Caracteristic acestor opera ţ iuni este faptul că vânzarea-cumpă-rarea de valute se efectuează la cursul la vedere, iar virarea banilor în conturi are loc în maximum 48 de ore (2 zile bancare lucr ătoare)de la data tranzac ţ iei. Operaţiunile la vedere sunt efectuate de bancă

în nume propriu sau în numele clienţilor ei.




99

Aceste operaţiuni se fac de regulă în scopul :• obţinerii unei valute necesare unei plăţi internaţionale, în

condiţiile în care în disponibil se află alte valute;• modificării structurii disponibilităţilor în valută potrivit unor

criterii de optimizare în funcţie de evoluţia prezentă şi pro- babilă a cursului valutar;

• obţinerii unui câştig în viitor.Solicitarea unei operaţiuni la vedere poate fi determinată de mai

multe cauze ce decurg din modul de gestionare a fondurilor şi alderulării operaţiunilor comerciale ale firmei. Un prim element dereferinţă îl constituie formarea şi pă strarea disponibilit ăţ ilor valutareale firmei, în condiţiile în care, din diferite motive, în ansambluldisponibilităţilor valutare, valutele în proces de depreciere au o

pondere mai ridicată decât este apreciat ca optim; acestea se pot vinde pe o altă valută (alte valute) apreciată ca mai stabilă sau în proces derepreciere.

Un alt element de avut în vedere în procesul gestionării cores- punzătoare a fondurilor valutare ale firmei îl constituie structura pevalute şi corelarea încasărilor şi pl ăţ ilor. Corelarea strictă a încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută şi la aceeaşi dată sau la date sensibil

apropiate elimină riscul valutar ce poate apărea la încasare ca expor-tator (depreciere) sau la plată ca importator (apreciere). Riscul acţionândnumai asupra soldului celor două operaţiuni combinate, în condiţiile încare încasarea unei valute depăşeşte anumite limite apreciate optimede firmă sau chiar nu este necesar ă în structura valutar ă a acesteia,firma poate solicita vânzarea ei şi cumpărarea la vedere a altor valute,în concordanţă cu operaţiunile comerciale pe care le derulează în prezentsau perspectivă.

În principiu, derularea unei opera ţ iuni la vedere pe pia ţ a valutar ă

presupune: – existenţa unui disponibil (în cont sau în numerar) exprimat înmoneda naţională sau o valută, la nivelul unităţii ce doreşte să ordoneefectuarea unui schimb valutar;

– ordonarea schimbului valutar se face prin completarea unuidocument pus la dispoziţie de bancă în care se trec, alături de infor-maţiile de identificare a persoanei şi contului, valuta vândută, valutacumpărată, cursul (de piaţă sau ferm), suma;

– în baza acestui document, banca procedează la efectuarea

operaţiunii, preluând din contul titularului suma vândută şi virând în




100

cont suma cumpărată, preschimbarea f ăcându-se la cursul zilei sau celordonat (dacă este posibil).

De reţinut că virarea valutei cumpărate nu se face în acelaşi

cont. Conturile se deschid pe tipuri de valute (lei, dolari SUA, yeni japonezi etc.).

Exemplu: Se presupune că o firmă are la un moment dat (To)următoarea situaţie:− are disponibil în cont 100.000 de USD;− peste trei luni (T3) are de achitat un import în euro;− în acest moment cursul este de 1 USD = 1,20 EUR;− specialiştii (inclusiv cursul la termen publicat) estimează oîntărire a euro în raport cu dolarul la un raport de 1 USD = 1,10 EUR.În aceste condiţii, firma decide efectuarea unei opera ţ iuni lavedere în scopul acoperirii riscului de curs valutar (To):− banca, în contul firmei, vinde dolari şi cumpăr ă euro la cursulzilei:

V C100.000 USD 120.000 EUR

la cursul 1 USD = 1,20 EUR

Situaţia peste trei luni:

1) poate confirma estimările specialiştilor, respectiv cursul lavedere peste trei luni poate fi 1 USD = 1,10 EUR, aceastaînsemnând că dacă firma ar fi aşteptat trei luni, pentru100.000 USD ar fi procurat suma de 110.000 EUR. Din

punctul de vedere al firmei ar fi constituit o pierdere,deoarece cu 100.000 USD ar fi cumpărat mai puţini euro.Deci, efectuând operaţiunea la vedere, firma a fost avan-tajată, cumpărând cu 10.000 euro mai mult pentru aceeaşisumă în dolari;

2) sau cursul la vedere peste trei luni ar putea să nu confirmeestimarea specialiştilor, existând două variante: (a) 1 USD =1,05 EUR şi (b) 1 USD = 1,25 EUR.

În varianta (a), preschimbarea ar fi însemnat:V 100.000 USD C 105.000 EUR ceea ce, din punctul de vedere al firmei, ar fi constituit o

pierdere, deoarece cu 100.000 USD ar fi cumpărat mai puţinieuro. Prin operaţiunea la vedere efectuată a cumpărat cu 15.000

EUR mai mult pentru aceeaşi sumă de dolari.




101

În varianta (b):V 100.000 USD C 125.000 EUR ceea ce înseamnă că firma a pierdut şansa să cumpere şi mai

mulţi euro (cu 5.000 mai mult) decât dacă nu ar fi iniţiatoperaţiunea la vedere cu trei luni în urmă.Ideea de reţinut este că firma, în mod cert, a cumpărat mai ieftin

euro în prezent pentru o cheltuială viitoare şi astfel îşi poate planificacu certitudine încasările şi plăţile în valută. De subliniat că operaţiuneala vedere putea fi realizată şi în scop speculativ.

Caracteristic operaţiunilor la vedere este faptul că acestea permitca într-un interval de timp scurt să se „scape” de o valută în suferinţă,în proces de depreciere, procurându-se o valută mai stabilă înmomentul respectiv, denumită şi „valută de refugiu”.

4.2.2. Operaţiuni la termen simple. Contracte forward

În principiu, operaţiunea la termen simplă sau forward const ă în posibilitatea de a realiza o vânzare-cumpărare de valute în pers- pectivă , la un termen dat (1, 2, 3, 6 luni), la cursuri la termen stabiliteîn momentul ini ţ ierii opera ţ iunii.

Avantajele efectuării de operaţiuni la termen simple de către

firme sunt: evitarea sau atenuarea riscului valutar; realizarea uneori decâştig; cunoaşterea anticipată şi certă a fondurilor disponibile angajateîn tranzacţii; iniţierea operaţiunii nu este condiţionată de existenţaunui disponibil în cont în momentul angajării firmei în operaţiune.

Exemplu: Se consider ă că o firmă are de plătit peste şase luni unimport în valoare de 1 mil. USD şi are de încasat 1.200.000EUR, sumă pe care şi-a propus să o utilizeze pentru achitareaimportului. În perspectiva celor şase luni, specialiştii estimează întărirea euro în raport cu dolarul. Firma decide iniţierea uneioperaţiuni la termen simple.Poziţia firmei în momentele To şi T6 este:

To T6

− nu are disponibil− doreşte acoperirea riscului valutar − peste 6 luni are de încasat

1,2 mil. EUR şi de plătit 1 mil. USD

− curs la vedere 1 USD = 1,23 EUR

− are de încasat 1,2 mil. EUR − are de plătit 1 mil. USD− curs la termen 1 USD =

1,15 EUR




102

Banca căreia firma i-a ordonat efectuarea operaţiunii la termenla 6 luni, în momentul To a procedat la:

V C

1.200.000 EUR 1.043.478 USDla cursul la termen (T6) existent în momentul To, respectiv 1 USD =1,15 EUR.

Comentariu:− dacă operaţiunea se efectua la vedere, cei 1,2 mil. euro nu

erau suficienţi pentru acoperirea importului de 1 mil. USD(1,2 mil./1,23 = 975.609 USD);

− iniţiind operaţiunea la termen cu suma încasată din export,firma şi-a acoperit plata importului şi a realizat şi o diferenţă favorabilă de 43.478 USD, câştig efectiv.

Desigur, peste şase luni cursul la vedere poate fi mai mare saumai mic decât cursul la termen la care s-a efectuat operaţiunea.(De exemplu, 1 USD = 1,25 EUR sau 1 USD = 1,30 EUR). Ceeace interesează firma însă este că prin această operaţiune şi-aacoperit riscul valutar şi a realizat şi un câştig, „fixând” rata deschimb EUR/USD.

4.2.3. Swap pe valuteOperaţiunile swap pe valute sunt opera ţ iuni la termen complexe

care permit acoperirea unor angajamente (datorii) existente la untermen dat, exprimate într-o anumit ă valut ă , f ăr ă ca la termenul dat

structura angajamentelor şi disponibilit ăţ ilor exprimate în cele două valute utilizate în efectuarea opera ţ iunii la termen complexe să se

schimbe.Prin modul în care sunt iniţiate şi are loc derularea lor, opera-

ţiunile la termen complexe pot fi foarte diferite. Alegerea unei tehnicisau a alteia este o problemă de specialitate şi este determinată de osuită de factori determinaţi de evoluţia pieţei valutare sau de scopul şi

perioada pentru care se iniţiază operaţiunea. De regulă, în solicitareaefectuării operaţiunilor la termen complexe, firmele nu indică şimetoda, aceasta urmând a fi aleasă de banca specializată, potrivitmomentului conjunctural.

Exemplu: O firmă are în momentul T1 un disponibil de 1 mil.USD şi în acelaşi moment are de achitat 1,2 mil. EUR, în

condiţiile în care peste 3 luni are de încasat 1,2 mil. EUR şi are




103

de plătit un import de 1 mil. USD. Poziţia firmei în cele două momente este:

T1 T3

– are disponibil 1 mil. USD – are de încasat 1,2 mil. EUR – are de achitat 1,2 mil. EUR – are de plătit 1 mil. USDCursurile pe piaţa valutar ă sunt:

T1 T3 – curs la vedere – curs la termen1 USD = 1,22 EUR 1 USD = 1,15 EUR Derularea de bancă a operaţiunii swap în momentul T1:

– vinde 1 mil. USD la cursul 1,22 EUR V 1.000.000 USD C 1.220.000 EUR

(cu aceşti bani, firma îşi achită datoria de 1,2 mil. EUR dinmomentul T1 şi realizează un câştig de 20.000 EUR);

– în acelaşi timp, banca face şi o operaţiune la termen la cursul1 USD = 1,15 EUR V 1.200.000 EUR C 1.043.478 USDPrin operaţiunea la termen, în mod ferm, firma va achita 1 mil.USD din încasarea sumelor în euro, realizând şi un câştig de43.478 USD (1.043.478 – 1.000.000 USD).Comentariu:

– firma şi-a onorat obligaţiile de plată în cele două momente (T1şi T3) din propriile fonduri;

– are siguranţa evitării riscurilor valutare; – poate realiza şi un câştig; – desigur, cursul la vedere peste 3 luni poate fi altul, mai avan-tajos decât cel la termen, dar operaţiunea la termen i-a permisacoperirea riscului în mod ferm.

Prin urmare, operaţiunile de swap pe valute sunt caracterizate prin:− cumpărarea şi vânzarea simultană a aceleiaşi monede, dar latermene/maturităţi diferite;− o sumă dată, denominată într-o monedă este cumpărată contra

altei monede cu data valutei la vedere sau la termen şi simultan estevândută contra aceleiaşi monede, dar cu data valutei diferită;

− deoarece contractarea vânzării şi cumpăr ării de monede seefectuează exact în acelaşi timp, riscul de curs valutar este eliminat;

− există numai o diferenţă care apare privind plăţile, ea fiinddeterminată de diferenţa între cursul la vedere şi cursul la termen, de

exemplu punctele swap.




104

4.2.4. Operaţiuni de hedging

Bazate pe principiile tehnicii acoperirii la termen, operaţiunile

de hedging se particularizează prin aceea că , în paralel cu desf ă- şurarea contractului de vânzare interna ţ ional ă , firma efectuează uncontract cu banca specializat ă de a efectua în numele şi pe riscul ei oopera ţ iune la termen, în anumite condi ţ ii, în scopul de a se pune laad ă post fa ţă de evolu ţ ia probabil ă , nedorit ă a unei monede şi în unelecazuri, de a ob ţ ine şi un câ ştig.

Denumirea de „operaţiune hedging ” este pur convenţională, pentrucă orice tip de tehnică de a evita sau aplatiza riscul valutar este o

operaţiune de acoperire, de hedging (acoperire, adă postire, engl.).Asigurarea desf ăşur ării eficiente a unei operaţiuni de hedging presupune din partea firmei solicitatoare:

− să deţină (sau să poată obţine prin consultarea specialiştilor)informaţiile necesare pentru a putea opta, potrivit momentuluiconjunctural dat, pentru o operaţiune la termen obişnuită sau ooperaţiune hedging;

− asigurarea unei paralele între derularea contractului de vân-zare internaţională şi derularea operaţiunii de hedging – ter-menele de închidere a celor două operaţiuni să se suprapună sau să fie cât mai apropiate;

− marja de curs valutar în limita căreia solicită băncii efectuareaoperaţiunii de hedging să fie optim stabilită, astfel încât ope-raţiunea să poată fi realizată şi să aducă şi un câştig;

− să îşi asume toate consecinţele ce decurg din rezilierea con-tractului sau din decalarea plăţilor.

Exemplu: O firmă a contractat (în momentul To) un import din

Franţa în valoare de 2.000.000 euro. În momentul confirmăriicomenzii, cursul dolar SUA – euro era 1 USD = 0,80 EUR.Importul urmează să fie achitat peste 4 luni (T4) în euro. La data

plăţii (T4), f irma va avea disponibil 2 mil. USD. Dată fiindinstabilitatea pe piaţa financiar-valutar ă, firma solicită bănciispecializate, asumându-şi totodată suportarea consecinţelor legatede rezilierea contractului sau de decalarea plăţilor, să cumpereeuro în numele ei în momentul în care un dolar va cota pe pia ţă

peste 1 euro.




105

Deci, situaţia întreprinderii este:To T4

– nu are disponibil – are 2 mil. USD disponibil

– are 2 mil. EUR de achitat peste 4 luni – curs la vedere – curs la termen1 USD = 0,80 EUR 1 USD = 0,98 EUR Banca specializată, urmărind evoluţia cursului euro pe piaţă,realizează succesiv două operaţiuni la termen simple, „prinzând”momentele în care cursul la termen pentru data T4 specificată defirmă a fost peste 1 USD = 1 EUR; prima operaţiune a fost f ăcută la 1 USD = 1,01 EUR, iar următoarea, la 1 USD = 1,05 EUR.

Ambele operaţiuni la termen au fost efectuate la momentul T4,astfel că în momentul efectuării plăţii firma va achita cele2 mil. EUR la o sumă exprimată în dolari mai mică decât ceaanticipată în momentul To (calcule rotunjite).Desigur, pe parcursul celor 4 luni, banca s-ar putea să nu„prindă” momente în care cursul să fi depăşit 1 USD = 1 EUR.În acest caz, nu ar fi dat curs operaţiunii, pentru că băncile exe-cută operaţiuni numai în conformitate cu ordinele date de client.Suma în dolari anticipată în momentul To, necesar ă plăţii celor

2 mil. euro, ar fi fost de 2.500.000 USD (2 mil. : 0,80). Suma îndolari efectiv utilizată pentru procurarea celor 2 mil. EUR la cursulla termen a fost 990.099 (1 mil. : 1,01) şi 952.380 (1 mil. : 1,05),respectiv 1.942.479 USD. Rezultă că firma s-a acoperit latermen împotriva aprecierii euro, realizând totodată un câştig învalută de 67.530 USD (rezultat din efortul valutar mai micexprimat în dolari pentru procurarea de euro).De la bun început, trebuie precizat că firma avea posibilitatea înmomentul To de a alege una din cel puţin trei variante:

– să iniţieze, imediat după încheierea contractului, o operaţiunela termen simplă, cu termen T4, vânzând potrivit cursului latermen din momentul To dolari contra euro pentru momentulT4. Dar, se admite ipoteza că în momentul To euro manifestă otendinţă de întărire şi, astfel, cursul la termen apărea neavantajosdin punctul de vedere al interesului firmei;

– consultând specialiştii, primeşte informaţia potrivit căreiaaprecierea euro din momentul To este pasager ă. În acest caz, vaopta pentru soluţia ca operaţiunea la termen să fie iniţiată relativmai târziu, în clipa în care euro va începe să se deprecieze.




106

Apelând la această variantă, firma realizează atât o acoperirefaţă de riscul valutar, cât şi un câştig. Deci, a optat pentru o ope-raţiune de hedging;

– să nu iniţieze nicio operaţiune, urmând să achite 2 mil. euro prin vânzarea dolarilor la cursul la vedere din momentul T4.De evidenţiat faptul că, operaţiunea de hedging, deşi se bazează

pe principiile operaţiunilor la termen, se particularizează prin aceea că operaţiunea nu este iniţiată decât în limitele unui curs dat. În cazulexemplului prezentat, operaţiunea era condiţionată de înregistrarea pe

piaţă a unui curs al euro de peste 1 EUR pentru 1 USD. În acest con-text, stabilirea cursului limită faţă de care să se iniţieze operaţiunea deacoperire la termen în cadrul hedging-ului are o importanţă deosebită pentru reuşita operaţiunii.

Din cele prezentate, reiese că în practică, tipurile de operaţiuniefectuate pe piaţa valutar ă sunt foarte diverse, putându-se realiza deseorioperaţiuni combinate, cu un grad de complexitate mare.

CONCEPTE-CHEIE

• pia ţ a valutar ă • pia ţ a valutar ă interna ţ ional ă

• opera ţ iune la vedere/spot

• opera ţ iune la termen simpl ă /forward • swap pe valute

• opera ţ iune de hedging TESTE DE AUTOVERIFICARE

Stabili ţ i dacă următoarele enun ţ uri sunt adevărate sau false:1. Operaţiunile la termen se caracterizează prin faptul că vânzarea-

cumpărarea valutelor este iniţiată în prezent la cursuri la termen, iar mişcarea sumelor are loc la termenul convenit.

2. Operaţiunea valutar ă prin care se urmăreşte realizarea de câştig dindiferenţa de curs dintre două valute în două momente diferite este

definită ca o operaţiune cu scop comercial.3. Operaţiunile pe piaţa valutar ă pot fi efectuate în scop comercial,

financiar, speculativ, de acoperire a riscului valutar sau de corecţiea cursului valutar.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate: 4. Piaţa valutar-financiar ă internaţională este un termen generic care

cuprinde ansamblul relaţiilor care iau naştere:a) în procesul de plasare, atragere şi convertire a fondurilor a

căror sfer ă de desf ăşurare, mişcare depăşeşte cadrul naţional;




107

b) în marile centre financiar-valutare New York, Londra şi Tokyo,care s-au suprastructurat pe pieţele valutar-financiare naţionale;

c) în cadrul operaţiunilor comerciale, necomerciale şi financiare

pe care le dezvoltă o ţar ă cu restul ţărilor lumii.5. În cazul tranzacţiilor valutare la vedere ( spot ) se utilizează cursuri

la vedere, iar virarea banilor în conturi are loc într-un interval de:a) câteva ore, în aceeaşi zi;

b) în 24 de ore, a doua zi;c) în 48 de ore, peste două zile;d) în 72 de ore, peste trei zile;e) cel târziu la o lună de la efectuarea tranzacţiei.

6. Organizarea şi funcţionarea unei pieţe valutare presupun întot-deauna următoarele elemente:(1) Banca Reglementelor Internaţionale;(2) instituţii specializate de intermediere a tranzacţiilor;(3) Fondul Monetar Internaţional;(4) reglementări valutare;(5) instituţii de supraveghere;(6) coduri de conduită.a) (1) + (2) + (6);

b)

(2) + (3) + (4);c) (2) + (4) + (5).

7. Piaţa valutar ă este piaţa pe care se vând şi se cumpăr ă valute şi pecare intervine banca centrală prin vânzări şi cumpăr ări de valute, în primul rând, pentru:

a) a mări rezervele valutare oficiale; b) a influenţa cursul monedei naţionale în raport cu monedele

str ăine;c) pentru a promova în acest fel politica monetar ă antiinfla-

ţionistă.Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:

8. ………….. nu are o structur ă organizaţională fixă (de exemplu, oclădire), ci se constituie ca un ansamblu de relaţii, conexiuni stator-nicite prin sisteme electronice între cei ce efectuează tranzacţii cuvalute la nivel global.

R ăspunsuri: 1. (adevărat); 2. (fals); 3. (adevărat); 4. (a); 5. (c); 6. (c);7. (b); 8. (Piaţa valutar ă).




108


1. Descrieţi modul de organizare şi funcţionare a unei pieţe valutare

naţionale.2. Exemplificaţi câteva tipuri de tranzacţii care determină recurgereala operaţiuni pe piaţa valutar ă.

3. Criterii de clasificare a operaţiunilor specifice pieţei valutare.4. Pentru a achita un import, un importator cumpăr ă de la o bancă

suma de 100.000 USD la cursul zilei de 1 USD = 2,8950 RON.Identificaţi ce tip de operaţiune valutar ă a efectuat din punctul devedere al mijlocului de plată folosit, termenului şi scopului.

5. Un exportator, pentru a-şi acoperi riscurile ce ar rezulta din evo-

luţia monedei franci elveţieni în care a încheiat contractul comer-cial, cumpăr ă la 3 luni suma de 100.000 franci elveţieni contradolari americani la cursul de 1 USD = 1,40 SFR. La termen, preţulla vedere pe piaţă a fost 1 USD = 1,50 SFR. Ce tip de operaţiune afost efectuată şi în ce scop? Luând în considerare cursul la vederedin momentul închiderii operaţiunii la termen, cum poate fi apreciată operaţiunea?




109

5. PIAŢA MONETAR Ă. EUROPIAŢA

5.1. Piaţa monetară – abordare conceptuală 5.2. Segmente specifice pieţei monetare naţionale

5.2.1. Piaţa interbancară 5.2.2. Piaţa instrumentelor financiare

5.3. Piaţa eurovalutelor – evoluţie, operaţiuni, participanţi

Pieţele monetare naţionale permit finanţarea şi fructificarea fon-durilor disponibile în monedă naţională pe termen scurt, precum şiexercitarea de către banca centrală din ţara respectivă a politicii monetare.

Creşterea şi diversificarea nevoilor de finanţare pe termen scurt,oportunităţile de plasament apărute în alte ţări sau valute, precum şireglementările în domeniu au condus la dezvoltarea pieţei monetareinternaţionale, ca o prelungire a pieţelor monetare naţionale.

Piaţa monetar ă internaţională este unul din cele mai importantesegmente ale pieţei valutar-financiare internaţionale, pe care au loctranzacţii cu scadenţa până la un an de zile. În prezent, în ansamblul

pieţei monetare internaţionale, rolul predominant revine pieţei euro-valutelor, piaţă relativ recentă, care permite operarea într-un cadrudereglementat. La fel ca şi celelalte segmente ale pieţei valutar-finan-ciare internaţionale, piaţa eurovalutelor cuprinde mai multe componentecare s-au diversificat şi adâncit pe măsur ă ce operaţiunile cu eurovalute

s-au dezvoltat. Principalii participanţi pe piaţa eurovalutelor sunteurobăncile, care au un rol important atât în atragerea, respectiv plasarea de fonduri, cât şi în tranzacţionarea instrumentelor financiare.

5.1. Pia ţ a monetar ă – abordare conceptual ă

Piaţa monetară cuprinde ansamblul rela ţ iilor ce iau na ştereîntre persoane fizice şi persoane juridice în procesul atragerii şi

plasării de fonduri pe termen scurt (până la un an), precum şi

institu ţ iile şi reglement ările legate de derularea acestor tranzac ţ ii.




110

De-a lungul timpului, piaţa monetar ă a cunoscut diversificareainstrumentelor negociate şi segmentelor caracteristice, precum şi sporireagradului de lichiditate, prin creşterea volumului tranzacţiilor efectuate.

Numărul instrumentelor şi segmentelor asociate pieţei monetare, precumşi gradul de lichiditate al acesteia pot diferi de la o ţar ă la alta, sau de la unmoment la altul, în funcţie de maturitatea pieţei. Astfel, în ţăriledezvoltate, instrumentele, tehnicile utilizate şi segmentele pieţei monetaresunt mai numeroase decât în ţările în dezvoltare. De asemenea, gradul delichiditate al pieţei este mai ridicat, volumul operaţiunilor derulate pe

pieţele monetare din ţările dezvoltate fiind important (ceea ce înseamnă că pieţele respective se caracterizează prin „adâncime”). În prezent, încondiţiile globalizării şi inovaţiilor financiare, a creşterii interdepen-denţelor între diferitele segmente ale aceleaşi pieţe sau între compo-nentele mai multor pieţe, uneori „graniţele” care separ ă segmentele

pieţei financiare „se subţiază”, astfel încât delimitările dintre ele nu maisunt atât de precise. De exemplu, aşa cum se va detalia ulterior, piaţamonetar ă poate constitui suportul acordării de credite pe termene mediişi lungi, prin tehnica creditelor rotative.

Unul din criteriile de clasificare a pieţelor monetare are în vederecadrul în care se efectuează operaţiunile. Conform acestui criteriu se

disting pieţele monetare naţionale şi piaţa monetar ă internaţională.Pieţele monetare naţionale sunt pie ţ ele în care opera ţ iunile serealizează , de obicei, în moned ă na ţ ional ă , iar tranzac ţ iile sunt destinate prioritar satisfacerii nevoilor de fonduri pe termen scurt alediferitelor entit ăţ i dintr-o ţ ar ă sau fructificării fondurilor disponibile

pe termen scurt. Piaţa monetar ă naţională funcţionează indiferent dacă moneda ţării respective este convertibilă sau neconvertibilă. Piaţamonetar ă naţională, în acelaşi timp, se identifică ca un spaţiu în care banca centrală a ţării îşi exercită direct sau indirect politica monetar ă

la nivel naţional. Rata dobânzii la care sunt efectuate tranzacţiile – carată a dobânzii practicată la nivel naţional – este influenţată şisupravegheată de banca centrală a ţării respective.

Principalii participanţi pe pieţele monetare naţionale sunt: bancacentrală, băncile comerciale, autorităţi guvernamentale sau locale, fir-mele, brokerii.

Banca central ă reglementează modul de funcţionare a pieţeimonetare naţionale, stabilind o serie de prevederi, cum ar fi: organizarea

pieţei monetare; instituţiile eligibile pentru a participa pe piaţa monetar ă;

tipurile de operaţiuni derulate pe piaţă; activele care urmează a fi




111

negociate; instrumentele de politică monetar ă utilizate; regulile carestau la baza desf ăşur ării tranzacţiilor pe piaţa monetar ă.

Exemplificativ, în caseta 5.1, sunt prezentate unele extrase

privind reglementarea operaţiunilor de piaţă monetar ă efectuatede Banca Naţională a României şi facilităţile de creditare şi dedepozit acordate de aceasta băncilor.

Caseta 5.1

Prin Regulamentul nr. 1 din 30 martie 2000 privind operaţiunilede piaţă monetar ă efectuate de Banca Naţională a României şifacilităţile de creditare şi de depozit acordate de aceasta băncilor suntstabilite:

• tipurile operaţiunilor de piaţă monetar ă şi condiţiile în careBanca Centrală efectuează asemenea operaţiuni cu băncile;• facilitatea de creditare, respectiv condiţiile de acordare acreditelor lombard şi modul de garantare a acestora;• facilitatea de depozit şi condiţiile de acceptare a depozitelor constituite de bănci la Banca Naţională a României.

Opera ţ iunile de pia ţă monetar ă se execută la iniţiativa BănciiCentrale şi implică următoarele tranzacţii:

• cumpăr ări/vânzări reversibile – repo/reverse repo – de active

eligibile pentru tranzacţionare;• acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentrugarantare;• vânzări/cumpăr ări de active eligibile pentru tranzacţionare;emitere de certificate de depozit;• swap valutar;• atragere de depozite. Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare sunt

titlurile de stat, certificatele de depozit emise de Banca Naţională a

României, precum şi alte categorii de active eligibile negociabile,stabilite în baza unei hotărâri a Consiliului de Administraţie alBăncii Naţionale a României.

Participan ţ ii eligibili sunt băncile persoane juridice române,

sucursalele din România ale băncilor persoane juridice str ăine şi

casele centrale ale cooperativelor de credit.Scaden ţ a operaţiunilor de piaţă monetar ă nu poate fi mai mare

de 90 zile calendaristice, cu excepţia emiterii de certificate dedepozit, pentru care scadenţa maximă este de un an.




112

Regulamentul stabileşte modul de desf ăşurare a opera ţ iunilor de pia ţă monetar ă prin intermediul licitaţiei, etapele operaţionaleale procedurii de licitaţie, respectiv anunţarea licitaţiei şi modul de

realizare a acesteia, condiţiile şi modul de transmitere a ofertelor de participare la licitaţie de către băncile interesate, metodele de alocareşi anunţarea rezultatelor.

Prin facilit ăţ ile permanente – facilitatea de creditare şi facilitatea de depozit – băncile pot obţine lichiditate pe termenfoarte scurt, respectiv îşi pot valorifica excesul de lichiditate, princonstituirea de depozite la Banca Naţională a României.

Sursa: Extras din Regulamentul nr. 1 din 30 martie 2000, publicat în

„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 142, 5 aprilie 2000.

Prin intermediul pieţei monetare, banca centrală implementează politica monetar ă, influenţând şi supraveghind masa monetar ă încirculaţie (inclusiv nivelul ratei dobânzii pe ansamblul economiei). Înacest scop, banca centrală are la dispoziţie o serie de instrumente spe-cifice, cum ar fi rata dobânzii de referinţă sau operaţiuni pe piaţadeschisă (open market ).

Până în anii 1980, taxa oficială a scontului reprezenta dobândade referinţă în majoritatea sistemelor bancare naţionale. Taxa oficială a scontului este rata dobânzii pe care banca centrală o percepe asupratitlurilor de credit pe termen scurt prezentate de băncile comercialecare doreau să-şi reîntregească fondurile. Prin mărirea sau micşorareataxei oficiale a scontului, banca centrală influenţa masa monetar ă încirculaţie şi nivelul ratei dobânzii.

De exemplu, se presupune că un cumpăr ător nu poate să achitemarfa la livrare, oferind vânzătorului un titlu de credit (cambie,

bilet la ordin) prin care se angajează că la un anumit termen(scadenţă) va plăti contravaloarea mărfii. Dacă, în intervalul detimp dintre momentul livr ării şi data scadenţei, vânzătorul arenevoie de fondurile înscrise pe titlu poate să solicite scontareaacestuia unei bănci comerciale. Prin operaţiunea de scontare,

banca comercială plăteşte vânzătorului valoarea nominală atitlului mai puţin dobânda (scontul), calculată din momentulscontării până la data scadenţei. La rândul său, banca comer-cială, dacă doreşte să-şi reîntregească suma de bani investită în

cumpărarea titlului, poate să-l resconteze (să-l vândă) băncii




113

centrale. Rata dobânzii, aplicată de banca centrală pentru efectuareaoperaţiunii de rescontare, se numeşte taxa de rescont sau taxa ofi-cială a scontului. Prin manevrarea taxei oficiale a scontului banca

centrală are posibilitatea să modifice nivelul masei monetare încirculaţie şi să influenţeze rata dobânzii. Astfel, dacă banca centrală doreşte să stimuleze creditul, atunci micşorează taxa oficială ascontului, care se concretizează în micşorarea ratei dobânzii apli-cate de băncile comerciale la creditele acordate şi în creştereamasei monetare din circulaţie. Invers, dacă doreşte să frânezecreditul şi să micşoreze masa monetar ă în circulaţie, măreştetaxa oficială a scontului.Începând cu anii 1980, odată cu diversificarea instrumentelor de

politică monetar ă, treptat, ţările au procedat la stabilirea unei dobânzi dereferinţă asemănătoare taxei oficiale a scontului, dar bazată pe un altmecanism. Fiecare ţar ă stabileşte instrumentul financiar reprezentativ acărui rată a dobânzii stă la baza definirii dobânzii de referinţă.

Altă modalitate prin care banca centrală poate să modificenivelul masei monetare în circulaţie o constituie operaţiunile pe piaţadeschisă (open market ). În principiu, aceste operaţiuni constau învânzarea/cumpărarea de către banca centrală a unor instrumentefinanciare eligibile (în general, titluri de stat), ceea ce are ca efectrestrângerea sau lărgirea masei monetare.

De exemplu, dacă banca centrală cumpăr ă de pe piaţă titluri destat, atunci are loc o alimentare cu lichidităţi şi, implicit, creş-terea masei monetare. Invers, dacă vinde pe piaţă titluri de stat,se retrage din circulaţie o cantitate de monedă şi, deci, se reducenivelul masei monetare în circulaţie.

Băncile comerciale sunt participanţi importanţi pe piaţa monetar ă,având un rol major atât în efectuarea de tranzacţii în nume propriu,cât şi în operaţiunile de intermediere. Un segment important al pieţeimonetare este piaţa interbancar ă, rezervată în exclusivitate băncilor.Pe această piaţă, băncile cu surplus de lichidităţi pe termen scurtîmprumută fonduri băncilor cu deficit de lichidităţi tot pe termen scurt.Pentru a obţine fonduri pe termen scurt, băncile comerciale pot emiteşi certificate de depozit, care pot fi cumpărate tot de bănci sau alteinstituţii financiare (când valoarea minimă unitar ă de tranzacţionareeste mare) sau de alţi clienţi (inclusiv persoane fizice), când sumaînscrisă pe certificat este mai mică. Băncile comerciale pot acţiona şiîn calitate de brokeri, atunci când intermediază o serie de operaţiuni,cum ar fi plasamentele de efecte comerciale realizate de marile firme.




114

Autorit ăţ ile guvernamentale sau locale utilizează piaţa mone-tar ă pentru a-şi procura fondurile necesare pe termen scurt, ca urmarea decalajelor valorice şi în timp care apar între încasări şi plăţi.

Firmele recurg la piaţa monetar ă pentru a-şi plasa fonduriletemporar disponibile pe termen scurt şi a-şi acoperi nevoile de finan-ţare pe termen scurt. Aceste operaţiuni se pot realiza fie prin intermediul

băncilor comerciale, fie în mod direct, atunci când emit efecte comer-ciale. Fondurile temporar disponibile pe termen scurt pot fi fructificate

prin constituirea de depozite la bănci, cumpărarea de certificate de depozitemise de bănci sau titluri de stat. Nevoile de finanţare pe termen scurt

pot fi acoperite prin obţinerea de credite bancare sau fructificareadepozitelor la termen constituite anterior. De asemenea, în cazul încare au vândut mărfurile pe credit comercial, pot vinde titlurile decredit aferente mărfurilor comercializate unei bănci. În cazul în carefirmele au un standing recunoscut şi nu doresc să recurgă la credite

bancare se pot finanţa direct pe piaţă, emiţând efecte comerciale.În sinteză, importan ţ a pie ţ ei monetare na ţ ionale constă în aceea că: – permite finanţarea pe termen scurt a diferitelor entităţi econo-

mice şi a autorităţilor guvernamentale prin emiterea sau/şi vânzarea deînscrisuri financiare pe termen scurt (vânzarea titlurilor de credit, emiterea

de certificate de trezorerie, emiterea de efecte comerciale etc.); – facilitează gestiunea mai eficientă a lichidităţii financiare adiferitelor entităţi (firme, bănci comerciale), care îşi pot plasa fonduriledisponibile pe termen scurt şi astfel să le fructifice sau pot atragefonduri atunci când sunt în lipsă de lichidităţi;

– constituie un spaţiu relaţional în cadrul căruia banca centrală îşi exercită politica monetar ă şi supravegherea masei monetare prinintervenţiile pe această piaţă (politica dobânzii de referinţă, politicaopen market – a pieţei deschise etc.).

5.2. Segmente specifice pie ţ ei monetare na ţ ionale

Operaţiunile pieţei monetare pot îmbr ăca atât forma tradiţională a plasării fondurilor sub formă de depozite în conturi (pe diferite pe-rioade – 1, 2, 3 luni etc.) şi atragerii de credite, cât şi prin intermediulutilizării titlurilor financiare pe termen scurt. În funcţie de participanţişi/sau titlurile tranzacţionate, piaţa monetar ă cuprinde două mari seg-mente: piaţa interbancar ă şi piaţa titlurilor financiare pe termen scurt

(instrumentelor financiare). La rândul său, piaţa titlurilor financiare pe




115

termen scurt cunoaşte o segmentare mai largă sau mai restrânsă, înfuncţie de tipurile de titluri negociate. Segmentele cele mai largr ăspândite sunt: piaţa certificatelor de trezorerie, piaţa certificatelor de

depozit, piaţa scontului, piaţa efectelor comerciale.

5.2.1. Piaţa interbancară

Este, în esenţă, o piaţă rezervată băncilor comerciale. Lasfâr şitul zilei, unele bănci înregistrează un surplus de lichiditate înraport cu obligaţiile de plăţi şi credite din zilele următoare, în timp cealte bănci înregistrează deficit de lichidităţi. Drept urmare, unele bănciîmprumută alte bănci sau constituie depozite la alte bănci.

Tranzacţiile se efectuează prin conturile deschise de băncilecomerciale la banca centrală. Odată cu introducerea tehnologiilor informaţionale, astfel de operaţii se efectuează pe tot parcursul uneizile bancare lucr ătoare. Rata dobânzii la care se lucrează pe această

piaţă este denumită rata dobânzii interbancare. Scadenţa operaţiunilor poate fi de o zi, câteva zile sau, mai rar, câteva luni.

Tehnica atragerii şi plasării depozitelor presupune cotarea uneirate a dobânzii la care banca este dispusă să primească depozite (maimică, pe care o plăteşte) şi o rată a dobânzii, la care doreşte să împru-mute, să plaseze fonduri (mai mare, pe care o încasează). În momentulîn care sunt urmărite cotaţiile celor două rate ale dobânzii perechi afişatede o bancă, situaţia este inversă, respectiv, o altă bancă interesată poatesă efectueze plasamente (depozite) la rata dobânzii mai mică şi să seîmprumute la rata dobânzii mai mare. Diferenţa dintre cele două ratede dobândă se numeşte marjă de dobândă sau spread şi permite bănciisă obţină un profit şi să-şi acopere cheltuielile cu derularea operaţiuniişi riscurile pe care le incumbă. Nivelul marjei de dobândă este şi un

indicator al gradului de concurenţă existent în sistemul bancar unde seaplică. Cu cât acest nivel este mai mare, cu atât concurenţa în sistemul bancar respectiv este mai mică şi, invers, o marjă de dobândă mică reflectă un sistem bancar competitiv.

Operaţiunile pe piaţa interbancar ă şi, în general, pe pieţelemonetare actuale se derulează prin intermediul sistemelor informaticemoderne de tranzacţionare, f ăr ă să existe un loc fizic, un spaţiu în caresă aibă loc tranzacţiile. Operatorii bancari intr ă în relaţii şi decid efec-tuarea tranzacţiilor prin intermediul telefonului, faxului, computerului

(Internetului). Dezvoltarea tehnologiei informaţionale a avut un impact




116

puternic asupra activităţii bancare, băncile putând să dispună de infor-maţii financiare în mod rapid. De asemenea, acurateţea acestora acrescut, având loc şi diminuarea costurilor de transmitere şi difuzare.

Toate acestea au condus şi la dezvoltarea operaţiunilor interbancare, băncile intrând în contact pe tot timpul zilei.

În ţara noastr ă, piaţa interbancar ă naţională a fost creată în 1996.Cu titlu exemplificativ, în tabelul 5.1 sunt prezentate ratelemedii ale dobânzilor practicate pe piaţa interbancar ă românească în data de 2 şi 3 martie 2006.

Tabelul 5.1

Ratele medii ale dobânzilor pie ţ ei interbancare (ora 11)

– procente pe an –

BUBID BUBOR PERIOADA3.03.2006 2.03.2006 3.03.2006 2.03.2006

1 să ptămână 7,27 7,21 8,74 8,811 lună 7,15 7,15 8,59 8,593 luni 6,82 6,83 8,60 8,606 luni 6,72 6,73 8,63 8,63

9 luni 6,46 6,48 8,50 8,5012 luni 6,46 6,47 8,47 8,47

Sursa: „Bursa”, nr. 44, 6 martie 2006.

După cum se observă din tabel, băncile cotează în mod simultan orată a dobânzii, denumită BUBID, la care sunt dispuse să primească depozite (mai mică, pe care o plătesc) şi o rată a dobânzii BUBOR,la care doresc să împrumute, plaseze fonduri (mai mare, pe care oîncasează). Ratele dobânzii prezentate în tabel sunt o medie aratelor dobânzii pieţei interbancare la data de 2, respectiv 3 martie,ora 11 pentru un interval dat (1 să ptămână, 1 lună, 3 luni etc.).Aceste cotaţii nu sunt oferte ferme decât cu totul întâmplător,reprezentând o medie a situaţiei pieţei în acel moment. De exemplu,

pe 3 martie 2006, rata medie BUBID la depozitele atrase pe osă ptămână a fost de 7,27%, în timp ce rata medie BUBOR pentrudepozitele plasate pe o să ptămână a fost de 8,74%. În acest caz,marja de dobândă este 8,74% – 7,27%, respectiv 1,47%.




117

5.2.2. Piaţa instrumentelor financiare

Piaţa instrumentelor financiare este un termen generic, prin

care se delimitează plasamentele şi atragerile de fonduri pe termen scurt realizate prin tranzac ţ ionarea de diferite instrumente (active) financiare specifice pie ţ ei monetare. Segmentele de piaţă poartă, deregulă, denumirea instrumentului financiar negociat. Instrumentelefinanciare tradiţionale sunt titluri de debit, respectiv reprezintă o datoriea unui ter ţ faţă de posesorul, deţinătorul titlului, iar emiterea şi/sautranzacţionarea acestora se efectuează cu discount respectiv, la emitere,sunt vândute la un preţ sub valoarea lor nominală, iar la scadenţă suntr ăscumpărate de emitent la valoarea lor nominală. Diferenţa între cele

două preţuri, reprezintă câştigul investitorului, ca dobândă la fondurileastfel plasate, aferentă termenului scurs între momentul cumpăr ării şimomentul vânzării.

Tipurile de instrumente financiare negociate pe o piaţă monetar ă naţională pot fi mai multe sau mai puţine, în funcţie de gradul dedezvoltare economico-financiar ă a ţării şi reglementările naţionale înmaterie. În legătur ă cu emiterea şi tranzacţionarea acestor instrumentese disting: pia ţ a primar ă – definită ca ansamblul operaţiunilor privindemiterea şi plasarea lor prima dată şi pia ţ a secundar ă unde, după emitere, sunt tranzacţionate – prin vânzări şi cumpăr ări succesive până la scadenţa lor. Luând în considerare instrumentele financiare, cele maiimportante subsegmente ale pieţei monetare sunt: piaţa certificatelor detrezorerie, piaţa certificatelor de depozit, piaţa scontului, piaţa efec-telor comerciale.

1. Piaţa certificatelor de trezorerie reprezint ă pia ţ a pe care setranzac ţ ionează certificatele de trezorerie emise de autorit ăţ i muni-cipale sau guvernamentale cu scopul de a acoperi diferen ţ ele valorice

şi în timp ce apar între cheltuielile şi veniturile bugetare pe termen scurt . Certificatele de trezorerie reprezintă denumirea generică utilizată în text pentru a desemna debitele autorităţilor guvernamentale saumunicipale, în unele ţări acestea purtând denumiri diferite, cum ar fi,de exemplu, note de trezorerie. Emiterea lor se face, de regulă, deMinisterul Finanţelor Publice sau banca centrală în numele statului şisunt subscrise (cumpărate) de băncile comerciale sau alte instituţiifinanciare special desemnate. După cumpărare, fie sunt păstrate în

portofoliul lor, fie sunt plasate pe piaţa secundar ă, fiind cumpărate de

diferite persoane fizice sau persoane juridice.




118

Certificatul de trezorerie atestă debitul autorităţii guvernamentalefaţă de deţinătorii titlului respectiv – bănci, persoane particulare, firme –,care au cumpărat aceste certificate şi care, astfel, au creditat autoritatea

municipală sau statul. Fiind emise de stat se bucur ă de încredere pe piaţa monetar ă. În ţara noastr ă, certificatele de trezorerie sunt emise deMinisterul Finanţelor Publice cu scadenţe, de regulă, până în 3 luni şinu sunt negociabile, în sensul că r ăscumpărarea lor se realizează numai deemitent. Băncile comerciale româneşti sunt principalii subscriitori,

participarea populaţiei fiind modestă.2. Piaţa certificatelor de depozit (CD). Certificatul de depozit

este un înscris care confirmă depunerea unor fonduri exprimate într-omoned ă , pe un termen scurt (de regul ă , 3 luni) la o institu ţ ie financiar ă ,cel mai adesea o bancă. Certificatele de depozit sunt emise, în principal,de băncile comerciale, pentru a atrage fonduri de pe piaţă cu un gradmai mare de stabilitate. În general, CD se emit cu discount, respectiv

băncile emitente le vând sub valoarea nominală, iar, la scadenţă, ler ăscumpăr ă la valoarea nominală. CD pot fi negociabile, în sensul că până la scadenţă pot fi vândute pe piaţa secundar ă altui investitor sau nenego-ciabile, respectiv r ăscumpărarea lor se face doar de instituţia emitentă.

Randamentul operaţiunii se calculează utilizând următoarea

formulă matematică:R = (Pr – Pv)/Pv x 360/n x 100,unde:

R – reprezintă randamentul operaţiunii;Pr – preţul la care se r ăscumpăr ă certificatul de depozit de către

banca emitentă;Pv – preţul la care banca emitentă vinde (la emitere) CD inves-

titorului;n – scadenţa (numărul de zile pentru care este deţinut CD).

În cazul în care CD este vândut/cumpărat pe piaţa secundar ă,randamentul operaţiunii pentru fiecare investitor se determină avândîn vedere preţul la care a achiziţionat certificatul de depozit, preţul lacare l-a vândut şi numărul de zile cât l-a deţinut.

Exemplu: Se consider ă că un investitor achiziţionează cu certificatde depozit cu scadenţa la 3 luni la preţul de 4.900 u.m. Valoareanominală a certificatului de depozit este de 5.000 u.m. Randamentuloperaţiunii se calculează pe baza formulei prezentate astfel:

R = (5.000 u.m. – 4.900 u.m.)/4.900 u.m. x 360/90 x 100 = 8,16%




119

Băncile din ţara noastr ă emit certificate de depozit denominateîn lei şi în unele valute – dolar SUA, euro. În România, nu există o piaţă secundar ă a certificatelor de depozit, băncile emitente putând

însă să le r ăscumpere înainte de scadenţă; în acest caz rata dobânzii plătită investitorului este mult mai mică, comparabilă uneori cu ratadobânzii pentru depozitele la vedere. Pe piaţa românească, CD pot finominative, când pe certificat apare numele investitorului, la scadenţă,

banca emitentă plătind suma de bani cuvenită numai investitoruluirespectiv, şi cu parol ă. În ultimul caz, la scadenţă, plata CD seefectuează în favoarea oricărei persoane care prezintă băncii emitenteCD şi cunoaşte parola (codul) stabilită între bancă şi investitor înmomentul cumpăr ării CD.

3. Piaţa scontului este una dintre primele pieţe monetare apărutede-a lungul istoriei. Pe acest segment sunt tranzac ţ ionate cambii şibilete la ordin, ca înscrisuri emise în baza unei rela ţ ii comerciale încare vânzarea mărfurilor s-a f ăcut pe credit. Deţinătorul lor, încalitate de beneficiar, le poate vinde – sconta – la o bancă comercială înainte de scadenţa titlului. În acest mod îşi poate recupera fondurileinvestite în marf ă înainte de scadenţa înscrisă pe titlu. Suma primită

prin scontare este valoarea nominală a titlului mai puţin scontul,

respectiv dobânda pe intervalul dintre momentul scontării şi scadenţă.Creditul astfel acordat se numeşte credit de scont.În prezent, în forma tradiţională, piaţa scontului se regăseşte

numai în Marea Britanie şi Spania, în celelalte ţări fiind abandonată.În ţara noastr ă, deşi sunt utilizate cambii şi bilete la ordin, nu există o

piaţă a scontului; băncile comerciale româneşti scontează însă cambiişi bilete la ordin denominate în valute str ăine, ca titluri emise în cadrultranzacţiilor comerciale cu str ăinătatea derulate de agenţii economiciromâni.

4. Piaţa efectelor comerciale (commercial papers). În uneleţări, instituţiile financiare şi marile companii emit efecte comerciale pecare le vând direct diferiţilor investitori, cu scopul atragerii de fonduri

pe termen scurt. Aceste efecte comerciale, în esenţă, sunt bilete laordin, care se emit în baza credibilităţii emitentului şi nu în baza uneitranzacţii comerciale ca în cazul cambiilor şi biletelor de ordin, cum seîntâmplă în mod curent. Se vând la emitere cu discount şi se r ăscum-

păr ă la valoarea nominală.O prezentare sintetică a principalelor segmente ale unei pieţe

monetare naţionale este redată în tabelul 5.2.




120

Tabelul 5.2

Principalele segmente ale unei pie ţ e monetare na ţ ionale – schemă de principiu –

1. Piaţa interbancară

2. Piaţa instrumentelorfinanciare

2.1. Piaţa certificatelor de trezorerie

2.2. Piaţa certificatelor de depozit

2.3. Piaţa scontului

2.4. Piaţa efectelor comerciale

– segmentul pieţei monetare unde băn-cile cu surplus de lichidităţi pe termenscurt împrumută fonduri băncilor cudeficit de lichidităţi tot pe termen scurt;

– delimitează plasamentele şi atragerilede fonduri pe termen scurt în bazatranzacţionării de diferite instrumentefinanciare specifice pieţei monetare;

– piaţa pe care se tranzacţionează certifi-catele de trezorerie emise de autorităţimunicipale sau guvernamentale cu scopulde a acoperi diferenţele valorice şi întimp ce apar între cheltuielile şi veni-turile bugetare pe termen scurt;

– piaţa pe care se emit şi se tranzac-ţionează certificate de depozit;

– piaţa pe care se tranzacţionează cambiişi bilete la ordin, ca înscrisuri emise în

baza unei relaţii comerciale în carevânzarea s-a f ăcut pe credit;

– piaţa pe care se tranzacţionează efectecomerciale.

Cele prezentate reprezintă principalele tipuri de active financiarenegociate pe diferite pieţe monetare ale lumii. Însă, în funcţie degradul de maturitate, pe pieţele monetare naţionale se pot emite şi altetipuri de titluri sau se pot efectua şi alte tipuri de tranzacţii, cum ar fiacordurile de r ăscumpărare – REPO (contracte de vânzare a unor ins-trumente financiare încheiate la un anumit preţ cu obligaţia vânză-torului de a r ăscumpăra de la cumpăr ător activele respective la o dată ulterioar ă la un preţ, de regulă, mai mare).

În România, piaţa monetar ă a fost creată după 1990, odată curestructurarea sistemului bancar. Deşi au existat preocupări, totuşi

piaţa monetar ă din România este mai puţin dezvoltată în comparaţiecu unele dintre pieţele monetare din ţările dezvoltate în ceea ce pri-

veşte instrumentele negociate pe piaţă, valoarea operaţiunilor, tehnicile




121

utilizate pe piaţă, modalităţile de intervenţie a Băncii Naţionale pe piaţa monetar ă etc. Investitorii din România au la dispoziţie o gamă mai restrânsă de instrumente financiare decât cei din ţările cu pieţe

monetare mature, posibilităţile de a opta pentru diferite plasamente pe piaţa monetar ă fiind relativ limitate.

Exemplu: Se presupune că o firmă din România are un dispo-nibil temporar de 300 milioane lei pe care îl va utiliza peste treiluni pentru plata unei datorii. În intervalul de trei luni pe care îlare la dispoziţie până la plata datoriei, firma respectivă poate să fructifice cele 300 milioane de lei efectuând, prin intermediulunei bănci, operaţiuni pe piaţa monetar ă, cum ar fi: constituireaunui depozit bancar cu scadenţa la trei luni, cumpărarea decertificate de trezorerie sau investirea în certificate de depozit totcu scadenţa de trei luni. În alegerea tipului de plasament, firmaţine cont de caracteristicile fiecărei forme de investire. Astfel, înunele ţări dezvoltate, certificatele de depozit pot fi negociate pe

piaţa secundar ă, ceea ce înseamnă că deţinătorii lor pot să levândă înainte de scadenţă altor investitori, încasând dobândaaferentă intervalului de timp cât au deţinut certificatele respec-tive. În cazul depozitelor la termen, dacă deponenţii respectivi

au nevoie de fondurile investite înainte de scadenţă, vor încasa odobândă mai mică, echivalentă ratei dobânzii bonificate pentrudepozitele la vedere.

5.3. Pia ţ a eurovalutelor – evolu ţ ie, opera ţ iuni, participan ţ i

Piaţa monetară internaţională s-a constituit la nivelul diferitelor ţări, în care sunt localizate centrele financiare interna ţ ionale, undeatragerea şi plasarea de fonduri pe termen scurt se realizează în alte

valute decât moneda na ţ ional ă , asigurând tranzac ţ ii la nivel interna- ţ ional, respectiv, plasamentele unor entit ăţ i dintr-o ţ ar ă sunt utilizate pentru acordarea de fonduri altor entit ăţ i, din alte ţări. Rata dobânzii lacare sunt efectuate tranzacţiile au ca bază de formare ratele dobânzilor din

principalele centre financiare cu care se dezvoltă operaţiuni pe termenscurt şi se delimitează ca rată a dobânzii internaţională.

De-a lungul timpului, ca şi celelalte componente ale pieţeivalutar-financiare internaţionale, piaţa monetar ă internaţională s-a seg-mentat, cunoscând o largă diversificare în funcţie de monedele care

constituie obiectul tranzacţiilor (moneda naţională a unuia din parteneri




122

sau eurovalute), participanţii la operaţiune (piaţa interbancar ă) sauinstrumentele negociate pe piaţă (certificate de trezorerie, certificatede depozit, efecte comerciale). Această segmentare s-a f ăcut în mod

treptat, fiind o dovadă a faptului că piaţa monetar ă internaţională şi, îngeneral, piaţa valutar-financiar ă internaţională este o piaţă dinamică,în continuă transformare şi adaptare la mutaţiile care au loc pe planinternaţional, inclusiv din punctul de vedere al evoluţiei tehnologieiinformaţionale.

Operaţiunile pe piaţa monetar ă internaţională, iniţial, se desf ă-şurau între entităţi cu rezidenţa din două ţări şi utilizarea monedeinaţionale a unuia dintre cei doi participanţi.

Exemplu: O firmă din Franţa se împrumută de la o bancă dinAnglia în lire sterline pe o perioadă de şase luni. Cele două entităţi îşi au rezidenţa în ţări diferite – Franţa şi Anglia –, dar moneda utilizată este moneda naţională a unuia din participanţi,respectiv lira sterlină, moneda naţională a Angliei.După 1960, au apărut eurovalutele, iar operaţiunile pe piaţa

monetar ă internaţională în eurovalute, au devenit predominante.Într-o accepţiune generală, prin eurovalută se în ţ elege o valut ă

care este str ăină în raport cu ţ ara în care are loc opera ţ iunea şi nici

unul dintre participan ţ i la opera ţ iune nu este rezident al ţării deorigine a valutei respective.

Exemplu: O firmă din Franţa se împrumută în dolari SUA de lao bancă din Anglia pe o perioadă de şase luni. Cele două entităţiîşi au rezidenţa în ţări diferite – Franţa şi Anglia –, iar monedautilizată în cadrul tranzacţiei este dolarul american, o monedă ter ţă atât pentru firma din Franţa, cât şi pentru banca din Anglia.Această delimitare strictă este valabilă pentru o ţar ă care nu este

centru financiar internaţional, iar moneda sa nu este utilizată în rela-ţiile de plăţi şi financiare internaţionale. În cazul în care o ţar ă estecentru al europieţei şi valuta sa joacă rol de eurovalută, sistemul legă-turilor sale cu europiaţa capătă o amploare deosebită. În ultima parte aanilor 1980 s-a constatat că anumiţi participanţi pe piaţa eurovalutelor sunt rezidenţi ai ţării unde este plasat centrul financiar (de exemplu,rezidenţii luxemburghezi participau pe piaţa Luxemburgului, depozitândsau luând credite în eurofranci luxemburghezi).

Întrucât primele depozite denominate în valute str ăine au fost

efectuate în Europa, acestora li s-a adăugat prefixul „euro” (eurodolar,




123

de exemplu, dolar SUA depozitat la bănci din Londra, eurofrancielveţieni, eurolire sterline, euroyeni etc.). În timp însă semnificaţiageografică a prefixului „euro” şi-a pierdut importanţa, deoarece depo-zite în valute str ăine au început să fie efectuate şi în alte continente. Desubliniat faptul că prefixul „euro”, utilizat pentru desemnarea valutelor depozite la bănci situate în afara teritoriului şi jurisdicţiei ţării care aemis valuta respectivă (eurovalute), nu are nicio legătur ă cu monedaunică euro, adoptată de unele ţări din cadrul Uniunii Europene.

În prezent, odată cu adoptarea monedei unice euro, există ten-dinţa ca, în presa de specialitate, să nu se mai prezinte cotaţiile ratelor dobânzii pentru diferitele valute desemnate sub denumirea de eurovalute,

ci cotaţiile ratelor dobânzii pentru valutele tranzacţionate pe diferite pieţe. Ca urmare, nu se mai utilizează prefixul „euro”, ci, de exemplu,se afişează cotaţiile ratelor dobânzii pentru dolarul american la Londra,Zürich, Singapore etc., caracterul de extraneitate al operaţiunii reieşindşi f ăr ă utilizarea prefixului „euro”; deşi, mai ales pentru titluri finan-ciare, prefixul „euro” a r ămas (de exemplu, eurocertificate de depozit).

În literatura de specialitate se apreciază că eurovalutele au apărutla sfâr şitul anilor 1950. Prima valută cu statut de eurovalută a fost

dolarul american. Cauzele care au condus la apariţia eurodolarilor aufost atât de natur ă politică, cât şi economică şi monetar ă (caseta 5.2).

Caseta 5.2

Originea eurodolarilor

Până la sfâr şitul anilor 1950, prin uzanţă, nerezidenţii care deţi-neau dolari SUA şi doreau să efectueze depozite bancare apelau la

piaţa monetar ă din Statele Unite şi, invers, cei care aveau nevoie să seîmprumute în dolari SUA recurgeau la sistemul bancar american.

Ulterior însă au apărut situaţii în care nerezidenţii, deţinători dedolari americani, nu au mai realizat depozitele la băncile din SUA, ci laalte bănci situate în afara teritoriului şi jurisdicţiei Statelor Unite, ceeace a condus la apariţia eurodolarilor. Principalele cauze care audeterminat conturarea acestei tendinţe au fost:1. accentuarea R ăzboiului rece a determinat fosta URSS şi alte ţări din

sfera sa de influenţă să transfere depozitele în dolari, constituite la




124

băncile din SUA, pe continentul european, în special la bănci dinMarea Britanie şi Franţa (cauză de natur ă politică);2. dezvoltarea pieţei eurodolarilor este explicată şi printr-o serie de

restricţii normative impuse de Federal Reserve din SUA. Printreacestea se număr ă Reglementarea Q ( Regulation Q, 1933) şiProgramul de Restrângere Voluntar ă a Creditului Extern (Voluntary

Foreign Credit Restraint Program, 1962). Prin Reglementarea Q, băncile din SUA pentru depozitele la vedere nu plăteau dobânzi, iar pentru alte tipuri de depozite trebuiau să respecte o serie de plafoanela remunerarea dobânzilor. Ca urmare, pentru a obţine dobânzi maimari, mulţi deţinători ai depozitelor în dolari au transferat depozi-tele respective la bănci situate în alte ţări. Pentru a împiedica ieşireadolarilor în exterior, autorităţile americane au impus restricţii şiasupra creditelor în dolari acordate nerezidenţilor şi investiţiilor str ăine directe efectuate de firmele din SUA. În aceste condiţii,

pentru a obţine finanţarea de care aveau nevoie, nerezidenţii ausolicitat împrumuturi în dolari de la bănci din afara SUA, ceea ce acondus la dezvoltarea unei pieţe externe a dolarului nesupusă reglementărilor din SUA;3. unul dintre motivele cele mai importante care a dat naştere

eurodolarilor şi, ulterior, şi altor eurovalute a fost capacitatea băn-cilor care operează cu eurovalute (eurobănci) să ofere deponenţilor dobânzi mai mari la depozitele atrase şi să perceapă debitorilor dobânzi mai mici la creditele acordate decât băncile situate în ţarade emisiune a valutei respective. Aceasta se explică prin faptul că,

piaţa eurovalutelor nefiind reglementată, eurobăncile nu trebuiau să respecte anumite cerinţe care să le afecteze profitabilitatea (deexemplu, constituirea unor rezerve minime obligatorii sau plafonareadobânzilor la depozite);

4. nişte factori care au contribuit la maturizarea pieţei eurodolarilor au fost crizele petroliere din 1973-1974 şi cea din 1979-1980. Multedepozite în dolari, obţinuţi din vânzarea petrolului, au fost efectuatede ţările exportatoare de petrol, dar nu la băncile din SUA, ci la

bănci europene;5. de asemenea, activitatea desf ăşurată de firmele şi băncile trans-naţionale au contribuit la dezvoltarea pieţei eurodolarilor.




125

Trecerea, în perioada 1958-1965, la convertibilitatea externă amultor monede europene a condus la dezvoltarea treptată şi a altor eurovalute. Deşi, teoretic, orice valută convertibilă poate îndeplini

rolul de eurovalută, în practică s-au impus ca eurovalute, valutele liber utilizabile, care, în accepţiunea FMI, sunt acele valute convertibilecare deţin o pondere importantă în tranzacţiile economice interna-ţionale şi în rezervele monetare ale băncilor.

De-a lungul timpului, între eurovalute s-au impus eurolira sterlină,eurofrancul francez, euromarca germană, eurofrancul elveţian, euro-guldenul olandez, eurodolarul canadian, eurolira italiană, euroyenul

japonez. În principiu, cauza principală care a determinat apariţia acestor

eurovalute a fost dorinţa deponenţilor de a surmonta limitele impusede autorităţile monetare naţionale, în scopul obţinerii de dobânzi maiavantajoase.

O parte din aceste eurovalute au avut o viaţă scurtă, odată cutrecerea la moneda euro (eurofrancul francez, euromarca germană,euroguldenul olandez, eurolira italiană). De aceea, în etapa actuală,numărul valutelor acceptate pe europiaţă s-a diminuat considerabil,

principalele eurovalute fiind dolarul american, moneda euro, lirasterlină, yenul japonez, francul elveţian şi dolarul canadian.

Unul din cele mai importante segmente ale pieţei eurovalutareeste piaţa interbancară, unde băncile cu surplus de lichidit ăţ i pe termen scurt împrumut ă fonduri băncilor cu deficit de lichidit ăţ i tot petermen scurt. De altfel, o caracteristică a pieţei eurovalutelor se refer ă la ponderea importantă pe care piaţa interbancar ă o deţine în ansam-

blul operaţiunilor cu eurovalute. Aceasta se explică prin faptul că piaţaeurovalutar ă are caracter en-gros, respectiv valorile unitare minime detranzacţionare sunt, de obicei, mari. Din această cauză, participanţiisunt, în general, instituţii financiar-bancare (la care se adaugă firmelemari, organismele financiare internaţionale, guvernele etc.). Sumelenegociate în cazul atragerii/plasării de depozite şi acordării de credite

pe termen scurt sunt foarte mari, valoarea unitar ă minimă de tranzac-ţionare fiind de un milion dolari sau euro.

Specific cotării eurovalutelor este că nu se cotează cursulvalutar, ci rata dobânzii (bid ) la care se atrag fondurile, se constituiedepozitele (mai mică, pe care banca o plăteşte) şi rata dobânzii (offer )la care se plasează fondurile, se acordă împrumuturi denominate în

eurovalute (mai mare, pe care banca o încasează).




126

Locul central în ansamblul ratelor dobânzii de pe piaţaeurovalutelor îl deţine rata dobânzii interbancare de pe pia ţ a Londrei – denumită prescurtat LIBOR ( London Interbank Offered Rate). Aceasta

reflectă sintetic nivelul ratelor dobânzilor de pe pieţele internaţionale,ea însăşi devenind apoi baza stabilirii ratelor dobânzilor pe europiaţă.Pentru acordarea de eurocredite, peste nivelul ratei dobânzii de refe-rinţă (LIBOR) se adaugă o marjă, care difer ă de la o operaţiune la altaîn funcţie de scadenţă, bonitatea clientului care solicită creditul, riscurileaferente operaţiunii.

În mod similar, şi în alte centre financiare se stabilesc astfel dedobânzi, denumite după locul unde se aplică (de exemplu, SIBOR înSingapore).

Exemplificativ, în tabelul 5.3 sunt prezentate ratele dobânziiinterbancare practicate pe piaţa londoneză (LIBOR) la un mo-ment dat (în data de 6 martie 2006, ora 11) pentru depozitele latermen (1 lună, 3 luni, 6 luni, 1 an) constituite în dolari ameri-cani, moneda unică euro, lira sterlină, francul elveţian şi yenul

japonez.Ratele LIBOR publicate sunt o medie a ratelor dobânzii prac-ticate de cele mai mari bănci din centrul londonez.

Ratele dobânzii sunt unice, ele reprezentând o medie întrecotaţiile celor două rate ale dobânzii perechi (rata dobânzii bid, la care banca atrage fondurile şi rata dobânzii offer, la care pla-sează fondurile).Cele prezentate constituie doar un exemplu, pentru că rateledobânzii variază în mod continuu, modificându-se de la o zi laalta, de la un moment la altul.

Tabelul 5.3Cota ţ ii medii LIBOR (6 martie 2006, ora 11)

– procente pe an – 1 lună 3 luni 6 luni 1 an

US$ Libor 4,69000 4,86000 5,01000 5,17875Euro Libor 2,63100 2,69000 2,82363 3,04725£ Libor 4,57438 4,58000 4,60875 4,69125Swiss Fr Libor 1,04000 1,18583 1,37000 1,65000Yen Libor 0,06438 0,09563 0,12500 0,25375

Sursa: „Financial Times”, 7 martie 2006.




127

Alături de plasamentele tradiţionale, pe piaţa eurovalutelor seemit şi se negociază şi instrumente financiare pe termen scurt, deno-minate în eurovalute. Dintre acestea, cea mai largă utilizare o au euro-

certificatele de depozit şi euroefectele comerciale.Eurocertificatele de depozit sunt similare certificatelor de depozit,dar sunt denominate în eurovalute şi sunt emise de institu ţ ii amplasateîn centre ale europie ţ ei; sunt cumpărate de mari corporaţii care dez-voltă importante schimburi comerciale internaţionale, ca formă defructificare a disponibilităţilor temporare în eurovalute. Pe piaţa euro-certificatelor de depozit, băncile se pot situa atât în calitate deemitenţi, cât şi de investitori, mai ales în cazul în care valoarea unitar ă de tranzacţionare este mare.

În ansamblul eurocertificatelor de depozit, o importanţă deose- bită o au certificatele de depozit în dolari emise pe piaţa londoneză,care, de altfel, a fost şi locul unde s-au emis pentru prima dată eurocertificatele de depozit (în 1966, sucursalele băncilor americaneau emis primele eurocertificate de depozit în dolari).

În mod exemplificativ, în tabelul 5.4 sunt prezentate ratelemedii ale dobânzii practicate pe piaţa londoneză în data de6 martie 2006 (ora 11) la certificatele de depozit denominate îndolari americani şi moneda unică euro (cu scadenţa la 1 lună,3 luni, 6 luni şi 1 an). Şi de această dată, ratele dobânzii prezentateconstituie doar un exemplu, ele modificându-se în permanenţă.

Tabelul 5.4

Cota ţ ii la certificatele de depozit în dolari americani şi moneda unică euro, practicate pe pia ţ a londoneză

(6 martie 2006, ora 11) – procente pe an –

1 lună 3 luni 6 luni 1 anUS$ CDs 4,58 4,77 4,92 5,08Euro CDs 2,610 2,670 2,810 3,020

Sursa: „Financial Times”, 7 martie 2006.

Pentru băncile emitente, eurocertificatele de depozit suntavantajoase deoarece le permit să obţină surse stabile de finanţare lacosturi mai mici decât în cazul depozitelor la termen constituite pentruaceeaşi sumă şi cu scadenţă similar ă. Explicaţia constă în faptul că,

pentru investitor, certificatul de depozit, spre deosebire de depozitul




128

bancar, prezintă avantajul negociabilităţii, în sensul că, în intervalul detimp de la emitere până la scadenţă, certificatul de depozit poate fivândut pe piaţa secundar ă.

Aceasta se regăseşte şi în tabelele 5.3 şi 5.4, unde se poateobserva că ratele dobânzii aplicate depozitelor în dolari efectuate petermen de 1 lună, 3 luni, 6 luni şi 1 an, respectiv:

1 lună 3 luni 6 luni 1 anUS$ Libor 4,69000 % 4,86000% 5,01000% 5,17875%

sunt mai mari decât ratele dobânzii corespunzătoare certificatelor dedepozit în dolari constituite pe termene similare:

1 lună 3 luni 6 luni 1 anUS$ CDs 4,58% 4,77% 4,92% 5,08%

Acelaşi lucru este valabil şi pentru depozitele şi certificatele dedepozit denominate în moneda unică euro:

1 lună 3 luni 6 luni 1 anEuro Libor 2,63100 2,69000 2,82363 3,04725Euro CDs 2,610 2,670 2,810 3,020

Bineînţeles, comparaţia a fost posibilă pentru că atât pentrudepozitele la termen, cât şi pentru certificatele de depozit publicarealor se refer ă la aceeaşi dată şi or ă (6 martie 2006, ora 11).

Euroefectele comerciale sunt asemănătoare efectelor comercialetradi ţ ionale, dar, de obicei, emiterea lor este garantat ă de un sindicat bancar, iar operatorii de pe europia ţă le asigur ă o pia ţă secundar ă

fluid ă , cu posibilitatea tranzac ţ ionării înainte de scaden ţă; euroefec-tele comerciale sunt emise de mari corporaţii, firme multinaţionale cânddoresc să dispună de fonduri imediat în contul unor încasări viitoare în

eurovalute. Sindicatul bancar susţine emiterea lor, fiind apoi plasate pe piaţa secundar ă.La fel ca eurocertificatele de depozit şi euroefectele comerciale

sunt titluri la purtător, care pot fi emise cu discount, adică, se vând subvaloarea nominală şi se r ăscumpăr ă, la scadenţă, la valoarea nominală.Diferenţa între cele două preţuri reprezintă câştigul investitorului. Şieuroefectele comerciale pot fi negociate pe piaţa secundar ă. Şi în acestcaz, centrul internaţional în care s-au dezvoltat operaţiunile cu euroefectecomerciale este Londra, unde, în 1985, a avut loc prima emisiune de

euroefecte comerciale.




129

Exemplu: O mare firmă comercială poate să emită bilete la ordincu scadenţa la şase luni pentru a efectua plata unor importuri demărfuri şi efecte comerciale pentru a-şi procura fonduri pe

termen scurt necesare continuării şi dezvoltării activităţii.Tehnica emiterii biletelor la ordin şi efectelor comerciale esteasemănătoare, în ambele cazuri, emitentul asumându-şi angaja-mentul că va efectua plata la scadenţă. Ceea ce le deosebeştefundamental este faptul că emiterea biletelor la ordin s-a f ăcut caurmare a unei tranzacţii comerciale (importul unor mărfuri), pecând emiterea efectelor comerciale nu se bazează pe o tranzacţiecomercială, ci numai pe credibilitatea emitenţilor.Importanţa pieţei eurovalutelor constă, nu numai în atragerea şi

plasarea de fonduri pe termen scurt, dar şi în faptul că stă la bazaacordării de eurocredite pe termen mediu şi lung sub forma creditelor rotative (roll-over ). Creditele rotative sunt credite pe termen mediu şilung, acordate în întregime în momentul încheierii contractului între

bancă şi client, însă rambursarea se efectuează nu la r ate ale dobânziifixe, ci variabile. Aceasta se explică prin faptul că, pentru a-şi reîntregisumele acordate sub formă de împrumut pe termen lung, băncile serefinanţează periodic pe piaţa eurovalutelor, atr ăgând depozite petermen scurt. În consecinţă, rata dobânzii percepută la fiecare rată

scadentă a eurocreditului pe termen mijlociu sau lung se corelează curata dobânzii pe care banca trebuie s-o plătească la depozitele atrase pe termen scurt.

Principalii participanţi pe piaţa eurovalutelor sunt eurobăncile,respectiv băncile comerciale care operează într-un centru al europie ţ ei,efectuând operaţiuni de atragere/plasare de depozite, acordare de credite,tranzacţionare a unor instrumente financiare, participare la sindicate

bancare pentru facilitarea plasării de euroobligaţiuni şi euroacţiuni etc.Alături de băncile comerciale, pe europiaţă sunt prezenţi şi alţi

intermediari financiari, între care se număr ă societ ăţ ile de asigur ări şi fondurile de pensii, care utilizează piaţa eurovalutelor pentru a-şivalorifica resursele de care dispun.

Băncile de investi ţ ii sunt alţi participanţi importanţi pe piaţaeurovalutelor, rolul lor constând în acordarea de servicii de investiţiifinanciare pentru care încasează o serie de comisioane.

