volkoff, vladimir - treimea raului sau rechizitoriu in procesul postum al lui lenin, trotki si...
Post on 12-Aug-2015
118 Views
Preview:
TRANSCRIPT
VLADIMIR VOLKOFFTreimea răului
Rechizitoriu în procesul postum al lui LENIN, TROŢKI şi SŢALIN
Traducere de Aurelian CRĂIUŢU
1996
CUVÂNT ÎNAINTE LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ
Comunismul a ucis mai mulţi oameni decât oricare alt fenomen natural
sau social petrecut în Istorie: lui i-au căzut victimă între 100 şi 200 de milioane
de persoane.
Partidele comuniste din întreaga lume au fost cea mai mare grupare de
răufăcători constituită vreodată.
O altă grupare de răufăcători, mai puţin numeroasă — şi care a acţionat în
numele unei doctrine condamnabile, dar care până la urmă a afectat mai
puţină lume —, şi-a căpătat pedeapsa în urma aşa-numitelor procese de la
Nurnberg.
În schimb, atât în ţările care au avut cel mai mult de suferit din pricina
comunismului, dar mai cu seamă în ţările care nu au avut parte de această
experienţă, ideologia comunistă se află încă la loc de cinste, iar reprezentanţii
săi, pocăiţi sau rămaşi aceiaşi, nu sunt nicidecum consideraţi criminali. Departe
de aşa ceva: propaganda ideilor lor e permisă şi ei se regăsesc uneori chiar
printre miniştrii unor guverne.
De ce?
Să fie de vină faptul că, în timp ce nazismul a fost învins cu ajutorul
armelor, comunismul s-a prăbuşit de la sine? Ori poate e vorba de o
misterioasă complicitate a unei părţi a intelighenţiei cu puterile întunericului?
Să fie vorba de laşitate? Ori de vreun profit ascuns?
Istoricii nu vor găsi curând răspunsul la această întrebare. În schimb,
artiştii, asumându-şi o perspectivă care nu mai e strict istorică, ci meta-istorică
şi poate chiar metafizică, trebuie să judece acest proces. Făcând aceasta, ei
aşteaptă de fapt judecata unei Instanţe mai înalte decât cea a oamenilor.
Autorul
TREIMEA RĂULUI
RECHIZITORIU ÎN PROCESUL POSTUM
AL LUI LENIN, TROŢKI ŞI STALIN
Exordiu
Nimeni din familia mea nu se îndoia că în faţa Treimii
luminoase a lui Dumnezeu se înjgheba, în tenebrele acelei Rusii pe
care părinţii mei o plângeau încă plini de amărăciune, dar care
pentru mine devenise doar o legendă, o treime a Răului, ale cărei
persoane purtau numele Lenin, Troţki şi, mai retras, fiind
deocamdată puţin ştiut, Stalin. Nimănui nu îi trecea prin minte că
vreunul din cei trei ar fi putut trudi pentru un Bine, chiar dacă diferit
de Binele nostru.
Nu, eram cu toţii convinşi că cei trei reprezentau întruparea
Răului integral.
Ar fi o copilărie să se creadă că le reproşam pierderea
privilegiilor ori confiscarea averii, căci nu fusesem prea bogaţi şi nici
nu avusesem multe privilegii. Le reproşam în schimb faptul că
aruncaseră în teroare şi opresiune poporul în mijlocul căruia ne
născusem şi de care eram legaţi cu toată fiinţa noastră. Nu le
iertam transformarea torturii, a masacrelor şi a lagărelor de
concentrare într-un mijloc de guvernare, reinstituirea legării de glie
a ţărănimii care tocmai îşi căpătase libertatea pierdută cu multe
secole în urmă, instaurarea persecuţiilor religioase, în comparaţie
cu care persecuţiile iniţiate de Nero şi Diocleţian păreau nişte jocuri
de copii neîndemânatici. Întrevedeam deja apariţia, din pricina lor, a
unui nou tip uman: homo sovieticus.
Aceste constatări pline de amărăciune şi de care astăzi nu se
mai îndoieşte nimeni li se păreau de necrezut contemporanilor
noştri din Occident. În acea vreme, Occidentul se încrâncena să
rămână orb în faţa relelor comunismului, refuzând să ia în seamă
mărturiile apărute în L 'illustration, recuzând impresiile lui Gide,
ascultând într-o doară spusele lui Kravcenko, începând să cedeze —
dar cu câtă silă! — de-abia în faţa represiunii evidente din
Germania, Ungaria, Cehoslovacia şi trezindu-se până la urmă cu
regrete din somnolenţă sub „şocul” Soljeniţîn. Oricare ar fi fost
probele şi mărturiile pe care i le înfăţişam, Occidentul se folosea,
pentru a nega evidenţele, de un argument pe care-l credea
irefutabil:
„Ei, sigur, sub comunişti nu se trăieşte ca în rai, dar oricum e
mai bine decât sub domnia ţarilor”.
Trăiam deci tare însinguraţi, iar în ceea ce mă priveşte, eram
poate chiar mai însingurat decât părinţii mei, fiind expus hărţuielii
ignorante a colegilor şi a unora dintre profesorii mei. Era, mulţi vor
recunoaşte astăzi acest lucru, însingurarea nefericită a celui care
are dreptate, dar pe care nu-l crede nimeni.
Căci e din ce în ce mai clar că experienţa comunistă a fost, la
scara planetară, una din cele mai mari crime comise vreodată
împotriva umanităţii.
Noţiunea de „crimă împotriva umanităţii”, alcătuită a posteriori
şi fără prea multă rigoare judiciară de care Aliaţii învingători în cel
de-al doilea război mondial, pentru a putea să-i judece cât mai
sever cu putinţă pe nazişti, este — de bună seamă — o noţiune
vagă, dar ea corespunde unei intuiţii pe care nu trebuie s-o
abandonăm.
Fiecare dintre noi e impresionat înainte de orice de crimele a
căror victimă directă sau indirectă se consideră. E firesc ca evreii să
cedeze tentaţiei de a transforma substantivul comun „holocaust”
într-un substantiv propriu. La fel ar sta lucrurile cu foştii locuitori ai
Ierihonului, dacă măcar unul dintre ei ar fi supravieţuit.
Nimeni nu se miră că pe negri îi scandalizează în primul rând
comerţul cu sclavi (albii încercau să-l justifice glumind pe seama
lemnului de abanos), că ochii unor colonizaţi se aprind de mânie
atunci când vorbesc despre colonizare, că alţii se aprind atunci când
vine vorba de cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, de
sârbii traşi în ţeapă de turci, de genocidul din Vendeea sau de cei
2.800.000 de refugiaţi ruşi părăsiţi în faţa Armatei Roşii de către
anglo-americani sau, mai aproape de noi, de abandonarea — de
neiertat după părerea mea — a populaţiei harki.
E adevărat că aceste crime au ceva în comun prin amploarea
şi ororile lor de nejustificat, fără ca, bineînţeles, să se poată stabili o
ierarhie, afirmându-se, de pildă, că masacrele din Smirna au fost
mai mult ori mai puţin atroce decât exterminarea indienilor. Da,
toate războaiele sunt ucigătoare; mai mult decât atât, orice copil
bătut pe nedrept repune problema revoltei în faţa Răului, dar asta
nu înseamnă că am avea mai puţine motive să spunem că Fontenoy
nu e Stalingrad, ori Stalingrad, Katin.
Comuniştii nu sunt primii care au comis crime împotriva
umanităţii. Vasile cel Mare, principe aşa-zis creştin, cel care,
scoţând ochii a 19.999 de bulgari, l-a cruţat totuşi pe cei de-al
20.000-lea, căruia nu i-a scos decât un ochi, nu trebuia să
primească lecţii de cruzime de la nimeni. Nu e însă vorba aici numai
de cruzime. Eu, ca şi familia mea, am simţit că, trecând de stadiul
cruzimii, comunismul era o crimă împotriva umanităţii (deşi nu
cunoşteam încă această expresie). Nu ne-am înşelat, şi asta din mai
multe motive.
Înainte de orice, e vorba de număr. Douăzeci de mii de bulgari
orbiţi înseamnă mult, însă aproape două sute de milioane de morţi
pe toate meridianele înseamnă şi mai mult.
Da, e vorba de cel puţin două sute de milioane, întrucât cei
patruzeci de milioane de ruşi nu au fost decât primele victime;
chinezii, românii, iugoslavii, polonezii, bulgarii, albanezii, germanii,
cehii, etiopienii, angolezii, ungurii, nicaraguanii şi atâţia alţii au
colorat cu pieile lor albe, brune, arămii, negre sau tuciurii o
hecatombă nemaivăzută la scara întregii umanităţi. Ştiu că e şocant
să jonglezi pe hârtie cu aceste milioane de grumazuri împuşcate, de
pântece goale, de ochi închişi pe vecie şi de ultime suflări; dar cum
altfel s-ar putea înscrie această datorie inumană şi supraumană în
marea Carte de socoteli a umanităţii?
Nu e însă vorba nici doar de număr. Răul exista şi înainte de
comunişti, căci omul nemarxist era deja un animal suficient de
josnic; ne putem chiar imagina că revoluţii la fel de ucigătoare ar fi
putut avea loc în anumite ţări şi fără amestecul comuniştilor. Nu
însă cu aceeaşi necruţătoare coerenţă, atât de ireversibilă,
zdruncinând într-atât omul; căci se cuvine să observăm că
marxismul a adăugat încarnării politice a Răului trei elemente noi,
care disting comunismul de toate nenorocirile inventate de om: e
vorba de pretextul moral, de organizare şi de universalitate.
Cuceritorii de altădată — Alexandru cel Mare, Napoleon — au
dorit poate să domnească peste întreaga lume, dar fără să pretindă
că o vor face pentru a aduce fericirea umanităţii; unele societăţi
secrete au avut organizaţii eficace, dar n-au devenit sângeroase
decât în spaţii limitate; moralizatorii de profesie s-au mulţumit să-şi
mustre adepţii şi, uneori, să-i martirizeze pe ceilalţi. Doar Biserica,
prin pretenţia sa mărturisită de universalitate, prin structurile sale
laice şi clericale, prin certitudinea ei de a fi fost fondată de
Dumnezeu ar fi putut produce în numele unei cauze considerate
sfinte ravagiile pe care le-a produs comunismul.
Dacă s-ar aduna însă războaiele religioase, convertirile forţate,
vocaţiile silite, cruciadele (în ipoteza că ele ar fi condamnate în
bloc), Inchiziţia (care a fost, poate, calomniată) şi s-ar aşeza pe;
celălalt taler binefacerile creştinismului — pe care nici comuniştii nu
se gândeau să le nege —, s-ar vedea că există o diferenţă
considerabilă între slujirea Binelui (chiar cu mijloace discutabile) şi
slujirea Răului deghizat în Bine.
Pomeneam mai sus; de singurătatea celui care are dreptate.
Cred că aveam dreptate nu numai pentru că spuneam fără ocolişuri
că lumea nu mai cunoscuse ceva atât de înfiorător precum
comunismul, ci şi pentru că înţelesesem — şi tocmai de aceea
singurătatea noastră e departe de a fi dispărut — că sistemul
comunist e rău pentru că e Răul, adică 50% atomi de violenţă şi
50% atomi de minciună agitaţi cu mare viteză într-un accelerator.
Înţelesesem de asemenea, nu atât cu mintea, cât mai degrabă
datorită bunului simţ al inimii, că el nu e un rău politic, ci unul
metafizic, care nu poate fi judecat nici într-o cabină de vot, nici cu
bazooka, ci doar exorcizat.
La drept vorbind, nu eram chiar singuri: Dostoievski
profetizase toate acestea, iar papii garantaseră, la rândul lor, că
lucrurile stau aşa.
Să presupunem că se admite specificitatea malignă a
comunismului. Nimic nu probează totuşi, în toamna anului 1990,
când eu scriu aceste rânduri, că marea majoritate a oamenilor ar fi
de această părere: n-au ajuns la ea nici conducătorii chinezi, nici M.
Gorbaciov, nici comuniştii francezi, care îndrăzneau să vorbească
nu cu mult timp în urmă de un bilanţ global pozitiv al Revoluţiei
ruse, nici intelectualii, care, oricum, nu cred în Rău, nici economiştii,
care cred că Răul e o ecuaţie ce trebuie rezolvată, nici, bineînţeles,
teologii eliberării. Cu toate acestea, să presupunem că Răul
comunismului e admis.
O asemenea prezumţie ne îndreptăţeşte oare să postulăm
existenţa unei treimi a Răului, izolându-i de toţi ceilalţi vinovaţi pe
Lenin, Troţki şi Stalin, pentru a-i face răspunzători de toate crimele
subordonaţilor, urmaşilor, imitatorilor şi tovarăşilor lor de drum?
Oare Djerzinski, Ejov ori Iagoda nu au fost capii torţionari ai unei
întregi naţiuni? Oare Mao n-a ordonat şi mai multe execuţii? Pe de
altă parte, oare expresia „treime a Răului” nu e incorectă din punct
de vedere teologic?
Sunt de acord cu ultima chestiune: Răul nu accede la fiinţă, iar
cuvântul treime trebuie înţeles aici doar metaforic, în sensul că
întregul Rău s-a condensat, cu toate ramificaţiile sale sinuoase şi cu
toate consecinţele lui nefaste, în triumviratul Lenin-Troţki -Stalin.
În rest, mi se pare că suntem îndreptăţiţi din punct de vedere
istoric să afirmăm că dacă la 7 noiembrie 1917 la Petrograd, Lenin
nu ar fi pus mâna pe putere şi dacă Troţki şi Stalin nu i-ar fi permis
s-o păstreze, unul — prin organizarea Armatei Roşii, celălalt — prin
fracţionarea Imperiului rus, după şaptezeci şi doi de ani şi două sute
de milioane de morţi, un student anonim din Pekin nu ar fi trebuit să
lupte de unul singur cu un tanc de asalt T59 de fabricaţie sovietică.
Trei bărbaţi născuţi din femeie
Acestea fiind zise, întrebarea pe care o pun e următoarea: cine
au fost aceşti trei bărbaţi care au făcut atâta rău omenirii?
Le-am aşezat portretele în faţa mea, căci vreau să mă las
pătruns de înfăţişarea lor malefică.
Troţki e fotografiat din profil. Părul îi e ciufulit. Ochiul, pe
jumătate închis, dincolo de pince-nez, pare a căuta inspiraţia. Nasul
piramidal e proiectat în faţă. Barbişonul e puţin înălţat, magic, la
capătul bărbiei, care e în parte rasă. Urechea, foarte îndepărtată, de
neatins. Profetul nu aude decât cuvintele imaginare ce urmează să i
se aştearnă pe buze. În câteva momente, va lansa o formulă
himerică şi cuceritoare, poate chiar pe cea a „revoluţiei
permanente”.
Stalin îşi arată aproape tot chipul. Dar pe cât părea Troţki un
taumaturg halucinat, pe atât e Stalin de grosolan şi de pământean.
Ochi mari, nas mare, o mustaţă enormă surâzătoare, urechea ciulită
pândind parcă cel mai mic murmur împotriva sa. I se simte părul
des, stufos şi pielea lucitoare. Ochiul, uleios, cu pleoapa inferioară
înălţată vigilent, cu riduri seducătoare, aruncă priviri de mâncău
ghiftuit. „Viaţa a devenit mai uşoară, viaţa a devenit mai veselă!”,
murmură încă Stalin, aşa cum făcea pe timpul când metastazele
Gulagului se întindeau „din districtul Bering în cel al Bosforului”.
Lenin e fotografiat din faţă, cu capul uşor aplecat înainte (ca şi
cum ar încredinţa cuiva o misiune), cu partea dreaptă în lumină şi
cu cea stângă în umbră, exceptând o protuberanţă pe frunte. Se
simte că bolta pleşuvă, ridată în mod neregulat, fierbe de nelinişte.
Nările respiră cu forţă. Sub sprâncenele negre, ochii au exact
aceeaşi expresie ca şi gura care, ca un al treilea ochi orb aşezat sub
mustaţa grizonată, indică o voinţă extrem de concentrată, căreia nu
i-ar putea rezista nimic. Deviza acestui om i se citeşte pe faţă: „cine
pe cine va mânca?”.
Am ales oare aceste portrete? Fără îndoială. Le-am ales
frumoase şi asemănătoare. E adevărat că în ele nu se află pic de
bunătate.
Aceşti trei revoluţionari de profesie nu fuseseră croiţi după
acelaşi calapod.
Lenin (1870-1924) era cu nouă ani mai mare decât Stalin
(1879-1953) şi decât Troţki (1879-1940). Din punct de vedere etnic,
Lenin era rus, având poate — această chestiune nu e elucidată — şi
sânge evreiesc din partea mamei.
Troţki era evreu; Stalin, georgian. Lenin, fiul unui rus înnobilat,
provenea dintr-un mediu academic. Tatăl lui Troţki era agricultor,
iar cel al lui Stalin, cizmar. Lenin e singurul care a făcut studii
universitare serioase. Troţki era doar un autodidact cultivat. Stalin,
care a părăsit Seminarul în circumstanţe neelucidate, a rămas
aproape un ignorant. Doar Lenin a practicat unele meserii înainte
de a se dedica în întregime Revoluţiei: a fost avocat şi — lucru pe
care biografii săi preferă să-l ascundă — un exploatator agricol lipsit
de noroc; el însuşi spunea: „relaţiile mele cu ţăranii deveniseră
complet anormale”.
Acestor diferenţe le corespundeau şi unele asemănări.
Aceşti trei provinciali au fost răsfăţaţi de mame, având mai
puţine relaţii cu taţii (cei ai lui Lenin şi Stalin au murit de altfel
devreme) şi s-au certat cu profesorii lor. Toţi trei au fost exilaţi în
Siberia, unde Lenin şi Troţki vânau, în timp ce Stalin prefera să
pescuiască nisetri. Toţi trei şi-au dovedit, în situaţii diferite, curajul:
Stalin atunci când jefuia bănci, Troţki în timpul evadărilor sale, iar
Lenin în ziua în care Fanny Kaplan i-a rănit cu un glonţ braţul.
Toţi trei au devenit celebri, dar nici unul sub adevăratul său
nume, fapt ce nu poate fi atribuit doar condiţiilor impuse de
clandestinitate sau de rusificare. Atunci când triumviratul şi-a
început domnia, nu mai era deloc periculos ca membrii săi să-şi reia
adevăratele lor nume; cu toate acestea, Djugaşvili a continuat să se
numească Stalin (adică „omul de oţel” ) Bronstein a rămas Troţki
(ca o curiozitate: acesta era numele unui gardian-şef dintr-o
închisoare-model prin care trecuse), iar Ulianov, Lenin („de ce
Lenin?”, a fost întrebat; la care el răspundea printr-un vechi
proverb: „Cine ştie multe moare repede”). Să nu trecem cu vederea
această preferinţă pentru numele ales în defavoarea numelui
primit, această respingere a ceea ce îţi e dat în favoarea a ceea ce
fabrici singur, în care existenţa nesocoteşte fiinţa, printr-o mişcare
de hybris. Suntem de fapt în chiar miezul subiectului nostru.