Brokerii asigur ă intermedierea între ofertanţii şi solicitanţii defonduri pe piaţa eurovalutelor, f ăr ă a efectua operaţiuni în nume pro-

priu, ci numai din ordinul şi pe riscul clienţilor. În calitate de broker

sau de dealer/broker, băncile comerciale deţin un loc important.




130

Alţi participanţi pe piaţa eurovalutelor sunt guvernele şiautorit ăţ ile locale care recurg la această piaţă fie pentru a obţinefinanţarea necesar ă dezvoltării anumitor proiecte, fie pentru a-şi plasa

disponibilităţile.De asemenea, băncile centrale din diferite ţări utilizează piaţa

eurovalutelor pentru a-şi finanţa deficitul contului curent al balanţei de plăţi externe sau pentru a-şi investi surplusul. Aşa cum s-a prezentat încapitolul 1, băncile centrale recurg la piaţa eurovalutelor şi pentru a-şivalorifica rezervele valutare oficiale, efectuând plasamente bancare îndiferite centre ale europieţei.

Firmele prezente pe piaţa eurovalutelor sunt de dimensiuni mari,

au o largă activitate internaţională, fiind, în general, societăţitransnaţionale. Folosesc piaţa eurovalutelor atât pentru a-şi fructificacât mai avantajos fondurile în surplus, cât şi pentru a obţine fondurilenecesare desf ăşur ării activităţii şi efectuării de investiţii.

Deoarece operaţiunile efectuate pe piaţa eurovalutelor au, îngeneral, valori unitare de tranzacţionare foarte mari (de la 1 milion dedolari în sus), persoanele particulare deţin o pondere redusă înansamblul participanţilor pe piaţă. Rolul lor se rezumă, în principal, laefectuarea de investiţii în anumite instrumente financiare emise în valoriunitare mai mici, cum ar fi euroobligaţiunile sau eurocertificatele dedepozit. Persoanele foarte bogate pot efectua şi alte tipuri de investiţii.

Cele mai importante centre ale europieţei sunt: Londra, Zürich,Frankfurt, New York, Luxemburg, Singapore, Tokyo. În aceste centres-au dezvoltat sucursale şi filiale ale băncilor amplasate în diferite ţări,care, în acest mod, scă pau de sub incidenţa controlului exercitat deautorităţile din ţara în care era localizată banca-mamă. Deoarece oserie de reglementări, cum ar fi nivelul rezervei minime obligatorii pot

afecta profitabilitatea unei bănci, pentru a „ocoli” reglementările mairestrictive din ţările de origine, băncile îşi pot stabili sedii în ţările încare reglementările respective sunt mai permisive. Aceste centre aufost denumite off-shore (dincolo de ţărm, extrateritorial) şi s-audezvoltat în diferite păr ţi ale globului, unele din ele devenind apoicentre financiare internaţionale.

Avantajele o peraţiunilor cu eurovalute au determinat ca centreleoff-shore să nu fie situate întotdeauna în afara teritoriului ţării de origine

a monedelor în care se efectuează operaţiunile specifice europieţei.




131

O iniţiativă interesantă pentru acea perioadă o constituie creareala New York a unui centru off-shore, cu începere din decembrie1981. Amplasat în inima Manhattanului, grupul de bănci care

operează cu statut off-shore beneficiază de Facilităţi BancareInternaţionale ( International Banking Facilities – IBF), în sensulcă nu sunt supuse legilor bancare naţionale (dobânzile plătite,rezervele minime obligatorii pentru depozitele în eurovaluteconstituite la ele etc.). Crearea acestui centru sau, potrivit for-mulei adoptate, a Facilităţilor Bancare Internaţionale, a condusla apariţia unei puternice concurenţe faţă de celelalte centre aleeuropieţei, iar, în prezent, deţine un loc determinant pe piaţa

eurovalutelor (după Londra însă).În mod similar, începând din 1986, şi în Japonia s-a creat o piaţă off-shore (The Japan Offshore Market ).Încă de la apariţia eurovalutelor, Londra s-a afirmat ca centru

internaţional al operaţiunilor cu eurodolari şi, ulterior, şi cu alteeurovalute. Explicaţia constă în faptul că Londra are o serie de avan-taje atât de ordin geografic, lingvistic, cât şi al expertizei acumulateistoric şi al reglementării operaţiunilor (caseta 5.3).

Caseta 5.3

Centrul financiar londonez

Din punct de vedere istoric, Londra s-a manifestat ca centrufinanciar internaţional încă din vremurile îndepărtate. Din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea şi până la izbucnirea celui de-al DoileaR ăzboi Mondial, Marea Britanie şi, în acest context, centrul londonezau deţinut supremaţia economică şi financiar ă internaţională.

Odată cu încheierea r ăzboiului şi afirmarea internaţională a

dolarului american, hegemonia financiar ă a Londrei s-a erodat înfavoarea centrului New York.Însă, apariţia pieţei eurovalutelor au dat un nou impuls tran-

zacţiilor financiare din Londra, care a atras mare parte a operaţiunilor cu eurovalute şi tot mai multe filiale şi sucursale ale băncilor str ăine.

Şi din punct de vedere geografic, Londra prezintă o serie deavantaje, situându-se în apropierea majorităţii intermediarilor finan-ciari, într-o zonă orar ă favorabilă, care permite închiderea cicluluicelor 24 de ore de cotare continuă.




132

La acestea se adaugă avantajele lingvistice şi culturale,engleza fiind considerată limba finanţelor internaţionale. De asemenea,factori-cheie au fost şi expertiza acumulată de-a lungul timpului,

infrastructura înnoită destinată să susţină operaţiunile financiare, personalul calificat, pieţele financiare bine organizate şi active şi,nu în ultimul rând, climatul politic şi „suflul” internaţional carecaracterizează comunitatea financiar ă londoneză.

Însă ceea ce se pare că a contribuit în măsur ă decisivă ladezvoltarea centrului londonez a fost politica liberală, flexibilă şi

puţin restrictivă adoptată de autorităţile britanice în reglementareaoperaţiunilor financiare. Ca urmare a acestei politici, mulţi intermediarifinanciari au ales să-şi implanteze sucursale la Londra şi nu în alte

centre financiare internaţionale, mult mai rigide din acest punct devedere. În acelaşi timp, e adevărat faptul că, odată cu manifestareaşi generalizarea procesului de dereglementare a activităţii finan-ciar-bancare (din anii 1980), atractivitatea Londrei, din acest punctde vedere, s-a diminuat.

Procesul de dereglementare, ce a însoţit globalizarea financiar ă, acondus la integrarea treptată a europieţelor cu celelalte pieţe financiarenaţionale şi internaţionale, ceea ce s-a concretizat în tendinţa de egalizare

şi uniformizare a ratelor dobânzii practicate pe toate pieţele financiare(naţionale, internaţionale, euro). În acest context, era de aşteptat caactivitatea pe europieţe să se diminueze, dat fiind faptul că principalulavantaj al pieţei eurovalutelor era acela de a bonifica dobânzi maiavantajoase la depozitele atrase şi de a percepe dobânzi mai mici lacreditele acordate decât băncile care operau pe plan naţional. Cu toateacestea, aşa cum nu s-a întâmplat nici cu piaţa eurodolarilor în 1974, cândautorităţile americane au renunţat la restricţiile administrative care aucondus la dezvoltarea pieţei eurodolarilor, nici după 2000 activitatea

pe europieţe nu a fost afectată, dovadă fiind faptul că experienţaacumulată şi avantajele de ordin fiscal sunt încă avantaje importante.

CONCEPTE-CHEIE

• pia ţ a monetar ă • pia ţ a monetar ă na ţ ional ă • pia ţ a monetar ă interna ţ ional ă • pia ţ a interbancar ă • certificat de trezorerie• certificat de depozit

• efecte comerciale• eurovalut ă • LIBOR• eurocertificat de depozit • euroefecte comerciale• eurobancă




133



1. Piaţa monetar ă cuprinde ansamblul relaţiilor care iau naştere în procesul atragerii şi plasării de fonduri pe termen lung.

2. Specific cotării eurovalutelor este faptul că nu se cotează cursulvalutar, ci rata dobânzii la care se atrag şi plasează fonduri expri-mate în eurovalute.

3. Certificatele de trezorerie sunt emise de marile companii multina-ţionale în scopul atragerii de fonduri pe termen scurt.

4. Euroefectele comerciale sunt înscrisuri care atestă depunerea unor sume de bani la o instituţie financiar ă.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:5. Care din următoarele segmente nu apar ţin pieţei monetare:

a) piaţa interbancar ă; b) piaţa acţiunilor;c) piaţa certificatelor de depozit;d) piaţa certificatelor de trezorerie;e) piaţa obligaţiunilor;f) piaţa scontului;

g) piaţa efectelor comerciale.

6. La sfâr şitul unei zile, unele bănci înregistrează un surplus de lichi-dităţi în raport cu obligaţiile lor de plăţi şi credite din zilele urmă-toare. Ca urmare:

a) păstrează aceste fonduri în tezaurul lor; b) le transformă în valute şi efectuează investiţii directe în str ăi-

nătate;c) le plasează pe piaţa interbancar ă sau pe un alt segment al

pieţei monetare.

7. Piaţa certificatelor de trezorerie este un segment al pieţei monetare pe care se tranzacţionează certificatele de trezorerie ale autorităţilor guvernamentale care au fost emise cu scopul:

a) să asigure băncilor posibilitatea de a plasa fondurile temporar disponibile în înscrisuri financiare;

b) să asigure existenţa unei pieţe monetare pe care are loc odiversificare a înscrisurilor financiare negociate;

c) să acopere diferenţele valorice şi în timp ce apar între veni-

turile şi cheltuielile bugetare.




134

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:8. Într-o accepţiune generală, prin …………. se înţelege o valută

care este str ăină în raport cu ţara în care are loc operaţiunea şi nici

unul dintre participanţii la operaţiune nu este rezident al ţării deorigine a valutei respective.

9. Importanţa pieţei monetare pentru autorităţile guvernamentaleconstă în aceea că prin ……………. şi/sau ……………..deînscrisuri financiare …………. permite acestora să îşi asigurefinanţarea pe termen scurt.

10. Efectele comerciale se vând la emitere cu …………….. şi ser ăscumpăr ă la valoarea nominală.

R ăspunsuri: 1. (fals); 2. (adevărat); 3. (fals); 4. (fals); 5. (b şi e);6. (c); 7. (c); 8. (eurovalută); 9. (emiterea, vânzarea, de debit);10. (discount).


1. În ce constă importanţa pieţei monetare la nivelul unei ţări, pentrufirme, bănci, autorităţi guvernamentale?

2. Prezentaţi principalele segmente ale unei pieţe monetare naţionale

şi tipurile de instrumente financiare negociate.3. O firmă are un disponibil temporar de 200 milioane dolari, pe care peste o lună îi va utiliza pentru achitarea unei datorii. Luând înconsiderare modul de organizare şi funcţionare a pieţei monetare,cum pot fi fructificate aceste fonduri? Pentru fiecare soluţie aleasă

prezentaţi criteriile de plasament. Dacă o bancă ar fi în această situaţie, ce variante apar?

4. Prin ce se deosebeşte piaţa monetar ă internaţională de piaţaeurovalutelor. Exemplificaţi.

5. O bancă are posibilitatea să acorde un împrumut de 100 milioaneUSD pe trei luni cu o rată a dobânzii de 6% şi să se refinanţezelunar, la rate de 4,5% prima lună, 5% luna a doua şi 7% luna a treia.Evaluaţi eficienţa operaţiunii şi precizaţi cărui segment de piaţă îiapar ţine acest tip de operaţiune.




135

6. PIAŢA DE CAPITAL INTERNAŢIONALĂ

6.1. Piaţa de capital – titluri financiare specifice, cotareape piaţa secundară

6.2. Împrumuturi internaţionale sub formă de obligaţiuni6.3. Piaţa produselor derivate (sau derivative)

6.3.1. Contracte futures6.3.2. Contracte de opţiuni

6.1. Pia ţ a de capital – titluri financiare specifice,cotarea pe pia ţ a secundar ă

Piaţa de capital cuprinde ansamblul rela ţ iilor ce iau na ştereîntre persoane fizice şi persoane juridice în procesul atragerii şi

plasării de fonduri pe termen mijlociu şi lung. Caracteristic pieţelor decapital este mobilizarea fondurilor pe termen mediu şi lung sub formaemiterii de titluri financiare. Cele două categorii de titluri financiarespecifice pieţei de capital sunt: obliga ţ iunile şi ac ţ iunile. Întrucât, în

principiu, fondurile plasate în astfel de titluri, de regulă, se efectuează pe termen lung, aceste plasamente se numesc investi ţ ii financiare sau de portofoliu.

Piaţa de capital este structurată pe două niveluri: piaţa primară, lanivelul căreia are loc mobilizarea fondurilor şi emisiunea titlurilor finan-ciare şi piaţa secundară, pe care, după emitere, titlurile sunt plasate şi

tranzac ţ ionate pe toat ă durata vie ţ ii lor . În funcţie de calitatea titlurilor financiare, acestea se tranzacţionează la bursa de valori (titluri carecalitativ se califică pentru a fi acceptate spre tranzacţionare la bursa devalori) sau pe pia ţ a extrabursier ă (titluri care nu îndeplinesc criteriilecerute pentru cotarea la bursă, ci criterii mai puţin severe).

Obligaţiunea este un activ financiar care aduce de ţ inătoruluiun venit sub formă de dobând ă (de regul ă , fixă ). Emitentul obliga-ţiunii este debitorul, cel care, emiţând obligaţiuni, le vinde şi, în acestmod, poate mobiliza de pe piaţă fonduri importante. Tot el este cel

care plăteşte periodic, la date stabilite, dobânzile şi se angajează ca la




136

scadenţă şi/sau la un alt termen specificat să ramburseze împrumutul,respectiv să r ăscumpere obligaţiunile de la investitori/creditori. Împru-muturile mobilizate în acest mod se numesc împrumuturi obligatare.

Tehnica lansării, negocierii şi stingerii unui împrumut obligatar presupune proceduri specifice. Cel ce doreşte mobilizarea unui astfelde împrumut contactează o instituţie specializată pentru montareaîmprumutului. De regulă, acestea sunt bănci sau grupuri bancare carese constituie în sindicate de garantare şi plasare a obligaţiunilor.

Emisiunile pot fi publice , în sensul că sunt oferite diferi ţ ilor investitori de pe pia ţă , iar contractul de emisiune prevede că pot

forma obiectul tranzac ţ ionării la bursă; sau private (închise), în cazul în care sunt preluate în întregime de anumi ţ i investitori preselecta ţ i

sau obliga ţ iunile respective nu vor fi cotate la bursă , fiind pă strate dede ţ inătorii lor.

Terminologie şi tipuri de obliga ţ iuni La nivelul pieţei de capital naţionale, obligaţiunile sunt, de

regulă, denominate în moneda na ţ ional ă , iar emitentul şi investitorii sunt reziden ţ i ai ţării respective. Acestea sunt obligaţiuni naţionale sau interne. În cazul în care fondurile necesare nu pot fi mobilizate lanivel naţional, atunci împrumutul obligator poate fi montat într-o altă ţar ă, fiind vorba de obligaţiuni internaţionale (obligaţiuni str ăine).

La origine , obliga ţ iunile cu rat ă a dobânzii fixă constituiau singura formă de obliga ţ iuni, ele fiind denumite obligaţiuni standardsau convenţionale.

Cu scopul de a le face cât mai atractive pentru investitori auînceput să se lanseze şi alte tipuri de obligaţiuni cum sunt:

− obligaţiunile cu dobândă variabilă, emise pe o durat ă de5-15 ani, care asigur ă de ţ inătorului un venit variabil determinat de

dobânda LIBOR pe şase luni plus o marjă de 0,125-0,250%, diferen- ţ iat ă în func ţ ie de calitatea debitorului;− obligaţiunile indexate – venitul adus nu este determinat de

evolu ţ ia dobânzii, ci de pre ţ ul unei mărfi de care acesta a fost indexat (petrol, aur);

− obligaţiuni cu cupon zero – pre ţ ul de cumpărare la lansare aacestor obliga ţ iuni este mai mic, comparativ cu pre ţ ul de r ă scumpărarela scaden ţă , diferen ţ a reprezentând dobânda cuvenit ă investitorului;

− obligaţiuni convertibile – permit convertirea obliga ţ iunii într-o

perioad ă de timp de la emisiune (de exemplu, în 2 ani) pe un număr




137

prestabilit de ac ţ iuni ale aceleia şi firme (de exemplu, pentru o obliga-ţiune se pot cumpăra două acţiuni şi jumătate) etc.;

− obligaţiuni cu warant sau cu opţiune – obliga ţ iunea este

emisă în condi ţ ii standard, dar este înso ţ it ă de un certificat warant care este deta şabil şi negociabil separat pe o pia ţă specializat ă ,

permi ţ ând ob ţ inerea unui nou titlu diferit , ceea ce măreşte şansele de plasament.

Elementele caracteristice ale obligaţiunii sunt: dobânda (saucuponul), scaden ţ a, pre ţ ul de emisiune, pre ţ ul de r ă scumpărare, drep-turi suplimentare. Denumirea de cupon, dată ratei dobânzii aferenteîmprumutului obligatoriu, provine de la faptul că iniţial, obligaţiunile

erau emise pe suport hârtie (materializate) şi aveau ataşate o alonjă (sau era marcat pe spate) cu cupoane egale ca număr cu anii/semes-trele pentru care se încasa dobânda (erau rupte sau semnate la înca-sarea acesteia). În prezent, majoritatea obligaţiunilor se emit în sistemelectronic, respectiv sunt dematerializate, deţinătorul primind doar oconfirmare scrisă privind numărul obligaţiunilor cumpărate sauvândute (inclusiv alte date de identificare).

Acţiunile sunt titluri financiare care atest ă participareade ţ inătorului la capitalul unei societ ăţ i pe ac ţ iuni care a emis titlul şi

în baza căruia prime şte un venit sub formă de dividend din beneficiul realizat de societatea respectivă (sau suport ă o parte din pierdere). Înfuncţie de anumite particularităţi acţiunile pot fi:

– nominative, care au înscrise numele de ţ inătorului şi pot fitransmise doar prin transcrierea în registrul ac ţ ionarilor ;

– la purtător, care nu au scris niciun nume şi se transmit f ăr ă nicio formalitate;

– ordinare, care dau dreptul la ob ţ inerea unei păr ţ i procentuale

din beneficiul societ ăţ ii (dividend); – privilegiate, care dau de ţ inătorului dreptul la un dividend fix,independent de mărimea beneficiului realizat în anul respectiv de

firmă (sau pierderea înregistrat ă ).Emiterea de acţiuni poate avea loc la constituirea unei societăţi

(în unele cazuri, anumite societăţi, prin lege nu pot fi constituite decâtca societăţi pe bază de acţiuni, de exemplu, în ţara noastr ă băncile), pentru dezvoltarea activităţii, respectiv mărirea capitalului, în cazul fuziunilor sau achizi ţ iei altor societăţi, în cadrul privatizării unor

societăţi de stat.




138

Emiterea de acţiuni, ca procedeu tehnic, se poate realiza prinmai multe metode:

− plasament direct – ac ţ iunile sunt vândute celor cu care

societatea are rela ţ ii de afaceri directe; de exemplu, angajaţilor săi;− plasament privat – vânzarea are loc prin intermediul unei

institu ţ ii financiare specializate (de exemplu, o bancă ) sau un broker ;acesta plasează acţiunile, de regulă, investitorilor instituţionalizaţi;

− plasament public, când o parte din ac ţ iuni se vând investitorilor institu ţ ionaliza ţ i, iar o parte – de regul ă , într-o propor ţ ie minimă – estevândut ă formatorilor de pia ţă pentru a fi cotate şi vândute diferi ţ ilor investitori; practică utilizată când societatea doreşte ca acţiunile salesă fie cotate pe piaţa extrabursier ă;

− emisiunea publică, în baza unui prospect de emisiune publicat în ziare de mare tiraj, ac ţ iunile sunt oferite publicului la un pre ţ fix,

pre ţ de emisiune;− oferta de vânzare prin licitaţie, vânzarea se realizează prin

intermediul unui broker, iar pre ţ ul de vânzare – pornindu-se de la un pre ţ de ofert ă – este licitat ;

− emisiunea prin dreptul de subscriere – noile ac ţ iuni emise sunt vândute vechilor ac ţ ionari, de regul ă , în baza unui raport prestabilit

(de exemplu, 2 acţiuni noi pentru una veche). După emitere, acţiunile pot fi păstrate de cei ce le-au cumpărat sau pot fi vândute mai departe pe piaţa secundar ă de capital.

În funcţie de condiţiile prestabilite la emitere, unele acţiuni nu pot fi tranzacţionate. Acţiunile care se intenţionează a fi tranzacţionate pot accede la bursa de valori, dar societatea emitentă trebuie să înde- plinească anumite condiţii de standard financiar, iar numărul acţiunilor emise trebuie să depăşească o anumită limită impusă, sau pot fi cotateşi tranzacţionate pe pia ţ a extrabursier ă, ale cărei cerinţe de intrare

sunt mai modice.Acţiunile pot fi lansate pe piaţa naţională a ţării de origine asocietăţii, şi, de regulă, denominate în moneda naţională sau pe o pia ţă

str ăină denominate într-o eurovalut ă, purtând denumirea de euroacţiuni.Cotarea pe piaţa secundar ă a tuturor titlurilor financiare presupune

pre ţ uri perechi, un preţ (cotaţie) de cumpărare (mai mic) şi un preţ devânzare (mai mare), ambele stabilite din perspectiva intermediaruluifinanciar (cumpăr ă mai ieftin şi vinde mai scump). Diferenţa dintre celedouă preţuri se numeşte marjă şi este destinată să acopere: costurile de

operare (dotare electronică, salarii, chirii etc.), riscurile operaţiunii




139

(probabilitatea ca titlurile cumpărate să nu mai poate fi vândute sau preţul lor să scadă un timp) şi profitul intermediarului.

Se apreciază că o piaţă este mai eficientă şi are o lichiditate mai

mare când marja este mai îngust ă; şi o piaţă vâscoasă, cu opera ţ iuni f ăr ă ritmicitate, cu întreruperi, marja de operare este mult mai larg ă , pia ţ a având lichiditate redusă etc.

Tranzacţionarea titlurilor financiare – obligaţiuni, acţiuni (denumiteîn ţara noastr ă valori mobiliare) – se efectuează pe piaţa secundar ă decapital. În general, aceasta include:

– bursa de valori, ca pia ţă organizat ă centralizat (cu localizare geografică ), unde tranzac ţ iile sunt realizate prin intermediul bursei şi

pre ţ urile titlurilor sunt cotate continuu; operatorii de la bursă poartă denumirea de brokeri sau agenţi de bursă şi execută comenzile devânzare/cumpărare primite de la diver şi investitori direct sau prinintermediul unor instituţii specializate care fac legătura între marele

public şi bursă; – piaţa extrabursieră, ca pia ţă organizat ă descentralizat – în

re ţ ea, f ăr ă localizare geografică – cuprinde firme de brokeraj specia-lizate sau brokeri individual-autoriza ţ i. Pe această piaţă se cotează titlurile care nu îndeplinesc condiţiile de a accede la bursă, dar potconstitui subiect de tranzacţionare; în unele ţări, se cotează şi titlurilistate la bursă, precum şi instrumente financiare pe termen scurt. Eiîşi au sediul în diferite oraşe şi sunt legaţi între ei prin sistemul elec-tronizat de transmitere a datelor şi informaţiilor.

Intermediarii financiari care operează pe piaţa financiar ă secun-dar ă sunt cunoscuţi sub denumirea de: brokeri, dealeri, brokeri-dealerişi formatori de piaţă (market makers).

Broker. Termenul desemnează o persoană sau o firmă care

ac ţ ionează ca intermediar, executând ordine de vânzare sau ordine decumpărare de active financiare (sau reale) în favoarea clien ţ ilor, per-cepând pentru aceast ă activitate un comision sau o taxă de brokeraj.Principala sa caracteristică este faptul că este un simplu intermediar,iar profitul său este realizat din taxa sau comisionul care îl percepe petranzacţie. „Mari brokeri” este denumirea dată băncilor comerciale sauinstituţiilor financiare specializate care dezvoltă în favoarea clienţilor lor astfel de operaţiuni (servicii complete de brokeraj). Băncile comer-

ciale sunt tot mai prezente pe piaţa financiar ă şi în calitate de dealeri.




140

Dealer. Termenul desemnează o persoană sau o firmă care, înnume propriu, pe riscul şi r ă spunderea sa, efectuează opera ţ iuni devânzare/cumpărare de active financiare. Câştigul unui dealer este realizat

din diferenţa dintre preţul la care cumpăr ă titlurile şi cel la care le vinde.Broker-dealer sunt acele entit ăţ i autorizate să efectueze

deopotrivă opera ţ iuni şi în nume propriu (dealer), cât şi din ordinul clien ţ ilor (broker). În general, această calitate o au marile societăţi,firme de investiţii specializate în majoritatea ţărilor şi marile bănci.

Formatorii de piaţă (market makers) au apărut relativ recent(1980), odată cu dezvoltarea pieţelor extrabursiere în SUA. În bazaunui sistem electronic de cotare, aceştia se află în legătur ă directă şi

permanentă atât între ei, cât şi cu clientela, operând cel mai adesea încadrul pieţelor extrabursiere. În esenţă, formatorul de piaţă este unbroker-dealer care este preg ătit să coteze pre ţ de vânzare şi pre ţ decumpărare („bid” şi „offer”) pentru un titlu financiar în oricemoment şi astfel „să formeze pia ţ a” pentru acel titlu, de aici şidenumirea lor . Întrucât sunt dispersaţi geografic (piaţa descentralizată)

pentru unul şi acelaşi titlu pot exista preţuri diferite şi, în acest mod, pot influenţa, stabili un anumit preţ. Dat fiind, în acelaşi timp,legăturile electronice, piaţa aplatizează diferenţele mari. În unele ţări,

Marea Britanie, această denumire este asociată şi brokerilor bursieri(care lucrează în cadrul bursei).Cotarea şi tranzacţionarea titlurilor financiare se poate realiza, în

principal, în trei moduri: – prin „strigare” – brokerii reuniţi în ringul bursei îşi comunică

prin semne sau strigare, loturile de titluri şi preţurile ordinelor pe carele-au primit – de vânzare sau de cumpărare – şi, astfel, prin confruntaredirectă, se identifică ordinele perechi – cei ce vând la un preţ cu cei cedoresc să cumpere la acelaşi preţ. Acest sistem are o utilizare tot mai

redusă. Mai este numit şi negocierea directă între brokeri; – prin înregistrarea electronică a ordinelor – brokerii îşidesf ăşoar ă activitate în cadrul unor oficii, birouri şi sunt conectaţi întreei şi cu clientela prin sistem electronic şi telefon, fax etc. Ordinele devânzare şi cumpărare sunt listate electronic în ordinea primirii lor şicombinate de broker cu ordinele în sens invers, pe măsur ă ce apar (deexemplu, s-a primit un ordin de cumpărare la un preţ şi se aşteaptă să apar ă un ordin de vânzare pentru acelaşi titlu la acelaşi preţ). Această tehnică este denumită şi negocierea electronică a ordinelor sau pe

baza registrului/carnetului electronic;




141

– prin sistemul cotării şi tranzacţionării electronice – cotaţiilesunt stabilite de formatorii de piaţă, pe care le afişează pe ecran şi, înacest mod, sunt accesibile la nivel naţional sau internaţional. La preţul

astfel afişat sunt obligaţi să execute ordinele primite. Pe parcursul uneizile, ei pot modifica aceste preţuri în funcţie de informaţiile de pe

piaţă sau de preţurile stabilite de alţi formatori. În majoritatea burselor de valori au fost introduse sisteme electronice de negocieri şi, astfel, adispărut ringul bursei.

6.2. Împrumuturi interna ţ ionale sub formă de obliga ţ iuni

Piaţa obligaţiunilor internaţionale, ca termen generic pentru a

desemna obliga ţ iunile în care emiten ţ ii şi investitorii provin din ţăridiferite, s-a dezvoltat ca urmare a faptului că, de multe ori, fondurilenecesare nu puteau fi obţinute prin utilizarea exclusivă a obligaţiunilor interne, iar reglementările în materie au permis mobilizarea fondurilor

pe pieţele internaţionale. În prezent, principalele tipuri de obligaţiuniinternaţionale utilizate în finanţarea schimburilor cu str ăinătatea suntobligaţiunile str ăine şi euroobligaţiunile.

Din punct de vedere istoric, obligaţiunile str ăine reprezintă celmai vechi segment al pieţei obligaţiunilor internaţionale, pentru multtimp, acest tip de emisiune constituind o modalitate importantă princare firme str ăine, autorităţi guvernamentale sau alte instituţii îşimobilizau împrumuturile de care aveau nevoie. În secolul al XIX-lea,la Londra se dezvoltase o piaţă impresionantă a obligaţiunilor emisede entităţi str ăine. Însuşi Guvernul Statelor Unite a recurs la această tehnică pentru a finanţa multe din marile sale lucr ări de infrastructur ă.

Obligaţiunile străine sunt obliga ţ iunile emise de o institu ţ ie cu sediul legal într-un stat, dar fondurile sunt mobilizate pe pia ţ a finan-

ciar ă şi denominate în valuta celui de-al doilea stat.De exemplu, sunt obligaţiuni str ăine obligaţiunile în lire sterline emise de o firmă din Fran ţ a pe piaţa londoneză. Emitentul

provine dintr-o ţar ă (Franţa), dar piaţa pe care are loc lansareatitlurilor şi moneda în care sunt denominate apar ţin altui stat(Marea Britanie).În practică, pentru a se face distincţia între obligaţiunile str ăine,

emise în moneda naţională a unui stat şi obligaţiunile interne ale aceluistat (de exemplu, între obligaţiunile în lire sterline emise de o firmă

din Franţa pe piaţa Marii Britanii şi obligaţiunile în lire sterline emise




142

de o firmă din Marea Britanie pe piaţa internă/din Marea Britanie),obligaţiunile str ăine au anumite denumiri convenţionale, care reflectă specificul pieţei respective: pe piaţa SUA, obligaţiunile str ăine sunt

denumite „Yankee”, în Japonia, „Samurai”, în Marea Britanie,„Bulldog” etc.

De exemplu, obligaţiunile str ăine ale unei firme din Italia (îndolari SUA), emise pe piaţa din SUA, sunt cunoscute sub denu-mirea de „Yankee”, în timp ce emisiunea de obligaţiuni str ăineale aceleaşi firme din Italia pe piaţa din Japonia (în yeni japo-nezi) este denumită „Samurai”, iar pe piaţa din Marea Britanie(în lire sterline), „Bulldog”.

Obligaţiunile str ăine prezintă anumite caracteristici, între care pot fi menţionate:− sunt reglementate (inclusiv din punct de vedere fiscal) de

autorităţile interne din ţara în care se realizează emisiunea (de exemplu,obligaţiunile str ăine în lire sterline emise de firma din Franţa pe piaţalondoneză este reglementată de autorităţile din Marea Britanie);

− datorită faptului că sunt denominate (exprimate) în monedaţării în care sunt situaţi investitorii, obligaţiunile str ăine prezintă avantajul de a permite investitorilor să-şi diversifice portofoliul de

plasamente, f ăr ă să se expună riscului de curs valutar;− eventualele restricţii impuse de autorităţile monetare din ţara în

care are loc plasamentul şi cunoaşterea insuficientă pe piaţa respectivă aemitentului pot influenţa negativ gradul de lichiditate a titlurilor, în sensulcă există posibilitatea ca titlurile respective să nu fie absorbite de piaţă,adică să nu-şi găsească suficienţi cumpăr ători (investitori).

Apariţia eurovalutelor a avut impact şi asupra pieţei obligaţiunilor internaţionale, care a dobândit un segment nou, relativ recent (anii 1960),respectiv piaţa euroobligaţiunilor . Euroobliga ţ iunile sunt obliga ţ iuniinterna ţ ionale emise de o entitate dintr-o ţ ar ă pe pia ţ a financiar ă aaltei ţări, într-o moned ă diferit ă atât de moneda ţării din care provineemitentul, cât şi de moneda ţării în care are loc plasarea titlurilor . Desubliniat faptul că euroobligaţiunile pot fi plasate, simultan, pe pieţelefinanciare din mai multe ţări, ceea ce contribuie la creşterea graduluide lichiditate a emisiunii. Primele emisiuni de euroobligaţiuni au fostdenominate în dolari SUA (caseta 6.1). În prezent, alături de euro-obligaţiunile în dolari SUA, importante sunt şi euroobligaţiunile în

moneda unică euro sau yenul japonez.




143

De exemplu, se numesc euroobligaţiuni obligaţiunile în dolariSUA emise de o firmă din Fran ţ a pe piaţa din Marea Britanie.Emitentul provine dintr-o ţar ă – Franţa, moneda în care sunt

denominate obligaţiunile (dolarul SUA) apar ţine altui stat – SUA, iar investitorii sunt din Marea Britanie.

Caseta 6.1

Originea euroobligaţiunilor

Afirmarea pe piaţă a euroobligaţiunilor denominate în dolariSUA a avut loc ca urmare a restricţiilor impuse de autorităţile din

Statele Unite în iulie 1963 ( Interest equalisation tax).Prin această măsur ă s-a mărit impozitul perceput asupraveniturilor obţinute de rezidenţii americani din plasamentele efec-tuate în obligaţiunile str ăine („Yankee”) lansate pe piaţa SUA,cunoscut fiind faptul că, după cel de-al Doilea R ăzboi Mondial, SUAdevenise principala piaţă de pe care îşi procurau fondurile necesaremulte din firmele, instituţiile etc. din str ăinătate.

Cauza major ă care a determinat luarea acestei măsuri a fostfrânarea ieşirii dolarilor din ţar ă, în condiţiile în care balanţa de

plăţi externe americană prezenta dezechilibre.Pentru rezidenţii americani, mărirea impozitului perceput asupraveniturilor (dobânzii) încasate din cumpărarea de obligaţiuni str ăine acondus la scăderea interesului pentru astfel de investiţii. În acestcontext, emitenţii str ăini aveau două alternative: fie să mărească dobânda pe care o bonificau la obligaţiunile emise, fie să se sus-tragă controlului autorităţilor din SUA, prin plasarea obligaţiunilor exprimate în dolari pe alte pieţe decât cea a Statelor Unite.

Cum prima variantă era mai costisitoare, emitenţii str ăini auînceput să lanseze obligaţiuni denominate în dolari în afara Statelor Unite, dând naştere pieţei euroobligaţiunilor.

Prima emisiune de euroobligaţiuni a fost realizată în 1963, cândsocietatea italiană de stat Autostrade a emis pe piaţa londoneză euroobligaţiuni denominate în dolari pentru a finanţa construcţia dedrumuri. De atunci, piaţa euroobligaţiunilor s-a dezvoltat, în prezentdevansând piaţa obligaţiunilor str ăine, a cărei pondere a scăzut. Aceasta




144

se explică prin caracteristicile şi avantajele pe care le prezintă euroobligaţiunile:

− spre deosebire de obligaţiunile str ăine, care pot fi plasate nu-

mai într-o ţar ă, euroobligaţiunile pot fi plasate, simultan, în mai multeţări, ceea ce are efect pozitiv asupra gradului de lichiditate a titlurilor;

− emisiunile de euroobligaţiuni, fiind efectuate în valute diferitede valutele care au cursul legal în ţara în care se realizează plasamentul,nu sunt supuse reglementărilor;

− ca regulă generală, venitul obţinut din investirea în euroobli-gaţiuni nu este supus impozitării. În plus, prin contractul de emisiunese poate stipula că, în cazul în care apare un element de impozitare,rata cuponului va fi ajustată pentru a compensa impozitul;

− de obicei, euroobligaţiunile sunt emise sub formă de titluri la purtător, emitentul neavând nici un registru al deţinătorilor de obliga-ţiuni. Pentru investitori, acest fapt reprezintă un avantaj întrucât le

permite r ămânerea în anonimat.

Tabelul 6.1

Obliga ţ iuni str ăine/euroobliga ţ iuni – prezentare comparat ă

Obligaţiuni străine Euroobligaţiuni

1. Origine − primul segment al pieţeiobligaţiunilor internaţionale(secolul al XIX-lea);

− s-au dezvoltat relativrecent (anii 1960);

2. Emitenţii şiinvestitorii

− provin din ţări diferite; − provin din ţări diferite;

3. Moneda în carese realizează plasamentul

− moneda ţării din care provin investitorii;

− o monedă diferită atât demoneda ţării din care provine emitentul, cât şide moneda ţării din care

provin investitorii(eurovalută);4. Locul unde se

realizează plasamentul

− într-o singur ă ţar ă (de undesunt investitorii);

− pot fi plasate, simultan,în mai multe ţări;

5. Gradul de lichi-ditate a titlurilor

− mai mic; − mai mare;

6. Reglementări − sunt supuse reglementărilor

din ţara în care are loc plasa-

mentul.

− nu sunt supuse reglemen-tărilor.




145

Ca şi pentru alte segmente ale pieţei financiare, centrulinternaţional al euroobligaţiunilor este Londra. Pe lângă avantajele deordin istoric, legislativ, geografic etc., poziţia Londrei s-a datorat şi

tradiţiei în materie; în timpul celui de-al Doilea R ăzboi Mondial,cetăţenii Marii Britanii au avut permisiunea să cumpere obligaţiuni îndolari SUA, emise de alte state ale Commonwealth-ului.

Pe piaţa euroobligaţiunilor, ponderea cea mai mare o deţinfirmele din SUA şi Japonia, urmate de bănci, guverne şi organismefinanciare internaţionale – de exemplu, BIRD, care îşi procur ă cea maimare parte a resurselor prin emiterea de euroobligaţiuni. Prezenţaimpresionantă a firmelor din SUA se explică prin preferinţa acestora

pentru împrumuturi obligatare în detrimentul creditelor bancare.

Consideraţii de aceeaşi natur ă explică şi ponderea mai mică a firmelor din Europa, care, în general, prefer ă finanţarea prin credite bancare.Intermediarii financiari – băncile – au, de asemenea, un rol

important prin organizarea, lansarea, subscrierea împrumuturilor pe bază de euroobligaţiuni. Totodată, pentru multe bănci, euroobliga-ţiunile pot constitui, deopotrivă, modalităţi de atragere a surselor necesare finanţării activităţii, dar şi forme eficiente de investire a fon-durilor disponibile.

Emisiunile de euroobligaţiuni presupun constituirea de sindicate

bancare însărcinate cu organizarea operaţiunii, stabilirea condiţiilor emisiunii, subscrierea (garantarea) şi plasarea titlurilor pe piaţă.Structura sindicatului bancar difer ă în funcţie de momentul în caresunt stabilite şi comunicate preţul de emisiune şi cuponul (dobânda).

Astfel, în mod tradiţional, banca-lider, după obţinerea mandatuluide organizare a operaţiunii, lansează emisiunea pe piaţă f ăr ă a stabili

preţul final de emisiune şi valoarea cuponului. Dacă, după trimitereainvitaţiilor de participare la sindicat, cererea de alocare a titlurilor sedovedeşte a fi mai mică decât oferta (nu sunt suficiente bănci

interesate), banca-lider stabileşte un preţ de emisiune mai bun sauanulează operaţiunea. În caz contrar, poate solicita clientului să emită mai multe titluri (euroobligaţiuni). Structura sindicatului este asemă-nătoare sindicatelor constituite pentru eurocreditele sindicalizate, res-

pectiv un grup de bănci dispuse piramidal, pe mai multe niveluri, înfuncţie de sarcinile asumate (schema 6.1):

− banca-lider – organizează şi conduce operaţiunea (la care,eventual, se adaugă 2 – 3 bănci co-lider );

− grupul de management – sprijină banca-lider în evaluarea

pieţei şi stabilirea caracteristicilor titlurilor;




146

− grupul băncilor garante – îşi asumă în propriul portofoliutitlurile care nu au fost absorbite de piaţă;

− grupul de vânzare (cel mai numeros) – are rolul de a plasa

titlurile pe piaţă.Schema 6.1

Structura sindicatului tradi ţ ional – schemă de principiu –

Banca-lider negociază cu emitentul un comision global, care sededuce din valoarea nominală a titlurilor. Ulterior, acest comision sesubdivide în: (1) comision de coordonare – revine băncii-lider şi

băncilor din grupul de management; (2) comision de subscriere (garantare) – revine băncilor din grupul de garantare; (3) comision devânzare – pentru activitatea de plasare a titlurilor către investitoriifinali, se repartizează băncilor din grupul de vânzare şi deţine o

pondere importantă în cadrul comisionului global (schema 6.2).Comisionul global se stabileşte ca un procent din valoarea nominală

a titlurilor. Acest procent difer ă de la o emisiune la alta în funcţie de maimulţi factori, între care foarte importante sunt scadenţa titlurilor şi boni-tatea emitentului. Repartiţia comisionului global pe cele trei componente,de asemenea, difer ă de la caz la caz, potrivit mărimii, puterii contractualeşi numărului băncilor componente. Chiar şi în cadrul aceluiaşi grup de

bănci (de exemplu, grupul băncilor garante, grupul de vânzare), comisioa-nele pot diferi de la o bancă la alta în baza aceluiaşi criteriu privinddimensiunea şi notorietatea băncii respective.




147

Schema 6.2

Structura comisionului global – schemă de principiu –

Comisionde

coordonare

Comisionde

vânzare

Comisionde

garantare

După anii 1980 în SUA are loc apariţia pe piaţă a unui nou tip desindicat, format doar din banca-lider (şi bănci co-lider), la care seadaugă băncile din grupul de management şi co-management (schema

6.3). În această formulă, grupul băncilor garante şi grupul de vânzarenu mai există. De asemenea, numărul total al băncilor care participă laoperaţiunea de intermediere este mai mic decât în cazul sindicatului înformă tradiţională.

Schema 6.3

Structura sindicatului inovator – schemă de principiu –




148

Banca-lider cumpăr ă întreaga emisiune la un preţ prestabilit cuemitentul, după care constituie sindicatul, astfel încât, atât preţul deemisiune, cât şi valoarea cuponului sunt cunoscute în momentul

lansării pe piaţă. Garantarea emisiunii se face, în cea mai mare parte,de banca-lider şi băncile co-lider. Băncile din grupul de managementşi co-management se ocupă cu garantarea păr ţii restante şi cu plasarea(vânzarea) titlurilor; spre deosebire de sindicatul tradiţional, numărul

băncilor din acest grup este mai mare. Banca-lider îşi asumă risculde plasament, deoarece cumpăr ă întreaga emisiune, dar şi riscul ca

preţul de emisiune prestabilit cu clientul emitent să nu corespundă cerinţelor pieţei.

Apariţia acestui tip inovator de sindicat a fost determinată, în pri-mul rând, de modificarea structurii cererii, în sensul creşterii ponderiiinvestitorilor instituţionali, care a f ăcut posibilă plasarea titlurilor mai rapidşi cu mai multă uşurinţă, dar şi de altă redistribuire a comisioanelor prin

preluarea mai multor activităţi de băncile angajate pe cele două niveluri.Lansarea şi plasarea emisiunilor de euroobligaţiuni sunt operaţiuni

complexe, care necesită proceduri specifice şi care, evident, cunoscdiferite particularităţi de la centru financiar la centru financiar. Ceimai importanţi intermediari pe piaţa euroobligaţiunilor sunt băncile de

investiţii din SUA şi Marea Britanie, cărora li se adaugă marile băncicomerciale şi de investiţii din alte ţări europene (Elveţia).În 1996, Banca Naţională a României a deschis accesul entităţilor

româneşti la piaţa internaţională de obligaţiuni, lansând o serie deobligaţiuni „Samurai” pe piaţa japoneză. Ulterior, în 1997, BancaComercială Română a lansat prima emisiune de euroobligaţiuni a uneientităţi româneşti care a pătruns pe piaţa internaţională de capital f ăr ă să beneficieze de garanţia statului. Pe măsur ă ce s-au dezvoltat şi audobândit expertiza necesar ă şi alte firme româneşti, bănci etc. au

recurs la pieţele internaţionale de obligaţiuni pentru a-şi finanţa şidezvolta activitatea.

6.3. Pia ţ a produselor derivate (sau derivative)

La intersecţia pieţelor valutare, a eurovalutelor şi a pieţei monetareinternaţionale, s-a structurat o piaţă nouă, cunoscută sub denumireagenerică de piaţa produselor derivate (sau derivative). Instrumentelefinanciare derivate au valoarea derivat ă dintr-un activ primar (valută,

rata dobânzii, metal preţios, indice bursier etc.) şi sunt utilizate, în




149

principal, în două scopuri: acoperirea riscurilor şi speculativ. Sedisting două mari pieţe a produselor derivate: piaţa contractelor futures şi piaţa opţiunilor.

6.3.1. Contracte futures

Contractele futures (în viitor) sunt contracte în care elementelede bază ale tranzac ţ iei sunt standardizate şi privesc valoarea (suma),moneda şi data decont ării. În principiu, sunt asemănătoare contrac-telor forward în ce priveşte termenii obligaţiilor asumate de păr ţi, dar difer ă de acestea prin modul de tranzacţionare. Deşi apariţia pieţei

produselor derivate este de dată relativ recentă (anii 1970), practic, toate

marile burse din lume au dezvoltat platforme electronice pe caretranzacţionează contracte futures.Piaţa contactelor futures, ca obiect al tranzacţiei, este foarte

largă (pe mărfuri, acţiuni, rata dobânzii, indici bursieri etc.), ca, dealtfel, şi piaţa opţiunilor, dar în continuare nu sunt prezentate decâtcele pe valute.

Volatilitatea cursurilor valutare, dar şi componenta electronizăriitranzacţiilor au fost factori care au determinat dezvoltarea pieţei.Contractele futures sunt în mod curent utilizate de bănci, mari companii şi societăţi financiare pentru acoperirea poziţiilor lor în monedestr ăine. În acelaşi timp, sunt utilizate şi în scop speculativ, urmărindu-se realizarea de câştig pe baza previziunilor privind evoluţia viitoare acursurilor valutare.

Piaţa contactelor futures. În executarea ordinelor pentru con-tractele futures, băncile apelează la bănci sau firme de brokeraj caintermediari. Ordinul dat poate fi ordin de vânzare a unui contractfutures sau ordin de cumpărare a unui contract futures, fiecare dintre

acestea fiind conex cu specificul riscului de acoperit – sume de încasatsau sume de plătit. Banca sau brokerul care acţionează ca agent alclientului comunică datele contractului bursei de tranzacţionare acontractelor futures. Conceptul de bursă de tranzac ţ ionare ca piaţă organizată referitor la tranzacţiile contractelor futures, a evoluat întimp, devenind tot mai autocuprinzător.

Iniţial, contractele futures se tranzacţionau numai în cadrul burselor de valori organizate tradiţional. Prima piaţă specializată pecontracte futures a fost bursa din Chicago – Chicago Mercantile

Exchange (CME), la începutul anilor 1970. Creşterea vertiginoasă a




150

acestui tip de tranzacţii a determinat ca şi alte burse din SUA, dar şidin Europa, să dezvolte astfel de operaţiuni; unele burse au păstratmodul tradiţional de operare, de exemplu, CME.

Astfel, brokerii din ringul bursei sunt specializaţi pe tipuri decontracte futures pe valute şi au un anumit loc în ringul de tranzac-ţionare, unde stau şi unde numai acel tip de contract se tranzacţionează,urmărind să găsească o contrapartidă pentru a îndeplini ordinele primite.De exemplu, dacă o companie a ordonat cumpărarea de dolari austra-lieni pe decembrie, brokerul de ring urmăreşte să execute acest ordin,identificând un alt broker care a primit ordin să vândă un contractfutures de dolari australieni pe decembrie. De regulă, tranzacţiile în ring

pe contracte futures au loc între anumite ore (de exemplu, 7,20 AM – 2 PM) şi zile (de luni până vineri).În paralel, în timp, la burse s-au dezvoltat platforme electronice

de tranzacţionare automată în sensul că, în baza unei infrastructurielectronice, ordinele sunt introduse ca înregistr ări electronice în siste-mul de tranzacţionare care, practic, instantaneu identifică contractul

pereche/contraparte.Pe aceeaşi linie a electronizării activităţii burselor ce tranzacţio-

nează contracte futures a fost creat sistemul Globex. Globex Allianceeste prima reţea de tranzacţionare la nivel mondial pentru contractefutures şi opţiuni. Globex, la bază, este un sistem de tranzacţionareelectronic al bursei Chicago Mercantile Exchange, realizat în parte-neriat cu Matif şi Reuters. Sistemul permite participanţilor să operezetranzacţii practic 24 de ore pe zi. Printre partenerii din alianţă senumăr ă: Euronext Paris (Matif, Monep), Singapore InternationalMonetary Exchange (Simex) MEEF, Montreal Exchange şi Bolsa deMarcadorias & Future (Sau Paulo) etc. Sistemul are case de compen-

sare interconectate, ceea ce permite acoperirea poziţiilor în conturileclienţilor (margin) în diferite pieţe de pe glob.

Al treilea sistem electronic de tranzacţionare dezvoltat este E-minifutures, care se realizează tot prin Globex, dar a căror valoare(pe contract) reprezintă jumătate din valoarea unui contract standard(de unde şi denumirea „mini”).

În sfâr şit, al patrulea sistem de tranzacţionare a contractelor futures care a început să se dezvolte în unele ţări (SUA) se regăseşte

pe piaţa extrabursier ă (OTC).




151

Cele câteva date prezentate evidenţiază, pe de o parte, caracterulglobalizat al pieţei, iar pe de altă parte, intenţia evidentă de a atragecât mai mulţi investitori, chiar cu sume mai mici.

Modul de tranzacţionare a contractelor futures. În momentulîn care un client ordonă executarea unui contract, sau în termenispecifici „ia poziţie” de vânzare sau de cumpărare a unui contract,trebuie să constituie într-un cont un deposit, denumit initial margin care, în fapt, este un cont în care depune o sumă ce reprezintă valoricun anumit procent din valoarea contractului, de exemplu, 10-20%. Deregulă, în prealabil, se verifică riscul de credit al clientului. Adesea, încazul unor clienţi noi, suma din contul initial margin este mai mare.

Depozitul initial margin se poate constitui din disponibilităţi încont (de regulă, micii investitori) sau prin depunerea de titluri finan-ciare de valoare echivalentă (de regulă, titluri guvernamentale), proce-dur ă practicată cel mai adesea de marii investitori (bănci, societăţifinanciare etc.).

Initial margin, ca sumă în cont, în funcţie de tranzacţiile efec-tuate, este urmărită permanent, în sensul că suma pe care o reprezintă trebuie să fie acoperitoare pe toată durata contractului relativ la miş-carea cursurilor valutare.

Contul este urmărit zilnic de casa de compensaţie a pieţei con-tractelor futures din perspectiva evoluţiei pe piaţă a ratelor de schimb.La sfâr şitul fiecărei zile de tranzacţionare, casa de compensaţie

procedează la „marcarea la piaţă” a fiecărui contract (marks to market ),luând în considerare cea mai mică modificare de rată de schimb per-misă pe piaţă şi care, de regulă, este 0,01 cenţi (dolar, euro) sau altă subdiviziune a unităţii monetare (yen/seni) – (sunt denumite înlimbajul de specialitate „tick”).

Tabelul 6.2

Date privind tranzac ţ ionarea contractelor futures

ContractMărimea contractului

– limita iniţială – Cea mai mică mişcare permisă

a ratei de schimb – tick – GBP/USD GBP 25.000

– USD 750 – 0,01 cenţi per GBP

– 2,50 GBP – JPY/USD JPY 1.250.000

– USD 1.000 – 0,01 cenţi per 100 JPY

– 12,50 USD – SFR/USD SFR 1.250.000

– USD 1.000 –

0,01 cenţi per SFR

– 12,50 USD –




152

Dacă se cumpăr ă, de exemplu, un contract iunie pe francelveţian la o rată de schimb SFR/USD de 0,6510, aceasta înseamnă că s-au cumpărat 1.250.000 SFR cu livrarea în iunie la o rată de schimb

de 1,536 SFR/pentru un dolar (1 sau o unitate împăr ţit la 0,6510).Suma în dolari care va fi vândută (în contrapartidă) în schimbulacestor franci elveţieni este de 81.375 USD.

Luând în considerare cea mai mică mişcare permisă a ratei deschimb de 0,01 cenţi, înseamnă că în cazul în care cursul valutar pe

piaţă într-o zi creşte cu 0,01 cenţi per SFR, rezultă un profit pecontract de 12,50 USD (1.250.000 x 0,01).

Contractele futures au scadenţe standardizate şi sunt poziţionate,de regulă, în a treia miercuri din lunile martie, iunie, septembrie şi

decembrie. Perioada maximă pentru care se poate face acoperireariscului de curs valutar este de un an. Contractul continuă să fietranzacţionat zilnic, până cu două zile înainte de scadenţă/maturitate.În ultima zi, preţul contractului futures (rata de schimb la care s-acumpărat/vândut contractul) tinde să fie aceeaşi cu rata la vedere/spot

pe piaţa din acea zi.Exemplu de procesare a unui contract futures: Un client instruc-tează o bancă care îl deserveşte să cumpere 10 contracte futures

pe franci elveţieni pentru septembrie.

1. Banca transmite ordinul la Chicago Mercantile Exchange şisolicită clientului să constituie în cont initial margin de10.000 dolari SUA (10 contracte x 1.000 USD); de asemenea,emite o notă de confirmare prin care rata de schimb – preţulcontractului – este confirmată.

2. În fiecare zi, la sfâr şitul zilei, casa de compensa ţ ie a pie ţ eimarchează în pia ţă contractul , cu alte cuvinte, modifică

preţul fiecărui contract – profit sau pierdere înregistrată per contract –, în funcţie de modificarea ratei de schimb la vedere

pe piaţă din ziua respectivă. Dacă preţul pe contract a crescut,deţinătorul contractului a realizat profit şi contul său estecreditat, iar dacă rata de schimb a scăzut, deţinătorul a pierdutşi cu acea sumă (ca diferenţă între cele două cursuri – decontract şi pe piaţă) contul său este debitat.

3. Clientul băncii a cumpărat indirect un contract de vânzare peseptembrie de la un alt investitor, client al unei firme de

brokeraj. Cei doi investitori nu se cunosc, iar riscul de crediteste preluat de casa de compensaţie şi acoperit prin contractede asigurare şi garanţii.




153

4. Din acel moment începe via ţ a contractelor şi marcarea lor la pia ţă de către casa de compensaţie. Se admite că în ziuaurmătoare, cursul de piaţă creşte cu 5 tick-uri, respectiv de la

1 SFR = 0,6550 USD, la cât a fost cumpărat contractul, la1 SFR = 0,6555 USD. Modificarea de 5 tick-uri este (1) calcu-lată la sfâr şitul zilei de casa de compensaţie şi (2) evidenţiată în cele două conturi:(1) 5 tick-uri x 12,5 USD x 10 contracte = 625 USD;(2) cu 625 este creditat contul clientului băncii şi cu 625 USD

este debitat contul clientului brokerului. Procesarea esterealizată de casa de compensaţie.

Timpul Sold initial margin – client bancă –

Preţul contrac-tului futures

Sold initial margin – client broker –

Start 10.000 USD 0,6550 10.000 USDZiua 1 10.625 USD 0,6555 9.375 USD

(alimentare cu 625)10.000 USD

Se admite că în a doua zi, preţul pe piaţă se modifică în senscontrar, de la 0,6550 USD pentru 1 SFR, la 0,6540 pentru un

SFR, ceea ce reprezintă 10 tick-uri, drept urmare:(1) 10 tick-uri x 12,5 USD x 10 contracte = 1.250 USD;(2) casa de compensaţie procesează acele conturi cu 1.250 USD,dar profitul, în acest caz, este al clientului brokerului, care avândut un contract pe franci elveţieni, şi pierderea, aclientului băncii ce a cumpărat un contract pe franci elveţieni.

TimpulSold initial margin – client bancă –

Preţul contrac-tului futures

Sold initial margin

– client broker – Start 10.000 USD 0,6550 10.000 USDZiua 2 9.375 USD

(10.625 – 1.250)(alimentare cu 625 USD)10.000 USD

0,6540 11.250 USD(10.000 + 1.250)

5. Închiderea opera ţ iunii. Data expir ării. Un contract futures poate fi întrerupt pe parcursul vieţii sale de către un client sau

poate fi finalizat. Întreruperea unui contract pe parcursul




154

derulării este denumită închiderea poziţiei futures, acţiuneiniţiată de client şi, în funcţie de tipul de contract pe care îldeţine, constă în:− vânzarea contractului futures de cumpărare (anterior) sau− cumpărarea contractului futures de vânzare (anterior).

Ca tehnică, operaţiunea se realizează în baza unui ordin devânzare (respectiv, cumpărare), iar pe piaţă se va identifica deîndată o altă contraparte.Pentru cei ce închid poziţia în acest mod, schimbul valutar de

bază nu este efectuat (livrarea sumei în franci elveţieni şi livra-rea dolarilor) însă, ca urmare a procesării decontărilor zilnice,

poziţia financiar ă a participanţilor are aceeaşi configuraţie cu

cea existentă în condiţiile în care ar fi cumpărat şi vândut sumelede bază, respectiv diferenţa între valoarea curentă a contractuluişi valoarea sa originar ă a fost plătită/efectuată sub formadecontării în conturi zilnic.La data expir ării contractului, în ultima zi de tranzacţionare,

preţul decontării va fi similar preţului spot (la vedere). Dacă înmod excepţional o poziţie a fost lăsată neînchisă, schimbulvalutar de bază se face în baza unui acord convenit între client şicasa de compensaţie. Desigur, şi acestea se realizează prin cei

doi intermediari – bancă şi broker.

6.3.2. Contracte de opţiuni

După cum rezultă din numele ce i s-a dat, opţiunea se particu-larizează de toate celelalte tipuri de produse derivate, prin aceea că deţinătorul unui astfel de contract are dreptul de a alege, de a opta

privind utilizarea sau neutilizarea prin finalizare a contractului deţinut.Contractele de opţiuni se tranzacţionează, deopotrivă, la burse şi pe

piaţa extrabursier ă.Un contract de opţiuni pe valute poartă denumiri diferite, înfuncţie de sensul intenţiei operaţiunii faţă de o monedă:

− cele prin care se cumpăr ă o moned ă sunt denumite opţiunicall sau altfel spus se cumpăr ă un contract de cumpărare a monedei;

− cele prin care se vinde o moned ă sunt denumite opţiuni put,respectiv se cumpăr ă un contract de vânzare a unei monede.

În acest cadru, cumpăr ătorul unei opţiuni achiziţionează dreptul,dar nu şi obligaţia de a cumpăra (opţiune call) sau de a vinde (opţiune

put), ceea ce în ambele cazuri presupune:




155

− o cantitate determinată (suma contractului) denominată într-oanumită monedă (activul/moneda de bază);

− la o anumită dată (stil european) sau la mai multe date (stil

american);− la un curs de schimb prestabilit, denumit preţ strike sau preţ

de exerciţiu.Pentru acest drept, cumpăr ătorul opţiunii plăteşte vânzătorului

un premium.Contractele de opţiuni call. Opţiunile call se utilizează când o

firmă are de efectuat plăţi în monedă str ăină – de exemplu, pentru unimport, în acest spaţiu, opţiunile fiind asemănătoare operaţiunilor forward sau futures, la care se adaugă dreptul de opţiune. O mult mai largă utilizare a opţiunilor se regăseşte în acoperirea riscului de curs valutar

pentru evenimente economice cu realizare probabilă, cum ar fi achiziţiaunei alte companii, participarea la licitaţii etc. Opţiunea în astfel decazuri permite acoperirea riscului, dar şi posibilitatea de a renunţa laexercitarea opţiunii, lăsându-se opţiunea să expire. În toate utilizărilealternative ale opţiunii, premiumul plătit reprezintă pierderea maximă adeţinătorului opţiunii şi tot premiumul este suma care se va scădea din

profitul brut ce s-ar realiza prin fructificarea diferenţei de curs dintre

cursul la vedere şi preţul strike.Exemplu: Op ţ iunea call pentru participarea la realizarea de proiecte de investi ţ ii în str ăinătate – o firmă este interesată să participe la realizarea unui proiect finanţat de guvernul cana-dian; în acest scop, prezintă oferta, dar nu este sigur ă că oferta sava fi acceptată; pe de altă parte, în cazul în care oferta ar fiacceptată de guvernul canadian, firma apreciază că i-ar fi nece-sar ă o sumă între 400 şi 600 de mii de dolari canadieni pentruachiziţionarea de materiale şi servicii în etapa de început a pro-

iectului, ea însă având disponibilităţi în dolari SUA. Admiţândcă r ăspunsul va fi dat în 3 luni de la ofertare, firma poatecumpăra o opţiune call pe dolari canadieni pe trei luni în urmă-toarele condiţii:− valoarea unui contract pe dolari canadieni este de 50.000 uni-

tăţi (CAD);− premium 0,02 USD pe unitate (CAD);− preţul strike (de exerciţiu) 0,70 USD (1 CAD = 0,70 USD);− firma doreşte cumpărarea a 10 contracte pentru a acoperi

expunerea la risc a sumei de 500.000 dolari canadieni.




156

Cumpărând aceste contracte, firma:− va plăti 1.000 USD pe opţiune (50.000 unităţi CAD x 0,02 USD),

respectiv 10.000 USD pentru cele 10 contracte;− va stabili suma maximă în dolari SUA de care va avea nevoie pentru a cumpăra cei 500.000 dolari canadieni, respectiv

350.000 USD (0,70 USD x 500.000 CAD).La data expir ării opţiunii, peste 3 luni pot apărea următoarelesituaţii:1) oferta firmei a fost acceptată, deci firma trebuie să cumpere

dolarii canadieni; decizia sa are în vedere două variante înfuncţie de evoluţia cursului la vedere dolar canadian/USD,respectiv:

– dacă cursul la vedere pe piaţă, în acel moment, este peste preţul strike, de exemplu, 0,75 USD pentru dolar canadian,firma va exercita opţiunea call şi va cumpăra dolari canadienila preţul strike (0,70 USD), care este mai mic decât cursul lavedere în acel moment (de exemplu, 0,75), ceea ce ar însemna 375.000 USD (0,75 x 500.000);

– dacă cursul la vedere USD/CAD este sub preţul strike, deexemplu, 0,65 USD, firma poate să lase opţiunea să expire,respectiv să nu cumpere dolari canadieni la 0,70, pierzând

însă premiumul plătit (10.000 USD) şi să cumpere cei500.000 dolari canadieni de pe piaţa la vedere (de la o

bancă), plătind pe ei 325.000 USD (0,65 x 500.000), ceea ceînseamnă:• un profit brut de 25.000 USD (350.000 – 325.000) şi• un profit net de 15.000 USD, respectiv, 25.000 USD

minus cei 10.000 USD plătiţi drept premium;2) oferta nu a fost acceptată, firma nu mai are interesul să cum-

pere dolarii canadieni şi, drept urmare, lasă opţiune să expire,

costul acestei operaţiuni fiind reprezentat de premiumul plătit pe care îl pierde, în exemplul dat, 10.000 USD.

Aceste date amintesc de tradiţionala acoperire la termen forwardsau futures, cu diferenţa dreptului pe care îl are firma deţinătoarea unei opţiuni call de a finaliza sau nu contractul de conversievalutar ă la un preţ fix, contra premiumului plătit pentru acestdrept de a opta.S-a admis că opţiunea a fost cumpărată de pe piaţa derivatelor pevalută la CME, unde se utilizează cotarea directă a dolarului SUA:1 CAD = 0,75 USD; 1 CAD = 0,70 USD, 1 CAD = 0,65 USD etc.




157

Opţiunile call pe valute pot fi utilizate şi în scop speculativ.Tranzacţiile speculative au la bază ideea realizării de câştig dinevoluţia în viitor a cursului unei monede care se estimează că se va

aprecia. Cei care anticipează că în viitor o monedă str ăină se vaaprecia, cumpăr ă opţiuni call pe acea monedă.

Contractele de opţiuni put. Deţinătorul unei opţiuni put pevalute primeşte dreptul de a vinde o valută la un preţ prestabilit –

preţul strike, la sau până la o anumită dată. Ca şi în cazul opţiunii call,deţinătorul opţiunii put nu este obligat să exercite opţiunea. De aceea,şi în acest caz, pierderea maximă pe care o poate înregistra deţinătorulopţiunii put este preţul/premium plătit. Şi pentru opţiunea put seutilizează termenii specifici pieţei referitor la valoarea sa intrinsecă,respectiv „in the money”, când cursul la vedere prezent este mai micdecât preţul strike; „at the money”, când cele două rate de schimb suntegale şi „out of the money”, când cursul la vedere prezent al valuteieste mai mare decât preţul strike. Pentru o monedă dată şi o anumită dată a expir ării, poziţia „in the money” a unei opţiuni put presupuneun premium mai mare comparativ cu opţiunile put care sunt „in themoney” sau „out of the money”.

Opţiunile put sunt utilizate când o firmă are de încasat sume în

monede str ăine.Exemplu: O firmă exportă mărfuri în Canada, iar tranzacţia afost facturată în dolari canadieni; în acest cadru, firma se temede deprecierea dolarului canadian, care ar putea avea loc întremomentul contractării şi momentul încasării exportului. Pentruacoperirea acestei poziţii deschise la riscul deprecierii dolaruluicanadian, firma achiziţionează un contract de opţiune put pedolar canadian prin care stabileşte, fixează cursul – preţul strikela care va vinde dolarii canadieni ce îi va încasa din export. În

această acţiune, firmele urmăresc să vândă valuta str ăină (aiciCAD) contra o altă monedă (dolar SUA sau euro) la un preţ/cursminim; ideea este ca, vânzând dolarii canadieni, să încaseze deexemplu, cât mai mulţi dolari SUA. Astfel, dacă preţul strikeeste 0,70 USD/CAD, iar contractul este de 50.000 unităţi, sumaîncasată prin vânzarea CAD va fi de 35.000 USD (0,70 USD x50.000 unităţi). Dacă dolarul canadian se apreciază (de exemplu,1 CAD = 0,75 USD) pe piaţă, firma lasă opţiunea put să expireşi vinde dolarii canadieni unei bănci, obţinând 37.500 USD

(0,75 USD x 50.000 unităţi).




158

Operaţiunile speculative cu opţiuni put pe valute au la bază ideeafructificării diferenţelor de curs (preţ strike, opţiune put şi cursul lavedere), luându-se în considerare posibilitatea deprecierii unei monede.

Exemplu: Un speculator anticipează că lira sterlină se va depreciaîn raport cu dolarul SUA; atunci cumpăr ă o opţiune put pe lir ă sterlină, iar dacă aşteptările sale se confirmă, cumpăr ă lirele sterlinede pe piaţă la un curs la vedere mai depreciat decât preţul strike şi levinde în cadrul opţiunii put la preţul strike, diferenţa între cele două cursuri reprezentând profitul operaţiunii, în calculul căruia trebuieavut în vedere şi premiumul etc.

CONCEPTE-CHEIE

• obliga ţ iune• emisiune publică • emisiune privat ă • obliga ţ iune na ţ ional ă /internă • obliga ţ iune standard (conven ţ ional ă )• obliga ţ iune cu dobând ă variabil ă • obliga ţ iune indexat ă • obliga ţ iune cu cupon zero• obliga ţ iune convertibil ă • obliga ţ iune cu warant sau cu op ţ iune• ac ţ iune• ac ţ iune nominativă • ac ţ iune la purt ător • ac ţ iune ordinar ă

• ac ţ iune privilegiat ă • euroac ţ iune• bursă de valori• pia ţă extrabursier ă • broker • dealer • broker-dealer • formator de pia ţă • obliga ţ iune str ăină • euroobliga ţ iune• contract futures• contract de op ţ iuni• op ţ iune call • op ţ iune put


Stabili ţ i dacă următoarele enun ţ uri sunt adevărate sau false:1. Elementele caracteristice unei obligaţiuni sunt: dobânda, scadenţa, preţul de emisiune, preţul de r ăscumpărare, drepturi suplimentare, pre-cum şi posibilitatea convertirii oricând pe alte instrumente financiare.

2. Entităţile autorizate să efectueze deopotrivă operaţiuni în nume propriu, cât şi din ordinul clienţilor se numesc brokeri-dealeri şiformatori de piaţă.

3. Formatorul de piaţă este un broker-dealer care este pregătit să cotezeun preţ de vânzare şi un preţ de cumpărare pentru un titlu financiar

în orice moment şi, astfel, să „formeze piaţa” pentru acel titlu.




159

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:4. Obligaţiunile indexate sunt obligaţiunile care aduc un venit sub

formă de:

a) dobânzi fixe; b) dobânzi variabile în raport cu rata dobânzii LIBOR;c) dobânzi variabile în raport de preţul unei mărfi cum ar fi

aurul, petrolul;

5. Diferenţa dintre preţurile perechi la care se efectuează cotarea unuititlu financiar – denumită marjă – este destinată să:

a) acopere costurile de operare, riscurile tranzacţiei şi profitulintermediarului;

b) să îi stimuleze pe brokeri să cumpere mai ieftin titlurile

pentru a putea să le vândă mai scump;c) este o regulă impusă de regulamentele elaborate de autori-

tăţile care supraveghează piaţa de capital.

6. Termenul de dealer desemnează o persoană sau o firmă care:a) execută ordine de vânzare/cumpărare de active financiare din

ordinul clienţilor, percepând pentru aceasta un comision sautaxă de brokeraj, din care realizează profit;

b) execută ordine de vânzare/cumpărare în nume propriu, pe riscul

şi r ăspunderea sa, profitul său fiind realizat din diferenţa de preţ la care cumpăr ă (mai ieftin) şi vinde (mai scump).

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:7. Obligaţiunile convertibile permit convertirea lor, într-o perioadă de

timp de la emisiune, pe un număr prestabilit de …………….. careapar ţin …………….

8. Obligaţiunile str ăine, pentru a se putea distinge de obligaţiunileinterne, adesea, pe diferite pieţe au primit convenţional o poreclă.De exemplu, pe piaţa SUA, obligaţiunile str ăine sunt denumite

……………….., în Japonia ……………….., în Marea Britanie………………9. Cotarea pe piaţa secundar ă a tuturor titlurilor financiare se face

prin preţuri …………….., de cumpărare, mai ………………… şide vânzare, mai …………….., iar diferenţa dintre ele se numeşte………………

R ăspunsuri: 1. (fals); 2. (adevărat); 3. (adevărat); 4. (c ); 5. (a); 6. (b);7. (acţiuni, aceleiaşi firme); 8. („Yankee, „Samurai”, „Bulldog”);

9. (perechi, mici, mari, marjă).




160


1. Prezentaţi modul de emitere şi plasare a unui împrumut obligatar.

Descrieţi pieţele pe care au loc mobilizarea fondurilor şi tranzac-ţionarea titlurilor.2. Care au fost factorii ce au determinat diversificarea tipurilor de

obligaţiuni şi care dintre elementele caracteristice unei obligaţiuniau fost modificate? Exemplificaţi.

3. Asemănări/deosebiri între obligaţiunile str ăine şi euroobligaţiuni.4. Finanţarea internaţională prin emisiunea de euroobligaţiuni.5. Ce sunt acţiunile şi prin ce procedee tehnice pot fi emise şi plasate?6. Prezentaţi pe scurt pieţele pe care se pot tranzacţiona titlurile finan-

ciare şi intermediarii financiari care facilitează aceste tranzacţii.7. Ce se înţelege prin instrumente financiare derivate şi pe ce pieţesunt efectuate tranzacţii cu produse derivate?




161

7. PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A CREDITULUI

ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN SCHIMBURILE COMERCIALEINTERNAŢIONALE. EUROCREDITELE

7.1. Piaţa creditului – abordare conceptuală 7.2. Credite internaţionale. Eurocreditele7.3. Eurocreditele sindicalizate – caracteristici, tehnica

sindicatului bancar7.4. Tehnici de finanţare a comerţului internaţional7.4.1. Credite pe termen scurt7.4.2. Credite pe termen mijlociu şi lung

De multe ori, derularea schimburilor internaţionale necesită recurgerea la piaţa internaţională a creditului, o piaţă amplă şi dinamică,

aflată în continuă creştere şi segmentare. Cauzele care au condus ladezvoltarea acestei pieţe sunt multiple, printre cele mai importantenumărându-se: creşterea şi diversificarea nevoilor de finanţare petermen mediu şi lung; apariţia pieţei eurovalutelor; dezvoltarea unuiaparat bancar şi, în general, financiar capabil să susţină derulareaoperaţiunilor pe piaţa internaţională a creditului; perfecţionarea unor tehnici specifice care au imprimat operaţiunilor flexibilitate sporită;dereglementarea, liberalizarea fluxurilor de capital.

7.1. Pia ţ a creditului – abordare conceptual ă Creditul, în sens larg, este un acord, în ţ elegere între două păr ţ i,

prin care se convine ca un activ (mărfuri, servicii, bani) să fie vândut sau dat în folosin ţă temporar ă , cu promisiunea restituirii sumei în viitor .

Relaţiile de credit pot fi dezvoltate la nivel na ţ ional, între rezidenţiiunei ţări, la nivel regional , prin intermediul unor bănci sau instituţii alcăror obiectiv îl constituie sprijinirea comer ţului, cooper ării, investiţiileetc., între un grup de ţări membre ale acestei instituţii (de exemplu,

BERD) şi la nivel interna ţ ional , în cazul în care păr ţile implicate în relaţia




162

de credit au rezidenţa în ţări diferite sau împrumuturile sunt acordate deinstituţii de vocaţie mondială (FMI, BIRD, BRI etc.).

Relaţia de credit presupune:

– creditorul, cel ce dă cu împrumut suma de bani sau vindemărfuri sau servicii pe credit;

– debitorul, cel care împrumută suma sau cumpăr ă mărfuri şiservicii pe credit şi se angajează să restituie suma sau contravaloareamărfurilor la o dată viitoare;

– valoarea creditului, respectiv suma dată cu împrumut sau con-travaloarea mărfurilor sau serviciilor livrate/prestate pe credit;

– dobânda. Pentru facilitatea oferită, creditorul solicită plata

unei dobânzi, exprimată procentual şi aplicată sumei date cu împrumut; – scaden ţ a sau maturitatea este termenul limită la care sumaîmprumutată şi dobânda aferentă trebuie rambursate, restituite credi-torului. Scadenţa poate fi e şalonat ă în timp la anumite intervale (lunar,trimestrial, semestrial, anual), când se plătesc rate şi dobânzi (rambur-sarea în rate) sau cu scaden ţ a unică , toată suma fiind restituită la osingur ă dată;

– garantarea creditului este solicitată de creditor debitorului pentru a se proteja de riscul de nerambursare a sumelor împrumutate

(reaua-credinţă sau falimentul debitorului). În acest scop, poatesolicita o ipotecă pe bunuri imobile, gaj pe diferite bunuri etc. care, încaz de neplată, pot fi vândute pentru recuperarea creanţei. De ase-menea, pot fi solicitate garan ţ ii personale, prin care un ter ţ garantează că în cazul în care debitorul nu plăteşte, el va plăti în locul lui (aval,scrisoare de garanţie etc.).

Există diferite criterii de clasificare a creditelor . Din punctul devedere al termenului: credite pe termen scurt (până la un an), pe

termen mijlociu (1-5 ani), pe termen lung (peste 5 ani).Din punctul de vedere al debitorului există următoarea clasifi-care: credit public (autorităţi guvernamentale, locale, însuşi statul, deregulă, sub forma certificatelor de trezorerie sau obligaţiunilor guver-namentale), credit privat acordat oricărei entităţi, alta decât statul.

Din punctul de vedere al creditorului: creditul bancar acordat de bănci, creditul comercial acordat de o firmă altei firme prin vânzareamărfurilor pe credit, creditul acordat de instituţii financiare nebancare.

Din punctul de vedere al obiectului (scopului) credit ării se disting:

credite pentru producţie, pentru trezorerie (mijloace circulante),




163

pentru investiţii, pentru consum (acordat populaţiei), pentru export, pentru import, credite ipotecare/imobiliare etc.

Din punctul de vedere al garant ării, creditele pot fi: garantate,

negarantate (mai rar) şi ipotecare (garantate prin imobile, case, pământ).Din punctul de vedere al dobânzii se practică: credite acordatela rate de dobânzi fixe, la rate de dobânzi variabile, la rate dedobânzi preferenţiale (mai mici decât dobânda pieţei, diferenţa fiindsuportată de stat, de regulă, cu scopul promovării exportului saudezvoltării unui sector de activitate, de exemplu, agricultura) etc.

Locul predominant în activitatea de creditare îl deţin băncilecomerciale. Tipurile şi varietatea formelor de credit difer ă de la ţar ă laţar ă, în funcţie de dezvoltarea economică, financiar-bancar ă şi

reglementările naţionale.

7.2. Credite interna ţ ionale. Eurocreditele

Piaţa internaţională a creditului cuprinde ansamblul rela ţ iilor de credit ce apar între participan ţ ii la tranzac ţ iile comerciale şi

financiare interna ţ ionale, a mijloacelor, tehnicilor şi instrumentelor utilizate în derularea acestor rela ţ ii. Piaţa internaţională a creditului,într-o abordare globală, surprinde, de fapt, toate tipurile de credit care

pot fi acordate sau primite în rela ţ iile interna ţ ionale, indiferent denatura lor. În sens restrâns, se refer ă însă la piaţa creditului bancar.În principiu, creditele asociate relaţiilor internaţionale pot fi

delimitate în credite str ăine, eurocredite, credite mobilizate prin lansareade obligaţiuni str ăine şi euroobligaţiuni, credite utilizate pentru finan-ţarea comer ţului internaţional.

Similar pieţei internaţionale a obligaţiunilor care s-a structurat pedouă mari componente – obligaţiuni str ăine şi euroobligaţiuni –, şicreditele internaţionale îmbracă forma creditelor str ăine şi eurocreditelor.

Clasificarea s-a f ăcut mai mult în scopuri didactice, deoarece, în practica românească, pentru a desemna creditele primite din str ăinătate,de multe ori, nu se folosesc aceste delimitări conceptuale, ci se utili-zează, simplu, noţiunea de credite externe, cu înţeles similar.

Creditele străine ( foreign loans) sunt creditele acordate de obancă nereziden ţ ilor în moneda na ţ ional ă a băncii creditoare. Pentruo perioadă îndelungată, această formă de creditare a constituit suportulderulării multor tranzacţii internaţionale, piaţa londoneză şi, maitârziu, piaţa din Statele Unite fiind centrele cele mai importante de

unde îşi procurau fondurile necesare nenumărate entităţi str ăine.




164

Exemplu: Creditul pe 5 ani în lire sterline acordat de o bancă dinMarea Britanie guvernului italian sau unei firme din Germania.În acest caz, moneda în care s-a acordat creditul (lira sterlină)

este moneda unuia din participanţii la operaţiune, respectiv a băncii creditoare.Apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor au condus la impune-

rea în practică a unui nou tip de credit internaţional, respectiveurocreditul. Deşi eurocreditele sunt de dată relativ recentă, totuşi, caurmare a caracteristicilor pe care le prezintă, au devansat creditele str ăine.

Eurocreditele reprezint ă împrumuturile efectuate în eurovalute,a căror durat ă este mai mare de un an. Particularitatea acestor crediteeste dată de faptul că nu depozitele în eurovalute constituie sursa

fondurilor, ci împrumuturile în eurovalute pe termen scurt, reînnoite, deregulă, din 6 în 6 luni. De aceea, dobânda la eurocredite este variabilă,având ca bază LIBOR (rata dobânzilor interbancare pe piaţa Londrei).

Exemplu: Creditul în dolari SUA acordat pe o perioadă de 5 anide o bancă din Marea Britanie unei firme din Italia este uneurocredit. În acest caz, moneda în care s-a acordat creditul(dolarul SUA) este diferită atât de moneda ţării în care estesituată banca creditoare (lira sterlină), cât şi de moneda ţării firmeidebitoare (euro), fiind o monedă ter ţă pentru ambii parteneri.

Eurocreditele pot îmbr ăca forma unor împrumuturi tradiţionale,cum sunt: liniile de credit; liniile de credit reînnoibile (revolving ); creditele rotative (roll-over ).

Liniile de credit sunt în ţ elegeri dintre o bancă şi clientul său(bancar sau nebancar) prin care banca î şi ia angajamentul să ţ ină ladispozi ţ ia clientului o sumă de bani pe o perioad ă determinat ă (deregulă, 12-36 luni). În cadrul acestei perioade de timp, clientul poatesă tragă succesiv sume de bani, până la plafonul valoric prestabilit.Pentru sumele neutilizate este obligat să plătească un comision de

angajament, ca o penalizare a faptului că banca putea să valorificesumele respective în alt mod. Dobânda se stabileşte în funcţie denivelul ratei dobânzii de referinţă din momentul utilizării sumei, lacare se adaugă o marjă, care reflectă riscul operaţiunii. Liniile decredit se pot acorda atât clienţilor nebancari (firme mari, companiimultinaţionale, guverne etc.), dar, mai ales, altor bănci.

Liniile de credit reînnoibile (revolving ) se particularizează prin faptul că pe perioada pentru care s-a acordat linia de credit,3-5 ani, debitorul poate rambursa suma şi să se împrumute din nou în

limita plafonului.




165

Creditele rotative sau roll-over sunt credite pe termen mediu şilung acordate în întregime în momentul încheierii contractului, însă rambursarea se efectuează nu la rate ale dobânzii fixe, ci variabile.

Aceasta se explică prin faptul că, în general, băncile creditoare, pentrua-şi reîntregi sumele acordate sub formă de împrumut pe termen lung,se refinanţează periodic pe europiaţa monetar ă, atr ăgând depozite sauîmprumutându-se pe termen scurt (3 luni, 6 luni, 12 luni). În consecinţă,rata dobânzii percepută la fiecare rată scadentă a eurocreditului secorelează cu rata dobânzii pe care banca trebuie s-o plătească la depo-zitele atrase sau creditele primite. Bineînţeles, la această dobândă seadaugă o marjă în funcţie de solvabilitatea debitorului, riscul operaţiunii,scadenţă, condiţiile generale ale pieţei.

În acelaşi timp, eurocreditele pot fi mobilizate prin lansarea detitluri financiare, cum sunt obligaţiunile în eurovalută, cu rata dobânziivariabilă (cunoscute sub denumirea FRN – Floating Rate Note), refinan-ţarea efectuându-se de pe piaţa eurovalutelor la 3 sau 6 luni, având ca

bază LIBOR ; facilităţile de împrumut garantate bancar (denumite RUF – Revolving Underwriting Facility sau NIF – Note Issuance Facility), încare bănci sau entităţi nonbancare emit titluri pe termen scurt, denomi-nate în eurovalute. Cel mai adesea, NIF sunt eurocertificate de depozit,emise de bănci, sau bilete la ordin, emise de entităţi nonbancare,subscrise pe baza unui acord cu un grup bancar ter ţ, iar fondurilemobilizate, de regulă, pe 6 luni, emisiunile fiind reînnoite permanent,îmbr ăcând astfel forma unui eurocredit pe termen mijlociu, 3-5 ani.

7.3. Eurocreditele sindicalizate – caracteristici,tehnica sindicatului bancar

Eurocreditele sindicalizate sunt credite interna ţ ionale de valoaremare, acordate în eurovalute pe termen mijlociu şi lung de un grup de

bănci constituite sub formă de sindicat sau consor ţ iu bancar. Cauzelecare au determinat recurgerea la tehnica sindicalizării sunt legate decreşterea şi diversificarea nevoilor financiare ale firmelor, guvernelor,

băncilor de dezvoltare regională etc., care nu mai puteau fi satisf ăcutede o singur ă bancă. În acest mod, efortul financiar şi riscul operaţiuniide creditare a putut fi dispersat asupra mai multor bănci. O cauză major ă care a contribuit la dezvoltarea operaţiunilor de sindicalizare acreditelor a constituit-o şi întărirea supravegherii prudenţiale, prin careautorităţile de supraveghere impuneau băncilor comerciale respectarea

anumitor limite privind expunerea faţă de un singur client.




166

Eurocreditele sindicalizate au unele caracteristici care le parti-cularizează faţă de celelalte credite internaţionale:

• sunt acordate în eurovalute, adică în valute diferite atât de

moneda naţională a ţării debitorului, cât şi de moneda naţională a ţării de unde sunt creditorii. Pot exista însă şi cazuri în careeurocreditul sindicalizat este acordat în moneda ţării unor băncidin consor ţiu; de exemplu, un eurocredit sindicalizat în dolariamericani acordat unei firme din Franţa de un grup de bănci dinGermania, Elveţia, Marea Britanie, Olanda, Austria, dar şi dinStatele Unite ale Americii;

• sunt credite de valori mari care permit dispersia riscului;• presupun reunirea sub aceea şi conven ţ ie de credit a unui număr

mare de bănci, care au standing diferit şi provin din mai multeţări. Băncile sunt grupate în diferite categorii, conform funcţiilor asumate. Legătura dintre bănci este asigurată de banca-lider,care, de multe ori, îndeplineşte şi funcţia de bancă agent. Parti-ciparea la sindicatul bancar are ca mobil obţinerea de câştiguri,diversificarea plasamentelor, dar şi îmbunătăţirea imaginii pe

piaţă (în cazul băncilor mai mici). Selectarea băncilor careconstituie sindicatul se face în funcţie de strategia băncii-lider

cu privire la comisioanele pe care doreşte să le reţină şi laactivitatea de marketing pe care este dispusă să o efectueze. Înconstituirea sindicatului, un rol deosebit îl are şi principiulreciprocităţii;

• în cazul în care împrumutatul doreşte să aibă garanţia obţineriifondurilor de care are nevoie, tehnica eurocreditelor sindicalizate

prevede posibilitatea garant ării ferme a unui grup de bănci;• scaden ţ a este pe termen mediu şi lung , variind, în general, între

3 şi 10 ani. Negocierea scadenţei are în vedere mai multe

variabile, între care foarte importante sunt bonitatea debitoruluişi condiţiile pieţei în momentul acordării împrumutului şi în

perspectivă;• din cauza faptului că, în general, băncile creditoare obţin

fondurile necesare de pe piaţa interbancar ă, rata dobânzii lacare se acord ă eurocreditele este variabil ă şi are ca punct dereferinţă rata dobânzii practicată pe această piaţă (în majoritateacazurilor, rata dobânzii de pe piaţa interbancar ă londoneză,LIBOR, dar sunt şi cazuri când se utilizează ratele dobânzii

practicate pe alte pieţe);




167

• marja de dobând ă variază în func ţ ie de riscul opera ţ iunii (solvabilitatea debitorului, valoarea şi scadenţa creditului, raportul

pe piaţă între cererea şi oferta de fonduri etc.). În ultima perioada

s-a constatat chiar că debitorul, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea, asolicitat băncilor din consor ţiu permisiunea de a plăti o marjă dedobândă mai mică, dar care să fie compensată cu încasarea decomisioane mai mari. Această practică se explică prin faptul că,dintre clauzele unei convenţii de credit, aspectele privind dobândasunt mai cunoscute de publicul larg decât cele privind comisioa-nele, care nu sunt date publicităţii. Or, acordarea unui eurocredit cuo marjă de dobândă redusă presupune că debitorul este consideratsolvabil, puţin riscant, are capacitate mare de a rambursa împru-mutul, ceea ce poate influenţa pozitiv în încheierea altor convenţiide credit sau operaţiuni. Nici băncile nu sunt dezavantajate dacă acceptă această practică, deoarece comisionul de coordonare se

percepe la încheierea convenţiei, indiferent dacă împrumutul esteutilizat sau nu;

• flexibilitatea eurocreditelor se manifestă în multe privinţe, cumar fi: modalitatea de tragere şi rambursare a fondurilor; obţinereacreditului în mai multe valute (credite multivalutare); posibi-

litatea ca, la anumite intervale, debitorul să solicite schimbareavalutei în care îi este acordat creditul.Tehnica eurocreditelor sindicalizate presupune proceduri specifice

şi antrenarea unui număr important de bănci care provin din ţăridiferite (la unele eurocredite sindicalizate pot să participe şi 100 de

bănci). Scopul pentru care se constituie sindicatul este acelaşi ca încazul emisiunilor de obligaţiuni: dispersia riscului şi diminuareaefortului financiar. În cazul obligaţiunilor însă, băncile pot să păstrezetitlurile în propriul portofoliu sau, dacă nu vor, pot să le plaseze mai

departe altor investitori. Sindicatul bancar este format din mai multe grupe de bănci, cu func ţ ii bine determinate, structurate sub formă piramidal ă (schema 7.1). În vârful piramidei se află banca-lider careare funcţia de a încheia contractul cu debitorul şi a organiza sindicatul

bancar. Rolul de bancă-lider înseamnă prospectarea pieţei pentru aidentifica acele bănci care au capacitatea financiar ă necesar ă şi dorinţade a participa la sindicatul bancar. În acelaşi timp, banca-lider trebuiesă dovedească flexibilitate în negocierea acordului de credit cudebitorul, astfel încât să ţină seama atât de exigenţele sale, cât şi de

condiţiile pieţei.




168

În situaţia în care eurocreditul sindicalizat este mai dificil demontat, banca-lider poate solicita sprijinul unor bănci co-lider (nu maimult de 2-3), care îi acordă asistenţă în negocierea împrumutului şi

constituirea sindicatului.Coborând spre baza piramidei urmează grupul băncilor manager,format dintr-un număr restrâns de bănci, care, de asemenea, au funcţiade a ajuta banca-lider în definitivarea condiţiilor împrumutului şiorganizarea sindicatului.

Schema 7.1

Structura sindicatului bancar constituit pentruacordarea unui eurocredit sindicalizat

– schemă de principiu –

Dacă cel care solicită fondurile sub formă de împrumut doreşte

să aibă certitudinea obţinerii întregii sume de bani, atunci se formează şi grupul băncilor garante, care îşi asumă angajamentul subscrierii

pro-quota. Aceasta înseamnă că, dacă, după constituirea sindicatului,nu s-au găsit suficiente fonduri care să acopere suma solicitată dedebitor, atunci băncile garante vor împrumuta ele însele debitorul cudiferenţa dintre suma de bani solicitată de acesta şi suma obţinută înurma sindicalizării. Fiecare bancă garantă va participa cu o cotă-partedin suma restantă, stabilită iniţial în acordul de credit. În funcţie desolicitarea debitorului, garantarea poate fi totală sau par ţială. În

general, băncile garante provin din grupul băncilor manager.




169

La baza piramidei se află grupul cel mai numeros de bănci – băncile participante – care au funcţia de a furniza fondurile necesareoperaţiunii. Funcţia de finanţare a operaţiunii revine şi celorlalte grupuri

bancare menţionate, cu diferenţa că acestea mai îndeplinesc şi alteactivităţi pentru care percep o serie de comisioane.

Un rol distinct în cadrul sindicatului bancar îl are banca agent,care îndeplineşte funcţia de gestiune a creditului (colectarea fondurilor de la băncile din sindicat şi punerea lor la dispoziţia împrumutatului,calculul dobânzilor şi încasarea lor de la împrumutat, colectarea ratelor scadente etc.). Pentru a se păstra echidistanţa atât faţă de debitor, cât şifaţă de băncile din sindicat, banca agent ar trebui să fie o bancă ter ţă

(neutr ă). În realitate însă, de cele mai multe ori, rolul de bancă agent îlîndeplineşte banca-lider.Pentru funcţiile îndeplinite în cadrul sindicatului, băncile înca-

sează dobânzi şi comisioane. Toate băncile care participă la sindicat primesc aceeaşi rată a dobânzii, formată din rata dobânzii luat ă careferin ţă (de exemplu, LIBOR), la care se adaugă o marjă, în funcţiede riscul operaţiunii, scadenţă, bonitatea clientului etc.

Comisioanele plătite de debitor cuprind mai multe componente:− comisionul de angajament se plăteşte (dacă este cazul) pentru

sumele neutilizate, care apar ca diferenţă între plafonul valoric până lacare debitorul se putea împrumuta şi suma efectiv împrumutată. Acestcomision este încasat de toate băncile, propor ţional cu sumele de bani

pe care fiecare bancă s-a angajat să le ţină la dispoziţia clientului peîntreaga perioadă de utilizare;

− comisionul de participare revine, de asemenea, fiecărei băncidin sindicat, în funcţie de cota de participare;

− pe lângă aceste comisioane, băncile garante încasează un

comision de subscriere pentru activitatea de garantare;− la rândul său, banca-lider primeşte un comision pentru condu-cerea şi organizarea opera ţ iunii, din care distribuie o parte băncilor co-lider şi, eventual, băncilor manager.

Practica a demonstrat că, dacă nivelul ratei dobânzii este aceeaşi,indiferent de banca din cadrul sindicatului, procentul comisioanelor

poate diferi, în funcţie de cota de participare, respectiv de subscriere afiecărei bănci, precum şi de importanţa şi standingul acesteia pe piaţă.Banca agent încasează un comision pentru gestiunea creditului, care

se stabileşte în funcţie de numărul băncilor care alcătuiesc sindicatul.




170

După 1990, ţara noastr ă a f ăcut eforturi pentru a accede la pie-ţele financiare internaţionale. Drumul a fost deschis de Banca Naţională a României, care, începând cu 1995, a obţinut o serie de credite pe

termene mai mari de 1 an. Primul credit sindicalizat, în valoare de 90mil. USD, a fost coordonat de Sanwa Bank şi a presupus participarea a24 de bănci. Scadenţa rambursărilor s-a stabilit la 6, 12 şi 15 luni în3 rate egale a câte 30 milioane dolari. În octombrie 1996, BNR a obţinutcel de-al doilea credit sindicalizat, care a fost condus de ABN-AMROşi CITIBANK 1. Ulterior, şi unele bănci comerciale au obţinut eurocre-dite sindicalizate, utilizate pentru dezvoltarea activităţii.

7.4. Tehnici de finan ţ are a comer ţ ului interna ţ ional

În condiţiile actuale ale dezvoltării comer ţului internaţional cumărfuri şi servicii, o cotă importantă din piaţa internaţională a credi-tului o reprezintă creditele destinate finanţării schimburilor comercialeinternaţionale. Mediul concurenţial care caracterizează piaţa pentrumajoritatea mărfurilor şi serviciilor comercializate pe plan internaţionala determinat exportatorii să recurgă la o serie de facilităţi financiarecare să contribuie la creşterea promovări propriilor produse.

Plecând de la aceste considerente, exportul mărfii pe credit,

respectiv facilitatea acordată importatorului de a plăti în mod eşalonat,constituie, f ăr ă îndoială, un factor-cheie în decizia unui importator dea cumpăra de la un exportator sau de la altul. Cu alte cuvinte, pe lângă aspectele legate de preţul sau calitatea mărfii, clauzele valutar-financiareale unui contract comercial internaţional pot influenţa decizia de cumpă-rare, transformându-se în adevărate instrumente de marketing care permitexportatorilor promovarea vânzărilor şi pătrunderea pe alte pieţe.

Problematica finanţării schimburilor comerciale internaţionale acă pătat noi conotaţii după anii 1960, când autorităţile din ţările dezvol-

tate au elaborat şi pus în aplicare programe de stimulare a exporturilor naţionale pe pieţele str ăine, prin sisteme de creditare a exporturilor şiasigurare a creditelor la export.

Se apreciază că 70% din comer ţul internaţional se desf ăşoar ă pe bază de credit. Creditele asociate activităţilor comerciale internaţionale privesc două tipuri de relaţii:

– rela ţ ii de credit la nivel na ţ ional , în cadrul cărora firmele pot beneficia, în anumite condiţii, de credite în monedă naţională sau în __________________

1 BNR, Rapoarte anuale 1996-2000, p. 52-53.




171

valută, acordate de bănci comerciale naţionale: credite de prefinanţareaexporturilor, credite de export, credite prin cesiune de creanţe, creditede scont, linii de credit, credite în descoperit de cont;

– rela ţ ii de credit la nivel interna ţ ional, în cadrul cărora relaţiade credit se stabileşte între exportator şi importator prin vânzarea pecredit comercial a mărfii (credit furnizor) sau între exportator/bancaexportatorului şi importator, în care caz banca exportatorului credi-tează importatorul cu scopul de a plăti mărfurile integral la livrare,relaţia de creditare r ămânând între banca exportatorului şi importator (credit cumpăr ător). Creditul cumpăr ător poate îmbr ăca şi forma liniilor de credit, în sensul că în cadrul unui plafon de creditare, acordat pe unnumăr de ani (de exemplu, 3 ani) de banca din ţara exportatorilor unei

bănci din ţara importatorilor se pot efectua mai multe exporturi, respectiv importuri.În funcţie de scaden ţă, creditele destinate schimburilor comerciale

internaţionale sunt clasificate în credite pe termen scurt şi credite petermen mijlociu şi lung. O categorie aparte o constituie modalităţilealternative (neconvenţionale) de finanţare a schimburilor comercialeinternaţionale, în cadrul cărora ponderea cea mai mare o au opera-ţiunile de forfetare, factoring şi leasing (tabelul 7.1).

Tabelul 7.1

Clasificarea creditelor destinate schimburilor comercialeinterna ţ ionale în func ţ ie de scaden ţă

I. Credite pe termen scurt

II. Credite pe termen mijlociuşi lung

III. Tehnici alternative (necon-venţionale) de finanţare a

comer ţului internaţional

1) credite de prefinanţare specializate;2) creditul bancar direct;3) creditul în descoperit de cont;4) creditul de scont;5) creditul de accept bancar;6) finanţarea prin acreditivul documentar;

7) finanţarea prin incaso documentar;8) factoringul.

1) creditul furnizor;2) creditul cumpăr ător;3) forfetarea;4) leasingul.

1) factoringul (pe termen scurt);2) forfetarea (pe termen mijlociu şi lung);

3) leasingul (pe termen mijlociu şi lung).




172

7.4.1. Credite pe termen scurt

Creditele pe termen scurt se acord ă de bănci pe o perioad ă de cel

mult un an de zile. Pe lângă creditul bancar direct şi avansul în contcurent ( până la un anumit nivel, firmele pot efectua pl ăţ i din contul lor chiar dacă nu mai au disponibil ), cele mai cunoscute credite pe termenscurt, practicate în diferite ţări, sunt: creditul de scont; creditul de accept

bancar; finanţarea prin acreditivul documentar; finanţarea prin incasodocumentar; factoringul. Tipurile de credite, practicate într-o anumită ţar ă, sunt stabilite prin reglementările bancare naţionale.

Asociate creditelor pe termen scurt pot fi şi creditele de

prefinanţare specializate, acordate de bănci clien ţ ilor săi în scopul finan ţării producerii anumitor mărfuri destinate exportului. În general,aceste credite se utilizează pentru realizarea unor echipamentecomplexe, de valori mari şi cu ciclu lung de fabricaţie.

1. Creditul de scont

Are la bază practica din trecut prin care se vindeau efecte comer-ciale cu plata la termen (cambii, bilete la ordin) înainte de scadenţă

unei bănci comerciale. În unele ţări, cum este Marea Britanie, creditulde scont se practică şi în prezent. În alte ţări, creditul de scont a migratspre alte forme de creditare cu efect similar, cum ar fi cesionarea.Creditele de scont sunt cunoscute şi sub denumirea de operaţiuni dediscount .

Dacă exportatorul mărfii nu doreşte sau nu poate să aşteptescadenţa la termen pentru a-şi încasa banii rezultaţi din vânzareamărfii poate să recurgă la scontarea titlurilor de credit, adică la

vânzarea lor unor bănci comerciale (schema 7.2). După ce a livratmarfa şi a intrat în posesia titlurilor de credit avalizate de bancaimportatorului sau de o bancă de prim rang, exportatorul solicită bănciisale scontarea titlurilor. Aceasta plăteşte exportatorului valoarea nominală a titlului mai puţin scontul, care reprezintă costul operaţiunii, reflec-tând în mare parte dobânda pe care o încasează pentru perioada detimp ce se scurge din momentul scontării titlului până la data scadenţei(respectiv data la care banca încasează contravaloarea titlului de la

importator).




173

Schema 7.2

Mecanismul derul ării creditului de scont – schemă de principiu –

unde:1 – încheierea contractului comercial internaţional între im-

portator şi exportator;2 – livrarea mărfii de către exportator;3 – exportatorul întocmeşte setul de documente care atestă

livrarea mărfii şi le prezintă băncii sale pentru a fi scon-tate (documentele includ cambia sau biletul la ordinavalizate de banca importatorului);

4 – banca exportatorului scontează titlurile de credit şi plă-teşte exportatorului suma înscrisă pe titlu mai puţin scontul;

5 – prin intermediul băncii sale, la scadenţă, importatorul plă-teşte valoarea titlului scontat băncii exportatorului.

2. Creditul de accept bancar

Este specific practicii din Statele Unite ale Americii şi a altor

ţări de drept anglo-saxon. În esenţă, acceptul bancar are la bază un titlu tras asupra băncii şi acceptat de aceasta. Alături de angaja-mentul necondiţionat de plată asumat de bancă, acceptul bancar constituie şi o facilitate acordată exportatorilor/importatorilor americaniîn domeniul finanţării pe termen scurt şi accesului pe aşa-numita piaţă a acceptelor.

Mecanismul acceptului bancar presupune ca principale elementespecifice:

1. exportatorul sau importatorul trage un titlu cu scadenţa la

termen asupra unei bănci din SUA;




174

2. tr ăgătorul andosează titlul în alb şi îl prezintă la bancă spreacceptare;

3. banca îşi dă acceptul bancar. Totodată, îi dă tr ăgătorului

valoarea titlului, mai puţin dobânda reţinută pe intervaluldintre accept şi scadenţa înscrisă pe titlu;

4. banca poate păstra titlul în propriul său portofoliu sau, la rândulsău, îl poate revinde pe piaţa acceptelor bancare. Prinrevânzarea pe această piaţă, banca poate să-l refinanţeze petermen scurt pe tr ăgător, f ăr ă a mai lua în considerare acti-vele sale lichide. În general, pe piaţa acceptelor, condiţiile dedobândă la creditele pe termen scurt sunt deosebit de favo-rabile pentru exportatorii şi importatorii americani. Dobânzilescăzute pe această piaţă, în parte îşi găsesc explicaţia înfaptul că numele tr ăgătorului este înlocuit cu numele bănciiacceptante, în parte, în politica de ansamblu a guvernului desprijinire a comer ţului SUA;

5. la scadenţă, banca plăteşte suma înscrisă pe titlu deţinăto-rului/prezentatorului (dacă a fost revândută) şi îşi urmăreşteclientul pentru rambursarea sumei.

Piaţa acceptelor bancare este supusă reglementărilor Sistemului

Federal de Rezervă (Fed), care se refer ă la aspecte ca: tipuri de tran-zacţii care generează titlurile; criteriile de selecţie pentru a putea firevândute Fed; suma; perioada etc. Potrivit acestor criterii, acceptele

bancare sunt grupate în accepte cu dreptul de a fi vândute Fed(discount ) şi cele care nu pot fi astfel valorificate pe piaţă.

Deşi reglementările privind selectarea alegerii titlurilor pentru a putea fi revândute Fed se modifică de la perioadă la perioadă, câtevaelemente sunt perene:

− scadenţa titlurilor nu poate depăşi şase luni de la data

acceptării;− livrarea mărfii să fie prevăzută a se face în scurt timp, acceptul

putând fi dat înainte de livrare, dar în limite rezonabile;− titlul acceptat să fie rezultat din import/export de bunuri, în

care o parte contractantă este din SUA; să fie utilizat transport/naval american etc.

− în cazul în care titlul este denominat, exprimat în altă valută decât dolarul SUA, tr ăgătorul trebuie să creeze un provizion

pentru acoperirea riscului de curs. Acest provizion este soli-

citat de Fed pentru cerinţe legate de balanţa de plăţi.




175

3. Finan ţ area prin acreditivul documentar

Este cunoscut faptul că acreditivul documentar (AD) constituieuna din principalele modalităţi de decontare utilizate pe plan inter-naţional, care ofer ă cel mai mare grad de siguranţă privind încasareacontravalorii mărfii de către exportator şi primirea acesteia în termeniistabiliţi de către importator. În termeni sintetici, AD reprezint ă anga-

jamentul de plat ă asumat de banca importatorului la ordinul clien-tului său importator de a pl ăti exportatorului contravaloarea mărfiiexportate sau serviciului prestat în anumite condi ţ ii stabilite de importator.

Mecanismul simplificat al derulării plăţii prin acreditivul docu-mentar cuprinde următoarele etape (schema 7.3):

1. încheierea contractului comercial internaţional între importator şi exportator prin care se precizează că plata mărfii exportatese va efectua prin AD;

2. importatorul (denumit ordonator) va ordona băncii sale (bancaemitentă) să emită AD în favoarea exportatorului (denumit

beneficiar). În ordinul pe care importatorul îl transmite bănciisale sunt precizate condiţiile în care banca emitentă va efec-tua plata;

3. banca emitentă emite în favoarea exportatorului documentul,denumit AD, în care sunt precizate toate termenele şicondiţiile în care se va efectua plata;

4. prin intermediul băncii sale, exportatorul este avizat că înfavoarea sa s-a emis AD;

5. exportatorul livrează marfa (5.1) şi întocmeşte setul de docu-mente pe care îl depune la banca sa (5.2);

6. în funcţie de rolul pe care îl îndeplineşte, banca exporta-torului poate fi doar bancă avizatoare, având simplul rol denotificare a exportatorului, sau, cel mai frecvent, bancă plăti-toare, atunci când, în urma constatării concordanţei docu-

mentelor cu cerinţele AD, efectuează plata în favoareaexportatorului;

7. după realizarea plăţii, banca plătitoare remite documentele băncii emitente;

8. aceasta controlează documentele şi, dacă le găseşte conforme,rambursează banii băncii plătitoare;

9. în acelaşi timp, banca emitentă debitează contul importa-torului cu suma corespunzătoare valorii acreditivului, după care îi eliberează documentele;

10. în posesia documentelor, importatorul îşi poate ridica marfa.




176

Schema 7.3

Mecanismul derul ării AD (domiciliat la banca exportatorului) – schemă de principiu –

În funcţie de anumite clauze pe care le conţine sau particularităţidin mecanismul de derulare, în subsidiar, acreditivul documentar poatesă îndeplinească şi funcţia de finanţare a comer ţului internaţional petermen scurt.

3.1. AD cu plata diferată (la termen)

Plata în favoarea beneficiarului se va efectua nu la prezentareadocumentelor, ci la o dată ulterioar ă precizată în AD (de obicei, 30,60, 90 de zile de la data documentului de transport). În acest caz, înesenţă, este o vânzare pe credit a mărfurilor, prin care exportatorul

finan ţ ează importatorul . În intervalul care se scurge între momentulremiterii documentelor către ordonator şi momentul efectuării plăţii,cumpăr ătorul poate să-şi procure fondurile necesare achitării importului

prin vânzarea mărfii pe piaţa locală.

3.2. AD cu plata prin acceptareSe utilizează în cazul vânzărilor pe credit pe termen scurt.

Elementul caracteristic este faptul că setul de documente cuprindeîntotdeauna una sau mai multe cambii, plata contravalorii mărfiiefectuându-se la scadenţa cambiei. Şi în acest caz, are loc finan ţ areaimportatorului de către exportator. Cambia fiind întotdeauna acceptată de o bancă, plata ei este garantată. Ca urmare, la rândul său, prinacceptul dat de bancă pe cambia care însoţeşte documentele, exporta-torul se poate refinan ţ a scontând/cesionând cambia înainte de scadenţă.Astfel, încasează contravaloarea mărfii mai puţin scontul/comisionulde cesionare.




177

3.3. AD transferabil se utilizează în operaţiunile de interme-diere, atunci când exportatorul nu este şi producătorul mărfii. Acestacreditiv conţine o clauză de transferabilitate, care permite beneficia-

rului (exportatorul, intermediarul, primul beneficiar) să solicite băncii plătitoare să facă acreditivul utilizabil către un alt beneficiar (produ-cătorul real al mărfii, beneficiarul secund).

Pentru realizarea operaţiunii, intermediarul (primul beneficiar alacreditivului) încheie două contracte comerciale: unul cu furnizorulreal al mărfii şi altul cu importatorul (cumpăr ătorul final). În primaetapă, cumpăr ătorul final se prezintă la banca sa şi ordonă emitereaAD transferabil. După ce a fost avizat de deschiderea acreditivului,intermediarul ordonă transferul acestuia către beneficiarul secund (fur-

nizorul real al mărfii). La primirea deschiderii de acreditiv, beneficiarulsecund expediază marfa şi întocmeşte setul de documente pe care îldepune la banca sa. Pe canal bancar, documentele sunt remise băncii cea efectuat transferul, care, dacă le găseşte conforme, le plăteşte.Ulterior, primul beneficiar (intermediarul) înlocuieşte factura emisă defurnizorul real al mărfii cu propria factur ă. De regulă, între cele două facturi există o diferenţă ce îmbracă forma comisionului pe careintermediarul îl încasează de la banca plătitoare atunci când depunedocumentele definitive ce urmează a fi remise băncii emitente.

În acest caz, prin utilizarea acreditivului transferabil, exportatorul î şi finan ţ ează propria afacere, pentru derularea operaţiunii nefiindnecesar să avanseze fonduri proprii.

3.4. AD cesionat este o alternativă la acreditivul transferabilcare se utilizează tot în operaţiunile de intermediere. Spre deosebire deacesta nu conţine nici o clauză, care ar putea sugera importatorului că

partenerul contractual (exportatorul) nu este el însuşi furnizorul real almărfii. La primirea cererii de deschidere a acreditivului, banca ordona-

torului emite acreditivul pe care-l va remite băncii beneficiarului(exportatorul intermediar). După ce a fost avizat că i s-a deschisacreditivul, intermediarul prezintă băncii sale scrisoarea de cesiune

prin care îi solicită să procedeze la cesionarea unei sume din valoareaacreditivului în favoarea furnizorului real al mărfii. Ulterior, banca

beneficiarului transmite scrisoarea de cesiune furnizorului, care valivra marfa. Suma indicată în scrisoarea de cesiune este mai mică decât valoarea acreditivului, diferenţa reprezentând câştigul realizat deintermediar. Documentele privind expedierea mărfii vor fi depuse la

bancă de intermediar, furnizorul mărfii fiind plătit la încasarea




178

acreditivului de către beneficiar. Şi de această dată, utilizând instituţiaacreditivului, intermediarul (exportatorul) î şi finan ţ ează afacerea şiîncasează şi un comision.

Acreditivul cesionat poate îndeplini func ţ ia de finan ţ are şi însituaţia în care exportatorul, pentru a obţine un credit de la banca sa,întocmeşte o scrisoare irevocabilă de cedare a sumelor de bani cuve-nite prin acreditivul documentar primit de la banca importatorului său.Astfel, acreditivul cesionat este de fapt o garan ţ ie pe care exportatorul o folose şte pentru a ob ţ ine un credit bancar . Dacă la scadenţă nurambursează creditul, banca îşi recuperează banii prin utilizarea acre-ditivului care a fost cesionat în favoarea sa.

3.5. AD back-to-back îşi găseşte utilizarea tot în operaţiunile deintermediere. Nici de data aceasta acreditivul nu conţine vreo clauză specială care să indice cumpăr ătorului provenienţa mărfii, fiind utilizatatunci când intermediarul doreşte să păstreze confidenţialitatea opera-ţiunii.

Derularea operaţiunii presupune existenţa a două acreditivedistincte, dar care se bazează unul pe celălalt (de unde şi denumirea deback-to-back ): un acreditiv de vânzare, deschis de cumpăr ătorul finalal mărfii în favoarea intermediarului (care apare în poziţia de vân-

zător) şi un acreditiv de cumpărare, deschis de intermediar (în calitatede cumpăr ător) în favoarea furnizorului real al mărfii. Aceasta înseamnă că intermediarul încheie simultan două contracte: un contract decumpărare a mărfii de la furnizorul real şi un contract de vânzare aaceleaşi mărfi cumpăr ătorului final. În prima etapă, cumpăr ătorul finaldă ordin băncii sale să deschidă acreditivul în favoarea intermediarului(acreditivul de vânzare). Pe baza acestui acreditiv, intermediarul dă ordin băncii sale să emită acreditivul în favoarea furnizorului real al

mărfii (acreditivul de cumpărare). După primirea acreditivului, furnizorullivrează marfa în favoarea exportatorului şi depune documentele pentruîncasarea banilor. La primirea documentelor, intermediarul substituiefactura şi eventual şi celelalte documente primite de la producătorulmărfii, pe care le restituie băncii cumpăr ătorului final. Aceasta, dacă legăseşte conforme, efectuează plata în favoarea intermediarului, care,ulterior rambursează banii furnizorului mărfii. Şi în acest caz, câştigulintermediarului constă în diferenţa de preţ dintre valoarea facturii emisă de el (mai mare) şi valoarea facturii emisă de furnizorul mărfii (mai

mică).




179

Din această prezentare rezultă că intermediarul utilizează acredi-tivele transferabile, cesionate şi back-to-back pentru a-şi finan ţ a propriaafacere şi a obţine un câ ştig sub forma comisionului rezultat ca

urmare a diferenţei între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare amărfii. Sigur că derularea operaţiunilor incumbă şi o serie de riscuri pecare participanţii şi le asumă.

3.6. AD cu clauze de plată în avans (acreditivul cu clauză roşieşi acreditivul cu clauză verde) autorizează banca exportatorului să efectueze pl ăţ i în favoarea acestuia înainte de a livra marfa şi deci dea prezenta documentele pentru încasare. Iniţial, aceste acreditive aur ăspuns exigenţelor financiare ale intermediarilor care participau la

licitaţiile de lână din Australia, ulterior, adaptându-se şi la alte tipuride operaţiuni. Scopul acestor acreditive este de a permite exportatoruluisă obţină sumele necesare plăţii subfurnizorilor şi procur ării materiilor

prime folosite pentru realizarea exportului. Practic, este o facilitate de plată acordată de importator exportatorului. Poate fi asemănător cu uncredit de prefinan ţ are a exportului, atunci când avansul acordat deimportator este destinat cumpăr ării mărfii pe plan local. Finan ţ areaexportatorului de către importator poate fi par ţială sau totală în raportcu valoarea acreditivului.

Şi în acest caz există riscuri, respectiv beneficiarul să încasezeavansul şi după aceea să nu mai livreze marfa sau dacă o livrează să nu prezinte documente conforme. De aceea, se recomandă în cazurileîn care importatorul şi exportatorul au încredere unul în celălalt.

4. Finan ţ area prin incaso documentar/financiar

La fel ca acreditivul documentar, incasoul documentar (ID) esteo modalitate de decontare a schimburilor comerciale internaţionale.

Alături de această funcţie însă, în subsidiar, ID poate fi folosit şi cainstrument de finan ţ are a comer ţ ului interna ţ ional pe termen scurt.În termeni simplificaţi, ID este modalitatea de decontare prin

care exportatorul remite importatorului pe canal bancar documenteleaferente mărfii livrate sau serviciului prestat în scopul încasăriicontravalorii lor . Din punctul de vedere al băncilor, operaţiunea nu

presupune nici un angajament de plată, constând într-o simplă remiterea documentelor de la exportator la importator şi a banilor în sens invers.Participanţii la operaţiune sunt: ordonatorul (exportatorul); banca

remitentă (banca în sarcina căreia a fost încredinţat ordinul de încasare);




180

banca colectoare (orice bancă, alta decât banca remitentă); trasul(importatorul); banca prezentatoare (banca însărcinată cu prezentareadocumentelor trasului).

În principiu, mecanismul derulării unei plăţi printr-un incasodocumentar în care banca importatorului este, în acelaşi timp, atât bancă colectoare, cât şi bancă prezentatoare presupune parcurgereaurmătoarelor etape (schema 7.4):

1 – încheierea contractului comercial internaţional între importator şi exportator prin care se stipulează plata contra-valorii mărfii prin incaso;

2 – vânzătorul expediază marfa (2.1) şi întocmeşte setul dedocumente pe care îl va remite băncii sale însoţit de

ordinul de încasare (2.2);3 – banca remitentă transmite documentele şi ordinul de înca-sare băncii prezentatoare (colectoare);

4 – după primirea documentelor, banca prezentatoare infor-mează importatorul asupra condiţiilor de plată;

5 – în funcţie de instrucţiunile din ordinul de încasare, impor-tatorul efectuează plata sau acceptă cambia care însoţeştedocumentele, după care i se eliberează documentele;

6 – pe baza documentelor, cumpăr ătorul intr ă în posesia mărfii;

7 – pe canal bancar, banii sunt creditaţi în contul exporta-torului.

Schema 7.4

Mecanismul simplificat al derul ării unei pl ăţ i prin incaso documentar – schemă de principiu –




181

Func ţ ia de finan ţ are a incasoului documentar intervine în situaţiaîn care banca prezentatoare va elibera documentele importatorului nucontra plăţii imediate, ci contra acceptării cambiilor cu plata la termen

incluse în setul de documente sau contra semnării unei scrisori princare importatorul îşi ia angajamentul că va efectua plata la un anumittermen. Cum importatorul intr ă în posesia mărfii înainte de data plăţii,în intervalul de timp dintre momentul eliber ării documentelor şimomentul plăţii poate să vândă marfa pe plan local şi să-şi procurefondurile necesare. Astfel, vânzătorul acordă cumpăr ătorului o amânarea plăţii, care îmbracă forma creditului pe termen scurt . Pentru o maimare siguranţă privind încasarea banilor, exportatorul poate să solicite

băncii prezentatoare sau altei bănci de prim rang avalizarea cambiei.În posesia cambiei acceptate şi avalizate, exportatorul se poate refinan ţ a,solicitând scontarea acesteia.

În cazul în care în locul documentelor comerciale (facturi, docu-mente de transport, certificate de calitate etc.) se utilizează numaidocumente financiare (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.), incasouleste desemnat ca fiind financiar sau simplu. Prestaţia trasului (impor-tatorului) nu rezultă ca la incasoul documentar, numai dintr-o operaţiunecomercială, ci sumele de încasat prin incaso simplu pot fi rezultatul

unei obligaţii comerciale, necomerciale, financiare etc.Teoretic, una şi aceeaşi cambie poate forma obiectul a două incasouri. Prima dată, cambia, însoţind documentele comerciale încadrul unui incaso documentar care prevede plata pe credit, estetrimisă spre acceptare şi, a doua oar ă, singur ă (însoţită doar de ordinulde încasare) este trimisă în cadrul incasoului simplu spre încasare. În

practică, o cambie primită de banca însărcinată cu încasarea pentruacceptare, după acceptare poate să nu mai fie trimisă ordonatorului sau

băncii sale, ci scontat ă de aceasta sau păstrată până la scadenţă şi apoi

suma va fi trimisă ordonatorului.5. Finan ţ area prin factoring

Factoringul este o modalitate modernă de finanţare a comer ţuluiinternaţional care s-a dezvoltat iniţial în Statele Unite, ulterior extin-zându-se şi în alte păr ţi ale lumii, inclusiv România (după 1990). În

principiu, opera ţ iunea const ă în cedarea de către exportator (denumit aderent) a crean ţ elor sale materializate în facturi interna ţ ionale petermen scurt unei institu ţ ii specializate (denumite factor, care poate fi o

societate de factoring sau o bancă ). Operaţiunea are la bază contractul




182

prealabil încheiat între exportator şi factor (bancă). Prin acest contract,factorul (banca) urmăreşte încasarea la timp a contravalorii facturilor cedate de exportator, care îşi reîntregeşte fondurile investite în mărfurile

livrate în momentul transferului creanţelor către factor. Ca urmare aacestui serviciu, factorul (banca) încasează dobânzile corespunzătoarecreditului acordat exportatorului (pentru perioada de timp dintre mo-mentul creditării contului exportatorului şi momentul încasării banilor de la importator), precum şi comisioanele aferente (de urmărire şiîncasare a creanţelor, de acoperire a riscului de credit). Pentru a seasigura împotriva unor riscuri neprevăzute, la transferul facturii,factorul plăteşte exportatorului numai un anumit procent din valoareaacesteia (70-90%), urmând ca diferenţa (de 30-10%) să fie regularizată

după scadenţă.În practică, pe lângă acest tip de factoring (denumit „tradiţional”),

care presupune şi finanţarea pe termen scurt, există şi factoringul „lascadenţă”, atunci când exportatorul este plătit de factor la scadenţafacturii, respectiv la aceeaşi dată la care importatorul efectuează platacătre factor. În ultimul caz, nemaiavând loc nicio operaţiune de credi-tare (finanţare), factorul nu mai încasează dobânzi, ci numai comisioanelede urmărire şi încasare a creanţelor.

7.4.2. Credite pe termen mijlociu şi lung1. Creditul furnizor

În cazul creditului furnizor, exportatorul (furnizorul) vinde pecredit mărfurile importatorului. Pentru a depăşi inconvenientul imobi-lizării fondurilor în marfa livrată, exportatorul poate să ob ţ ină un credit de la banca sa sau de la banca specializat ă în finan ţ area exporturilor ,care să-i permită încasarea banilor datoraţi de importator nu la termen,ci în momentul livr ării.

Creditul furnizor se poate acorda atât pe termen scurt, cât şi petermen mediu şi lung. În primul caz, se practică prin livrarea mărfii pecredit asociată cu o modalitate de decontare la termen, sub forma acre-ditivului documentar cu plata diferată sau prin acceptare sau incasofinanciar. Pe termen mediu şi lung se utilizează în cazul exporturilor de utilaje, echipamente complexe etc.

Mecanismul simplificat al derulării unui credit furnizor, mobi-lizat prin bilete la ordin (BO), presupune parcurgerea următoarelor etape

(schema 7.5):




183

Schema 7.5

Mecanismul finan ţării prin creditul furnizor


1 – încheierea contractului comercial internaţional între impor-tator şi exportator în care se stipulează livrarea mărfurilor

pe credit şi condiţiile de creditare;2 – de regulă, cumpăr ătorul acordă furnizorului un avans

cuprins, în general, între 10-20% din valoarea mărfii.

Pentru a se acoperi contra riscului de nerestituire a avansului(în cazul încetării relaţiilor contractuale sau neexecutăriicontractului din vina furnizorului), importatorul solicită ogaranţie bancar ă emisă de banca exportatorului sau de o

bancă de prim rang;3 – exportatorul livrează marfa, după care intr ă în posesia

titlurilor de credit (bilete la ordin) emise în favoarea sa, princare importatorul se angajează că va efectua plata mărfii latermen. Titlurile de credit sunt avalizate de banca impor-

tatorului sau de o bancă de prim rang;




184

4 – pentru a încasa banii înainte de scadenţă, exportatorulsolicită băncii sale un credit, mobilizând creanţele pe carele deţine asupra importatorului (bilete la ordin);

5 – banca exportatorului condiţionează acordarea creditului de prezentarea de către exportator a unei poliţe de asigurare,care să acopere riscul de neplată. Poliţa este emisă de osocietate de asigurare la ordinul exportatorului (5.1), care,ulterior, o andosează în favoarea băncii (5.2);

6 – banca exportatorului scontează titlurile de credit;7 – în situaţia în care doreşte să-şi reîntregească fondurile,

banca exportatorului poate să se refinanţeze, recurgând la

instituţia specializată în finanţarea exporturilor din ţara sasau la piaţa monetar ă naţională sau internaţională;8 – la scadenţă, importatorul plăteşte contravaloarea biletelor

la ordin în favoarea băncii exportatorului.

2. Creditul cumpăr ător

Acest credit este acordat de banca din ţ ara exportatorului direct cumpăr ătorului sau băncii sale. În acest mod, importatorii care nu

dispun de surse financiare suficiente obţin fondurile necesare efectuării plăţii chiar în momentul livr ării mărfii sau prestării serviciului de cătreexportator. De obicei, creditele cumpăr ător sunt acordate de bănci sauinstituţii specializate în finanţarea exporturilor, scopul lor fiind de a

promova pe pieţele str ăine mărfurile producătorilor autohtoni.Derularea creditului cumpărător cuprinde mai multe etape:

1 – între importator (sau banca sa) şi banca exportatorului seîncheie convenţia de credit;

2 – banca exportatorului asigur ă creditul la o instituţie de asi-

gurare din ţara sa;3 – are loc încheierea contractului comercial între importator

şi exportator, prin care importatorul se angajează să emită bilete la ordin;

4 – exportatorul livrează marfa, după care este plătit princreditul pe care banca sa îl acordă importatorului;

5 – pentru a-şi reîntregi fondurile, banca exportatorului se poaterefinanţa la instituţia specializată în finanţarea exporturilor din ţara sa sau poate apela la piaţa monetar ă interna-ţională.




185

Din mecanismul de derulare a operaţiunii, se observă că, la felca în cazul creditului furnizor, creditul cumpăr ător necesită încheiereaa trei contacte:

− contractul comercial internaţional, între importator şi exportator;− convenţia de creditare, între banca exportatorului şi importator

(sau banca sa);− poliţa de asigurare, între banca exportatorului şi instituţia de

asigurare.De multe ori, în practică, creditul cumpăr ător se derulează sub

forma convenţiilor sau acordurilor cadru. Prin aceste convenţii, obancă din ţ ara exportatorului acord ă credit unei bănci din ţ ara

importatorului, care permite încadrarea succesivă a mai multor con-tracte individuale, relativ standardizate, a căror valoare cumulat ă nu poate să depăşească plafonul conven ţ iei.

De exemplu, se presupune că o bancă din Franţa încheie oconvenţie de credit cadru cu o bancă din România în valoare de12 milioane de euro. Pentru a beneficia de credite din cadrulacestui acord de credit, agenţii economici români trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să desf ăşoare activităţi deimport-export şi să aibă contracte încheiate cu firme din Franţa;

obiectul contractelor să-l constituie importul de maşini, echipa-mente şi instalaţii din Franţa; valoarea maximă a împrumutuluinu poate să depăşească 85% din valoarea totală a contractului(15% din valoarea mărfii fiind suportată de importator din surse

proprii).Convenţia de credit încheiată între cele două bănci stipulează şicaracteristicile împrumutului: valoarea minimă a unui contractde credit este de 150.000 de EUR; durata creditului, 3-5 ani;dobânda LIBOR la 6 luni plus o marjă în funcţie de operaţiune(respectiv bonitatea clientului, durata creditului); rambursarea înrate semestriale egale; asigurarea creditelor se face la instituţiade asigurare COFACE din Franţa; comision de gestiune 0,4%.O altă formă de finanţare derivată din creditul cumpăr ător bazat

pe convenţii individuale este linia de credit, prin care o bancă ţ ine ladispozi ţ ia altei bănci un credit . Principalele elemente ale unei linii decredit sunt: obiectul; plafonul în limita căruia pot fi finanţate tran-zacţiile; perioada pentru care plafonul este ţinut la dispoziţia băncii

debitoare; costurile.




186

3. Forfetarea

Este o tehnică alternativă de finan ţ are a comer ţ ului interna-

ţ ional prin care exportatorii vând crean ţ ele de ţ inute asupra importa-torilor unei institu ţ ii de forfetare. De obicei, creanţele care constituieobiectul forfetării sunt materializate în cambii şi bilete la ordin cu

plata la termen. Prin această operaţiune, exportatorii încasează înaintede scadenţă banii aferenţi mărfurilor livrate sau serviciilor prestate.Operaţiunea de forfetare poate fi efectuată de o instituţie specializată (casă de forfetare) sau de o bancă.

În principiu, forfetarea creanţelor încorporate în bilete la ordin presupune parcurgerea următoarelor etape (schema 7.6):

Schema 7.6 Mecanismul derul ării unei opera ţ iuni de forfetare


1 – încheierea contractului comercial internaţional între impor-tator şi exportator, în care se prevede livrarea mărfii pecredit;

2 – pe baza contractului comercial cu importatorul, expor-tatorul încheie contractul de forfetare cu o instituţie deforfetare;




187

3 – exportatorul livrează marfa şi primeşte biletele la ordinemise de importator şi avalizate de banca acestuia;

4 – exportatorul andosează biletele la ordin f ăr ă recurs şi le

prezintă instituţiei de forfetare, care îi plăteşte imediat sumaînscrisă pe bilete mai puţin costurile aferente operaţiunii(taxa de forfetare);

5 – pentru a-şi reîntregi fondurile, instituţia de forfetare poatesă andoseze biletele la ordin şi să le vândă pe piaţa secun-dar ă;

6 – la scadenţă, deţinătorul final al biletului la ordin prezintă titlulspre încasare fie importatorului, fie băncii sale. Dacă nu este

plătit, va contacta instituţia de forfetare de la care a achi-

ziţionat biletul la ordin, care este obligată să efectueze plata.Mecanismul prezentat cuprinde principalele etape din derularea

unei operaţiuni de forfetare. În practică, pot avea loc şi alte etape, cumar fi contactarea prealabilă de către exportator a instituţiei de forfetare

pentru a cunoaşte condiţiile în care se poate încheia contractul deforfetare. Aflarea costului finanţării, înaintea încheierii contractuluicomercial cu importatorul, are importanţă pentru că permite expor-tatorului includerea acestor cheltuieli în preţul mărfii.

Forfetarea este asemănătoarea scontării, cu deosebirea funda-mentală că, în cazul forfetării instituţia de forfetare preia asupra satoate riscurile care decurg din operaţiune (inclusiv riscul de ţar ă),nemaiavând drept de regres asupra exportatorului (dacă la scadenţă importatorul nu onorează plata titlurilor de credit, instituţia de for-fetare nu mai are dreptul să solicite exportatorului să-i restituie banii).De aici şi costul mai ridicat al forfetării comparativ cu scontarea. Îngeneral, titlurile care constituie obiectul scontării au scadenţe mai mici(sub 90 de zile) decât titlurile care sunt supuse forfetării. În privinţa

monedei în care sunt exprimate titlurile de credit, în cazul scontării, deregulă, acestea sunt denominate în moneda naţională a băncii careefectuează scontarea, pe când în cazul forfetării sunt acceptate titluriledenominate în eurovalute.

4. Leasingul

În principiu, leasingul este opera ţ iunea prin care o persoană închiriază bunuri de valori, echipamente altei persoane cu posibilitateaca aceasta din urmă să poat ă cumpăra bunul închiriat la sfâr şitul

perioadei contractuale la un pre ţ prestabilit . Obiectul contractului de




188

leasing îl constituie bunurile mobile şi imobile cu valoare ridicată (echipamente industriale, mijloace de transport, maşini agricole etc.).Leasingul se constituie ca o alternativă la creditul bancar clasic.

Operaţiunea de leasing presupune participarea a trei părţi(schema 7.7): producătorul bunului (furnizor, vânzător), societatea deleasing (finanţator, cumpăr ător, locator) şi utilizatorul bunului (bene-ficiar, locatar). Firma care doreşte să utilizeze bunul respectiv dar carenu are posibilitatea sau nu doreşte să achiziţioneze bunul în acel mo-ment, contactează producătorul bunului (1). Acesta o pune în contact cuo societate de leasing agreată prin convenţie de lucru, care, în paralel,încheie două contracte: unul de cumpărare a bunului de la firma produ-cătoare (2.1) şi altul de închiriere a aceluiaşi bun firmei utilizatoare

(2.2). Pentru bunul utilizat, utilizatorul va plăti societăţii de leasing raterepartizate pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de închi-riere. Este posibil ca finanţarea operaţiunii să fie realizată direct defirma producătoare, f ăr ă să mai intervină societatea de leasing.

Schema 7.7

Mecanismul simplificat al derul ării unei opera ţ iuni de leasing – schemă de principiu –

Pe plan internaţional, leasingul cunoaşte mai multe forme. Întreacestea, cele mai cunoscute sunt leasingul financiar şi leasingul opera-ţional. Leasingul financiar se utilizează în cazul în care preţul devânzare al bunului se recuperează integral de-a lungul primei perioadede închiriere. La sfâr şitul perioadei de închiriere, utilizatorul are posi-

bilitatea să opteze pentru cumpărarea bunului care a constituit obiectul




189

contractului de leasing la un preţ prestabilit. Leasingul financiar se practică pe termen lung. În cazul leasingului operaţional, duratacontractului de leasing este mai mică decât durata de utilizare a bunului.

Societatea de leasing îşi va recupera banii investiţi în cumpărarea bunului respectiv prin închirierea succesivă a acestuia mai multor utilizatori.

În funcţie de naţionalitatea păr ţilor contractante, se distingleasing intern, atunci când furnizorul, utilizatorul şi societatea deleasing provin din aceeaşi ţar ă, şi leasing extern, cel mai frecvent,când furnizorul provine dintr-o altă ţar ă decât utilizatorul sau socie-tatea de leasing.

În România, piaţa leasingului este reprezentată de societăţi deleasing afiliate băncilor comerciale (de exemplu, Raiffeisen Leasing,BRD Sogelease, Piraeus Leasing, UniCredit Leasing, HVB LeasingRomânia, Volksbank Leasing România, Alpha Leasing), societăţi deleasing independente, precum şi companii de leasing captive (adică societăţi controlate sau afiliate unor producători sau furnizori de

produse).Din această prezentare, rezultă rolul pe care îl are în etapa

actuală finanţarea schimburilor comerciale internaţionale. Pe lângă

funcţia strictă de creditare a importatorilor sau exportatorilor, finan-ţarea tranzacţiilor comerciale internaţionale a devenit şi un instrumentde marketing eficient pentru promovarea vânzărilor şi penetrarea penoi pieţe internaţionale de desfacere. Având în vedere această dimen-siune, în ţările dezvoltate se derulează programe de promovare aexporturilor. În acest scop au fost înfiinţate instituţii specializate înfinanţarea exporturilor şi asigurarea creditelor la export, cum sunt, deexemplu: Eximbank, în SUA; Export Development Corporation, în

Canada; Hermes, în Germania; SACE (Sezione speciale per l’assicurazionedel credito all’esportazione), în Italia; COFACE (Compagnie française pour le commerce extérieur), în Franţa.

Şi în România, în 1992, a fost creată Banca de Export-Import aRomâniei (Eximbank), cu rolul de a realiza atât programe de creditare,cât şi de asigurare a creditelor la export. Deşi fondurile pe care le arela dispoziţie sunt modeste, Eximbank ofer ă servicii destinate să stimu-leze şi să asigure exporturile româneşti, în special, pe piaţa ţărilor în

dezvoltare.




190

CONCEPTE-CHEIE

• credit

• creditor • debitor • valoarea creditului• scaden ţă • pia ţ a interna ţ ional ă a

creditului• credit str ăin• eurocredit • linie de credit • linie de credit reînnoibil • eurocredit sindicalizat

• credit rotativ (roll-over)

• credit de prefinan ţ are specializat • credit pe termen scurt • acreditiv documentar • incaso documentar/financiar • factoring • credit furnizor • credit cumpăr ător • conven ţ ie (acord) cadru• forfetare• leasing


Stabili ţ i dacă următoarele enun ţ uri sunt adevărate sau false:1. Creditul de scont este un credit destinat sprijinirii exporturilor vân-

dute pe credit comercial, însoţite de titluri de credit, pe care exporta-torul le vinde/scontează la o bancă comercială, încasând contravaloarea

lor înainte de scadenţă, mai puţin scontul plătit băncii.2. Garantarea creditului este solicitată de debitor creditorului pentru a

se proteja de riscul de nerambursare a sumelor împrumutate(reaua-credinţă sau falimentul debitorului).

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:3. Forfetarea este o operaţiune de finanţare a exportatorilor prin:

a) cumpărarea/forfetarea creanţelor materializate în cambii şi bilete la ordin de instituţiile de forfetare contra unei taxe de

forfetare; b) care exportatorii îşi promovează exporturile în colaborare cu

instituţiile specializate în forfetare;c) care sunt sprijiniţi importatorii să-şi plătească importurile

înainte de scadenţele înscrisurilor eligibile a fi forfetate.

4. Finanţarea importurilor se poate realiza şi prin acreditiv documentar în cazul acreditivelor:

a) cu plata la termen;

b) transferabile;




191

c) cu clauză roşie;d) back-to-back ;e) cesionate;

f) cu plata prin acceptare.5. Creditul cumpăr ător constă în:

a) vânzarea mărfii pe credit de către exportator; b) vânzarea mărfii pe credit în baza creditului acordat de banca

exportatorului direct importatorului sau băncii sale;c) vânzarea mărfii pe credit acordat de o bancă specializată în

finanţarea exporturilor din ţara importatorului.

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:

6. Eurocreditele …………. sunt acordate de grupuri bancareconstituite în sindicat de împrumut pentru dispersia riscului şidiminuarea efortului financiar.

7. AD ……….. conţine o clauză care permite beneficiarului (expor-tatorul, intermediarul, primul beneficiar) să solicite băncii plătitoaresă facă acreditivul utilizabil către un alt beneficiar (producătorulreal al mărfii, beneficiarul secund).

R ăspunsuri: 1. (adevărat); 2. (fals); 3. (a); 4. (a, f); 5. (b); 6. (sindica-lizate); 7. (transferabil).


1. Conceptul de credit şi principalele elemente pe care le presupunerelaţia de credit.

2. Tipologia creditelor. Criterii de clasificare. Naţional-internaţional înrelaţiile de credit destinate promovării exporturilor.

3. Specificul pieţei eurocreditelor. Principalele tipuri de operaţiuni.

4. Eurocreditele sindicalizate. Tehnica sindicatului bancar.5. Finanţarea comer ţului internaţional pe termen scurt.6. Finanţarea tranzacţiilor comerciale internaţionale prin operaţiuni docu-

mentare (acreditiv documentar, incaso documentar).7. Tehnici de finanţare pe termen mediu şi lung: creditul furnizor şi

creditul cumpăr ător.8. Surse alternative de finanţare a comer ţului internaţional: factoringul,

forfetarea, leasingul.




192

8. BĂNCILE ŞI INTERMEDIEREA FINANCIAR Ă

8.1. Rolul băncii centrale în cadrul sistemului bancaral unei ţări

8.2. Băncile comerciale – tipologie8.3. Operaţiunile băncilor comerciale

8.3.1. Operaţiuni pasive8.3.2. Operaţiuni active

Băncile, de la simpli intermediari financiari, au devenit structuricare asigur ă realizarea politicilor monetare şi de credit ale statelor,

permit funcţionarea pieţei valutar-financiare naţionale şi internaţionaleşi, mai mult de atât, deciziile lor adesea antrenează mutaţii în acestdomeniu la nivel mondial.

8.1. Rolul băncii centrale în cadrul sistemului bancar al unei ţări

În prezent, sistemele bancare naţionale sunt structurate pe două niveluri: primul cuprinde banca central ă , iar al doilea , băncile comer-ciale, în totalitatea şi diversitatea lor.

Banca centrală este institu ţ ia care se afl ă în fruntea sectoruluibancar , în majoritatea statelor lumii. Principalele sale func ţ ii privesc:

1. Stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de credit,

în vederea asigur ării stabilităţii preţurilor şi a unei circulaţii monetarecorespunzător nevoilor de dezvoltare economică a ţării. În exercitarea politicii monetare, banca centrală poate utiliza mai multe tehnici,denumite politici, cum ar fi:

– plafonarea creditelor – constă în stabilirea unor limite globalea creditelor pe care o bancă le poate acorda. Astfel, băncile comer-ciale, indiferent de resursele lor, nu pot acorda credite decât într-unanumit volum stabilit prin plafon. Un plafon „ridicat” permite acordareaunui volum mai mare de credite şi invers, prin aceasta influenţându-se

fluxul de monedă în economie;




193

− politica dobânzii de refinan ţ are are în vedere modificarea rateidobânzii la care băncile comerciale se pot refinanţa de la bancacentrală. Dacă rata dobânzii este înaltă, băncile comerciale procurând

resurse prin refinanţare, la rândul lor, vor practica pentru crediteleacordate o rată înaltă de dobânzi, efectul fiind „scumpirea creditului”,reducerea masei monetare, reducerea investiţiilor etc. O rată de refi-nanţare joasă, are efect invers, creând un aflux de bani în economie;

− politica open market (pieţei libere, deschise) se bazează pe unansamblu de operaţiuni de vânzare/cumpărare de instrumente financiaredestinate să modifice dimensiunile masei monetare. În cazul vânzărilor are loc o retragere de monedă, iar în cazul cumpăr ărilor de titluri de

banca centrală are loc o alimentare cu bani a economiei;− politica rezervelor minime obligatorii are în vedere stabilirea

unui cuantum procentual faţă de depozitele deţinute de băncile comer-ciale pe care acestea sunt obligate să le păstreze în conturi la bancacentrală. Un procent ridicat aplicat depozitelor bancare determină orezervă minimă obligatorie mare şi, implicit, reducerea resurselor decreditare ale băncilor şi, astfel reducerea masei monetare.

2. Emisiunea de monedă cuprinde, pe de o parte, tipărirea sem-nelor monetare (de instituţii specializate) şi stocarea lor la banca centrală

în vederea punerii în circulaţie, iar pe de altă parte, operaţiunile tehnicede punere în circulaţie a numerarului (monedă efectivă) şi monedei decont. Legat direct de această funcţie se regăseşte retragerea şi distrugerea

bancnotelor uzate din circulaţie, identificarea falsurilor şi prevenirealor, preschimbarea bancnotelor cu bancnote de tip nou în vedereacreşterii gradului de securizare a acestora etc.

3. Stabilirea şi implementarea politicii valutare, implicitmonitorizarea cursului monedei naţionale în raport cu valutele str ăine.Politica valutar ă este elaborată în consonanţă cu obiectivele în domeniul

politicii monetare, schimburilor comerciale cu str ăinătatea, asigur ăriiunor cursuri valutare stabile etc.4. Administrarea rezervei monetare internaţionale a ţării.

Banca centrală utilizează cel mai adesea aceste rezerve pentru inter-venţii pe piaţa valutar ă pentru a controla evoluţia cursului de schimb almonedei naţionale. În general, toate ţările duc o politică de sporire arezervelor lor oficiale şi de administrare eficientă.

5. Supravegherea sistemului bancar. Banca centrală este auto-ritatea care stabileşte criteriile de îndeplinit pentru ca o instituţie să

acceadă la calitatea de bancă, emite autorizaţiile de funcţionare a noilor




194

bănci, asigur ă supravegherea lichidităţii şi solvabilităţii băncilor pentrumenţinerea sănătăţii sistemului bancar, procedează la supraveghereaspecială, suspendarea sau retragerea autorizaţiei în cazul băncilor care

au probleme financiare. În unele ţări, cum ar fi Elveţia, Japonia sauSUA, supravegherea sistemului bancar nu este exercitată de bancacentrală. Totuşi, chiar şi în aceste ţări, băncile comerciale trebuie să facă anumite raportări la banca centrală, dată fiind importanţa politicii monetare.

6. Acţionează în calitate de împrumutător de ultimă instanţă , în sensul că acordă împrumuturi băncilor comerciale pentru a le susţinefinanciar, în situaţia în care temporar nu au fonduri lichide disponibile

pentru a face faţă cererilor de retragere de numerar şi plăţilor ordonatede clienţi. Sprijinul financiar este destinat să păstreze încrederea publi-

cului în sistemul bancar, unde, dacă o bancă are probleme de lichiditate,există posibilitatea – adesea bazată pe factori psihologici – ca fenomenulde neîncredere (şi deci, de retrageri) să se propage şi la nivelul altor bănci,cunoscut sub denumirea „efectul de domino” sau „de contaminare”.

7. Rolul de bancă a băncilor se manifestă prin faptul că acţio-nează ca bancher al celorlalte bănci din sistem. Toate băncile suntobligate să aibă conturi deschise la banca centrală în care îşi păstrează rezerva minimă obligatorie sub formă de rezervă pentru situaţiiexcepţionale, dar şi ca instrument al politicii monetare, conturi prin

care însă se derulează şi operaţiunile de decontare interbancar ă.8. Acţionează ca agent al statului, ţinând în evidenţele sale contulcurent al trezoreriei de stat, în care sunt reflectate impozitele şi taxele,

precum şi alte plăţi efectuate în contul şi numele trezoreriei de stat.9. Asigură asistenţa de specialitate şi logistică guvernului în

obţinerea de împrumuturi destinate să acopere deficitele bugetare.Autorităţile guvernamentale, cel mai adesea, se împrumută pe piaţanaţională prin emiterea de înscrisuri pe termen scurt, denumite certi-ficate (bonuri) de trezorerie, şi obligaţiuni de stat, guvernamentale ca

titluri pe termen lung. În acest proces, banca centrală, direct sau prinintermediul altor bănci comerciale, se implică în procesul emiterii,vânzării pe piaţa monetar ă şi/sau de capital, r ăscumpăr ării şi plăţiidobânzilor aferente. Atât în calitatea de agent al statului, cât şi însprijinirea autorităţilor guvernamentale în obţinerea de fonduri, băncilecentrale nu se constituie însă drept creditor al statului (deşi, adeseaacest lucru se întâmplă). În cazul în care fondurile astfel mobilizate nuajung, banca centrală identifică alte surse interne sau pe piaţa externă de unde pot fi mobilizate fonduri pentru nevoile datoriei publice interne

sau externe.




195

10. Asigură legătura, în calitate de reprezentant al statului, cudiferite organisme valutar-financiare internaţionale: FMI, BIRD,BRI etc.

Funcţiile îndeplinite de băncile centrale, în principal, sunt cele prezentate, dar pot fi diferite de la ţar ă la ţar ă, după cum şi denumirea purtată de acestea difer ă: Banca Naţională a României, Banca Angliei,Banca Franţei, Sistemul Federal de Rezervă, Bundesbank (Germania),Banca Centrală Europeană etc.

În majoritatea ţărilor există o singur ă bancă centrală, dar sunt şiexcepţii. În SUA, Sistemul Federal de Rezervă (Fed) este denumireasistemului băncilor centrale din această ţar ă, format din 12 bănci cen-trale organizate pe baze regionale (constituite în 1913). Dintre acestea,

Banca Federală de Rezervă din New York acţionează ca agent deintervenţie pe piaţă.Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este format din

Banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale naţionale dinstatele membre ale Uniunii Europene. Eurosistemul cuprinde BancaCentrală Europeană şi băncile centrale naţionale din statele membreale Uniunii Europene care au adoptat moneda euro. Banca Centrală Europeană, ca entitate responsabilă pentru coordonarea politicii mone-tare din zona euro şi la nivel supranaţional, a fost creată în 1998 cu

sediul la Frankfurt şi şi-a început activitatea operaţională în ianuarie1999. Este o instituţie independentă guvernamental şi activează în re-laţie cu băncile centrale naţionale ale ţărilor care au adoptat moneda euro.