Azi e la modă să te bucuri că economia comunistă a eşuat. De
fapt chiar reducerea comunismului la o concepţie economică
reprezintă o dezinformare. Comunismul nu e punerea în comun a
mijloacelor de producţie, nici suprimarea capitalismului ori
adoptarea capitalismului de stat. Comunismul e o morală, o politică
şi o religie.
Morala comunistă constă în credinţa că pentru Partid, dar
numai pentru Partid, scopul scuză mijloacele. Nu există însă un scop
prestabilit: Partidul îl recreează în fiecare zi, după bunul său plac, la
întâmplare. (în această privinţă, şi azi, în 1990, lucrurile stau la fel.)
Politica comunistă înseamnă aplicarea directivelor Partidului,
oricât ar fi ele de aberante şi chiar dacă ar fi răsturnate de la o zi la
alta. Există în această cursă continuă ce constă în a-ţi schimba
pălăria, cascheta, uniforma, livreaua ori chiloţii dungaţi pentru a fi
cât mai repede pe placul unui stăpân fantezist, dar infailibil, un
patetism grotesc, nedezminţit de altfel de ultimele evenimente.
Religia comunistă constă — iar Dostoievski şi-a dat seama de
asta înaintea tuturor — în instaurarea pe pământ a unei caricaturi a
împărăţiei cerurilor.
Nu e deci de mirare că cei trei ingineri ai acestui nou turn
Babel au profesat un ateism absolut; „Refuzam să înţeleg — scria
Troţki în legătură cu Darwin — în ce fel o teorie despre originea
speciilor datorată selecţiei naturale şi sexuale şi credinţa în
Dumnezeu şi-au găsit loc în aceeaşi minte”.
Acest ateism rudimentar se asocia de minune cu frazeologia
creştină, atât în cazul lui Troţki, a cărui familie părăsise credinţa
mozaică fără să adopte o alta, cât şi în cazul lui Lenin, care şi-a
pierdut credinţa ortodoxă la 16 ani, şi al fostului seminarist Stalin.
Troţki cita adesea: „Ce ai de făcut, fă repede” şi studia limbile
străine pe o evanghelie poliglotă. Lenin cita şi el „Oricui i s-a dat
mult, mult i se va cere”, făcea semnul crucii pentru a îndepărta
ghinionul, iar în închisoare făcea 40 de mătănii în fiecare seară ca
să se încălzească. Stalin considera că „doar proletariatul ne poate
duce în Pământul făgăduit”, se răzvrătea împotriva guvernului ce
„călcase în picioare şi ridiculizase demnitatea umană, care
reprezintă bunul nostru cel mai sfânt” şi, atingând culmea fervorii
poetice, vedea în Manifestul comunist „Cântarea Cântărilor a
marxismului”.
Descoperim aici un amestec de clişee lingvistice, de deturnări
de sens şi de zeflemea care atestă faptul că adevărata intenţie a
comunismului nu poate fi decât una transcendentă.
Troţki — iluzionistul iluzionat
Odată cu trecerea timpului, Troţki pare a fi cel mai neînsemnat
dintre cei trei posedaţi. Vorbesc de „posedaţi” traducând cu o
expresie mai blândă termenul lui Dostoievski, care vorbea fără
ocoluri despre „demoni”.
Mai întâi de toate, faptul că Troţki era evreu reprezintă o
circumstanţă atenuantă. Contrar legendei, guvernul ţarist nu a
încurajat pogromurile, deşi e adevărat că uneori cazacii se
dezlănţuiau împotriva satelor evreieşti, iar numerus clausus
constituia o realitate istorică. Se poate deci susţine că Leiba
Bronstein, care nu avesese de suferit nici din cauza guvernului, nici
a cazacilor, nu avea totuşi faţă de patria sa obligaţiile unor ruşi
100%.
Apoi, oricât ar fi fost el de posedat, e adevărat că a păstrat
totuşi unele trăsături umane. A devenit marxist nu atât din
convingere, cât pentru a fi pe placul celei care va deveni prima lui
soţie. Despre cea de-a doua soţie, a avut, după 40 de ani de viaţă în
comun, cuvinte de o mare tandreţe.
Soarta copiilor săi — o fiică s-a sinucis, un fiu a fost deportat,
iar altul asasinat — nu îl lăsa indiferent. Obsedat de impresia pe
care o făcea contemporanilor săi şi pe care trebuia să o lase
posterităţii, Troţki cocheta, se grozăvea, se asculta vorbind ori se
privea acţionând. Toate acestea nu caracterizează poate un mare
om, dar ţin totuşi de un om obişnuit.
Troţki era, înainte de toate, un intelectual. După propria-i
mărturisire, a preferat întotdeauna „cărţile şi ideile, Naturii şi
indivizilor”.
Orator eficace, în ciuda vocii sale de cotoi castrat, el scria mai
bine decât catehetul Stalin ori pedagogul Lenin şi iubea formulele
stridente: faimoasa „ladă de gunoi a istoriei” îi aparţine; era
indignat să vadă cum imperialismul german şi austro-ungar „scria
cu sabia pe trupul unor fiinţe vii”; jurământul pregătit de el pentru
combatanţii Armatei Roşii începea cu „Eu, fiu al poporului muncitor”
şi se încheia cu „Dacă voi încălca acest jurământ, fie ca mâna
necruţătoare a legii revoluţionare să mă pedepsească”! O
asemenea emfază, chiar dacă era lipsită de orice suport, îl exprimă
foarte bine pe autor, un personaj ce seamănă cu o umbră proiectată
pe un perete.
Marea sa reuşită a fost, în mod evident, dar şi inexplicabil,
Armata Roşie, pe care a creat-o plecând de la zero sau aproape de
la zero, contra părerii celorlalţi bolşevici şi contrazicându-l chiar pe
Lenin.
Troţki a condus această armată la victorie în lupta cu Armatele
albe. Nu are nici un rost să se deplângă zâzaniile dintre aceste
armate, incompetenţa lor politică ori confuzia în care erau învăluite
obiectivele lor: un şef e şef atunci când profită de greşelile
inamicului.
Străbătând Rusia de la un capăt la celălalt în trenul său blindat
— o adevărată fortăreaţă ambulantă —, Troţki se credea un mare
general. Până la urmă a şi devenit. Ce film uluitor în toate acestea:
Troţki se îmbrăca într-o uniformă fantezistă ca să treacă
regimentele în revistă, arunca unităţile în luptă, le retrăgea,
cucerea şi recucerea oraşele, simţind că destinul Revoluţiei se juca
în faţa sa, depindea de el! M-am întrebat adeseori ce ar fi putut face
un John Wayne sau un George C. Scott pe câmpul de bătaie şi înclin
să cred că doar cu un minimum de curaj fizic şi câteva sfaturi ale
unor profesionişti, reuşita lor ar fi fost tot atât de strălucită ca şi a
căpeteniilor pe care le-au jucat. Un mare căpitan are ceva dintr-un
actor, iar Troţki era un mare actor.
Deşi oportunist, el a trudit din plin pentru a izbândi.
A trudit mai întâi ideologic, căci şi-a asumat riscul de a înrola
în armata sa foşti ofiţeri ţarişti, pe care i-a înconjurat cu ceea ce el
numea, cu distincţie nobiliară, „noul ordin al samurailor”, compus
din comisarii politici ce puteau să-i destituie pe ofiţeri atunci când
voiau. Iată o combinaţie de-a dreptul genială.
În al doilea rând, izbânda sa a fost plătită cu sânge. Din ordinul
său, dezertorii erau sistematic împuşcaţi, mitralierele, deservite de
oameni de încredere, fiind aşezate în spatele frontului propriilor
trupe; Troţki nu ezita să ordone executarea tuturor celor ce se
retrăgeau fără a primi ordin, chiar dacă aceştia erau comunişti şi
comisari politici.
„Omorâţi-mi-l !” Ce replică! Troţki nu spunea altceva. Te lasă
mut.
Cel care ar fi putut părea un discipol al lui Stanislavski şi-a
jucat rolul la perfecţie, declarând fară ezitare că „frica e cel mai
puternic mijloc politic, atât internaţional, cât şi naţional”.
Nu mai rămânea decât ca frica să fie răspândită cât mai mult
cu putinţă, ceea ce Troţki pare a fi făcut cu voluptatea morbidă a
unui amator de teroare.
Cinismul său nu se dezminţea în asemenea situaţii. Iată-l de
pildă la Moscova, după căderea Ekaterinburgului:
„Sporovăind cu Sverdlov, l-am întrebat într-o doară:
— Da, şi unde e ţarul?
— E împuşcat, bineînţeles, răspunse el.
— Şi unde-i e familia?
— E împuşcată împreună cu el.
— Toţi? l-am întrebat, prefăcându-mă mirat.
— Toţi! răspunse Sverdlov. De ce?
Aştepta reacţia mea. Nu i-am răspuns nimic.
— Şi cine a hotărât? l-am întrebat.
— Noi, aici, noi am decis. Lenin credea că nu-i putem lăsa în
viaţă, mai ales în împrejurările dificile de acum.
Nu am mai pus nici o întrebare, considerând afacerea
încheiată. La drept vorbind, decizia nu era doar logică, ci şi
indispensabilă. Asprimea acestor represalii le-a arătat tuturor că noi
duceam o luptă necruţătoare şi că nimic nu ne stă în cale.
Executarea familiei imperiale era necesară nu numai pentru a-l
înspăimânta pe inamic, pentru a-l îngrozi, pentru a-i lua orice
speranţă, dar şi pentru a ne stimula trupele, pentru a le arăta că nu
există nici o întoarcere posibilă, că ne aşteaptă ori victoria finală ori
înfrângerea totală.”
Trebuie să amintim că expresia „asprimea acestor represalii”
desemnează, în mod pudic, masacrarea într-o pivniţă, în plină
noapte, a ţarului, a ţarinei, a fiului lor de 13 ani, a celor patru fiice
ale lor, a medicului şi a încă trei servitori imperiali, asasinaţi cu un
revolver Nagant şi sfârtecaţi apoi cu baionetele de către unsprezece
călăi, dintre care patru erau ruşi şi şapte unguri. Trebuie să amintim
de asemenea că, departe de a face din aceste „represalii” un
exemplu, guvernul sovietic a ascuns vreme îndelungată moartea lui
Nicolae al II-lea şi a familiei sale şi că, în momentul în care scriu
aceste rânduri, adică după 72 de ani, el neagă încă, în ciuda
evidenţelor, ordonarea masacrului.
Troţki continuă:
„Am citit în Ultimele ştiri, pe când mă aflam deja în străinătate,
descrierea execuţiei, a incinerării corpurilor etc. Nu am nici cea mai
mică idee despre ce e adevărat şi ce e pură imaginaţie în toate
acestea, căci nu m-am interesat niciodată în ce fel a avut loc
execuţia şi, la drept vorbind, nici nu văd de ce ne-ar interesa aşa
ceva.”
Iată un lucru clar. Nu exista un rol pentru Troţki în acest film şi
de aceea el nu înţelegea cum ar putea cineva să fie interesat de o
asemenea chestiune.
Motivul e că Troţki a trăit întotdeauna în afara realităţii,
exceptând scurta perioadă în care povestea pe care o inventa
despre el şi războiul pe care-l purta împotriva Albilor au coincis
perfect şi în care el şi-a dovedit pe de-a-ntregul geniul. În restul
timpului, Troţki visa să asigure fericirea popoarelor în viitor. Adică în
ireal.
Aşa cum el însuşi mărturisea, a fost în stare să trăiască „între
pădure şi râu fără să le observe vreodată”; „oamenii i-au trecut prin
minte ca nişte umbre întâmplătoare” (mărturisire foarte
semnificativă pentru un iubitor al umanităţii); în plus, nu a avut în
copilărie, nici prieteni, nici profesori preferaţi; mai important decât
toate acestea e însă faptul că se simţea în largul său în tot ceea ce
era decalat faţă de realitate ori devia de la ea, în domeniul
fantasmelor.
Mulţi copii pretind că au citit cărţi pe care nici măcar nu le-au
deschis şi apoi îşi regretă propriile minciuni: tânărul Troţki făcea
asta în mod sistematic; el se asculta minţind, se trezea demascat şi
o lua de la capăt.
Atunci când a trebuit să protesteze în scris împotriva atitudinii
unui profesor, i-a venit ideea să-i pună pe elevi să scrie fiecare câte
o literă a petiţiei, pentru ca autorul ei să nu fie recunoscut.
Fiind şiret, dar şi naiv, îşi dădea mereu importanţă:
„Socialismul reprezintă un efort de a raţionaliza viaţa, adică de
a o transforma în conformitate cu imperativele raţiunii... Doar
socialismul şi-a propus să îmbrăţişeze raţiunea şi să-i subordoneze
toate activităţile omului”.
Convertit la marxism, el a examinat dintr-un punct de vedere
marxist pesimismul, optimismul, prietenia, moartea, iubirea (iubirea
marxistă!). Sosit în Franţa, el declara că „Parisul seamănă cu
Odesa, doar că la Odesa e mai bine”.
Ai de ce să te înduioşezi, dar nimic nu e mai periculos decât un
iluzionist ce se iluzionează fără nici un rost, într-un ameţitor
onanism revoluţionar.
Troţki nu a fost altceva decât un actor ce juca rolul lui Troţki.
La începutul carierei, el a fondat, de pildă, Asociaţia cunoaşterii
universale. Iată-l deci împreună cu tovarăşii săi căutând un
muncitor, măcar unul, pe care să-l înveţe să gândească aşa cum
trebuie. Cum nu întâlnesc nici unul, bat în neştire drumurile de ţară.
Până la urmă, unul dintre ei exclamă fericit: „Am găsit!”, după care
studenţii cu idei fumegătoare se strâng în jurul meseriaşului pentru
a-i otrăvi bietului om creierul ce nu valora mai mult decât al lor.
Anii trec. Troţki se crede gânditor politic şi inventează formula
„Revoluţiei permenente”, care nu înseamnă nimic altceva decât că
Revoluţia trebuie continuată atâta timp cât nu e încă terminată. Alţii
o făceau la fel de bine şi fără formula lui Troţki.
Iată-l apoi pe Troţki în culmea puterii, sau cel puţin atât de sus
cât s-a putut căţăra: el negociază cu germanii şi austro-ungarii la
Brest-Litovsk. E vorba să aleagă între continuarea războiului alături
de Aliaţi şi încheierea unei păci separate. Ambele soluţii au anumite
avantaje. Noul geniu al diplomaţiei inventează o a treia cale: „Nici
război, nici pace!”. Uniunea Sovietică pierde astfel 60 de milioane
de locuitori şi 27% din pământurile sale arabile... De data aceasta,
rolurile erau prost distribuite.
1935. Troţki a fost exclus din partid, expulzat din propria ţară,
scos din rândurile comunismului mondial. Cu toate acestea, darurile
sale de profet nu l-au părăsit. El prezice viitorul Occidentului bughez
unde şi-a găsit refugiu: „Democraţia parlamentară e condamnată, la
fel cum e şi concurenţa liberă. Singura problemă e cine le va fi
urmaşul”.
Scurt, fără a cerceta ori reflecta prea mult! Dispreţul pentru
realitate e împins chiar dincolo de cultul falsului şi atinge zona
fortuitului total. Din punctul de vedere al lui Troţki, nu e atât de
grav să te înşeli, dacă reuşeşti să-i înşeli şi pe ceilalţi, iar el nu s-a
dat în lături de la aşa ceva, ascunzându-şi în barbă surâsul şiret de
Mefisto. Întreaga sa viaţă a fost un şir de manipulări, unele
nereuşite, altele încununate de succes. Iată una din cele mai
grosolane izbânzi ale sale.
Suntem în 4 noiembrie 1917. Troţki se află la tribuna
Sovietului:
„— Puterea sovietică va reda toate bunurile ţării săracilor şi
celor din tranşee. Tu, burghezule, ai două haine? Dă una din ele
soldatului căruia îi e frig în tranşee. Ai cizme îmblănite? Rămâi
acasă. De cizmele tale are nevoie muncitorul. Noi vom apăra cauza
muncitorilor şi ţăranilor până la ultima noastră picătură de sânge.
Cine e de acord?
Sute de ochi se însufleţesc. O pădure de mâini se ridică pentru
a vota.
— Ei bine, fie ca votul pe care-l exprimaţi aici — continuă
tribunul — să vă servească drept jurământ, pentru a susţine cu
toate puterile voastre, cu orice preţ, Sovietul ce-şi asumă dificila
sarcină de a duce Revoluţia la victorie şi de a împărţi pământul,
pâinea şi pacea”.
Mâinile ridicate pentru a exprima o opinie se lasă în jos după
ce au jurat, fără ca aceia cărora le aparţineau să-şi fi dat seama de
înşelătorie. Trei zile mai târziu se producea lovitura de forţă din
Octombrie, iar miile de oameni păcăliţi ce depuseseră teribilul
jurământ se aruncau pe ei înşişi, dar şi Rusia şi lumea întreagă într-
o aventură ce nu s-a terminat încă.
E curios că atunci când te arunci în abisurile Răului, intenţiile
nu mai contează deloc. Ca să-l parafrazăm pe Teilhard de Chardin,
putem spune că toate josniciile converg; de la un anumit punct,
rătăcirea devine chiar perversă, indiferent dacă ea se întemeiază pe
o anumită formă de orbire sau pe dorinţa de a înşela. Exemple:
În 1905, Sovietele îşi creau propria cenzură, fapt pe care Troţki
îl comenta astfel: „E evident că ele nu limitau cu nimic libertatea
presei atunci când refuzau să publice calomnii reacţionare sau
liberale”.
Credea el oare în ceea ce afirma? De cine îşi bătea joc? Sau
poate că el însuşi era bătaia de joc a unui demon atunci când scria?
În 1935, mânat de ura — explicabilă — pentru Stalin, cel care îi
luase totul, Troţki se lansează împotriva nomenclaturii (chiar dacă
la acea oră termenul nu exista încă):
„Niciodată Uniunea Sovietică n-a cunoscut o asemenea
inegalitate. La aproape douăzeci de ani de la Revoluţia din
Octombrie, există salarii de 100 de ruble şi altele de 8-10.000 de
ruble. Unii trăiesc în cocioabe şi poartă încălţări găurite, în timp ce
alţii se plimbă cu maşini luxoase şi locuiesc în apartamente
somptuoase. Unii se luptă pentru a-şi hrăni familia, ceilalţi, pe lângă
maşină, au o vilă în apropiere de Moscova, o alta în Caucaz etc”.
Foarte bine. Se poate însă conchide de aici că în URSS clasa
muncitoare îşi exercita dictatura?
Troţki n-a avut nici o îndoială, nici un scrupul, niciodată.
Regretul pierderii puterii, da, l-a avut, aşa cum a avut — desigur —
şi convingerea că dacă ar fi deţinut-o el, totul ar fi fost idilic, cel
puţin pentru comunişti; până la urmă, el era sigur că dreptatea e cu
totul de partea sa: „Mor revoluţionar, proletar, marxist, adept al
materialismului dialectic şi, prin urmare, ateu ireconciliabil. Credinţa
mea în viitorul comunist al umanităţii nu e astăzi mai puţin aprinsă
decât era în vremea tinereţii mele”.
Ruşii albi nu-l iubesc pe Troţki, căci nu pot uita câţi părinţi,
rude ori prieteni de-ai lor au căzut loviţi de Armata Roşie sau câţi
ofiţeri dintre ei şi-au văzut epoleţii decupaţi cu cuţitul! Eu, de pildă,
mi-am pierdut bunicul din partea tatălui.
În ceea ce o priveşte, Armata Roşie nu i-a iertat lui Troţki
executarea comisarului politic Panteleev din armata a 5-a. Cine a
vărsat tot acest sânge? Un om care descria paradisul marxist cu
lacrimi în ochi: „Omenirea se va deprinde să considere lumea ca pe
o bucată de lut moale din care să se poată sculpta cele mai
perfecte forme de viaţă...
Omul se va apuca de o nouă rânduire a munţilor şi a râurilor...
de reconstruirea pământului, dacă nu după chipul lui, cel puţin pe
potriva gustului său... Omul va deveni infinit mai puternic, mai
înţelept şi mai subtil; trupul îi va fi mai armonios, mişcările mai bine
ritmate, iar vocea mai muzicală... Tipul uman mediu se va ridica la
nivelul unui Aristotel, al unui Goethe ori al unui Marx. Iar dincolo de
această creastă, se vor înălţa alte piscuri”.
Oare o singură picătură de sânge omenesc vărsat n-ar fi o
jertfă prea mare pentru un asemenea crez, la care Troţki subscria
de altfel doar datorită unei înclinaţii păcătoase către infernul
sentimental al kitschului?
Cu toate acestea, dincolo de candoarea sângeroasă, tipică
epocii, se cuvine să reţinem ambiţia şi mai îngrozitoare de a
modifica natura umană.
Multă vreme, Troţki şi-a semnat articolele Pero, nume care în
ruseşte înseamnă „peniţă”.
Pseudonimul i se potriveşte: peniţa e uşoară şi ascuţită.
Ea e unealta complementară hârtiei, care — potrivit unui
proverb rusesc — „suportă orice”, adică toate şarlataniile.
Ea se poate înmuia în cerneală, în venin sau în zeamă de
lămâie. Nu e niciodată obligată să ţină seama de ceva ori să dea
seama cuiva. E imponderabilă şi ucide. E instrumentul tipic al
manipulatorului.
Dacă am compara triumviratul funest al Rusiei cu cel al
Germaniei, ar trebui să facem o paralelă între Troţki şi Goebbels,
fără a uita însă că Goebbels întruchipa minciuna concertată a unui
om lucid; Troţki, în schimb, reprezintă mirajul, logoreea, sinceritatea
aberantă a gogolianului Klestakov, profunzimile abisale ale unui
fleac oarecare.
Stalin, Prometeu dezlănţuit
Iosif Djugaşvili, Soso pentru prieteni, cel care răspundea cu
drag la pseudonimul Koba (numele unui rebel georgian), mai întâi
venerat, apoi urât în lumea întreagă sub numele de împrumut de
Stalin, era numit de nenumăraţii săi fideli „Stăpânul”. Cuvântul
rusesc khoziaïn se pronunţa cu teamă, cu respect, dar şi cu
tandreţe: el seamănă cu ,,not' maît” din vechea Franţă.
Stalin merita acest titlu, căci el ştia ce voia şi voia întotdeauna
lucruri posibile.
Nimeni nu se îndoieşte de faptul că acest tiran a dus la pieire,
în mod direct sau indirect, mai multe persoane decât oricine
altcineva. Hitler? Un simplu cârpaci pe lângă el. Tot atât de evident
e şi faptul că partidul comunist al Uniunii Sovietice l-a făcut
responsabil de toate crimele.
Nu trebuie însă uitat că Lenin, care n-a domnit decât şase ani,
a ucis la rândul său mulţi oameni. Stalin, în 29 de ani, a avut mai
multe ocazii să dea frâu liber ferocităţii sale. Şi cum Lenin şi Troţki
nu-i lăsaseră reprezentanţi ai Vechiului Regim de sfărâmat, el nu şi-
a mai putut înfige colţii decât în comunişti, ceea ce — aşa cum se
ştie — nu se prea poartă în lumea modernă. De altfel, Stalin era în
mod vădit un marxist de ocazie, iar prin temperament, un satrap.
Totuşi, în comparaţie cu fantomaticul Troţki, Stalin e un
monument de încredere, lipsit de cochetărie şi fără vanităţi,
semănând oarecum cu ceea ce în Armata franceză se numeşte „un
patron”.
Unii au vrut să facă din el un nebun ce dădea grade de general
propriilor bucătari şi care îşi obliga fiica să poarte la şcoală
pantaloni bufanţi pentru a-şi ascunde pulpele; dar ce contează
aceste ciudăţenii, până la urmă tipice pentru un samodur,
excentricul clasic al Rusiei?
Avea uneori accese de bunăvoinţă şi de melancolie. Exilat în
tundră, el îi mulţumea, de pildă, viitoarei sale soacre pentru
pachetele trimise, scriindu-i:
„Ştiu că şi dumneavoastră aveţi nevoie de bani. Aş fi tare
mulţumit dacă din când în când mi-aţi trimite o carte poştală cu
scene din natură... M-a cuprins o nostalgie prostească pentru
scenele din natură, fie ele şi pictate”18.
Marea amărăciune a vieţii lui Stalin a fost moartea primei sale
soţii. Iată cum se confesa el lui Soso, un prieten de-al său ce purta
acelaşi prenume: „Fiinţa aceasta îmi înmuia inima împietrită. Acum
s-a stins şi, o dată cu ea, s-au stins şi ultimele sentimente
afectuoase pe care le aveam pentru fiinţele umane”. Ducându-şi
apoi — precum orientalii —- mâna dreaptă la inimă, Stalin adăuga:
„E atâta tristeţe aici, atâta jale”...
Auzind toate acestea, am putea oare să nu ne amintim de Ivan
cel Groaznic, pe care moartea primei sale soţii — Anastasia — l-a
aruncat într-o disperare asemănătoare? Şi oare avem motive ca să
ne mirăm aflând că a doua soţie a lui Stalin a fost împinsă la
sinucidere de această inimă împietrită? în urma acestei sinucideri a
rămas neconsolat. Se spune că el cerea să fie dus noaptea la
cimitir: ciudată trebuie să mai fi fost această privelişte, a
dictatorului unei şesimi din Terra plângând în întuneric pe o bucată
de pământ în care zăcea corpul descompus al unei femei!
Stalin era — lucru curios pentru un georgian! — un adept al
naţionalismului Marii Rusii. El afirma că georgienii nu au nimic
împotriva ruşilor. După insurecţia georgiană din 1924, el a vrut să
treacă prin foc şi sabie mica sa patrie. Dacă Lenin se bucurase de
victoria Japoniei asupra Rusiei, Stalin declara în schimb la 2
septembrie 1945 că „înfrângerea trupelor ruseşti în 1904... a fost o
pată întunecată pe chipul ţării. De patruzeci de ani, noi, cei din
generaţia precedentă, aşteptam ziua de azi”. Stalin e cel care,
pentru a trezi iubirea poporului pentru patria ortodoxă, a redeschis,
în faţa asaltului trupelor germane, porţile bisericilor ce fuseseră
închise de către Lenin; tot el le-a adresat lui Churchill şi lui
Roosevelt aceste cuvinte pline de bun-simţ naţional:
„Rusia nu poate fi condamnată să lupte generaţie de generaţie
cu Germania.”
Singurul său viciu, pe lângă pofta de sânge, era fumatul: avea
mania să-şi umple pipa cu tutun de ţigară, poate fiindcă, deşi
prefera ţigările, îi şedea mai bine cu pipă.
Opinia sa despre relaţiile dintre oameni era simplă şi nu avea
nimic în comun cu filosofia. Iată ce scria el în Pravda:
„Dacă ai rămas de căruţă, înseamnă că eşti slab, deci nu ai
dreptate, deci poţi fi bătut şi aservit. Dacă eşti puternic, atunci ai
dreptate, deci vei fi temut”. (Ceea ce nu e prea departe, deşi e mai
puţin academic exprimat, de adagiul maestrului său Lenin: „Marile
probleme ale vieţii naţiunilor nu se decid decât prin forţă”).
Dacă e să-i dăm crezare lui Troţki, Stalin era de părere că omul
atinge „voluptatea supremă” atunci când, „reperându-şi duşmanul,
se pregăteşte şi se răzbună pe el aşa cum trebuie, ducându-se apoi
să se culce”.
#Simţul umorului trăda în cazul său aceleaşi gusturi feline. Se
pare că în timpul războiului îi plăcea să spună următoarea
anecdotă:
Un soldat sovietic primeşte misiunea să însoţească un convoi
de 100 de soldaţi germani până la un lagăr de triere. Când ajunge,
nu mai are cu el decât un prizonier. E întrebat unde sunt ceilalţi 99.
El răspunde: am jurat să-i ucid pe nemţi până la ultimul. Iată-l pe
ultimul.
Toată lumea spune, din când în când, anecdote macabre; iar
cea de mai sus trebuie să i se fi părut de-a dreptul inocentă celui
care ordonase masacrul de la Katin şi voia, cu asentimentul lui
Roosevelt, să împuşte 50.000 de ofiţeri germani luaţi la întâmplare,
pentru a face imposibilă orice renaştere a militarismului german. De
altfel, ce însemnau pentru el 50.000 de germani, când tocmai
trimisese pe lu
mea cealaltă milioane de ruşi?
Stalin nu practica teroarea cu fascinaţia bolnavă ce-i inspira pe
Lenin ori pe Troţki, ci în mod firesc şi cu poftă. „Mâna nu-mi va
tremura”, îi scria el, încă în timpul războiului civil, lui Lenin, care îi
recomanda cu naivitate să fie ferm; fidel metaforelor sale creştine,
el raporta că „a readus la religia ortodoxă”23 o întreagă divizie
decimată din grija sa;
A fost un economist execrabil. În ciuda câtorva reuşite,
planurile sale cincinale nu au avut ca rezultat decât ruinarea unei
industrii aflate în plină expansiune; colectivizarea agriculturii, în
afara milioanelor de morţi pe care i-a lăsat în urmă, a întors clasa
mijlocie cu un secol în urmă. Azi, un colhoznic nu are o situaţie mai
bună decât avea un iobag în 1860. El nu mai poate fi vândut, dar
nici nu mai profită de avantajele pe care i le acorda familia nobiliară
a Vechiului Regim. În rest, el nu are dreptul să părăsească
pământul, care nu îi aparţine şi pe care e obligat să facă toate
corvezile imaginabile. Cum se explică aceste excese?
Oare Stalin le purta pică în mod special ţăranilor? Nu cred; el
nu le ierta însă împotrivirea.
„ — Ia tractorul ăsta.
— Prefer iapa.
— Ţi-am spus să iei tractorul.
— Nu. Păstrez iapa”. Uite aşa trece toată ziua. Şi după ce i se
demonstrează până la urmă că agricultura modernă trebuie să se
mecanizeze, ţăranul se scarpină la ceafă şi zice:
„ — Păi, trebuie să vorbesc cu nevasta.” Ei, şi cu femeile, îţi
răceşti gura de pomană. Colectivizarea a fost necesară. Ca ei însă
au fost împotrivă... vreo 10 milioane.
Există însă trei momente grandioase ale domniei lui Stalin pe
care ar fi nedrept să le trecem cu vederea. În ordinea inversă a
producerii lor, e vorba de Ialta, de război şi de procese.
Am citit multe despre Tătucul popoarelor în vremea în care
scriam o tragedie numită Ialta; mi-am dat seama atunci că fostul
seminarist, escroc şi lipsit de scrupule,, s-a dovedit un diplomat de
mare clasă. Minutele conferinţei o dovedesc: nu numai că, bătând
cu pumnul în masă, i-a făcut să tremure pe Roosevelt şi Churchill,
dar, pas cu pas, ducându-i de nas sau şantajându-i, cu vorba bună
sau cu ameninţări, i-a făcut, cum se zice, să joace după cum le
cânta el. Aşa că buldogul englez şi Cezarul american (aceasta era
porecla preferată a lui Roosevelt), dansând pe parchetul alunecos
un graţios pas de deux, si-au sacrificat aliaţii polonezi liberi,
impunând Poloniei alegeri democratice „garantate” de Armata
Roşie, au lăsat România şi Bulgaria în ghearele comunismului, au
lichidat ei înşişi partidul monarhist din Iugoslavia (chiar fiul lui
Churchill s-a ocupat de aceasta), au acceptat dezmembrarea
Germaniei, au renunţat la jumătate din reparaţiile de război, în
favoarea Uniunii Sovietice, căreia i-au oferit ca primă insulele
Sahalin, Kurile, Port Arthur şi Dairen, ca şi Mongolia exterioară şi
căile ferate chineze, cedându-i de asemenea două milioane de
refugiaţi, dintre care unii căpătaseră deja naţionalităţi străine, iar
alţii nu se „bucuraseră” niciodată de cea sovietică. Atunci când te
gândeşti cum a fost păcălit cochetul Troţki la Brest-Litovsk, realizezi
ce talente avea necioplitul de Stalin.
Războiul a început prost pentru Stalin. Se pare că el a căzut
pradă unei subtile operaţii de intoxicare a serviciilor speciale
germane; în acest fel, Uniunea Sovietică a pierdut 70% din statul
său major, lichidat în mod expeditiv de către Stalin. I s-a reproşat
de asemenea dictatorului că a vândut prietenilor săi nazişti atât de
multe cizme, încât n-au mai rămas şi pentru Armata Roşie. Să
admitem că aşa au stat lucrurile. Iată însă armata germană intrând
ca în brânză pe teritoriul rus — sau mai precis, ucrainean —,
ameninţând Leningradul, Moscova, câmpurile petrolifere din
Caucaz, dar nereuşind să pună mâna pe nici unul dintre aceste
puncte, şi, după înfrângerea de la Stalingrad, retrăgându-se până la
Berlin, unde va sucomba definitiv. Cine îi stătea împotrivă?
„Mareşalul” Stalin.
Cunosc teoria potrivit căreia Stalin n-ar fi fost adevăratul şef al
operaţiunilor şi nu ar fi făcut decât să-şi încurce generalii. Acelaşi
lucru se spune şi despre Hitler. Deosebirea e că Hitler a fost înfrânt.
Să presupunem totuşi că şi în acest caz lucrurile au stat aşa. Ce
schimbă toate acestea?
Stalin nu va pierde nimic din gloria sar căci trupele erau
însufleţite de numele său şi mureau „pentru Stalin”, aşa cum
altădată mureau „pentru ţar”, chiar dacă el era doar cu numele
şeful acestei armate; dacă ar fi fost înfrânt, el ar fi fost cel umilit;
gloria izbânzii îi revine şi ea, de drept.
Unii caută să-i reducă meritele, invocând ajutorul american. E
adevărat că a existat un asemenea ajutor material şi că spre
sfârşitul războiului a fost creat chiar un al doilea front, ce ni se
părea enorm pentru că-l puteam vedea cu proprii noştri ochi;
pierderile produse vădesc însă în mod clar unde s-a dus adevăratul
război, căci în timp ce Aliaţii occidentali au ucis mai puţin de un
milion de germani, ruşii, comandaţi de Stalin, au ucis trei milioane
cinci sute de mii.
Sunt de acord că faptele surprind, şochează, deranjează (mai
ales pe anticomunişti, printre care mă număr şi eu), dar nu se poate
schimba nimic: Stalin e cel care, cu preţul monstruos şi de bună
seamă exagerat, a opt milioane de vieţi omeneşti (în acest timp,
Aliaţii nu au pierdut decât 750.000), a câştigat cea mai mare bătălie
din istoria omenirii. Stalin e cel care l-a ucis pe Hitler.
Procesele de la Moscova constituie o altă victorie, mai puţin
spectaculoasă, mai puţin fericită pentru omenire, dar la fel de
semnificativă pentru omul pe care căutăm să-l înţelegem.
Nimeni nu m-ar crede dacă aş vorbi cu simpatie despre oameni
precum Kamenev, Zinoviev, Buharin ori prietenii lor. După mine, toţi
sunt nişte călăi comunişti mai puţin
dotaţi, dar la fel de vinovaţi ca şi triumvirii Răului. Atunci când
mi se vorbeşte de „inocenţa” lor — iar pentru naivi, ei sunt inocenţi
pentru că au fost ucişi de către Stalin — nu pot să uit profesiunea
de credinţă a lui Buharin („Recunoaştem deschis în faţa duşmanilor
noştri că Partidul nu va renunţa nici un minut, nici o secundă, nici
măcar o miime de secundă la obiectivul înscris pe stindardele sale:
Revoluţia mondială”) şi nici credo-ul lui Zinoviev („Comuniştii nu
trebuie să renunţe la teroare; eram terorişti înainte de revoluţie şi
vom rămâne întotdeauna terorişti. Dacă luaţi Revoluţia în serios,
trebuie să acceptaţi şi teroarea. Fără ea, nu se poate face nimic, iar
vina nu e a noastră, ci a burgheziei decăzute. Doar teroarea poate
zdobi rezistenţa acesteia”). Victimele proceselor de la Moscova şi
ale tuturor epurărilor nu vor fi niciodată pentru mine altceva decât
nişte ucigaşi ucişi, cărora li se potrivesc de minune cuvintele lui
Arthur Koestler: „Lupii se mănâncă între ei”. Ar trebui să fiu mult
mai virtuos decât sunt ca să-mi poată fi milă de Buharin, cel care se
lăuda că n-a avut niciodată milă de gărzile albe.
Oricare ar fi fost motivele ce l-au împins pe Stalin să-şi
extermine tovarăşii de luptă, oricare ar fi fost motivele ce i-au făcut
pe aceştia să mărturisească nişte crime pe care nu aveau cum să le
fi comis (istoricii discută încă despre acest subiect), ceea ce rămâne
e imaginea acelor vechi comunişti defilând cu zecile prin faţa
tribunalului istoriei, pentru a declara că sunt „criminali înveteraţi”,
„agenţi ai Gestapoului”, „traficanţi ai propriei onoare şi ai propriei
conştiinţe”, pentru a se căi zgomotos pentru „crimele împotriva
Patriei şi a Revoluţiei”, ca şi pentru a cânta gloria „frumoasei
URSS... deasupra căreia străluceşte măreţul soare al socialismului”
ori pentru a aduce laude „Partidului bolşevic şi tradiţiilor sale
inegalabile de entuziasm, eroism, abnegaţie sub conducerea lui
Stalin”24.
Am impresia că din această victorie trebuie reţinută
neverosimilitatea ei perfectă. Nu se poate crede că toată vechea
gardă a unui partid greu încercat în diverse experienţe politice a
trădat şi nici că ea a depus, fără excepţie, mărturii mincinoase. Însă
aşa a fost. Ca la teatru. Au existat chiar şi cazuri în care cei ce îşi
retractau declaraţiile dădeau înapoi, mărind suspansul. Magicianul
Stalin a aruncat omenirea în ceea ce literatura science fiction
numeşte un univers paralel, în care imposibilul devine posibil.