8.2. Băncile comerciale – tipologie

Din punct de vedere istoric, băncile au evoluat, în principal, ca bănci universale, în sensul că aveau structura a ceea ce se numeşte în prezent banca comercială, atr ăgând depozite şi acordând crediteclientelei.

În funcţie de evenimentele economice, politice şi financiare pecare diferitele formaţiuni statale le-au traversat, băncile au cunoscut, pede o parte, o diversificare, prin efectuarea de noi tipuri de operaţiuni,iar, pe de altă parte, o anumită specializare. Astfel, componenta istorică şi-a pus amprenta asupra formării sistemelor bancare naţionale.

În unele ţări, sistemul bancar a evoluat spre o specializare a băncilor pe diferite activităţi. Exemplul cel mai relevant îl constituiesistemul bancar britanic care s-a structurat pe coordonatele dezvoltării

comer ţului în general (a avut cea mai mare flotă maritimă din lume) şi




196

a celui cu coloniile sale, în mod special, fiind cea mai mare putereindustrială şi comercială a lumii. Aceste elemente istorice au dăinut până în prezent prin denumirile pe care le poartă anumite bănci.

Astfel, sunt băncile de clearing, ca bănci de tip retail sau băncilemerchant , ca bănci „negustoreşti”. Marii negustori, alături de activitateacomercială, au început să dezvolte activităţi bancare specifice comer ţuluicu diferite zone ale lumii.

Deşi a existat această delimitare, după anii 1980 a avut loc oaplatizare a acestei specializări, marea majoritate a băncilor britaniceevoluând şi în alte domenii de activitate bancar ă (caseta 8.1).

Şi în alte ţări regăsim anumite specializări mai puţin pronunţate(de exemplu, Franţa).

O altă tendinţă a luat naştere în perioada interbelică, după crizafinanciar ă din 1929-1933, în urma căreia autorităţile monetare din SUAau procedat la separarea activităţii de bancă comercială tradiţională (atragerea de depozite, acordarea de credite) de activitatea de investiţiifinanciare (subscrierea de obligaţiuni, fuziuni şi achiziţii etc.),delimitându-se, în acest mod, banca de investiţii financiare. În principiu,separarea realizată prin Legea din 1933 a r ămas în vigoare până în1999, când a fost adoptată o nouă lege, prin care, deşi au r ămas unele

delimitări, separarea strictă a funcţiilor bancare s-a atenuat.Un alt exemplu, în acelaşi sens, îl constituie Japonia, care, până la sfâr şitul celui de-al Doilea R ăzboi Mondial, a avut un sistem bancar de tip universal. În perioada administraţiei americane (1945-1953), s-a

procedat la reorganizarea sistemului bancar japonez după modelulamerican (SUA, Legea din 1933), separându-se activitatea de bancă comercială de bancă de investiţii financiare.

Pe de altă parte, ţările Europei Continentale, cum ar fi Germania,Elveţia, Olanda sunt exemple de sisteme bancare universale, în care

dintotdeauna băncile comerciale au efectuat, deopotrivă, operaţiuni bancare tradiţionale (depozite, credite), dar şi operaţiuni de investiţiifinanciare, dezvoltându-le şi diversificându-le odată cu evoluţia pieţeivalutar-financiare.

Similar, în structurarea sistemelor bancare, şi alte ţări au fostmarcate de evoluţii istorice. De exemplu, fostele colonii poartă amprenta Imperiilor coloniale din care au f ăcut parte (Marea Britanie,Franţa, Olanda etc.). Alte ţări, eliberate de sub dominaţia colonială,şi-au structurat sistemele bancare având la bază componenta religioasă

(sistemele bancare islamice). Ţările socialiste, cel puţin din Europa




197

Centrală şi de Est, printre care şi România, au dezvoltat sisteme bancare universale până la intrarea sub sfera de influenţă sovietică (1945). După 1990, când firul istoriei s-a reînnodat, au revenit la

sistemul bancar universal. (A se vedea subcapitolul 9.6)Cu toate diferenţierile existente între băncile comerciale şi

băncile de investiţii, începând cu anii 1980 s-a constatat împletireacelor două tipuri de bănci, prin diferite forme, respectiv băncilecomerciale au cumpărat bănci de investiţii şi invers. Băncile univer-sale clasice, care dezvoltau operaţiuni de investiţii financiare prindepartamente specializate, în contextul prefacerilor ce au marcat sfâr-şitul secolului XX, pentru a-şi întări poziţia, au cumpărat sau au preluat

bănci de investiţii cu expertiză profesională în domeniu (exemplu,Credit Suisse şi Citibank). Preocupări, în acelaşi sens, au existat şi din partea băncilor de investiţii (în special, americane) care au cumpărat bănci comerciale.

Pe acest fundal au luat naştere grupuri financiar-bancare,conglomerate, formate din mai multe instituţii financiare (băncicomerciale, bănci de investiţii, societăţi de asigurare etc.), controlatede una din instituţiile componente ale grupului care are şi rolul decoordonare.

Modelul grupurilor financiare este urmat şi de băncile din România.Exemplificativ, grupul Raiffeisen cuprinde:

• Raiffeisen Bank – bancă comercială;• Raiffeisen Leasing – societate de leasing;• Raiffeisen Banca pentru Locuinţe – bancă de creditare şi

economisire;• Raiffeisen Asset Management – societate pentru administra-

rea activelor;

• Raiffeisen Broker de Asigurare-Reasigurare – prestează servicii de brokeraj în asigur ări/reasigur ări.

Dacă acestea sunt aspecte de principiu, în prezent, se utilizează diferite clasificări ale băncilor comerciale, tendinţa generală fiind caun grup financiar-bancar să ofere întreaga gamă de servicii financiar-

bancare, adresându-se unei clientele, în sensul cel mai larg al accep-ţiunii (persoane fizice, persoane foarte bogate, firme mici şi mijlocii,mari corporaţii, alte instituţii financiare etc.).




198

Caseta 8.1

Etape în istoricul sistemului bancar britanicBăncile comerciale în Marea Britanie sunt grupate utilizându-se

două criterii: cel al dimensiunii şi cel al specializării. Structurasistemului bancar britanic este caracterizată ca fiind specializată şidiferenţiată funcţional. Denumirile utilizate de britanici în clasifi-carea şi în prezent a băncilor componente ale sistemului continuă să reflecte, în bună parte, tradiţia secular ă care a stat la baza consti-tuirii lor, dar multe dintre băncile denumite într-un fel sau altul s-au

depărtat de ceea ce au fost, cândva, dimensiunea şi specificulactivităţii purtând semnul universalizării, unele devenind băncicomerciale, altele, bănci de investiţii.

Prin legile privind activitatea financiar-bancar ă adoptate după anii 1980, în Marea Britanie, intermediarii financiari au fost grupaţiîn două clase, avându-se drept criteriu măsura în care angajamentelelor (depozitele) sunt incluse în calcule oficiale privind ofertamonetar ă (masa monetar ă), respectiv în: instituţii acceptante dedepozite (depozit -taking ) şi de investiţii financiare (investing ).

În grupa intermediarilor financiari care acceptă depozite aufost incluse toate băncile comerciale, precum şi alte instituţiiautorizate să accepte depozite (Banking Act 1979, amendată în1987 şi Financial Service Act 1986, intrat în vigoare în 1988).

Potrivit clasificării britanice, în aceată grupă au fost incluse:1. băncile detailiste ( Retail banks), care cuprind băncile de

cliring (din Londra, din Scoţia, din Irlanda de Nord şi departa-mentul bancar al Băncii Angliei);

2. băncile angrosiste (Wholesale banks), grupă în care suntincluse băncile merchant , alte bănci britanice şi băncile str ăine(Overseas banks);

3. casele de scont ( Discount houses);4. alte instituţii acceptante de depozite, în care sunt cuprinse

societăţile de finanţări imobiliare ( Building societis), casele definanţare ( Finance Houses) şi uniunile de credit (Credit Unions);

5. în grupa intermediarilor financiari, ca instituţii de investiţiifinanciare (investing ), sunt cuprinse: casele de asigur ări, fondurile

de pensii, societăţile de investiţii financiare etc.




199

Prin Financial Services and Markets Act , adoptat în 2000 şiintrat în vigoare în noiembrie 2001, au fost aduse noi precizări

privind organizarea activităţii financiar-bancare în Marea Britanie,

printre care crearea unei noi şi singure entităţi de supraveghere – Financial Servicies Authority a întregului sector financiar britanic(care a înlocuit mai multe entităţi de control şi supraveghere pediferite domenii) –, iar, pe de altă parte, separarea dintre diferitetipuri de servicii bancare, oferite de bănci pe clase, s-a estompat. Înfapt, Actul din 2001, în bună parte, a reflectat tendinţele manifestateîn serviciile tot mai diversificate oferite de toate băncile britanice.

(1) Astfel, băncile de cliring, bănci detailiste au fost băncilecare, până în 1985, erau autorizate să participe în calitate de membrula sistemul de plăţi şi compensări al Marii Britanii (Committeeof London Clearing Bankers).

Reorganizarea pe baze complet electronizate a sistemului de plăţi şi compensări a determinat modificarea însăşi a conceptului de bancă participantă la sistemul automat de decontare. Pe de altă parte,erau definite şi ca bănci comerciale detailiste, desf ăşurând activităţispecifice (atragere de depozite, operaţiuni de cont curent, de casierie,acordare de credite pe termen scurt etc.). După 1980, tipurile de

servicii oferite de acestea s-au diversificat semnificativ: operaţiuni decustodie, tranzacţii de piaţă valutar ă, vânzări şi cumpăr ări de titlurifinanciare, operaţiuni de cash management etc., ceea ce a determinatsă se apropie, prin structura serviciilor oferite, tot mai mult deconceptul/activitatea de bancă universală; astfel, după 2000, cel maiadesea, sunt denumite bănci comerciale, f ăr ă a se mai face trimiterela „vechea” denumire din 1986 – de bănci de cliring, detailiste.

(2) Băncile merchant (de comer ţ, negustoreşti) îşi au origineaîn perioada când Marea Britanie era una din marile puteri

comerciale şi coloniale ale lumii. Astfel, din punct de vedere istoric, băncile merchant s-au constituit ca instituţii specializate înoperaţiuni destinate să sprijine schimburile comerciale ale MariiBritanii cu str ăinătatea prin operaţiuni de acceptare de cambii,subscrierea şi emiterea de titluri pentru mobilizarea de fonduri de pe

piaţa Londrei, tranzacţii cu aur şi operaţiuni de schimb valutar,asistarea clienţilor lor din str ăinătate în obţinerea de împrumuturi de

pe piaţa londoneză. În funcţie de tipul predominant al activităţii lor,din acest grup de bănci s-au desprins casele (băncile) de accept şicasele (băncile) de emisiune.




200

(3) Casele de accept (accepting house) au avut ca principală funcţie acceptarea şi garantarea cambiilor trase de clientela lor,comercianţi britanici, asupra importatorilor din întreaga lume.

Cambiile trebuiau să aibă locul plăţii în Marea Britanie. În bazaacceptului sau avalului bancar dat de casele de accept, deţinătorultitlului, exportatorul britanic se putea prezenta la o altă bancă, deregulă, la casele de scont şi să reesconteze cambia la cea maiavantajoasă (mică) rată a scontului de pe piaţă din acel moment.Cum la scadenţă, trasul, debitorul putea să nu îşi onoreze obligaţiade plată, casele de scont şi-au perfecţionat continuu sistemul deevaluare a clienţilor, ceea ce le-a asigurat, în timp, un anumit

prestigiu pe piaţa bancar ă britanică. Titlul acceptat de casele descont devenea eligibil spre a fi rescontat la Banca Angliei (BancaCentrală). Prin acest mecanism în care erau implicate, casele descont au îndeplinit un rol important în finanţarea pe termen scurt aexportatorilor britanici, aceştia fiind în măsur ă ca în baza scontăriicambiilor să-şi reîntregească imediat fondurile imobilizate în marfaexportată. Treptat, privilegiul acceptării şi garantării cambiilor afost extins şi la nivelul altor bănci, inclusiv bănci str ăine, astfel că,după 2000, denumirea de casă sau bancă de accept reflectă mai

mult statutul de care se bucur ă aceste instituţii decât privilegiulfuncţiei pe care o deţin.

Pe de altă parte, declinul rolului jucat de cambii în schimburileinternaţionale a f ăcut ca băncile de accept să înceteze să mai fie băncispecializate în acceptarea şi garantarea cambiilor şi, drept urmare,acestea au început să-şi diversifice tot mai mult serviciile financi-ar-bancare, unele dintre ele devenind bănci merchant (comerciale),iar altele s-au orientat spre investment banking .

După 1985-1990, în general, fostele case de accept şi-auorientat activitatea spre domenii ca fuziuni şi achiziţii de companii,emisiuni de titluri financiare, management financiar asociat caselor de asigur ări, caselor de pensii, investiţiilor financiare personale sauale marilor companii.

De altfel, după 2000, în practica curentă, cel mai adesea sediscută despre o bancă merchant (comercială) sau o bancă deinvestiţii ca fiind specializată şi în acceptarea şi garantarea cambiilor.

(4) Casele de emisiune (issuing houses) s-au structurat istoric

ca instituţii specializate care organizează mobilizarea de capital prin




201

emisiuni de noi titluri financiare la cererea şi în numele unui client – rezident sau nerezident; în acest cadru, acordând şi consultanţă clientului cu privire la perioada şi forma emisiunii, iar în baza unui

comison subscriau o parte sau în totalitate emisiunea. Susţinereaunei emisiuni de o casă de emisiune avea o importanţă deosebită,influenţând puternic încrederea investitorilor şi reuşita emisiunii.Odată cu implicarea şi altor bănci comerciale în astfel de operaţiuni,dar ca şi în alte cazuri, odată cu reforma sistemului bancar britanicîncepută în anii 1980, diferenţierea a început să se estompeze; multecase de emisiune au devenit bănci comerciale, altele, bănci deinvestiţii. În plan mai general, cel mai adesea, în prezent, denumirea

de casă de emisiune este utilizată pentru a evidenţia mai degrabă activitatea unei bănci de investiţii financiare, dar şi a unei case de brokeraj (bill broker ).

Ca tendinţă de ansamblu manifestată după 1985 ( Bing Bang ), băncile merchant, dar şi cele de cliring s-au unit (sau au fost pre-luate) de marile grupuri bancare sau financiare britanice, dar şi str ăi-ne, ca astfel să fie în măsur ă să ofere toate serviciile financiar-ban-care, inclusiv servicii detailiste (retail), fructificând în acest planexpertiza profesională cunoscută şi recunoscută la nivel internaţional.

(5) Casele de scont . Sub această denumire, până nu demult, eraucuprinse un număr de nouă bănci specializate care erau principaliioperatori pe piaţa scontului. Importanţa lor era determinată de rolul pecare îl aveau în (a) realizarea operaţiunilor de politică monetar ă aleBăncii Angliei; (b) funcţionarea pieţei scontului în cadrul pieţeimonetare britanice şi (c) asigurarea unui sistem rapid şi eficient definanţare pe termen scurt a activităţii comerciale şi industriale.

În esenţă, erau brokeri de titluri pe termen scurt. Denumirea

lor provine din perioada în care au fost fondate să opereze ca brokeri la începutul secolului al XIX-lea, cu scopul de a sconta înfavoarea diferiţilor negustori cambiile acceptate bancar (de caselede accept sau băncile merchant), finanţând, astfel, activităţi comer-ciale prin fondurile puse la dispoziţie. Dacă în perioada de început,scontau doar efecte comerciale (cambii, bilete la ordin), după 1970,instrumentele de debit tranzacţionate s-au diversificat, efectuândoperaţiuni de brokeraj cu cambii acceptate bancar, cambii acceptatecomercial, certificate de depozit, titluri pe termen scurt emise de

autorităţi locale etc.




202

Începând cu martie 1997, termenul de casă de discount aîncetat să mai fie utilizat, iar instituţiile respective au primitdenumirea de bănci sau alt tip de intermediar financiar. Această

modificare a fost rezultatul schimbării politicii monetare (noua politică monetar ă) a Băncii Angliei de a influenţa nivelul rateidobânzii prin operaţiuni repo cu gilt; gilt repo – vânzări şi r ăscum-

păr ări de titluri gilt-edged, introduse de Banca Angliei, începând cu1 ianuarie 1996. Cu două luni înainte de lansare, piaţa deschisă – open market – gilt repo era deja mult mai mare decât piaţa caselor de scont (bill broker).

Piaţa gilt repo a fost lansată de Banca Angliei pentru a sporiinteresul şi a atrage investitori str ăini pentru gilt şi a reduce defici-tele guvernamentale, dar se poate ca operaţiunile Băncii Angliei pe

piaţa monetar ă de tip repo – pe piaţa deschisă să fi fost determinată şi faptul că această tehnică/politică monetar ă este utilizată şi deBundesbank (Germania) şi de Fed (SUA).

Gilt-edged este denumirea titlurilor financiare emise de guver-nul britanic; se pot tranzacţiona la bursă. Ele sunt numite astfel însens figurat (engl., de cea mai bună calitate, sigur, f ăr ă riscuri)

pentru că prezintă certitudine privind dobânda care va fi plătită şi că

vor fi r ăscumpărate la data scadentă sau la o dată foarte apropiată acesteia.

Băncile comerciale, de regulă, poartă diferite denumiri sau suntclasificate în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: volumul activităţii,specificul operaţiunilor, domeniul, sectorul etc. de care îşi au, în prin-cipal, legată activitatea. Aceste clasificări, ca şi denumirea băncilor comerciale, difer ă de la o ţar ă la alta şi poartă amprenta evoluţiei isto-rice a sistemului bancar naţional, dar şi a prefacerilor ce au avut loc în

domeniul bancar la nivel internaţional.Cel mai larg criteriu de clasificare este din punctul de vedere al

dimensiunii şi opera ţ iunilor : bănci detailiste şi bănci angrosiste. Băncile detailiste dezvolt ă opera ţ iuni de valori relativ mici, seadresează publicului larg, deservind deopotrivă persoane particulare şi firme mici şi mijlocii, au o larg ă re ţ ea de sucursale şi filiale la nivel na ţ ional, dezvolt ă , în principal, opera ţ iuni bancare tradi ţ ionale. Înţara noastr ă, activităţile detailiste sunt cunoscute şi sub denumirea deactivităţi cu amănuntul sau activităţi de retail .




203

Băncile angrosiste, de regulă, au structuri teritoriale restrânse(de exemplu, câte o sucursal ă în diferite centre financiare na ţ ionale

sau interna ţ ionale), dezvolt ă opera ţ iuni de valori mari, clientela este

format ă din mari companii sau alte institu ţ ii financiare importante, gama opera ţ iunilor este foarte diversificat ă atât în domeniul ope-ra ţ iunilor bancare tradi ţ ionale şi al activit ăţ ii bancare de investi ţ ii

financiare, cât şi pe zone geografice de cuprindere – na ţ ional şiinterna ţ ional. În dezvoltarea operaţiunilor în teritoriu naţional, adesease folosesc reţelele de sucursale ale băncilor detailiste; informatizareaşi generalizarea activităţilor bancare prin telefon, Internet etc. audiminuat aceste practici, conducând la structuri de organizare a băn-cilor, denumite „banca f ăr ă pereţi”. Este de menţionat faptul că, înultimul timp, se manifestă tendinţa ca băncile angrosiste sau unelestructuri organizatorice care, tradiţional, desf ăşurau aproape exclusivactivităţi angrosiste (sucursalele) să înceapă să dezvolte şi operaţiunidetailiste.

Un alt criteriu este cel privind spa ţ iul geografic în care o bancă este autorizat ă să î şi desf ăşoare activitatea. Astfel, se disting: băncilocale, bănci cu arie de cuprindere naţională, bănci internaţionale.

Băncile locale sunt acele bănci care sunt autorizate să opereze

în cadrul unei ţări într-un teritoriu, zonă administrativă , deservind, deregul ă , publicul şi întreprinderile mici şi mijlocii; nu dezvolt ă opera- ţ iuni cu str ăinătatea, în care scop utilizează serviciile altor bănciautorizate în acest sens. Exemple în acest sens sunt băncile landurilor înGermania, băncile cantonale în Elveţia, băncile statelor în SUA etc.

Băncile cu arie de cuprindere naţională sunt autorizate să efectueze opera ţ iuni pe tot teritoriul unei ţări; au re ţ ea de sucursale şi, cel mai adesea, tot aceste bănci sunt autorizate să dezvolte şiopera ţ iuni cu str ăinătatea.

Denumirea de bancă internaţională, asociată unei bănci comer-ciale, desemnează o bancă care are centrala băncii amplasat ă într-o ţ ar ă , centru financiar sau teritoriu off-shore, dar a cărei activitate sedesf ăşoar ă într-o propor ţ ie semnificativă în str ăinătate prin sucursalele

sau subsidiarele sale (instituţii financiare sau bancare independente, dar pe care le controlează). Pe acest fundal s-au dezvoltat băncile globale, acăror activitate se desf ăşoar ă preponderent în str ăinătate. Băncileglobale operează simultan în diferite centre financiare internaţionale,dezvoltă operaţiuni pe europiaţă, efectuează practic totalitatea

operaţiunilor financiar-bancare, dispun de o înaltă dotare tehnologică




204

informatizată, fiind conectate în reţea la nivel mondial şi sunt denumite,după anumite particularităţi organizatorice, grupuri bancare, companii

bancare multinaţionale, holdinguri bancare, eurobănci etc.

Termenul de bancă internaţională mai este utilizat şi pentrubănci create cu scopul de a sprijini un grup de ţări – care, cel maiadesea, sunt membri fondatori ai acestora – Banca Europeană deReconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare, FondulMonetar Arab, Banca Interamericană de Dezvoltare etc.

Din punctul de vedere al specificului opera ţ iunilor pe care leefectuează şi/sau al domeniului, sectorului de activitate deservit,denumirile, grupările difer ă de la ţar ă la ţar ă, fiind foarte diverse.Exemplificativ, pot fi amintite:

Bănci specializate pe domenii sau sectoare de activitate, cumsunt băncile agricole, băncile pentru comerţ, băncile pentru industrie,băncile pentru mica industrie etc., care ofer ă întreaga gamă de ser-vicii bancare predominant în domeniul denumirii care le definesc.

Bănci/case de economii, de regulă, sunt instituţii financiarespecializate în atragerea economiilor populaţiei şi efectuarea unor servicii de plăţi, în favoarea acesteia (plată chirii, telefon, abonamentetc.). În unele ţări, acordă şi anumite tipuri de credite populaţiei.

Se mai disting şi bănci de dezvoltare care sunt, în principiu, specializate în acordarea de împrumuturi pe termen mijlociu şi lung şibăncile de comerţ exterior sau băncile de import-export, care sunt

specializate în acordarea şi asigurarea creditelor de export şi, înanumite cazuri, şi în efectuarea tuturor tipurilor de opera ţ iuni privind

pl ăţ ile legate de schimburile cu str ăinătatea. De regulă, băncile deimport-export şi cele de dezvoltare, private sau publice, acţionează caagenţi ai statului în utilizarea fondurilor alocate de stat pentru

promovarea exporturilor şi, respectiv, pentru dezvoltarea investi ţ iilor

în unele ramuri ale economiei sau finanţarea unor mari proiecte lanivel naţional.

8.3. Opera ţ iunile băncilor comerciale

Băncile comerciale desf ăşoar ă operaţiuni care sunt evidenţiate în bilanţul contabil, denumite operaţiuni pasive, operaţiuni active, şioperaţiuni extrabilanţiere (în afara bilanţului).

Bilanţul este un document sintetic care cuprinde două păr ţ i:

pasivul şi activul băncii. În partea de pasiv se regăsesc resursele




205

băncii, respectiv toate fondurile de care dispune banca pentru a efectua plasamente. Aceste fonduri pot proveni de la acţionari, caz în care suntfonduri proprii, sau pot fi atrase de la diferiţi creditori (fonduri împru-

mutate). Pe baza resurselor de care dispune, banca efectuează diferite plasamente, respectiv investiţii care sunt reflectate în partea de activ a bilanţului. Pentru multe bănci, principala formă de plasare a fondurilor este acordarea de credite.

Cele prezentate în continuare sunt aspecte de principiu, de la ţar ă la ţar ă şi de la bancă la bancă, în bilanţul contabil putând să apar ă şialte posturi.

8.3.1. Operaţiuni pasive

Operaţiunile pasive cuprind ansamblul opera ţ iunilor desf ă- şurate de bancă pentru a- şi procura fondurile de care are nevoie învederea desf ăşur ării activit ăţ ii. Aceste fonduri provin fie din surseatrase (împrumutate) de la propria clientelă (persoane fizice, firme,instituţii financiare, alte bănci etc.), fie din surse proprii. O caracte-ristică a operaţiunilor pasive o reprezintă faptul că, în ansamblulfondurilor pe care o bancă le are la dispoziţie, fondurile proprii au o

pondere mult mai mică faţă de fondurile împrumutate, iar principalasursă o reprezintă fondurile atrase sub formă de depozite de laclientelă.

Principalele modalităţi prin care o bancă poate să-şi procurefonduri sunt: creditele primite de la banca centrală sau alte bănci;resursele atrase sub forma conturilor curente deschise, conturilor (de-

pozitelor) la termen primite şi certificatelor de depozit emise; resurseleatrase prin emisiunea de obligaţiuni.

1. Credite primite de la banca central ă . Banca centrală acordă

băncilor comerciale credite, de regulă, pe perioade care nu depăşesc90 de zile pentru a-şi refinanţa activitatea. O altă modalitate prin care banca centrală poate credita băncile comerciale o reprezintă împru-mutul de ultimă instanţă, care se acordă, în anumite condiţii, băncilor aflate în dificultate. Banca centrală acordă acest împrumut pentru aasigura stabilitatea sistemului bancar. Prin politica dusă în domeniulrefinanţării băncilor comerciale, banca centrală urmăreşte şi atingereaobiectivelor de politică monetar ă şi de credit pe care şi le-a propus.Împrumuturile acordate de banca centrală băncilor comerciale, referitor

la perioada pentru care se acordă: rata dobânzii, garanţiile, nivelul




206

maxim al împrumutului etc., difer ă de la ţar ă la ţar ă, în funcţie delegislaţia în vigoare şi nivelul de dezvoltare a pieţei valutar-financiarenaţionale.

2. Resursele atrase de la clientela nebancar ă îmbracă, în prin-cipal, forma conturilor curente, conturilor/depozitelor la termen, con-turilor/depozitelor colaterale, certificatelor de depozit. Aceste resursedeţin o pondere importantă în totalul resurselor atrase de bănci. Titulariiconturilor pot fi atât persoane juridice, cât şi persoane fizice. De subli-niat că băncile pot atrage disponibilităţi şi de la alte bănci sau instituţiifinanciare, în acest caz fiind vorba de clienţi bancari/financiari.

2.1. Conturile curente sau de disponibilităţi sunt conturile

prin care se realizează încasările şi pl ăţ ile curente ale clien ţ ilor . Dinaceastă cauză, soldul acestor conturi variază foarte mult de la o zi laalta. Fiind volatile, fondurile din aceste conturi nu sunt decât par ţialsurse stabile pentru bănci. Pentru sumele aflate în aceste conturi, băn-cile uneori nu plătesc dobândă sau, dacă plătesc, nivelul ratei dobânziieste mic. Anumitor clienţi (solvabili, care desf ăşoar ă un volum impor-tant de operaţiuni etc.), banca poate să le stabilească limite de lucru îndescoperit de cont/overdraft , respectiv un plafon în interiorul căruia

pot să efectueze plăţi din contul curent, chiar dacă acesta nu mai

prezintă disponibilităţi.2.2. Conturi sau depozite la termen. În aceste conturi sunt

reflectate sumele depuse de clienţi pe o anumită perioadă de timp cuscopul de a fi fructificate. Pentru bănci, sumele atrase prin depozitelela termen reprezintă surse stabile de finanţare a activităţii, de aceea,întreprind acţiuni pentru lansarea pe piaţă a unor produse atractive,care să le permită obţinerea resurselor de care au nevoie. Alegereadepozitelor bancare în detrimentul produselor oferite de alte instituţiifinanciare este determinată şi de faptul că, în cazul falimentului băncii,

prin sistemul de garantare a depozitelor, clienţii ştiu că pot să-şi recu- pereze banii investiţi, până la un anumit plafon. Cele mai uzualescadenţe pentru depozitele la termen sunt 1 lună, 2, 3, 6 luni, respectiv1 an. În contractul de depozit, încheiat între bancă şi client, sunt stipu-late suma depusă, scadenţa depozitului, rata dobânzii care urmează a fi

bonificată, condiţiile în care pot fi retraşi banii înainte de scadenţă etc.Dacă clientul retrage suma de bani înaintea expir ării termenului

prevăzut în contractul de depozit, atunci rata dobânzii este mult mai

mică (similar ă cu rata dobânzii aplicată conturilor curente). De obicei,




207

rata dobânzii este direct propor ţională cu termenul pentru care seconstituie depozitul, respectiv cu cât acest termen este mai mare, cuatât rata dobânzii este mai mare.

2.3. Depozite colaterale. Pentru efectuarea anumitor operaţiuni, băncile pot solicita clienţilor constituirea unor depozite colaterale (denumite şi conturi colaterale sau de blocaj), în care sunt depuse

sume de bani pentru garantarea îndeplinirii anumitor obliga ţ ii. Deexemplu, pentru a i se da curs cererii de deschidere a unui acreditiv,importatorul trebuie să pună la dispoziţia băncii emitente fondurilenecesare sau să beneficieze de o linie de credit. În primul caz, fon-durile sunt depuse într-un depozit colateral, constituit pentru întreagavaloare şi pe toată perioada de valabilitate a acreditivului. Necesitateaconstituirii unor depozite colaterale apare şi în cazul emiterii scrisorilor de garanţie bancar ă sau certificării (garantării) cecurilor. De regulă,dobânzile bonificate la depozitele colaterale sunt mai mici decât dobân-zile la depozitele la termen constituite pentru sume şi perioade similare.

2.4. Certificate de depozit. Asimilate depozitelor la termen potfi şi certificatele de depozit, care certifică depunerea la bancă, pe oanumită perioadă, a unor sume de bani (de obicei, scadenţele şi valo-rile sunt standardizate). În principiu, certificatele de depozit se emit pe

termen scurt.Principala diferenţă dintre certificatele de depozit şi depozitelela termen o reprezintă negociabilitatea certificatelor de depozit, însensul că acestea pot fi vândute înainte de scadenţă pe piaţa secundar ă altor investitori. În ţările în care sistemul financiar-bancar nu estesuficient de dezvoltat şi nu există o piaţă secundar ă a certificatelor dedepozit, se poate practica r ăscumpărarea certificatelor de depozit înaintede scadenţă de însăşi banca emitentă.

Dezvoltarea certificatelor de depozit a fost un r ăspuns la lipsa de

lichiditate a depozitelor la termen, concomitent cu bonificarea uneidobânzi avantajoase deţinătorului. Pentru bănci, certificatele de depozitsunt o modalitate de a obţine surse stabile de finanţare, care le ofer ă avantajul de a fi uşor de controlat, în sensul că se cunoaşte data scadenţei.

3. Resurse atrase de la clientela bancar ă. Pe lângă resurseleatrase de la persoane fizice şi juridice (altele decât băncile), o bancă

poate să-şi procure surse de finanţare şi de la alte bănci situate înaceeaşi ţar ă sau în alte ţări. În parte, modalităţile prin care o bancă

poate să atragă resurse de la alte bănci sunt similare celor de la clientela




208

nebacar ă, respectiv: conturi curente, depozite la termen, depozite cola-terale, certificate de depozit. La acestea se adaugă şi creditele pe careo bancă le poate primi de la o altă bancă. Din dorinţa de a-şi spori

câştigurile obţinute din plasamente, există tendinţa ca băncile să nu semai limiteze doar la depozitele primite de la clienţi, ci să apeleze şi laîmprumuturi interbancare. Cu alte cuvinte, băncile iau credite pentru aacorda credite.

3.1. Disponibilităţi din conturile curente loro. Una din moda-lităţile prin care o bancă poate efectua operaţiunile de plăţi şi încasări,ordonate de clienţii care derulează tranzacţii economice cu str ăinătatea,este stabilirea de relaţii de corespondent cu bănci str ăine şi deschidereade conturi curente în str ăinătate. În mod convenţional, aceste conturiau fost denumite nostro şi loro. Din punctul de vedere al băncii la cares-a deschis contul curent, acesta este denumit cont loro şi are aceleaşicaracteristici ca şi conturile curente ale clientelei nebancare: soldfluctuant şi, ca atare, rate ale dobânzii mici sau inexistente. Deoarecesumele de bani din conturile loro sunt foarte fluctuante, pentru băncinu reprezintă decât par ţial o sursă stabilă de fonduri.

3.2. Depozite atrase de la alte bănci . De regulă, depoziteleatrase de la alte bănci variază între o zi şi un an, fiind şi un indicator

foarte relevant asupra poziţiei pe care banca respectivă o are pe piaţainterbancar ă. Cu cât volumul acestor depozite şi scadenţele pentru cares-au constituit sunt mai mari, cu atât banca respectivă are o poziţie mai

puternică pe piaţă.Tehnica atragerii şi plasării depozitelor pe piaţa interbancar ă

presupune că băncile cotează simultan două rate ale dobânzii: o rată adobânzii la care este dispusă să atragă (primească) depozite de la alte

bănci şi o rată a dobânzii la care doreşte să efectueze (plaseze) depo-zite la alte bănci. Rata dobânzii la care doreşte să efectueze depoziteleeste mai mare decât rata dobânzii la depozitele pe care le atrage,diferenţa constituind câştigul băncii. Cele două rate ale dobânzii suntafişate pentru diferite scadenţe ale depozitelor.

Pe lângă depozitele atrase de la băncile din propria ţar ă, băncilemari, situate în ţările care emit principalele monede utilizate în schim-

burile internaţionale sau în centre ale europieţei, atrag depozite şi de la bănci din alte ţări. Băncile care dezvoltă operaţiuni internaţionale deamploare îşi finanţează cea mai mare parte a operaţiunilor prin depozite

atrase de la alte bănci.




209

Depozitele constituite pe piaţa interbancar ă au valori unitaremari şi grade de lichiditate diferite. Între depozitele cu grad sporit delichiditate se remarcă depozitele la vedere, la care deponentul are acces

imediat la fondurile depuse. Depozitele cu grad mediu de lichiditatesunt depozitele la termen cu preaviz. În acest caz, pentru a-şi retragefondurile, deponentul trebuie să preavizeze instituţia bancar ă cu cel puţin 24 sau 48 de ore înaintea retragerii. Cel mai mic grad delichiditate îl au depozitele la termen cu scadenţa bine delimitată (deexemplu, pe o zi, o să ptămână, 1, 3, 6, 9, 12 luni), care, totodată, se

bucur ă şi de cele mai atractive rate ale dobânzii. Depozitele la termen pot fi retrase şi înainte de scadenţă însă, în acest caz, deponentulîncasează o dobândă mult mai mică, corespunzătoare ratei dobânzii ladepozitele la vedere.

Pentru fluidizarea operaţiunilor, în general, depozitele la termenau scadenţe şi valori standardizate, ceea ce nu înseamnă însă că nu potfi tranzacţionate depozite cu scadenţe şi valori diferite de cele standard.În ultimul caz însă, costurile de operare sunt mai mari (de exemplu,constituirea unui depozit pe 5 luni şi jumătate). Cu cât scadenţadepozitului este mai mare, cu atât dobânda bonificată este mai mare,cunoscut fiind faptul că între gradul de lichiditate a depozitelor şi rata

dobânzii este o relaţie invers propor ţională. Aceasta se explică prinfaptul că în cazul depozitelor cu grad mai mic de lichiditate, băncile se bazează pe resurse stabile, care pot fi investite în plasamente maiavantajoase din punctul de vedere al profitabilităţii.

Din cauza instabilităţii manifestate pe piaţa financiar ă interna-ţională şi variaţiei ratelor dobânzii, statisticile efectuate de diferiteorganisme financiare internaţionale (Banca Reglementelor Internaţionale,Banca Angliei etc.) relevă faptul că cea mai mare parte a depozitelor constituite de eurobănci au scadenţe pe termene scurte şi foarte scurte.

3.3. Depozite colaterale. În unele cazuri, o bancă, pentru a beneficia de serviciile altei bănci, este obligată să constituie la aceasta,în prealabil, depozite colaterale care să acopere valoarea totală sau

par ţială a angajamentului asumat sau să beneficieze de garanţia uneiter ţe bănci. Este cazul, de exemplu, a confirmărilor de acreditivesolicitate de bănci mici, situate în ţări considerate cu grad mare derisc. Pentru a i se da curs cererii de confirmare a acreditivului pe carel-a emis, banca emitentă trebuie să deschidă la banca confirmatoare undepozit în valută, echivalent cu valoarea acreditivului. Condiţionarea

serviciului de confirmare a acreditivului de constituirea depozitului




210

colateral este o măsur ă de protecţie pe care banca confirmatoare o ia pentru situaţia în care banca emitentă nu şi-ar onora angajamentul de plată faţă de beneficiarul acreditivului. Într-o asemenea eventualitate,

banca confirmatoare este obligată ea însăşi să efectueze plata cuvenită beneficiarului acreditivului, motiv pentru care recurge la depozitulcolateral.

Din punctul de vedere al băncii în favoarea căreia s-a constituitdepozitul colateral, acesta se prezintă ca o resursă atrasă pe perioadade constituire a depozitului (în exemplul considerat, pe perioada devalabilitate a acreditivului). Ideea care stă la baza solicitării acestuidepozit este aceeaşi ca la depozitele colaterale constituite de firme saualte instituţii nebancare pentru efectuarea anumitor operaţiuni – acoperirea riscului pentru angajamentele de plată asumate de bancă înnumele şi pe contul clientului.

3.4. Certificate de depozit. Pentru a obţine resursele de care arenevoie, o bancă poate să emită şi certificate de depozit. Aşa cum s-a precizat, acestea pot fi cumpărate de clienţi nebancari, dar şi de clienţi bancari, în general, atunci când valoarea unitar ă de tranzacţionare estemare.

O categorie aparte de certificate de depozite o constituie euro-

certificatele de depozite, respectiv certificatele de depozit denominateîn eurovalute. Pe piaţa eurocertificatelor de depozit, rolul principalrevine băncilor, care sunt prezente în dublă ipostază: de emitenţi şiinvestitori. Băncile emit certificate de depozit fie pentru finanţareaunei tranzacţii specifice, bine individualizate, fie pentru acoperireaunor nevoi generale, f ăr ă precizarea expresă a obiectului finanţării. În

primul caz, se emit aşa numitele certificate de depozit „tip robinet”(tap certificats of depozit ). Acestea, având valori unitare foarte mari,sunt cump

ărate, în general, de alte b

ănci. În cel de-al doilea caz,

emiterea certificatelor de depozit se face în tranşe, la intervale de timpregulate. În situaţia în care valoarea minimă unitar ă de tranzacţionareeste mai mică, alături de bănci, în calitate de investitori pot fi întâlniţişi alţi participanţi nebancari (cazul emisiunilor în tranşă).

Între eurocertificatele de depozit, un loc important îl deţincertificatele de depozit în dolari americani, emise pe piaţa londoneză.Ca urmare a avantajelor pe care le prezintă, piaţa secundar ă londoneză a eurocertificatelor de depozit este amplă, caracterizându-se printr-un

grad înalt de lichiditate.




211

3.5. Împrumuturile interbancare sunt împrumuturile luate dela alte bănci. La fel ca în cazul depozitelor interbancare, împrumuturileinterbancare au valori mari şi se acordă pe perioade scurte de timp.

Împrumuturile pot fi obţinute atât de pe piaţa interbancar ă naţio-nală, cât şi de pe piaţa monetar ă internaţională (piaţa eurovalutelor), încazul în care sumele solicitate sau alte condiţii nu pot fi realizate pe planintern. De altfel, unul din cele mai importante segmente ale pieţeieurovalutelor este piaţa interbancar ă, unde eurobăncile cu surplus delichidităţi pe termen scurt împrumută fonduri băncilor cu deficit delichidităţi tot pe termen scurt. Valorile tranzacţionate sunt foarte mari (deordinul milioanelor de dolari), iar rata dobânzii de referinţă pe această

piaţă este LIBOR – rata dobânzii interbancare de pe piaţa londoneză.

O bancă poate să acorde credite altei bănci şi sub formacreditelor cumpăr ător sau liniilor de credit. Creditele cumpăr ător suntcredite pe termen mediu şi lung acordate, în general, de bănci situateîn ţări dezvoltate, cu sisteme bancare mature, consolidate băncilor dinţări mai puţin dezvoltate, în scopul promovării exporturilor naţionale

pe pieţe str ăine. Liniile de credit reprezintă un credit pe care o bancă comercială

din str ăinătate sau un organism financiar internaţional (BERD, BIRDetc.) îl ţine la dispoziţia altei bănci. Se acordă tot pe termen mediu şilung şi îmbracă forma liniilor de credit comerciale sau financiare. În

primul caz, obiectul liniei de credit îl constituie finanţarea importurilor de echipamente, maşini şi utilaje etc. În cel de-al doilea caz, nu se

precizează în mod expres obiectul creditării, din linia de creditdeschisă în favoarea sa, banca debitoare putând efectua diferite plăţi.

Şi băncile din ţara noastr ă beneficiază de linii de credit atât de la bănci din str ăinătate, cât şi de la organisme financiare internaţionale, întrecare un rol important îl are BERD-ul. Având în vedere că depoziteleconstituite la băncile româneşti sunt pe termen scurt, pentru unele bănci,

programele de finanţare din surse externe au reprezentat singuramodalitate de a obţine resurse financiare pe termen mediu şi lung.

4. Resurse atrase prin emisiunea de obliga ţ iuni . Emisiunea deobligaţiuni reprezintă o modalitate prin care băncile pot să atragă resurse pe termen mediu şi lung, care, ulterior, pot fi folosite pentrufinanţarea diferitelor tipuri de investiţii. Obligaţiunile pot fi deno-minate în moneda naţională a băncii emitente sau într-o valută str ăină.Dacă se stabileşte ca valoarea nominală a obligaţiunilor să fie mică,

atunci emisiunea este destinată atât micilor, cât şi marilor investitori.




212

În caz contrar, se au în vedere, în special, investitorii instituţionali.Pentru a le face mai atractive pentru investitori, în anumite cazuri,obligaţiunile pot fi convertite în acţiuni. Emisiunea de obligaţiuni

poate avea loc atât pe piaţa internă de capital, cât şi pe piaţa internaţio-nală, mai ales sub formă de euroobligaţiuni. În ţările mai puţin dezvol-tate, lansarea de emisiuni pe piaţa internă de capital poate ridica o seriede probleme legate de capacitatea pieţei de a absorbi obligaţiunile, maiales atunci când valoarea acestora este ridicată. În cazul emisiunilor internaţionale de euroobligaţiuni aceste probleme sunt atenuate, însă au ca efect creşterea valorii datoriei externe din sectorul privat, ceeace pentru ţările cu un nivel ridicat de îndatorare externă poate să constituie o problemă.

Şi băncile din ţara noastr ă utilizează această modalitate de atra-gere de resurse financiare, emiţând obligaţiuni atât pe piaţa internă decapital, cât şi pe piaţa internaţională. Cu titlu exemplificativ pot fiamintite emisiunile de obligaţiuni derulate în ultimii ani (2004-2006)ale Băncii Comerciale Române, Pro CreditBank, Băncii ComercialeCarpatica, Raiffeisen Bank, Finansbank, Banca Transilvania. Prima bancă comercială din România care a emis euroobligaţiuni a fost BancaComercială Română, în anul 1997. Fondurile obţinute prin această

emisiune au fost folosite, în principal, pentru finanţarea producţieidestinată exportului şi pentru retehnologizare.

5. Capitalul bancar. Pentru a-şi începe activitatea şi a primiautorizarea de funcţionare, o bancă trebuie să aibă un capital social ,format din însumarea valorii nominale a acţiunilor emise (capitalulsocial = numărul acţiunilor emise x valoarea nominală a fiecăreiacţiuni). Nivelul minim al capitalului social este stabilit de reglemen-tările bancare din fiecare ţar ă şi este actualizat periodic. Capitalul

social deţine o pondere mică în totalul fondurilor pe care o bancă leare la dispoziţie. La capitalul bancar este evidenţiat doar capitalulsocial vărsat.

Capitalul bancar cuprinde şi primele legate de capital , carereprezintă diferenţa dintre preţul noilor acţiuni (valoarea de emisiune)şi valoarea nominală a acţiunilor. În general, această diferenţă este

pozitivă. Fondurile de rezervă îmbracă mai multe forme – rezerva legal ă,

rezerva general ă pentru riscul de credit, fondul de dezvoltare etc. – şi,

aşa cum sugerează şi denumirea, au rolul de a acoperi anumite riscuri,




213

de a fi utilizate pentru dezvoltare etc. Alte rezerve apar în situaţia încare activele sunt reevaluate în sens favorabil (rezerve din reevaluări).

Provizioanele sunt constituite de bănci pentru a crea sursele

necesare acoperirii unor pierderi care s-ar înregistra, de exemplu, încazul în care debitorii garantaţi de bancă nu şi-ar îndeplini obligaţia de

plată. De asemenea, se constituie provizioane pentru acoperirea risculuide nerambursare a creditelor f ăr ă garanţii acordate personalului.

De regulă, datoriile subordonate îmbracă forma împrumuturilor subordonate luate de bănci de la alte bănci pe termen lung sau nede-terminat şi a emisiunilor de obligaţiuni, care la scadenţă pot fi capitalizate

prin transformarea în acţiuni. Există şi varianta titlurilor subordonate pedurată nedeterminată, care se deosebesc de precedentele prin faptul că nu

au scadenţă. Caracterul „subordonat” al datoriilor este dat de faptul că, încazul lichidării băncii, acestea vor fi rambursate după ce au fost rambur-sate sumele datorate către ceilalţi creditori, care au prioritate. Datoriilesubordonate sunt resurse atrase pe termen lung sau nedeterminat. Caurmare a acestei caracteristici şi a faptului că la scadenţă pot fi transfor-mate în capital social, prin transformarea în acţiuni, datoriile subordonatesunt asimilate fondurilor proprii. În general, datoriile subordonate suntresurse atrase la costuri mai mici decât alte forme de finanţare a activităţii

bancare.Pe lângă cele prezentate, bilanţul unei bănci cuprinde şi alte

posturi de pasiv, cum ar fi, venituri înregistrate în avans, alte datoriifaţă de ter ţi etc.

Pentru fondurile pe care le atrage ca să-şi desf ăşoare activitatea, banca plăteşte o dobândă, cunoscută sub denumirea de dobândă pasivă.

8.3.2. Operaţiuni active

Operaţiunile active cuprind ansamblul opera ţ iunilor pe care obancă le efectuează pentru a investi, respectiv plasa fondurile pe carele are la dispozi ţ ie. Ca urmare a plasamentelor efectuate, banca înca-sează o dobândă, denumită activă, care, pentru a-i permite acoperireacheltuielilor de funcţionare şi obţinerea de profit, trebuie să fie maimare decât dobânda la care sunt atrase fondurile (dobânda pasivă).

Principalele poziţii în activul bilanţului sunt: păstrarea de nume-rar în casierii, constituirea unei rezerve minime obligatorii la bancacentrală, investirea în titluri de stat, acordarea de credite, deschiderea

de conturi curente nostro, plasarea de depozite la termen, efectuarea




214

de depozite colaterale, cumpărarea de certificate de depozit, realizareade împrumuturi subordonate, plasamente sub formă de obligaţiuni şiacţiuni, participarea la capitalul altor societăţi.

1. Numerar . Băncile comerciale trebuie să păstreze în casieriidisponibilităţi sub formă de numerar, care să asigure necesarul zilnicde retrageri de numerar din partea clienţilor. Numerarul este atât înmonedă naţională, cât şi în valută, iar, în prezent, odată cu genera-lizarea căr ţilor de plată (cardurilor), în dimensionarea numerarului,

băncile trebuie să aibă în vedere şi retragerile care au loc prin inter-mediul automatelor bancare. Numerarul păstrat în casierii nu numai că nu aduce niciun venit (sau, cel mult, comisioane de retragere de

numerar sau pe operaţiunea de schimb valutar), dar presupune şi oserie de cheltuieli (cu depozitarea, paza etc.), ceea ce înseamnă că băncile comerciale trebuie să anticipeze cât mai exact retragerilezilnice de numerar, astfel încât să nu imobilizeze o cantitate mai maredecât cea necesar ă.

2. Disponibilit ăţ i sub forma rezervei minime obligatorii dinconturile curente deschise la banca central ă. Din motive de prudenţă bancar ă, prin reglementările în materie, băncile comerciale suntobligate să depoziteze în conturi curente deschise la băncile centrale

anumite sume de bani în scopul asigur ării unor resurse minime lichide pentru onorarea obligaţiilor de plată faţă de clienţi. În principiu,nivelul rezervei minime obligatorii se stabileşte ca un procent dinvaloarea depozitelor atrase de la clienţii nebancari. Valoarea procen-tuală a rezervei minime obligatorii este stabilită de banca centrală afiecărei ţări. Nu este o valoare fixă, ci, în funcţie de condiţiile macro-economie din ţara respectivă şi de interesele urmărite de bancacentrală, se poate modifica la anumite intervale de timp. Din punctulde vedere al băncilor comerciale, obligativitatea constituirii rezervelor

minime obligatorii constituie un cost, deoarece disponibilităţile subforma rezervei minime obligatorii fie nu sunt remunerate, fie suntremunerate cu o dobândă simbolică. Pentru băncile comerciale, creşterea

procentului aferent rezervei minime obligatorii presupune sustragereadin ansamblul fondurilor pe care le are la dispoziţie a unor sume maimari de bani care, altfel, ar fi putut fi fructificate în plasamente multmai avantajoase (de exemplu, în credite). Din această cauză, estefoarte important ca băncile comerciale să-şi administreze eficientdisponibilităţile sub forma rezervei minime obligatorii, astfel încât să




215

nu existe, în contul deschis la banca centrală, sume mai mari decâtnecesarul zilnic impus prin reglementările băncii centrale.

De obicei, în calculul rezervelor minime obligatorii se iau în

considerare atât depozitele constituite în monedă naţională, cât şidepozitele în valută.

3. Investi ţ iile în titluri de stat se refer ă la plasamentele pe care băncile le efectuează în certificate de trezorerie şi obligaţiuniguvernamentale. Plasamentele efectuate în titluri de stat suntconsiderate avantajoase deoarece prezintă dobânzi atractive, iar risculeste redus (uneori chiar nul). În plus, în ţările cu sisteme financiaremature, există şi o piaţă secundată a titlurilor de stat, astfel încât

acestea pot fi vândute înainte de scadenţă, ceea ce permite băncilor comerciale să-şi păstreze o bună lichiditate. Plasamentele în titlurifinanciare sunt realizate în strânsă colaborare cu departamentul detrezorerie al băncii, având în vedere nevoile de lichiditate pe termenscurt, realizarea de câştig din diferenţa de cotaţii, structurarea unui

portofoliu eficient.

4. Creditele acordate clientelei nebancare pe diferite termene(scurt, mediu, lung) reprezintă pentru multe bănci forma principală deinvestire a fondurilor disponibile. Creşterea şi diversificarea nevoilor

de finanţare, intensificarea concurenţei dintre bănci, apariţia eurovalutelor sunt câţiva factori importanţi care au determinat băncile să-şi dezvolteactivitatea de creditare şi să perfecţioneze diferite tehnici şi scheme decreditare, astfel încât să vină în întâmpinarea clientelei, toate acestea,

bineînţeles, în condiţii de eficienţă şi ţinând cont de riscurile aferente.Creditele acordate clientelei nebancare cunosc o mare diversitate:

credite de trezorerie (credite pe termen scurt pentru finanţarea activităţiicurente), credite pentru producţie, credite pentru investiţii, credite

pentru echipamente, credite pentru finanţarea activităţii de comer ţ

exterior, credite pentru cumpărarea de bunuri imobiliare, credite deconsum etc. De asemenea, o clasificare foarte importantă are în vederesegmentul de clienţi cărora li se adresează: credite pentru persoanefizice, credite pentru persoane juridice, în cadrul celor din urmă oimportanţă aparte având-o creditele pentru marile corporaţii, respectivcreditele pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Flexibilitatea băncilor,în ceea ce priveşte activitatea de creditare, reiese şi din tipul de rată dedobândă aplicată (fixă sau variabilă), modalitatea de tragere saurambursare a fondurilor (o singur ă dată, în mai multe tranşe/rate),

posibilitatea obţinerii şi rambursării creditului în mai multe valute etc.




216

De asemenea, creditele pot fi acordate sub diferite forme: avans încontul curent, cesiune de creanţă ( factoring ), scontare, forfetare etc.Pentru obţinerea sumelor necesare şi dispersia riscului, în cazul

operaţiunilor de valori foarte mari se practică tehnica sindicalizării.Acordarea creditelor se face în urma analizei mai multor docu-mente depuse la bancă de firma care solicită creditul: bilanţul şi contul de

profit şi pierderi din ultimul (ultimii) an (ani); bugetul de venituri şicheltuieli, un plan de fezabilitate etc. În plus, se au în vedere şi o serie decriterii, cum ar fi: domeniul în care firma îşi desf ăşoar ă activitatea şi

poziţia acesteia în sectorul respectiv, inclusiv perspectiva pe care-o prezintă domeniul/firma în cauză; forma de organizare a firmei, garanţiile pe care le poate pune la dispoziţia băncii, nivelul mai multor indicatori

(gradul de îndatorare, indicatorul de solvabilitate etc.), dependenţa desursele de aprovizionare sau piaţa de desfacere, seriozitatea de care a datdovadă în relaţia cu banca (este un client bun/r ău-platnic, îşi plăteşte latimp datoriile sau are întârzieri). În cazul persoanelor fizice, se analizează veniturile şi cheltuielile, dar şi o serie de alte criterii relevante pentruevaluarea bonităţii clientului: profesia, locul de muncă, vechimea, stareacivilă, numărul copiilor din întreţinere, zona (cartierul) în care locuieşte,dacă este sau nu proprietarul locuinţei etc.

Creditele acordate clientelei nebancare prezintă un grad ridicat

de risc, motiv pentru care băncile aplică rate ale dobânzii superioarefaţă de alte forme de plasament. Pe lângă dobânzi, pentru crediteleacordate, băncile încasează şi comisioane (de gestiune, de neutilizare,de rambursare anticipată etc.).

5. Crean ţ e asupra clientelei bancare. Pe lângă creanţele (cre-ditele) asupra persoanelor fizice şi persoanelor juridice nebancare,

băncile deţin o serie de creanţe şi asupra altor bănci (clientela ban-car ă), care îmbracă diverse forme: disponibilităţi din conturile curente

nostro, depozite la termen plasate, depozite colaterale constituite,certificate de depozit cumpărate, credite acordate, împrumuturi subor-donate. Toate aceste instrumente financiare se regăsesc, în oglindă, în

partea de pasiv la poziţiile datorii faţă de clientela bancar ă sau capital bancar (datoriile subordonate), de data aceasta însă fiind privite caforme de plasament a fondurilor disponibile şi nu ca modalităţi deobţinere a surselor de finanţare. Caracteristicile acestor instrumente

prezentate la operaţiunile pasive sunt valabile şi în cazul operaţiunilor active, de aceea, în continuare, sunt punctate acele aspecte legate, în

principal, de poziţia băncii ca investitor.




217

5.1. Disponibilităţi din conturile curente nostro. Conturilenostro sunt conturile curente deschise de o bancă în str ăinătate. Prinintermediul acestor conturi, băncile pot ordona efectuarea de plăţi în

str ăinătate atât în nume propriu, cât şi în contul clienţilor şi, invers, potîncasa sume de bani din exterior. Soldul acestor conturi este foartefluctuant, motiv pentru care dobânzile bonificate sunt mici sauinexistente. Din această cauză, băncile sunt permanent preocupate cadisponibilităţile lor în valută din conturile nostro să fie bine dimen-sionate, astfel încât, pe de o parte, să facă faţă plăţilor pe care le au deefectuat, iar, pe de altă parte, sumele de bani care r ămân în cont după realizarea plăţilor să fie cât mai mici. În acest scop, pe lângă corelareaîncasărilor şi plăţilor şi previzionarea cât mai exactă a acestora,

băncile pot încheia aranjamente prin care se prevede posibilitateafructificării superioare a soldului contului nostro. De exemplu, cei doicorespondenţi se pot înţelege ca sumele r ămase la sfâr şitul zilei încontul nostro să fie plasate de banca la care s-a deschis contul subforma unui depozit peste noapte la o bancă situată într-un alt centrufinanciar.

5.2. Depozite la termen plasate. Şi băncile comerciale pot să efectueze plasamente sub formă de depozite constituite la bănci dinaceeaşi ţar ă (pe piaţa naţională) sau din alte ţări (pe piaţa interna-

ţională). În cazul pieţei internaţionale, surplusul de lichiditate se poate plasa fie la bănci situate în ţările care emit moneda în care se constituiedepozitul, fie la bănci situate în diferite centre ale europieţei.

Banca ce efectuează plasamentul sub formă de depozit îşi asumă riscul ca la scadenţă să nu primească integral banii depuşi şi dobândaaferentă. Depozitele plasate la bănci se bucur ă de o rată a dobânziirelativ avantajoasă, iar, de cele mai multe ori, gradul de risc alinvestiţiei nu se consider ă a fi ridicat, având în vedere, pe de o partefaptul că deponentul este tot o bancă, deci o instituţie care are capa-

citatea să analizeze riscul plasamentului, iar, pe de altă parte, faptul că băncile la care se plasează depozitele sunt bănci, în general, mari,cunoscute, bine poziţionate pe piaţă. În plus, de obicei, depozitele seefectuează pe termen scurt.

5.3. Depozite colaterale constituite. S-a precizat că în cazul încare o bancă mică, provenind dintr-o ţar ă considerată cu grad mare derisc, solicită altei bănci un anumit serviciu care comportă angajamente(de exemplu, confirmarea unui acreditiv), banca respectivă poate con-diţiona acordarea serviciului de constituirea în favoarea sa a unui

depozit colateral (sau de garantarea unei ter ţe bănci de prim rang). Din




218

punctul de vedere al băncii ce constituie depozitul colateral, acestaeste o formă nedorită şi dezavantajoasă de plasament pentru care fienu se bonifică dobânzi, fie se plătesc dobânzi mici. Un alt inconvenient

pentru această bancă este şi faptul că trebuie să îşi imobilizeze fon-durile pentru o perioadă de timp, care, în cazul unor operaţiuni, se poate întinde şi de-a lungul mai multor ani.

5.4. Certificate de depozit cumpărate. Este cunoscut faptul că pe piaţa certificatelor de depozit, băncile au un rol dublu: de emitenţi, pentru atragerea de fonduri, dar şi de investitori. În ultimul caz, valoa-rea unitar ă a certificatelor de depozit este mare. Investirea în certificatede depozit, emise de alte bănci, este o formă de plasament pe termenscurt, pentru care se încasează dobândă. Certificatele de depozit pot ficumpărate atât de la băncile din aceeaşi ţar ă, dar şi de pe piaţa mone-tar ă internaţională, în special eurocerificate de depozit. Pe lângă dobânda pe care o ofer ă, acestea prezintă şi un grad înalt de lichiditate.

5.5. Credite acordate. Dacă la sfâr şitul unei zile o bancă aremai multe încasări decât plăţi poate să acorde credit pe termen scurtaltei bănci care se găseşte în situaţia inversă, respectiv are de efectuatmai multe plăţi decât a încasat.

În cazul conturilor de corespondent, se pot practica o serie de

facilităţi prin care banca la care s-a deschis contul nostro permite bănciititulare să ordone efectuarea de plăţi din contul nostro peste limitadisponibilităţilor din cont, ceea ce reprezintă o formă de creditare petermen scurt (credit în descoperit de cont/overdraft ).

O bancă poate să acorde credite altei bănci şi pe termen mediu şilung sub forma creditelor cumpăr ător şi liniilor de credit. Banca credi-toare provine, în general, dintr-o ţar ă cu un sistem financiar dezvoltat,scopul creditelor cumpăr ător şi liniilor de credit comerciale consti-tuindu-l promovarea exporturilor naţionale pe pieţe str ăine. În cazulliniilor de credit financiare, nu se precizează în mod expres obiectulcreditării, din linia de credit deschisă în favoarea sa, banca debitoare

putând să-şi acopere diferite nevoi de lichiditate sau să efectueze anu-mite plăţi. Pentru a beneficia de fonduri din liniile de finanţare externă, băncile trebuie să facă dovada unei activităţi prudenţiale în domeniulcreditării. La rândul lor, pentru a obţine credite din liniile de credit

puse la dispoziţie de băncile din str ăinătate, clienţii băncii beneficiaretrebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi să prezinte proiecte bine

fundamentate. Moneda în care se acordă creditele cumpăr ător şi liniile




219

de credit poate fi moneda ţării creditoare sau o altă valută cu statut deeurovalută.

Pentru creditele acordate, băncile încasează dobânzi şi comisioane.

Nivelul ratei dobânzii se stabileşte în funcţie de tipul creditului careurmează a fi acordat, durata creditului, gradul de risc al bănciiîmprumutate etc. Dacă ratele nu se rambursează, la scadenţă se aplică dobândă penalizatoare. În general, comisioanele îmbracă formacomisionului de gestiune (administrare) a operaţiunii şi comisionuluide angajament, ca procent din soldul creditului neutilizat.

Multe bănci str ăine şi organisme financiare (BERD, BIRD, BEIetc.) au acordat linii de finanţare băncilor româneşti. Proiectele finanţateau vizat: sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, dezvoltarea unui

anumit sector de activitate (industrie, agricultur ă, silvicultur ă, pisci-cultur ă etc.), dezvoltarea rurală, investiţiile pentru retehnologizare etc.În ultimii ani, pe lângă programele de finanţare externă care au avutdrept ţintă agenţii economici, s-au încheiat acorduri şi pentru finanţarea

persoanelor fizice (în special, pentru dezvoltarea creditului ipotecar).5.6. Împrumuturi subordonate. Pentru banca creditoare, aceste

împrumuturi reprezintă plasamente financiare pe termen lung saunedeterminat. Sunt purtătoare de dobânzi, care se calculează şi se plătescca la orice alt tip de împrumut. Împrumuturile subordonate cu scadenţa

îndepărtată, dar determinată, se rambursează la scadenţă, iar împru-muturile cu scadenţă nedeterminată se restituie la iniţiativa împrumu-tatului. Principalul dezavantaj pentru banca creditoare constă în faptulcă, în cazul în care banca împrumutată este lichidată, împrumutulsubordonat este restituit numai după plata celorlalte datorii (creditorulnu are prioritate la rambursare). Din punctul de vedere al băncii credi-toare, printre avantajele împrumuturilor subordonate se număr ă faptulcă, la scadenţă, anumite împrumuturi se pot transforma în capital social,

banca creditoare primind în schimb acţiuni la banca împrumutată.

6. Plasamente sub formă de obliga ţ iuni . Băncile pot să efectueze plasamente şi în obligaţiuni emise de diferite firme sau instituţii şi chiar în obligaţiuni emise de alte bănci. Acestea sunt plasamente financiare petermen lung, care aduc băncii venit sub formă de dobândă. Efectuareaacestor plasamente este condiţionată de reglementările bancare.

7. Plasamente în ac ţ iuni de natura titlurilor de tranzacţie şititlurilor de plasament. Titlurile de tranzac ţ ie se caracterizează prin faptulcă sunt cumpărate cu intenţia de a fi revândute pe termen scurt. Tot înaceastă categorie sunt incluse şi titlurile faţă de care banca nu are o




220

intenţie clar ă cu privire la perioada deţinerii. Titlurile de plasament suntcumpărate pentru a fi păstrate în portofoliul băncii pe o perioadă maimare de şase luni. Aceste titluri nu trebuie păstrate în mod obligatoriu

până la scadenţă. Fondurile plasate în acţiuni aduc băncii venituri subformă de dividende. În principiu, titlurile de tranzacţie sunt cotate, tran-zacţionate permanent, putând fi transformate rapid în numerar.

8. Participa ţ iile la capitalul altor societ ăţ i se refer ă la deţinereade acţiuni pe o perioadă lungă de timp la diferite societăţi comerciale.Acţiunile permit băncii să încaseze un venit anual sub formă dedividende, care, în cazul investirii fondurilor în unele societăţi impor-tante, pot aduce venituri mai mari decât alte forme de plasament (deexemplu, creditele). Pe lângă dividendele pe care le încasează, banca poate să câştige şi din creşterea cursului acţiunilor pe care le are. O bancă poate să deţină participaţii şi la capitalul altor societăţi financiare(de leasing , de asigur ări etc.) din cadrul aceluiaşi grup financiar-ban-car. De obicei, legislaţia bancar ă din fiecare ţar ă stabileşte limitamaximă a fondurilor pe care o bancă poate să le plaseze în participaţiila capitalul altor societăţi, propor ţional cu nivelul fondurilor proprii.

9. Pentru desf ăşurarea activităţii, băncile comerciale îşi imobili-zează o parte din fonduri în terenuri şi mijloace fixe (clădiri, mobilier,

mijloace de transport, echipamente, calculatoare, aparatur ă de birotică etc.), care îi sunt indispensabile bunei funcţionări.Alături de plasamentele menţionate, o bancă poate deţine şi alte

active, cum ar fi: capitalul social subscris şi nevărsat, bunurile mobiliareşi imobiliare date cu chirie (f ăr ă opţiune de cumpărare), leasing şi locaţiacu opţiune de cumpărare, debitorii, stocurile.

Principalele poziţii ale unui bilanţ contabil sunt cuprinse întabelul 8.1. Cele prezentate reprezintă forma sintetică a bilanţului unei

bănci comerciale.

Pe lângă operaţiunile incluse în activul şi pasivul bilanţului unei bănci, există şi o serie de operaţiuni în afara bilanţului, denumite şioperaţiuni extrabilanţiere. Particularitatea lor const ă în faptul că nu

produc modificări în patrimoniul băncii decât în anumite condi ţ ii. Deexemplu, în momentul în care o bancă a emis o scrisoare de garanţie înfavoarea unui client se angajează faţă de beneficiarul garanţiei că dacă ordonatorul (cel ce a ordonat emiterea garanţiei) nu-şi onorează angajamentul de plată faţă de beneficiar, atunci banca îl va despăgubicu suma respectivă. Emiterea garanţiei nu creează niciun flux financiar

sau modificare în patrimoniul băncii, motiv pentru care se înregistrează




221

ca o operaţiune în afara bilanţului. În continuare, există două posibilităţi:(1) cel mai frecvent, la scadenţă, ordonatorul efectuează plata înfavoarea beneficiarului, iar garanţia nu se execută şi (2) ordonatorul

nu-şi onorează angajamentul de plată. În acest ultim caz, banca esteobligată să plătească beneficiarului valoarea înscrisă în garanţie, ceea ceînseamnă că operaţiunea extrabilanţier ă, înregistrată în momentulemiterii garanţiei, se transformă într-o operaţiune bilanţier ă.

Tabelul 8.1

Bilan ţ ul unei bănci comerciale – schemă de principiu –

ACTIVUL BILANŢULUI

reflect ă plasamentele, investi ţ iile băncii

1. Numerar2. Disponibilităţi sub forma rezerveiminime obligatorii din conturile curentedeschise la banca centrală 3. Investiţii în titluri de stat:

3.1. certificate de trezorerie;3.2. obligaţiuni guvernamentale;

4. Credite acordate clienteleinebancare:

4.1. credite de trezorerie;4.2. credite pentru investiţii;4.3. credite pentru echipamente;4.4. credite pentru finanţarea activităţii

de comer ţ exterior;4.5. credite imobiliare/ipotecare;4.6. credite de consum etc.

5. Creanţe asupra clientelei bancare: 5.1. disponibilităţi din conturile

curente nostro;5.2. depozite la termen plasate;

5.3. depozite colaterale constituite;5.4. certificate de depozit cumpărate;5.5. credite acordate;5.6. împrumuturi subordonate.

6. Plasamente sub formă de obligaţiuni7. Plasamente în acţiuni8. Participaţii la capitalul altor societăţi9. Terenuri şi mijloace fixe10. Alte active

TOTAL ACTIV

PASIVUL BILANŢULUI

reflect ă fondurile de care dispune banca

1. Credite primite de la banca centrală 1.1. credite de refinanţare;1.2. împrumuturi de ultimă instanţă.

2. Resurse atrase (împrumutate) de laclientela nebancară sub forma:

2.1. conturilor curente deschise;2.2. conturilor (depozitelor) la termen

primite;2.3. depozitelor colaterale primite;

2.4. certificatelor de depozit emise.3. Resurse atrase de la clientela ban-cară sub forma:

3.1. conturilor curente loro;3.2. depozitelor la termen primite;3.3. depozitelor colaterale primite;3.4. certificatelor de depozit emise;3.5. împrumuturilor primite.

4. Resurse atrase prin emisiunea deobligaţiuni5. Capitalul bancar:

5.1. capital social;5.2. prime legate de capital;5.3. fonduri de rezervă;5.4. provizioane;5.5. datorii subordonate.

6. Alte pasive

TOTAL PASIV




222

Pentru operaţiunile din afara bilanţului, banca încasează veniturisub formă de comisioane.

Veniturile şi cheltuielile băncii sunt reflectate în contul de

profit şi pierderi care constituie declara ţ ia de venituri a băncii.Principalii indicatori cuprinşi în contul de profit şi pierdere sunt:− dobânzi de primit şi venituri asimilate (de exemplu, pentru

obligaţiuni);− dobânzi de plătit şi cheltuieli asimilate;− venituri din operaţiuni cu titluri;− venituri din comisioane;− cheltuieli cu comisioane;− alte venituri din exploatare;− cheltuieli administrative generale (cheltuieli cu personalul, cu

asigur ările sociale etc.);− alte cheltuieli de exploatare.Pe baza acestor indicatori (la care se adaugă o serie de corecţii,

cum ar fi corecţii asupra valorii imobilizărilor necorporale) se calcu-lează rezultatul activităţii curente (profit sau pierdere), respectiv rezul-tatul activităţii curente după impozitare. În continuare, se au în vedereveniturile şi cheltuielile extraordinare, pentru ca, în final, să se obţină

rezultatul brut, respectiv net al exerciţiului financiar (profit sau pierdere).CONCEPTE-CHEIE

• bancă central ă • sistem bancar specializat • sistem bancar universal • bancă de investi ţ ii• bancă comercial ă • bancă detailist ă

• bancă angrosist ă • bancă local ă • bancă cu arie de cuprindere

na ţ ional ă • bancă interna ţ ional ă • bancă de afaceri• bancă de depozit • bancă specializat ă

• bancă agricol ă • bancă pentru comer ţ • bancă pentru industrie• bancă pentru mica industrie• bancă /casă de economii• bancă de dezvoltare

• bancă de comer ţ exterior • bancă de import-export • bancă global ă (universal ă )• bilan ţ ul băncii• opera ţ iuni pasive• opera ţ iuni active• opera ţ iuni extrabilan ţ iere• contul de profit şi pierderi




223


Stabili ţ i dacă următoarele enun ţ uri sunt adevărate sau false:1. Banca centrală dintr-o ţar ă este instituţia care deţine rolul de inter-mediar principal între cei care au fonduri disponibile şi cei care aunevoie de fonduri.

2. În implementarea politicii monetare, banca centrală nu poate utiliza politica rezervelor minime obligatorii întrucât băncile comercialenu sunt obligate să păstreze rezervele lor la banca centrală.

3. Operaţiunile pasive ale unei bănci reflectă fondurile proprii şi fondurileatrase sub formă de depozite şi împrumuturi de la alte bănci.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:

4. Banca centrală este instituţia ce se află în fruntea sectorului bancar şi are ca principale funcţii:

a) stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de credit,emisiunea de monedă, administrarea rezervei monetare, sta-

bilirea şi implementarea politicii valutare; b) stabilirea şi implementarea politicii economice şi comerciale

pentru asigurarea echilibrului balanţei de plăţi, creşterearezervei valutare şi întărirea cursului monedei naţionale;c) stabilirea, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, a politicii

bugetare la nivel central şi local, administrarea şi finanţareadeficitelor bugetare prin emisiuni monetare, creditarea tuturor instituţiilor financiar-bancare în cazul lipsei de lichidităţi pe

piaţă.

5. Conturile pe care băncile comerciale sunt obligate să le aibă deschise

la banca centrală se constituie ca:a) rezervă pentru situaţii excepţionale, instrument de politică monetar ă, conturi prin care se derulează operaţiunile inter-

bancare; b) instrument de control al masei monetare pe care îl poate

utiliza banca centrală;c) o alternativă la care apelează băncile centrale pentru a con-

trola prin rulajul acestor conturi activitatea băncilor comerciale.




224

6. La baza activităţii de creditare pe care o efectuează băncile comer-ciale, ponderea cea mai importantă o deţin:

a) fondurile proprii sub forma capitalului social şi a fondurilor

de rezervă; b) resursele atrase de la clientelă sub forma conturilor curente şi

a celor la termen;c) împrumuturile luate de la banca centrală.