Ivan cel Groaznic căuta, chiar în cele mai rele momente ale
sale, adevărul. Chiar dacă s-a lăsat înşelat adeseori de mărturii
smulse sub tortură, el voia totuşi să afle ce făceau şi ce gândeau în
ascuns supuşii săi. Stalin însă voia să-i facă să joace rolul pe care el
însuşi îl scrisese pentru ei şi pe care nimeni nu era dator să li-l
explice. Actorii erau obligaţi să-l ghicească, replică cu replică,
trădare cu trădare. Stalin nu voia să ştie adevărul, ci să-l schimbe.
Iată ceva demn de un titan care sfidează zeii şi destinele.
Pandantul proceselor de la Moscova se află în mutilarea de
către Stalin a propriei sale istorii. Bertram Wolfe spunea pe drept
cuvânt că Stalin „s-a inventat pe sine”, fapt mult mai surprinzător
decât ferocitatea care-l caracteriza.
Nu vom şti niciodată de ce a fost el exclus de la Seminar, dacă
realmente şi-a denunţat colegii seminarişti pentru a face apoi din ei
nişte revoluţionari, dacă a fost sau nu agent secret al poliţiei ţariste.
Ştim însă că n-a fost directorul imprimeriei clandestine din Tbilisi,
nici şef al partidului comunist georgian, nici adjunctul direct al lui
Lenin în timpul revoluţiei din Octombrie. El însă afirma şi-i punea şi
pe ceilalţi să afirme toate acestea nu doar în faţa maselor, care nu
ştiau mare lucru, dar chiar şi-n faţa tovarăşilor săi, a foştilor şefi, a
tuturor adevăraţilor conducători ai Partidului. Perioadele tulburi
favorizează avansarea a posteriori (inclusiv în Franţa), dar, într-un
final, constatăm că n-a mai existat cineva care să ordone rescrierea
integrală a dicţionarelor şi a cărţilor de istorie pentru a-şi atribui un
rol pe care nu-l avusese. Stalin Magnificul a făcut chiar aşa. „La 16
octombrie (1917) a avut loc — scria el în cursul său de istorie
bolşevică — o reuniune a plenului Comitetului Central al Partidului.
Cu această ocazie, a fost ales un Centru de Partid care să dirijeze
insurecţia şi care îl avea drept şef pe Stalin. Acest centru a dirijat
practic întreaga insurecţie”25. Centrul n-a existat niciodată.
Substituirea realităţii adevărate cu una creată denotă în mod
indiscutabil existenţa unei dorinţe de intimidare ridicată la rang
metafizic, ceea ce ne face să înţelegem că Stalin nu era un posedat
iluzionist, ci unul demiurg. E vorba de un Prometeu care,
smulgându-se din munţii Georgiei şi din ghearele vulturului,
coboară din nou în lume, cu torţa în mână, dar nu pentru a aduce
omului focul, ci pentru a incendia întreaga omenire, asemeni unui
Creator gelos pe propria-i operă.
Stalin trecea în Uniunea Sovietică drept cel mai mare gânditor,
cel mai mare om politic, cel mai mare militar, cel mai mare scriitor,
cel mai mare istoric, cel mai mare savant. Cocoţat pe acest
piedestal de superlative, el asculta şiroind cascadele de linguşeli şi
trăgea din pipă. Îi plăcea să-i vadă umilindu-se pe basbuzucii plecaţi
în faţa sa.
Acesta era sistemul lui de comandă. Iar sistemul mergea.
Kirov nu o lua pe ocolite: el zicea despre Stalin că „este cel mai
mare om al tuturor timpurilor, al tuturor epocilor şi al tuturor
popoarelor”26.
Cu toate acestea, Stalin a poruncit asasinarea lui, numai
pentru a pune acest asasinat în seama troţkiştilor.
Pe vârful muntelui Elbruz, la o altitudine de 5633 de metri, se
înălţa — oare azi să mai fie tot acolo? — o statuie a lui Stalin, pe al
cărei postament stă scris: „Pe cel mai mare pisc al Europei am
înălţat bustul celui mai mare om al timpului nostru”.
Ridicolul e în acest caz de neimaginat. Nu acesta e însă
monumentul care ne arată cât de „posedat” era Stalin.
El s-a născut în cocioaba în care tatăl său repara pantofi.
Imaginea acestei magherniţe, demnă de fostele împrejurimi ale
Parisului ori de actualele bidonviluri mexicane, e atroce. Nu te poţi
gândi fără compasiune la sărmanul Soso care, sub acest acoperiş
strâmb, îşi învăţa pe de rost Psaltirea ori cartea de rugăciuni.
Bojdeuca există şi azi. Ea e încastrată într-un somptuos templu
grecesc cu coloane, frontoane, frize, arhitrave, cornişe şi scări: ce
mai, sălaşul unui zeu!
O asemenea pretenţie e legitimă, căci Stalin voia să schimbe
natura lucrurilor şi a oamenilor, iar aşa ceva nu poate face decât un
zeu.
Azi, comuniştii încearcă să facă uitată această deificare, la
care doctrina lor conducea totuşi în chip necesar. Ei i-au ales un
nume care să nu mai inspire teamă: îi zic „cultul personalităţii”. Ce
jalnică denumire pentru o voinţă de putere ce se întindea până la
stele!
Lenin
Lenin era mic de stat. Atunci când se aşeza pe scaunul său de
paie cu spetează dreaptă, picioarele sale abia de atingeau pielea de
oaie pe care îi plăcea să şi le ţină. În orice caz, era robust, căci
făcea exerciţii la bara fixă; de fapt, el credea că un revoluţionar
trebuie să fie în stare să lupte cu un jandarm sau să scape de sub
urmărirea acestuia.
Sub bolta impozantă a craniului său pleşuv, se găseau nişte
sprâncene mobile şi doi ochi bruni, hipnotici, dintre care stângul
privea în gol; nasul avea nările largi, pielea feţei era închisă, iar
barba sa roşiatică, neîngrijită. Îşi aşeza scaunul foarte aproape de
cel al interlocutorului său şi râdea mult, până când cel de lângă el
râdea la rândul său. Îi plăcea să-şi vâre mâinile la subsuori, astfel
încât coatele ajungeau să-i semene cu nişte înotătoare. Nu inspira
atât simpatie, cât o dorinţă de a impresiona: simţeai imediat nevoia
să-i fii pe plac.
Nu pare să fi iubit vreodată pe cineva. Nu-şi iubea mama —
dovadă că fratele său era obligat să-l pună la punct ori de câte ori
se purta necuviincios. Nimic nu indica faptul că ar fi resimţit pentru
consoarta sa Krupskaia altceva în afara stimei datorate unei
secretare devotate; unii au bănuit că Ines Armand i-a fost amantă,
căci după ce i s-a adresat o vreme cu „dumneavoastră”, a tutuit-o,
ca mai târziu să-i spună din nou „dumneavoastră”: faptele nu sunt
concludente. S-a pretins că era sifilitic; alţii au afirmat că era
impotent. Tot ceea ce ştim este că era împotriva amorului liber,
întrucât considera repugnant „să bei dintr-un pahar în care au
scuipat alţii”. Comparaţia e sugestivă.
Lenin i-a zis odată lui Gorki: „Nu mângâia niciodată pe cineva
pe cap, căci te poţi trezi muşcat de mână, ci izbeşte-l fără milă”27.
Îşi cosea singur nasturii, iar pantofii şi-i lustruia până ce
străluceau ca o oglindă. Îşi scotea petele de pe pantaloni şi de pe
haină, iar dimineaţa, înainte de a-şi începe lucrul, îşi ştergea cărţile
cu o cârpă. Bicicleta şi-o întreţinea ca pe un instrument chirurgical.
Un adevărat Bitos!
Nu bea şi nici nu fuma, iar în biroul său se afla o pancartă cu
„Fumatul interzis”. Avea oroare de lux. Nu suporta perdelele duble
şi nu lăsa niciodată storurile de la ferestre, de teamă să nu se
sufoce. Detesta florile şi Rusia, ţara „adevăratului rus, a marelui rus
şovin, care e în realitate un ticălos şi un tiran”28.
Îi plăceau Apassionata şi cântecele revoluţionare. Juca bine
şah, supărându-se ca un copil atunci când pierdea. Era pasionat de
vânătoare, cu toate că ţintea prost şi n-a reuşit să-şi împlinească
visul vieţii, adică să ucidă un lup. Refuza să îl citească pe
Dostoievski (zicând „n-am timp de pierdut cu lucruri rău
mirositoare, cu murdăriile astea reacţionare”), în schimb, atunci
când a devenit stăpânul Rusiei, împrumuta Rocambole de la
biblioteca municipală, la fel ca un cetăţean oarecare. Avea o căţea,
Aida. Se credea plin de haz: „e inutil să-i pedepseşti pe bigami”,
zicea el, „căci au oricum două soacre”. Ceea ce nu-l împiedica să
locuiască împreună cu soacra. Îi ciupea pe copii de obraji şi se juca
împreună cu ei de-a şoarecele şi pisica. Unii spun că i-au văzut
adeseori ochii scânteind de ură. Se făcea repede palid.
În afara partidelor de şah, nu cunoştea egoismul superficial
căruia toţi îi cădem pradă. Ostilitatea nu-l ofensa. Nu căuta să-i fie
recunoscute meritele. Remarcabil şef de echipă, ştia să folosească
ce are fiecare mai bun ori, cel puţin, mai eficace. Scria articole
pentru colaboratorii săi şi-i punea doar să le semneze. Nu voia nimic
pentru sine, fiind personificarea dezinteresului. I se zicea Starik,
adică Bătrânul ori Înţeleptul. Altceva totuşi decât stareţii lui
Dostoievski. De fapt, era un stareţ căruia îi lipsea iubirea.
Lenin avea din ce să trăiască, dar atunci când a fost exilat în
Siberia, guvernul ţarului s-a ocupat de întreţinerea lui: statul vărsa
patru ruble pe lună unui ţăran care-i oferea adăpost, îi dădea să
mănânce şi-i spăla hainele. În acest timp, Lenin scria articole ce-i
erau plătite cu sume cuprinse între o sută şi două sute de ruble, iar
pe Dezvoltarea capitalismului în Rusia, lucrare scrisă în această
perioadă, a încasat o mie cinci sute de ruble. Atunci când s-a
însurat, a angajat pentru soţia sa o servitoare şi a plătit-o — el,
libertarul, proscrisul, binefăcătorul omenirii — cu două ruble
cincizeci pe lună. Plus încălţările.
Lunaciarski îi cunoştea bine pe Troţki şi pe Lenin, căci amândoi
fuseseră tovarăşii săi de luptă. Despre primul, el zicea următoarele:
„Troţki se analizează adesea. El ţine la rolul său istoric şi ar fi
fără îndoială gata să facă orice sacrificiu, inclusiv să-şi dea viaţa
pentru a rămâne în memoria omenirii cu aura unei căpetenii
revoluţionare autentice”.
Despre cel de-al doilea, Lunaciarski spunea aşa:
„Lenin nu se analizează niciodată, nu arunca nici măcar o
privire în oglinda istoriei şi nu se gândeşte deloc la ce va zice istoria
despre el... E hotărât în tot ceea ce face, nu pentru că i-ar fi uşor la
putere, ci fiindcă e sigur că are dreptate şi nu admite ca munca să-i
fie zădărnicită de cineva. El iubeşte puterea pentru că e uluitor de
sigur pe el şi pentru că, dacă vreţi, el nu poate — ceea ce e foarte
folositor pentru un şef politic — să adopte punctul de vedere al
adversarului”29.
Lenin nu era înzestrat cu o luciditate politică deosebită. A fost
spionat de către apropiaţii săi, Gurovici, Cernomazov, Malinovski
(un provocator pe care l-a propus chiar candidat pentru Duma) şi,
din 1902 până în 1917, de Jitomirski, un agent ţarist pe care l-a uns
responsabilul său cu finanţele.
N-a prevăzut revoluţia din 1905 (care a avut astfel loc fără el),
a crezut că reprimarea acesteia a fost eficace, iar în
1917 spunea oricui voia să-l asculte că va muri în exil. A crezut
mai întâi că popoarele nu se vor supune guvernanţilor din ţările
angajate în Marele Război, iar mai târziu că Revoluţia va începe
imediat în Germania, Marea Britanie şi Statele Unite, că englezii şi
americanii se vor înfrunta din pricina imperiilor pe care le posedau
şi că polonezii vor primi Armata Roşie cu braţele deschise... Până la
urmă, polonezii le-au dat sovieticilor o chelfăneală zdravănă.
Ignoranţa sa în materie de filosofie era atât de mare, încât
filosofii serioşi refuzau să polemizeze cu el. Comentariile sale la
textele hegeliene sunt de-a dreptul bizare: „De ce fiinţa e unică
pentru sine? Nu mi-e clar... Trecerea de la cantitativ la calitativ e
atât de obscură încât nu se înţelege nimic... Pentru Hegel,
cunoaşterea e cunoaşterea lui Dumnezeu. Materialismul îl aruncă
pe Dumnezeu, ca şi pe lepădătura de filosof care-l apără, la groapa
cu gunoi...
Aceste părţi din lucrarea lui Hegel merită titlul de „cel mai bun
mijloc de a căpăta o durere de cap”... Arhiplat, baliverne, minciună,
calomnie...”. Pasajul în care Hegel îi reproşa lui Epicur că a
nesocotit înţelepciunea Creatorului a avut parte de comentariul
următor: „Canalie idealistă”30.
Lenin nu era nici măcar un gânditor. Un gânditor veritabil îşi
poate schimba opinia, însă într-un anumit moment el crede ceva
sau altceva. Lenin era capabil să creadă ceva şi altceva la interval
de câteva momente. Acest gânditor nu gândea: el repeta la
nesfârşit afirmaţii lipsite de temei sau, în cel mai bun caz, petitio
principii pe care le lua drept deducţii. „E evident... şi nu poate
exista nici cea mai mică umbră de îndoială că... suntem de
neînfrânt, deoarece Revoluţia proletară mondială e de
neînfrânt...”31.
Gândirea sa nu era niciodată o căutare a adevărului. Aflată în
permanenţă în acţiune, ea presupunea adevărul ca deja cunoscut şi
nu viza decât să-l propage.
Nu realiza ce înseamnă o argumentare căci, aşa cum au
remarcat toţi cei care i-au stat în preajmă, era incapabil să ia în
seamă un punct de vedere ce nu-i aparţinea: orice adversar i se
părea deci de rea-credinţă. În loc de argumente, el folosea
invectivele şi cred că merită să vedem cum anume: „Concluziile, ca
şi impresiile dumneavoastră, sunt morbide”, „Nu înţelegeţi nimic şi
n-am ce să vă spun” sunt încă nişte replici blânde. Alteori însă,
Lenin se dezlănţuia: despre unul dintre adversarii săi spunea că „a
dansat în public cancan”, iar despre un altul că „e idiot, analfabet şi
beat”; jurnalul social-democrat Iskra a devenit, după ce Lenin a fost
obligat să-l părăsească, „o oală de noapte plină de mizerii. Cine
vrea, poate să-şi facă din el o coroană de lauri!”, adăuga el, urzind
cu îndrăzneală o metaforă. Filosofiile lui Mach şi Avenarius meritau,
după Lenin, „o sută de mii de scuipaţi”, iar filosoful şi teologul
Serghei Bulgakov se afla, în opinia aceluiaşi Lenin, „într-un tranşeu
împuţit”32.
Bulgakov, care nu-l aprecia nici el pe Lenin, avea totuşi mai
multă dreptate atunci când scria că „Lenin nu e onest în gândire. El
s-a ascuns în spatele fortăreţei marxismului ortodox, refuzând să
admită că dincolo de acest meterez există o mulţime de întrebări la
care marxismul nu poate răspunde”33.
Unul dintre procedeele polemice folosite de către Lenin consta
în crearea unor insulte din cuvinte inofensive (otzovist de la
otzovat', care înseamnă „a reaminti”, ultimatist de la ultimatum)
sau din substantive proprii: neputând să-l sufere pe un oarecare
Akimov, se lovea peste tot de mirosul lui Akimov, de spiritul lui
Akimov, de un Akimov depăşit, de revanşa lui Akimov, pe scurt de
akimovcină, adică de akimovism34. Ceea ce era suficient pentru a
ridiculiza un adversar şi a-l face să-şi piardă sângele rece.
Fac aici o paranteză. Cred că s-a înţeles că nu am nicidecum
de gând să denigrez genialitatea lui Lenin şi că, dimpotrivă,
considerând-o ca pe ceva dat, doresc mai întâi să indic ce anume
nu era el.
Tocmai de aceea aş îndrăzni să rostesc această enormitate: nu
cred că Lenin a fost realmente marxist. De fapt, chiar admiraţia sa
excesivă pentru Marx dă de bănuit.
Da, Lenin a proclamat că teoria lui Marx e adevărul absolut,
restul fiind doar „sărăcie a spiritului şi şarlatanie”35.
A mers chiar şi mai departe: „Marx şi Engels au spus tot ceea
ce era de spus. Marxismul nu poate fi dezvoltat — la nevoie —
decât în sensul pe care l-au indicat fondatorii săi. El nu poate fi
revizuit în nici unul din punctele sale. Celor care ar vrea să-l
revizuiască nu li se poate răspunde decât într-un singur fel, şi
anume pocnindu-i peste faţă”36.
Se ştie de altfel că, atunci când avea momente de ezitare,
acest „adevărat credincios” se izola împreună cu cărţile sale sfinte,
găsind până la urmă întotdeauna un răspuns, precum vrăjitorul unui
sat care se duce să consulte spiritul apelor ori al nopţii.
Oracolele sale trebuie să fi fost oarecum incoerente, căci altfel
am fi nevoiţi să admitem că Lenin nu căuta în scrierile marxiste
decât felul în care putea înfăţişa o soluţie aleasă dinainte. La drept
vorbind, în numele marxismului, el a decretat, rând pe rând,
prezentarea şi, respectiv, neprezentarea unor candidaţi la alegerile
pentru Duma, supunerea Comitetului Central faţă de Iskra şi mai
apoi a Iskrei faţă de Comitetul Central, identificarea şi apoi
separarea dintre Partid şi guvern, descentralizarea şi centralizarea,
rechiziţiile şi contribuţiile voluntare, socialismul absolut,
capitalismul de stat şi libertatea comerţului, dispariţia statului după
Revoluţie şi întărirea statului tot după Revoluţie, interdicţia
compromisului cu populiştii şi încheierea unor compromisuri cu ei,
acordarea unor parcele de pământ ţăranilor şi acordarea întregului
pământ ţăranilor, autodeterminarea popoarelor,
neautodeterminarea popoarelor, Revoluţia internaţională imediată,
amânarea sine die a
Revoluţiei internaţionale... De altfel, oare nu el exclama, plin
de trufie: „Ce anume ne îngăduie să afirmăm că marea, victorioasa
Revoluţie mondială poate şi trebuie să aplice doar metode
revoluţionare?”57.