7. Băncile detailiste se caracterizează prin:(1) dezvoltă operaţiuni de valori relativ mici;(2) au structuri teritoriale restrânse;(3) clientela este formată din mari companii sau alte instituţii

financiare importante;(4) se adresează publicului larg, deservind, deopotrivă, persoane

particulare şi firme mici şi mijlocii;(5) dezvoltă, în principal, operaţiuni bancare tradiţionale;(6) au o largă reţea de sucursale şi filiale la nivel naţional.a) (1)+(2)+(3)+(4);

b) (1)+(4)+(5)+(6);c) (2)+(3)+(4)+(5).


8. Dobânzile încasate de bănci din plasarea fondurilor sale suntdenumite dobânzi …………..

9. Operaţiunile pasive reflectă fondurile …………… sub formă decapital social şi fondurile ………… sub formă de depozite şiîmprumuturi.

10. Prin politica pieţei deschise (open market ), banca centrală influenţează dimensiunea masei monetare prin vânzarea şi

cumpărarea de titluri financiare. Respectiv, când doreşte reducereamasei monetare procedează la ………….. de titluri financiare, iar când doreşte să mărească masa monetar ă în economie, atunci…………. titluri financiare.

R ăspunsuri: 1. (fals); 2. (fals); 3. (adevărat); 4. (a); 5. (a); 6. (b); 7. (b);8. (active); 9. (proprii, atrase); 10. (vânzarea, cumpăr ă).




225


1. Principalele funcţii ale unei bănci centrale. Relaţia cu băncile

comerciale.2. Funcţiile şi rolul băncilor comerciale în cadrul economiei unei ţări.3. Tipologia băncilor comerciale. Tendinţe.4. Principalele tipuri de operaţiuni efectuate de o bancă comercială.

Corelaţii între operaţiunile active şi cele pasive.5. Exemplificaţi câteva tipuri de operaţiuni extrabilanţiere desf ăşurate

de o bancă comercială.




226

9. ACTIVITATEA INTERNAŢIONALĂ

A BĂNCILOR COMERCIALE

9.1. Factorii determinanţi ai internaţionalizării/globalizăriiactivităţii bancare

9.2. Prezenţa băncilor pe pieţe externe – forme, cauze, efecte9.3. Preocupări privind supravegherea activităţii bancare inter-

naţionale. Etape în evoluţia Acordurilor de la Basel9.4. Implicaţii ale adecvării capitalului asupra activităţii bancare

9.5. Acordul de la Basel privind cerinţele minime de capital într-o nouă etapă (Basel II)9.6. Activitatea băncilor străine în Europa Centrală şi de Est

9.6.1. Operaţiuni, avantaje, dezavantaje9.6.2. Băncile străine în România

În prezent, o caracteristică esenţială a activităţii bancare esteinternaţionalizarea, fenomen care, deşi prezent şi în alte etape de dez-

voltare, a devenit evident după anii 1960, când s-au înregistrat o seriede transformări cantitative şi calitative. Cauzele care au condus la dez-voltarea activităţii bancare internaţionale au fost multiple, între acestea,un loc aparte ocupându-l creşterea comer ţului internaţional, investiţiilor str ăine directe şi tranzacţiilor financiare internaţionale.

Dezvoltarea activităţii bancare internaţionale a condus la intensifi-carea interdependenţelor dintre băncile aflate în ţări diferite, oferindu-le multe oportunităţi, însă, în acelaşi timp, expunându-le unor riscuri

noi. În aceste condiţii, pe plan internaţional, au fost luate o serie demăsuri pentru a se preîntâmpina şi atenua efectele negative ale crizelor bancare cu rezonanţă internaţională.

9.1. Factorii determinan ţ i ai interna ţ ionaliz ării/globaliz ării

activit ăţ ii bancare

Principalii vectori, care imprimă activităţii unei bănci comercialedimensiuni internaţionale, sunt efectuarea de tranzac ţ ii cu valute str ăine,

opera ţ iuni cu nereziden ţ ii şi implantarea de sucursale şi filiale în




227

str ăinătate. Aceste modalităţi de internaţionalizare a activităţii bancare, pe lângă efectele pe care le au asupra produselor şi serviciilor oferite, dispersiei teritoriale, organizării băncii, structurii clientelei,

gestionării operaţiunilor, riscurilor asumate, profiturilor obţinute etc.,conduc la creşterea conexiunilor, legăturilor dintre băncile situate înţări diferite. Ca urmare, dezvoltarea activităţii bancare internaţionale acreat premisele ca piaţa bancar ă internaţională (pieţele bancarenaţionale în interdependenţa lor) să tind ă a deveni o pia ţă global ă.Printre elementele caracteristice globalizării activit ăţ ii bancare senumăr ă:

− creşterea legăturilor între băncile, sistemele bancare din dife-

rite ţări;− standardizarea produselor şi serviciilor bancare;− lansarea pe piaţă a unor produse şi servicii oferite de grupur i

constituite din bănci provenind din mai multe ţări (de exemplu,creditele sindicalizate);

− eliminarea barierelor geografice din calea tranzacţiilor financiare,libera circulaţie şi mobilitatea crescută a capitalurilor;

− desfiinţarea graniţelor dintre componentele pieţei financiareglobale (piaţa monetar ă, de capital, valutar ă, a produselor

derivate), ceea ce permite investitorilor să caute obţinerea celuimai bun randament prin substituirea succesivă a instrumentelor financiare utilizate, valutelor în care sunt denominate, proce-deelor de acoperire a riscurilor etc.; aceeaşi mobilitate semanifestă şi în cazul procur ării resurselor financiare (împru-muturilor);

− armonizarea până la uniformizare a reglementărilor şi supra-vegherii activităţii bancare;

− tratament egal aplicat băncilor autohtone şi str ăine;− micşorarea până la anulare a diferenţelor existente în costul

produselor şi serviciilor bancare practicate pe diverse pieţe;− societăţile multinaţionale (comerciale, industriale, financiare

etc.) au posibilitatea de a efectua plasamente şi obţine îm pru-muturi în/din orice ţar ă, respectiv centru financiar internaţional;

− băncile transnaţionale îşi recrutează personalul la scar ă mondială.Globalizarea activităţii bancare este un proces gradual, în prezent,

cu toate că legăturile dintre băncile situate în ţări diferite sunt puter-

nice, totuşi piaţa bancar ă internaţională este încă segmentată.




228

Principalii factorii care au favorizat dezvoltarea procesului deinternaţionalizare/globalizare a activităţii bancare sunt: dinamica şivolumul comer ţului internaţional; transnaţionalizarea economiei reale;

apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor; reciclarea petrodolarilor;trecerea de la regimul de cursuri fixe la regimul de cursuri flotante;creşterea şi diversificarea nevoilor de finanţare externă; relativa absenţă,în prima fază de dezvoltare, a unui sistem de supraveghere a activităţii

bancare internaţionale; dereglementarea; integrarea economică; inovareafinanciar ă; progresele tehnologice.

Dinamica şi volumul comer ţ ului interna ţ ional este factorultradiţional al dezvoltării activităţii internaţionale a băncilor comerciale.Refacerea economică de după cel de-al Doilea R ăzboi Mondial a creat

premisele dezvoltării comer ţului internaţional în ritmuri nemaiîntâlnite până atunci. Producătorii şi comercianţii din întreaga lume au devenitdin ce în ce mai conştienţi de faptul că, pe lângă piaţa internă, piaţaexternă constituie un debuşeu important de desfacere a propriilor măr-furi. În aceste condiţii, băncile au început să înfiinţeze departamenteinternaţionale şi să se implice în activităţile cu str ăinătatea, efectuândoperaţiunile de plăţi şi încasări ordonate de clienţii importatori şiexportatori, schimburi valutare, emiterea de garanţii, finanţarea încomer ţul internaţional etc. Derularea acestor operaţiuni a presupusdezvoltarea relaţiilor de corespondent bancar, stabilirea de sucursalesau filiale externe.

Transna ţ ionalizarea economiei reale reprezintă un alt factor important care a imprimat dimensiuni internaţionale activităţii ban-care, prin localizarea de sedii în str ăinătate. Firmele multinaţionalecare au investit pe pieţe str ăine aveau nevoie de bănci, care să lefaciliteze operaţiunile. Pentru a veni în sprijinul lor, băncile care ledeserveau în ţara de origine le-au urmat în str ăinătate, continuândrelaţiile de af aceri şi în exterior.

Apari ţ ia şi dezvoltarea pie ţ ei eurovalutelor au dat un impuls

foarte puternic activităţii bancare internaţionale, care a cunoscut oserie de transformări atât cantitative, cât şi calitative, prin apariţia denoi instrumente financiare şi diversificarea celor existente. Posibilitatea

băncilor de a opera într-un cadru dereglementat, a deţinătorilor dedepozite de a obţine dobânzi mai mari şi a solicitanţilor de fonduri dea plăti mai puţin s-a concretizat în creşterea volumului operaţiunilor derulate pe europiaţă.

Reciclarea petrodolarilor , rezultaţi în urma vânzărilor de petrol,ca urmare a celor două crize petroliere din 1973-1974 şi 1979-1980, a

condus la dezvoltarea creditului internaţional. Ţările exportatoare de




229

petrol au depozitat dolarii proveniţi din vânzarea ţiţeiului preponde-rent la eurobănci, care, la rândul lor, i-au folosit, în principal, pentru aacorda credite ţărilor în curs de dezvoltare. Acest proces a permis

intensificarea legăturilor dintre băncile aflate în ţări diferite şi,implicit, dezvoltarea activităţii bancare internaţionale.

Trecerea de la cursurile de schimb fixe la cursurile de schimb flotante au determinat mari fluctuaţii pe pieţele valutare internaţionale,operaţiunile valutare devenind un segment tot mai important alactivităţii bancare. Aşa cum pe piaţa eurovalutelor, băncile erau legate

printr-o întreagă reţea de depozite şi credite reciproce, pe piaţa valu-tar ă erau interconectate printr-o serie de contracte la vedere sau la termen.

Relativa absen ţă , în prima faz ă de dezvoltare, a supravegherii

activit ăţ ii bancare interna ţ ionale a constituit un alt factor favorizant.Până la începutul anilor 1970, băncile care operau în afara graniţelor naţionale erau lipsite de orice formă de control, situaţie care contrasta

puternic cu cea de pe plan intern. În acest context, instituţiile bancareau decis să-şi localizeze sedii în exterior şi pentru a eluda controlulexercitat pe plan intern de autorităţile de supraveghere, care, prinrestricţiile pe care le impuneau, le diminuau profitabilitatea.

Creşterea şi diversificarea nevoilor de finan ţ are externă, maiales pe termen mediu şi lung, a condus la dezvoltarea creditului bancar

internaţional, a pieţei interbancare internaţionale, perfecţionarea şiinovarea tehnicilor de finanţare, sporirea flexibilităţii operaţiunilor,implicarea în acordarea creditelor internaţionale a unui număr impor-tant de bănci din diverse ţări, chiar de dimensiuni mai mici (în special,

prin tehnica sindicalizării). Procesul de dereglementare, respectiv de liberalizare a fluxurilor

de capital, a început în SUA şi Marea Britanie în anii 1980. Ulterior,alte ţări industrializate le-au urmat exemplul (Japonia, ţările dinEuropa Occidentală etc.), iar, mai recent, valul liberalizărilor a cuprins

şi ţările emergente, în curs de dezvoltare sau din Europa Centrală şi deEst (desigur, un rol important l-a avut şi componenta politică, trecereade la un sistem planificat la economia de piaţă). Printre măsurile deliberalizare luate se număr ă: relaxarea (eliminarea) progresivă a con-trolului asupra schimburilor valutare şi nivelului ratelor dobânzii;deschiderea sistemelor financiare autohtone către exterior; diluarea

până la desfiinţare a graniţelor dintre segmentele pieţelor financiare;aplicarea unui tratament egal, nediscriminatoriu intermediarilor finan-ciari autohtoni (naţionali) şi str ăini. Aceste măsuri au facilitat şi

accelerat circulaţia internaţională a capitalurilor.




230

Integrarea economică constituie altă cauză care a condus la globalizarea activităţii bancare. Pe plan internaţional, procesul de integrareeconomică se manifestă cu cea mai mare intensitate în Europa. Un

moment important l-a constituit adoptarea, în 1986, a Actului EuropeanUnic (Single European Act ), care a prevăzut realizarea, începând cu1 ianuarie 1993, a unei pieţe unice. În domeniul financiar-bancar,realizarea pieţei unice presupune libertatea de mişcare a capitalurilor,libera prestaţie a serviciilor financiare şi bancare transfrontaliere,

precum şi armonizarea minimală a reglementărilor în materie. Monedaunică euro, intrată în vigoare în 1999, a avut un impact puternic asupra

pieţelor financiare europene, care au devenit din ce în ce mai integrate. Inovarea financiar ă, crearea de instrumente financiare noi (de

exemplu, swap, contracte forward, futures, opţiuni etc.) contribuie, deasemenea, la globalizarea activităţii bancare prin: întărirea legăturilor dintre bănci, creşterea mobilităţii internaţionale a capitalurilor, facili-tarea substituirii diferitelor instrumente, produse şi procedee financiare,obţinerea celor mai bune condiţii de împrumut, respectiv plasament etc.

Progresul tehnologic a constituit un factor aparte, care a permisinterconectarea tot mai puternică a pieţelor prin reţelele moderne decomunicaţie, difuzarea mult mai rapidă şi corectă a informaţiei finan-ciar-bancare, diminuarea costurilor de transmitere, creşterea operaţiunilor interbancare, uniformizarea şi standardizarea produselor şi serviciilor bancare.

Toţi factorii menţionaţi au avut un rol important în dezvoltareaactivităţii bancare internaţionale şi intensificarea legăturilor dintre

bănci. Unii din aceşti factori au acţionat înainte de a se discuta deglobalizarea activităţii bancare (de exemplu, creşterea comer ţului inter-naţional), creând însă premisele ca aceasta să se manifeste; alţi factori(de exemplu, liberalizarea fluxurilor de capital, integrarea economică)au însoţit procesul de globalizare, potenţându-l sau generalizându-l.

9.2. Prezen ţ a băncilor pe pie ţ e externe – forme, cauze, efecte

Primele două modalităţi de internaţionalizare a activităţii bancare,respectiv efectuarea de tranzacţii în valute str ăine şi operaţiuni cu nerezi-denţii, nu implică neapărat localizarea de filiale şi sucursale externe,aceste activităţi putându-se realiza şi de la sediile din ţara de origine.

În schimb, transnaţionalizarea bancar ă este un vector de interna-ţionalizare specific unei etape superioare din evoluţia activităţii interna-

ţionale a unei bănci, care presupune, dispersie teritorială internaţională.




231

Transnaţionalizarea activităţii bancare este un fenomen de dată relativ recentă (1960-1970). Iniţial, băncile din SUA, profitând deconjunctura economică favorabilă de după cel de-al Doilea R ăzboi

Mondial, dar şi pentru a evita unele reglementări bancare naţionalerestrictive, şi-au urmat firmele din ţara de origine, ce au investit înstr ăinătate. Mai târziu, băncilor din SUA li s-au alăturat şi bănci dinEuropa sau alte continente, procesul de transnaţionalizare a activităţii

bancare generalizându-se şi că pătând amploare. După 1990, fenome-nul s-a extins şi în ţările din Europa Centrală şi de Est, inclusivRomânia. În prezent, de pe poziţia de ţar ă de origine, ţar ă-gazdă saudin ambele ipostaze, majoritatea ţărilor lumii sunt implicate în acest

proces global.Principalele modalităţi de implantare bancară în străinătate

sunt: (1) reprezentanţele, (2) sucursalele, (3) filialele şi (4) băncilemixte. Alegerea uneia sau alteia din aceste structuri organizatorice seface în funcţie de mai multe criterii, între care foarte important estegradul de integrare economică a celor două ţări (ţara-gazdă şi ţara deorigine a băncii str ăine), reflectat în volumul schimburilor comercialeşi investiţiilor str ăine directe, efectuate de firmele din ţara de origineîn ţara gazdă. În acelaşi timp, se impun a fi menţionate şi strategia

băncii-mamă cu privire la investiţiile din str ăinătate, costurile asociatefiecărei modalităţi de localizare externă, precum şi interesul geopoliticîn zonă.

1. Cea mai simplă formă de a efectua investiţii bancare în str ăinătateeste deschiderea unei reprezentanţe sau oficiu de reprezentare (reprezentative office). Aceasta presupune că sediul respectiv nu poatesă desf ăşoare activităţi bancare propriu-zise (atragerea de depozite,acordarea de credite etc.), ci are simplul rol de a furniza băncii-mamă informaţii cu privire la mediul economic şi financiar din ţara-gazdă şi

de a acorda consultanţă clienţilor din ţara de origine care au investit înţara-gazdă. De asemenea, are un rol important în menţinerea şi îmbu-nătăţirea contactelor cu băncile corespondente locale. Principalul avantajal reprezentanţelor îl constituie faptul că pot să ofere băncii-mamă oserie de date, care îi permit fundamentarea unei decizii corecte cu

privire la oportunităţile de afaceri din ţara-gazdă. De altfel, de multeori, reprezentanţele bancare sunt doar un pas premergător angajării peo piaţă str ăină printr-o modalitate de investire cu grad mai mare deimplicare, cum ar fi sucursalele sau filialele. Dezavantajul reprezen-

tanţelor constă în imposibilitatea de a efectua operaţiuni bancare.




232

2. În condiţiile în care o bancă str ăină consider ă că volumulschimburilor comerciale şi investiţiilor str ăine directe dintre cele două ţări este suficient de mare, atunci poate să ia hotărârea de a investi sub

forma unei sucursale (branch). Sucursalele bancare nu au persona-litate juridică, desf ăşurându-şi activitatea pe baza capitalului deţinutde banca mamă. Pot să desf ăşoare operaţiuni, dar depind de sediulcentral, neavând putere decizională proprie (decât în cadrul unor

plafoane). Principalii clienţi ai sucursalelor bancare sunt firmele dinţara de origine care au investit în ţara-gazdă, alte firme multinaţionaleşi firme locale importante. Cu toate acestea, s-a constatat că, în ultimultimp, în ţările Europei Centrale şi de Est, sucursalele au început să seimplice şi pe segmentul de retail . Este cazul, de exemplu, a sucursaleiING Bank din România, care, începând mai ales cu cea de-a doua

jumătate a anului 2004, a lansat servicii financiare pentru populaţie şişi-a dezvoltat reţeaua internă de agenţii. În mare parte, fenomenul seexplică prin faptul că în aceste ţări există perspective mari de dez-voltare a creditului de consum.

Între avantajele prezentate de sucursalele bancare pot fi enumerateoferirea de servicii şi produse bancare la costuri de funcţionare relativreduse. De asemenea, sucursalele bancare, la fel ca şi agenţiile, se

caracterizează prin flexibilitate sporită. Fiind parte integrantă a băncii-mamă, capacitatea sucursalelor de a acorda credite creşte. Printredezavantaje se impune a fi subliniată necesitatea respectării legislaţiei

bancare atât din ţara de origine, cât şi din ţara-gazdă. În acelaşi timp,din cauza faptului că nu funcţionează pe baza capitalului propriu, ci al băncii-mamă, eventualele pierderi înregistrate de sucursale pot aveaefecte negative asupra băncii-mamă şi invers, în cazul falimentului

băncii-mamă, sucursala este nevoită să-şi înceteze activitatea.3. Filialele băncilor str ăine ( subsidiaries) sunt entităţi legale

autonome, aflate total în proprietatea unei bănci str ăine sau controlatede aceasta. În literatura de specialitate, se mai utilizează cu senssimilar termenii de subsidiar ă (din engleză) şi afiliată. Filialele băn-cilor str ăine sunt independente de banca-mamă , au personalitate juridică

proprie şi na ţ ionalitatea ţării în care operează. O bancă str ăină poatesă-şi stabilească filiale în exterior fie înfiinţând o instituţie bancar ă nouă, fie achiziţionând bănci locale deja existente, ultima modalitatefiind considerată mai puţin costisitoare şi, deci, preferată de multe

bănci occidentale care au investit în Europa Centrală şi de Est. Acest

fenomen a fost uşurat şi ca urmare a procesului de privatizare la care




233

au fost supuse majoritatea băncilor de stat desprinse, la începutulreformei, din băncile centrale (de exemplu, în România, Raiffeisen Bank din Austria a preluat Banca Agricolă). O deosebire fundamentală între

filialele şi sucursalele băncilor str ăine o reprezintă categoriile deactivităţi pe care le desf ăşoar ă. Astfel, filialele bancare sunt integratemai bine în mediul de afaceri din ţara-gazdă, deservind un spectrumult mai larg de clienţi, inclusiv din segmentul de retail . Aceasta, cuatât mai mult cu cât filiala str ăină a fost rezultatul preluării unei băncilocale care dispunea de o largă dispersie teritorială. Unul din motivele

principale pentru care băncile str ăine investesc în ţările EuropeiCentrale şi de Est sub forma filialelor se refer ă la posibilităţile limitatede extindere în ţările de origine dezvoltate, cauzate de saturaţia liniilor de activitate tradiţionale şi concurenţa acerbă care caracterizează siste-mele bancare occidentale.

Printre avantajele filialelor bancare se număr ă efectuarea uneimultitudini de operaţiuni, având drept contrapartide atât clienţi str ă-ini, cât şi locali (din segmentul corporate şi de retail ) şi obţinereaunor profituri importante din prestarea de servicii bancare tradiţionale(de exemplu, acordarea de credite de consum, domeniu care în EuropaCentrală şi de Est este în plină expansiune). Printre dezavantaje pot fi

menţionate aportul de capital şi cheltuielile de funcţionare mari, pre-cum şi gradul scăzut de flexibilitate comparativ cu reprezentanţele şisucursalele bancare.

4. Băncile mixte ( joint ventures) sunt rezultatul cumpăr ării decătre băncile str ăine a unei păr ţi minoritare din capitalul băncilor autohtone. În general, gradul de implicare al băncii str ăine este redus,motivul principal al realizării acestui tip de cooperare constituindu-lcunoaşterea mai aprofundată a pieţei ţării-gazdă. Pentru băncile autoh-tone, principalul avantaj îl constituie îmbunătăţirea imaginii şi înlesnirea

accesului la pieţele financiare internaţionale.O formă mai nouă de societate mixtă o reprezintă cooperarea dintre băncile autohtone şi societăţile de asigur ări str ăine (bancassurance), prin care societăţile de asigur ări utilizează reţeaua teritorială a băncilor pentru a-şi vinde produsele.

Factorii care stau la baza transnaţionalizării activităţiibancare sunt numeroşi şi variaţi, între aceştia un rol important având:menţinerea clientelei din ţara de origine care a investit în str ăinătate;diferenţele dintre ţări în materie de reglementare a activităţii bancare;

dispersia riscului; economia de scar ă; procesul de dereglementare;




234

exportul şi importul de capital; obţinerea de profituri suplimentare caurmare a saturaţiei liniilor de activitate tradiţionale din ţările de ori-gine; dorinţa băncilor de dimensiuni mari de a avea o prezenţă directă

şi activă pe piaţa eurovalutelor.Iniţial, motivul care a determinat băncile să-şi stabilească sedii

în str ăinătate a fost înso ţ irea clien ţ ilor din ţ ara de origine care auinvestit pe pie ţ e externe. Odată ajunşi în str ăinătate, aceştia aveaunevoie de o bancă pentru a-i deservi şi, nu de puţine ori, sistemul ban-car şi financiar din ţara-gazdă nu era suficient de dezvoltat. În acestcontext, băncile din ţările de origine şi-au urmat clienţii care au investitîn exterior, potenţându-le activitatea şi dezvoltând relaţiile începute înţara de origine. Este important de subliniat că şi clienţii sunt interesaţisă continue raportul început cu banca din ţara de origine pentru că aceasta, cunoscându-le istoricul, le poate acorda credite sau altefacilităţi mai rapid şi în condiţii mai avantajoase decât o bancă locală.

Diferen ţ ele dintre ţări în materie de reglementare a activit ăţ ii bancare constituie o altă cauză care a condus la transnaţionalizareaactivităţii bancare. Existenţa acestor diferenţe a determinat băncile dinmulte ţări să se orienteze spre acele pieţe str ăine în care reglementărileşi controlul activităţilor financiar-bancare erau mai puţin severe decât

în ţările de origine. Aceasta le permitea să obţină resursele de careaveau nevoie la costuri mai mici, ceea ce se r ăsfrângea pozitiv asupra profiturilor obţinute. Este cazul, de exemplu, al băncilor din SUA, care,după cel de-al Doilea R ăzboi Mondial, au fost nevoite să-şi extindă activitatea în exterior pentru a eluda restricţiile impuse de autorităţilemonetare americane.

În prezent, în condiţiile globalizării pieţelor financiare, respectiva uniformizării controalelor şi armonizării reglementărilor bancare pe

plan internaţional, importanţa acestui factor pentru justificarea trans-

naţionalizării activităţii bancare este în scădere. Dispersia riscului şi fructificarea avantajelor economiei de

scar ă reprezintă alţi factori care explică procesul de transnaţionalizarea activităţii bancare. Pentru a-şi diversifica portofoliul şi diminua risculde credit, băncile mari, care deţin cote importante din piaţa internă acreditului pot să-şi stabilească sedii în str ăinătate. De asemenea, prindeservirea mai multor clienţi, implantarea în str ăinătate permite

băncilor să obţină economii de scar ă la o serie de activităţi.Aşa cum s-a precizat anterior, dereglementarea activit ăţ ii ban-

care a permis băncilor str ăine să opereze pe teritoriul naţional al




235

multor ţări care, anterior, interziceau sau restricţionau activitateadesf ăşurată de băncile str ăine. De asemenea, odată cu dereglementareaactivităţii bancare, băncile str ăine au început să se bucure de acelaşi

tratament la care erau supuse băncile autohtone. Exportul , respectiv importul de capital sunt alte cauze care pot

determina băncile să-şi localizeze sedii în str ăinătate. Pe lângă motivelegate de păstrarea clientelei din ţările de origine care au investit înstr ăinătate, băncile din ţările dezvoltate decid să efectueze implantăriîn ţările mai puţin dezvoltate şi pentru a-şi valorifica fonduriledisponibile. Situaţia inversă, deşi mai puţin frecventă, se refer ă la băncile din ţările emergente care îşi stabilesc sedii în exterior pentru aatrage fonduri pe care, ulterior, le investesc în ţările de origine.

Strâns legat de exportul de capital există un alt factor care stă la baza transnaţionalizării activităţii bancare, respectiv ob ţ inerea de profituri suplimentare ca urmare a saturaţiei liniilor de activitatetradiţionale din ţările de origine. Studiile efectuate au relevat faptul că băncile din ţările dezvoltate prefer ă să investească în ţările mai puţindezvoltate şi din cauza faptului că în ţările de origine, concurenţa esteacerbă, iar posibilităţile de extindere sunt limitate. În aceste condiţii,operarea în ţările în care activitatea bancar ă tradiţională este în plină

expansiune reprezintă o modalitate eficientă de a obţine profiturisuplimentare.În sfâr şit, operarea în principalele centre ale europie ţ ei , cum ar

fi centrul financiar londonez, este o altă cauză care poate impulsiona băncile de dimensiuni mari să-şi dezvolte sedii în afara graniţelor naţionale. Prin intermediul reţelelor externe care operează în acestecentre, băncile pot să obţină fondurile necesare finanţării multor activităţi, cum ar fi participarea la creditele sindicalizate.

Transnaţionalizarea activităţii bancare prezintă o serie de efecte

asupra sistemelor bancare din ţările-gazdă. La fel ca în alte domenii,şi în sectorul bancar investiţiile realizate de băncile str ăine contribuiela creşterea concurenţei din cadrul sistemului bancar al ţării-gazdă, cuefecte pozitive asupra calităţii şi costurilor produselor şi serviciilor

bancare. Aceste aspecte sunt cu atât mai evidente cu cât sistemul bancar din ţara-gazdă este mai puţin dezvoltat, iar aportul de capital şiinfuzia de know-how al investitorilor str ăini contribuie la modernizareaşi creşterea eficienţei sistemului bancar autohton.

Pe lângă avantaje, transnaţionalizarea activităţii bancare ridică şi

o serie de probleme, legate, în principal, de pierderea controlului naţional




236

asupra sistemului bancar şi posibilitatea destabilizării acestuia în situaţiaîn care băncile str ăine s-ar retrage rapid şi masiv de pe piaţa respectivă.

Transnaţionalizarea activităţii bancare a creat probleme şi în

domeniul supravegherii bancare. A apărut necesitatea încheierii unor acorduri pe plan internaţional, care să reglementeze ce autoritate aresarcina să efectueze controlul filialelor şi sucursalelor bancare dinstr ăinătate, respectiv autorităţile monetare (banca centrală) din ţara deorigine sau autorităţile monetare (banca centrală) din ţara-gazdă.

Procesul stabilirii unor principii generale privind supraveghereasediilor bancare din str ăinătate a început în anii 1970, de-a lungultimpului, documentele adoptate în acest sens fiind succesiv îmbunătăţite.

În prezent, în reglementarea activităţii bancare internaţionaleexistă tendinţa să prevaleze modelul bazat pe controlul exercitat de ţarade origine – principiul ţării de origine – , ceea ce presupune că autorităţile de supraveghere din ţara de origine sunt împuternicite să supravegheze operaţiunile desf ăşurate de băncile naţionale pe teritoriulaltor state. Acest principiu s-a afirmat şi ca urmare a faptului că multe

bănci îşi amplasau sucursale în str ăinătate pentru a eluda controlulrestrictiv din ţările de origine comparativ cu reglementările din ţara-gazdă

pe teritoriul căreia se implantau. Practica era cu atât mai evidentă cu

cât în ţara-gazdă reglementările bancare erau mai permisive, chiar inexistente (este cazul, în principal, al centrelor off-shore).

Totodată, pentru realizarea unei supravegheri bancare eficiente,se subliniază necesitatea întăririi colabor ării şi schimbului permanentde informaţii între autorităţile de supraveghere din ţara de origine şiautorităţile de supraveghere din ţara-gazdă.

9.3. Preocupări privind supravegherea activit ăţ ii bancare

interna ţ ionale. Etape în evolu ţ ia Acordurilor de la Basel Dacă până la începutul anilor 1970, părerea generală era că stabi-

litatea bancar ă internaţională se putea asigura prin măsuri luate înexclusivitate pe plan naţional, intensificarea legăturilor dintre bănci şiclimatul de incertitudine instaurat odată cu pr ă buşirea sistemului de laBretton Woods au relevat că dezvoltarea activităţii bancare interna-ţionale poate ameninţa stabilitatea sistemului financiar internaţional.

Nu întâmplător, în această perioadă izbucnesc primele crize

bancare cu rezonanţă internaţională, care, prin consecinţele pe care




237

le-au avut, au pus bazele cooper ării în domeniul supravegherii activi-tăţii bancare internaţionale.

Astfel, în 1974 a fost creat, pe lângă Banca Reglementelor Inter-

naţionale, Comitetul de la Basel privind supravegherea bancară,(denumit în continuare Comitetul sau Comitetul de la Basel) care şi-a

propus să formuleze recomandări pentru preîntâmpinarea şi atenuareaefectelor negative ale crizelor bancare internaţionale. Deşi documen-tele adoptate de Comitet sunt simple recomandări, în practică, exercită o influenţă puternică în stabilirea regulilor de supraveghere bancar ă,atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Iniţial, activitatea Comitetului s-a concentrat pe formularea unor principii privind supravegherea sediilor bancare din străinătate.În acest sens, succesiv, au fost adoptate o serie de documente, întrecare foarte importante au fost: Acordul de la Basel din 1974 ( Basle

Agreement ), Concordatul din 1975 (1975 – Concordat ), Principii pentrusupravegherea sediilor bancare str ăine (1983 – Principles for theSupervision of Banks’ Foreign Establishments), Supliment la Concordatuldin 1983 (1990 – Supplement to the Concordat ), Standarde minime

pentru supravegherea grupurilor bancare internaţionale şi sediilor acestora din str ăinătate – cunoscut în practică sub denumirea de

Concordatul din 1992 (1992 – Minimum Standards for the Supervisionof International Banking Groups and Their Cross-Border Establishments), Supravegherea activităţii bancare din str ăinătate (1996 – The Supervisionof Cross-Border Banking ). Principiile de supraveghere propuse prinaceste documente au fost permanent revizuite şi actualizate, Comitetulde la Basel ţinând cont atât de evoluţia activităţii bancare internaţionale,cât şi de lacunele care se iveau odată cu apariţia vreunei crize bancare.

Principiile adoptate prin Concordatul din 1992 (îmbunătăţite în1996) sunt:

− toate băncile şi grupurile bancare internaţionale trebuie să fiesupravegheate de autorităţile din ţara de origine, dacă acesteasunt în măsur ă să efectueze o supraveghere eficientă pe bazeconsolidate;

− pentru autorizarea deschiderii unui sediu bancar str ăin trebuiesă se obţină consensul prealabil al autorităţilor de supravegheredin ţara de origine şi autorităţilor din ţara-gazdă;

− autorităţile de supraveghere din ţara de origine au dreptul să obţină informaţii de la sediile str ăine ale băncilor pe care le

controlează;




238

− în cazul în care, autorităţile de supraveghere din ţara-gazdă consider ă că standardele minime stabilite de autorităţile dinţara de origine nu sunt satisf ăcătoare, pot să impună cerinţe

mai restrictive, care să cuprindă inclusiv refuzul de a acordaautorizarea de funcţionare pe teritoriul său1.Aceste principii au fost acceptate de multe ţări ale lumii, inclusiv

de ţările din Uniunea Europeană. Odată cu aderarea la UniuneaEuropeană, în România se aplică cea de-a doua directivă de conso-lidare bancar ă, care introduce principiul recunoaşterii mutuale a auto-rizaţiilor şi sistemelor de supraveghere prudenţială, principiul autorizaţiei

bancare unice şi principiul controlului ţării de origine. Aceasta înseamnă că Banca Naţională a României renunţă să emită autorizaţii pentru

sucursalele băncilor din Uniunea Europeană, iar supravegherea prudenţială a acestora este efectuată de autorităţile competente dinţările de origine.

Plecând de la premisa că numai un sistem bancar bine capitalizat poate să facă faţă eventualelor crize bancare cu rezonanţă interna-ţională, un domeniu de maxim interes pentru Comitetul de la Basel afost stabilirea unor cerinţe minime de capital pentru băncile activepe plan internaţional. Acest demers a fost determinat de faptul că,din dorinţa de a obţine câştiguri cât mai mari, la începutul anilor 1980,

băncile care operau pe plan internaţional se angajau în activităţi tot mairiscante, care însă nu se corelau cu nivelul fondurilor proprii deţinute.

În condiţiile în care volumul creditului internaţional crescuse, iar interdependenţele dintre băncile situate în ţări diferite se accentuau,acest comportament putea conduce la destabilizarea sistemului bancar internaţional, criza unei bănci putându-se propaga nu numai asuprasistemului bancar din ţara în care era situată banca respectivă, ci asu-

pra întregului sistem bancar internaţional.După o perioadă de intense consultări, în iulie 1988, Comitetul

de la Basel a publicat un raport privind măsurarea capitalului şi stan-dardele de capital – International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards – cunoscut în literatura de specialitate subdenumirea de Acordul de la Basel din 19882. Este de subliniat că,

__________________ 1 Basle Committee on Banking Supervision, Minimum Standards for

the Supervision of International Banking Groups and Their Cross-Border Establishments, Basle, July 1992.

2

Basle Committee on Banking Supervision, International Convergence of Capital Measurement and Capital Standardards, Basle, July 1988.




239

deşi, iniţial, principiile Acordului de la Basel se refereau la băncileactive pe plan internaţional, ulterior acestea s-au extins şi pe planintern, în prezent aflându-se la baza stabilirii cerinţelor minime de

capital în peste 100 de ţări, inclusiv în România.Principalele prevederi ale Acordului de la Basel din 1988 serefer ă la:

− definirea capitalului bancar;− atribuirea ponderilor de risc pentru fiecare tip de activitate;− calculul indicatorului minim de adecvare a capitalului,

prevederi care se aplică şi în prezent.1. Definirea capitalului. Acordul clasifică fondurile proprii ale

băncilor (capitalul bancar) în două categorii: capital propriu sau de

bază şi capital suplimentar. Capitalul propriu cuprinde capitalul socialşi rezervele obligatorii, iar capitalul suplimentar , rezervele din reevaluări,alte rezerve, provizioanele generale, datoria subordonată pe termenmediu şi lung. Nivelul capitalului suplimentar este admis până la ovaloare maximă de 100% din totalul capitalului de bază, iar datoriasubordonată nu poate să depăşească 50% din capitalul de bază.

2. Atribuirea ponderilor de risc. Riscul este cuantificat în bazaunor ponderi determinate: 0% pentru activităţile considerate cu riscnul (de exemplu, rezerve, titluri de stat); 20% pentru activităţile cu risc

minim (cum ar fi, depozite interbancare, obligaţiuni ipotecare, titluriemise de agenţii guvernamentali); 50% pentru activităţile cu riscmediu (obligaţiuni municipale, credite ipotecare) şi 100% pentru acti-vităţile cu riscul cel mai mare (titluri de valoare, credite, active fixe).

3. Indicatorul de adecvare a capitalului. Pentru a exista o bună corelare între fondurile proprii şi plasamentele efectuate, băncile auobligaţia să menţină un raport minim între capitalul deţinut şi sumaactivelor ponderate în baza gradului de risc. Acest raport, cunoscutsub denumirea de indicator de adecvare a capitalului (sau indicator de

solvabilitate, indicatorul Cooke), trebuie să aibă nivelul minim de 8%.Formula de calcul a indicatorului de adecvare a capitalului este:

în care: C – capital bancar (fonduri proprii); Ai – activitatea i; Pi – ponderea de risc atribuită activităţii i.

Referitor la activităţile cuprinse în calculul indicatorului minim

de adecvare a capitalului, pe lângă activele din cadrul bilanţului, sunt

8%

iPiA

C≥

∑




240

incluse şi operaţiunile din afara bilanţului, pentru care sunt utilizaţifactori de conversie.

Exemplu: Se presupune că la sfâr şitul unui an, bilan ţ ul contabil

simplificat al unei bănci comerciale se prezintă astfel: – miliarde u.m. –

ACTIV PASIV

Denumire Valoare Denumire Valoare

Numerar 25 Depozite 13.110

Titluri de stat 150 Capital social 650

Depozite interbancare 560 Rezerve obligatorii 200Obligaţiuni municipale 675 Alte rezerve 75

Credite ipotecare 2.680 Provizioane generale 150

Titluri de valoare 465 Datoria subordonată petermen mediu şi lung

300

Credite 8.180

Active fixe 1.750

TOTAL 14.485 TOTAL 14.485Calculul indicatorului de adecvare a capitalului (I):I = (capital de bază + capital suplimentar) / active ponderate cugradul de riscPonderile de risc aferente activelor cuprinse în bilanţ sunt:

Numerar Titluri de statDepozite interbancare

Obligaţiuni municipaleCredite ipotecareCrediteTitluri de valoareActive fixe

0%0%20%

50%50%100%100%100%

Capital de bază = Capital social + Rezerve obligatorii = 650 + 200 =850 u.m.Capital suplimentar = Alte rezerve + Provizioane generale +Datoria subordonată pe termen mediu şi lung = 75 + 150 + 300 =525 u.m.




241

Total fonduri proprii = 1.375 u.m. Active ponderate cu gradul de risc = (Numerar x 0% + Titluri destat x 0% + Depozite interbancare x 20% + Obligaţiuni muni-

cipale x 50% + Credite ipotecare x 50% + Credite x 100% +Titluri de valoare x 100% + Active fixe x 100%) = 25 x 0% +150 x 0% + 560 x 20% + 675 x 50% + 2680 x 50% + 8180 x100% + 465 x 100% + 1750 x 100% = 12.184,5 u.m.I = 1375/12184,5 x 100 = 11,28% > 8%, ceea ce înseamnă că

banca este bine capitalizată.Cu toate că, iniţial, prevederile Acordului de la Basel vizau băncile

active pe plan internaţional, ulterior, acestea s-au extins şi generalizatşi pe plan intern, în prezent fiind la baza stabilirii regulilor de adecvarea capitalului în mai mult de 100 de ţări.

Principiile Acordului de la Basel din 1988 s-au aplicat şi în ţaranoastr ă. La recomandarea Comitetului de la Basel pentru ţărileemergente, Banca Naţională a României a stabilit că băncile care îşidesf ăşoar ă activitatea în ţara noastr ă trebuie să aibă un indicator deadecvare a capitalului de minim 12%. Aceasta înseamnă că, deexemplu, pentru un credit în valoare de 500 milioane lei acordat uneifirme private (pentru care ponderea de risc este de 100%), banca trebuia

să deţină un capital minim de 60 milioane lei (500 mil. x 100% x 12% – valoarea activului de înmulţit cu ponderea de risc aferentă de înmulţitcu valoarea minimă a indicatorului de adecvare a capitalului).

Conform datelor publicate periodic de Banca Naţională a României, băncile din România sunt bine capitalizate, indicatorul de adecvare acapitalului înregistrând valori peste limitele stabilite de BNR, chiar dacă, în ultimul tim p, s-a constatat o uşoar ă diminuare (2001-2006).

9.4. Implica ţ ii ale adecvării capitalului asupra activit ăţ ii bancare

Necesitatea respectării indicatorului de adecvare a capitalului, aşacum a fost stabilit în 1988, a avut o serie de consecinţe asupra activităţiidesf ăşurate de băncile subcapitalizate (având indicatorul de adecvare acapitalului mai mic de 8%), care, pentru a-şi îmbunătăţi bilanţul, audezvoltat mai multe strategii, printre care pot fi menţionate:

1. orientarea spre activităţi mai puţin riscante;2. efectuarea de operaţiuni inovatoare care să le permită transfe-

rarea riscului de credit (operaţiunea de securitizare , contractul

derivat de credit);




242

3. majorarea fondurilor proprii;4. reducerea costurilor de funcţionare.

1. Intrarea în vigoare, de la 1 ianuarie 1993, a Acordului de laBasel a produs modificări în structura activelor bilanţiere, băncilefiind obligate să mărească ponderea acelor active care nu le afectaufondurile proprii în detrimentul activelor cu un consum mare decapital. Este vorba, în principal, de investiţiile în titluri de stat, pentrucare ponderea de risc atribuită prin Acord era de 0%. În plus, aceste

plasamente se bucurau şi de dobânzi avantajoase, astfel încât interesul băncilor pentru titlurile de stat îşi găsea justificare şi din punctul devedere al randamentului pe care îl prezentau. Alte active caracterizate

prin cerinţe mai mici de capitaluri au fost şi depozitele interbancare,

obligaţiunile ipotecare, obligaţiunile municipale sau creditele ipotecare.Orientarea spre activele cu grad mai mic de risc a avut efecte negativeasupra mărimii şi ponderii deţinute de alte active, între care pot fimenţionate creditele (cu ponderi de risc de 100%). Aceasta s-areflectat, de exemplu, şi asupra pieţei creditelor sindicalizate, care, înacea perioadă, a cunoscut diminuarea cererii.

2. Printre măsurile luate de bănci pentru a-şi îmbunătăţi indica-torul de adecvare a capitalului s-au numărat şi tehnicile moderne,

inovatoare de transfer a riscului de credit, între care pot fi amintiteoperaţiunea de securitizare şi contractul derivat de credit.În principiu, prin operaţiunea de securitizare (neologism pro-

venit din limba engleză de la „ security” – titlu financiar) se facereferire la tendin ţ a manifestat ă de firmele din ţările cu sisteme finan-ciare dezvoltate de a recurge tot mai mult la finan ţ area direct ă , prinemiterea de titluri, în defavoarea finan ţării indirecte, prin utilizareacreditului bancar .

În SUA, această tehnică a început să fie utilizată frecvent de laînceputul anilor 1980, în timp ce în Europa a fost introdusă mai târziu,cel mai bine fiind reprezentată în Marea Britanie. În ultimele decenii,

piaţa instrumentelor securitizate a cunoscut un avânt puternic, consti-tuindu-se într-un segment tot mai important al pieţei financiare. Refe-ritor la România, se fac primii paşi pentru definirea cadrului legislativ

privind securitizarea creanţelor (în „Monitorul Oficial” nr. 225 din13 martie 2006 a fost publicată Legea nr. 31 din 1 martie 2006 privind

securitizarea crean ţ elor). Una din formele prin care operaţiunea de securitizare se

manifestă în practică este cunoscută sub denumirea din limba engleză de Asset backed securitization (Abs), termen generalizat la nivel




243

internaţional. În mod simplificat, o operaţiune Abs const ă în transformarea în titluri financiare a unui grup omogen de credite bancare.

În principiu, mecanismul de derulare a unei operaţiuni Abs

cuprinde trei etape (schema 9.1):− în prima etapă, banca clasifică creditele în grupe relativ

omogene. De exemplu, credite ipotecare, credite de consum,credite neperformante etc.;

− banca vinde aceste pachete de credit unei entităţi externe,cunoscută, în general, sub denumirea de vehicul instituţional( special-purpose-vehicle – Spv) sau emitent (issuer );

− pentru a obţine sumele necesare plăţii creditelor, Spv emitetitluri pe care le vinde fie direct investitorilor finali, fie unei

bănci de investiţii financiare care, ulterior, le plasează pe piaţă.De obicei, investitorii sunt protejaţi prin garanţii oferite de agenţii

publice, banca ce a acordat creditul sau alte instituţii financiare, cum ar fi societăţile de asigurare. Totodată, atât pentru titlurile emise, cât şi

pentru întreaga operaţiune se cere, de regulă, evaluarea f ăcută de osocietate de rating . Obligaţiile de plată către investitorii care aucumpărat titlurile se acoper ă prin rambursarea de către debitori (cei ceau luat creditul de la bancă) a ratelor scadente şi dobânzilor aferente.

Sarcina colectării ratelor de capital şi dobânzilor revine fie băncii ce aacordat creditul, fie altei societăţi. În primul caz, la scadenţă, debitorul plăteşte ratele de capital şi dobânda băncii de la care a obţinut creditul.Banca, după ce îşi reţine comisionul, transfer ă sumele de bani societăţiiemitente care, la rândul ei, le distribuie investitorilor finali.

Schema 9.1 Derularea unei opera ţ iuni Abs

Sursa: La Torre, Mario, Securitisation e banche, Il Mulino, Bologna,1995, p. 15, 16.




244

Prin operaţiunea de securitizare Abs, banca transfer ă riscul decredit investitorilor finali, putând, astfel, să îndeplinească mai uşor cerinţele minime de capital. De asemenea, banca primeşte de la societatea

emitentă contravaloarea creditului imediat, fondurile disponibilizate putând fi folosite pentru efectuarea altor plasamente. Pentru serviciileoferite, banca nu mai încasează dobânzi, ci comisioane, această opera-ţiune înscriindu-se în tendinţa manifestată în cadrul băncilor de creşterea ponderii veniturilor obţinute din comisioane în defavoarea celor pro-venite din dobânzi.

Principalele probleme pe care le ridică această operaţiune suntlegate de necesitatea existenţei unui număr mare de investitori şi aunor pieţe financiare mature, dezvoltate, care să susţină derularea ope-

raţiunii. De asemenea, pentru a se recupera costurilor fixe asociate participării la operaţiune a instituţiilor financiare specializate (companiide asigurare, societăţi de rating ), valoarea unitar ă a tranzacţiei trebuiesă fie relativ mare.

Alături de tehnica Abs, o altă modalitate de diminuare a risculuide credit este contractul derivat de credit, care, de asemenea, permitetransferarea riscului de credit. O bancă ce doreşte să-şi diminueze ris-cul de credit poate să recurgă la un contract derivat de credit, princare contrapartida, contra încasării unui comision, se angajează să

suporte pierderile ce s-ar înregistra ca urmare a insolvabilit ăţ ii debi-torului. La fel ca operaţiunea de securitizare, contractul derivat decredit face parte din cadrul inovaţiilor financiare apărute în Statele Uniteale Americii, dar, care, ulterior s-au difuzat şi pe alte pieţe financiare.

3. Introducerea indicatorului de adecvare a capitalului a determinatoperarea de modificări şi în ceea ce prive şte structurile de pasiv. Înscopul îndeplinirii cerinţelor minime de capital impuse prin reglemen-tări, băncile au recurs şi la cre şterea fondurilor proprii luate în

consideraţie la calculul indicatorului de adecvare a capitalului. Estecazul, de exemplu, a creşterii ponderii în ansamblul fondurilor propriide care dispun a datoriilor subordonate, care, aşa cum s-a precizat,sunt asimilate fondurilor proprii. În general, costurile plătite pentruatragerea de resurse sub forma datoriilor subordonate sunt mai micidecât în cazul altor surse de finanţare, mai ales atunci când împrumu-turile subordonate sunt acordate de acţionarul majoritar din cadrul

băncii beneficiare a împrumutului subordonat. Creşterea datoriilor subordonate este limitată însă de restricţia introdusă prin Acordul de la

Basel, potrivit căreia datoriile subordonate nu pot să depăşească 50%




245

din capitalul de bază. Sigur că o altă modalitate de majorare afondurilor proprii este creşterea capitalului social prin emiterea de noiacţiuni sau capitalizarea rezervelor.

De exemplu, în România, în 2006, fondurile proprii ale Bancpostau crescut cu echivalentul a circa 115 milioane de euro, în urmaunei major ări de capital de 80 de milioane de euro şi a unuiîmprumut subordonat de 35 milioane de euro, acordat de acţio-narul majoritar, Eurobank EFG3.În concluzie, băncile au fost obligate să-şi restructureze bilanţul,

astfel încât să obţină o structur ă a activului şi pasivului care să le permită, pe de o parte, să-şi desf ăşoare activitatea în condiţii de profitabilitate, iar pe de altă parte, să respecte cerinţele minime de

capital impuse de Acordul de la Basel.4. În acelaşi timp, necesitatea respectării indicatorului de adecvare a

capitalului a obligat băncile să ia mă suri de reducere a costurilor de func ţ ionare, care să compenseze diminuarea profiturilor obţinute anterior prin efectuarea de plasamente mai riscante, care însă nu ţineau cont decorelarea cu fondurile proprii de care dispuneau. În acest scop, au avut loco serie de fuziuni şi achiziţii care au permis fructificarea economiei descar ă. De asemenea, au fost întreprinse o serie de măsuri pentru evaluarea

profitabilităţii fiecărui tip de activităţi, a veniturilor obţinute de la fiecareclient, ceea ce a presupus o serie de cheltuieli cu implementarea unor sis-teme informatice performante, dar care, în timp, şi-au dovedit importanţa.Astfel, prin rezultatele obţinute, băncile au putut să constate care suntactivităţile, respectiv clienţii profitabili şi, dimpotrivă, unde se înregis-trează pierderi, ceea ce a permis luarea de măsuri pentru stoparea pierde-rilor şi creşterea veniturilor. În acest context, au început să se dezvolteactivităţi specifice de marketing menite să atragă şi să fidelizeze clienţiicei mai profitabili. Reducerea costurilor de operare s-a realizat şi prin

reducerea numărului de salariaţi sau raţionalizarea reţelelor teritoriale.9.5. Acordul de la Basel privind cerin ţ ele minime de capital

într-o nouă etapă (Basel II)

Deşi şi-a adus o contribuţie importantă la îmbunătăţirea capita-lizării băncilor şi adaptarea fondurilor proprii la profilul lor de risc,

precum şi la convergenţa pe plan internaţional a cerinţelor minime de

__________________ 3 „Piaţa financiar ă”, martie 2006, p. 44.




246

capital, Acordul de la Basel din 1988 a avut o serie de limite, întrecare pot fi enumerate:

− cerinţele minime de capital nu au luat în considerare toate ris-

curile bancare, ci numai riscul de credit şi riscul de piaţă (a căruicuantificare s-a f ăcut printr-un document adoptat ulterior);

− atribuirea ponderilor de risc s-a f ăcut f ăr ă să se ţină seama defaptul că subiecţii din cadrul aceleaşi grupe de contrapartidesunt diferiţi în privinţa capacităţii de plată. De exemplu, cre-ditele acordate tuturor firmelor private au fost cotate cu pondereade risc de 100, însă nu toate firmele din sectorul privat auacelaşi grad de risc;

− în calculul indicatorului de adecvare a capitalului nu s-a ţinutcont de o serie de aspecte calitative privind activitatea bancar ă,cum ar fi diversificarea portofoliului sau stabilitatea depozitelor;

− Acordul de la Basel din 1988 nu a acordat suficientă atenţiemodalităţilor inovatoare de transferare a riscurilor (operaţiuneade securitizare şi contractele derivate de credit).

Având în vedere aceste limite, dar şi creşterea complexităţii ris-curilor asumate de bănci şi, nu în ultimul rând, progresele înregistrateîn metodele de evaluare a riscurilor bancare, Comitetul de la Basel a

luat măsuri pentru reformarea Acordului din 1988, astfel încât, îniunie 2004, a fost publicată forma finală a unui nou acord, cunoscutsub denumirea oficială de International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards a Revised Framework (Con-vergenţa Internaţională a Măsurării Capitalului şi Standardelorde Capital un cadru revăzut). În literatura de specialitate, acestacord este cunoscut şi sub numele de Noul Acord de la Basel,Acordul de la Basel II sau, simplu, Basel II. Termenul limită pentruimplementarea Noului Acord de la Basel a fost stabilit pentru înce-

putul anului 2007. În cazul abordărilor mai avansate, implementareaeste prevăzută pentru sfâr şitul anului 2007.Acordul de la Basel II reia, întăreşte şi dezvoltă prevederile

Acordului de la Basel I (din 1988).Plecându-se de la premisa că stabilitatea sistemului financiar se

poate asigura prin acţiunea conjugată a trei elemente: gestionarea efi-cientă a riscurilor, activitatea desf ăşurată de autorităţile de supraveghereşi transparenţa informaţiilor privind activitatea băncilor, Noul Acordse bazează pe trei piloni (aşa cum au fost denumiţi în documentul

elaborat de Comitetul de la Basel):




247

− cerinţe minime de capital;− procesul de supraveghere prudenţială;− disciplina de piaţă4.

I. CERINŢE MINIME DE CAPITAL. Conform Noului Acord dela Basel, principiile de bază privind calculul cerinţelor minime decapital şi definirea fondurilor proprii r ămân la fel ca în varianta

precedentă (1988). De asemenea, nivelul minim al indicatorului deadecvare a capitalului se menţine la 8%, iar capitalul suplimentar seadmite până la o valoare maximă de 100% din totalul capitalului de

bază. Ceea ce s-a modificat este metodologia de calcul a expunerii larisc şi introducerea în calculul indicatorului de adecvare a capitalului a

riscului operaţional.1. Cerin ţ e minime de capital pentru riscul de credit . Conform Noului Acord de la Basel, pentru a măsura riscul de credit, băncile potsă opteze între două variante: o metodă standardizată şi o metodă ba-zată pe sisteme interne de notare, aprobată, în prealabil, de autorităţilenaţionale de supraveghere. Aceste metode fac posibilă evaluarea ris-cului de credit în mod diversificat, permiţând o mai bună corelare acerinţelor minime de capital cu riscurile asumate.

a. Metoda standardizată de măsurare a riscului de credit este

asemănătoare metodologiei utilizată de Acordul din 1988, însă, spredeosebire de aceasta, este mai flexibilă, permiţând o mai mare diversi-ficare a ponderilor de risc aferente aceleaşi grupe de contrapartide.Astfel, de exemplu, creditele acordate firmelor private pot fi notate cu20%, 50%, 100% sau 150%, pentru ex punerile cele mai mari. Această diversificare este posibilă prin utilizarea ratingurilor externe atribuitede instituţii specializate, recunoscute ca eligibile de autorităţile naţionalede supraveghere.

b. Metoda bazată pe ratinguri interne/sisteme interne de

notare (internal rating based approach, IRB). Măsurarea riscului decredit prin metoda bazată pe ratinguri interne constituie, f ăr ă îndoială,una din cele mai importante, dacă nu cea mai importantă inovare,adusă Noului Acord de la Basel. Conform acestei metode, băncile nuvor mai depinde de agenţiile externe de rating, ci, pe baza observaţiilor istorice şi metodelor matematice probabilistice, vor stabili ele însele

__________________ 4 Basle Committee on Banking Supervision, International Convergence

of Capital Measurement and Capital Standards a Revised Framework , Basle,June 2004.




248

solvabilitatea fiecărui client, ceea ce va permite o mai bună corelare afondurilor proprii de care dispun cu profilul lor de risc.

2. Cerin ţ e minime de capital pentru riscul opera ţ ional . Aşacum s-a precizat, pe lângă cerinţele minime de capital pentru riscul decredit şi riscul de piaţă, Noul Acord de la Basel prevede afectarea defonduri proprii pentru riscul operaţional (risc care acoper ă o gamă amplă de pierderi, cum ar fi, printre altele, pierderile care s-ar înregistra caurmare a disfuncţionalităţii sistemelor informatice). Şi în acest caz,măsurarea cerinţelor minime de capital se poate face prin mai multemetode, care variază de la cele mai simple până la cele mai elaborate.În primul caz, capitalul alocat de bănci pentru riscul operaţional secalculează fie ca un procent fix (15%) din venitul mediu anualînregistrat de bancă în ultimii 3 ani, fie prin metoda standardizată, care

prevede gruparea activităţii băncii pe linii de afaceri. Fiecărei linii deafaceri îi corespunde un anumit procent (între 12 şi 18%). Nivelulfondurilor proprii care se alocă pentru riscul operaţional se calculează ca o sumă aritmetică a veniturilor pe linie de afaceri ponderate cu

procentul corespunzător. Metodele avansate au un grad mai mare de precizie, având la bază măsur ătorile interne, respectiv estimărileinterne ale băncii privind riscul operaţional.

II. PROCESUL DE SUPRAVEGHERE. Pe lângă regulile cantitative privind calculul cerinţelor minime de capital prevăzute în partea întâi(pilonul 1), arhitectura Noului Acord se bazează şi pe o serie de regulicalitative menite să asigure că între fondurile proprii ale băncilor şiriscurile pe care şi le asumă există o corelaţie corespunzătoare (pilonul 2).În acest scop, activitatea de supraveghere desf ăşurată de autorităţilecompetente va avea în vedere, în particular, acei factori de risc care nuau putut fi cuantificaţi în formulele de calcul matematice din primul

pilon, cum ar fi, de exemplu, calitatea sistemelor interne de control.

III. DISCIPLINA DE PIAŢĂ. Comitetul de la Basel consider ă că disciplina de piaţă, concretizată în creşterea transparenţei informaţiilor financiare, contribuie la impulsionarea gestionării corecte a riscurilor.Pentru ca participanţii pe piaţă să aibă posibilitatea să verifice capa-citatea băncilor de a face faţă eventualelor pierderi, acestea trebuie să

publice o serie de informaţii generale (de exemplu, structura fondurilor proprii) sau suplimentare (solicitate numai anumitor bănci)

Prezentarea sintetică a prevederilor Noului Acord de la Basel permite evidenţierea avantajelor pe care le prezintă comparativ cu

Acordul din 1988:




249

− formulele matematice de cuantificare a riscurilor bancare(pilonul 1) au fost însoţite de reguli calitative de evaluare a

procesului de supraveghere (pilonul 2);− extinderea categoriilor de riscuri luate în calculul indicatorului

de adecvare a capitalului;− posibilitatea măsur ării riscurilor pe baza metodelor standar-

dizate sau a metodelor bazate pe sisteme interne de notare,tendinţa fiind de generalizare a celei de-a doua metode;

− în cazul măsur ării riscului de credit prin metoda standardizată au fost introduse ponderile de risc pe baza ratingurilor externeacordate de agenţii specializate; de asemenea, alături de cele

patru clase de risc prevăzute de Acordul din 1988 (0%, 20,50%, 100%), a fost inclusă şi cea de-a cincea clasă – 150%,

pentru creditele cu grad foarte mare de risc;− recunoaşterea mai mare a tehnicilor şi modalităţilor de dimi-

nuare a riscului de credit.Din 2007, băncile din Uniunea Europeană se aliniază preve-

derilor Noului Acord de la Basel. În aceste condiţii, Noul Acord de laBasel are implicaţii profunde şi asupra activităţii desf ăşurată de

băncile din România, care se preocupă să dezvolte strategii şi metodemoderne de evaluare a riscurilor. În acelaşi timp, este de subliniat că Banca Naţională a României a elaborat o serie de norme privind orga-nizarea şi controlul intern al instituţiilor de credit, care să facilitezeimplementarea prevederilor Noului Acord de la Basel.

9.6. Activitatea băncilor str ăine în Europa Central ă şi de Est

9.6.1. Opera ţ iuni, avantaje, dezavantaje

Începând cu 1990, sistemul bancar din România, la fel ca şisistemele bancare din celelalte ţări ale Europei Centrale şi de Est5, atraversat un amplu proces de restructurare. Sistemul pe un singur nivel,tip monobancă, în care băncile centrale cumulau atât funcţiile specificeunei bănci centrale, cât şi funcţiile unei bănci comerciale, a fost

__________________ 5

S-au avut în vedere: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia,Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria.




250

desfiinţat şi s-a instituit sistemul bancar pe două niveluri6, format din banca centrală – cu atribuţii specifice în domeniul monetar, valutar, alreglementării, autorizării, supravegherii7, sistemului de plăţi etc. – şi

bănci comerciale. Cadrul legislativ a fost modificat şi permanentîmbunătăţit şi adaptat atât evoluţiei sistemelor bancare, cât şi cerin-ţelor de aliniere la legislaţia bancar ă din Uniunea Europeană.

Alături de băncile comerciale de stat, care, odată cu instaurareasistemului bancar pe două niveluri, s-au desprins din băncile centrale,alte bănci private au fost autorizate să desf ăşoare operaţiuni, astfelîncât numărul băncilor din sistemele bancare ale Europei Centrale şide Est a crescut rapid. Totuşi, din cauza faptului că, uneori, politica de

autorizare a noilor bănci nu a fost prudentă, iar regimul de suprave-ghere exercitat de autorităţile competente a fost relaxat au apărut unelecrize bancare.

Ca urmare, s-au luat măsuri pentru întărirea activităţii de supra-veghere prudenţială a băncilor comerciale, au fost lichidate băncileinsolvabile şi s-a dezvoltat procesul de consolidare, ceea ce a condusla creşterea stabilităţii financiare. Cea mai mare parte a băncilor destat care s-au desprins din băncile centrale au fost restructurate, recapi-talizate şi privatizate, astfel încât, în prezent, sistemele bancare din

Europa Centrală şi de Est se caracterizează printr-o mai mare eficienţă,stabilitate şi integrare cu sistemele bancare din ţările dezvoltate, în

principal, europene.Cu toate acestea, sistemele bancare din aceste ţări sunt încă puţin

dezvoltate faţă de sistemele bancare din Europa Occidentală. În plus,din cauza faptului că aceste ţări au pornit de la un sistem monobancă,f ăr ă a avea o piaţă de capital, sistemele financiare din ţările EuropeiCentrale şi de Est se bazează pe sectorul bancar în măsur ă mai maredecât sistemele financiare din ţările europene dezvoltate.

__________________ 6 Anii când s-a instituit sistemul bancar pe două niveluri în unele ţări

din Europa Centrală şi de Est sunt: România – 1990; Bulgaria – 1989; Slovenia – 1991; Estonia – 1992; Letonia – 1992; Lituania – 1993 (EBRD, Transition Report , 1995).

7 Funcţia de supraveghere a sistemului bancar nu intr ă în atribuţiiletuturor băncilor centrale din Europa Centrală şi de Est. De exemplu, înUngaria, această funcţie este îndeplinită de o instituţie aparte, care, pe lângă

sistemul bancar, supraveghează şi piaţa de capital, societăţile de asigur ări şifondurile de pensii.




251

Modificarea cadrului legislativ a creat premisele necesare ca băncile str ăine să-şi extindă activitatea şi în Europa Centrală şi de Est.Această strategie a fost determinată de mai mulţi factori, între care

foarte importanţi au fost:− însoţirea clienţilor din ţările de origine care au investit înEuropa Centrală şi de Est;

− avantajul băncilor str ăine de a oferi, cel puţin în primele fazeale tranziţiei, produse şi servicii noi, inovatoare, calitativsuperioare comparativ cu băncile autohtone recent înfiinţate,f ăr ă experienţă în domeniu;

− privatizarea băncilor de stat;− potenţialul de creştere pe care îl prezintă activitatea bancar ă

tradiţională (în special, activitatea de creditare) în aceste ţări;− posibilitatea pentru băncile str ăine să obţină profituri supli-mentare, în condiţiile în care în ţările de origine dezvoltate,liniile de activitate tradiţionale sunt saturate, iar concurenţadin sistemul bancar este foarte puternică.

Activitatea desf ăşurată de băncile str ăine în Europa Centrală şide Est cuprinde o gamă largă de operaţiuni. În primele etape ale tran-ziţiei către economia de piaţă, băncile str ăine şi-au îndreptat atenţia,cu precădere, către serviciile oferite firmelor multinaţionale şi celor mai buni clienţi locali (firme mari, cu reputaţie internaţională, careaveau experienţa contactelor cu str ăinătatea). Din cauza instabilităţiicaracteristice acelei perioade, băncile str ăine nu au fost foarte interesatesă se implice în operaţiuni cu grad mare de risc sau în activitatea de retail .

Ulterior, pe măsura intensificării procesului de privatizare, băncile str ăine au intrat în posesia reţelelor teritoriale deţinute anterior de instituţiile autohtone, putând, astfel, să se orienteze şi spreoperaţiuni detailiste. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în Europa Centrală şi de Est, creditul de consum prezintă un imens potenţial de creştere,iar în ţările de origine, băncile str ăine nu au mari posibilităţi de dez-

voltare a activităţii bancare tradiţionale. În plus, aşa cum s-a subliniat,concurenţa din sistemele bancare occidentale este foarte acerbă. Dinaceste considerente, în prezent, băncile str ăine sunt active atât pe seg-mentul en-gros (mari firme, companii multinaţionale, alte bănci sauinstituţii financiare etc.), cât şi en-detail (firme mici, persoane fiziceetc.), deservind, deopotrivă, clienţi autohtoni şi str ăini.

Implicarea băncilor str ăine în Europa Centrală şi de Est s-a f ăcutgradual, fiind diferită atât de la o etapă la alta, cât şi de la o ţar ă la alta.

Nici atitudinea autorităţilor din aceste ţări faţă de băncile str ăine nu a

fost constantă, existând perioade în care gradul de deschidere a fost




252

mai redus, anumite temeri conducând la unele limite legislative. Cutoate acestea, în prezent, participarea str ăină în majoritatea sistemelor bancare din Europa Centrală şi de Est este foarte mare, în unele ţări,

cum ar fi Estonia, Slovacia, Republica Cehă, Letonia activele băncilor str ăine în totalul activelor bancare depăşind 95%.Exemplificativ, în caseta 9.1 sunt prezentate câteva aspectegenerale privind participarea str ăină în sistemele bancare dinUngaria, Polonia şi Republica Cehă. Opţiunea a avut în vederefaptul că, în prezent, sistemele bancare din aceste ţări sunt

printre cele mai dezvoltate din Europa Centrală şi de Est.

Caseta 9.1

Consideraţii generale privind participarea străină însistemele bancare din Ungaria, Polonia, Republica Cehă

Ungaria

În Ungaria, restructurarea sistemului bancar a început în1987, când a fost desfiinţat monopolul deţinut de Banca Naţională a Ungariei şi introdus sistemul bancar pe două niveluri. Este deremarcat faptul că, spre deosebire de celelalte ţări din EuropaCentrală şi de Est, în Ungaria, restructurarea sistemului bancar a

început cu doi ani mai devreme decât reformele politice. Şi băncilestr ăine au manifestat interes faţă de Ungaria înaintea schimbărilor

politice din 1989, Citibank fiind prezentă pe piaţa maghiar ă casocietate mixtă cu Banca Naţională a Ungariei.

Ungaria a fost prima ţar ă din Europa Centrală şi de Est carea eliminat barierele legale din calea pătrunderii băncilor str ăine.Politica liberală de acordare a licenţei de funcţionare, numeroaseleinvestiţii str ăine atrase, precum şi startul mai rapid în iniţierea

reformelor au încurajat băncile str ăine să investească în sectorul bancar. De altfel, comparativ cu celelalte ţări din Europa Centrală şide Est, pentru mult timp, Ungaria a avut cea mai liberală politică faţă de băncile str ăine.

Înaintea începerii procesului de privatizare din 1995, aproape20 din cele peste 40 de bănci din Ungaria erau în proprietatestr ăină sau controlate de str ăini, cu o prezenţă mai mare a băncilor din Austria şi Germania. Pentru a stimula privatizarea sectoruluide stat, autorităţile maghiare au decis crearea, în 1994, a unei

agenţii, care a fost însărcinată cu identificarea investitorilor str ăini




253

strategici interesaţi să investească în sectorul bancar maghiar (State Privatization Agency; în maghiar ă, ÁPV Rt).

Ca urmare a măsurilor de consolidare, privatizarea sistemului

bancar s-a f ăcut rapid. Între 1994 şi 1996, în sistemul bancar, proprietatea de stat s-a redus substanţial, de la 67,3% la 32,8%, întimp ce proprietatea str ăină a crescut de la 14,9% la 48,1%8.

La 1 ianuarie 1997 a intrat în vigoare un nou act normativ privind operaţiunile pe piaţa monetar ă şi de capital (Credit Institutions Act ). Schimbările legislative s-au f ăcut în scopul treceriicătre sistemul bancar universal, întăririi măsurilor prudenţiale, pro-tejării investitorilor şi armonizării cu standardele Uniunii Europene

şi Băncii Reglementelor Internaţionale.În noiembrie 1998 au început negocierile pentru aderarea laUniunea Europeană, care s-au reflectat şi în adoptarea unor regle-mentări pentru armonizarea practicilor bancare cu cerinţeleUniunii Europene. De asemenea, ca urmare a crizelor financiaredin Asia şi Rusia, au fost întărite măsurile prudenţiale.

O nouă lege, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999, a permis băncilor să se angajeze atât în operaţiuni comerciale, cât şiîn activitatea bancar ă de investiţii.

În prezent, atât sistemul bancar, cât şi piaţa de capital, socie-tăţile de asigur ări şi fondurile de pensii sunt supravegheate de osingur ă instituţie, creată în anul 2000 ( Hungarian Financial Supervisory Authority).

În 2001, actul normativ privind instituţiile de credit a suferitunele modificări, iar în 2002 s-a adoptat o nouă reglementare înscopul prevenirii spălării banilor murdari.

La sfâr şitul anului 2004, sistemul bancar maghiar era format

din 36 de bănci, numărul acestora cunoscând o uşoar ă descreştereca urmare a proceselor de lichidare şi fuzionare. Dintre acestea, 29erau bănci str ăine sau cu capital majoritar str ăin, 6 bănci private şio bancă de stat. Cota de piaţă deţinută de băncile str ăine se ridicala nivelul de 83,3% din totalul activelor bancare9. Pe lângă bănci,în Ungaria, există şi un număr mare de cooperative de credit.

__________________ 8

EIU 1999, Hungary profile 1999-2000.9 European Central Bank, EU Banking Structures, October 2005.




254

Polonia

Restructurarea sistemului bancar polonez a început în 1989,

când s-a instituit sistemul bancar pe două niveluri. Din Banca Naţională a Poloniei s-au desprins nouă bănci independente.În prima fază a tranziţiei (1990-1992), autorităţile monetare

poloneze au permis accesul băncilor str ăine pe teritoriul naţionalîntr-un mod permisiv. Începând cu 1993, Polonia a adoptat o

politică mai restrictivă în domeniul autorizării, concretizată încondiţionarea acordării licenţelor de funcţionare băncilor str ăinede participarea la restructurarea sistemului bancar polonez, adică de investirea în bănci deja existente, care însă, de multe ori, erau

în situaţii dificile.Astfel, băncile str ăine puteau să pătrundă pe piaţa poloneză

fie cumpărând acţiuni la o bancă de stat care urma să fie privatizată, fie achiziţionând o bancă autohtonă privată. Ca urmare aacestei strategii, pătrunderea băncilor str ăine pe teritoriul polonez afost întârziată, iar marile bănci de stat au fost „apărate” de

presiunea concurenţei.Cooperarea în sectorul bancar a fost promovată şi printr-o

serie de acorduri (twinning agreements) între băncile autohtone destat şi băncile str ăine din Europa Occidentală, care au constat în programe de dezvoltare instituţională de doi-trei ani, ce au cuprinstoate aspectele bancare. Conform acestor acorduri, băncile str ăine

puteau să stabilească legături instituţionale cu băncile polonezenou-create, inclusiv să participe la capitalul bancar, dar, în acelaşitimp, trebuiau să dezvolte importante programe de asistenţă tehnică. Băncile poloneze au considerat că aceste acorduri puteau fiun mijloc eficient de îmbunătăţire a activităţii şi de difuzare acunoştinţelor şi experienţei băncilor din ţările dezvoltate. Totuşi,implicarea partenerilor str ăini în structura proprietăţii băncilor

poloneze nu a fost promovată atât de mult pe cât s-ar fi dorit.Din cele nouă bănci comerciale create în 1989 din Banca

Naţională a Poloniei, în 1993, Wielkopolski Bank Kredytowy,Poznan a fost prima bancă ce a fost privatizată. Începând cu 1997,

procesul de privatizare şi consolidare a sistemului bancar polonezs-a accelerat.




255

Pentru armonizarea reglementărilor din domeniul bancar custandardele din Uniunea Europeană, anul 1997 a adus modificăriimportante şi în legislaţie, adoptându-se o nouă lege privind des-

f ăşurarea activităţii bancare ( Banking Act). Negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană au început

în noiembrie 1998. Guvernul polonez a amânat deschiderea totală a sectorului bancar până în 1999, când, conform înţelegerilor cuUniunea Europeană, a trebuit să se deschidă competiţiei str ăine.

Numărul băncilor cu capital majoritar de stat a scăzut de la29, în 1993, la 6, în 2004, în timp ce numărul băncilor cu capitalmajoritar str ăin a crescut de la 10, în 1993, la 46, în 2004. Aceeaşitendinţă ascendentă a fost înregistrată şi de activele deţinute de

băncile cu capital majoritar str ăin. Ponderea activelor băncilor cucapital majoritar str ăin în totalul activelor bancare a ajuns în 2004la 67,8%, faţă de numai 2,6%, în 1993.10

În cadrul sistemului bancar polonez, o importanţă deosebită o au cele nouă bănci comerciale care s-au desprins din bancacentrală la începutul reformei şi care, ulterior, au fost privatizate şi

preluate, în mare parte, de bănci str ăine. Acestea deţin o parteimportantă din activele sistemului bancar, înfiinţând, totodată,

mari grupuri financiare care includ şi alte instituţii, cum ar fifonduri de investiţii, societăţi de leasing financiar, fonduri de pensii, societăţi de asigur ări.

Republica Cehă

La fel ca în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, şi înRepublica Cehă, sistemul bancar a suferit, după 1990, modificări

profunde, concretizate, în primul rând, în crearea sistemului bancar pe două niveluri şi cadrului legal adecvat.

Din cauza faptului că multe din băncile înfiinţate între1990-1993 începuser ă să aibă probleme de lichiditate, în 1994stabilitatea sistemului bancar ceh era ameninţată. În acestecondiţii, Banca Naţională Cehă (BNC) a impus o interdicţietemporar ă asupra emiterii de noi licenţe de funcţionare atât pentru

băncile autohtone, cât şi pentru băncile str ăine. Totuşi, chiar şi în __________________

10 European Central Bank, EU Banking Structures, October 2005 şi National Bank of Poland, Summary evaluation of the financial situation of Polish banks 2002, May 2003.




256

această perioadă, băncile str ăine puteau să achiziţioneze păr ţi din băncile autohtone.

În 1996, BNC ridică restricţia menţionată şi acordă licenţe

de funcţionare băncii Westdeutsche Landesbank, din Germania şiMidland Bank, din Marea Britanie, care şi-a început operaţiunileîn mai 1997.

Pentru a se preveni un colaps de încredere în întregul sistem bancar ceh ca urmare a problemelor pe care le aveau unele băncicomerciale, în 1996 a fost implementat un program de consolidare.De asemenea, a început să funcţioneze Konsolidační Banka(Consolidation Bank), o instituţie creată în 1991 pentru preluareacreditelor cu probleme, care, în august 2001, a fost transformată înČeská Konsolidační Agentura (Czech Consolidation Agency). Însituaţia cea mai dificilă se aflau Komer ční Banka şi ČeskáSpoř itelna, unele din cele mai mari bănci comerciale din ţar ă.

După perioada de dezvoltare extensivă de la începutul anilor 1990, când numărul băncilor din Republica Cehă a crescut foartemult, după 1995 a urmat o fază nouă, caracterizată prin dimi-nuarea numărului băncilor, ca urmare, în principal, a proceselor defuzionare şi finalizarea privatizării băncilor de stat.

Principalul factor care a influenţat structura proprietăţii dinsistemul bancar ceh a fost procesul de privatizare. Încheierea privatizării, în anul 2001, a condus la creşterea capitalului str ăin şicotei de piaţă deţinută de băncile str ăine. La sfâr şitul anului 2002,82% din capitalul social bancar provenea din str ăinătate, în specialdin ţările Uniunii Europene, iar 93,3% din totalul activelor bancareerau administrate de băncile controlate de investitori str ăini11. Lasfâr şitul anului 2004, acelaşi indicator se situa la nivelul de 96%.12

În principiu, 2002 poate fi considerat anul în care s-a

încheiat procesul de armonizare a legislaţiei din domeniul bancar cu reglementările din Uniunea Europeană. Un pas important înacest sens s-a f ăcut prin modificarea legii privind desf ăşurareaactivităţii bancare ( Act on Banks), care a intrat în vigoare la 1 mai2002. Scopul acestei modificări a fost obţinerea compatibilităţiitotale cu standardele Uniunii Europene.

__________________ 11

Czech National Bank, Annual report 2002, p. 57.12 European Central Bank, EU Banking Structures, October 2005.




257

Statisticile efectuate înainte de primul val de aderare la UniuneaEuropeană a ţărilor din Europa Centrală şi de Est (2004) au scos înevidenţă o deosebire esenţială între sistemele bancare din ţările Europei

Centrale şi de Est aspirante la Uniunea Europeană13 şi sistemele bancare din ţările membre ale Uniunii Europene, respectiv ponderea pe care capitalul str ăin o de ţ ine în ansamblul capitalului bancar.

În ţările aspirante la Uniunea Europeană, capitalul str ăin repre-zenta, în medie, 65% din totalul capitalului bancar, procent cu tendinţede creştere având în vedere finalizarea proceselor de privatizare a

băncilor de stat. Mai mult chiar, în unele ţări, sistemele bancare eraudeţinute aproape în întregime de capitalul str ăin. Dimpotrivă, în ţăriledin Uniunea Europeană (UE 15), capitalul str ăin reprezenta doar aproximativ 20% din capitalul bancar. Printre factorii care au deter-minat ponderea redusă a capitalului str ăin în sistemele bancare dinţările Uniunii Europene se număr ă gradul redus de integrare a pieţei întrecut, diferenţele existente în cultura bancar ă, precum şi dorinţaîmpărtăşită atât de autorităţi, cât şi de bănci de a păstra controlul pe

plan naţional14. Ca urmare, aderarea primelor ţări din Europa Centrală şi de Est la Uniunea Europeană a avut drept consecinţă modificareastructurii de ansamblu a sistemului bancar din Uniunea Europeană

lărgită, în sensul creşterii gradului de eterogenitate şi ponderii capita-lului str ăin în ansamblul capitalului bancar.De subliniat că cea mai mare parte a investiţiilor str ăine

efectuate în sistemele bancare din Europa Centrală şi de Est provinedin ţările europene dezvoltate.

La fel ca în alte domenii, şi în sectorul bancar, investiţiilerealizate de băncile str ăine generează o serie de efecte pozitive asuprasistemelor bancare din ţara-gazdă. În cazul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, părerea unanim acceptată este că băncile str ăine care au

investit în această regiune au contribuit la creşterea eficienţei şi concu-renţei din cadrul sistemelor bancare autohtone.Printre avantajele care decurg din prezenţa băncilor str ăine în

Europa Centrală şi de Est se număr ă: __________________

13 Ţările aspirante la Uniunea Europeană, cuprinse în această analiză,au fost: Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

14

European Central Bank, Financial Sectors in EU Accession Countries,July 2002, p. 6.




258

1. Aportul de capital şi know-how. Pe lângă capitalul pe carel-au adus şi care a condus la îmbunătăţirea capitalizării în sistemele

bancare ale ţărilor-gazdă, băncile str ăine au avut un rol major în

difuzarea unor metode şi tehnici moderne de lucru, precum şi înintroducerea de produse şi servicii bancare noi. Acest fapt a fost foarteevident mai ales în primele faze ale tranziţiei către economia de piaţă,când băncile locale nou-înfiinţate nu dispuneau de expertiza şi expe-rienţa necesare. Din aceste considerente, băncile str ăine şi-au adus ocontribuţie importantă într-o serie de domenii, cum ar fi: dezvoltareatehnologică, introducerea metodelor inovatoare de management şimonitorizare a riscurilor, pregătirea şi perfecţionarea profesională a

personalului bancar, aplicarea principiilor de marketing bancar, moder-nizarea canalelor de distribuţie.

Un aspect extrem de important care trebuie evidenţiat se refer ă la rolul pe care băncile str ăine l-au avut în privinţa îmbunătăţirii şidiversificării gamei produselor şi serviciilor bancare, în acest sens

putând fi amintite, doar cu titlu exemplificativ, cardurile, activitatea bancar ă de investiţii , e-banking, cash-management.

Legat de aportul de capital, se impune a fi subliniat şi faptul că băncile str ăine, fiind bănci mari, cunoscute pe plan internaţional, pot

îndeplini mai uşor cerinţele minime de capital şi indicatorul de adecvarea capitalului, impuse de reglementările privind supravegherea prudenţială.

2. Implicarea bancar ă str ăină are efecte pozitive şi asupra cre şterii gradului de integrare a sistemelor bancare din Europa Central ă şi de Est cu sistemele bancare occidentale dezvoltate. De asemenea, prininvestiţiile efectuate de băncile str ăine, sistemelor bancare din EuropaCentrală şi de Est li se îmbunătăţeşte accesul la pieţele financiareinternaţionale, obţinând mai uşor şi în condiţii mai avantajoase finanţare

externă. În mod indirect, obţinerea de către băncile str ăine a creditelor internaţionale la costuri mai reduse decât băncile locale se reflectă înacordarea de credite clienţilor rezidenţi sau nerezidenţi cu dobânzi maimici. Totodată, băncile str ăine pot obţine capitaluri mai ieftine din ţărilede origine, cu aceleaşi efecte pozitive asupra dezvoltării economice aţărilor-gazdă.

3. Chiar dacă este binecunoscut faptul că unul din motivele prin-cipale pentru care băncile investesc în str ăinătate este acela de a-şi

urma clienţii din ţările de origine care şi-au extins activitatea în




259

exterior, totuşi, şi reciproca poate fi valabilă. Astfel , investi ţ iile băncilor str ăine în Europa Central ă şi de Est pot atrage şi clien ţ ii din ţările deorigine, care se simt mai în siguranţă să lucreze cu o instituţie bancar ă

cunoscută, în care au încredere şi care le cunosc istoricul.Prezenţa băncilor str ăine în regiune şi, în general, a investitorilor

str ăini, constituie şi un indicator al stabilităţii politice, bunului mers alreformelor, nivelului de dezvoltare economică etc.

4. În sfâr şit, aşa cum s-a subliniat, băncile str ăine şi-au adus unaport considerabil la cre şterea eficien ţ ei sistemelor bancare din

Europa Central ă şi de Est şi a concuren ţ ei din cadrul acestora, ceea ces-a concretizat în îmbunătăţirea gamei produselor şi serviciilor bancare,

deservirea mai bună şi rapidă a clienţilor, micşorarea costurilor afe-rente produselor şi serviciilor solicitate de clienţi etc.Pe lângă avantaje, implicarea bancar ă str ăină în Europa Centrală

şi de Est ridică şi o serie de probleme. De multe ori, în primele faze aletranziţiei, băncile str ăine au fost privite ca o ameninţare pentru băncileautohtone nou-înfiinţate, care aveau mai puţină experienţă în domeniu.

Alături de protecţia băncilor autohtone, un alt motiv des invocat,mai ales înaintea declanşării procesului de privatizare a băncilor destat, a fost pierderea controlului naţional asupra sistemului bancar.

Legat de acest aspect a fost evidenţiat şi un alt dezavantaj aldeţinerii controlului str ăin asupra sistemelor bancare autohtone: posi-

bilitatea destabilizării acestora, în condiţiile în care băncile str ăine s-ar retrage rapid şi masiv de pe piaţa ţărilor Europei Centrale şi de Est.

De asemenea, există temerea ca băncile str ăine să-şi transfere o parte din operaţiuni la sediile centrale din ţările de origine sau să deservească cei mai buni clienţi locali, lăsând băncilor autohtone firmelecu probleme.

Se impune a fi menţionat şi faptul că, la începutul procesului derestructurare economică, băncile str ăine, ca urmare a politicii salarialeşi stimulentelor practicate, au atras de la băncile autohtone personalulcel mai calificat.

Nu trebuie omisă nici îngreunarea procesului de supraveghere bancar ă de către băncile centrale naţionale sau autorităţile abilitate înacest scop, care, în condiţiile existenţei filialelor şi sucursalelor băncilor str ăine, trebuie să aplice principiul supravegherii consolidate, respectivsă aibă în vedere toate riscurile la care se expun băncile suprave-

gheate, indiferent de teritoriul în care îşi desf ăşoar ă activitatea.




260

9.6.2. Băncile străine în România

În România, reforma sistemului bancar a început prin crearea

cadrului legislativ adecvat. În 1991 au fost adoptate Legea privindactivitatea bancar ă (nr. 33/1991) şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (nr. 34/1991), care au consfinţit crearea sistemului bancar pe două niveluri.

Cadrul legislativ, creat în 1991, a fost înlocuit în 1998 cu Legea bancar ă nr. 58 şi Legea privind Statutul BNR nr. 101. Îmbunătăţireareglementărilor a fost determinată de evoluţia sistemului bancar, dar mai ales de necesitatea armonizării legislaţiei bancare din ţara noastr ă cu legislaţia bancar ă din Uniunea Europeană. Tot în 1998 a fostadoptată Legea falimentului bancar, iar un an mai devreme, Legea

privatizării băncilor, care au avut un rol definitoriu în restructurarea şi privatizarea sistemului bancar. De asemenea, s-a creat cadrul legal alfuncţionării cooperativelor de credit.

Ulterior, alinierea la standardele internaţionale şi ale UniuniiEuropene au impus modificarea şi completarea prevederilor Legiinr. 58/1998 privind activitatea bancar ă (prin Legea nr. 485/2003,Legea nr. 443/2004) şi adoptarea Legii nr. 312/2004, care aprobă statutul

Băncii Naţionale a României.Cadrul legislativ constituit a creat condiţiile legale ca băncilestr ăine să desf ăşoare operaţiuni pe teritoriul României prin înfiinţareade filiale, deschiderea de sucursale, înfiinţarea unei bănci consor ţialesau preluarea controlului unei bănci autohtone. În cazul în care îşideschid reprezentanţe, băncile str ăine nu au permisiunea să efectuezeoperaţiuni bancare.

În prima fază a tranziţiei, interesul băncilor str ăine să inves-tească în România a fost modic, cu toate că legislaţia privind accesul

băncilor str ăine era destul de permisivă.Investiţiile str ăine în sistemul bancar românesc au crescut după

1993, când mai multe bănci cu capital majoritar str ăin au fost auto-rizate să activeze ca persoane juridice române. Printre acestea se număr ă:Alpha Bank România; ABN AMRO Bank (România); Piraeus Bank România; Citibank România; UniCredit România; HVB Bank România; Volksbank România.

Creşterea ponderii capitalului str ăin în sistemul bancar românesc

a avut loc după 1998, odată cu începerea procesului de privatizare a




261

băncilor de stat. Privatizarea a fost impulsionată de FMI şi BancaMondială, care au condiţionat acordarea sprijinului financiar solicitatde restructurarea băncilor de stat şi accelerarea privatizării. La sfâr-

şitul anului 1998, în România existau 7 bănci cu capital integral saumajoritar de stat: Banca Comercială Română (BCR), Banca Română

pentru Dezvoltare (BRD), Banca Română de Comer ţ Exterior (Bancorex), Banca Agricolă, Banc Post, Banca de Import Export aRomâniei (Eximbank), Casa de Economii şi Consemnaţiuni (singuraentitate bancar ă cu capital integral de stat).

Prima bancă de stat supusă procesului de privatizare a fostBanca Română pentru Dezvoltare, care, în 1999, a fost preluată de

Société Générale din Franţa. În acelaşi an a fost privatizată şi Banc Post.În 1999 a fost înfiinţată Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB)15, care a fost însărcinată să preia şi să gestioneze dela băncile cu capital majoritar de stat creditele neperformante. CreareaAVAB a avut ca obiectiv reformarea băncilor de stat, în scopulfacilitării procesului de privatizare.

Un moment-cheie în restructurarea sistemului bancar românescl-a constituit fuziunea prin absorbţie, în 1999, a Băncii Române deComer ţ Exterior cu Banca Comercială Română. În acea perioadă,

Bancorex era cea mai mare bancă din România din punctul de vedereal volumului activelor, dar avea o situaţie financiar ă precar ă, ca urmarea acumulării de credite neperformante. BCR a preluat de la Bancorexdoar partea viabilă a activităţii, activele neperformante fiind transferatela AVAB.

Ca urmare a privatizărilor menţionate şi măsurilor de reformă luate, în intervalul 1998-1999, cota de piaţă a băncilor cu capitalmajoritar str ăin şi sucursalelor băncilor str ăine a cunoscut o majorare

semnificativă, de la 19,95% la 47,55%, pentru ca la sfâr şitul anului2000 să depăşească 50% (50,88%)16. Această tendinţă ascendentă a

__________________ 15 La data de 1 mai 2004, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Bancare şi-a schimbat denumirea în Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi s-a reorganizat prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentruPrivatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, instituţie care s-a desfiinţat(cf. OUG nr. 23/15 aprilie 2004, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 359,23 aprilie 2004).

16 BNR, Rapoarte anuale (diver şi ani).




262

continuat şi în anii următori, când s-a finalizat procesul de privatizarea altor bănci.

După ce a fost restructurată, Banca Agricolă a fost privatizată în

2001, prin vânzarea pachetului de control către Raiffeisenbank.Privatizarea Băncii Comerciale Române, cea mai mare bancă de

stat din România, s-a f ăcut în mai multe etape. Din cauza faptului că nu s-a găsit un investitor strategic care să preia pachetul majoritar deacţiuni al băncii, în primele etape de privatizare (finalizate în 2004),25% din capitalul băncii a fost vândut către Banca Europeană pentruReconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi Corporaţia Financiar ă Inter-naţională (CFI), iar 8%, către salariaţii băncii. În 2005 s-a intrat în

ultima etapă a privatizării BCR, respectiv negocierea vânzării pache-tului majoritar de acţiuni băncii austriece Erste Bank – câştigătoarealicitaţiei pentru preluarea băncii. Prin contractul de vânzare-cumpărares-a stipulat că Erste Bank va prelua atât pachetul de acţiuni deţinut destatul român, cât şi pachetul de 25% deţinut de BERD şi CFI (8%).

Tot în anul 2005 a avut loc aprobarea strategiei de privatizare aCasei de Economii şi Consemnaţiuni (care, ulterior, a suferit mai multemodificări).

Din totalul celor 40 de instituţii de credit în funcţiune la sfâr şitul

anului 2005, 30 aveau capital str ăin (tabelul 9.1). La aceeaşi dată, ponderea activelor băncilor cu capital majoritar str ăin în totalulactivelor sistemului bancar românesc se situa la nivelul de 62,2%, iar capitalul social deţinut de băncile cu capital majoritar str ăin reprezenta68,9% din capitalul social pe total sistem bancar (datele prezentateinclud şi sucursalele băncilor str ăine).

Cinci bănci (BCR, BRD-Groupe Société Générale, RaiffeisenBank, HVB Bank, Bancpost) deţineau peste 50% din activele bilan-

ţiere agregate, ceea ce reflectă gradul înalt de concentrare a sistemului bancar 17. Dintre sucursalele băncilor str ăine se detaşează net INGBank N.V.

__________________ 17 Date BNR, Raport anual 2005, p. 34-37.




263

Tabelul 9.1

Institu ţ iile de credit pe forme de proprietate

– număr de bănci, sfâr şitul perioadei –

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Bănci, din care:• bănci cu capital integral saumajoritar de stat, din care: – cu capital integral de stat; – cu capital majoritar de stat;• bănci cu capital majoritar privat, din care: – cu capital majoritar autohton – cu capital majoritarstrăinSucursalele băncilorstrăineTotal sistem bancar CREDITCOOP

36

716

29

1316

9

45-

34

413

30

1119

7

41-

33

413

29

821

8

41-

33

312

30

624

8

41-

31

312

28

424

8

39-

30

312

27

621

8

381

32

211

30

723

7

391

33

211

31

724

6

391

Sursa: BNR, Raport anual 2005, p. 36.

Din punctul de vedere al ţărilor din care provine capitalul bancar investit în România, au avut loc modificări de la o etapă la alta. Deşi

băncile str ăine care au investit pe teritoriul românesc sunt din maimulte ţări, totuşi, în prezent, în ansamblul capitalurilor str ăine sedetaşează capitalul austriac (cu 21,8% în capitalul agregat pe sistem),urmat de capitalul grec (12,4%), olandez (8,2%) şi italian (5,8%)(tabelul 9.2).

Tabelul 9.2 Participa ţ iile str ăine la capitalul băncilor comerciale şi al sucursalelor

băncilor str ăine din România la 31 decembrie 2005

mil. RON %

AustriaGreciaOlandaItalia

Franţa

1.602,6912,7605,9429,6

411,2

21,812,48,25,8

5,6




264

Tabelul 9.2 (continuare) mil. RON %

BERD şi CFI

UngariaSUAMarea BritanieGermaniaCipruAlte ţăriCapitalul str ăin agregat pe sistem bancar Capitalul total al sistemului bancar

330,5

191,0138,3106,595,892,8

160,75.077,67.365,9

4,5

2,61,91,41,31,32,1

68,9100

Sursa: BNR, Raport anual 2005, p. 37.Pe lângă o serie de factori, cum ar fi relaţiile comerciale desf ă-

şurate cu România, investiţiile str ăine efectuate în ţara noastr ă sau poziţia geografică, prezenţa capitalului bancar din Austria, Grecia şiItalia poate fi explicat şi prin tradiţia şi legăturile istorice care auexistat de-a lungul timpului între ţara noastr ă şi ţările respective. Seaminteşte doar rolul pe care marile bănci din Viena l-au avut în

perioada Imperiului Habsburgic, dar şi după destr ămarea acestuia,

asupra sistemului bancar din Transilvania. În ceea ce priveşte capitalulolandez, participarea importantă deţinută în sistemul bancar românesc poate fi şi o consecinţă a faptului că piaţa internă a Olandei este mică în comparaţie cu potenţialul pe care îl prezintă sistemul bancar olandez, din această cauză, băncile fiind determinate să îşi extindă activitatea pe alte pieţe.

De altfel, încă de la crearea sa, sistemul bancar românesc a avutlegături puternice cu str ăinătatea, cu unele întreruperi, băncile str ăinefiind active pe teritoriul României, în concurenţă cu băncile autohtone.

CONCEPTE-CHEIE

• transna ţ ionalizareaactivit ăţ ii bancare

• bancă str ăină • reprezentan ţă bancar ă • sucursal ă bancar ă • filial ă bancar ă

• bancă mixt ă • indicatorul de adecvare a capitalului• capital de bază • capital suplimentar • opera ţ iunea de securitizare• contractul derivat de credit




265


Stabili ţ i dacă următoarele enun ţ uri sunt adevărate sau false:1. Filialele bancare nu au personalitate juridică, desf ăşurându-şi acti-vitatea pe baza capitalului deţinut de banca-mamă.

2. Principalul dezavantaj al reprezentanţelor bancare constă în faptulcă nu pot efectua operaţiuni bancare propriu-zise (atragerea dedepozite, acordarea de credite etc.).

3. Pentru ţările-gazdă, transnaţionalizarea activităţii bancare ridică oserie de probleme, între care pot fi menţionate: pierderea contro-lului naţional asupra sistemului bancar şi posibilitatea destabilizării

acestuia în condiţiile în care băncile str ăine s-ar retrage rapid şiconcomitent de pe piaţa respectivă.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:4. Indicatorul de adecvare a capitalului reprezintă raportul între:

a) fondurile proprii ale unei bănci şi suma activelor ponderate în baza gradului de risc;

b) fondurile proprii ale băncii şi activele lichide;c) fondurile proprii ale băncii şi activele sub formă de credite.

5. Operaţiunea de securitizare tip Abs constă în:a) angajamentul luat de un ter ţ de a suporta pierderile pe care o

bancă le-ar înregistra ca urmare a insolvabilităţii debitorului(celui care a contractat creditul);

b) transformarea în titluri financiare a unui grup omogen decredite bancare;

c) angajamentul de plată asumat de un vehicul instituţional în fa-voarea societăţii de asigurare care a garantat emisiunea de titluri.

6. Spre deosebire de Acordul de la Basel din 1988, Noul Acord de laBasel din 2004:

a) stabileşte nivelul minim al indicatorului de adecvare a capita-lului la 12%;

b) stabileşte măsurarea riscului de credit numai pe baza siste-melor interne de notare;

c) prevede afectarea de fonduri proprii şi pentru riscul opera-ţional.




266

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:7. Principalele modalităţi de implantare bancar ă în str ăinătate sunt:

i) ……………………..

ii) …………………….iii) ……………………

8. Acordul de la Basel clasifică fondurile proprii ale unei bănci în:capital ………….. sau de bază şi capital ……………..

R ăspunsuri: 1. (fals); 2. (adevărat); 3. (adevărat); 4. (a); 5. (b); 6. (c);7. (i – reprezentanţele; ii – sucursalele; iii – filialele); 8. (propriu,suplimentar).


1. Modalităţi de internaţionalizare a activităţii bancare.2. Transnaţionalizarea activităţii bancare: cauze, efecte, strategii de im-

plantare în str ăinătate.3. Principii internaţionale privind supravegherea filialelor şi sucursa-

lelor băncilor str ăine.4. Importanţa Acordului de la Basel din 1988 asupra convergenţei inter-

naţionale a reglementărilor privind capitalurile bancare.

5. Impactul Acordului de la Basel din 1988 asupra activităţii bancare.6. Elementele inovatoare aduse de Noul Acord de la Basel din 2004.7. Rolul băncilor str ăine în România.




267

10. MANAGEMENT ŞI MARKETING FINANCIAR.

FIRMELE ŞI PIAŢA FINANCIAR-BANCAR Ă

10.1. Management şi marketing financiar la nivel de firmă 10.1.1. Gestionarea fondurilor disponibile şi nevoilor de

fonduri pe diferite termene10.1.2. Disponibilităţi şi nevoi de fonduri exprimate în

valute străine. Modalităţi de stingere a plăţilor custrăinătatea

10.2. Marketing bancar10.2.1. Evoluţie, concept, caracteristici10.2.2. Strategii bancare. Planul de marketing10.2.3. Mixul de marketing bancar

10.3. Servicii bancare electronice. Implicaţii asupra activităţiibancare şi relaţiei bancă – client

Marketingul s-a impus ca o concepţie cu privire la organizarea şidesf ăşurarea activităţii unei entităţi, potrivit căreia, această activitatetrebuie să fie adaptată permanent cerinţelor prezente şi viitoare alecelor ce utilizează produsele sau serviciile sale.

Marketingul bancar, comparativ cu marketingul în alte domenii(industrie, comer ţ etc.), s-a impus relativ mai târziu la nivelul institu-ţiilor financiar-bancare (după 1970). Aceasta, deoarece, pe de o parte,

prin definiţie activitatea financiar-bancar ă a presupus elemente de

confidenţialitate şi, în general, instituţiile financiar-bancare sunt reti-cente în a furniza informaţii despre activitatea lor, iar pe de altă parte, primele activităţi de marketing apărute în alte domenii puneau accen-tul pe vânzări, or sectorul financiar-bancar era strict delimitat de altesectoare de activitate, clientela, în general, neavând alternative de alegere;relaţiile dintre bancă şi client erau pe termen lung, bazate predominant

pe fidelitate.După 1970-1980, au apărut schimbări importante în activitatea

financiar-bancar ă, determinate de diminuarea diferenţelor între instituţiile

financiare specializate şi băncile comerciale, prin apropierea tipurilor




268

de servicii pe care erau în măsur ă să le ofere clientelei; tendinţa băncilor comerciale specializate de a se transforma în bănci universale,globale, care ofer ă servicii bancare complete; diversificarea operaţiunilor

pe piaţa valutar-financiar ă, prin care s-au creat noi oportunităţi de plasament a fondurilor sau de atragere de împrumuturi, ca alternativă la clasicul cont bancar sau tradiţionalul credit bancar ; accelerarea

procesului de dezintermediere, respectiv dezvoltarea unor operaţiunidirect pe piaţă de către diferite firme, companii, ocolindu-se băncilesau alte instituţii financiare. Astfel, instituţiile financiar-bancare au

procedat la promovarea unui marketing agresiv, destinat să ofere pro-duse şi servicii financiar-bancare cât mai apropiate nevoilor clientelei

prezente şi viitoare.În acest cadru general, entităţile care aveau surplus sau nevoi de

fonduri, firmele, companiile şi chiar publicul larg s-au văzut în faţaunei multitudini de produse financiar-bancare, dintre care trebuiau să aleagă acelea care r ăspundeau cel mai bine nevoilor lor, prin asigu-rarea mai eficientă a lichidităţii, costuri reduse sau dobânzi mai mariîncasate. Drept urmare, şi în acest spaţiu a avut loc o schimbare,diferitele firme au încetat să mai dezvolte rela ţ ii bazate pe fidelitatecu o singur ă bancă sau instituţie financiar ă, rela ţ iile au devenit bazate

pe eficien ţ a contractual ă, de aici, au început să deschidă conturi lamai multe bănci pentru a putea beneficia de la fiecare bancă de pro-duse specifice oferite de aceasta, să transfere în mod repetat fondurileîn căutare de dobânzi mai mari, de la o bancă la alta etc.

10.1. Management şi marketing financiar la nivel de firmă

Managementul financiar la nivelul oricărei firme cuprindetoate activit ăţ ile destinate să asigure ob ţ inerea şi utilizarea fondurilor în condi ţ ii de eficien ţă. Acest proces presupune, pe de o parte, cunoaş-terea în plan financiar a nevoilor firmei, iar pe de altă parte, a pro-duselor şi serviciilor financiar-bancare oferite de diferite instituţiispecializate şi condiţiile de accesare a lor, ca marketing financiar.

10.1.1. Gestionarea fondurilor disponibileşi nevoilor de fonduri pe diferite termene

În funcţie de specificul activităţii şi de dimensiune, dar şi degradul de maturitate a pieţelor financiare, firmele au la dispoziţie o

multitudine de produse financiar-bancare destinate să le acopere




269

nevoile de fonduri pe diferite termene şi să le permită fructificarea încondiţii avantajoase a disponibilităţilor de care dispun.

1. Fonduri disponibileşi nevoi de fonduri pe termen scurt. În

general, în cadrul ciclului de activitate al firmei, care are un caracter repetabil, apar decalaje între fondurile de care dispune şi fondurilesuplimentare de care are nevoie. Aceste decalaje pot fi în timp, atuncicând perioada în care se realizează încasările nu corespunde cu perioadaîn care se fac cheltuielile, sau pot fi valorice, când apar diferenţe întrefondurile încasate şi cele plătite, diferenţe care pot fi pozitive, respectivdupă acoperirea plăţilor r ămân fonduri disponibile, sau negative, când

pentru acoperirea plăţilor mai trebuie atrase şi alte surse.

Fondurile temporar disponibile pe termen scurt, luându-seîn considerare o dată în viitor la care vor fi utilizate pentru efectuareaunei plăţi, pot fi fructificate în mai multe moduri:

− constituirea de depozite la bănci în conturi la termen pe 1, 2, 3sau mai multe luni (până la un an), care ofer ă dobânzi mai avantajoasedecât păstrarea fondurilor în conturile de disponibilităţi;

− plasamentul fondurilor în certificate de depozit emise de băncisau în certificate de trezorerie emise de autorităţile guvernamentale, înmăsura în care scadenţele acestora corespund cu termenele de plată ale

firmei. Aceste titluri ofer ă dobânzi relativ mai mari şi au lichiditateînaltă, în sensul că, în caz de urgenţă, pot fi vândute imediat, înaintede scadenţa lor, dar cu un anumit cost;

− în acelaşi timp, firmele pot vinde mărfurile sau serviciilediferi ţ ilor clien ţ i-beneficiari pe credit comercial, incluzând în preţ şi odobândă. Utilizarea cambiilor sau biletelor la ordin facilitează vânzarea

pe credit, firmele având posibilitatea să-şi sporească volumul vânzărilor.• Nevoile de finanţare pe termen scurt pot fi acoperite, în

măsura în care există, din depozitele la termen constituite anterior sau

prin vânzarea titlurilor pe termen scurt, cumpărate într-o perioadă tre-cută. În acelaşi timp, se pot utiliza: − creditele în descoperit de cont , prin care în baza unui contract

de credit cu o bancă pot efectua plăţi şi atunci când nu mai suntdisponibilităţi în contul curent;

− liniile de credit acordate pe o perioadă determinată în limitaunui plafon. Firma poate proceda la trageri şi restituiri de fonduri suc-cesive în funcţie de necesităţile curente în limita plafonului aprobat;

− creditele de scont. Firmele pot sconta cambiile şi biletele la

ordin ale căror beneficiare sunt în baza creditelor comerciale acordate




270

clienţilor sau, după caz, pot obţine credite bancare directe pe termen scurt garantate cu aceste titluri sau cu alte garanţii reale sau personale.

Apelul la una sau alta din metode are în vedere costul creditului

şi dobânda.În gestionarea lichidităţii pe termen scurt, de regulă este utilizatfluxul de numerar, denumit şi cash flow, ca document în care sunt eviden ţ iate în ordinea apari ţ iei şi scaden ţ ei, pe date calendaristice,intr ările de fonduri şi ie şirile de fonduri ale firmei. Compararea dispo-nibilului de fonduri cu nevoile de fonduri la o dată, sau într-o perioadă (o să ptămână, o lună, 2, 3 luni) constituie baza identificării momentelor de plasament sau atrageri de fonduri.

2. Fonduri disponibile şi nevoi de fonduri pe termen mijlociu( şi lung). În general, acestea sunt asociate procesului de dezvoltare,retehnologizare etc. şi fac parte din strategia firmei.

• Fondurile disponibile, destinate a fi utilizate într-un viitor maiîndepărtat (peste un an), pot fi fructificate prin:

− constituirea succesivă de conturi bancare la termen şi capita-lizarea dobânzilor sau prin reinvestirea succesivă în titluri financiarespecifice pieţei monetare;

− cumpărarea de obliga ţ iuni guvernamentale, ca investiţii pe

termen lung, sigure şi cu un randament ridicat; − cumpărarea de unit ăţ i de valoare la societăţi de investiţii

financiare specializate, care aduc anual venituri variabile mai ridicateca alte plasamente, dar care incumbă şi un anumit risc;

− investirea în ac ţ iuni sau obliga ţ iuni cotate la bursa de valorisau pe piaţa extrabursier ă, apar ţinând unor emitenţi cu situaţie finan-ciar ă bună şi foarte bună, astfel ca venitul adus să fie sigur, iar în mo-mentul vânzării lor (când va fi nevoie de fonduri) să permită recuperarea

sumei investite sau să se obţină un preţ mai bun decât la cumpărarea lor.• Nevoile de fonduri pe termen lung pot fi acoperite prin: – credite bancare pe termen mediu (de investi ţ ii) care presupun

constituirea unor garanţii ferme la dispoziţia băncilor privind rambur-sarea lor ; costul acestor credite este relativ ridicat;

– finan ţ are prin leasing , tehnică care poate fi utilizată în cazulachiziţiilor de bunuri şi utilaje de valori mari, prin intermediul fir-melor specializate (de leasing) care vând astfel de produse pe credit,finanţând operaţiunea în ansamblul său (dar nu toate maşinile şi

utilajele tehnologice pot fi achiziţionate prin leasing);




271

– emiterea de ac ţ iuni pentru majorarea capitalului şi atragerea denoi acţionari, dacă societatea este pe acţiuni şi are o poziţie bună pe piaţă pentru a prezenta interes diferiţilor investitori, existând însă

riscul modificării controlului asupra firmei; – emiterea de obliga ţ iuni pentru mobilizarea unui împrumut

obligatar este o soluţie pentru companii mari şi în cazul unei pieţesecundare a obligaţiunilor bine structurată etc.

10.1.2. Disponibilităţi şi nevoi de fonduri exprimate în valutestrăine. Modalităţi de stingere a plăţilor cu străinătatea

Disponibilităţile şi nevoile de fonduri exprimate în valute

străine se regăsesc la nivelul firmelor care desf ăşoar ă schimburicomerciale şi necomerciale cu str ăinătatea.• Disponibilit ăţ ile în valut ă pot avea ca sursă plata contravalorii

mărfurilor exportate de firmă sau schimbul valutar, respectiv cumpărareacontra monedei naţionale a uneia sau mai multor valute str ăine. Deregulă, în majoritatea ţărilor lumii există restricţii în materie, firmelefiind solicitate ca într-un interval dat, de exemplu o lună să pre-schimbe valuta încasată în monedă naţională sau să o utilizeze în acestinterval pentru plata importului. Din aceste considerente, exportatorii

din ţările cu monedă convertibilă optează pentru plata mărfurilor lor înmoneda naţională. Opţiunea pentru moneda naţională este justificată şide evitarea riscului valutar.

• Disponibilit ăţ ile în moned ă na ţ ional ă provenite din export şidestinate a fi preschimbate în viitor din nou în valută pentru procurarede valută, impune o fructificare similar ă a oricăror fonduri disponibile,luându-se în considerare posibilitatea deprecierii sau reprecierii faţă demoneda str ăină. Pentru a surmonta riscurile de curs valutar , firmele

pot apela la diferite tehnici: – corelarea pl ăţ ilor şi încasărilor în aceea şi valut ă din punctul

de vedere al timpului şi valorii. Pe aceeaşi perioadă de timp derulează în paralel două contracte cu sume cât mai apropiate, unul de export şialtul de import;

– paralel cu derularea contractului comercial, prin serviciile unei bănci, iniţiază o opera ţ iune valutar ă la termen sau de hedging valutar ;

– în anumite limite de timp, firmele pot gr ă bi încasările sauîntârzia pl ăţ ile, pentru a încasa o monedă încă nedepreciată sau pentru

a încasa o valută mai apreciată.




272

• Nevoile de fonduri exprimate în valute str ăine, mai ales încazul susţinerii exporturilor de autorităţile guvernamentale, cunosc omare diversitate de forme prin care pot fi obţinute:

− credite de prefinan ţ are a exporturilor, acordate de băncicomerciale sau bănci specializate, în baza documentelor ce atestă comanda fermă (de exemplu, deschiderea acreditivului) pe perioadadintre începerea producţiei până în momentul livr ării;

− creditele de export, bazate pe aceleaşi principii, se acordă de bănci producătorilor/exportatorilor de la livrarea mărfii până la înca-sarea ei de la partenerul extern;

− creditul cumpăr ător – creditul acordat de o bancă din ţaraexportatorului importatorului, pentru ca acesta să plătească marfaintegral la livrare, relaţia de credit r ămânând între importator şi bancaexportatorului;

− finan ţ area prin forfetare, utilizată în cazul în care vânzarea pecredit comercial internaţional s-a materializat în cambii şi/sau bilete laordin. Exportatorul se poate refinanţa prin vânzarea acestor titluri unor

bănci sau case de forfetare, care le dau contravaloarea titlurilor vân-dute, reţinându-şi taxa de forfetare;

− creditul de scont , acordat de bănci în baza scontării instru-

mentelor de credit denominate în valute; − finan ţ area prin factoring permite firmelor exportatoare, ca în

baza facturilor aferente mai multor exporturi realizate în aceeaşi ţar ă din str ăinătate, să beneficieze de sprijinul financiar al unei case defactor, de regulă o bancă, care le creditează în propor ţie de maximum80% din valoarea facturilor, diferenţa urmând să fie primită după încasarea acestora de la importatorii str ăini.

Modalităţile de stingere a obligaţiilor de plată cu străinătatea

impun anumite criterii de selecţie care au în vedere rapiditatea, cos-turile plăţii, siguranţa încasării contravalorii mărfurilor, garanţiile pecare le implică şi încrederea care există între parteneri. Astfel:

− ordinul de plat ă este modalitatea cea mai simplă, ieftină, dar şi riscantă, întrucât există riscul revocării lui de emitent până înmomentul efectuării plăţii;

− incasoul documentar confer ă o oarecare siguranţă, întrucâtdocumentele sunt transmise pe canal bancar. Este relativ ieftin din

punctul de vedere al comisioanelor bancare, dar plata este la latitu-

dinea importatorului, care o poate întârzia foarte mult, sau poate chiar




273

să nu plătească. De aceea, utilizarea sa presupune anumite instrumentede garantare a plăţii sau încredere între parteneri;

− acreditivul documentar prezintă siguranţă pentru toate păr ţile

implicate – exportator, importator, bănci – , dar este cel mai scump din punctul de vedere al comisioanelor, iar formalismul acestuia poateconstitui un impediment;

− compensarea constituie o tehnică utilizată, în special, de fir-mele care nu au disponibil valutar sau, în general, nu au fonduri, şi, înacest scop, cu acordul partenerului, îşi achită obligaţia de plată aimportului efectuat prin export de mărfuri sau servicii în valoare echi-valentă valorii importului.

De asemenea, se pot utiliza şi instrumente de plată şi credit

precum cambia, biletul la ordin sau cecul.În prezent, forma predominantă de stingere a obligaţilor de plată

în comer ţul internaţional este plata prin cont deschis (open account ) – sintagmă utilizat ă în comer ţ ul interna ţ ional şi preluat ă ca atare şi înalte limbi, pentru a desemna o în ţ elegere comercial ă între exportator şi importator prin care ace ştia convin ca plata mărfurilor să se facă după livrarea lor, într-un termen prestabilit, în baza unor rela ţ iidirecte. Plata se efectuează prin dispoziţie de transfer bancar, ordin de

plată etc., fiind un simplu transfer de fonduri din contul importatorului

în contul exportatorului. Rolul băncilor este minor.Cele prezentate reprezintă numai o parte din varietatea produselor

şi serviciilor financiar-bancare oferite de diferite pieţe, dar formează oimagine de ansamblu a problemelor pe care le ridică managementulfinanciar al firmei şi, implicit, marketingul financiar.

10.2. Marketing bancar

10.2.1. Evoluţie, concept, caracteristici

În abordarea marketingului bancar se au în vedere, în prin-cipal, trei aspecte:

– conceptul de marketing ca ştiinţă economică de sine stătătoares-a dezvoltat, grefat, în prima etapă, în sectorul producţiei materiale cainstrument eficient de sporire a vânzărilor şi implicit, cre şterea pro-

fiturilor; – băncile, prin natura activităţii desf ăşurate, fac parte din sectorul

serviciilor . La rândul lor, serviciile ca obiect al comercializării aucaracteristici care le deosebesc fundamental de comercializarea produ-

selor fizice;




274

– serviciile bancare, la rândul lor, comportă anumite particu-larit ăţ i care le deosebesc fundamental de alte tipuri de servicii.

În domeniul bancar, activitatea de marketing a pătruns relativ

mai târziu (1970), comparativ cu alte domenii, în principal, pentru că, prin definiţie, activitatea bancar ă a presupus elemente de confiden-ţialitate şi secret al operaţiunilor şi de aici o reticenţă de a face„publică” activitatea lor. Totodată, potrivit modului în care a evoluatsectorul bancar în majoritatea ţărilor, acesta deţinea un loc aparte,distinct, de alte domenii, ceea ce asigura băncilor o stabilitate a acti-vităţii şi o fidelitate a clientelei. Aşa cum au apărut primele activităţide marketing, acestea puneau accent pe vânzări de produse fizice, iar conexiunea cu serviciile specifice activităţii bancare era opacizată.

O serie de factori, cum sunt cre şterea concuren ţ ei în domeniulfinanciar-bancar; liberalizarea legisla ţ iilor na ţ ionale privind instituţiileabilitate să ofere diferite servicii financiar-bancare; apari ţ ia de insti-tu ţ ii financiare noi care au început să ofere servicii similare celor oferite prin tradiţie de bănci; accentuarea globalizării financiare etc.au condus, după anii 1970-1980, la dezvoltarea teoriei şi practicii îndomeniul marketingului bancar.

Sintetic, marketingul constă în abordarea simultană a trei elemente:

– identificarea nevoilor prezente şi viitoare ale clienţilor; – asigurarea unei oferte de produse şi servicii care să vină înîntâmpinarea acestor nevoi ale clienţilor la momentul potrivit, în locul

potrivit şi la un preţ corespunzător/convenabil; – asigurarea unui profit ofertantului ca urmare a satisfacerii

corespunzătoare a nevoilor clientelei.Deşi definirea are caracter general, ea se aplică deopotrivă bunu-

rilor, produselor şi serviciilor, implicit produselor şi serviciilor bancare,avându-se însă în vedere caracteristicile acestora.

Caracteristicile produselor şi serviciilor bancare surprind atâtelementele specifice sectorului serviciilor în general, cât şi elementestrict legate de activitatea bancar ă.

• Caracteristicile generale ale sectorului serviciilor particularizatela nivelul produselor şi serviciilor bancare privesc:

– caracterul intangibil (intangibilitatea). Un serviciu sau produs bancar – de exemplu, utilizarea unui cont bancar – nu poate fi apreciatfizic (pipăit, mirosit, văzut) şi nici verificat, probat, înainte de a se

proceda la deschiderea sa la o bancă şi, prin utilizare, constatate

avantajele (sau dezavantajele) pe care le prezintă pentru client. În




275

prezentarea produselor bancare, din aceste considerente, se pune ac-centul pe beneficiile şi avantajele pe care le aduc clientului, încrederea,siguranţa şi seriozitatea etc. pe care le prezintă banca în relaţia cu

clientela. În unele cazuri sunt prezentate produse fizice (de exemplu, bunuri de folosinţă îndelungată) care se pot cumpăra cu credite oferitede bancă sau distribuţia reţelei de bancomate, ca ilustrare a accesuluirapid şi la orice or ă pentru retrageri de numerar etc.;

– individualitatea are în vedere faptul că pentru un produs bancar dat – cont bancar, credit bancar etc. – există posibilitateaindividualizării sale corespunzător nevoilor/cerinţelor fiecărui client.Produsul în sine, în principiu, este acelaşi, dar, prin dobândă, termene,operaţiuni corelate, adiacente etc., poate fi adaptat nevoilor fiecăruiclient. Această caracteristică a determinat o permanentă şi puternică diversificare a produselor bancare;

– caracterul inseparabil (inseparabilitatea) al producerii produsului bancar de cel al comercializării. Produsele bancare nu potfi create într-o etapă şi vândute în altă etapă şi de aceea nici nu pot fistocate. Pentru a obţine un produs sau serviciu bancar clientul participă direct, alături de lucr ătorul bancar la toate formalităţile necesare (com-

pletarea de formulare, prezentarea de documentaţie, furnizarea de

informaţii etc.). Astfel, întotdeauna solicitarea şi obţinerea unui produs bancar presupune contactul clientului cu banca, indiferent dacă acestcontact este realizat la ghişeul bancar, prin telefon (telebanking ) sau

prin Internet.Din aceste caracteristici generale derivă şi alte aspecte asociate

serviciilor bancare cum sunt: caracterul lor perisabil , respectiv nuexistă decât atâta timp cât există solicitare pentru ele; varietatea şi

permanenta înnoire a produselor bancare în preocuparea băncilor desatisfacere a nevoilor clientelei; caracterul nestandardizat , prin impli-

carea şi str ădania băncilor de a adapta fiecare produs nevoilor fiecăruiclient etc.• Caracteristicile specifice ale produselor bancare derivă din

„materia primă” care formează obiectul lor, şi anume, banii, averea,economiile, salariul, veniturile etc. clientelei şi, de aici, o suită deimplicaţii psihologice şi comportamentale care le definesc:

– confiden ţ ialitatea are în vedere responsabilitatea băncilor de a păstra secretul operaţiunilor bancare, protecţia şi integritatea fon-durilor depuse de clienţi, controlul strict al accesului la fonduri numai

de persoanele autorizate de client, iar, în unele cazuri, numai de




276

anumiţi lucr ători bancari (pentru unele operaţiuni efectuate în favoareaanumitor clienţi, denumiţi clienţi importanţi);

– profesionalismul se constituie ca o caracteristică aparte, deter-

minată de suspiciunea, reticenţa, în general, a oamenilor de a da cuivaspre păstrare sau administrare banii. Depunând bani la bancă sau ape-lând la servicii bancare, clienţii se aşteaptă ca operaţiunile să fie reali-zate cu profesionalism. Responsabilitatea profesionalismului bancar areîn vedere asigurarea unor operaţiuni de înaltă calitate, efectuate rapid,f ăr ă greşeli sau pierderi financiare, administrarea fondurilor potrivitunor standarde cunoscute sau recunoscute, asigurarea de consultanţă financiar ă în adoptarea unor decizii specifice de către client, asigurareaunei game de servicii corespunzătoare etc.;

– caracteristicile rela ţ iei bancă – client . În principiu, activitatea bancar ă nu poate fi imaginată f ăr ă clienţi. Pozi ţ ia clientului însă înaceastă relaţie stă sub semnul:

• dublei sale calit ăţ i de producător şi consumator de servicii bancare. Utilizarea unui produs sau serviciu bancar presupune participarea directă a clientului la forma finală a acestuia: contul bancar saucreditul bancar sunt produse bancare care sunt „finalizate” numai cu

participarea clientului; rata dobânzii, termenele, facilităţi, comisioaneetc. sunt aspecte care sunt stabilite în urma discuţiilor purtate între

client şi lucr ătorul bancar;• dublei calit ăţ i de ofertant şi client . Prin constituirea de conturi

curente şi de depozit, clienţii, în esenţă, ofer ă băncilor „materia primă” – banii – , pe care acestea le utilizează în desf ăşurarea activităţilor.Fondurile atrase de la clienţi deţin în medie între 50 şi 80% din totalulresurselor utilizate de bănci în activitatea lor. Pentru ca o persoană fizică sau juridică să beneficieze de un produs bancar mai complex,cel mai adesea băncile impun constituirea/deschiderea unui cont ban-car la ele. Această poziţie duală impune băncilor un anumit compor-

tament faţă de clienţi în procesul atragerii şi men ţ inerii acestora. Com portamentul bancar vizează, pe de o parte, creşterea şi diver-sificarea „vânzărilor” de produse şi servicii bancare – ca în orice altdomeniu, iar pe de altă parte, atragerea de cât mai multe fonduri de laclienţi, ca suport al creşterii resurselor ieftine pentru dezvoltareaofertei de produse şi servicii bancare proprii;

• dublei calit ăţ i de beneficiar şi furnizor de informa ţ ii. Atragereaclientelei presupune informarea acesteia despre poziţionarea geografică a băncii, produsele şi serviciile pe care le ofer ă, avantajele utilizării

acestora de către clienţi etc. În acelaşi timp, contactul cu clientela este




277

vital pentru bancă în identificarea şi anticiparea noilor nevoi aleacesteia, a aşteptărilor pe care le are în relaţia cu instituţiile financiar-

bancare. Astfel, fluxul informaţional între cele două entităţi se realizează

permanent în dublu sens, determinând consolidarea şi amplificarearelaţiilor.Luând în considerare specificul relaţiei bancă-client, după 1980,

pozi ţ ia clientului în raport cu banca a devenit tot mai puternică , caurmare a mai multor factori:

– creşterea numărului de instituţii financiar-bancare care ofer ă produse similare. Astfel, clienţii nu mai aleg doar produsul bancar, cialeg şi instituţia de la care îl pot obţine;

– clientela a devenit mai bine informată, îşi cunoaşte şi îşi protejează drepturile în raport cu instituţiile bancare şi este mult mai puţin tolerantă faţă de calitatea slabă a unor servicii bancare;

– relaţiile de fidelitate bancă – client au fost înlocuite tot maimult cu relaţii eficient-contractuale. Clienţii au început să deţină simultan conturi la mai multe bănci, pentru a putea fructifica la fiecare

bancă produsul sau serviciul cel mai avantajos din punctul lor devedere, după cum, totodată, îşi mută fondurile de la o bancă la alta înfuncţie de avantajele de moment ale ratelor de dobândă plătite de

acestea. De asemenea, nu pregetă ca, ad-hoc, să-şi mute fondurile la oaltă bancă, chiar dacă în trecut a fost mulţumit de serviciile bănciiabandonate.

În acest cadru mai larg, dezvoltarea solidă şi sustenabilă aactivităţii unei bănci depinde de abilitatea sa de a crea şi a menţine o

bază cât mai largă de clienţi (mulţumiţi).

10.2.2. Strategii bancare. Planul de marketing

Ca şi în alte domenii, marketingul în spaţiul activităţii bancareimplică adoptarea unor decizii privind:

– produsele şi serviciile bancare care vor fi oferite; – tipul de program promoţional selectat pentru a crea o stare de

conştientizare a clientelei privind avantajele produselor bancare oferite; – preţul solicitat per produs bancar, care trebuie să fie echilibrat

valoric şi acceptabil atât pentru clientelă, cât şi pentru bancă (profit); – sistemul de distribuţie necesar pentru a asigura accesul clien-

ţilor în perioada de timp şi forma în care aceştia o solicită.




278

În principiu, aceste elemente se regăsesc în planul de marketing, care însă întotdeauna se elaborează în conexiune cu planul strategic deansamblu al băncii.

Strategia de marketing bancar reclamă abordarea cu importanţă egală atât a clientelei, cât şi a concurenţei. Elementele care asigur ă reuşita strategiei de marketing în planul (1) cunoa şterii clientelei înseamnă date demografice, motivaţii, nevoi, dorinţe, criterii în deciziile

privind utilizarea serviciilor bancare, iar în (2) cunoa şterea concuren ţ eicompetitorilor înseamnă tipul instituţiilor financiar-bancare, numărul,

punctele tari, punctele slabe, avantaje sustenabile, esenţa competitorilor.Atenţia egală acordată clientelei şi competitorilor rezultă din con-ceptul de mare viabilitate a avantajului competitiv. Nu există două

bănci care să aibă o strategie identică, deşi în activitatea desf ăşurată deacestea se pot identifica întotdeauna unele elemente similare. O stra-tegie în domeniul bancar nu este de succes la infinit pentru că unsucces dobândit cu un produs sau serviciu ofer ă un model – preluatrapid – de băncile concurente sau noii competitori.

În cadrul strategiei, atenţia este concentrată întotdeauna spre:unde doreşte să fie poziţionată banca în viitor şi cum poate obţineaceasta. În general, analiza este realizată în termenii a patru strategii.

1. Strategia liderului costurilor reduse. Se axează pe ideeadobândirii unei poziţii dominante pe piaţa bancar ă în baza costurilor reduse la care ofer ă serviciile bancare. Banca este caracterizată ca uncompetitor cu costuri reduse, care însă, bineînţeles, îşi menţine în ace-laşi timp o marjă de profit.

2. Strategia diferen ţ ierii este destinată să creeze o percepţieunică despre bancă la nivelul clientelei, iar această unicitate devine

baza competiţiei pe piaţa bancar ă.3. Strategia specializării. În cadrul unei pieţe alese, banca îşi

propune să devină competitor numai pe unul (strategie concentrată)sau mai multe segmente aşa-numite segmente ţintă. Aceste strategii pot fi abordate individual (mai rar) sau combinat (mai frecvent).

4. Strategia diversificării presupune intrarea pe o nouă piaţă cuunul sau mai multe produse.

Formularea opţiunilor strategice are la bază analiza pieţei, indus-triei, competitorilor, situaţiei băncii etc., toate din perspectiva identificăriiavantajului competitiv sustenabil şi al nevoilor clientelei. Aceştia dinurmă sunt abordaţi, în general, separat: populaţia – persoane fizice – şi

corporaţiile – persoane juridice.




279

Planul de marketing este un document sau set de documenteelaborat de servicii specializate din bănci cu scopul de a ajuta banca

să vină în întâmpinarea nevoilor clientelei în condi ţ ii de profitabilitate.

Planul nu este rigid, el modificându-se odată cu schimbările care auloc în viaţa economică, financiar ă, bancar ă a competitorilor etc.

În general, cuprinde: strategia conducerii şi ra ţ iunea pentru cares-a optat pentru această strategie; grupul specific sau tipul de client luate în considerare; tipul de produs oferit; metoda de distribu ţ ie a

produsului; personalul băncii (pregătire) care va fi antrenat în activi-tatea de marketing; costul activit ăţ ii de marketing întreprinse, restric ţ iile impuse de piaţă (de exemplu, reglementări).

În baza planului de marketing, a previziunilor care anticipează evoluţia pieţei şi care permanent sunt luate în considerare pentru

perioada de timp pentru care se acţionează (1-3 ani) şi a obiectivelor strategice se elaborează mixul de marketing bancar.

10.2.3. Mixul de marketing bancar

Din acest punct de vedere există patru domenii asupra cărora seimpun decizii la obiect: produsul bancar; pre ţ ul produsului bancar;

pia ţă (locul de distribu ţ ie); promovarea. Aceste patru domenii suntabordate ca un tot, integrat sub semnul: întâmpinarea nevoilor clientelei în condi ţ ii de profitabilitate pentru bancă. Dacă produsuleste ales greşit şi neadecvat cerinţelor sau nu este disponibil a fi oferitla locul potrivit sau momentul optim, întâlnirea cu clientul şi nevoilesale nu se va realiza. Dacă preţul este stabilit greşit, banca nu poaterealiza profit (preţ mic) sau clienţii nu apelează la acest serviciu (preţ mare), cu acelaşi efect asupra profitabilităţii acţiunii. Cele patru aspecte,în practică, nu pot fi abordate separat, ci trebuie permanent corelate.

1. Produs bancar. Serviciu bancar. În contextul activităţii bancare, termenul de produs nu desemnează un obiect sau bun fizic,ci un serviciu oferit de bancă. În acelaşi timp, multe servicii bancarenu există exclusiv prin ele însele, ci presupun şi anticipează o suc-cesiune logică şi înl ăn ţ uit ă de servicii. Această abordare a determinatfolosirea termenului de produs bancar pentru a defini un ansamblucoerent de servicii bancare polarizate unui domeniu dat . De exemplu,un cec sau un card este un serviciu oferit de bancă, dar care nu poate fivândut în sine, ca un formular din hârtie sau plastic, pentru că utilizarea

sa presupune deschiderea şi existenţa unui cont bancar, alimentarea




280

acestui cont cu disponibil – prin depunerea de numerar, transfer defonduri din alte conturi sau acordarea unui credit în descoperit de contde bancă – , calculul unor dobânzi pentru soldul existent în cont,

comisioane pentru retrageri sau transferuri etc.Termenul de serviciu bancar este asociat cel mai adesea unei

opera ţ iuni colaterale produsului bancar (de exemplu, retragere denumerar, produsul fiind contul bancar) sau colateral activit ăţ ii ban-care (vânzarea contra comision a cecurilor de călătorie, efectuarea deoperaţiuni specifice caselor de schimb valutar etc., servicii bancare lacare poate apela orice persoană, f ăr ă a exista între bancă şi acestea orelaţie stabilă, bazată, de exemplu, pe relaţia de cont bancar).

În termeni generali, se disting cinci domenii de grupare a pro-duselor bancare:

• operaţiuni cu numerar;• plăţi şi transfer de fonduri;• creditare;• investiţii financiare;• asistenţă/consultanţă financiar ă.Unele produse, în mod clar, pot fi încadrate într-unul dintre

domeniile considerate mai sus. Altele pot include simultan câteva

domenii (de exemplu, creditul în descoperit de cont presupune: contcurent, creditare, transfer de fonduri).Marketingul asociat produsului bancar din punctul de vedere al

asigur ării unei eficienţe sporite vizează două aspecte: – produsul bancar ales ( ţ int ă ) spre a fi oferit. Este de dorit să

implice cât mai multe operaţiuni/servicii adiţionale, adiacente. Pentruun produs dat se pot constitui posibile pachete de operaţiuni/serviciiconexe care, ulterior achiziţiei sale, să extindă dependenţa clientuluide produsul respectiv şi, implicit, să constituie o potenţială cale de

permanentizare a relaţiei bancă – client; – identificarea avantajului de bază şi distinctiv al produsului

bancar- ţ int ă, cu scopul modificării percepţiei clientului despre pro-dusul bancar în sine. De exemplu, cum toate băncile deschid clienţilor conturi, ce avantaj, element distinctiv ofer ă contul bancar deschis de o

bancă dată faţă de alte bănci: pentru a modifica percepţia clienţilor şia-i determina să prefere deschiderea contului la aceasta? În acest sens,

pot fi f ăcute exemplificări de genul: banca este mai sigur ă, păstrează

în siguranţă fondurile, bonifică dobânzi mai mari etc.




281

Decizia privind produsul bancar ales are loc la nivelul condu-cerii centrale a băncii, dar nu poate fi disociată de calitatea produsului în sine şi a personalului bancar care îl prezintă efectiv clientelei

(transfer de fonduri operat cu o zi întârziere faţă de alte bănci, per-sonal bancar necuviincios, indolent etc.).

2. Preţul produsului bancar îmbracă , în principal, formadobânzilor, comisioanelor fixe şi variabile. Comparativ cu ramurile

producţiei materiale, stabilirea preţului produselor bancare este un proces mult mai complicat, dificultatea rezultând din evaluareacosturilor pe care le implică serviciile bancare care nu pot fi apreciatedecât după ce clienţii încep să le utilizeze. În principiu, evaluareacosturilor serviciilor bancare nu este o problemă similar ă calculaţieicosturilor din alte domenii materiale. Decizia stabilirii preţului produ-selor bancare este influenţată de un număr important de al ţ i factori decât cei legaţi de operare, printre care pot fi enumeraţi:

• rela ţ ia bancă-client are ca obiectiv creşterea vânzărilor încontextul permanetizării (strângerii) legăturii cu clientela băncii. Pen-tru clienţii care vin cu întreaga familie ca să apeleze la serviciileaceleiaşi bănci, banca poate considera că este important să menţină legătura cu familia respectivă şi, în consecinţă, să ofere serviciile la

preţuri mai reduse. Banca poate promova la nivel general o politică de preţuri mai reduse pentru clienţii care, în mod permanent, apelează simultan la două-trei servicii decât în cazul în care aceste servicii suntutilizate separat;

• oferta special ă are ca obiectiv încurajarea utilizării unuianumit serviciu/produs bancar pentru care se poate stabili un preţ maimic decât în mod uzual. De exemplu, un credit ipotecar acordat pentrucumpărarea unei case, în primul an de creditare se poate oferi la o rată a dobânzii mai joasă;

• atitudinea clientului are ca obiectiv modificarea atitudiniiclienţilor faţă de o practică dată sau faţă de un anumit produs bancar.De exemplu, pot fi practicate comisioane mai reduse pentru plăţileefectuate prin sisteme automate (bancomat, ATM, carduri etc.), cuscopul de a încuraja noile tehnologii;

• cota din pia ţ a bancar ă. Băncile pot proceda la modificarea deansamblu a preţurilor produselor bancare pentru a atinge un obiectiv,cum ar fi: cota de piaţă deţinută de bancă în general, cota deţinută

relativ la unul sau mai multe produse, un anumit nivel al profitului. În




282

acest context, se pot scumpi preţurile la unele produse bancare, iar laaltele să fie reduse semnificativ etc. În cazul produselor complet noi,stabilirea preţului este foarte dificilă şi de aceea, cel mai adesea, în

timp, după utilizarea lor de clienţi se fac corecţii. Există diferiteabordări referitor la preţul produselor bancare:

a. Metoda pre ţ plus profit . Este cea mai simplă metodă. Secalculează costul serviciilor la care se adaugă o sumă reprezentând

profitul. Punctul slab al acestei metode este determinat de faptul că stabilirea costului depinde de volumul vânzării – un anumit cost este

pentru 1.000 de clienţi (mai mare) şi un altul pentru 100.000 (maimic). Decizia iniţială se ia înainte ca serviciul să fie cunoscut şiutilizat de clienţi şi, drept urmare, apare necesitatea corecţiilor.

b. Metoda pre ţ ului special pentru clienţi speciali. Obiectivulacestei politici este de a atrage clienţii care nu sunt sensibili, în modspecial, la preţ, dar sunt sensibili la calitatea înaltă a serviciilor. Prin

preţul înalt se creează imaginea unei oferte de servicii de înaltă calitate. Rentabilitatea realizată la început permite ulterior o reducerea preţurilor şi generalizarea utilizării produselor şi la alţi clienţi, în

baza imaginii iniţial create.c. Metoda pre ţ ului de penetrare are în vedere stabilirea unui preţ

cât mai redus pentru atragerea unui număr cât mai mare de clienţi, cuscopul de a acoperi cât mai rapid un anumit segment de piaţă. Dacă pe piaţa bancar ă există o cerere mare pentru un anumit produs, preţul de penetrare poate fi înalt, asemănător celui pentru clienţii speciali.Profitul poate fi îmbunătăţit mai târziu prin majorarea preţului stabilitiniţial jos, când alte servicii vor fi vândute unor noi consumatori.

d. Metoda pre ţ ului evaluat este utilizată în cazul lansării unui produs nou în baza unei scheme pilot sau de evaluare, obiectivul fiindde a identifica modul în care clientela percepe şi apreciază noul

serviciu. Dacă preţul este prea scăzut are loc abandonarea produsuluisau se încearcă reducerea costurilor de vânzare-operare.

Deciziile cu privire la preţul produselor bancare se iau la nivelulsuperior al conducerii băncii. În general, în politica de preţ a băncilor este foarte importantă identificarea unor preţuri foarte scăzute sauchiar cu pierderi la unele produse, dar care se justifică prin rolul desuport pe care îl au pentru vânzarea altor produse mult mai profitabile.

3. Locul vânzării produselor bancare. Distribuţia produselor bancare presupune abordarea corelată a factorului timp şi loc. Pentruunele produse, factorul timp este esenţial (de exemplu, retrageri de




283

numerar oricând de la bancomat, comparativ cu retragerile de laghişeu care pot avea loc numai între anumite ore de lucru ale băncii).Pentru alte produse, factorul loc este important (de exemplu, obţinerea

unei poliţe de asigurare a casei în acelaşi loc cu creditul ipotecar).Distribuţia produselor bancare a cunoscut profunde schimbări.

Succesiv, distribuţia s-a realizat şi se realizează prin: sucursalele şifilialele teritoriale; bancomate, ATM, banca prin telefon şi banca prinInternet, discutându-se tot mai frecvent despre e-banking .

4. Promovarea are ca obiectiv central conştientizarea clienţilor actuali ai băncii şi cei potenţiali cu privire la avantajele oferite de

produsele bancare şi utilizarea într-o măsur ă tot mai mare a acestora.Promovarea, cel mai adesea, este abordată pe două componente:

reclama şi promovarea propriu-zisă. Reclama abordează informareaclientelei (prezente sau potenţiale) la un nivel general (de exemplu,„Banca de care aveţi nevoie”), putând merge gradual până la reclamă de produse (de exemplu, „Este momentul să cumpăraţi certificate dedepozit de la banca noastr ă”). Reclama se realizează în presă, prinradio, televiziune, poştă etc., la nivelul întregii ţări, zonal/local, undeexistă sucursale, filiale. Reclama este forma promoţională pentru care

băncile cheltuiesc cele mai mari sume.

Promovarea propriu-zisă poate îmbr ăca cele mai variate forme:oferta de cadouri cu prilejul cumpăr ării noului produs bancar; afişajulla sediile băncii în care sunt prezentate produsele bancare şi caracte-risticile acestora; schemele stimulative pentru personalul bancar carevinde cele mai multe produse noi etc.

10.3. Servicii bancare electronice. Implica ţ ii asupra activit ăţ ii bancare şi rela ţ iei bancă – client

În ultimii ani, o influenţă puternică asupra activităţii bancare şiraporturilor bancă-client a avut-o şi continuă s-o aibă cu o amploaredin ce în ce mai mare tehnologia modernă. Impactul tehnologic asupraactivităţii bancare îmbracă mai multe forme, care variază de la înnoirea şiinovarea gamei produselor şi serviciilor bancare, până la dezvoltareaunor canale alternative de distribuţie a serviciilor şi de comunicare cuclienţii. De asemenea, o amprentă vizibilă se regăseşte şi asupra relaţieicu clientela, asupra raporturilor dintre bancă şi clienţi, care, în unelecazuri, ca urmare a posibilităţii accesării serviciilor bancare de la

distanţă, devin din ce în ce mai puţin personalizate.




284

Un prim pas în creşterea flexibilităţii reţelei bancare teritorialel-a constituit instalarea unor ghi şee puternic informatizate în afara sediilor bancare clasice. Acestea erau amplasate în locuri intens frec-

ventate de clienţi, ca de exemplu, marile magazine sau centre comer-ciale. Prin intermediul lor, clienţii aveau posibilitatea să efectuezeunele operaţiuni curente, cum ar fi retrageri de numerar pentruachiziţionarea de bunuri şi servicii, obţinerea de date privind conturile

bancare, depuneri de numerar, schimburi valutare etc.Ulterior, automatele bancare (bancomatele) au adus clienţilor un

plus de independenţă faţă de sediile bancare şi orarul de funcţionare al băncilor, oferindu-le oportunitatea să-şi cunoască soldul şi să retragă numerar prin intermediul cardului din afara sediilor bancare, în oricezi şi la orice or ă. Mai mult chiar, POS -urile ( Electronic Funds Transfer at Point of Sale) au permis clienţilor să efectueze cumpăr ături în diverselocuri (supermagazine, restaurante, hoteluri etc.) f ăr ă utilizarea denumerar, prin intermediul cardurilor. Transferul fondurilor la loculvânzării, respectiv debitarea contului clientului şi creditarea contuluicomerciantului, se realizează electronic, pe baza unei convenţii prealabileexistente între bancă şi comerciant.

O nouă etapă în prestarea serviciilor bancare prin canale de

distribuţie la distanţă a constituit-o recurgerea la sistemele informatice prin utilizarea calculatorului şi telefonului mobil . În principiu, calcu-latorului şi telefonului mobil le sunt asociate trei tipuri de serviciibancare electronice la distanţă:

− home banking ;− Internet banking ;− mobile banking .În termeni generali, aceste servicii permit clienţilor utilizatori să

efectueze o serie de operaţiuni f ăr ă a mai fi obligaţi să se deplaseze la

sediile bancare, fiind necesare doar un calculator conectat la Internetsau dotat cu o aplicaţie specială, respectiv un telefon mobil.Serviciile home banking presupun instalarea de către banca

furnizoare a unor aplicaţii software în computerele aflate la sediulclientului beneficiar. Aceste aplicaţii permit clienţilor persoane fiziceşi juridice să beneficieze de diferite servicii bancare 24 de ore pe zi,7 zile pe să ptămână (ordonarea de plăţi atât pe plan intern, cât şi înstr ăinătate, constituirea sau lichidarea de depozite, consultarea con-turilor, obţinerea de informaţii privind cursul valutar etc.). Pentru client,

principalul inconvenient al serviciului home banking îl constituie




285

necesitatea oper ării de la propriul sediu (de unde şi cuvântul „home”din denumire, care în traducere din engleză înseamnă „acasă”).

Surmontarea acestui dezavantaj s-a realizat prin lansarea servi-

ciilor Internet banking , care au conferit clienţilor o mai mare mobilitate,accesarea putându-se realiza oricând şi de oriunde, prin intermediuloricărui computer conectat la Internet. Spre deosebire de serviciilehome banking , utilizatorul nu mai este dependent de propriile sedii,ceea ce, pe lângă mobilitate, înseamnă şi confort, iar, uneori, şi eco-nomie de timp.

În România, prin utilizarea serviciilor de Internet banking atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice pot efectua mai multetipuri de opera ţ iuni, între care cele mai frecvente sunt:

• consultarea soldului conturilor bancare;• constituirea şi/sau lichidarea de depozite;• realizarea de transferuri între conturile proprii în vederea

creşterii lichidităţii şi îmbunătăţirii eficienţei acestora;• vizualizarea istoricului tranzacţiilor realizate pe o anumită

perioadă de timp;• ordonarea de plăţi în favoarea beneficiarilor interni şi/sau

externi (atât în monedă naţională, cât şi în monedă str ăină);• efectuarea de schimburi valutare;• plata diferiţilor furnizori de utilităţi (energie electrică, gaz,

apă, întreţinere, telefonie fixă, telefonie mobilă etc.);• plata taxelor şi impozitelor.În ţările occidentale dezvoltate, serviciile bancare oferite prin

Internet cuprind o gamă mai amplă de operaţiuni, care includ, deexemplu, şi încheierea de asigur ări de viaţă sau efectuarea de tran-zacţii bursiere.

Pentru a avea acces la serviciul de Internet banking al unei bănci, clientul trebuie să deţină cel puţin un cont curent la banca res- pectivă şi să semneze un contract de activare/utilizare a serviciului de Internet banking .

Serviciul de Internet banking ofer ă clienţilor utilizatori avantaje,cum ar fi:

• datorită faptului că nu mai este necesar să se deplaseze laghişeele bancare, clien ţ ii pot să economisească timp. Avan-tajul este cu atât mai evident în marile aglomer ări urbane,

unde traficul este intens, iar distanţele sunt mari;




286

• aşa cum s-a subliniat anterior, pentru a efectua operaţiuniledorite, clientul nu mai este dependent de o locaţie anume, cumar fi propriul sediu, bucurându-se de o mare mobilitate, în

sensul că serviciul este disponibil prin intermediul oricăruicomputer conectat la Internet. Această caracteristică estefoarte importantă mai ales pentru oamenii de afaceri, care potsă efectueze tranzacţii şi atunci când sunt în diferite deplasări;

• serviciul Internet banking este disponibil în orice moment, 24de ore pe zi, 7 zile pe să ptămână, accesul fiind on-line, ceeace îi confer ă o mai mare comoditate;

• în general, costurile asociate operaţiunilor derulate prin Internetsunt mai mici decât comisioanele percepute la ghişeele ban-care (cu 25-50%).