Nu putem decât să admitem abilitatea unui Partid care a fost
în stare să-şi urmeze stăpânul într-un asemenea slalom ideologic
(pe care Stalin l-a continuat de altminteri cu strălucire, atunci când
a încheiat pactul cu Hitler). Cu atât mai greu le-a fost, de bună
seamă, schiorilor care, purtaţi în stânga şi-n dreapta, s-au izbit de
obstacolele de pe drum.
Să fie atunci adevărat că marxismul a fost pentru Lenin un
simplu pretext? Câtuşi de puţin. Pe de o parte, acestui om de
acţiune îi era necesar un pseudo-adevăr oarecare, cu care să
înlocuiască adevărul pe care el îl defăimase. Pe de altă parte, îi era
necesară o metodă de lucru. Aproape că nici nu conta care anume,
dacă ea se potrivea conjuncturii istorice şi temperamentului său.
Geniul lui Lenin constă în înţelegerea faptului că marxismul era
tocmai aşa ceva şi nimic mai mult, şi în capacitatea sa de a-l adapta
la nesfârşit propriilor nevoi. Aceasta e ceea ce se numeşte, pe un
ton grav, marxism-leninismul.
Axelrod nu se înşela atunci când spunea (în 1895): „se simţea
faptul că pentru Lenin marxismul nu era o doctrină absolută, ci o
armă în lupta revoluţionară”38.
Cu toate aerele sale de mare preot ce se retrage în Sfânta
Sfintelor pentru a-şi consulta cărţile sibilinice, Lenin nu ascundea,
alteori, ce anume credea despre marxism, „singura teorie
revoluţionară corectă”39, „a cărei veritabilă esenţă, al cărui
adevărat suflet îl constituie analiza concretă a unei situaţii
concrete”40, „aspectul său decisiv fiind dialectica sa
revoluţionară”41. „Teoriile şi ipotezele nu sunt pentru noi ceva sacru,
ci doar nişte unelte”42. Într-un moment de sinceritate, el adăuga:
„Filosofia noastră nu e o dogmă, ci o călăuză pentru acţiune”43.
Napoleon s-a ales cu o coroană. Lenin, cu o unealtă. Lui Lenin
îi plăcea să-l citeze pe Napoleon: „Mai întâi te arunci în luptă, şi apoi
vezi ce faci”.
Ce rezultă din toate acestea? Mai întâi că, spre deosebire de
eul volatil al lui Troţki şi de eul compact al lui Stalin, unul tinzând
către o expansiune nesfârşită, iar celălalt, către o densitate
maximă, eul lui Lenin e imperceptibil. Îl cauţi aici şi el e deja
dincolo. Îl scoţi pe uşă şi el intră înapoi pe fereastră. Se adaptează
la nesfârşit. Ia orice formă. Ce e în fond el, dacă admitem că e
totuşi ceva? Dacă Troţki era în mod potenţial orice, dacă Stalin era
totul, atunci Lenin e ... zero şi infinitul.
Există un joc rusesc care se desfăşoară în felul următor: se
face o piramidă din făină şi se aşază în vârful ei un inel. Jucătorii
primesc un cuţit şi fiecare trebuie să taie, rând pe rând, o bucată
din piramidă, fără ca inelul să cadă. Cine dărâmă inelul trebuie să-l
scoată din faină cu dinţii. Faţa i se acoperă cu faină, spre
amuzamentul general.
De câte ori citesc istoria Partidului social-democrat rus, nu pot
să nu-mi amintesc acest joc. Lenin a reuşit să taie din Partidul
social-democrat tot felul de bucăţi şi, din facţiune în fracţiune, din
secţiune în sciziune, i-a umplut pe ceilalţi de faină, păstrând inelul
pentru sine. El concepuse, înaintea tuturor, ideea partidului totalitar
şi înţelesese paradoxul potrivit căruia un asemenea partid, departe
de a trebui să caute,să se extindă, „devine mai puternic prin
epurări”44, în acest context, e semnificativă schimbarea de sens a
cuvintelor bolşevic şi menşevic. Cei doi termeni însemnau iniţial
„majoritar” şi „minoritar”. Dicţionarul Petit Robert (1972) nu se
înşela prea 'mult traducânduM prin „partizan al maximalismului”
şi, respectiv, al „minimalis-mului”. Maximaliştii (bolşevicii), care
erau în realitate minoritari, n-au devenit majoritari decât în urma
unei scarriatorii electorale; ei au eliminat apoi din sânul lor pe
oricine nu era la fel de maximalist ca ei.
Explicaţia e următoarea: Lenin considera de fapt Partidul o
aristocraţie, în sensul propriu al cuvântului, deci o grupare a celor
mai buni, din rândul cărora trebuiau excluşi în mod sistematic
ceilalţi. Nucleul unificat, centralizat şi clandestin careţi impune
voinţa guvernării legale — iată secretul victoriei lui Lenin asupra
rivalilor săi. Conceput în acest fel, Partidul avea întâietate în faţa
indivizilor, a clasei muncitoare şi a doctrinei.
Alte grupări politice visau, în acest timp, să încheie alianţe
oneste cu Partidul. Câtă naivitate! „Luptăm, desigur, împotriva
oricărei opresiuni naţionale. Nu vom lupta însă niciodată pentru o
dezvoltare naţională sau pentru o cultură naţională ca atare!”45. Mai
mult decât atât, Lenin voia să folosească „sindicatele şi celelalte
organizaţii, legale şi se-milegale, pentru a asigura influenţa
predominantă a social-democraţiei în sânul lor şi pentru a le
transforma, pe cât posibil, în puncte de sprijin ale Partidului social-
demo-crat”46. La urnia urmelor, Lenin nu dorea ca sindicatele să
izbândească, de teamă ca o asemenea reuşită să nu împiedice
răsturnarea ţarismului. Era vorba, de fapt, de „încurajarea tuturor
celorlalte curente de opoziţie împotriva ţarismului, dar în acelaşi
timp de criticarea, denunţarea şi diminuarea influenţei lor asupra
maselor”47.
Totul însoţit, de bună seamă, de un cinism absolut.
„Promisiunile seamănă cu covoarele,* căci sunt făcute pentru a fi
călcate”48.
Istovit de asemenea practici, Partidul însuşi l-a acuzat pe Lenin
că, prin polemicile sale, „a stârnit ura, aversiunea şi dispreţul
cititorilor săi..., neconvingându-şi adversarii, ci slăbindu-le rândurile,
întrucât n-a căutat să le corecteze greşelile, ci să-i distrugă, să le
radă organizaţia de pe faţa pământului. Formulele sale sunt
capabile să sugereze cele mai rele gânduri, cele mai grave bănuieli
despre adversar”.
Lenin a răspuns că toate acestea sunt adevărate şi că aşa
trebuie scris despre o facţiune ce se desprinde din partid: „Aşa voi
proceda de fiecare dată când se va produce o sciziune”49. Ura e o
chestiune de reflex condiţionat, aşa cum avea să înţeleagă mai
târziu Orwell.
O dată cu Lenin iau sfârşit dulcile iluzii ale secolelor 18 şi 19. S-
a terminat cu la guerre en dentelles şi cu onorurile acordate
inamicului! Gata cu morala şi cu eleganţa! Doar succesul contează.
Lenin aruncă în luptă o elită revoluţionară mai bine sudată decât
Templierii şi mai devotată propriei cauze decât iezuiţii. Cu aceşti
oameni căliţi, care vor fi pentru el „ca un baston pentru un
moşneag”, el va inaugura secolul 20, un secol al războiului total, în
care spionajul, tortura şi dezinformarea vor fi practicate atât de o
tabără cât şi de cealaltă — „dacă ei o fac, de ce n-am face-o şi noi?”
—, un secol în care a dispărut cu totul ideea unui Judecător suprem
în faţa căruia fiecare va trebui să dea seama. Chiar sălbăticia
războaielor religioase va fi depăşită foarte rapid.
În 1917, Lenin profită de ocazie şi, fără să fi pregătit ceva,
pune mâna pe putere. Ce va face cu ea?
În 1905, el spunea că „oricine ar vrea să abordeze socialismul
pe o cale diferită de cea a democraţiei politice va ajunge în mod
inevitabil la cele mai absurde şi mai reacţionare concluzii”50. În
1918, într-o perioadă în care scrutinul democratic era în general
direct, egalitar şi secret, Lenin va introduce un mod de scrutin
indirect, inegalitar şi public. Votul unui muncitor echivala cu cinci
voturi date de ţărani. Aceştia nu aveau de ce să se plângă, căci
Lenin le dedicase două sloganuri bine simţite: „Pace bordeielor,
război palatelor” şi „Jefuiţi-i pe jefuitori!”, autorizând, ce zic eu?,
încurajând toate excesele.
Starikul nu voia nimic pentru sine. El va continua să locuiască
în acelaşi apartament împreună cu soţia sa şi mama acesteia şi se
va supăra atunci când Comitetul central îi va mări salariul. Trebuie
menţionat însă un detaliu: Lenin a descoperit că „democraţia
sovietică nu intră nicidecum în contradicţie cu încredinţarea
conducerii unui singur om şi cu dictatura. Din punctul de vedere al
ideii sovietice, puterea personală şi atribuirea de puteri dictatoriale
depline unei singure persoane constituie de fapt o necesitate”51.
Persoana despre care era vorba va fi, bineînţeles, chiar el.
Cum se va realiza această democraţie ce nu intra nicidecum în
contradicţie cu dictatura?
Mai întâi, prin teroare. La început, Lenin cel zâmbăreţ se
prăpădea de râs aflând că unii din adversarii săi au fost asasinaţi pe
patul de spital ori că alţii au fost linşaţi. Curând însă el va lua
iniţiativa. Expresii ca „teroarea de masă” ori „necruţătoarea teroare
de masa.” vor reveni adesea pe buzele sale. Înfometat de moarte,
el scria că „atâta timp cât nu vom folosi împotriva speculanţilor
teroarea, împuş-cându-i pe loc, nu vom reuşi să facem nimic...”52.
Se cuvenea deci „să fie reprimate fără milă tentativele anarhiste ale
beţivilor, ale hoţomanilor, ale contra-revoluţionari-lor”53; trebuia
vegheat la „curăţarea pământului rusesc de toate insectele
dăunătoare”54; dacă zăpada nu va fi curăţată aşa cum trebuie,
responsabilii „vor fi împuşcaţi”55 (sic). Erori? „Evident că au existat
şi erori. Ce nenorocire, închi-puiţi-vă! Câtă nedreptate!”. La drept
vorbind, credea Lenin, Gorki nu ar fi trebuit „să-şi piardă timpul ca
să se smiorcăie împreună cu nişte intelectuali stricaţi”56.
Asta nu e totul. În 1921, imediat după încheierea războiului
civil, Lenin ordona „intensificarea reprimării burgheziei”57. Ce-i de
mirare? Nu scrisese el, negru pe alb, că „teroarea e un mijloc de
persuasiune”58? Tot el va adăuga Codului penal şase articole ce
prevedeau pedeapsa cu moartea, între altele, pentru instigare la
rezistenţă pasivă faţă de guvern sau la refuzul colectiv al plăţii
impozitului.
Îndrăgostit de altfel de acest subiect şi rozându-şi cu delicateţe
stiloul, Lenin îi va scrie comisarului poporului pentru justiţie
următoarele:
„Tovarăşe Kurski, după părerea mea, execuţiile trebuie
extinse... În plus, vă trimit o schiţă a unui paragraf complementar la
Codul penal... Sper că ideea de bază e clară, în ciuda tuturor
neajunsurilor pe care le presupune o ciornă: trebuie expusă în mod
deschis o poziţie veridică din punct de vedere principial şi politic
(deci nu dintr-un punct de vedere strict juridic), astfel incât să fie
motivate esenţa şi temeiul terorii, necesitatea şi limitele ei. Justiţia
nu trebuie să elimine teroarea (a spune aşa ceva ar însemna să îi
înşeli pe oameni sau să te înşeli singur); justiţia trebuie, dimpotrivă,
să o întemeieze şi să o legitimeze în principiu, în mod clar, fără
subterfugii sau înflorituri.
Formularea trebuie să fie cât mai largă cu putinţă. Salutări
comuniste.
Lenin”59.
„Formularea largă” a dat roade. Fără a intra în
binecunoscutele polemici referitoare la numărul de cetăţeni ruşi
victime ale terorii leniniste, vom aminti că în 1922, doar din
rândurile clerului au pierit asasinaţi 2691 de preoţi, 1972 de
călugări şi 3447 de călugăriţe.
— Vă e milă de oameni?, l-a întrebat odată Gorki pe Lenin.
— îi regret pe cei inteligenţi, i-a răspuns acesta, căci nu avem
prea mulţi60.
A continuat astfel să strivească fără motiv toate acele „insecte
care, pentru a se apăra, răspândesc un lichid greţos”61.
A existat ceva şi mai rău decât teroarea organizată.
Chiar înainte de a ajunge la putere, Lenin se întreba dacă,
după ce o vor cuceri, bolşevicii vor putea s-o păstreze. Nu prea
credea că vor reuşi. Iată de ce s-a bucurat foarte tare atunci când
domnia bolşevică a depăşit cu o zi d.urata Comunei din Paris. Troţki,
la rândul său, s-a văzut obligat de mai multe ori să-i mai
domolească defetismul în timpul războiului civil. Şi totuşi, Lenin
căutase, ba chiar găsise deja o metodă ale cărei rezultate se vor
vădi mai târziu excelente. Metoda consta în înfometarea deliberată.
„Trebuie să repartizăm privaţiunile în aşa fel încât să ocrotim
guvernul proletar: acesta e unicul nostru principiu”62. Mai precis:
Monopolul pâinii, bonurile pentru pâine şi munca obligatorie
sunt, în mâinile sovietelor, cel mai bun mijloc de evaluare şi
control... Acest mijloc de control şi de impunere a muncii e mult mai
puternic decât legile Convenţiei şi ghilotina ei.
Ghilotina nu făcea decât să înfricoşeze şi să zădărnicească
rezistenţele active. Noi vrem mai mult: căci nu trebuie doar să-i
speriem pe capitalişti (în aşa fel încât ei să-şi dea seama că
guvernul proletar e atotputernic şi nici să nu se mai gândească la o
rezistenţă activă), ci trebuie să zdrobim şi rezistenţa pasivă care e,
în mod cert, mai redutabilă şi mai dăunătoare... Avem mijloace s-o
facem... E vorba de monopolul pâinii, de bonurile pentru pâine, de
generalizarea muncii obligatorii63.
Un adevărat perpetuum mobile al terorii şi al foametei era
astfel lansat. Ţăranii care jefuiseră proprietăţile funciare erau jefuiţi
la rândul lor de către detaşamentele militare trimise să le confişte
rezervele de cereale. Detaşamentele militare nu au fost de ajuns. S-
au format de aceea grupe de muncitori voluntari care au fost
împrăştiaţi, după ce au primit arme, prin sate. Atunci când şi
muncitorii îşi pierdeau forţele, erau înlocuiţi şi trimişi înapoi la
locurile lor „ca să dea seamă şi să fie îngrijiţi”. E uşor de bănuit ce
fel de îngrijiri li se dădeau. La rândul lor, ţăranii, mult înainte de a
se vorbi de dechiaburizarea stalinistă, erau brutalizaţi, molestaţi,
ruinaţi. Nu mai aveau nici măcar cu ce să semene. Rezultatul
instalării „monopolului pâinii” a fost astfel ob-
ţinut. Rusia a crăpat de foame până în momentul în care
acestor practici le-a luat locul Noua Politică Economică (NEP). Intre
timp, orice dorinţă de rezistenţă activă sau pasivă fusese cu totul
zădărnicită.
Oamenii au reînceput să mănânce, dar n-au încetat să tremure
de spaimă. Lenin, încăpăţânat,- nu se va lipsi de voluptăţile pe care
le descoperea privind înapoi: „ar fi o enormă greşeală să se creadă
că NEP a pus capăt terorii. Ne vom întoarce la teroare şi mai cu
seamă la teroarea economică”64 — promitea, plin de bucurie, cel
care îşi „adapă optimismul de la izvorul marxist”.
El n-a mai avut timp să revină, dar moştenitorul său nu s-a dat
în lături de la o asemenea plăcere.
P
Trei morţi
y
Familia mea a aflat cu satisfacţie de decesul lui Lenin. Faptul
că a murit la el în pat, la fel de liniştit ca oricare altul, fără să sufere
mai mult decât suferă alţii îl consideram un semn bun, o ilustrare
fericită a cuvintelor din Scriptură, unde se spune: „Eu voi împărţi
răsplata şi răzbunarea”. Lenin, credeam noi, tocmai dădea explicaţii
Creatorului său. Poate că-l subestimam, dar noi ne gândeam că şi-a
vândut pur şi simplu sufletul diavolului.
Nu întrezăream însă, după moartea lui, vreo speranţă pentru
Rusia, căci credeam că succesorul său va fi Troţki. Până la urmă,
succesorul a fost Stalin. Ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba! Ne-
am amuzat, în schimb, atunci când am aflat că resturile din canalele
Moscovei s-au revărsat — să fi fost vorba de un accident? ori poate
de un sabotaj? — în mausoleul în care se afla mumia Starikului.
Când ea a fost scoasă de acolo, începuse deja să se descompună şi
să pută. Noi credeam că o merită.
În jurul morţii lui Lenin s-au ţesut tot felul de legende. Medicii i-
au tăiat creierul malefic în fâşii subţiri şi au rămas miraţi când au
văzut că a putut funcţiona atâta timp deşi era atât de sclerozat.
Potrivit unor mărturii, Lenin i-ar fi cerut lui Stalin să-i dea otravă ca
să se sinucidă cât mai era încă lucid, dar Stalin nu i-ar fi dat. Troţki
l-a acuzat totuşi de otrăvirea maestrului lor comun, deşi nici el nu
prea credea o asemenea versiune: n-a rezistat însă plăcerii ca-
lomniei şi, iarăşi, gustului pentru cinema. In orice caz, Lenin n-a
reuşit să sfârşească precum Stavroghin: o asen nea moarte nu i-a
fost îngăduită.
Moartea lui Troţki a fost, aşa cum se cădea, mult mai
dramatică. Timp de 12 ani, ucigaşii plătiţi de Stalin l-au urmărit —
după cât se pare — din Turcia în Franţa, din Franţa în Norvegia şi
din Norvegia în Mexic, şi de bună seamă că el îi simţea tot mai
aproape. Ce film! Iar sfârşitul filmului nu va fi mai prejos decât
începutul său: un piolet se va opri în ţeasta lui Troţki, care îşi va da
duhul implorându-şi garda de corp să nu-l ucidă pe asasinul său.
Bineînţeles că nu din milă, ci „pentru a fi făcut să vorbească”.
Marcader nu va vorbi. Va petrece în schimb 20 de ani într-o
puşcărie confortabilă, după care se va duce la Moscova să-şi
primească medalia de Erou al Uniunii Sovietice.
Această moarte violentă părea să indice faptul că Troţki îşi
plătise datoriile pe pământ. Noi eram destul de miraţi, dar
începeam să ne dăm seama că specificul Răului e de a devora totul,
inclusiv pe sine. Stalin îi masacra pe vechii bolşevici cu zecile, chiar
cu miile. Exista deci o speranţă: cineva trebuia să-l ciopârţească pe
Stalin.
În ciuda minciunilor ce se răspândesc în mod inevitabil ori de
câte ori moare câte un tiran, se pare totuşi că nimeni nu l-a
ciopârţit. Stalin a murit de moarte bună: unii spun că ar fi suferit în
chip atroce, alţii că a murit cuprins de o spaimă grozavă. E adevărat
că de la un timp se tot întâlnea cu bătrâni georgieni de o sută
treizeci şi şase de ani... În orice caz, dincolo de pronosticurile care
s-au făcut, Stalin era al doilea membru al trio-ului ce scăpa de
justiţia omenească.
Justiţia istoriei, în schimb, mergea din plin. Imensa centrifugă
pe care Lenin o lansase în istorie cu lovituri de bici nu înceta să se
învârtească precum un titirez şi oricât ar fi încercat cei trei posedaţi
să se agate de Revoluţie, ei trebuiau să fie până la urmă ejectaţi
unul după altul.
Moartea politică a lui Troţki s-a petrecut în 1929, o dată cu
expulzarea sa din URSS; moartea lui fizică a survenit în 1940. În
acest interval, el a fost ţinta unei campanii de calomnii fară
precedent. Curând simpla omitere n-a mai fost de ajuns. T¥ebuia ca
el să fie înlăturat cu totul. Celebra fotografie făcută la 5 mai 1920,
în piaţa Sverdlov din Moscova, în care Lenin tuna şi fulgera de la
tribună, în timp ce Troţki se strâmba în culise, a fost publicată în
timpul lui
Stalin, dar fără Troţki, care fusese pur şi simplu şters. Eu
însumi am folosit o Mare Enciclopedie sovietică în care paginile
dedicate lui Troţki erau lipite una de cealaltă. Cum oare s-ar fi putut
sfida mai tare realitatea? Troţki devenise o non-persoană. Oare nu
avem de-a face în acest caz cu ceea ce Sfântul Ioan numea cea de-
a doua moarte?
Ciclonul comunismului nu s-a domolit şi al doilea triumvir care
i-a căzut pradă a fost Stalin. Cu toate că a murit în culmea gloriei şi
a avut parte de aproape aceleaşi onoruri ca şi Lenin, cadavrul său a
fost scos curând din mausoleu şi îngropat în mare grabă lângă
mănăstirea Novode-vicii, pentru a fi apoi din nou exhumat şi
înmormântat — în sfârşit — sub zidurile Kremlinului, la fel ca cel al
unui călău de cea mai joasă speţă.
Moartea sa de-a doua s-a produs la puţin timp după prima.
Revelaţiile făcute de către Hruşciov la al 20-lea congres al Partidului
comunist au năucit Rusia: tovarăşul Stalin nu era deci „înţeleaptă şi
dibacea Călăuză a poporului sovietic, cel mai mare Geniu al tuturor
timpurilor şi al tuturor popoarelor, Corifeul ştiinţei, un Lenin al
zilelor noastre, Vulturul munţilor, Cel Mai Bun Prieten al tuturor
copiilor”. Nu, el era acum ţapul ispăşitor a cărui proscriere îi va
îngădui Partidului comunist să se însănătoşească şi, o dată purificat
de toate crimele comise cândva în numele lui Marx, să reînceapă şi
mai abitir cucerirea revoluţionară a lumii, ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic. Toate acestea, bineînţeles, cu complicitatea
benevolă a Occidentului care, supus, a început să îngâne „teroarea
stalinistă, teroarea sta-linistă...”. Cea leninistă a fost dată astfel
uitării. Jocul putea reîncepe.
Tripticul e încă în faţa mea, iar eu îmi şoptesc cu satisfacţie că
tot ceea ce Stalin a spus şi a pus pe alţii să spună despre Troţki e
adevărat, chiar dacă era fals, că tot ceea ce Hruşciov a spus despre
Stalin e, de asemenea, adevărat, că
Troţki „Peniţa”, acest cabotin sângeros, e mort, că pleoapele
sale s-au închis pe veci, că Stalin „Stăpânul” a sărit şi el în coşciug
(cum se zice în ruseşte) şi că nu se va mai uita niciodată la cineva
cu privirea sa de tigru. Lenin, în schimb, adică maestrul Stăpânului
şi scenaristul Cabotinului îşi aşteaptă încă, mumificat, cea de-a
doua moarte, cu privirea sa ţintuindu-şi în continuare victimele.
Care să fie motivul?
Poate faptul că, deşi nu era cabotin sau megaloman, şi nici
infatuat, sadic ori ambiţios, el a fost totuşi un mincinos, infiltrându-
se pretutindeni şi tiranizându-i pe cei din jurul său, torturându-i fără
a fi torţionar şi ucigându-i fără a fi ucigaş. Sau poate fiindcă nu
iubea şi nu credea în nimic şi nici nu spera la ceea ce-l depăşea.
De.altfel, volumele sale nenumărate se risipesc de îndată ce sufli
mai tare, aşa cum gândirea i se spulberă imediat ce te apropii de
ea. Ori poate fiindcă n-a avut copii şi, probabil, nici nevastă. Să fie
de vină faptul că picioarele sale scurte nici nu au atins pământul pe
care suflarea lui l-a spulberat? Ori faptul că n-a fost până la urmă
decât o strategie sau poate nici măcar atât, ci doar o tactică? A fost
un geniu, de acord. Ce geniu, însă? Să fi fost el geniul Neantului?
Dar cum se poate ucide Neantul?
Doi câte doi
Centrifuga avea nevoie de un motor. Ceea ce e sigur e faptul
că nu iubirea a pus-o în mişcare.
Ce sentimente nutrea Stalin Asiaticul faţă de Lenin? Nu vom şti
niciodată. Ii era supus, credea că nu strica să îi pună la punct
apoteoza pentru a şi-o pregăti pe a sa şi, mai târziu, s-a grăbit să-i
ia locul. În acest punct, centrifuga e încă în repaus. Să avansăm o
treaptă.
În testamentul său, Lenin a vorbit frumos despre Troţki. „Nu se
distinge doar prin calităţile sale eminente, fiind, fără îndoială,
persoana cea mai capabilă din actualul Comitet central, dar... şi
printr-o siguranţă excesivă şi o pasiune nemăsurată pentru latura
pur administrativă a problemelor'65. Centrifuga se pune în mişcare.
Cu alte ocazii, Lenin a fost mai aspru. Troţki e un bun orator,
sigur, dar pentru a fi un bun orator e nevoie de un amestec de „ex-
seminarist, de privat-dozent care să pălăvrăgească despre marxism
şi de avocat ticălos...; în Troţki se află câte puţin din toate
acestea”66. Se pare că Lenin avea chiar o poreclă pentru Troţki,
poreclă pe care o folosea numai el; în orice caz, propaganda
stalinistă afirma că Lenin i-ar fi zis „Iuduşka”67, adică „micuţul meu
Iuda”. Centrifuga merge din plin.
Troţki în schimb şi-a vărsat tot veninul pe Stalin, care i se
părea „expresia semi-inconştientă a celui de-al doilea capitol al
Revoluţiei, adică a stării de ebrietate a acesteia”68, în plină reuniune
a Comitetului central, el declara, cu francheţea sa obişnuită, că
tovarăşul Stalin „şi-a depus definitiv candidatura la postul de gropar
al Partidului şi al Revoluţiei”69. Folosind tot ceea ce-i stătea la
îndemână, el îi va consacra o carte întreagă, în care îl acuză că a
încercat să-l otrăvească pe Lenin şi chiar că l-a ucis pe ţar. Nu după
mult timp, el va lansa sloganul „Jos Cain Stalin şi toată camarila
sa!”70. Centrifuga vâjâie.
Ea se învârte însă la fel de bine şi-n sens invers.
Cum Troţki avea temperamentul unui menşevic, el şi-a
petrecut viaţa certându-se şi împăcându-se cu Lenin, căruia nu-i
ierta faptul că era autocrat. Ii recunoştea totuşi câteva merite:
„Dacă eu nu m-aş fi aflat la Petersburg în 1917, Revoluţia din
Octombrie ar fi avut loc doar cu o singură condiţie, şi anume ca
Lenin să fie prezent şi să se afle la comandă”71. Îşi dădea însă
seama ce implicaţii aveau proiectele lui Lenin: „Organizaţia de
partid va lua locul Partidului, Comitetul central va lua locul
organizaţiei şi, până la urmă, dictatorul va lua locul Comitetului
central”72. Troţki avea de asemenea dreptate atunci când spunea că
„Lenin a creat aparatul, iar aparatul l-a creat pe Stalin”73.
Într-adevăr, lui Lenin îi căzuse cu tronc minunatul georgian, cel
care continua să jefuiască bănci la ordinele sale, chiar în perioada în
care facţiunea bolşevică interzisese aceste „exproprieri”. Lenin a
fost de fapt cel ce l-a scos din anonimat pe minunatul georgian
pentru a face până la urmă din el secretarul general al Partidului.
Apoi, relaţiile au început să se strice, Stalin ajungând în ochii
maestrului său „un bucătar ce nu găteşte decât mâncăruri
piperate” şi o persoană „lipsită de cea mai elementară
onestitate”74, în Testament, Lenin ne spune că Slalin „a concentrat
în mâinile sale o putere imensă, pe care nu sunt sigur că ştie
întotdeauna să o folosească destul de prudent”. În completarea
Testamentului, Stalin a devenit „prea grosolan, un defect perfect
suportabil în mediul nostru şi în relaţiile dintre noi, comuniştii, dar
care nu poate fi tolerat atunci când e vorba de funcţia de secretar”
general”. Lenin propunea deci ca Stalin să fie înlocuit cu un tovarăş
„mai tolerant, mai loial, mai politicos, mai atent şi mai puţin
capricios”75. Iată un cuceritor portret prin antifrază.
Stalin, pentru a închide cercul, a avut şi mai multă grijă de
Troţki, folosindu-se în primul rând de propagandişti interpuşi: Troţki
era deci „un spion internaţional”, care totuşi a furat „ca să vină în
ajutorul „patriei” (sic), al ţarului, al proprietarilor de pământ şi al
capitaliştilor”. „Acest om demn de tot dispreţul a coborât în
momânt cu pecetea de spion internaţional şi de asasin pe frunte”76.
„Duşmanul poporului”, cel care a făcut „negoţ cu sudoare şi cu
sânge” era astfel sortit neantului alături de — compania pe care o
menţionează cronicarul de la Izvestia e şi ea instructivă — Sem,
Iuda, Maluta (călăul lui Ivan cel Groaznic), Borgia şi Loyola77!
Iată care erau distinsele relaţii pe care le întreţineau cele trei
ipostaze ale treimii Răului: Mincinosul ucigaş, Ucigaşul mincinos şi
Dascălul lor. Nu vi se pare că procesele de la Moscova încep să-şi
capete semnificaţia lor apocaliptică?
În numele cui?
A venit momentul să ne întrebăm în numele cui au declanşat
cei trei posedaţi cel mai mare cataclism din istorie.
Să nu ni se răspundă însă în termeni nebuloşi, ca „pentru
fericirea omenirii” sau „în numele unui viitor luminos”! După 15 ani,
de pildă, cine ar mai risca şi cine ar mai comite crime pentru o
cauză atât de heteroclită? Precizaţi, tovarăşi, precizaţi!
În numele poporului?
Al cărui popor?
E sigur că nu era vorba de ţărani. Nici gărzile pretorie-ne ale lui
Ivan cel Groaznic, nici generalul Durachin n-au procedat cu atâta
sălbăticie în maltratarea, chinuirea, înfometarea şi exterminarea
ţărănimii ruse; Iar toate acestea, trebuie s-o repetăm, n-au început
cu Stalin, ci cu războiul civil troţkist şi cu represaliile leniniste.
Să fi fost atunci vorba de muncitori? Dar nici unul dintre cei
trei complici nu-i cunoştea de fapt pe muncitori. Nu-i vedeau decât
de la înălţimea tribunelor de la care ţineau discursuri, căutând să-i
transforme în trupe de manevră pentru a-şi urmări propriile ţeluri.
Muncitorii nu aveau nicidecum nevoie de această treime:
sindicatele şi celelalte partide le puteau apăra foarte bine
interesele. Bolşevicii aveau de fapt nevoie de o cutie de rezonanţă
pentru propriile predici şi de carne de tun pentru insurecţii. Chiar
Lenin era conştient de faptul că bolşevicii „nu erau expresia
poporului, ci îşi căutau muşterii în popor.” Akimov, faimosul Akimov,
nu s-a înşelat de altfel atunci când a remarcat că în scrierile lui
Lenin proletariatul se află totdeauna la genitiv şi niciodată la
nominativ, fiind deci tratat permanent ca un complement şi
niciodată ca un subiect78.
Să fi fost Revoluţia concepută şi făcută în numele unui
socialism abstract?
Somat de Buharin să definească ce anume înţelege prin
„socialism”, Lenin a răspuns evaziv: „nu există încă materiale care
să permită caracterizarea socialismului. Cărămizile cu care va fi
construit socialismul nu sunt încă arse”79. Asta însemna că
socialismul era pentru el doar un cuvânt gol, ce urma să fie umplut,
la momentul potrivit, cu ce se va afla la îndemână. În ajunul
Revoluţiei, Lenin declara că „scopul insurecţiei este cucerirea
puterii; după aceea vom vedea ce putem face”80.
Să nu uităm: Lenin, cel care a adus „Utopia la putere”, detesta
utopiile, afirma că adevărul e întotdeauna concret şi refuza orice
prejudecată legată de viitor: „Dacă aş spune că noua Rusie va fi aşa
sau aşa, ar însemna să fiu subiectiv, în realitate, turma noii Rusii va
fi determinată nu de dorinţele mele cele mai frumoase, ci de lupta
de clasă”81. Pe scurt, oricât ar fi de greu de crezut, revoluţia din
Octombrie a fost făcută practic fără un program sau cel puţin cu un
program de un foarte vag optimism: totul va fi bine atunci când
puterea se va afla în mâinile noastre.
În ultimul articol pe care l-a scris, Lenin, aflat la capătul a cinci
ani de putere absolută, n-a ezitat să se confeseze în termenii
următori: ,, Cel mai rău ar fi să se presupună că ştim totul, că
dispunem de nenumăratele elemente necesare construirii unui nou
aparat care să merite realmente numele de socialism „*2.
Că Stalin şi Troţki, cei doi duşmani gemeni, ar fi crezut în
socialism mai mult decât cel pe care şi-l aleseseră drept părinte, e
un lucru mai mult decât îndoielnic.
„Troţki şi Stalin — scria pe bună dreptate A. Avtorkanov — nu
au reprezentat nişte antipozi în ideologia bolşevică, ci au fost doar
doi rivali care luptau pentru putere, în cadrul acestei ideologii şi
pornind de la aceleaşi baze ale ei. Troţ-kismul şi stalinismul nu sunt
nici nişte curente ostile leni-nismului, ci doar două variante ale
interpretării sale. In ceea ce priveşte punctul fundamental al
dezacordului lor, adică destinul socialismului şi al Revoluţiei
mondiale, Sta-lin afirma că mai întâi trebuie construit socialismul în
URSS pentru a organiza apoi revoluţia mondială, în timp ce Troţki
demonstra, dimpotrivă, că e. necesară mai întâi organizarea
Revoluţiei mondiale pentru ca socialismul să poată triumfa în URSS.
Leninismul îngăduia ambele interpretări, deoarece Lenin, fiind un
dialectician veritabil, s-a contrazis de atâtea ori, încât Troţki şi Stalin
au găsit întotdeauna la el citatele de care aveau nevoie”83.
Ceea ce înseamnă că nici unul dintre ei nu putea fi înşelat de
autoritatea dascălului, autoritate pe care amândoi căutau să se
sprijine.
Avalanşa să fi fost atunci declanşată în numele marxismului
ştiinţific?
De bună seamă, faptul că atât comunismul, cât şi nazismul au
resimţit nevoia căutării unor justificări în nişte pseudo-ştiinţe nu e
singurul punct comun al celor două to-talitarisme. Dacă se credea
că teoriile lui Marx şi Engels aveau rigoarea tipică matematicii şi că
triumful lor era de-a dreptul inevitabil, se înţelege că oamenii au
vrut să le grăbească victoria, fie şi numai pentru a fi de partea celui
mai tare la momentul oportun. Dacă în mod ştiinţific ştiu că va ieşi
dama de pică, oare nu-mi voi miza chiar viaţa pe dama de pică?
Nici aceste argumente nu sunt însă convingătoare. Lenin,
Troţki, Stalin erau — fiecare în felul său — nişte oameni inteligenţi.
Cum ar fi putut ei să creadă în victoria ineluctabilă a unei construcţii
abstracte în care se amalgamau în mod artificial plusvaloarea, lupta
de clasă şi idealismul hegelian? Trebuie oare presupus că ei au
pariat pe această teorie pentru că era cea mai probabilă?
Presupunerea nu face decât să restrângă întrebarea: ce anume i-a
făcut să parieze atât de ri&ant?
Să fie vorba doar de voinţa de putere? Trebuie oare să vedem
în ei trei oameni ambiţioşi, lipsiţi de scrupule care.
odată angajaţi în acţiune, n-au căutat decât puterea
personală? Puţin probabil. Ambiţia omenească e rareori atât de
grandioasă, chiar şi atunci când e vorba de .trei inşi, şi nu doar de
unul. Troţki şi Stalin au ajuns la o putere pt care nici n-o sperau
doar pentru că s-au raliat lui Lenin, cel care s-a îndoit tot timpul de
succes, repetând meret că nu va vedea niciodată Revoluţia, dar
consacrându-i totuşi întreaga viaţă.
Să fie „revoluţie” cuvântul magic?
Pentru mase, în mod cert. După 1789, oameni de pe toate
continentele au fost cuprinşi, la auzul acestor silabe răzbunătoare,
de speranţe lipsite de temei. Oamenii sunt uneori atât de
strâmtoraţi, încât orice schimbare li se pare de dorit. Ei îşi
imaginează atunci că Revoluţia îi va descătuşa, că le va rezolva
problemele şi le va vindeca bolile, nu pentru că ea ar aduce o
ameliorare practică, ci pur şi simplu pentru că va avea loc. În
realitate, Revoluţia nu poate face nimic din toate acestea: ea e, aşa
cum a observat Do-brica Ciosic, prin natura ei — un paricid, prin
funcţia sa — un fratricid, şi prin urmările sale — un infanticid. Şi
totuşi, unele minţi strălucite s-au lăsat înşelate. E oare şi cazul celor
trei? Să fi fost ei, la urma urmelor, nişte copii care au greşit
jucându-se cu chibriturile? Această supoziţie nu concordă cu
radicalismul de care toţi trei au dat dovadă în numeroase ocazii.
Şi-atunci, domnilor?
Am impresia că ghicesc cum se vor apăra. Vor spune că ei au
făcut Revoluţia împotriva Vechiului Regim, fiindcă acesta era
insuportabil.