Din punctul de vedere al băncilor, serviciile pe Internet suntavantajoase deoarece le permit diminuarea cheltuielilor legate de reţeauateritorială de sucursale şi agenţii şi a cheltuielilor cu personalul. Chiar dacă iniţial băncile trebuie să investească sume importante pentruinstalarea platformei de Internet banking, totuşi, pe termen mediu şilung, aceste sume sunt amortizate, iar băncile, pe măsura creşteriinumărului utilizatorilor şi valorilor tranzacţionate, obţin profituri.

Mobile banking este un serviciu bancar electronic care permiteefectuarea de opera ţ iuni bancare prin intermediul telefonului mobil. Clienţii utilizatori pot dispune operaţiuni şi obţine o serie de informaţiifinanciar-bancare doar prin intermediul telefonului mobil, f ăr ă a mai finecesar computerul. În ţara noastr ă, printre cele mai frecvente opera-ţiuni asociate serviciului de mobile banking se număr ă:

• primirea de informaţii on-line (chiar din momentul solicitării) privind soldul conturilor;

• realizarea de plăţi;• transferul unor sume de bani între propriile conturi;• efectuarea de schimburi valutare;• obţinerea de informaţii privind cursurile valutare, nivelul

ratelor dobânzii, dispunerea teritorială a sucursalelor sau ban-comatelor băncii respective etc.

Beneficiarii serviciului de mobile banking pot fi atât persoanefizice, cât şi persoane juridice, care sunt utilizatori ai reţelelor detelefonie mobilă. În plus, aceştia trebuie să aibă conturi deschise (sausă fie posesori de carduri) şi să încheie contracte cu banca pentru

activarea serviciului de mobile banking . În România, primul serviciu




287

de mobile banking a fost lansat în 2001 de Connex împreună cu BancaComercială Română (serviciul Mobile Banking BCR).

Se impune a fi menţionat şi faptul că, pe lângă avantajele pe care

le au, serviciile bancare electronice incumbă un nou tip de risc,respectiv riscul de securitate a tranzac ţ iilor , care, în cazul operaţiunilor bancare clasice, la ghişeu, nu este prezent. Acest risc poate îmbr ăcamai multe forme, cum ar fi pierderile care s-ar înregistra ca urmare aasigur ării defectuoase a confidenţialităţii tranzacţiilor, integrităţii datelor,autentificării păr ţilor implicate. În scopul limitării acestui inconvenient,

băncile au efectuat investiţii uriaşe pentru dezvoltarea de sistemeinformatice performante şi securizate, menite să asigure un grad sporitde protecţie tranzacţiilor realizate prin serviciile electronice.

În ţara noastr ă, pentru a emite instrumente de plată cu acces ladistanţă, băncile comerciale trebuie să primească o autorizaţie de laBanca Naţională a României (BNR). Ca să acorde această autorizaţie,BNR impune băncilor comerciale să obţină, în prealabil, un aviztehnic de la Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor (MTCI), care să certifice securitatea sistemului informatic al băncii.

Pe piaţa românească, primele servicii bancare electronice au fostintroduse în 1995 de ING Bank. După un start timid, aceste servicii auînceput să se dezvolte mai ales după anul 2000. În prezent, în România,

atât numărul utilizatorilor de servicii bancare electronice, cât şivaloarea tranzacţiilor sunt în creştere. Aceasta se datorează eforturilor investiţionale şi de marketing realizate de majoritatea băncilor dinsistem, dar şi creşterii încrederii utilizatorilor şi conştientizării de cătreaceştia a avantajelor pe care le prezintă instrumentele de plată la dis-tanţă. Pe viitor, se prevede dezvoltarea în continuare a serviciilor

bancare electronice, mai ales a Internet banking -ului (pentru persoa-nele juridice), piaţa românească fiind în întârziere comparativ cu alte

pieţe bancare, dar prezentând un important potenţial de creştere.

CONCEPTE-CHEIE

• cash flow• plan de marketing • strategie de marketing • mixul de marketing bancar • produs bancar • serviciu bancar • pre ţ ul produselor bancare

• distribu ţ ia produselor bancare• promovarea produselor bancare• servicii bancare electronice• home banking • Internet banking • mobile banking




288



1. În gestionarea lichidităţii pe termen scurt, de regulă este utilizatfluxul de numerar, denumit şi cash flow, ca document în care suntevidenţiate în ordinea apariţiei şi scadenţei, pe date calendaristice,intr ările de fonduri şi ieşirile de fonduri ale firmei.

2. Printre posibilităţile de acoperire a nevoilor de finanţare pe termenscurt ale unei firme se număr ă şi depozitele la termen constituiteanterior şi vânzarea titlurilor pe termen scurt cumpărate într-o

perioadă anterioar ă.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:3. Nevoile unei firme de fonduri pe termen mediu şi lung pot fi acoperite prin:

(1) credite bancare pe termen mediu;(2) credite de scont;(3) credite în descoperit de cont;(4) finanţare prin leasing;(5) emiterea de acţiuni;(6) emiterea de obligaţiuni.

a) (1)+(2)+(4)+(6); b) (2)+(3)+(4)+(5);c) (1)+(4)+(5)+(6).

4. Caracteristicile specifice produselor şi serviciilor bancare compa-rativ cu caracteristicile generale ale serviciilor sunt:

(1) caracterul intangibil;(2) materia primă a serviciilor – banii;(3) individualitatea;

(4) confidenţialitatea;(5) caracterul inseparabil;(6) profesionalismul;(7) caracteristicile relaţiei bancă – client.a) (2)+(4)+(6)+(7);

b) (1)+(4)+(5)+(7);c) (2)+(3)+(6)+(7).

5. Responsabilitatea profesionalismului bancar se refer ă la:

(1) operaţiuni bancare de calitate;




289

(2) efectuarea rapidă a operaţiunilor f ăr ă greşeli sau pierderi;(3) administrarea fondurilor potrivit standardelor;(4) păstrarea banilor în tezaure;

(5) secretul bancar şi confidenţialitatea operaţiunilor.a) (1)+(2)+(3);

b) (2)+(4)+(5);c) (1)+(4)+(5).

6. Distribuţia produselor bancare se realizează:a) direct, prin accesul clientelei la ghişeele bancare;

b) ATM – bancomate;c) prin facilităţi electronice – telefon, computer personal, Internet;d) toate trei.

7. Preţul produselor bancare îmbracă forma:a) profitului calculat şi adăugat costului fiecărui produs sau ser-

viciu bancar; b) comisioanelor percepute de bancă pentru fiecare operaţiune;c) dobânzilor încasate pentru creditele acordate;d) comisioanelor şi dobânzilor specifice aplicate operaţiunilor

efectuate în favoarea clientelei.

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i

8. Managementul financiar la nivelul oricărei firme cuprinde toateactivităţile destinate să asigure ………… şi ………… fondurilor încondiţii de…………..

9. Fondurile disponibile a fi utilizate într-un viitor mai îndepărtat decătre o firmă pot fi fructificate prin plasarea lor:

i) ………………….ii) ………………….

iii) ………………….iv) ………………….

R ăspunsuri: 1. (adevărat); 2. (adevărat); 3. (c); 4. (a); 5. (a); 6. (d);7. (d); 8. (obţinerea, utilizarea, eficienţă); 9. (i – în conturi bancare latermen; ii – cumpărarea de titluri guvernamentale; iii – cumpărarea deunităţi de valoare; iv – cumpărarea de acţiuni/obligaţiuni).




290


1. Obiectivele managementului şi marketingului financiar la nivelul

unei firme.2. Criterii de abordare a operaţiunilor asociate fondurilor disponibilesau nevoilor de fonduri ale firmei.

3. Particularităţi în managementul financiar al firmei privind disponi- bilităţile şi nevoile de fonduri exprimate în valute str ăine.

4. Modalităţi de stingere a obligaţiilor de plată cu str ăinătatea.5. Factorii determinanţi ai apariţiei şi dezvoltării marketingului bancar.6. Strategii de marketing bancar.7. Rolul şi conţinutul planului de marketing bancar.

8. Caracteristici şi particularităţi ale produselor şi serviciilor bancare.9. Preţul produselor şi serviciilor bancare.10. Promovarea în sectorul bancar.11. Politici privind distribuţia produselor şi serviciilor bancare.12. Impactul tehnologiei asupra distribuţiei în sectorul bancar. Canale

alternative de distribuţie.13. Servicii bancare electronice: home banking, Internet banking, mobile

banking .14. Rolul marketingului în cadrul activităţii desf ăşurate de băncile din

ţara noastr ă.




291

11. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE. REZERVA

MONETAR Ă ŞI LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

11.1. Balanţa de plăţi externe – criterii metodologice, structurastandard, balanţa creanţelor şi angajamentelor

11.2. Datoria externă – abordare conceptuală 11.3. Rezerva monetară internaţională 11.4. Lichiditatea internaţională 11.5. Evoluţii ale balanţei de plăţi şi poziţiei investiţionale

internaţionale a României

11.1. Balan ţ a de pl ăţ i externe – criterii metodologice, structurastandard, balan ţ a crean ţ elor şi angajamentelor

Relaţiile de natur ă comercială, necomercială şi financiar ă pecare o ţar ă le dezvoltă cu alte ţări se materializează în tranzacţiimateriale asociate economiei reale, când este vorba de mişcarea măr-

furilor sau serviciilor dintr-o ţar ă în alta, şi financiare, când are loctransferul de fonduri, de bani dintr-o ţar ă în alta. Totalitatea acestor tranzacţii sunt cuprinse în balanţa de plăţi şi, după caz, pot apărea ca oresursă sau o cheltuială valutar ă.

Balanţa de plăţi externe este un document sintetic, în care sunt cuprinse totalitatea pl ăţ ilor şi încasărilor decurgând din tranzac ţ iicomerciale, necomerciale şi financiare ale unei ţări cu restul ţărilor lumii, pe o perioad ă determinat ă de timp, de regul ă , un an.

Atât structura balanţei de plăţi, cât şi modul de grupare a tran-zacţiilor şi chiar includerea sau neincluderea lor în balanţă erau foartediverse până la Primul R ăzboi Mondial. Prima încercare de unifor-mizare la nivel internaţional a structurii balanţei de plăţi întocmite destatele lumii s-a realizat în 1922, la recomandarea şi sub conducereaLigii naţiunilor. Preocupările în acest sens au continuat, astfel încât, în

prezent, Fondul Monetar Internaţional a întocmit un model al balanţeide plăţi pe care îl recomandă ţărilor membre spre uzul general, iar acestea comunică Fondului structura balanţei lor de plăţi, utilizând

modelul recomandat.




292

Criteriul ales de FMI privind includerea în balanţă a uneitranzacţii cu mărfuri sau servicii este cel al transferului propriet ăţ ii în perioada pentru care se întocmeşte balanţa, respectiv al schimbării

propriet ăţ ii interna ţ ionale, adică anul când a avut loc actul de vân-zare/cumpărare internaţională. În balanţă sunt cuprinse toate tranzacţiilecomerciale, necomerciale şi financiare care au loc în anul respectiv,indiferent dacă plata sau încasarea au loc în acela şi an. Preţurile lacare se înregistrează exporturile şi importurile sunt pre ţ uri FOB sau

franco-frontier ă ţ ara exportatoare.Evidenţierea încasărilor şi plăţilor în balanţă se realizează atât în

formă sintetică (pe total), cât şi pe ţări sau grupe de ţări. Balanţa de plăţi se întocmeşte în moned ă na ţ ional ă, iar pentru statistici interna-

ţionale, în dolari SUA, euro sau DST (în baza cursurilor de piaţă, dereferinţă sau, după caz, reprezentative). Atât pe capitole, cât şi pe sub-capitole sau poziţii, fiecare ţar ă urmăreşte asigurarea echilibrului între

plăţile (ieşirile) şi încasările (intr ările) valutare. Balanţele de plăţi carese dau publicităţii sunt balanţe executate, reflectând situaţia la 31 de-cembrie a anului respectiv.

Balanţa de plăţi, potrivit metodologiei FMI, cuprinde următoarelecapitole: contul curent, contul de capital, contul financiar, la care seadaugă contul erori şi omisiuni; fiecare capitol are mai multe subcapitole1:

I. CONTUL CURENT

A. Bunuri şi servicii − bunuri− servicii

B. Venituri− din muncă − din investiţii directe− din investiţii de portofoliu− din alte investiţii de capital (dobânzi)

C. Transferuri curente− administraţie publică − alte sectoare

II. CONTUL DE CAPITAL − transferuri de capital− achiziţionarea/vânzarea de active nemateriale-nefinanciare

__________________ 1 IMF – Balance of payments Manual , April 2004.




293

III. CONTUL FINANCIAR − investiţii directe− investiţii de portofoliu− alte investiţii de capital (credite externe, împrumuturi FMI)− conturi în tranzit− conturi de cliring/barter − active de rezervă (aur, DST, devize convertibile, poziţii de

rezervă la FMI)

IV. ERORI ŞI OMISIUNI

Contul curent include: – balan ţ a comercial ă (încasări din export, plăţi pentru import); – balan ţ a serviciilor (plăţi şi încasări privind turismul, transpor-

turile, asigur ările internaţionale, întreţinerea reprezentanţelor diplo-matice etc.);

– balan ţ a veniturilor (dobânzi şi dividende aferente capitalurilor împrumutate sau luate cu împrumut, venituri din muncă sau din dreptulde proprietate intelectuală);

– balan ţ a transferurilor unilaterale (transferuri unilaterale, donaţiile publice sau private).

• Balanţa comercială, pentru majoritatea ţărilor lumii, este parteacea mai importantă a contului curent. Aici sunt eviden ţ iate numai ope-ra ţ iunile comerciale, reflectându-se volumul valoric al exporturilor şiimporturilor unei ţări pe parcurs de un an, indiferent dacă sunt cu

plata imediat sau pe credit.Pentru multe ţări, încasările din export reprezintă principala

sursă de fonduri valutare. În situaţia în care încasările din export sunt mai mari decât plăţile pentru import, balanţa comercială este exce-dentar ă sau activă. Excedentul poate fi utilizat pentru acoperirea defi-

citului la alte poziţii din balanţă (de exemplu, rambursarea unor împrumuturi externe), efectuarea de plasamente directe sau de porto-foliu în str ăinătate sau majorarea rezervei valutare. Dacă valoarea

plăţilor pentru import este mai mare decât încasările din export, balanţa economică este deficitar ă sau pasivă. Deficitul se acoper ă dinexcedentele realizate la alte poziţii (de exemplu, transporturi interna-ţionale sau turism internaţional), din credite externe sau din rezervavalutar ă (micşorarea rezervei). Excedentul comercial, în general, reflectă mărfuri cantitativ şi calitativ solicitate pe piaţa externă, competitive, osituaţie bună în domeniul producţiei şi comercializării mărfurilor etc.,




294

dar poate reflecta şi reducerea mărfurilor destinate pieţei interne saudiminuarea drastică a importurilor. Deficitul comercial, mai ales dacă este înregistrat prelungit pe mai mulţi ani, reflectă lipsa unor mărfuri

competitive, o situaţie economică deteriorată, productivitate redusă,structuri sortimentale nesolicitate pe piaţa externă sau nechibzuinţă în

politica importurilor.• Balanţa serviciilor grupează încasările şi pl ăţ ile în valut ă din

opera ţ iuni care nu implică schimb de marf ă. Se cuvin subliniate câteva poziţii: turism, transporturi, asigur ări internaţionale.

La poziţia turism interna ţ ional sunt evidenţiate încasările rezultatedin prestaţiile turistice pe teritoriul naţional în favoarea turiştilor str ăini. Sunt ţări, precum Grecia, Spania, Elveţia etc., în care venituriledin turism deţin o pondere remarcabilă în contul curent. La plăţi suntevidenţiate cheltuielile în valută efectuate de cetăţenii unei ţări carevizitează, în scop turistic, alte ţări, reclama turistică în str ăinătate,închirieri de avioane pentru turişti etc. Deseori, gruparea acestor

posturi este întâlnită sub denumirea balan ţ a turistică.La poziţia transport interna ţ ional şi asigur ări interna ţ ionale

sunt cuprinse plăţile şi încasările generate de transportul şi asigurareamărfurilor în trafic internaţional, călători, bagaje, tranzitul de mărfuri

pe teritoriul ţării sau al altor ţări, exploatarea mijloacelor de transportîn trafic internaţional etc. În cazul în care o ţar ă nu dispune de mij-loace de transport suficiente, apelează la companii str ăine, plătind

pentru acest serviciu. Există ţări, denumite „căr ăuşii lumii”, care, înspecial în domeniul transportului maritim, realizează venituri impor-tante: Grecia, Japonia, Panama, Liberia etc. În cazul în care încasăriledin operaţiuni necomerciale sunt mai mari decât plăţile pentru opera-ţiuni necomerciale, balanţa serviciilor are sold excedentar sau activ şireflectă potenţialul ţării, de regulă, într-un domeniu – turism, trans-

porturi, asigur ări internaţionale etc. – sau o politică restrictivă privind plăţile în acest domeniu către str ăinătate. În cazul în care plăţiledepăşesc încasările, balanţa serviciilor este deficitar ă , pasivă , ceea ce

poate reflecta o situaţie precar ă în turism, lipsa mijloacelor de transport proprii care să asigure transportul de mărfuri şi călători, dobânzi şicomisioane bancare mari aferente creditelor în curs de rambursare etc.

• Balanţa veniturilor cuprinde încasările şi pl ăţ ile de dobânzi şi dividende aferente capitalurilor împrumutate sau luate cu împru-mut, veniturile din muncă sau din dreptul de proprietate intelectual ă.

La postul venituri din muncă sunt înregistrate salariile trimise în ţar ă




295

de for ţa de muncă ce lucrează în str ăinătate, respectiv salariile plătitefor ţei de muncă din str ăinătate care lucrează pe teritoriul naţional.Veniturile şi cheltuielile din investiţiile de capital la încasări reflectă

profitul şi dividendele încasate din investiţii directe efectuate în str ăi-nătate, iar la ie şiri, profitul şi dividendele plătite pentru investiţii directeefectuate în ţara respectivă şi nereinvestite. Tot aici sunt reflectatedobânzile şi comisioanele la creditele externe, care sunt o plată, ieşiri defonduri asociate creditelor externe anterior primite de ţara respectivă şiîncasări de dobânzi şi comisioane pentru creditele acordate anterior deţara respectivă altor ţări. Acest post, din punct de vedere al mişcăriifondurilor, este legat de contul capital şi financiar.

Contul financiar cuprinde, în principal, intr ările şi ieşirile defonduri privind: investiţiile directe, investiţiile de portofoliu, alteinvestiţii de capital (credite externe, împrumuturi FMI, depozite etc.),mişcarea activelor de rezervă.

• Investi ţ iile str ăine directe, potrivit FMI, sunt o categorie ainvestiţiilor internaţionale al căror obiectiv prezintă un interes durabil,

pentru rezidentul unei ţări (investitorul str ăin) într-o întreprindere(beneficiara investiţiei) localizată în economia altei ţări decât cea ainvestitorului. Interesul durabil ca termen asociat investiţiilor directe,

implică şi subliniază existenţa unor relaţii pe termen lung. O astfel derelaţie este creată atunci când investitorul str ăin deţine cel puţin 10%din acţiunile sau puterea de vot în întreprinderea beneficiar ă ainvestiţiei (acest procent difer ă de la ţar ă la ţar ă).

Fluxurile financiare asociate investiţiilor directe şi reflectate în balanţa de plăţi sunt:

– ac ţ iuni/participare şi se refer ă la fondurile investite în sucursale,toate acţiunile deţinute în cadrul subsidiarelor/filialelor şi a altor entităţiasociate, alte forme de contribuţii la capital;

– reinvestirea veniturilor constă în acea parte a câştigurilor investitorului direct – propor ţional cu participarea sa la capital – carenu este distribuită sub formă de dividende de către subsidiare saucompaniile asociate, precum şi venitul realizat de sucursale şi care numai este remis investitorului str ăin;

– alte investi ţ ii de capital cuprind împrumuturile acordate şi primite între investitorul str ăin şi subsidiare (atât cele pe termen scurt,cât şi cele pe termen lung).

Subcapitolul investi ţ ii str ăine directe, la intr ări de fonduri,

cuprinde investiţiile str ăine directe efectuate pe teritoriul ţării, aportul




296

de capital vărsat în valută sau în natur ă, precum şi profiturile reinves-tite, profituri realizate în str ăinătate şi repatriate. La ieşiri de fondurisunt reflectate investiţiile directe efectuate în str ăinătate, profiturile

realizate în str ăinătate şi reinvestite în str ăinătate, profituri realizate înţara respectivă şi repatriate în str ăinătate.

• Investi ţ iile de portofoliu se refer ă la plasamentele efectuate derezidenţi în str ăinătate, în general, sub formă de hârtii de valoare: obli-gaţiuni, acţiuni, bonuri de tezaur etc. În cazul cumpăr ării de acţiuni,investitorul str ăin nu are putere de control asupra firmei respective,

procentul deţinut de acesta fiind, de regulă, sub 10% din acţiunileemise de firmă. La intr ări de fonduri sunt cuprinse sumele plătite denerezidenţi pentru cumpărarea de hârtii de valoare emise pe piaţa

financiar ă internă a ţării respective, iar la ieşiri de fonduri sunt reflec-tate sumele plătite de rezidenţi pentru cumpărarea de hârtii de valoareemise pe alte pieţe financiare.

• La subcapitolul alte investi ţ ii de capital sunt evidenţiateintr ările şi ieşirile de fonduri asociate creditelor pe termen scurt,mediu şi lung, împrumuturilor acordate de FMI, depozitelor la vedere şila termen etc.

• În balanţă, creditele sunt înregistrate pe termene de rambursare

şi pe tipuri de credite: pentru export, pentru import, pentru alte plăţifinanciare, împrumuturi pe bază de obligaţiuni, credite primite de laFMI, BIRD etc. La intr ări de fonduri sunt evidenţiate creditele primitede ţar ă în anul respectiv şi ratele rambursate, asociate creditelor acor-date anterior de ţara respectivă, iar la ieşiri de fonduri, sunt reflectatecreditele acordate de ţar ă str ăinătăţii şi rambursări de rate la credite

primite anterior de ţar ă.Balanţa creditelor este excedentar ă, când volumul creditelor pri-

mite şi ratele încasate la credite anterior acordate este mai mare decât

volumul creditelor acordate şi ratele plătite pentru credite anterior primite. Deficitul apare în situaţia inversă. Deficitul generat precum- pănitor din credite acordate indică o economie care are disponibilmaterial şi valutar de investit în str ăinătate, ceea ce în perspectivă seva materializa în intr ări de valută (rate de încasat şi repatrieri decapital). Deficitul provenit din rate de plătit indică faptul că, în trecut,ţara a f ăcut apel la credite externe şi, în prezent, aceste rate le acoper ă din excedentul de la balanţa comercială sau balanţa serviciilor. Exce-dentul provenit din credite primite indică un grad de îndatorare a ţării

în perspectivă, deoarece numai în prezent reprezintă o intrare de




297

valută; în viitor, aceste credite se vor reflecta în balanţă ca rate derambursat şi dobânzi de plătit. Reflectă o situaţie favorabilă exceden-tul provenit din ratele încasate la credite acordate de ţar ă anterior

anului întocmirii balanţei.• La poziţia active de rezervă sunt reflectate modificările inter-venite atât în ceea ce priveşte structura (aur, devize convertibile, DST,

poziţia de rezervă la FMI), cât şi valoric pe total. Aceste modificări pot fi determinate de vânzarea sau cumpărarea de aur, creşterea sauscăderea rezervelor în devize convertibile, modificarea disponibilităţilor în DST, înregistrarea de excedente la alte poziţii ale balanţei destinatemajor ării rezervelor sau de deficite acoperite din rezervă.

Contul erori şi omisiuni are rolul de a echilibra contabil balanţade plăţi, în situaţia în care, pe ansamblu, activul balanţei nu este egalcu pasivul, iar soldul nu este nul. Această situaţie apare atunci când s-auînregistrat erori în înregistrarea datelor sau când s-a omis evidenţiereaunor încasări sau plăţi decurgând din tranzacţiile cu str ăinătatea.

Dat fiind principiul contabilităţii în partidă dublă care stă la bazaîntocmirii sale, din punct de vedere contabil, balanţa de plăţi, înansamblu, este întotdeauna echilibrată, respectiv activul balanţei esteegal cu pasivul. Dacă, de exemplu, importurile sunt mai mari decât

exporturile, deci un dezechilibru la balanţa comercială (semnul minus),acestea se acoper ă prin intr ările nete de credite externe sau prin redu-cerea rezervelor valutare (semnul plus), reflectate la balanţa capitalului,destinate să acopere pasivul balanţei comerciale. De aici, rezultă că întotdeauna soldul operaţiunilor contului curent trebuie să fie egal cusoldul operaţiunilor din contul de capital şi financiar cu semnul invers.Din acest considerent, balanţa de plăţi numai pe capitole poate fi deze-chilibrată.

Excedentul balan ţ ei contului curent poate fi utilizat pentru:

− sporirea rezervelor valutare ale ţării;− plasarea în investiţii directe sau de portofoliu în str ăinătate;− acordarea de credite externe;− rambursarea unor rate şi dobânzi la creditele luate într-o

perioadă trecută, toate acestea reflectându-se în balanţa capitalului. Deficitul balan ţ ei contului curent se poate acoperi din:− rezerva valutar ă;− atragerea de credite de pe piaţa internaţională;− amânarea rambursării datoriilor scadente, de asemenea reflec-

tate în balanţa capitalului.




298

În terminologia curentă, noţiunea de balan ţă de pl ăţ i activă seutilizează atunci când o ţar ă pe ansamblul balanţei de plăţi realizează încasări care îi sunt suficiente pentru acoperirea tuturor plăţilor f ăr ă a

recurge la credite externe sau rezerva valutar ă. Noţiunea de balan ţă de pl ăţ i pasivă sau dezechilibrat ă se refer ă la situaţia în care toateîncasările realizate în acel an nu îi sunt suficiente pentru acoperirea

plăţilor de onorat şi, drept urmare, apelează la noi împrumuturi, pro-cedează la amânarea rambursării unor rate şi dobânzi sau face apel larezerva valutar ă.

Cum relaţiile de credit presupun rambursarea împrumuturilor – sub forma ratelor şi dobânzilor – eşalonat pe mai mulţi ani, ţărileîntocmesc un document în care acestea sunt reflectate în totalitatea lor

până la scadenţă.Balanţa creanţelor şi angajamentelor este un document care se întocme şt e din prezent spre viitor, fiind actualizat ă anual, şi permite stabilirea volumului global al crean ţ elor de încasat de ţ ar ă şia angajamentelor sale de plat ă existente la un moment dat. Obiectivulîntocmirii acestei balanţe este de a reflecta, la o anumită dată, toatecreanţele (drepturile) şi angajamentele (obligaţiile) financiare externeale unei ţări. Volumul global al creanţelor şi angajamentelor externeexistente la un moment dat, de exemplu, la finele unui an, se defalcă

pe anii următori în funcţie de scadenţele la care sunt exigibile, respectiv trebuie plătite sau încasate.

Soldul acestei balanţe, când este pasiv, exprimă gradul de înda-torare al ţării faţă de str ăinătate, iar când este activ, volumul net alfondurilor de care dispune ţara în discuţie în str ăinătate sub diferiteforme şi la diferite termene.

Atât soldul pasiv, cât şi cel activ exprimă un potenţial f ăr ă ovaloare exigibilă imediată, deoarece majoritatea datoriilor provin dinoperaţiuni de credite, iar acestea sunt exigibile în timp. Ca urmare, un

sold pasiv nu reflectă o obligaţie de plată imediată, presantă, dar elindică, prin volumul său, măsura în care îndatorarea externă va presaasupra disponibilităţilor valutare potenţiale din anii viitori şi dacă acestea nu vor fi în aşa măsur ă afectate încât să nu mai permită osatisfacere normală a necesităţilor de plată curente în valută în relaţiilecu str ăinătatea (de importuri, de exemplu). În acest mod, se furnizează date concludente pentru a stabili politica de viitor a statului în ceea ce

priveşte utilizarea creditelor externe.Soldul activ indică un volum mare de creanţe în str ăinătate care

poate să provină, în principal, atât din credite acordate în str ăinătate,




299

cât şi din disponibilităţile ce rezultă din celelalte operaţiuni. În anumitelimite, creanţele externe trebuie analizate în ceea ce priveşte rezultatulobţinut ca urmare a plasării fondurilor în str ăinătate prin comparaţie

cu randamentele obtenabile în cazul când era posibil ca fondurilerespective să fie utilizate pe plan naţional.De asemenea, o preocupare deosebită este acordată analizei

repartiţiei creanţelor pe ţări şi pe debitori pentru a se putea avea o perspectivă cu privire la posibilităţile de realizare a acestor drepturi latermenele corespunzătoare fiecărei creanţe.

11.2. Datoria externă – abordare conceptual ă

Datoria externă reprezint ă datoria contractat ă de un stat fa ţă de str ăinătate pe perioade mai mari de un an. Prin datorie externă, deregulă, se înţelege:

− datoria care trebuie plătită unor creditori externi – publici sau privaţi;

− debitorul este o entitate publică (autorităţi guvernamentale sau locale, agenţii sau organisme publice autonome) sau este un debitor

privat (firmă, companie etc.) dacă datoria acestuia faţă de str ăinătateeste garantată de stat. Uneori, în statisticile privind datoria externă este

inclusă şi datoria externă a debitorilor privaţi care nu beneficiază degaranţie acordată public;− datoria trebuie plătită în valută str ăină, bunuri şi servicii şi are

o scadenţă, termen de plată, mai mare de un an. Datoria externă nu cuprinde reparaţiile datorate de un stat altui

stat sau datoria externă care poate fi plătită, la opţiunea debitorului, înmoneda sa naţională.

Principalele surse ale datoriei externe sunt:− credite de export peste un an pe care importatorii din ţara

debitoare le primesc de la parteneri externi;− credite peste un an primite de la bănci private din str ăinătate şi

de la alţi creditori privaţi externi;− împrumuturi acordate de organizaţii internaţionale: Banca

Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvol-tare etc.;

− împrumuturi acordate de guverne str ăine direct, de agenţiiinternaţionale, inclusiv de bănci centrale str ăine, de organisme publice

str ăine autonome etc.




300

Datoria externă, fiind o datorie pe termen mediu sau lung (pesteun an), de regulă, se plăteşte eşalonat sub formă de rate şi dobânzianuale. Suma reprezentând dobânda pe un an şi rata anual ă de amor-

tizare a împrumutului se nume şte anuitatea (împrumutului). Pro-cedura pl ăţ ii de către împrumutat a anuit ăţ ii se nume şte serviciuldatoriei externe. Serviciul datoriei externe (rate şi dobânzi rambur-sate) se consider ă ca ieşire definitivă de capital pentru ţara debitoare.

În aprecierea datoriei externe se utilizează, alături de cifreleabsolute care o definesc, anumiţi indicatori, precum:

− rata datoriei externe , ca raport între serviciul datoriei externeşi încasările din export;

− raportul dintre serviciul datoriei externe şi nivelul rezervelor valutare ale ţării;

− raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut etc.

Rambursarea datoriei externe ridică probleme de lichiditate şi desolvabilitate. Scăderea bruscă a veniturilor în valută a unei ţări şiexistenţa unei datorii fixe în anul/anii respectivi conduc la lipsă delichidit ăţ i, fonduri pentru onorarea datoriei, denumită criză de lichi-ditate şi se refer ă la perioade pe termen scurt.

Solvabilitatea vizează capacitatea ţării de a face fa ţă pl ăţ ilor generate de datoria externă pe termen lung şi, de aici, evaluarea limi-telor gradului de îndatorare a unei ţări în raport cu capacitatea sa peviitor de a onora serviciul datoriei externe.

În condiţii excepţionale, statele debitoare se pot afla în situaţiade a nu-şi mai respecta angajamentele de plată faţă de str ăinătate. Înacest caz, în mod oficial, se anunţă suspendarea pl ăţ ilor externe – acţiune denumită moratoriu. Relaţiile comerciale continuă în condiţiirestrictive: plata importurilor se face anticipat, încasările din export

sunt anticipat reţinute de creditorii externi etc. În alte situaţii similare,ratele şi dobânzile sunt ree şalonate pe noi termene de plată şi în noicondiţii. Datoria externă poate fi vândut ă pe piaţa secundar ă adatoriilor externe. Ţara creditoare prefer ă să vândă o datorie de încasatde la o ţar ă, de la un discount foarte mare, încasând propor ţional osumă mică în prezent, decât să aştepte perioade foarte mari. Datoriileexterne sunt cumpărate de la alte ţări care au interese politice saueconomice în ţara sau zona unde este amplasată ţara îndatorată. Deasemenea, datoriile externe pot fi transformate în investiţii str ăine

directe ale creditorilor în ţara ce prezintă datorii.




301

Fondul Monetar Internaţional, în sprijinul financiar acordatţărilor cu datorii externe mari, promovează şi anumite politici subforma recomandărilor care au ca scop corecţia evoluţiei economice şi

financiare a ţării şi atingerea unor parametrii la nivelul indicatorilor macroeconomici.

11.3. Rezerva monetar ă interna ţ ional ă

Rezerva monetară internaţională (sau rezerva oficială) reprezint ă acea parte a de ţ inerilor de mijloace de plat ă interna ţ ionale ale unui stat aflat ă în posesia autorit ăţ ilor monetare ale ţării respective (deregul ă , banca central ă ) şi care sunt pă strate în rezervă de acesteautorit ăţ i. Rezervele monetare internaţionale îndeplinesc trei funcţii:activă, pasivă şi psihologică.

Func ţ ia activă a rezervelor monetare internaţionale deţinute de oţar ă are în vedere păstr area acestora în scopul utilizării lor în cazuriextreme: dezechilibrul balanţei de plăţi, respectiv preluarea din rezervă pentru achitarea unor rate şi dobânzi sau utilizarea rezervei pentrugarantarea unor împrumuturi externe în vederea susţinerii dezechili-

brului de balanţă. În cazul ţărilor cu excedente ale balanţei de plăţi,rezerva monetar ă internaţională constituie o posibilitate suplimentar ă de a investi temporar excedentele în plasamente avantajoase.

Func ţ ia pasivă priveşte utilizarea rezervelor monetare interna-ţionale de către banca centrală pentru menţinerea cursului monedeinaţionale pe piaţa valutar ă prin vânzări sau cumpăr ări de monedestr ăine contra monedei naţionale sau acumularea de rezerve pentrumomentul în care moneda naţională va trece la convertibilitatea externă.

Func ţ ia psihologică porneşte de la atitudinea şi gândirea diferi-telor entităţi din str ăinătate faţă de nivelul şi structura rezervelor monetare ale unei ţări. O ţar ă cu rezerve mari, armonios şi eficientstructurate se bucur ă de o mai mare credibilitate pe piaţa valutar-fi-nanciar ă, poate accede mai uşor la împrumuturi externe, moneda sa,dacă este convertibilă, se bucur ă de mai multă încredere în utilizareaei pe plan internaţional.

M ărimea optimă a rezervei monetare interna ţ ionale, cel maiadesea, este apreciată în raport cu valoarea importului. Potrivit studiilor FMI, un nivel optim al rezervei unei ţări trebuie să acopere pe un inter-val între 3-5 luni (sau 20-40%) valoarea importului, presupunându-secă pe acest interval ţara respectivă nu realizează încasări din export.

De-a lungul anilor, componentele şi propor ţia participării aces-tora în rezervele oficiale ale ţărilor au cunoscut permanent mutaţii.




302

Într-o etapă iniţială, rezerva oficială era formată din aur lingouri,monede de aur sau alte metale preţioase. Ulterior, acestora li s-au adăugatvalutele convertibile în aur. În etapa actuală, rezerva monetar ă interna-

ţională a unei ţări este formată din aur, valute (devize) şi drepturispeciale de tragere.Aurul. Până la Primul R ăzboi Mondial şi într-o propor ţie mai

redusă între cele două r ăzboaie mondiale, aurul monetar era mijloc de plată universal şi activ monetar de rezervă. În cadrul sistemului mo-netar internaţional aşa cum a fost organizat în 1944, aurul a îndeplinit:

func ţ ia de etalon monetar – marea majoritate a statelor lumii aveauvaloarea paritar ă stabilită în aur; func ţ ia de mijloc de rezervă – băncilecentrale deţineau alături de rezervele valutare şi rezerve în aur; func ţ ia

de mijloc de plat ă interna ţ ional ă, într-o propor ţie mai redusă, în sen-sul că se apela la plata în aur în cazuri excepţionale, de exemplu,

pentru echilibrarea balanţei de plăţi după epuizarea celorlalte mijloacede plată, în condiţiile unor urgenţe privind achiziţionarea de mărfuride primă importanţă pentru ţara respectivă etc.

În condiţiile statutului modificat al FMI (1 aprilie 1978), regimulutilizării aurului a suferit modificări care, în esenţă, au avut în vederedemonetizarea sa. În acest context, în etapa actuală, aurul, în modoficial, îndeplineşte doar func ţ ia de mijloc de rezervă. Cu toate aces-tea, aurul r ămâne cu o poziţie privilegiată în ansamblul relaţiilor valu-tar-financiare internaţionale, putând fi oricând utilizat ca mijloc de

plată în caz extrem.Până la începutul anilor 1970, rezerva de aur deţinea în cadrul

rezervelor monetare ale statelor un loc relativ important, atât din punctde vedere valoric, cât şi psihologic. Procesul demonetizări aurului dinultimele decenii a condus la reducerea ponderii aurului în cadrul rezer-velor monetare internaţionale de la aproximativ 40%, în 1970, la sub 3%,

în 2005. Scăderea ponderii aurului în ansamblul rezervelor monetareinternaţionale se explică şi prin scăderea producţiei mondiale de aur şialocarea unei păr ţi din ce în ce mai mari în scopuri industriale, terapeu-tice sau producţiei de bijuterii. De asemenea, trebuie luate în conside-rare şi costurile ridicate cu asigurarea depozitării şi protecţiei aurului.

Rezerva de aur a unei ţări este evidenţiată sub forma unui stoc pentru consum şi a unui stoc de aur intangibil . Rezervele de aur aleunei ţări, de regulă, sunt păstrate în tezaurul băncii centrale sau la uniidepozitari externi (de exemplu, Banca Reglementelor Internaţionale)

care efectuează în contul clienţilor lor nu numai operaţiuni de păstrare,




303

dar şi de vânzare-cumpărare pe piaţa aurului. Depozitarea aurului înstr ăinătate presupune plata unor comisioane şi taxe.

Rezervele valutare oficiale sunt formate din disponibilit ăţ ile în

valut ă ale statului administrate de banca central ă. În prezent, valutele ocupă ponderea cea mai importantă în ansamblul rezervei monetareinternaţionale. În structura activelor monetare de rezervă din lume,devizele convertibile în 2005 s-au situat la peste 90%.

Se urmăreşte menţinerea unei structuri pe valute stabile sau în proces de apreciere; în prezent cele mai utilizate valute în care suntdenominate rezervele oficiale ale statelor lumii sunt dolarul american,euro, lira sterlină, francul elveţian şi yenul japonez. Sumele în valută sunt păstrate în conturi la bănci în str ăinătate sau investite în diferitehârtii de valoare apreciate ca rentabile.

Plasamentul rezervelor valutare oficiale presupune luarea înconsiderare a două elemente: lichiditatea şi rentabilitatea. Asigurarealichidit ăţ ii rezervelor valutare oficiale înseamnă investirea acestora înhârtii de valoare rapid transformabile în valute în cont sau efectivef ăr ă pierderi (valutele în cont sau efective au cel mai înalt grad delichiditate). Rentabilitatea are în vedere plasarea rezervei valutareoficiale în hârtii de valoare sau activităţi rentabile, aducătoare de

venit cert . Cu cât lichiditatea este mai mare, deci posibilitatea pre-schimbării se poate realiza mai rapid, cu atât rentabilitatea, câştigulobţinut este mai mic.

Băncile centrale au devenit după 1980 tot mai prezente pe piaţavalutar-financiar ă pentru fructificarea rezervelor lor valutare. Fiecarestat păstrează o parte din rezerva valutar ă oficială sub forma disponi-

bilităţilor în cont (aducătoare de dobândă) la bănci centrale şi băncicomerciale din str ăinătate. Această parte – lichidă – asigur ă oricând

posibilitatea utilizării ei rapide. O altă parte din rezerva valutar ă ofi-

cială este investită în diferite hârtii de valoare apreciate ca rentabile,cum ar fi: bonuri de tezaur, obligaţiuni guvernamentale, certificate dedepozit etc. care au un venit, de regulă, mai mare decât dobânda plă-tită pentru valutele în cont.

În funcţie de politica valutar ă a statului sau alte raţiuni economice,raportul între suma valutelor în cont şi a celor plasate în hârtii devaloare poate fi în favoarea uneia sau alteia, acest raport fiind într-o

permanentă dinamică.Deşi statutul FMI din 1978 (art. 8, secţiunea 7) invită ţările mem-

bre să promoveze o astfel de politică încât drepturile speciale de tragere




304

să devină „principalul activ de rezervă în sistemul monetar interna-ţional”, totuşi, în prezent, Drepturile speciale de tragere deţin o pon-dere modestă în ansamblul activelor monetare de rezervă, din lume.

Cele două emisiuni de DST au avut loc în perioada 1970-1972 însumă de 9,5 mld. DST şi între anii 1979-1981 în valoare de 12 mld.DST. Atribuirea de DST ţărilor membre se face propor ţional cu cotasubscrisă la Fond, f ăr ă ca acestea să fie obligate la vreo contrapres-taţie. Cotele de DST astfel atribuite intr ă în rezerva oficială a ţăriirespective.

Exemplu: Se presupune că o ţar ă are subscris la Fond o cotă de participare de 300 mil. dolari SUA. Procentul alocării DSTstabilit pentru intervalul 1979-1981 a fost 10,3%. În consecinţă,

ţara respectivă a primit o alocare de 30,9 mil. DST.Sistemul atribuirii de DST deşi formal este nediscriminatoriu, în

realitate este profund discriminatoriu. Aceasta deoarece ţărilor care audepus o cotă mai mare li se alocă propor ţional sume mai mari, iar ţărilor sărace, în dezvoltare, care sunt cele mai îndreptăţite în alocareaunor cote mai mari primesc mai puţin.

Astfel, 6,2 mld. DST au revenit ţărilor industrializate din cele9,5 mld. DST (emisiunea 1970-1972), iar din cele 4.032,7 mld.DST alocate în 1979 (prima tranşă din emisiunea 79-81),2.479,27 mld. DST au revenit unui număr de 14 state puternicdezvoltate, în timp ce mai puţin de jumătatea sumei alocate arevenit restului statelor membre (123) ale FMI.Alături de aur, valute şi DST, pentru ţările membre ale FMI,

rezervele oficiale mai cuprind şi disponibilităţile acestora la Fond.

11.4. Lichiditatea interna ţ ional ă

Strâns legat de rezerva monetar ă internaţională este un alt concept,

respectiv lichiditatea interna ţ ional ă. Atât asupra conceptului, cât şi asferei de cuprindere a noţiunii de lichiditate există o suită de păreri,atribuindu-se o sfer ă mai largă sau mai îngustă de cuprindere.

Lichiditatea internaţională, în sens larg, se refer ă la totalitateamijloacelor de plat ă interna ţ ional ă de care dispune o ţ ar ă. În acestsens, lichiditatea internaţională a unei ţări cuprinde, pe de o parte,rezerva monetar ă internaţională, iar, pe de altă parte, activele lichidedenominate în valute str ăine sau uşor transformabile în active lichideale băncilor comerciale, instituţiilor financiare, firmelor, companiilor şi a altor persoane juridice şi persoane fizice din ţara respectivă.




305

Lichiditatea internaţională a unei ţări, precum şi lichiditatea la nivelmondial reprezintă de fapt „unguentul” care asigur ă desf ăşurarea în condiţiinormale a relaţiilor comerciale şi de plăţi internaţionale. După cel de-al

Doilea R ăzboi Mondial, dar mai ales după anii 1960 tot mai des sediscuta despre criza de lichiditate. Din punct de vedere cantitativ, analizafenomenelor apărute, în special, după anii 1960 au evidenţiat că nu estevorba atât despre criza sau excesul de lichiditate, ci de inegala repartiţieîntre ţări a acestei lichidităţi şi de dezechilibrul plăţilor la nivel mondial.

Problemelor cantitative li se adaugă şi cele calitative. Calitatealichidităţii internaţionale are în vedere elementele care o compun şicalitatea acestora. În această ordine de idei, aurul, deşi continuă să îndeplinească funcţia de mijloc de rezervă, nu mai este utilizat ca

mijloc de plată. În plus, preţul aurului pe piaţa internaţională cunoaşteo evoluţie sinuoasă, care se reflectă în instabilitatea valorii auruluicuprins în rezerva monetar ă internaţională şi, implicit, în lichiditateainternaţională. Incontestabil, „calităţile” DST nu se pot compara cucele ale aurului dat fiind, cel puţin faptul, că unitatea monetar ă de contnu poate fi utilizată direct în plăţile efective. În acelaşi timp, pierdereacontrolului asupra evoluţiei cursurilor valutare în condiţiile flotăriigeneralizate, s-a reflectat prin pierderea sistematică a puterii de cum-

părare, a stabilităţii valutelor ce sunt utilizate în plăţile internaţionale,având astfel loc o deteriorare a calităţii lor.

11.5. Evolu ţ ii ale balan ţ ei de pl ăţ i şi pozi ţ iei investi ţ ionaleinterna ţ ionale a României

În România, în perioada 1980-1989, contul curent al balanţei de plăţi externe a fost permanent excedentar. Aceasta s-a datorat, pe de o parte creşterii accelerate a exporturilor (în special de produse alimen-tare), iar pe de altă parte, diminuării importurilor, care însă au avutrepercusiuni negative asupra nivelului de trai al populaţiei şi moder-

nizării economiei. Motivaţia acestei politici a constituit-o for ţarearambursării datoriei externe şi câştigarea independenţei faţă de creditoriistr ăini, care condiţionau acordarea ajutorului financiar de luarea unor măsuri pe plan intern.

După 1990, situaţia s-a inversat, contul curent al balanţei de plăţiexterne a României devenind permanent deficitar şi adâncindu-se de laan la an. Influenţa principală asupra soldului negativ al contului curenta avut-o deficitul balanţei comerciale. Acesta a fost dublat şi de defi-citul balanţei serviciilor. În aceeaşi perioadă, balanţa veniturilor a avutsolduri negative; în ultima perioadă însă a înregistrat unele reduceri,ca urmare a creşterii veniturilor trimise de muncitorii români care




306

lucrează în str ăinătate. Singurele poziţii din contul curent care au înre-gistrat excedente sunt transferurile curente, ca urmare a primirii unor ajutoare financiare externe nerambursabile.

Deficitul de cont curent a fost acoperit, în principal, prin con-tractarea de împrumuturi externe şi efectuarea de investiţii str ăinedirecte şi de portofoliu. Investiţiile str ăine directe s-au intensificat maiales după anul 2000. Pe lângă îmbunătăţirea cadrului legislativ, unfactor important care a stimulat aceste investiţii a fost privatizareamultor societăţi importante. Investiţiile de portofoliu au crescut pemăsur ă ce investitorii str ăini au că pătat încredere în firmele şi instituţiileromâneşti, iar acestea s-au dezvoltat şi au dobândit capacitatea şiexpertiza necesar ă activării pe piaţa de capital. A avut loc şi o redu-

cere a inflaţiei în România, care, la un moment dat, a ajuns la o rată anuală cu trei cifre.Cea mai mare parte a creanţelor externe pe termen mediu şi lung

ale sectorului guvernamental din ţara noastr ă (peste 90%) se datorează exporturilor care au fost efectuate până în 1990 pe pieţele ţărilor încurs de dezvoltare din Orientul Mijlociu, Africa, America Latină şi înfostele ţări membre CAER 2.

La sfâr şitul anului 2004, între debitorii României se număraIrakul, care se detaşa net prin sumele datorate comparativ cu alte ţăridebitoare: Mozambic, Sudan, Libia (tabelul 11.1). Creanţele au sca-denţa depăşită, ceea ce demonstrează că procesul de recuperare estegreoi, mai ales în condiţiile dificile pe care le traversează unele ţări,cum ar fi Irakul.

Tabelul 11.1

Crean ţ e guvernamentale pe termen mediu şi lung la 31 decembrie 2004

– echivalent mii EUR –

Ţara Total creanţe Creanţe cu scadenţa depăşită Total 1.516.088 1.516.088Din care:

Irak MozambicSudanLibia

1.262.710110.24590.19940.453

1.262.710110.24590.19940.453

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, preluat din Balan ţ a de pl ăţ i şi pozi ţ iainvesti ţ ional ă interna ţ ional ă a României, Raport anual 2004, p. 41.

__________________ 2

BNR, Balan ţ a de pl ăţ i şi pozi ţ ia investi ţ ional ă interna ţ ional ă a României, Raport anual 2004.




307

Acestor creanţe li se adaugă creanţele exprimate în ruble trans-ferabile, izvorâte din relaţiile economice derulate cu ţări din fostulCAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc): Cuba, Rusia, Ucraina

(tabelul 11.2). Şi în acest caz, toate scadenţele sunt depăşite.Tabelul 11.2

Crean ţ e guvernamentale pe termen mediu şi lung

la 31 decembrie 2004

(pe rela ţ ia ruble transferabile)

– mii ruble transferabile –

Ţara Total creanţe Creanţe cu scadenţa depăşită

Total 1.770.767 1.770.767Din care:CubaRusiaUcraina

1.052.552590.670127.545

1.052.552590.670127.545

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, preluat din Balan ţ a de pl ăţ i

şi pozi ţ ia investi ţ ional ă interna ţ ional ă a României, Raport

anual 2004, p. 41.

În 1980, datoria externă a României se ridica la circa 11 miliardedolari3. Politica dusă în acea perioadă a fost orientată spre for ţarearambursării datoriei externe, astfel încât, în martie 1989, datoria externă aRomâniei a fost lichidată.

Odată cu schimbările care au avut loc după 1990, ţara noastr ă aacumulat datorii externe, în principal, pentru echilibrarea contuluicurent al balanţei de plăţi externe. Cea mai mare parte a datorieiexterne a României o reprezintă datoria externă pe termen mediu şi

lung, provenită din contractarea de credite şi împrumuturi externe,respectiv emisiuni de obligaţiuni. Majorarea de la an la an a solduluidatoriei externe a fost determinată şi de îmbunătăţirea climatuluieconomic intern, care a condus la creşterea încrederii creditorilor externi (tabelul 11.3).

__________________ 3 Moisuc, C. (coord.), Finan ţ e şi pl ăţ i interna ţ ionale, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 222.




308

Tabelul 11.3 Datoria externă pe termen mediu şi lung, pe debitori

(la sfâr şitul perioadei)

– milioane euro –

1) date revizuite; 2) date provizorii

Sursa: BNR, Buletin lunar , nr. 9/2004, p. 62-63 (pentru anii 1999, 2000);BNR, Buletin lunar , nr. 8/2006, p. 40-41 (pentru anii 2001 – 2005).

În ceea ce priveşte structura pe debitori a datoriei externe petermen mediu şi lung, se remarcă creşterea ponderii datoriei private îndetrimentul datoriei publice directe sau garantate (tabelul 11.4).

Tabelul 11.4

Structura pe debitori a datoriei externe pe termen mediu şi lung (la sfâr şitul perioadei)

– procente –

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005Total, din care: 100 100 100 100 100 100 1001. Datorie publică 46,4 47,1 42,7 42,7 42 35,2 28,62. Datorie publică garantată

26,7 22,7 23,4 21,7 20,8 20,2 17,8

3. Datorie privată

(negarantată)26,9 30,2 33,9 35,6 37,2 44,6 53,6

Sursa: BNR, Rapoarte anuale.

Mai mult chiar, la sfâr şitul anului 2004 are loc pentru prima dată devansarea ponderii datoriei publice (35,2%) de către datoria privată (44,6%), tendinţă continuată în 2005 (datoria publică – 28,6%; datoria

privată – 53,6%). Aceasta înseamnă, pe de o parte, creşterea ponderiisectorului privat în ansamblul economiei, iar pe de altă parte, creştereaîncrederii creditorilor externi în firmele şi instituţiile private româneşti

de a-şi onora obligaţiile de plată.




309

Acelaşi lucru este evidenţiat şi de evoluţia structurii pe creditoria datoriei externe pe termen mediu şi lung (tabelul 11.5). Tendinţa decreştere a ponderii surselor private a continuat, concomitent cu scă-

derea ponderii organismelor internaţionale (FMI, BIRD, BEI, BERD),ceea ce confirmă faptul că entităţile româneşti (firme, bănci, alte insti-tuţii financiare etc.) pot să acceadă din ce în ce mai mult la pieţeleinternaţionale de capital.

Tabelul 11.5Structura pe creditori a datoriei externe pe termen mediu şi lung

(la sfâr şitul anului) – procente –

2003 2004 2005

Total creditori, din care 100 100 100Surse private 63,6 68,7 74,6Organisme internaţionale 32,5 28,4 23,4Surse bilaterale 3,9 2,9 2

Sursa: publicaţii BNR.

În privinţa structurii pe valute a datoriei externe pe termen mediuşi lung se constată preponderenţa monedei unice euro (tabelul 11.6).Această structur ă relevă faptul că, după 2000, moneda de referinţă

pentru România este euro, ceea ce se reflectă şi în structura rezerveivalutare oficiale sau în structura valutar ă a activelor externe.

Tabelul 11.6

Structura pe valute a datoriei externe pe termen mediu şi lung (la sfâr şitul perioadei)

– procente – Valuta 2003 2004 2005Euro 54,9 60,9 63,7

Dolarul SUA 38,0 31,9 28,5Alte valute 7,1 7,2 7,8

Sursa: publicaţii BNR.

Ca urmare a creşterii ratingului de ţar ă, s-a manifestat tendinţade scădere a ponderii împrumuturilor cu dobândă fixă faţă de împru-muturile cu dobândă variabilă, iar în cadrul împrumuturilor cu dobândă fixă, micşorarea ponderii împrumuturilor cu dobânzi mari.

La sfâr şitul anului 2005, principalii indicatori de îndatorare

externă a României aveau valori considerate normale.




310

Rezervele internaţionale ale României sunt gestionate de BNR,care are în vedere respectarea următoarelor principii: siguranţă, lichi-ditate şi realizarea de venituri. Reglementările în materie stabilesc o

serie de prevederi privind rezervele internaţionale, cum ar fi: – elementele componente ale rezervelor; – compoziţia valutar ă; – operaţiunile de administrare pe care BNR este autorizată să le

efectueze; – instrumentele financiare utilizate în activitatea de administrare

a rezervelor; – contrapartidele (categoriile de emitenţi) acceptate de BNR; – limita de expunere faţă de entităţile private.

Ca şi în cazul celorlalte ţări, şi pentru România rezerveleinternaţionale au importanţă în asigurarea echilibrului balanţei de plăţişi menţinerea cursului valutar al leului în anumite limite, prin intervenţii

pe piaţa valutar ă. De asemenea, rezervele monetare internaţionale auavut un rol important în pregătirea trecerii la convertibilitatea deplină a leului. Sporirea şi consolidarea rezervelor internaţionale au contribuitşi la creşterea încrederii de care se bucur ă ţara noastr ă pe piaţa valu-tar-financiar ă internaţională.

La sfâr şitul anului 2005, rezervele valutare ale ţării noastre au atins

nivelul de 16,8 miliarde euro, ceea ce reflectă continuarea trenduluiascendent din anii precedenţi, în special, după 1999 (tabelele 11.7, 11.8).

Tabelul 11.7 Activele de rezervă monetar ă ale României

– milioane euro – – sfâr şitul perioadei –

Active de rezervă ale BNR 1999 2000 2001 2002 2003* 2004sept.*

Total active din care: 2.482,4 3.643,7 5.509,0 7.009,0 7.491,6 10.789,81. Aur monetar 962,6 989,0 1.063,8 1.132,2 1.118,0 1.130,0

2. Rezervă în valute 1.519,8 2.654,8 4.445,2 5.876,8 6.373,6 9.659,8

a) Numerar şi depozite 256,1 532,1 779,0 683,7 595,3 1.607,6

– la alte autorităţi monetare 87,0 228,4 450,9 0,3 0,6 0,6

– la alte bănci str ăine 169,1 303,7 328,1 683,4 594,7 1.607,0

b) Titluri de valoare denatura obligaţiunilor

1.263,7 2.122,7 3.666,2 5.193,1 5.778,3 8.052,2

*

Date provizorii.Sursa: BNR, Buletin lunar , nr. 9/2004, p. 61.




311

Tabelul 11.8Structura rezervei oficiale pe plasamente

– milioane euro –

31.12.2003 31.12.2004 31.12.2005Valute convertibile 6.373,6 10.848,2 16.798 Numerar şi cecuri 0,0 0,0 0,0Disponibilităţi la bănci şiorganisme internaţionale

595,3 2.564,3 7.262

Titluri de valoare 5.778,3 8.283,9 9.536Aur 1.118,0 1.084,5 1.461

Sursa: BNR, Balan ţ a de pl ăţ i şi pozi ţ ia investi ţ ional ă interna ţ ional ă a României, Raport anual 2004, p. 48; Raport anual 2005, p. 42.

Creşterea rezervelor internaţionale ale României din ultimii anise datorează, în cea mai mare parte, creşterii rezervelor valutare. Unuldin factorii principali care au condus la sporirea rezervei valutare areprezentat-o valuta achiziţionată de pe piaţa valutar ă, în ultimul timp,BNR fiind un cumpăr ător activ pe această piaţă.

Alte surse importante de alimentare a rezervei valutare au cons-tituit-o creditele externe, precum şi veniturile din privatizarea diferitelor unităţi economice.

Rezervele în valută sunt păstrate în cea mai mare parte subformă de depozite bancare sau titluri de valoare de natura bonurilor detezaur. Analizând ponderea deţinută de fiecare din aceste forme de

plasament în structura rezervei valutare, în perioada 1999-2005, seremarcă faptul că cea mai mare parte a acesteia este investită în titluride valoare (bonuri de tezaur). Acestea prezintă avantajul de a îmbinaeficienţa (sunt purtătoare de dobândă avantajoasă) cu lichiditatea (potfi transformate rapid în valută prin vânzarea pe piaţa secundar ă), încondiţiile în care riscurile investiţiei sunt mici sau chiar nule (de

exemplu, în cazul investiţiilor în bonurile de tezaur americane). Învederea diminuării riscurilor operaţiunilor de plasament, emitenţiiacceptaţi de BNR sunt, în general, guvernele ţărilor membre aleUniunii Europene, Guvernul SUA, agenţiile guvernamentale sau celesponsorizate de guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europene sau deguvernul SUA, instituţiile supranaţionale.

Plasamentele în depozite sunt efectuate la bănci din str ăinătatesituate fie în ţara de emisiune a valutei respective, fie în centre aleeuropieţei, la alte autorităţi monetare (alte bănci str ăine) sau organisme

internaţionale şi aduc venituri sub formă de dobândă. Băncile la care




312

se realizează plasamentele sunt selecţionate în baza unor criterii privindnivelul ratingului acordat de agenţiile internaţionale. Pe baza acestor calificative, periodic, BNR revizuieşte lista contrapartidelor acceptate.

Administrarea eficientă a rezervei valutare conduce la obţinerea devenituri care sporesc nivelul rezervei monetare internaţionale a ţării.În privinţa structurii valutare a rezervei oficiale se constată că,

după anul 2000, ponderea principală în cadrul rezervei valutare odeţine moneda unică euro, spre deosebire de perioada anterioar ă, când

ponderea principală era deţinută de dolarul SUA. Inversarea este rezul-tatul faptului că, după 2000, ca urmare a modificării contextului geo-

politic (perspectiva ader ării la Uniunea Europeană), euro a devenitmoneda de referinţă a ţării.

De exemplu, la sfâr şitul anului 2005, structura pe valute a rezer-vei se prezenta astfel: 66,6% – moneda unică euro, 28,5% – dolarul american, 5% – alte valute (preponderent lira sterlină).În prezent, în ansamblul rezervei monetare internaţionale a ţării

noastre aurul deţine o pondere redusă (8%). Mai mult de jumătate dinrezerva de aur este depozitată în str ăinătate la Banca Angliei, restulfiind deţinut în tezaur în ţar ă. Valoarea stocului de aur variază în funcţiede variaţia preţului aurului pe plan internaţional.

La 31 decembrie 2005, rezerva de aur reprezenta 104,84 tone, înscădere faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004 (105,4 tone), caurmare a restituirilor către persoanele îndreptăţite legal4.Rezerva oficială a României cunoaşte modificări permanente, de

la lună la lună, ca urmare atât a modificării rezervei valutare, cât şi avalorii rezervei de aur. Nivelul rezervei valutare este influenţat deintr ările de valută (cumpăr ări de pe piaţa valutar ă, credite externe

primite, venituri din privatizări, venituri din administrarea rezervelor

internaţionale etc.), ieşirile de valută (rate şi dobânzi scadente ladatoria publică externă, r ăscumpăr ări de titluri în valută emise deMinisterul Finanţelor Publice, plata unor comisioane bancare etc.), poziţia

pe piaţă a valutelor care compun rezervele (apreciere/depreciere).Ponderea deţinută de aur în ansamblul rezervei monetare depinde atâtde modificarea stocului monetar (care în ultimii ani nu a cunoscut ovariaţie foarte mare), cât şi de modificarea preţului aurului pe piaţainternaţională a metalelor preţioase.

__________________ 4 BNR, Raport anual 2005, p. 87-91.




313

Exemplificativ, în caseta 11.1 este prezentată situaţia rezerveimonetare internaţionale a României la sfâr şitul lunii februarie 2006.

Caseta 11.1Rezervele monetare internaţionale ale României

La finele lunii februarie 2006, rezervele valutare la Banca Naţională a României se situau la nivelul a 17.688,4 milioane euro.

Creşterea de 422,2 milioane euro înregistrată în luna februarie2006 a fost rezultatul următoarelor operaţiuni:− intr ări de 585,3 milioane euro, reprezentând venituri din admi-

nistrarea rezervei internaţionale, modificarea rezervelor minimeîn valută constituite de băncile comerciale, cedări de valută larezerva statului şi altele;

− ieşiri de 163,1 milioane euro, reprezentând plăţi rate şi dobânziscadente la datoria publică externă directă şi garantată de Minis-terul Finanţelor Publice, modificarea rezervelor minime în valută constituite de băncile comerciale, comisioane bancare şi altele.Rezerva de aur s-a menţinut la 104,8 tone. În condiţiile evolu-

ţiilor preţurilor internaţionale, valoarea acesteia s-a redus la 1.578,1 mi-

lioane euro, ceea ce face ca rezervele internaţionale ale Băncii Naţionalea României (valute plus aur) să se situeze la peste 19,26 miliarde euro.Până la sfâr şitul anului 2006, plăţile scadente în contul datoriei

publice externe directe şi garantate de Ministerul Finanţelor Publiceînsumează 1.164 milioane euro.

Sursa: Extras din „Economistul”, 3-4 martie 2006, p. 1.

CONCEPTE-CHEIE

• balan ţ a de pl ăţ i externe• contul curent • balan ţ a comercial ă • balan ţ a serviciilor • balan ţ a veniturilor • balan ţ a transferurilor unilaterale• contul de capital • contul financiar • balan ţ a crean ţ elor şi

angajamentelor

• datoria externă • anuitatea (împrumutului)• serviciul datoriei externe• criză de lichiditate• solvabilitate• moratoriu• rezerva monetar ă

interna ţ ional ă • rezerve valutare oficiale• lichiditatea interna ţ ional ă




314



1. Poziţia rezerve în cadrul balanţei de plăţi reflectă modificările înstructur ă şi pe total rezerve aur, valute, DST ale unei ţări pe parcursde un an.

2. În cadrul contului capital şi financiar, la intr ări de fonduri sunt cuprinse investiţiile str ăine directe, creditele primite în anul respectivşi ratele rambursate la creditele acordate de ţara respectivă în aniianteriori.

3. Balanţa comercială este o componentă a balanţei de plăţi fiind inclusă în contul curent.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:4. Balanţa de plăţi a unei ţări din punct de vedere contabil este întot-

deauna echilibrată, deoarece:a) pentru acoperirea poziţiilor pasive de la unele capitole utili-

zează poziţiile active din alte capitole ale balanţei de plăţi; b) pentru acoperirea poziţiei pasive pe ansamblu se recurge la

credite externe sau rezerva oficială.

5. Modificarea poziţiei rezerve din cadrul balanţei de plăţi poate fideterminată de:

a) creşterea cursurilor valutare şi a preţului aurului; b) producţia internă de aur, excedent sau deficit la alte poziţii din

balanţă, vânzări, cumpăr ări de aur şi valute;c) politica dusă de banca centrală în gestionarea rezervelor ofi-

ciale de aur, valute şi DST.

6. Balanţa creanţelor şi angajamentelor este un document ce se întoc-meşte din prezent spre viitor şi permite stabilirea:

a) volumului global al creanţelor de încasat şi a angajamentelor de plată ale ţării pe ani;

b) cunoaşterea datoriei externe a ţării în orice moment;c) întocmirea balanţelor de plăţi în anii următori.


7. Balanţa serviciilor grupează încasările şi plăţile în …………… din

operaţiuni care nu implică schimb de ……………..




315

8. Noţiunea de balan ţă de pl ăţ i pasivă sau dezechilibrat ă se refer ă lasituaţia în care toate …………. realizate într-un an nu sunt sufi-ciente pentru a acoperi toate …………. valutare din acel an şi se

apelează la …………….. sau ……………9. Datoria externă reprezintă ……………….. contractată de un stat

faţă de str ăinătate pe o perioadă mai mare de ……………..

R ăspunsuri: 1. (adevărat); 2. (adevărat); 3. (adevărat); 4. (b); 5. (b);6. (a); 7. (valută, marf ă); 8. (încasările, plăţile, credite externe, rezervavalutar ă); 9. (datoria, un an).


1. Structura balanţei de plăţi şi principalele criterii metodologice deevidenţiere a încasărilor şi plăţilor valutare.

2. Se dau următoarele date privind balanţa de plăţi a unei ţări:• Export• Import• Încasări din turism• Plăţi pentru turism• Încasări din transporturi• Plăţi pentru transporturi• Dobânzi încasate• Dobânzi plătite• Credite acordate• Credite primite• Rate încasate• Rate rambursate

3.000 u.m.5.000 u.m.

100 u.m.300 u.m.60 u.m.10 u.m.50 u.m.

100 u.m.30 u.m.

800 u.m.200 u.m.100 u.m.

Luând în considerare posturile prezentate, să se stabilească: situaţia pecapitole; starea balanţei de plăţi pe ansamblu; posibile destinaţii ale

excedentelor şi modalităţile de acoperire a deficitelor; situaţia deansamblu a ţării respective.3. Importanţa şi rolul balanţei creanţelor şi angajamentelor.4. Evoluţia balanţei de plăţi externe a României după 1990.5. Elementele luate în considerare la calculul datoriei externe a unei

ţări şi indicatorii utilizaţi în aprecierea gradului de îndatorare.6. Datoria externă a ţării noastre după 1990.7. Structura şi importanţa rezervei monetare internaţionale a unei ţări.

Delimitări în raport de lichiditatea internaţională.

8. Rezerva monetar ă internaţională a României după 1990.




316

12. ORGANISME MONETARE ŞI FINANCIARE

INTERNAŢIONALE

12.1. Fondul Monetar Internaţional12.2. Grupul Băncii Mondiale

12.2.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţieşi Dezvoltare

12.2.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare12.2.3. Corporaţia Financiară Internaţională 12.2.4. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor

12.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare12.4. Banca Reglementelor Internaţionale

În cadrul cooper ării monetare şi financiare dintre statele lumii,un loc important îl deţin organismele monetare şi financiare care, prinactivitatea lor privită în ansamblu şi prin politicile promovate, urmă-

resc, pe de o parte, asigurarea unei evoluţii ordonate a relaţiilor monetareşi financiare dintre statele lumii la nivel regional sau internaţional, iar pe de altă parte, asigur ă asistenţă financiar ă ţărilor care se confruntă cu dificultăţi financiare în plan monetar sau al dezvoltării.

Se disting organisme de vocaţie mondială, cum sunt: FondulMonetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM), Banca Regle-mentelor Internaţionale (BRI) şi instituţii monetar-financiare de intereszonal sau regional: Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare(BERD), Banca Inter-Americană pentru Dezvoltare (BIAD), Banca

Africană pentru Dezvoltare (BAD), Banca Asiatică pentru Dezvoltare(BAD), regăsite în statisticile internaţionale şi sub denumirea de insti-tuţii multilaterale.

12.1. Fondul Monetar Interna ţ ional

Fondul Monetar Internaţional (FMI, engl. International Monetary Fund – IMF ) a fost creat ca urmare a Conferinţei Monetareşi Financiare de la Bretton Woods din 1944 şi şi-a început oficial acti-vitatea în 1947. Statutul FMI, adoptat de cele 44 de state participantela conferinţă, a suferit de-a lungul timpului două amendamente (în




317

1969 şi 1978) şi este documentul care stă la baza desf ăşur ării activi-tăţii sale. În prezent, are peste 180 de state membre.

Obiectivele activităţii sale privesc: dezvoltarea armonioasă şi

echilibrată a relaţiilor monetare la nivelul statelor membre prin elimi-narea restricţiilor valutare şi a acordurilor valutare discriminatorii; asi-gurarea unor balanţe de plăţi echilibrate; sprijinul financiar sub formă de trageri sau facilităţi (credite) pentru atingerea unor obiective în acestdomeniu etc.

Structură organizatorică. Organele de conducere sunt: consiliulguvernatorilor, consiliul directorilor, directorul general. Consiliul guver-natorilor, ca organ suprem, stabileşte liniile directoare. Fiecare statmembru este reprezentat de un guvernator, care, de regulă, este ministrulde finanţe sau guvernatorul băncii centrale a ţării membre. Dintreaceştia este ales un preşedinte. Consiliul directorilor este un consiliuexecutiv, format din 24 de directori care asigur ă activitatea curentă aFondului. Aceştia aleg un preşedinte, care este şi directorul general al

FMI .Resursele FMI sunt formate din: cotele de participaţie a sta-

telor, dobânzile şi comisioanele la creditele acordate de FMI, vânzărilede aur, împrumuturile pe care le contractează Fondul. Fiecare ţar ă,

când devine membr ă a FMI, este solicitată să depună o cot ă de participa ţ ie de 25% în valută sau DST şi 75% în monedă naţională, alcărei cuantum este stabilit în funcţie de nivelul de dezvoltare econo-mică a ţării şi volumul activităţii de comer ţ exterior. Periodic, se

procedează la majorarea cotelor pentru a se mări resursele Fondului.Alte resurse ale FMI provin din: dobânzile şi comisioanele la crediteleacordate de FMI statelor membre; vânzările de aur destinate să mărească resursele Fondului într-o anumită valută; împrumuturile pecare le contractează Fondul de la unele state membre sau alte organi-

zaţii în cazul că resursele sale sunt insuficiente. Resursele sunt păstratela cei patru depozitari acreditaţi: bănci centrale ale unor state membresau Banca Reglementelor Internaţionale.

Utilizarea resurselor FMI este destinată sprijinului financiar alţărilor membre pentru echilibrarea balan ţ elor de pl ăţ i şi, în acestcontext, asigurarea stabilit ăţ ii financiar-monetare a ţării. Sprijinulfinanciar, care îmbracă forma de credite, poartă denumirea de trageri şi facilit ăţ i. Creditele sunt acordate pe o perioadă de maximum 5 ani.Sunt purtătoare de dobândă, iar acordarea lor presupune îndeplinirea

de către ţar ă a anumitor condiţii administrative, dar şi de comportament




318

şi decizii monetar-financiare, în concordanţă cu politicile promovatede FMI.

Tragerile constituie forma de bază de sprijin financiar a statelor

membre. Tragerile în cadrul tran şei de rezervă sunt echivalente cu partea de cotă vărsată de ţar ă în trecut în aur, în prezent, în valute,respectiv 25% din totalul cotei-păr ţi. Tragerile în cadrul tran şelor ordinare şi aranjamentele stand-by sunt în număr de patru, fiecarefiind echivalentă cu 25% din cota depusă de ţar ă. Aceste trageri pot fiacordate cumulat sau în cadrul aranjamentelor stand-by, care dau

posibilitatea unei ţări ca, pe parcursul unui an, să beneficieze de maimulte tranşe de credit, în cadrul plafonului aprobat. Deci, volumultotal al creditelor pe care le poate primi o ţar ă sub forma tragerilor echivalează cu 125% în raport cu cota subscrisă de ţar ă la Fond.