A existat o perioadă în care nici măcar un măgar nu putea
trece pe lângă scheletul Vechiului Regim rus fără să-i tragă un şut.
Dar de când Soljeniţîn a restabilit câteva adevăruri despre acest
subiect şi de când — sub domnia lui Gorbaciov — în n.rcurile
sovietice se pot cumpăra fotografii cu Nicolae al II-lea, observatorii
occidentali sunt paralizaţi de un fel de stupoare: ei au înţeleg prea
bine ce anume se petrece şi de aceea nu mai râd de Vechiul Regim
decât în surdină.
Nu e cazul să fac aici apologia acestui regim. Se cuvine totuşi
să reamintesc câteva fapte.
Nici unul dintre cei trei n-a avut prea mult de suferit din pricina
ţarismului. Toţi trei au fost arestaţi pentru complot împotriva
statului, dar nici unul n-a suportat vreo tortură fizică. Toţi trei au
fost exilaţi în Siberia: Troţki a evadat de acolo de două ori, Stalin o
singură dată, iar Lenin, aparent, s-a simţit bine acolo. E adevărat că
el s-a simţit şi mai bine în închisoare, unde a scris Dezvoltarea
capitalismului în Rusia, pentru care i s-a îngăduit chiar să consulte
299 de lucrări, dintre care 38 în limbi străine.
Foarte bine, se va zice. Aceşti idealişti, care au scăpat în mod
miraculos de arbitrariul ţarist, nu luptau pentru ei, ci pentru cei
umiliţi şi obidiţi.
Fără îndoială că asemenea umiliţi şi obidiţi au existat şi că ei
nu erau puţini. Erau totuşi mai puţini decât se spune de obicei.
Multe se schimbaseră de câteva generaţii.
Faimoasele privilegii ale nobilimii erau în număr de două: pe
de o parte, era vorba de accesul în unele instituţii de învăţământ
secundar (al căror nivel nu era însă superior nivelului din instituţiile
în care accesul era liber); pe de altă parte, era vorba de o
ciudăţenie juridică unică în lume: calitatea de nobil era considerată
o circumstanţă agravantă în cazul unui delict de drept comun84.
Nobilimea nu era o clasă închisă, căci era suficient să atingi
anumite grade în ierarhia civilă sau militară pentru a fi astfel în mod
automat înnobilat. În rest, cui îi mai păsa de nobilime? Mobilitatea
socială nu avea nici un fel de restricţii. Un exemplu dintr-o mie e cel
al lui Cehov, medic de profesie şi scriitor ilustru, care era nepotul
unui şerb.
Serbia a fost abolită în 1861, iar în 1912 ţărănimea deţinea
deja mai mult de 3/4 din pământul arabil. Revoluţia nu i-a adus
decât 8% mai mult, ca apoi să-i ia totul. E adevărat că proprietatea
nu era privată: pământurile aparţineau comunei, iar o reformă
agrară se impunea. Stolipin lucra la ea în momentul în care a fost
asasinat de către un revoluţionar, iar istoricii sunt tentaţi tot mai
mult să afirme că, dacă Stolipin ar fi trăit, principala cauză a
revoluţiei ar fi dispărut.
In secolul 19, Rusia fusese înapoiată din punct de vedere
economic, dar ea făcea progrese uriaşe. Reţeaua rusă de căi ferate
se extindea mai repede decât reţelele europene, iar industria sa se
dezvolta mai rapid decât cea a Germaniei, Franţei, Marii Britanii şi
Statelor Unite.
Iată, cu titlu indicativ, alte câteva cifre alese la întâmplare, în
Vechiul Regim, evreii constituiau 4,1% din populaţie; în 1959, ei nu
mai reprezentau decât 1,48%85. Existau de şapte ori mai puţini
poliţişti la mia de locuitori decât în Marea Britanie şi de cinci ori mai
puţini decât în Franţa. În 1898, speranţa de viaţă a unei femei era
cu 2 ani mai mică decât cea a unui bărbat; în 1963, diferenţa era de
8 ani. Între 1894 şi 1914, numărul studenţilor a crescut cu 433%. In
1920, 86% din copiii de 12-14 ani ştiau să scrie şi să citească, în
1912, impozitele directe percepute în Rusia aveau cota 311 faţă de
1235 în Franţa şi respectiv 2675 în Marea Britanie; cele indirecte
erau la cota 598 faţă de 1600, respectiv 1386. Datoria publică
exprimată în ruble era de 288/locuitor în Franţa şi de 169,5 în Marea
Britanie; în Rusia ea era de 58,7%86.
Justiţia fusese reformată de către Alexandru al II-lea, după
modelul european. In 1905, Duma aleasă începuse să-şi exercite
funcţiunile parlamentare. Pe scurt, Rusia ţaristă era, de bine, de
rău, angajată pe drumul care o ducea în mod ineluctabil către un
regim reprezentativ şi un sistem capitalist liberal.
Putem desigur să deplângem faptul că ea nu s-a orientat către
un mijloc mai original pentru a-şi rezolva problemele interne. Deşi
existau şi mulţi slavofili, influenţa occidentală era totuşi
predominantă, iar revoluţionarii nici măcar nu se gândeau la un
regim teocratic care să aibă ca fundamente pe Ţar şi Zemstvo
(adunarea teritorială), aşa cum ar fi vrut Dostoievski.
Mişcările revoluţionare erau reprimate juridic. Între 1874 şi
1884, 749 de persoane au fost exilate în Siberia87. Pedeapsa
capitală a fost aplicată între 1876 şi 1905 unui număr de 466 de
indivizi (ce comiseseră diferite crime) la o populaţie de 103.600.000
de locuitori. Revoluţia din 1905 a adus sancţiuni mai energice: între
1905 şi 1908 au avut loc 2.200 de execuţii (inclusiv pentru crime de
drept comun)88, după care n-a mai existat nimic. Adversarii
pedepsei capitale vor fi indignaţi văzând aceste cifre; trebuie totuşi
să reamintim că nu era aplicată decât celor ce atentaseră la rândul
lor la viaţa oamenilor şi că Lenin, Troţki şi Stalin n-au avut a se
teme decât de închisoare sau exil.
Se va mai spune oare că toate acestea jystificau riscul
declanşării unei revoluţii care, încă în a doua jumătate a lui 1918,
va face mai mult de 6000 de victime? Să nu uităm că atunci când
Lenin a fost rănit la mână de Fanny Kaplan au fost pe loc ucise, ca
represalii, 600 de persoane.
Dacă mi se va răspunde că „oricum, Vechiul Regim trebuia să
dispară”, atunci voi spune că lovitura de forţă bolşevică nu a fost
nicidecum îndreptată împotriva Vechiului Regim, întrucât acesta se
năruise oricum cu opt luni mai devreme, fără ca bolşevicii să aibă
vreun amestec. Rusia aspira poate la unele schimbări, însă fără ei.
Lovitura de forţă a bolşevicilor s-a produs în doi timpi.
Într-o primă fază (7 noiembrie 1917), revoluţia zisă din
Octombrie a răsturnat guvernul provizoriu instalat în februarie,
alcătuit din liberali şi socialişti, şi unii şi alţii de o inepţie ce depăşea
nivelul general admis pentru o fiinţă umană neretardată mintal.
Aceste marionete burgheze nu puteau fi nicidecum suspectate că ar
dori instaurarea unui regim autoritar: ei visau să creeze acea
republică burgheză ' ce constituia, după Marx şi Engelş, terenul
ideal pentru o revoluţie proletară. Contrazicând învăţătura celor doi
mistagogi, pe care se pare că iar a uitat să-i consulte, contrazicând
de asemenea părerea tovarăşilor săi, cărora le-a smuls cu greu
asentimentul, Lenin a declanşat insurecţia armată şi a pus mâna pe
capitală.
În a doua fază (5 ianuarie 1918), au avut loc alegeri, cele mai
libere — după cum suntem asiguraţi — din întreaga istorie a Rusiei.
E greu de crezut totuşi că monarhiştii au avut parte de o deplină
libertate de expresie, dar oricum asta nu are prea mare importanţă.
În Adunarea constituantă, bolşevicii obţinuseră 175 de locuri din
707, adică 24%. Ce va face în faţa acestui fiasco omul care declara
că socialismul nu poate reuşi decât prin mijloace democratice?
El lasă Adunarea să lucreze o zi, după care dizolvă cu forţa
respectiva „uzină de palavragii”. Muncitorii vin, cu steagurile lor
roşii, să manifeste... Garda roşie trage în ei.
Şi atunci, dacă Revoluţia comunistă n-a fost făcută împotriva
Vechiului Regim, pun din nou întrebarea: în numele cui? în numele
cui s-a tras împotriva acestor muncitori... şi în numele cui s-au
petrecut toate celelalte?
Nu contest faptul că mulţi comunişti au acţionat uneori „ în
speranţa ameliorării condiţiilor de viaţă ale celor mai defavorizaţi.
Dar care a fost sămânţa cea rea care a produs o asemenea
transformare a bunelor intenţii umane?
Iată o ipoteză. Arborele trebuie judecat după fructele sale:
arborele e în mod incontestabil veninos, căci fructele sale sunt
mortale. Sămânţa sa e deci o sămânţă a Răului pur, o sămânţă de
Neant, iar cei trei posedaţi, animaţi de o ură, mai mult sau mai
puţin conştientă, faţă de Fiinţă, au încercat să înlocuiască lumea lui
Dumnezeu cu haosul originar.
Karl Barth spunea, pe drept cuvânt, că despre diavol trebuie să
vorbeşti cu pudoare şi cât mai rar cu putinţă. Cum diavolul ia orice
chip numai ca să se strecoare în Om — şi cum în acest caz chipul
său e o doctrină care nu este altceva decât creştinismul răsturnat
—, e greu să nu te gândeşti că numai umbra lui, trecând razant
deasupra pământului, a putut împietri mii de priviri, create ca să fie
lucide.
Ce rost are acest rechizitoriu?
Bine, vor zice unii. Să admitem că toţi trei au trudit pentru
Rău, deci că, într-un anume fel, Răul integral s-a întrupat în
persoanele acestei treimi. Dar asta nu e oare o poveste de demult?
Odată ce fiara a murit, i-a dispărut şi veninul. Lăsaţi-i pe morţi să-şi
îngroape morţii lor. Comunismul s-a prăbuşit. El se va destrăma
încetul cu încetul şi va dispărea pe nesimţite, ca băltoacele din
deşert.
Nu, comunismul nu s-a prăbuşit încă, deoarece dacă extragem
comunismul din comunism, rămânem totuşi cu comuniştii. Nu, chiar
dacă fiara a murit, veninul ei îl macină încă pe Omul pe care l-a
muşcat.
Am evocat deja atrocităţile comuniste. Putem reaminti, la
întâmplare, de cei 18 Romanovi asasinaţi, de defenestra-rea lui
Masaryk, de exterminarea unei treimi din populaţia Cambodgiei şi
de câte alte agonii şi situaţii disperate... Toate acestea sunt clare.
Există însă ceva şi mai insidios. Cele mai tragice victime ale
comunismului sunt poate chiar comuniştii. Această pseudo-credinţă
a secătuit timp de un secol tot ceea ce avea omenirea mai bun.
Poate doar cu excepţia Franţei, unde partidul comunist pare a fi
cerut cadrelor sale un nivel intelectual inferior mediei, comunismul
a atras — de fapt, a deturnat literalmente — multe suflete care în
alte vremuri ar fi alcătuit primele două ordine ale societăţii: e vorba
de sufletele religioase şi de cele nobile, deci de sufletele pentru
care slujirea celorlalţi constituie o primă natură.
Cât devotament, câte renunţări şi cât eroism s-au concentrat
în jurul unui germene care reprezenta de fapt o simplă minciună, o
neînţelegere sau o fărâmă de Neant! Pilula mortală din La condition
humaine are un sens simbolic: au existat realmente în secolul 20
câţiva comunişti exemplari prin abnegaţia lor. Câte grupări
democratice sau liberale au cerut aderenţilor lor o asemenea
disponibilitate în orice moment, şi nu doar în timp de război?
Monther-lant observa, în prefaţa la volumul La viile dont le prince
est un enfant, că doar Biserica catolică oferă un spaţiu convenabil
unor conflicte atât de nobile precum cel pe care îl descrie. Fie. Dar
dacă au existat, în epoca noastră, conflicte realmente corneliene, în
care două îndatoriri cu pretenţii egale să se confrunte în acelaşi
suflet de om, atunci ele au avut loc printre comunişti. Pavlik
Morozov e un arhetip: „Trebuie oare să-mi denunţ tatăl contra-revo-
luţionar? îmi iubesc tatăl, dar eu sunt al Partidului...
Milioane de mici pionieri, fete şi băieţi, au pronunţat
jurământul următor: „în faţa camarazilor mei, promit solemn să fiu
devotat învăţăturii leniniste, să servesc neabătut cauza Partidului
nostru comunist pentru a asigura victoria comunismului. Promit să
trăiesc şi să învăţ ca să devin un cetăţean demn de patria mea
sovietică”. Ei credeau în toate astea. Iar atunci când comandantul
pronunţa porunca sacramentală „Să lupţi pentru cauza Iui Lenin şi a
lui Stalin... fii gata!”, ei strigau pios, cu gura larg deschisă şi cu ochii
aburiţi „Mereu gata!”. Credeau. Nord-coreenii jurau, atunci când
plecau la luptă, pe cartea Tânăra Gardă a lui Fadeev, un roman
mediocru, dar care povestea cum în timpul ocupaţiei germane,
tinerii rezistenţi ruşi se lăsau îngropaţi de vii cântând Internaţionala.
Şi coreenii credeau. Dar oare preoţii din America de Sud care
predică cu mitraliera un creştinism marxist, nu se jertfesc şi ei? Cine
va îndrăzni să spună că ei nu cred?
Pentru că au crezut pe cuvânt un vechi economist din secolul
19, depăşit de fapt încă de la începutul secolului 20, secol al cărui
profet s-a visat, milioane de bărbaţi şi femei au îndurat torturi şi au
torturat, au masacrat şi au fost masacraţi, au denunţat, minţit,
trişat, furat şi manipulat, au jurat strâmb, s-au dezonorat, şi-au
trădat patriile şi şi-au dezmembrat familiile. Profetul, în schimb, nu
credea în nimic. Comunismul nu e decât o construcţie intelectuală
fără nici o legătură cu fiinţa umană şi condiţiile prezenţei sale pe
pământ. Chiar şi astăzi mai există albanezi, angolezi, fi-lipinezi,
nicaraguani — presupunând că nu mai sunt şi ruşi — care^
dezinteresaţi şi necruţători, caută încă să contribuie la triumful unei
cauze ce n-a existat de fapt niciodată.
Să luăm cazul comuniştilor ruşi şi să presupunem că ei sunt
complet treziţi la realitate. Oare nu suferă ei amintin-du-şi că şi-au
boicotat un coleg care purta o cruce la gât, sau că l-au dat pe un
prieten pe mâna Partidului, pentru că au simţit că asta trebuiau să
facă? Nu le e oare milă de ei înşişi, de soţia şi de copiii lor, atunci
când se gândesc câte energii au risipit în serviciul unei asemenea
imposturi?
Iar dacă nu suferă, dacă sufletul le-a fost golit de orice'
generozitate, dacă de zece ani încoace, ei se mulţumesc să îşi bată
joc de entuziasmul lor din trecut — glumind de pildă în felul
următor: „Aşezaţi-vă pe acest scaun leninist”, „Beţi nişte vodcă
leninistă!”, „Nu vreţi şi puţin hering leninist?”, aşa cum i se
propunea unui prieten de-al meu —, deci dacă lucrurile stau aşa,
oare nu e şi mai trist?
Ce părere aveţi, tovarăşe Troţki, cel cu buze de mâncău şi
pleoape de prooroc? Ce părere aveţi, tovarăşe Stalin — bot de
fiară? Dar dumneavoastră, tovarăşe Lenin — craniu de supraom?
Pretindeaţi că acţiunea voastră trebuie să facă din Rusia ţara
cea mai modernă, cea mai dreaptă, cea mai fericită din lume.
Indiferent dacă astăzi comunismul s-a prăbuşit ori nu, ştim totuşi ce
nenorociri a adus.
Demografie aproape de gradul zero. Unsprezece milioane de
avorturi legale pe an. Patru milioane de femei ce lucrează noaptea.
O sută de milioane de cetăţeni cu mai puţin de 9 metri pătraţi
locuibili per persoană. O sută de milioane cu mai puţin de 100 de
ruble pe lună. În privinţa speranţei de viaţă, URSS ocupă locul 32 în
lume. Cinci la sută dintre copii prezintă malformaţii genetice grave.
Adolescenţii formează bande şi încep să se drogheze. Un milion de
tuberculoşi. Din 1965 în 1985, un milion de victime ale cancerului
de plămâni. La 19 ani, 90% dintre alcoolici sunt deja băutori
înveteraţi. 30% din spitale nu au WC-uri, iar 35% nu au apă caldă.
Inegalitatea dintre muncitori şi ţărani există în continuare, unii
având pensii de 80, iar ceilalţi de 53 de ruble. Jumătate din
cantitatea de cereale consumate în URSS este importată.
Alimentaţia e supusă raţiilor. Munca la negru hrăneşte ţara89. M.
Gorba-ciov îi implora pe americani să-i înveţe pe ruşi cum se
administrează întreprinderile private. O mafie ce are relaţii
îngrijorătoare cu Partidul pune mâna pe tot mai multe resurse
economice. Catastrofa de la Cernobîl a rămas întipărită în minţile
tuturor. Nomenclatura joacă piesa lui Puş-kin, Banchet în timpul
ciumei.
Pământului, acelei Terra Mater Humida din cântecele de geste,
nu îi merge mai bine decât oamenilor: lacul La-doga e poluat,
marea Azov e poluată, bazinul Volgăi e declarat zonă sinistrată din
punct de vedere ecologic, marea Arai a scăzut cu 60% şi e
ameninţată cu dispariţia...
Iar noi să-i lăsăm pe morţi să-şi îngroape morţii?
Să admitem că soarta Rusiei nu-i interesează decât pe ruşi şi
că, private de susţinerea unei URSS ce se presupune (deşi nu există
probe) că a renunţat la imperialismul său ideologic, mişcările
comuniste pe care ea le-a semănat prin lume vor pieri aşa cum
piere o iederă căreia i s-a tăiat tulpina. Deşi e vorba — de bună
seamă — de o simplificare optimistă a situaţiei, să acceptăm pentru
moment că aşa stau lucrurile. Mai rămân însă de evocat părţile cele
mai sumbre ale aventurii comuniste.
Să luăm un exemplu. Intr-o ţară relativ tolerantă cum e Franţa,
marxiştii au exercitat un veritabil terorism intelectual de-a lungul a
cel puţin două generaţii. Cine nu era marxist era considerat ticălos
şi cretin. Doar reacţionarii cei mai îndârjiţi îndrăzneau să se opună
în mod deschis marxiştilor, în timp ce liberalii, pentru a nu trece
drept reacţionari îndârjiţi, vorbeau în şoaptă ori de câte ori îşi
exprimau opiniile. Atunci când mi le proclamam pe ale mele, mi-era
ruşine de prietenii care mă felicitau pentru pretinsul meu curaj, căci
eu nu riscam de fapt nimic: nici plutonul de execuţie, nici
închisoarea Lubianka şi nici măcar un proces într-un tribunal
corecţional.