Facilităţile constituie forme de sprijin financiar specifice, alteledecât tragerile. Facilităţile sunt asociate, de regulă, unor situaţii speci-

fice care au generat dezechilibre balanţelor de plăţi ale unor ţări şi, înacest context, facilităţile le poartă denumirea, iar creditele sunt acordatecât timp există situaţia respectivă, după care facilităţile respective „seînchid”. Principalele tipuri de facilităţi acordate de FMI sunt:

Facilitatea finan ţării compensatorie, creată în 1963, se acordă,

în general, ţărilor cu cote de participaţie mici, producătoare de materii prime, produse agricole, de care sunt dependente şi nu îşi realizează încasările din export (calamităţi naturale, scăderea preţurilor interna-ţionale etc.). Din 1981, astfel de facilităţi se acordă şi ţărilor importa-toare de cereale (la propunerea FAO). Se acordă în cazul unor dezechilibre temporare de balanţă, pe o perioadă de 2-5 ani. Creditelenu pot depăşi 85% din cotă, iar dacă o ţar ă este beneficiar ă de sprijinfinanciar şi pentru export şi pentru import, limita maximă este 105%faţă de cotă. Din 1988, este inclusă în facilitatea finan ţării compen-

satorii şi contingent ării, care păstrează elementele esenţiale ale finanţăriicompensatorii, dar a cuprins şi efectele legate de contingentareaexporturilor/importurilor.

Facilitatea finan ţării stocurilor tampon, creată în 1969, spri- jină ţările în crearea stocurilor tampon, care sunt constituite de uneleţări pentru a degreva piaţa de cantităţi prea mari de materii prime,care, altfel, ar putea influenţa negativ evoluţia preţurilor. FMI acordă sprijin financiar ţărilor membre în cadrul a trei acorduri pe produse:zahăr, cositor, cauciuc natural. Facilitatea acordată nu poate depăşi

45% din cota subscrisă de ţar ă.




319

Facilitatea petrolier ă, creată în 1974/1975, a fost destinată să acorde asistenţă financiar ă ţărilor care au înregistrat dezechilibre ale

balanţelor de plăţi, ca urmare a major ării preţurilor la petrol (criza

petrolului); a fost încheiată în 1976. Facilitatea finan ţării suplimentare, creată în 1979, acordă

sprijin financiar ţărilor al căror deficit al balanţei de plăţi se află încorelaţie directă cu starea lor economică şi nivelul cotei la Fond, ideeafiind ca unele ţări să poată primi fonduri mai mari decât în limita coteisubscrise (125%). Sumele se pot ridica până la 140%, dar maxim165% faţă de cotă. Această facilitate este condiţionată, printre altele,de adoptarea de către ţara în cauză a unui program sever de redresareeconomico-financiar ă.

Politica accesului l ărgit la resursele Fondului. În esenţă, esteo continuare a facilităţii suplimentare, devenită operaţională în 1981,şi care permite extinderea acordurilor stand-by şi a accesului lărgit.

Facilitatea extinsă, stabilită în 1974 şi modificată în 1992, areîn vedere posibilitatea ca o ţar ă care a înregistrat deficite ale balanţeide plăţi ca urmare a unor dezechilibre structurale interne (producţiainternă, comer ţul exterior, preţurile internaţionale) să poată beneficiade sume mai mari decât tragerile normale. Sumele acordate anual nu

pot depăşi 68% din cotă, iar cumulat se pot ridica la 300% faţă de cotă,finanţarea fiind concepută pe o perioadă mai mare, cu reconsider ări periodice de la ţar ă la ţar ă.

Facilitatea transformării sistemice, creată în 1993 şi aplicată din 1994, este o formă de finanţare temporar ă destinată să sprijineţările care au dificultăţi de balanţă determinate de perturbări severe înspaţiul relaţiilor comerciale tradiţionale şi al aranjamentelor de plăţi custr ăinătatea. Ţările eligibile să beneficieze de aceste facilităţi sunt celecare au f ăcut parte din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc –

organism al fostelor ţări socialiste, 14 ţări membre) şi din URSS(Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice), precum şi un număr limitatde alte ţări care au trecut prin transformări similare.

Facilitatea rezervei suplimentare, creată în decembrie 1997 caurmare a crizei asiatice. De această facilitate pot beneficia ţărilemembre care au dezechilibre în balanţa de plăţi externe provocate de

pierderea bruscă a încrederii pieţei în ţara respectivă (cu efecte nega-tive asupra contului de capital şi rezervelor).

Facilitatea liniilor de credit preventive, introdusă în 1999 pentru

a acorda sprijin financiar ţărilor, care deşi au o economie sănătoasă, se




320

pot confrunta cu probleme cauzate de tensiunile de pe pieţele de capitalşi crizele financiare cu rezonanţă internaţională. A fost închisă în 2003.

Facilitatea de reducere a săr ăciei şi cre ştere, stabilită în

noiembrie 1999 pentru a acorda asistenţă suplimentar ă ţărilor membrecele mai sărace, care au dezechilibre în balanţa de plăţi externe. Spri- jinul financiar are drept scop reducerea săr ăciei şi creşterea niveluluide trai.

Facilitatea pentru şocuri externe, creată în 2005 pentru a oferiasistenţă financiar ă ţărilor cu venituri reduse, confruntate cu problemeeconomice cauzate de factori externi (în afara controlului autorităţilor),cum ar fi dezastrele naturale sau conflictele din ţările învecinate curepercusiuni negative asupra comer ţului exterior.

Calitatea de membru FMI al unei ţări îi confer ă posibilitatea de a beneficia de toate drepturile ce îi revin potrivit Statutului FMI şireglementărilor de funcţionare cu îndatorirea de a-şi îndeplini obligaţiileasumate prin semnarea acordului de aderare, precum şi dreptul de a seretrage oricând de la FMI, în baza unui aviz scris. În cadrul acestor aspecte de principiu, un loc aparte îl deţine cota subscrisă de o ţ ar ă,acesta fiind criteriul de bază în stabilirea puterii de vot a ţării, avolumului tragerilor şi facilităţilor de finanţare la care poate accede,alocarea de DST. Numărul de voturi de care dispune fiecare stat mem-

bru depinde de cota sa de participaţie, atribuindu-i-se 250 de voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru fiecare fracţiune de cotă (100.000 USD) pentru capitalul subscris.

România este membr ă a FMI din anul 1972. În prezent, cota de participare (capitalul subscris şi vărsat) a României este de 1.030,2milioane DST, din care 243,825 milioane DST în aur şi valute şi786,375 milioane DST în lei, într-un cont al FMI deschis la BNR 1. În2003, România a finalizat pentru prima dată un aranjament stand-by cu FMI, din cele 6 încheiate din 1991.

Deşi, de la înfiinţare până în prezent, obiectivele urmărite deFMI au r ămas neschimbate, de-a lungul timpului, instrumentele utili-zate şi politicile de ajustare propuse pentru a-şi atinge obiectivele ausuferit modificări, în funcţie de evoluţiile care au avut loc pe planmondial. Astfel, FMI a trebuit să-şi adapteze activitatea şi să r ăspundă exigenţelor ridicate de:

• desfiinţarea regimului cursurilor de schimb fixe şi instaurareacursurilor de schimb flotante;

__________________ 1 BNR, Raport anual 2005, p. 98.




321

• crizele petroliere din anii 1970 şi implicaţiile pe care le-auavut asupra balanţelor de plăţi externe ale multor ţări ale lumii;

• criza datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare (anii 1980) şi climatul

de instabilitate instaurat; accentul care s-a pus pe liberalizarea financiar ă;• pr ă buşirea comunismului şi nevoile de finanţare din fostele ţări

comuniste;• crizele financiare din ţările cu pieţe emergente (anii 1990) şi

strategiile care trebuie dezvoltate pentru preîntâmpinarea unor astfelde fenomene;

• problemele aferente combaterii finanţării terorismului şi spălării banilor (în special, după 2001);

• în sfâr şit, nu trebuie omise nici problemele specifice pe care le

ridică ţările membre cele mai sărace.Aşa cum s-a subliniat, în ultimul timp, prevenirea crizelor financiare interna ţ ionale şi combaterea spăl ării banilor şi finan ţăriiterorismului au reprezentat domenii de mare interes pentru FondulMonetar Internaţional.

Criza pieţelor financiare emergente din anii 1990 (criza finan-ciar ă din Mexic, urmată de criza asiatică şi cea rusă) a determinat FMIsă ia o serie de măsuri pentru a preveni apariţia unor astfel de situaţii.Între aceste măsuri pot fi menţionate evaluările pe care FMI le face,

împreună cu Banca Mondială, în scopul stabilirii în ce măsur ă ţărilemembre respectă standardele şi codurile interna ţ ionale de bună practică.Aceste standarde se refer ă la 12 domenii, care pot fi clasificate înurmătoarele grupe:

1. transparenţa politicilor (monetar ă, financiar ă, fiscală);2. supravegherea şi reglementarea sectorului financiar;3. integritatea pieţei.În acelaşi context, în 1999, FMI şi Banca Mondială au lansat

Programul de evaluare a sectorului financiar (The Financial Sector

Assessment Program – FSAP). Premisa care a stat la baza lansăriiacestui program a constituit-o faptul că, în condiţiile actuale, în carefluxurile financiare internaţionale sunt extrem de mobile, stabilitateasistemului financiar internaţional şi prevenirea crizelor cu impactmondial pot fi asigurate dacă sistemele financiare naţionale sunt sănă-toase şi bine reglementate. Ca urmare, aceste programe au ca obiectivevaluarea sistemelor financiare ale ţărilor membre atât dezvoltate, câtşi în curs de dezvoltare, în scopul identificării punctelor vulnerabile şiacordării de asistenţă pentru remedierea acestor probleme. Evaluările

efectuate sunt prezentate în Rapoartele privind respectarea standardelor




322

şi codurilor ( Reports on Observance of Standards and Codes) dindomeniul financiar, respectiv:

– supravegherea bancar ă;

– titluri de valoare; – asigur ări; – sisteme de plăţi; – combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului.O problemă de maximă importanţă pentru FMI este şi lupta

împotriva spăl ării banilor şi finan ţării terorismului. Implicarea Fonduluiîn rezolvarea acestei probleme s-a intensificat după atacul terorist dinseptembrie 2001, în urma căruia au ieşit la iveală şi mai pregnant posi-

bilele consecinţe pe care spălarea banilor şi finanţarea terorismului pot

să le aibă: riscul destabilizării sistemelor financiare naţionale cu regle-mentări minimale în materie, precum şi creşterea volatilităţii fluxurilor financiare internaţionale, cu impact negativ asupra stabilităţii sistemuluifinanciar internaţional.

Dată fiind gravitatea şi complexitatea problemei, FMI colabo-rează în acest domeniu cu alte organisme internaţionale, între carefoarte important este Grupul de Acţiune Financiar ă pentru problemaspălării banilor ( Financial Action Task Force on Money Laundering ),denumit în continuare Grupul sau Grupul de Acţiune Financiar ă.

Acest organism a fost creat în 1989 cu prilejul reuniunii de la Paris aGrupului celor şapte (G7)2. Principalul obiectiv urmărit de Grup estestabilirea unor standarde internaţionale privind combaterea spălării

banilor şi finanţării terorismului. În acest scop, în 1990, Grupul aelaborat 40 de Recomandări, care constituie un cadru cu aplicare uni-versală prin care se recomandă măsurile ce trebuie luate de autorităţilenaţionale pentru implementarea unor programe eficiente de combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului.

Colaborarea dintre FMI şi Grupul de Acţiune Financiar ă s-a

concretizat în dezvoltarea, din 2002, a unor programe de evaluare amodului în care ţările aplică legile privind criminalitatea în materie despălare a banilor şi finanţare a terorismului. Pe lângă FMI şi Grupul deAcţiune Financiar ă, la această acţiune participă şi Banca Mondială. Dealtfel, FMI a acceptat Standardele Grupului de Acţiune Financiar ă caunul din cele 12 standarde şi coduri internaţionale recunoscute deFond. În parte, evaluările au fost realizate ca rapoarte ale FMI asuprarespectării standardelor şi codurilor, care erau incluse într-un program al

__________________ 2

Grupul celor şapte (G7) este format din reprezentanţii a şapte ţări: StateleUnite ale Americii, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Germania, Canada şi Italia.




323

FMI mult mai cuprinzător, respectiv Programul de evaluare a sectoruluifinanciar. De subliniat că, din martie 2004, FMI a fost de acord caaceste evaluări să constituie o activitate permanentă.

12.2. Grupul Băncii Mondiale

Pe lângă problemele monetare care şi-au găsit r ăspunsul încrearea FMI, sfâr şitul celui de-al Doilea R ăzboi Mondial punea în faţaomenirii şi probleme de natur ă financiar ă, legate de finanţarea recons-trucţiei postbelice şi, ulterior, de acordarea de credite pentru dezvoltare.

În acest scop, în 1944 a fost înfiinţată Banca Internaţională pentruReconstrucţie şi Dezvoltare. De-a lungul timpului, alături de ea au fost

fondate şi alte organisme cu vocaţie internaţională menite să acordecredite în condiţii speciale sau să contribuie la dezvoltarea ţărilor îndezvoltare, care, în prezent, alcătuiesc Grupul Băncii Mondiale:

• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD);• Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID);• Corporaţia Financiar ă Inter naţională (CFI);• Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI);• Centrul Internaţional pentru Aplanarea Disputelor Investiţionale

(CIADI).

12.2.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare(BIRD, engl. International Bank for Reconstruction and Development –

IBRD) constituie pilonul Grupului Băncii Mondiale, de multe ori, atâtîn limbajul de specialitate, cât şi în vorbirea curentă fiind desemnată,simplu, sub denumirea de Banca Mondială. În realitate, BIRD estedoar una din componentele Grupului Băncii Mondiale. Mai mult chiar,

pe site-ul Băncii Mondiale, denumirea de Banca Mondială cuprinde

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi AsociaţiaInternaţională pentru Dezvoltare, celelalte trei instituţii menţionate(Corporaţia Financiar ă Internaţională, Agenţia Multilaterală de Garantarea Investiţiilor, Centrul Internaţional pentru Aplanarea Disputelor Investiţionale) fiind considerate afiliate, instituţii strâns legate de BancaMondială. Împreună, toate cele cinci instituţii formează Grupul BănciiMondiale.

BIRD a fost creată în 1944 odată cu FMI, ca urmare a Acordurilor de la Bretton Woods, localitate din New Hampshire (SUA). La

Conferinţa Monetar ă şi Financiar ă Internaţională de la Bretton Woods




324

au participat 44 de state. Statutul de funcţionare a băncii a intrat învigoare la 27 decembrie 1945, iar activităţile propriu-zise au debutatîn iunie 1946. Aderarea la BIRD implică aderarea în prealabil la FMI.

De asemenea, o ţar ă nu poate deveni membr ă a AID, CFI şi AGMIf ăr ă să fie deja membr ă a BIRD.De-a lungul timpului, activitatea BIRD a evoluat, cunoscând o

serie de modificări. Astfel, dacă iniţial, Banca şi-a concentrat activi-tatea spre reconstrucţia economică postbelică a Europei (de unde şitermenul de „reconstrucţie” din titulatura Băncii), lansarea în 1948 aPlanului Marshall (caseta 12.1), creat special în scopul ajutor ăriieconomice a Europei, a orientat activitatea Băncii spre acordarea deasistenţă financiar ă ţărilor în curs de dezvoltare. În prezent, principalul

rol al BIRD este să contribuie la reducerea săr ăciei şi îmbunătăţireanivelului de trai în ţările în dezvoltare.Evoluţia BIRD se reflectă şi în creşterea numărului ţărilor

membre. Astfel, de la un număr de 44 de ţări care au participat în 1944la Conferinţa de la Bretton Woods, în mai 2006, numărul ţărilor membre BIRD a ajuns la 184 (aproape toate ţările din lume).

De asemenea, aşa cum s-a precizat, BIRD este instituţia fondatoarea Grupului Băncii Mondiale, de-a lungul timpului, alături de aceasta,creându-se alte patru instituţii. Deşi sediul BIRD este la Washington,

în prezent, aceasta are birouri în peste 100 de ţări şi aproximativ10.000 de funcţionari.Caseta 12.1

Planul Marshall

Planul Marshall (după numele secretarului de stat americanGeorge Marshall care l-a lansat) a fost adoptat în 1947 şi a cuprins

propunerea Statelor Unite ale Americii de reconstrucţie economică a Europei. Planul, cunoscut sub denumirea oficială de European

Recovery Program, a fost adoptat ca urmare a consecinţelor celuide-al Doilea R ăzboi Mondial şi a evenimentelor imediat următoare:1. în Europa, r ăzboiul distrusese structurile productive, iar

cererea de bunuri era foarte mare;2. pe de altă parte, industria din SUA, care nu fusese afectată

de r ăzboi, putea să acopere cererea europeană de mărfuri,însă ţările din Europa nu dispuneau de fondurile necesare

plăţii importurilor şi reconstrucţiei economice;3. din punct de vedere politic, se declanşase R ăzboiul rece, iar

în Europa Centrală şi de Est se consolida influenţa sovietică.




325

În acest context, Statele Unite ale Americii au consideratnecesar să acorde Europei credite, subvenţii nerambursabile şi aju-toare materiale sau alimentare care să permită reconstrucţia economică

şi să limiteze extinderea blocului sovietic.Ajutorul american era destinat tuturor ţărilor europene afectate

de r ăzboi. Pentru a beneficia de acest ajutor, ţările respective trebuiau însă să încheie un acord cu SUA prin care se angajau să respecte anumite condiţii.

Ţările occidentale au fost de acord cu propunerea americană,în timp ce fosta Uniune Sovietică a refuzat Planul Marshall, consi-derând că-i afecta independenţa economică şi suveranitatea naţională.

În acelaşi timp, a solicitat şi ţărilor din sfera sa de influenţă să refuze Planul Marshall.Pentru ţările beneficiare din Europa Occidentală (Austria,

Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda,Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia,Elveţia, Turcia), punerea în aplicare a Planului Marshall (1948-1951) acontribuit, în mod esenţial, la reconstrucţia şi relansarea economică.

Pentru ca o ţar ă să devină membr ă BIRD trebuie să îndepli-nească anumite condi ţ ii: să fie membr ă FMI, să subscrie o cotă lacapitalul Băncii; să furnizeze date privind dezvoltarea economică şifinanciar ă pentru fundamentarea necesităţii de a beneficia de un împru-mut, să fie „calificată” ca ţar ă beneficiar ă de împrumut. În principiu,sunt „calificate” să beneficieze de împrumuturi ţările cu un PNB pelocuitor, relativ redus. Plafonul se situează în jur de 3.000 USD/locuitor.Dacă plafonul este depăşit, treptat, sumele de care poate beneficia sereduc până la încetarea alocării de noi împrumuturi.

Structura organizatorică. Conducerea Băncii este asigurată deConsiliul guvernatorilor, Consiliul directorilor executivi şi PreşedinteleBăncii. Consiliul guvernatorilor este organul suprem de decizie al Băncii.Cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru (în general,ministrul de finanţe sau de dezvoltare) şi are funcţia de supraveghere aactivităţii Băncii şi de formulare a liniilor generale de acţiune. Deoa-rece Consiliul guvernatorilor nu se reuneşte decât o dată pe an, activi-tatea curentă a Băncii este condusă de Consiliul directorilor executivi,

format din 24 de directori executivi. Cinci din aceştia sunt numiţi de




326

principalele ţări acţionare ale Băncii (Germania, SUA, Franţa, Japonia,Marea Britanie), celelalte ţări fiind reprezentate de 19 directori executivi.Consiliul directorilor executivi se reuneşte de cel puţin două ori pe

să ptămână. Reuniunile acestuia sunt conduse de pre şedintele Băncii,care, prin tradiţie este un cetăţean american. Mandatul preşedinteluieste pe o perioadă de 5 ani, el fiind responsabil de conducerea curentă,organizarea şi personalul băncii.

Resursele Băncii sunt formate din: cotele vărsate de statelemembre şi profiturile sub formă de rezerve, precum şi din atragerea defonduri de pe pieţele internaţionale de capital. Cotele vărsate destatele membre sunt propor ţionale cu cele de la FMI, ţara în cauză

fiind obligată să verse 10% din subscripţia stabilită, din care 1% învalută convertibilă sau în DST, iar diferenţa în monedă naţională. Ceamai mare parte a resurselor Băncii (circa 2/3) provine din atragerea defonduri de pe pieţele internaţionale de capital, în principal prinemiterea de euroobligaţiuni. Obligaţiunile Băncii sunt cotate ca activefinanciare sigure (se bucur ă de cel mai înalt rating AAA), ceea ce

permite ţărilor care beneficiază de creditele sale să obţină fonduri lacosturi mai mici decât în alte condiţii. O altă sursă a fondurilor Bănciio reprezintă venitul net format din diferenţa dintre dobânzile şi comi-

sioanele la împrumuturile acordate statelor membre şi cele plătite pentru împrumuturile mobilizate de pe piaţă (venit net constituit subformă de rezervă).

Utilizarea resurselor băncii este strâns legată de obiectiveleactivităţii sale: acordă împrumuturi directe sau participă la împrumuturidirecte prin utilizarea fondurilor proprii (alături de alţi creditori inter-naţionali) sau prin emisiunea de obligaţiuni; garantează total sau par ţialîmprumuturi acordate de alte instituţii financiare; participă la acţiuni

de cofinanţare alături de alte instituţii; acordă asistenţă tehnică de spe-cialitate statelor, asigur ă organizarea de licitaţii internaţionale pentruachiziţia de proiecte, utilaje legate de finanţarea proiectelor.

Asistenţa financiară acordată de BIRD unei ţări, în principal,îmbracă trei forme:

− contractarea de împrumuturi pe termen lung, pentru realizareade proiecte care presupun: participarea ţării cu o cot ă proprie la pro-iectul finanţării (30-40%); existenţa unei garanţii privind rentabilitatea

proiectului (între 12-20%); posibilitatea rambursării la termen; orien-tarea cu precădere spre agricultur ă şi infrastructur ă (transport,




327

electricitate, telecomunicaţii, canalizare), educaţie, industrie, starea balanţei de plăţi. Durata împrumuturilor se situează între 15-20 de ani,cu o perioadă de graţie de 5-10 ani. Deşi nu se precizează expres,

limita fondurilor acordate nu poate depăşi suma subscrisă de ţar ă.Dobânda percepută se modifică periodic şi este în corelaţia cu ratadobânzii de pe piaţa internaţională; se plătesc comisioane de neutilizareîn cazul în care ţara nu respectă ritmul lucr ărilor din devizele delucr ări şi, respectiv, nu se utilizează sumele la termenele stabilite;

− finan ţ area pe bază de program presupune prezentarea decătre ţara solicitatoare a unui program de dezvoltare corelat cu un

program de redresare economică şi financiar ă pe termen mijlociu şi

lung. Acest tip de finanţare este utilizat în cazul, de exemplu, a unor calamităţi naturale sau prefaceri structurale, când nu s-a apelat lafinanţarea pe bază de proiecte;

− cofinan ţ area reprezintă sprijinul financiar acordat de Bancă alături de alte instituţii de credit public, bănci de finanţare a expor-turilor sau bănci private la acordarea de împrumut ţărilor membre.

Împrumuturile/creditele acordate de BIRD pot fi clasificate îndouă mari grupe: împrumuturi pentru investi ţ ii şi împrumuturi de ajustare în sprijinul reformelor structurale sau instituţionale. Prima categoriecuprinde finanţarea de activităţi îndreptate spre crearea infrastructuriinecesare reducerii săr ăciei şi asigur ării unei dezvoltări durabile. Acestecredite se acordă pe o perioadă lungă de timp (5-10 ani) şi, în ultimii20 de ani, au deţinut, în medie, o pondere de 75-80% din totalulîmprumuturilor Băncii. Cea de-a doua categorie de împrumuturi se refer ă la sprijinul financiar acordat pentru susţinerea politicilor de reformă structurală dintr-un sector specific (de exemplu, reforma sectoruluifinanciar) sau reformelor instituţionale (de exemplu, reforma din siste-

mul de justiţie). Aceste împrumuturi se dau pe perioade scurte de timp(1-3 ani), în cursul ultimilor 20 de ani reprezentând, în medie, 20-25%din volumul total al creditelor acordate de Bancă.

Odată cu aderarea la FMI în 1972, România a aderat şi la BIRD.În perioada post-decembristă, activitatea BIRD în ţara noastr ă datează din 1991. Şi în România, prin împrumuturile şi asistenţa pe care leacordă, BIRD urmăreşte atingerea obiectivelor sale: atenuarea săr ăcieişi îmbunătăţirea nivelului de trai, prin dezvoltarea sectorului privat,

reforma administrativă şi instituţională.




328

Portofoliul BIRD în România cuprinde proiecte în domenii variate,între care se remarcă domeniul infrastructurii, mineritului şi energiei,domeniul sectorului financiar şi privat, domeniul educaţiei şi sănătăţii,domeniul mediului şi a dezvoltării sociale durabile. La 31 decembrie2005, portofoliul BIRD în România cuprindea 88 de acorduri (înderulare şi finalizate, semnate începând din 1974), cu o valoare totală de 7.190 milioane dolari SUA3.

Între proiectele BIRD în ţara noastr ă pot fi menţionate: proiectulde reabilitare a sectorului de sănătate; proiectul de reabilitare asectorului transporturi; proiectul de dezvoltare industrială; proiectul desprijinire a fermierilor şi întreprinderilor agricole private; proiectul

privind biodiversitatea Deltei Dunării; împrumutul destinat redresăriisectorului agricol (ASAL); proiectul de reabilitare şi modernizare asectorului energetic; proiectul de îmbunătăţire a alimentării cu apă aBucureştiului; proiectul de reabilitare a şcolilor; proiectul de reformă aînvăţământului superior şi a cercetării; proiectul pentru protecţia copi-lului; proiectul pentru conservarea patrimoniului cultural; proiectul defacilitare a comer ţului şi transportului în sud-estul Europei; împru-mutul pentru construirea capacităţii instituţionale în sectorul privat.

Dintre proiectele derulate de BIRD în România, o importanţă deosebită a avut-o Împrumutul de ajustare a sectorului privat (PSAL),care a avut drept obiective principale: reforma sectorului financiar-ban-car; privatizarea întreprinderilor de stat; dezvoltarea şi îmbunătăţireamediului de afaceri; protecţia socială şi reducerea săr ăciei. Data apro-

bării PSAL a fost 10 iunie 1999, proiectul încheindu-se în iunie 2000.Valoarea împrumutului a fost de 300 milioane dolari. Având în vederesuccesul înregistrat de PSAL, în septembrie 2002 a fost semnat

PSAL II, care a continuat şi dezvoltat reformele iniţiate prin PSAL(caseta 12.2).

__________________ 3 BNR, Raport anual 2005.




329

Caseta 12.2

Împrumut BIRD de ajustare a sectorului privat (PSAL II)

Valoarea împrumutului: 300 milioane dolari SUAData semnării: 13 septembrie 2002

Obiectivele proiectului

Obiectivul principal al programului PSAL II este sprijinireareformelor structurale în domeniul privatizării întreprinderilor destat, reforma sistemului bancar, dezvoltarea unui mediu de afacericare să sprijine investitorii, precum şi un program îmbunătăţit de

asistenţă socială pentru muncitorii disponibilizaţi, ca rezultat al programului de ajustare.Principale reforme prevăzute în program sunt:

1. În sectorul financiar:• Privatizarea Băncii Agricole, BCR şi CEC, precum şi reorgani-

zarea Eximbank.• Aducerea cooperativelor de credit şi a altor instituţii financiare

sub „umbrela” reglementărilor BNR cu scopul protejării depune-

rilor şi pentru asigurarea stabilităţii sistemului bancar în general.• Consolidarea cadrului legislativ şi de reglementare prin introdu-cerea de măsuri, instrumente şi capacitatea juridică de aplicare adrepturilor creditorilor, a deciziilor BNR cu privire la respectareanormelor de prudenţă bancar ă, prin asigurarea cadrului legislativreferitor la falimentul şi lichidarea băncilor, precum şi prinarmonizarea legislaţiei fiscale care afectează operaţiunile bancarecu standardele internaţionale.

• Dezvoltarea pieţelor de capital, cu accent pe capacitatea de regle-

mentare a pieţelor de valori mobiliare, pe operaţiunile investitorilor instituţionali (de exemplu, fonduri mutuale) şi pe legăturile dintreaceste firme şi stabilitatea generală a sistemului financiar conformstandardelor globale care se dezvoltă.

• Sprijinirea mai accentuată a infrastructurii prin (i) consolidareasistemului de plăţi şi compensări (clearing ), (ii) obligarea tuturor

băncilor de a adopta standardele internaţionale de contabilitate(IAS) în raportările financiare şi informaţiile financiare cătreBNR şi de către BNR în funcţionarea sa şi în supravegherea şi

examinarea băncilor, (iii) asigurarea unei mai mari stabilităţi a




330

fondului de garantare a depozitelor şi operaţiunilor acestora,legată, în special, de expunerea băncilor la risc, în general, şi deorice aranjamente de proprietate încrucişată sau interfinanţare

între instituţiile care mobilizează depozite şi cele care fac inves-tiţii şi (iv) înfiinţarea unui birou de informaţii referitoare lacredite şi a unui sistem de clasificare a riscului pentru o mai bună evaluare a riscului de creditare.

• Consolidarea capacităţii instituţionale a băncilor prin îmbunătăţireamanagementului şi conducerii corporative, planificării strategice,administr ării creditului şi gestionării riscului, precum şi utilizăriiasistenţei tehnice pentru dezvoltarea instituţională şi a capacităţii.

2. În sectorul întreprinderilor de stat:• Privatizarea caz cu caz şi restructurarea marilor întreprinderi destat.

• Alte privatizări realizate de Autoritatea pentru Privatizare.• Privatizarea/restructurarea companiilor naţionale şi societăţilor

naţionale şi acordarea contractelor pentru închiderea tehnică şilucr ările de protecţie a mediului la cel puţin 20 mine.

• Reforma sectorului energetic.

3. Pentru îmbunăt ăţ irea mediului de afaceri, reformele prevăd:

• Eliminarea obstacolelor din calea dezvoltării şi desf ăşur ării afa-cerilor. Simplificarea procedurilor de autorizare a construcţiilor.

• Introducerea unor reforme fiscale care să asigure un tratament maiechitabil şi uniform pentru lărgirea bazei fiscalităţii.

• Adoptarea şi utilizarea pe scar ă mai largă a standardelor interna-ţionale de contabilitate, demonstrată prin utilizarea acestor stan-darde de către toate firmele listate la BVB, precum şi a niveluluide certificare de către Camera de Audit, care să reflecte dezvoltareacontinuă a profesiei de auditor.

• Introducerea unor proceduri de faliment mai eficiente.4. În scopul protec ţ iei sociale şi reducerii săr ăciei, reformele prevăd:

• Promovarea viabilităţii financiare a Fondului de Şomaj prin trans-ferarea sursei financiare pentru plăţile compensatorii şi plataşomajului tehnic de la Fondul de Şomaj la bugetul de stat.

• Asigurarea de servicii de preconcediere muncitorilor disponibi-lizaţi, cu accent pe educaţia continuă a adulţilor.

• Consolidarea (unificarea) şi raţionalizarea structurii prestaţiilor de

asistenţă socială şi furnizării acestora.




331

• Aprobarea de către Parlament a Legii asistenţei sociale prin carese înfiinţează noua Casă Naţională de Asistenţă Socială.

• Cheltuirea a cel puţin 0,4% din PIB pentru măsuri de asistenţă

socială cu ţintă precisă.• Implementarea unui plan financiar pentru stabilizarea finanţării

primului pilon (pensiile din sistemul public) al sistemului de pensii.• Aprobarea de către Parlament a Legii reformei sistemului privat

de pensii (al doilea pilon).• Implementarea unui plan de finanţare pe termen lung pentru

acoperirea costurilor tranziţiei către sistemul privat de pensii – Înfiinţarea Casei Naţionale a Pensiilor.

• Înfiinţarea unei Comisii de Control a Pensiilor.• Măsuri eficiente de reducere a săr ăciei propuse de unitatea de

monitorizare a politicii de la cabinetul Primului Ministru, îmbună-tăţirea sistemului de monitorizare la nivel de judeţ şi convenireaalocaţiilor pentru programul prioritar de reducere a săr ăciei.

Sursa: Extras din Portofoliu de proiecte România, Biroul BănciiMondiale, România, p. 35-36.

12.2.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare

Pentru acoperirea finanţării unor proiecte în condiţii speciale,alături de BIRD, au fost create alte instituţii, respectiv AsociaţiaInternaţională pentru Dezvoltare, al cărei obiectiv îl constituie acor-darea de împrumuturi în condiţii preferenţiale ţărilor cele mai sărace şiCorporaţia Financiar ă Internaţională, al cărei obiectiv este sprijinulfinanciar acordat dezvoltării sectorului privat în ţările în curs dedezvoltare. Totodată, a fost creată Agenţia Multilaterală de Garantarea Investiţiilor cu scopul de a promova investiţiile str ăine în ţările îndezvoltare.

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID, engl. International Development Association – IDA) a fost creată ca urmarea faptului că, la sfâr şitul anilor 1950, s-a constatat că unele din celemai sărace ţări ale lumii, în special din Africa şi Asia meridională, nu

puteau să acceadă nici chiar la împrumuturile acordate de BIRD,deoarece nu erau în măsur ă să îndeplinească condiţiile impuse deaceasta. AID a fost înfiinţată în 1960, în prezent (2006) având

163 de membri.




332

Rolul AID este de a acorda împrumuturi f ăr ă dobânzi şi sub-venţii ţărilor membre cele mai sărace în scopul creşterii economice,reducerii săr ăciei şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. Exemplificativ,în caseta 12.3 sunt descrise unele proiecte finanţate prin intermediulAID.

Pentru a beneficia de ajutorul financiar din partea AID, o ţar ă trebuie să îndeplinească mai multe condi ţ ii (criterii de eligibilitate):

1) să fie membr ă BIRD;2) să aibă un venit naţional brut pe cap de locuitor care să nu

depăşească un anumit nivel (în mai 2006, acest prag era de965 dolari SUA);

3) din cauza lipsei de solvabilitate să nu poată contracta crediteîn alte condiţii (la preţul pieţei);

4) să dezvolte politici economice şi sociale care să încurajezecreşterea economică şi reducerea săr ăciei.

Din momentul în care o ţar ă nu mai îndeplineşte aceste condiţiinu se mai poate împrumuta de la AID, urmând ca, în continuare, să

beneficieze de împrumuturi de la BIRD. Împrumuturile acordate de

AID sunt mai avantajoase decât împrumuturile BIRD, fiind carac-terizate prin:− rată a dobânzii zero;− perceperea unui comision de gestiune de 0,75%;− perioadă de graţie de 10 ani;− durata creditului foarte mare, ajungând până la 40 de ani.

Resursele AID provin, în cea mai mare parte, din contribuţiiledonatorilor – ţări membre bogate (ţări industrializate, exportatoare de

petrol) – la care se adaugă şi o parte din profitul net al BIRD care estetransferat la AID. Rambursarea împrumuturilor şi veniturile realizatedin investiţii constituie alte surse ale AID. Reîntregirea fondurilor AIDse face o dată la 3 ani. La ultima reuniune a donatorilor de fonduri(a XIV-a), cele mai importante angajamente au fost luate de StateleUnite, Marea Britanie, Japonia, Germania, Franţa, Italia şi Canada.

AID este condusă şi administrată în acelaşi fel ca BIRD.




333

Caseta 12.3

Proiecte derulate de AID

De la înfiinţarea sa şi până în prezent, AID a iniţiat şidezvoltat o serie de proiecte în multe regiuni ale lumii: Africa,Asia, Europa şi Asia Centrală, America Latină. Acestea au avut caobiective prioritare reducerea săr ăciei, îmbunătăţirea serviciilor so-ciale, reconstrucţia în urma diferitelor conflicte, ameliorarea sănătăţii

populaţiei şi lupta contra diferitelor boli, privatizarea şi reformasectorului financiar, dezvoltarea rurală şi agricolă.

Cu titlu exemplificativ, în continuare, sunt descrise, pe regiuni,

câteva proiecte derulate de AID. Africa

Madagascar – ameliorarea sănătăţii copiilor Senegal – învăţarea femeilor să citească şi să scrieUganda – lupta contra HIV/Sida

– îmbunătăţirea serviciilor publiceEtiopia – ajutorarea comunităţilor izolate să fie autonome

Asia

India – realizarea educaţiei primare universale – r ăspuns rapid la catastrofe naturale

Sri Lanka – reabilitarea agriculturii

Europa şi Asia Central ă

Armenia – lărgirea accesului la educaţieAzerbaidjan – ajutor pentru transformarea agriculturiiBosnia Her ţegovina – reconstrucţia drumurilor

− îmbunătăţirea tratamentelor medicale− sistemul bancar în Bosnia

Republica Kirghize – ajutorarea femeilor să lupte împotriva săr ăciei

America Latină

Ţările din Caraibe – reducerea costului telecomunicaţiilor

Sursa: www.worldbank.org




334

12.2.3. Corporaţia Financiară Internaţională

La sfâr şitul anilor 1950, ţările în dezvoltare din Africa, Asia,

America Latină sau din Orientul Mijlociu se confruntau cu o serie de probleme privind dezvoltarea economică (lipsa resurselor, inexistenţainfrastructurii, a instituţiilor necesare asigur ării creşterii economice şinivelului de trai, a personalului calificat etc.).

Rezolvarea acestor probleme presupunea o serie de investiţii atâtîn sectorul public, cât şi în sectorul privat. Firmele şi instituţiile finan-ciare str ăine nu manifestau interes pentru efectuarea de investiţii înregiunile menţionate, iar capitalul privat naţional era aproape inexistent.Prin intermediul BIRD s-au creat premisele acordării de împrumuturi

la nivel guvernamental, însă firmele private din ţările în dezvoltare nu puteau beneficia de credite decât pe baza garanţiilor guvernamentale.Apărea, astfel, necesitatea creării unei instituţii internaţionale, care să completeze activitatea BIRD, în sensul stimulării dezvoltării sectorului

privat din ţările în dezvoltare.Plecând de la convingerea că for ţa motrice pentru îmbunătăţirea

nivelului de trai este iniţiativa privată, vicepreşedintele BIRD din acea perioadă – Robert L. Garner – a fost promotorul înfiinţării unei insti-tuţii afiliate BIRD care să acorde împrumuturi, să cumpere acţiuni şisă acorde asistenţă tehnică sectorului privat din ţările în dezvoltare.

Această nouă instituţie a fost denumită Corporaţia Financiară Internaţională (CFI, engl. International Finance Corporation – IFC ),statutul său de funcţionare intrând în vigoare la 20 iulie 1956. Este

prima organizaţie interguvernamentală care are ca obiectiv dezvoltareasectorului privat în scopul reducerii săr ăciei şi îmbunătăţirii niveluluide trai.

Organizare şi capital. În prezent, CFI are 178 de ţări membre.

Pentru a deveni membr ă a CFI, o ţar ă trebuie să fie în prealabil membr ă a BIRD şi să semneze statutul de funcţionare a CFI. Capitalul vărsat de ţările membre este divizat în acţiuni, în prezent valoarea acestuiaridicându-se la nivelul de 2,4 bilioane dolari SUA. România a devenitmembr ă CFI în anul 1990. CFI este condusă de Consiliul guverna-torilor , în cadrul căruia fiecare ţar ă numeşte un reprezentant (în gene-ral, ministrul de finanţe). Consiliul guvernatorilor deleagă multe dinatribuţiile sale Consiliului directorilor executivi, format din 24 dedirectori, care se reunesc cu regularitate la sediul central din Washington.

Pre şedintele Grupului Băncii Mondiale este şi preşedintele CFI, ceea




335

ce permite coordonarea activităţii CFI cu activitatea celorlalte instituţiidin cadrul Grupului Băncii Mondiale.

Operaţiunile CFI cuprind mai multe activităţi, între care cele

mai importante sunt: acordarea de credite în cont propriu, participareala credite sindicalizate, cumpărarea de acţiuni în sectorul privat sau laalte instituţii, cum ar fi instituţiile financiare, acordarea de asistenţă tehnică şi consultanţă.

Creditele acordate de CFI sectorului privat din ţările în dez-voltare au, în general, scadenţe cuprinse între 7 şi 12 ani (unele crediteau fost acordate şi pe o perioadă de 20 de ani) şi valori care variază între 1 milion şi 100 milioane dolari americani. De obicei, sunt deno-minate în principalele valute utilizate în schimburile internaţionale,dar pot fi exprimate şi în moneda naţională a ţării din care provinedebitorul. Creditele se acordă pe baze comerciale, respectiv CFIurmăreşte obţinerea de profit (unul din principiile de bază înscrise înstatutul de funcţionare). În acelaşi timp, ratele dobânzii perceputecreditelor acordate sunt corelate cu ratele dobânzii de pe piaţă, f ăr ă ase aplica un tratament preferenţial. CFI acordă credite şi instituţiilor financiare (bănci comerciale, societăţi de leasing , alţi intermediarifinanciari) sub forma liniilor de credite, care, de multe ori, sunt desti-

nate finanţării proiectelor dezvoltate de întreprinderile mici şi mijlocii.De obicei, CFI finanţează cel mult 25% din valoarea proiectului,diferenţa fiind suportată din alte surse.

O altă activitate importantă a CFI o constituie mobilizarea resur-selor financiare din sectorul privat prin programele de credite sindica-lizate. Prin implicarea în operaţiunile de sindicalizare, CFI reuşeşteatragerea şi agregarea de resurse de la diferiţi intermediari financiaricare, în alte condiţii, nu ar fi fost interesaţi să acorde credite debitorilor din ţările în dezvoltare.

Printre operaţiunile desf ăşurate de CFI se număr ă şi cumpărareade ac ţ iuni la firmele private sau la diferite instituţii financiare dinţările în dezvoltare. Investiţiile realizate de CFI prin cumpărarea deacţiuni sunt pe termen lung (în general, de la 8 la 15 ani), însă obiec-tivul urmărit nu are în vedere păstrarea definitivă a cotei de capitalachiziţionate. În momentul în care CFI consider ă că firma/instituţia încare a investit este suficient de puternică vinde acţiunile deţinute,obţinând, de cele mai multe ori, şi profit. Procentul deţinut de CFI dincapitalul unei firme/instituţii variază, de regulă, între 5 şi 15%, CFI

neavând dreptul să preia majoritatea acţiunilor din cadrul firmei.




336

CFI îndeplineşte şi funcţia de asisten ţă tehnică şi servicii deconsultan ţă, privind restructurarea economică, organizarea producţieişi distribuţiei, atragerea resurselor financiare necesare etc.

România este membr ă a tuturor instituţiilor afiliate Grupului BănciiMondiale. La 31 decembrie 2005, portofoliul CFI pentru Româniacuprindea 22 de proiecte, reprezentând angajamente în valoare de513,8 milioane dolari SUA4.

12.2.4. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor

Plecând de la premisa că un rol important în asigurareadezvoltării economice, reducerea săr ăciei şi îmbunătăţirea nivelului detrai îl au investiţiile str ăine directe, în aprilie 1988 a fost creată Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AGMI, engl.

Multilateral Investment Guarantee Agency – MIGA). Crearea AGMI,în 1988, s-a f ăcut şi pe fondul problemelor generate de declanşareacrizei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare, când încrederea investi-torilor str ăini în aceste ţări scăzuse foarte mult. De asemenea, se impunea se menţiona şi că, în acea perioadă, spre deosebire de unele perioadeanterioare (de exemplu, anii 1950), investiţiile str ăine directe erauagreate de ţările în dezvoltare.

În octombrie 2005, AMGI avea 167 de ţări membre. Pentru adeveni membr ă a AMGI, o ţar ă trebuie să fie în prealabil membr ă aBIRD. România este membr ă a AMGI din 1990.

Scopul AGMI este de a promova investiţiile str ăine directeefectuate în ţările în dezvoltare prin:

− asigurarea investi ţ iilor str ăine directe contra riscurilor politice (pierderi cauzate de restricţii privind transferul valutar, expropriere,r ăzboi sau revolte sociale etc.). Garanţiile contra riscurilor necomer-ciale emise de AMGI au valabilitatea de minimum 3 ani şi de maximum15 ani (numai ocazional ajungând la 20 de ani). În principiu, pot

beneficia de garanţiile AGMI investitorii din orice ţar ă membr ă, cuexcepţia celor din ţara în care se efectuează investiţia;

− acordarea de asisten ţă tehnică pentru promovarea investiţiilor şi diseminarea informaţiilor privind oportunităţile de investire în ţărileîn dezvoltare;

− medierea eventualelor dispute care ar apărea între investitoriistr ăini şi guvernele ţărilor-gazdă, în vederea îmbunătăţirii climatuluiinvestiţional.

__________________ 4 BNR, Raport anual 2005.




337

Principalele domenii de interes pentru AMGI sunt investiţiile îndezvoltarea infrastructurii, investiţiile în ţările afectate de conflictearmate (ţări cu grad mare de risc) sau în ţările cele mai sărace, precum

şi promovarea investiţiilor dintre ţările în dezvoltare.Organizarea AMGI este similar ă celorlalte instituţii afiliate

Grupului Băncii Mondiale, conducerea AMGI fiind asigurată deConsiliul guvernatorilor, Consiliul directorilor executivi şi Preşedinte.Consiliul guvernatorilor este format dintr-un guvernator care provinedin fiecare ţar ă membr ă. Se întâlneşte anual şi elaborează strategia deansamblu a AMGI. Consiliul guvernatorilor deleagă conducerea ope-rativă a Agenţiei Consiliului directorilor executivi. Pre şedintele Agenţiei

este responsabil pentru operaţiunile curente ale AGMI, fiind directsubordonat Consiliului directorilor executivi.O altă instituţie afiliată Grupului Băncii Mondiale este şi

Centrul Internaţional pentru Aplanarea Disputelor Investiţionale (CIADI, engl. International Centre for Settlement of Investment

Disputes – ICSID), fondat în 1966. Aşa cum sugerează şi denumirea,această instituţie are rolul de a concilia şi arbitra disputele investiţio-nale dintre investitorii str ăini şi ţările-gazdă, fiind, de fapt, un precursor

al AMGI. La 25 ianuarie 2006, numărul statelor care au semnatConvenţia de înfiinţare a CIADI era de 155. România a semnatConvenţia de înfiinţare a CIADI la 6 septembrie 1974.

12.3. Banca Europeană pentru Reconstruc ţ ie şi Dezvoltare

Pe lângă BIRD şi instituţiile afiliate Grupului Băncii Mondiale,finanţarea dezvoltării se realizează şi prin intermediul băncilor dedezvoltare regională, între care cele mai importante sunt: Banca

Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Inter-Americană pentru Dezvoltare, Banca Africană pentru Dezvoltare şi Banca Asiatică pentru Dezvoltare. Printre elementele caracteristice băncilor de dezvoltareregională se număr ă faptul că, deşi la subscrierea capitalului pot par-ticipa şi ţări care nu sunt localizate în regiunea care dă denumirea

băncii, în general, pot beneficia de credite numai ţările care, geografic,apar ţin zonei respective. Resursele băncilor provin atât din contri-

buţiile ţărilor membre, cât şi din recurgerea la pieţele internaţionale decapital, prin emisiunea de obligaţiuni.




338

Având în vedere importanţa pe care o are pentru EuropaCentrală şi de Est, inclusiv pentru România, în continuare va fi

prezentată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD,engl. European Bank for Reconstruction and Development – EBRD) afost creată în 1990 cu scopul de a promova privatizarea şi procesulrestructur ării antreprenoriale în ţările Europei Centrale şi de Est. Ideeacreării Băncii a apar ţinut preşedintelui Franţei din acea perioadă,François Mitterand, şi a fost lansată într-un discurs ţinut în faţaParlamentului European pe 25 octombrie 19895, anul revoluţiilor dinEuropa Centrală şi de Est. Evenimentele politice din acea perioadă au

creat premisele creşterii importanţei ţărilor europene în instituţiilefinanciare internaţionale (prin aderarea ţărilor foste socialiste) şifondării pentru prima dată a unei bănci cu vocaţie internaţională încare ţările europene să deţină o pondere aşa mare. Acordul de înfiin-ţare a Băncii a fost semnat la Paris la 29 mai 1990 şi a intrat în vigoarela 28 martie 1991.

Membrii BERD. Iniţial, s-a stabilit ca BERD să sprijine fosteleţări cu economie planificată din Europa Centrală şi de Est (8 ţări,

printre care şi România) în dezvoltarea unei economii de piaţă şireducerea intervenţiilor guvernamentale. Ulterior, numărul membrilor a crescut la 60 de ţări şi două instituţii (2006), dintre care 27 ţărimembre din Europa Centrală şi de Est şi din Asia Centrală, beneficiarede asistenţă financiar ă (tabelul 12.1). BERD a fost creată ca instituţie

bancar ă ce îmbină funcţiile unui organism financiar internaţional cucele ale unei bănci comerciale. Membri fondatori sunt formaţi din ţărişi două organisme financiare. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt:

6 ţări AELS, alte 4 ţări europene, 5 ţări neeuropene printre care SUAşi Japonia, 8 ţări europene – inclusiv România, iar cele două organismesunt Banca Europeană de Investiţii şi Comisia Executivă a UniuniiEuropene.

__________________ 5 „ I’m sure you will all agree that the most important event for Europe,

perhaps for the world since the Second World War is what is happening in Eastern Europe…What can Europe do? So much more! Why not set up abank for Europe.” (François Mitterand, Parlamentul Europei, 25 octombrie1989).




339

Tabelul 12.1

Ţările beneficiare a asisten ţ ei financiare acordate de BERD

1. Albania2. Armenia3. Azerbaidjan4. Belarus5. Bosnia şi Her ţegovina6. Bulgaria7. Croaţia8. Republica Cehă 9. Estonia

10. Georgia11. Ungaria12. Kazahstan13. Kirghizstan14. Letonia

15. Lituania16. Macedonia17. Moldova18. Polonia19. România20. Rusia21. Serbia şi Muntenegru22. Republica Slovacă 23. Slovenia

24. Tadjikistan25. Turkmenistan26. Ucraina27. Uzbekistan

Conducerea BERD este structurată pe trei niveluri, respectivConsiliul guvernatorilor, Consiliul directorilor executivi şi Preşedinte.Organul suprem de conducere al Băncii este Consiliul guvernatorilor ,care este format dintr-un guvernator desemnat de fiecare stat membru(în general, ministrul de finanţe). Consiliul guvernatorilor se reuneşteanual, din care cauză deleagă o parte a competenţelor sale Consiliuluidirectorilor executivi, care asigur ă conducerea operaţiunilor generaleale Băncii. Pre şedintele este ales de Consiliul guvernatorilor pe o pe-rioadă de patru ani, fiind responsabil de organizarea Băncii şi conducereaafacerilor curente.

Resursele BERD provin, în principal, din capitalul social subscris

de ţările membre şi din fondurile obţinute prin recurgerea la pieţeleinternaţionale de capital. În prezent, capitalul social subscris demembri totalizează 20 bilioane euro (România a subscris capital învaloare de 96 milioane de euro). Ca şi în cazul celorlalte instituţiifinanciare internaţionale, principala sursă de finanţare a BERD constă în emiterea de obliga ţ iuni pe pie ţ ele financiare interna ţ ionale. Conformcap. IV, art. 20.1, i din statutul de funcţionare, Banca poate să emită obligaţiuni în ţările membre sau în alte ţări, cu condiţia:

1. să obţină acordul ţării respective înainte de a pune în vânzare

obligaţiunile;




340

2. să obţină autorizaţia statului în moneda căruia vor fi denomi-nate obligaţiunile.

Ca şi în cazul BIRD, obligaţiunile emise de Bancă se bucur ă de

cel mai înalt rating (AAA – Standard & Poor’s, Aaa – Moody’s), ceeace permite ţărilor beneficiare să obţină credite în condiţii avantajoase.

Rolul BERD. Aşa cum este prevăzut în art. 1 din statutul defuncţionare, BERD îndeplineşte două funcţii principale:

– favorizarea tranziţiei ţărilor din Europa Centrală şi de Est spreeconomia de piaţă;

– promovarea iniţiativei private şi spiritului întreprinzător.Deşi între BERD şi celelalte bănci de dezvoltare regională există

o serie de similitudini, totuşi, BERD se diferenţiază de acestea prinaccentul pus asupra sectorului privat (cel puţin 60% din împrumuturileacordate de Bancă trebuie îndreptate spre sectorul privat sau în curs de

privatizare) şi prin faptul că acordarea creditelor are la bază şi consi-derente politice. Conform cap. III, art. 8.2., Banca poate să desf ăşoareoperaţiuni în ţările Europei Centrale şi de Est care înaintează spre otranziţie hotărâtă către economia de piaţă şi care aplică principiiledemocraţiei pluripartitice, a pluralismului şi a economiei de piaţă.

Principalele tipuri de opera ţ iuni efectuate de BERD sunt:− acordarea de împrumuturi;− cumpărarea de acţiuni la firmele sau instituţiile financiare din

regiune;− plasarea pe piaţă a obligaţiunilor emise de firmele din regiune

şi asumarea în propriul portofoliu a obligaţiunilor care nu s-auvândut;

− acordarea de asistenţă tehnică şi consultanţă economică.1. Acordarea de împrumuturi este activitatea de bază a BERD.

Împrumuturile sunt acordate numai ţărilor din Europa Centrală şi deEst şi din Asia Centrală. Sunt destinate să sprijine financiar sectoarelesau domeniile vitale din ţările definite ca beneficiare. Conform statu-tului de funcţionare, BERD poate acorda împrumuturi:

− firmelor private;− întreprinderilor de stat care funcţionează în manier ă concu-

renţială şi care se pregătesc să opereze conform regulilor economiei de piaţă;

− întreprinderilor de stat care sunt în curs de privatizare (cap. III,

art. 11.1, i).




341

Aşa cum s-a menţionat, cu scopul de a sprijini sectorul privat,fondurile BERD sunt, în principiu, alocate în propor ţie de 60%sectorului privat şi de 40% sectorului public.

2. Un alt obiectiv al activităţii BERD îl constituie achizi ţ ionareade ac ţ iuni din ţările est-europene şi din Asia Centrală, de la firmelesau instituţiile financiare care au perspective de creştere. Acest tip deactivitate nu poate fi realizată de celelalte bănci de dezvoltare regio-nală, fiind o particularitate a BERD. Când consider ă oportun, Banca

poate să-şi reîntregească fondurile, vânzând acţiunile pe care le deţinealtor investitori privaţi.

3. Plasarea pe pia ţă a obliga ţ iunilor emise de întreprinderile private sau de stat şi asumarea în propriul portofoliu a obligaţiunilor care nu au fost absorbite de piaţă reprezintă un alt tip de operaţiuneefectuată de Bancă.

4. Acordarea de asisten ţă tehnică şi consultan ţă economică poate îmbr ăca o multitudine de forme, cum ar fi: realizarea de studiide fezabilitate, programe de pregătire profesională (pentru manageri,funcţionari bancari etc.), formarea cadrelor din diverse domenii, orga-nizarea de seminarii, congrese, consultanţă pentru stimularea dezvoltăriisectorului privat.

România a devenit membr ă a BERD la 29 mai 1990, în prezent,BERD fiind unul din cei mai mari investitori din ţara noastr ă. În ceeace priveşte volumul asistenţei financiare primite, în 2005, România s-asituat pe locul al doilea în rândul ţărilor în care operează BERD (după Federaţia Rusă). De-a lungul celor 15 ani de activitate, BERD aacordat României un sprijin financiar în sumă cumulată de 3.126,9milioane euro (162 angajamente semnate), din care circa 61% au sus-ţinut sectorul privat6. Structura pe creditori a datoriei externe pe termenmediu şi lung (2004) evidenţiză faptul că, în cadrul organismelor

internaţionale, BERD este principalul creditor al României.Finanţarea BERD în România vizează mai multe domenii, cumar fi: dezvoltarea sectorului privat, a infrastructurii, sistemului finan-ciar bancar şi nebancar, întreprinderilor mici şi mijlocii, îmbunătăţireaclimatului investiţional.

Cu titlu exemplificativ, se poate aminti împrumutul recent de10 milioane de euro acordat de BERD băncii OTP Bank România(o subsidiar ă a OTP Bank Group din Ungaria, care a luat naştere

__________________ 6 BNR, Raport anual 2005.




342

prin preluarea de către acest grup în 2004 a băncii româneştiRoBank). Împrumutul oferit de BERD va fi utilizat de OTPBank România pentru creditarea sectorului privat, în special a

întreprinderilor mici şi mijlocii.

12.4. Banca Reglementelor Interna ţ ionale

Banca Reglementelor Internaţionale (BRI, engl. Bank for International Settlements – BIS ) este o instituţie cu sediul la Basel(Elveţia) creată în 1930 cu scopul reglementării datoriilor Germanieidin Primul R ăzboi Mondial faţă de alte ţări europene, având rolul demandatar al ţărilor beneficiare. BRI este cea mai veche instituţie

financiar ă internaţională. Denumirea Băncii derivă din rolul iniţial pecare l-a avut, respectiv acela de a „reglementa” datoriile de r ăzboi aleGermaniei. Banca a fost creată şi pentru a promova cooperarea între

băncile centrale din diferite ţări.În prezent, BRI are ca principale obiective ale activităţii:

promovarea cooper ării internaţionale între băncile centrale ale statelor membre; facilitarea realizării de operaţiuni financiare; sprijinirea prinîmprumuturi şi aranjamente financiare a băncilor centrale; promovarea

reuniunilor internaţionale în probleme monetar-financiare şi de supra-veghere bancar ă.Membrii BRI sunt băncile centrale sau autorităţile monetare din

54 de ţări, la care se adaugă şi Banca Centrală Europeană. Membrifondatori ai BRI au fost: Belgia, Franţa, Germania, Italia, MareaBritanie. De-a lungul timpului, de la un număr limitat de ţări membre(europene), s-a ajuns, progresiv, la 55 de bănci centrale reprezentândtoate continentele (tabelul 12.2). România este membr ă a BRI (prinBanca Naţională a României) încă din 1930. Dată fiind structuramembrilor săi – bănci centrale – BRI mai este denumită şi „bancacentrală a băncilor centrale”.

BRI este o societate pe acţiuni, drepturile de vot ale membrilor fiind propor ţionale cu numărul acţiunilor pe care le deţin.

Conducerea Băncii este realizată de Adunarea generală, Con-siliul de administraţie şi directorul general. Adunarea general ă esteformată din reprezentanţii tuturor băncilor centrale membre. Se reu-neşte o dată pe an, aprobă raportul anual şi decide asupra reparti-

zării profiturilor şi alocării de surse la fondul de rezervă al Băncii.




343

Tabelul 12.2Membrii BRI

1. Africa de Sud2. Algeria3. Arabia Saudită 4. Argentina5. Australia6. Austria7. Belgia8. Bosnia şi Her ţegovina9. Brazilia

10. Bulgaria11. Canada12. China13. Cile14. Corea15. Croaţia16. Republica Cehă 17. Danemarca18. Elveţia

19. Estonia20. Filipine21. Finlanda22. Franţa23. Germania24. Grecia25. Hong-Kong26. India27. Indonezia

28. Irlanda29. Islanda30. Israel31. Italia32. Japonia33. Letonia34. Lituania35. Macedonia36. Malaysia

37. Marea Britanie38. Mexic39. Norvegia40. Noua Zeelandă 41. Olanda42. Polonia43. Portugalia44. România45. Rusia

46. Singapore47. Slovacia48. Slovenia49. Spania50. Statele Unite ale Americii51. Suedia52. Thailanda53. Turcia54. Ungaria55. Banca Centrală Europeană

Consiliul de administra ţ ie este format din 17 membri, dintre care 6sunt desemnaţi de Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şiSUA. Ceilalţi membri sunt aleşi, de obicei, din Canada, Japonia, Olanda,Suedia şi Elveţia. Consiliul de administraţie stabileşte strategia Băncii,numind directorul general şi alţi membri din conducere, care trebuiesă îndeplinească liniile directoare trasate de acesta.

Activitatea BRI cuprinde, în principal, trei grupe de operaţiuni: − opera ţ iuni bancare obi şnuite, izvorâte din primiri şi constituiride depozite în valute, aur; acorduri de credite; cumpăr ări şi vânzări deactive financiare în nume propriu sau al membrilor acţionari;

− acţionează ca bancă mandatar ă în mobilizarea creditelor guvernamentale internaţionale. Efectuează în această calitate operaţiunişi tranzacţii pentru OCDE şi FMI. Din 1973 până în 1995 a acţionat caagent al Fondului European de Cooperare Monetar ă;

− promovează cooperarea monetar-financiar ă între băncile cen-

trale prin organizarea de întâlniri ale exper ţilor pe diferite probleme,




344

elaborarea de studii şi rapoarte de analiză şi informare etc. Din acest punct de vedere, BRI îşi aduce o contribuţie recunoscută la nivelinternaţional în diferite domenii, cum ar fi: garantarea şi asigurarea

creditelor, controlul mişcărilor de capital, evoluţia europieţei, suprave-gherea băncilor comerciale de către băncile centrale.În condiţiile actuale ale creşterii interdependenţei dintre pieţele

financiare, a procesului de globalizare financiar ă, BRI asigur ă serviciulde secretariat pentru o serie de comitete permanente, însărcinate cuidentificarea şi promovarea măsurilor necesare pentru asigurareastabilităţii financiare. Comitetul de la Basel privind supraveghereabancară şi Comitetul privind sistemul financiar global au rolul de aasigura stabilitatea sistemului bancar internaţional şi, respectiv, pieţelor financiare internaţionale. Comitetul aur şi schimburi urmăreşte evoluţia

pieţelor valutare internaţionale, iar Comitetul privind sistemul deplăţi şi reglementare se ocupă de infrastructura car e susţine pieţelemonetare şi de capital.

Comitetul de la Basel privind supravegherea bancară a fostcreat în 1974 de principalele ţări industrializate – Grupul celor 10(Belgia, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Olanda, Suedia,Anglia şi Statele Unite), cărora li s-au adăugat Elveţia şi Luxemburgul.

Începând cu 1 februarie 2001, s-a alăturat şi Spania. În majoritateacazurilor, fiecare ţar ă are câte doi reprezentanţi care provin de la bancacentrală. În situaţia în care supravegherea prudenţială nu intr ă în atri-

buţiile băncii centrale, un reprezentant provine de la instituţia careîndeplineşte această funcţie. Principalele obiective urmărite de Comitetsunt prevenirea crizelor bancare cu rezonanţă internaţională şi stabilireatehnicilor şi instrumentelor de supraveghere care trebuie adoptate înacest scop. Aderarea la regulile stabilite de Comitet nu este obligatorie.Cu toate acestea, în practică, documentele elaborate în cadrul Comite-

tului exercită o puternică influenţă în stabilirea regulilor de suprave-ghere bancar ă, băncile centrale precedând, prin norme şi reglementări proprii, la aplicarea prevederilor acordurilor de la Basel. În acest sens,Comitetul colaborează şi acordă asistenţă altor comitete internaţionale,care grupează, pe baze regionale, autorităţile de supraveghere dinţările care nu apar ţin Grupului celor 10: America Latină şi Centrală,Africa, teritorii şi ţări cu statut off-shore, ţări arabe, ţări din Asia deSud-Est, ţări din Europa Centrală şi de Est.

Începând cu 1982, Comitetul publică cu regularitate o serie de

rapoarte privind dezvoltarea supravegherii activităţii bancare la nivel




345

internaţional. Publicaţiile au ca scop informarea autorităţilor de supra-veghere din întreaga lume asupra celor mai recente activităţi aleComitetului7.

În principiu, activitatea Comitetului s-a concentrat asupra (1) stabilirii unor principii generale privind supravegherea sucursalelor şifilialelor băncilor str ăine şi (2) adoptării unor cerinţe minime de capital

pentru băncile implicate în activităţi internaţionale.Pe lângă aceste domenii, Comitetul a elaborat o serie de docu-

mente privind: gestionarea riscului de ţar ă şi expunerii bancare înoperaţiuni extrabilanţiere; împrumuturile de mare valoare; supraveghereaconglomeratelor financiare; transparenţa bancar ă; controlul intern al

băncilor; instrumentele financiare derivate.

CONCEPTE-CHEIE

• Fondul Monetar Interna ţ ional • Grupul Băncii Mondiale• Banca Interna ţ ional ă pentru

Reconstruc ţ ie şi Dezvoltare• Asocia ţ ia Interna ţ ional ă pentru

Dezvoltare• Corpora ţ ia Financiar ă

Interna ţ ional ă • Agen ţ ia Multilateral ă de

Garantare a Investi ţ iilor • Centrul Interna ţ ional pentru

Aplanarea Disputelor Investi ţ ionale

• Banca Europeană pentru Reconstruc ţ ie şi Dezvoltare

• Banca Reglementelor Interna ţ ionale

• Comitetul de la Basel privind supravegherea bancar ă

• Comitetul privind sistemul financiar global

• Comitetul aur şi schimburi• Comitetul privind sistemul

de pl ăţ i şi reglementare


Stabili ţ i dacă următoarele enun ţ uri sunt adevărate sau false:1. Resursele FMI sunt formate din cotele de participaţie a statelor

membre, împrumuturile contractate de la statele membre sau alteorganizaţii, vânzări de aur, dobânzi şi comisioane la creditele acor-date de FMI statelor membre.

__________________ 7

Basle Committee on Banking Supervision, Report on International Developments in Banking Supervision: Report no. 9, Basle, September 1994, p. 1.




346

2. Acordarea sprijinului financiar de către BERD ţărilor beneficiareare la bază analiza eficienţei economice a proiectelor de investiţie şimăsura în care ţările respective au o evoluţie bazată pe democraţie,

pluralism politic, separarea puterilor în stat.3. BRI a fost creată în anul 1933 cu scopul de a reglementa datoriile

cauzate de marea criză economică din 1929-1933.

Alege ţ i varianta sau variantele adevărate:4. Resursele FMI se utilizează pentru:

a) echilibrarea balanţelor de plăţi şi asigurarea stabilităţiifinanciar-monetare a ţării;

b) dezvoltarea economică şi depăşirea perioadei de tranziţie;c) ajutorare financiar ă a acelor ţări care se califică să primească ajutoare de la FMI.

5. BIRD are ca obiective ale activităţii:a) să acorde asistenţă financiar ă pe termen mediu şi lung sta-

telor mem bre în vederea reconstrucţiei şi dezvoltării; b) să acorde asistenţă statelor membre pentru obţinerea unor

credite de la marile bănci din întreaga lume;

c) să sprijine financiar ţările membre pentru a acoperi deze-chilibrele balanţelor de plăţi şi plata datoriei externe.

6. Obiectivele activităţii FMI privesc:a) dezvoltarea echilibrată a relaţiilor monetare între state, asigu-

rarea echilibrului balanţelor de plăţi, sprijin financiar subformă de trageri sau facilităţi;

b) menţinerea cursurilor valutare fixe, acordarea de credite subforma aranjamentelor stand-by pentru dezvoltarea infrastruc-

turii;c) acordarea de credite pe termen scurt şi lung ţărilor în curs de

dezvoltare şi ţărilor sărace pentru dezvoltarea economică şiridicarea nivelului de trai.

7. Rolul AID constă în:a) acordarea de împrumuturi pe termen lung tuturor ţărilor

membre pentru dezvoltarea infrastructurii, îmbunătăţireaserviciilor sociale şi dezvoltarea rurală, în scopul creşteriinivelului de trai şi reducerii săr ăciei;




347

b) acordarea de împrumuturi f ăr ă dobânzi şi subvenţii ţărilor membre cele mai sărace în scopul creşterii economice, redu-cerii săr ăciei şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă;

c) acordarea de împrumuturi ţărilor care nu sunt membre BIRD,în special din Africa, pentru reconstrucţia în urma conflictelor armate, dezvoltarea agricolă şi lupta contra diferitelor boli.

Completa ţ i spa ţ iile libere cu termenul/termenii potrivi ţ i:8. Dată fiind structura membrilor săi – bănci centrale –, BRI mai este

denumită şi ……………9. BERD se diferenţiază de celelalte bănci de dezvoltare regională

prin accentul pus asupra sectorului …………… şi prin faptul că acordarea creditelor are la bază şi considerente …………….

10. Scopul AGMI este de a promova ………………… directeefectuate în ţările în dezvoltare.

R ăspunsuri: 1. (adevărat); 2. (adevărat); 3. (fals); 4. (a); 5. (a); 6. (a);7. (b); 8. („banca centrală a băncilor centrale”); 9. (privat; politice);10 (investiţiile str ăine).


1. Cotele de participaţie ale statelor membre ale FMI. Criterii destabilire şi importanţa lor în stabilirea drepturilor de care poate

beneficia o ţar ă membr ă.2. Formele de sprijin financiar de care poate beneficia o ţar ă membr ă

a FMI. Cerinţe şi limite.3. Grupul Băncii Mondiale şi structurile instituţionale pe care le

cuprinde.4. Tipurile de asistenţă financiar ă acordate de BIRD ţărilor membre.5. Importanţa activităţii BERD pentru ţările Europei Centrale şi de

Est.6. Principalele caracteristici ale activităţii desf ăşurate de BRI.7. Rolul organismelor monetare şi financiare internaţionale în România.




348




349

ANEXE




350




351

A n e x

a 1 . 1




352

A n e x

a 1 . 2




353

Anexa 1.3




354

A n e x

a 1 . 4




355

A n e x a 1 . 4

( c o n

t i n u a r e )




356




357

BIBLIOGRAFIE

1. Baicu Claudia, De la interna ţ ionalizarea activit ăţ ii bancare la globalizare,în Analele Universităţii Spiru Haret , Seria Economie, Anul 3, 2003,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.2. Baicu Claudia, Principii interna ţ ionale de supraveghere a băncilor str ăine,în volumul Binomul săr ăcie – bog ăţ ie şi integrarea României în Uniunea

Europeană, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2005.3. Bondrea Aurelian, România la începutul secolului XXI. Starea na ţ iunii 2004,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.4. Bondrea A. Aurelian; Popescu A. Ion; Constantinescu I. Mădălina, Globa-

lizarea. Mit şi realitate, Editura Economică, Bucureşti, 2004.5. Bichi Cristian, Un nou sistem pentru mă surarea solvabilit ăţ ii băncilor , în

„Piaţa financiar ă”, nr. 5, Mai 2001.6. Brezeanu Petre; Poanta Dorina, Organisme financiare interna ţ ionale, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2003.7. Cetină Iuliana, Marketing financiar-bancar , Editura Economică, Bucureşti,

2005.8. Cr ăciun Baicu Claudia, Activitatea bancar ă şi finan ţ area comer ţ ului

interna ţ ional , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.9. Dedu Vasile; Enciu Adrian, Contabilitate bancar ă, Editura Economică,

Bucureşti, 2001.10. Demattè Claudio; Paul de Sury (coord.), I mercati finanziari interna-

zionali, E.G.E.A. SpA, Milano, 1992.11. Gaftoniuc Simona, Finan ţ e interna ţ ionale, Editura Economică, Bucureşti,

1995.12. Kiriţescu Costin, Rela ţ iile valutar-financiare interna ţ ionale, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.13. Kiriţescu Costin, Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982.




358

14. Kiriţescu Costin , Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I,Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

15. Lupu M.A. şi alţii, Istoria economiei na ţ ionale a României, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.16. Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005.17. Manolescu Gheorghe, Bănci şi credit , Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2006.18. Moisuc Constantin (coord.); Ion Roşu-Hamzescu; Baicu Claudia; Gurgu

Elena, Finan ţ e şi pl ăţ i interna ţ ionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.

19. Negriţoiu Mişu (coord.), Finan ţ area interna ţ ional ă – instrumente, meca-nisme şi institu ţ ii, Editura Expert, Bucureşti, 1999.

20. Negruş Mariana, Pl ăţ i şi garan ţ ii interna ţ ionale, ediţia a III-a, Editura AllBeck, Bucureşti, 2006.

21. Păun Roxana Daniela, Drept monetar european, Editura Fundaţiei Româniade Mâine, Bucureşti, 2006.

22. Preda Bianca Florentina, Contabilitate bancar ă, Editura Fundaţiei Româniade Mâine, Bucureşti, 2005.

23. Stroescu Ion, Contabilitate bancar ă, Editura Fundaţiei România de Mâine,Bucureşti, 2005.24. *** Banca Mondială, Portofoliu de proiecte România, Biroul Băncii

Mondiale, România.25. *** Banca Naţională a României, Rapoarte anuale (diver şi ani).26. *** Basle Committee on Banking Supervision, Compendium of documents

produced by the Basle Committee on Banking Supervision, vol. III,International Supervisory Issues, Basle, April 1997.

27. *** Basle Committee on Banking Supervision, International Convergenceof Capital Measurement and Capital Standards, Basle, July 1988.

28. *** Basle Committee on Banking Supervision, International Convergenceof Capital Measurement and Capital Standards a Revised Framework ,Basle, June 2004.

29. *** Colecţia revistei „eFINANCE”.30. *** Colecţia „Instrumente de plată f ăr ă numerar”, supliment al revistei

„Piaţa financiar ă”.31. *** Colecţia „Produse bancare”, supliment al revistei „Piaţa financiar ă”.




359

32. *** Institutul Bancar Român, Institu ţ ii şi activit ăţ i financiar-bancare,Bucureşti, 2000.

www.worldbank.orgwww.ifc.orgwww.miga.orgwww.ebrd. comwww.imf.orgwww.bis.orgwww.bnr.rowww.bcr.rowww.unicredit.rowww.bancpost.rowww.raiffeisenonline.rowww.romexterra.rowww.wrbr06.comwww.swift.com




Redactor: Roxana ENETehnoredactor: Brînduşa BĂRBAT

Coperta: Marilena BĂLAN

Bun de tipar: 19.01.2007; Coli de tipar: 22,5Format: 16/61X86

Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, sector 6

T l / F 021/444 20 91 i h t

an2 negrus si baicu relatii valutare

Documents