Iată că natuta umană se urâţeşte cu uşurinţă chiar şi într-o
ţară democratică şi individualistă prin tradiţie şi nu renunţă prea
repede la deprinderile proaste!
Uniunea Sovietică nu e însă o tară democratică. Multă' vreme,
cine ezita cât de puţin să urmeze Partidul în virajele sale
periculoase, era pe dată proscris sau ucis. Ce zic eu „să urmeze”?
Trebuia să anticipezi cea mai neînsemnată vibraţie a Partidului, ca
să poţi vibra în cadenţa lui. In acea perioadă, povesteşte Ehrenburg,
nimeni ne se confesa altcuiva în afara nevestei, şi totul se petrecea
„sub plapumă”. Ştim cu toţii din Le Chine et le Veau ce poate face,
îh teritoriu sovietic, o haită marxistă bine condusă unui om ce
gândeşte liber.
Măcar de-ar fi fost vorba doar de gândire! Dar timp de 70 de
ani, bărbaţi şi femei care, Dumnezeu ştie, nu erau cu toţii gânditori
au trebuit să trăiască de pe o zi pe alta, de la o oră la alta în condiţii
împotriva firii.
Foametea latentă ori prezentă, apartamentele comune, cozile
la alimente sau la servicii casnice, sâmbetele de muncă „voluntară”
obligatorie, şedinţele politice, sindicale, profesionale, recreative,
propagandistice, alegerile umilitoare ale unui candidat unic,
îndoctrinarea neîncetată (prin ziare, afişe, radio, TV, sloganuri,
discursuri) la care trebuia să participi pentru a-i îndoctrina pe cei
care tocmai te îndoctrinau — oare câţi dintre noi, intelectualii
liberali, îşi imaginează că ar putea rezista şase luni unui asemenea
regim? Dar copiii? Dar nepoţii?
Chiar fără să credem în transmiterea caracterelor dobândite,
nu ne dăm oare seama că o conştiinţă care e supusă timp de 70 de
ani acestei alternanţe a terorii şi entuziasmului la comandă, a
propagandei şi foametei nu are cum să nu fie abrutizată şi mutilată?
Că ea e nevoită să se mlădieze ca o reptilă, în timp ce la suprafaţă
se acoperă cu o crustă de insensibilitate?
Într-un roman al lui Krasnov, apar câţiva emigranţi ruşi din
primul val ce primesc oarecum neliniştiţi vizita unei tinere rude de-a
lor, care trăise vreo zece ani în Uniunea Sovietică. Ei nu aveau însă
de ce să fie cuprinşi de griji, căci tânăra le va simplifica viaţa într-un
mod diabolic. Delicate din fire, gazdele tocmai se întrebau cum ar
putea să scape de nişte pisoi nou-născuţi care-i încurcau: ar trebui
oare să-i înece? unde? cum? cine s-o facă? „Ei, poveste!” le zice
drăguţa de fată. După care se aşază pe pisoi şi-i înăbuşă.
Anecdota, autentică sau nu, pune în evidenţă un fapt cert:
ierarhia valorilor, sensibilitatea, etica umană care au fost în mod
sistematic aruncate într-un tipar abstract nu pot coincide cu cele ale
unor oameni care trăiesc într-o societate încă relativ organică, în
ciuda exceselor unui stat tot mai social şi, prin urmare, tentacular.
Utilitarismul cel mai cinic nu e decât o ilustrare a acestei educaţii
contra naturii propagate de idealismul marxist: a înăbuşi sub fund
nişte pisoi condamnaţi la moarte devine o măsură eficace,
economică şi e deci lăudabilă. Orice altă consideraţie e în afara
subiectului.
Nu i-am văzut niciodată pe prietenii mei sovietici sufocând
pisoi, dar am constatat că ei se considerau posesori ai adevărului
universal, chiar dacă afirmau că nu mai sunt marxişti. Deşi
recunoşteau cusururile sistemului lor, ei ştiau totul mai bine decât
toţi ceilalţi. Paradoxul nu e decât aparent. Gratuitatea e
contagioasă. La fel cum leninismul nu e nimic, dar pretinde că e
soluţia universală, tot aşa îţi poţi imagina că deţii soluţia universală,
chiar şi atunci când ai renunţat la leninism.
Aşa cum a observat Voegelin, comunismul e o gnoză, adică un
sistem de mântuire prin cunoaştere. Sovieticii s-au obişnuit să ştie
totul — sau să mimeze că ştiu totul —, deoarece aceasta e o
condiţie de supravieţuire. Cum oare ar putea supravieţui ei dacă n-
ar şti în ce magazin se găsesc cârnaţi şi care e ultima interpretare
la Un pas înainte, doi paşi înapoi a lui Lenin? Merită să vezi cu cât
aplomb patetic şi revelator răspund ei la toate întrebările ce li se
pun!
Nu poţi încerca să umbli la natura umană şi să rămâi
nepedepsit, iar reveriile idilice ale ucenicilor vrăjitori conduc la
catastrofe imediat ce sunt puse în aplicare. Nu, omul socialist nu
are creierul lui Aristotel şi nici măcar pe cel al lui Marx. În ciuda
spuselor lui Troţki, omul socialist e un mutant regresiv.
Alexandr Zinoviev îl numeşte homo sovieticus90. Lipsit de orice
respect, nerecunoscând nici responsabilitatea, nici experienţa,
neavând nici trecut, nici viitor, trăind din expediente şi păcăleli,
venal şi ingrat, incult şi pedant, laş şi brutal, fiind gata — în ciuda
tuturor tradiţiilor ruseşti — să-i toarne pe ocnaşii evadaţi
urmăritorilor lor (ceea ce-l mira pe Soljeniţîn), homo sovieticus,
departe de a fi ficţiunea unui filosof, reprezintă produsul real,
observabil, a ceea ee 70 de ani de leninism au făcut din rusul
obişnuit. El e cel care se clăteşte cu perestroika şi face gargară cu
glasnost Dacă m-aş fi născut în URSS, dacă v-aţi fi născut acolo,
asta am fi fost probabil şi noi.
Şi se mai pretinde că veninul a dispărut, fiindcă cele trei fiare
sunt moarte! .
Şi că abcesul greţos care a otrăvit viaţa n-a inundat această
nefericită ţară! Cum oare se putea crede că totul se
va termina printr-un fading al imposturii şi violenţei? Sau că
puroiul minciunii se va risipi precum roua încălzită de soare? Şi nu
doar în Rusia, ci în lumea întreagă?
Ar trebui să se înţeleagă faptul că Rusia şi lumea nu pot fi
purificate decât printr-un uriaş catharsis.
ir
Catharsis
Sfidând convenţiile internaţionale de la Geneva şi La Haye,
procesele de la Nurnberg se bazau fie pe legislaţii declarate în mod
arbitrar retroactive, fie pe faptul de netăgăduit că Germania nu mai
avea armata „în campanie”, fie pe vechiul drept de cucerire al
înaintaşilor noştri. Din punct de vedere juridic, procesele nu pot fi
nicidecum justificate. Cine va tăgădui însă că, în nedreptatea lor
caute-rizantă, ele au eliminat un virus criminal?
Cine cercetează îndeaproape excesele denazificării îşi dă
seama că ele nu sunt nicidecum pe placul Aliaţilor noştri puritani.
Cu toate aceastea, nazismul a fost complet extirpat din Germania,
iar dacă uneori se mai anunţă cu disperare reapariţia lui, aceasta
înseamnă — în general — că serviciile cehe de dezinformare şi-au
făcut datoria.
Fierul roşu a fost pus pe rană, s-a făcut lumină. Bazele pseudo-
ştiinţifice ale nazismului au fost distruse. Toate acestea, vrem, nu
vrem, sunt o istorie încheiată.
Şi totuşi, se vorbeşte încă despre ea.
Oare de ce nu se reclamă aceeaşi austeră clarificare şi
comunismului, care a făcut infinit mai multe victime, care şi-a întins
metastazele pe întreaga planetă (azi, ele fiind departe de a fi
extirpate) şi a cărui doctrină — nerezervată pseudo-rasei ariene — îi
mai seduce încă pe ignoranţii din Tananarive şi Aubervilliers? De ce
— acum mă refer la Occident — cărţile noastre şcolare sunt atât de
indulgente faţă de aceste holocausturi? De ce — vorbesc de data
aceasta de Est — M. Gorbaciov se revendică şi azi de la Lenin, un
criminal împotriva umanităţii al cărui hoit e încă pus în vitrină?
Să însemne aceasta că aş fi de acord cu crearea unei curţi
internaţionale care să-i judece, pe baza legislaţiei privind crimele
împotriva umanităţii, pe comuniştii din lumea întreagă pentru
complicitate la cele mai mari atrocităţi ale istoriei? Sau că m-aş
mulţumi cu o curte pansovietică, care să-i judece doar pe comuniştii
ruşi, sau poate numai pe cei care au pus pistolul în ceafa, i-au
omorât pe prizonieri şi au dresat dulăii din Gulag?
Mărturisesc că ideea nu mi-ar displăcea. Dacă Eich-mann a
fost răpit, iar Bărbie extrădat, nu văd de ce un vrednic pensionar al
găitanelor azurii care avea 20 de ani sub Djerzinski, 23 sub Iagoda,
32 sub Ejov şi 45 sub Beria nu ar fi chemat să depună mărturie în
faţa judecătorilor şi să descrie amănunţit, cu voce tremurândă, ce
făcea el la Lubianka pe vremea diverşilor ei stăpâni.
Din păcate aşa ceva nu e posibil: la Nurnberg, cei care judecau
erau învingătorii, în timp ce în Uniunea Sovietică — oare am
repetat-o îndeajuns? — comunismul, aşa cum e el, este încă la mare
stimă şi nu s-ar putea face dreptate decât în urma unui război civil,
ultimul lucru din lume care ar fi de dorit. De altfel, orice ar spune
strâmba legislaţie actuală, nu există, pentru conştiinţa umană,
crime imprescriptibile. Eschil ştia asta: totul se toceşte, până şi
matrici-dul lui Oreste.
Va trebui aşadar să ne resemnăm văzându-i pe gardienii,
ucigaşii şi torţionarii noştri patentaţi cum îşi poartă decoraţiile, cum
mor de moarte bună şi sunt înmormântaţi printre discursurile şi
florile pământului natal.
Ceea ce nu înseamnă că abcesul nu poate fi curăţat altfel şi
poate chiar mai bine, că o asemenea contaminare nu poate fi
stopată, iar germenele său expulzat din organism. Unii dintre noi îşi
zic creştini: nu există oare un leac creştin pentru cea mai gravă
boală care a cuprins omenirea?
Şi, până la urmă, nu e el — indiferent de ce spun prietenii
noştri necredincioşi — singurul viabil?
Leonid Bolotin, care a deschis în centrul Moscovei o expoziţie
cu amintiri despre familia imperială, a găsit după părerea lui cel mai
potrivit catharsis.
Criminala masacrare a familiei Romanovilor e nodul ce ne ţine
vieţile legate fedeleş. Fără căinţă, nu vom mai putea trăi... Această
căinţă va exista atunci când Biserica noastră îi va recunoaşte pe
Nicolae al II-lea şi pe membrii familiei sale ca martiri. În măsura în
care canonizarea a avut deja loc în străinătate, nu ne mai rămâne
decât să cădem şi noi de acord. Autorităţile noastre bisericeşti nu s-
au decis încă. E de înţeles, căci nu e uşor să rezişti unei puteri civile
atee şi să rişti să i te opui în mod dechis. Scopul Bisericii e unirea, şi
nu dezbinarea oamenilor. Totuşi trebuie să-ţi salvezi sufletul91...
Presa sovietică, reproducând aceste gânduri, citează
testamentul moral al lui Nicolae al II-lea:
Către toţi cei ce mi-au rămas credincioşi şi către cei pe care-i
puteţi influenţa: nu mă răzbunaţi. I-am iertat pe toţi şi mă rog
pentru toţi. Nu mă răzbunaţi şi amintiţi-vă că răul din lumea de azi
va spori. Dar nu răul va birui răul, ci iubirea.92
Putem să nu fim de acord cu Leonid Bolotin şi să nu vedem în
masacrarea familiei imperiale „nodul” dramei ruse, sau să nu găsim
catharsis-ul într-o canonizare contestabilă. Chiar fiind de acord cu
el, putem să ne dăm seama că această soluţie nu e valabilă şi
pentru restul lumii, infestat şi el de comunism. Canonizarea lui
Nicolae al II-lea nu-i va elibera de vraja comunistă nici pe cubanezi,
nici pe albanezi. Să mergem însă mai departe.
Recent un student sovietic, aflând dintr-o revistă sovietică de
existenţa Marelui Duce Vladimir al Rusiei, i-a scris:
„Precizez de la bun început — zicea el — că nu sunt mo- .
narhist convins, nici comunist, nici un mare naţionalist rus, ci doar o
persoană care se interesează de soarta Patriei”. După ce i-a cerut
prinţului cărţi, documente bibliografice pentru a asigura
„reîntoarcerea la civilizaţie” şi „restabilirea istoriei”, el încheia cu
aceste cuvinte:
Ceea ce s-a întâmplat în Rusia în 1917 e atât de colosal încât,
fără îndoială, doar secolul XXI va putea judeca cele petrecute...
Există totuşi un sentiment ce se cere exprimat: e vorba de durerea
pe care o resimţim pentru cei ucişi şi pentru exilaţi... Şi familia
Dumneavoastră a suferit. Cum guvernul nostru nu pare să aibă timp
ca să vă ceară scuze, Dumneavoastră şi celor apropiaţi, pentru ceea
ce s-a întâmplat, Vă rog să le acceptaţi pe ale noastre... Transmiteţi
cunoştinţelor Dumneavoastră, victime inocente ale unei forţe oarbe,
salutul nostru şi rugămintea de a fi iertaţi...
Acest text nu e politic şi nici explicit religios. Ceea ce doreşte
autorul său e „reîntoarcerea la civilizaţie” (ce condamnare stă
ascunsă în spatele cuvântului „reîntoarcere”!) şi „restabilirea
istoriei”. EI a înţeles că pentru aceasta e nevoie nu de documente şi
de bibliografie, ci de iertare.
Avem iată şi motive de bucurie, căci nici Leonid Bo-lotin, nici
studentul al cărui nume îl voi trece pentru moment sub tăcere —
căci se ştie cum se poartă cu studenţii guvernele care se reclamă
încă de la Lenin — nu sunt nişte homines sovietici, deşi sunt oameni
sovietici. (Homo so-vieticus nu cunoaşte iertarea. El e — cum se
zice în ruseşte —bezpardoriii, „bez” însemnând „fără”). Aceasta
îi>seamnă că, în ciuda tuturor speranţelor bolşevicilor, mutaţia
regresivă nu e generală şi că porţile infernului nu au înghiţit
definitiv natura umană, nici măcar în Uniunea Sovietică.
Acestea fiind zise, iertarea constituie un bun început. Mai bun
chiar decât importarea rockului, a restaurantelor Mac Donald şi a
întreprinderii private.
La un anumit nivel, acesta iertare nu poate fi decât gratuită şi
mutuală, căci suntem cu toţii „victimele inocente ale unei forţe
oarbe” ce caută să ne oprime de la facerea lumii, şi s-ar cuveni ca
toţi cei ce se simt solidari cu Vechiul Regim să le ceară iertare celor
pe care regimul nu i-a putut apăra, ca preoţii să le ceară iertare
credincioşilor (aşa cum fac, în Biserica ortodoxă, toţi preoţii înainte
de hiro-
tonire), ca intelectualii să le ceară iertare neştiutorilor de
carte, soldaţii civililor, părinţii copiilor, dar şi copiii, civilii, neştiutorii
de carte, credincioşii şi susţinătorii ordinii actuale ar trebui să-şi
ceară iertare unii altora şi să ne ceară iertare nouă.
La un alt nivel, trebuie totuşi să existe căinţă. Noi, cei care în
viaţa noastră privată am încălcat, poate în taină, cele zece porunci,
ne vom căi în taină. Căinţa celor care au pus mântuirea lumii în
pericol se cuvine însă să fie răsunătoare şi universală. Nu trebuie ca
imaginea nefastă a lui Lenin să se estompeze încetul cu încetul, iar
cadavrul său să dispară din mausoleu sub pretextul că nu mai e un
cadavru, ci un manechin. Nu trebuie ca vinovaţii să recurgă, cu de
la ei putere şi cu complicitatea noastră, la laşa amnistiere a istoriei.
Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului. Şi nici noi. Ceea ce ne
dorim cu ardoare e convertirea, botezul său; dar nu poţi fi botezat
fără să te lepezi public şi solemn de Satana, de deşertăciunile şi
lucrările sale.
Nu e vorba să ieşi basma curată reabilitându-i pe Buharin şi
Zinoviev, care n-au fost decât doi călăi leninişti între mulţi alţii.
Aceasta nu priveşte decât Partidul infidel şi ingrat care mai întâi i-a
ridicat în slăvi, iar mai târziu i-a dezonorat şi împuşcat,
preocupându-se acum de reputaţia lor postumă. Puţin ne pasă dacă
posedaţii se devorează ori se reabilitează între ei. Aceasta nu face
decât să ne demonstreze o dată mai mult că nu există nici o fărâmă
de bine în Rău, că cei care se consacră Răului îl acceptă în totalitate
şi nu pot avea parte de nimic din ceea ce aparţine Binelui, nici
măcar de camaraderia ce există între pungaşi ori de respectul pe
care şi-l poartă hoţii.
Singurul fel în care se poate reîncepe ceva de la zero, fără
datorii, este să-ţi recunoşti datoriile. Biserica numeşte asta
pocăinţă.
Prosopopeea comuniştilor convertiţi
Iată cum s-ar putea exprima nişte comunişti pe care o minune
i-ar converti. Poate fi vorba de comuni$ti din lumea întregă, nu doar
de cei ruşi.
„Doamne, iartă-ne nouă că Ţi-am maimuţărit domnia.
Lumea are o faţă, pe care o luminează chipul Tău. Ea are şi un
revers, îndreptat către Neant şi care, prin blasfemie şi batjocură,
încearcă să maimuţărescă faţa. Doamne, noi am slăvit acest revers.
Te poţi înşela uneori, căci, indiferent ce ai slăvi, faci aceleaşi
gesturi: sărutul şi prosternarea. Acum ştim că ne-am prosternat în
faţa unor idoli şi i-am dat sărutul cel mârşav lui Bafomet.
Ce bine ne-au făcut neruşinaţii stăpâni cărora ne-am dăruit?
Nici unul. Nimic. Niciodată. Nu există un scop nobil care să aibă
nevoie de mijloacele mârşave pe care ei le cereau de la noi, şi asta
nu din când în când, ci în fiecare zi. Nu suflarea, ci duhoarea
măruntaielor lor ne inspirau. Dezgustătoare, împărtăşania lor era
mânjită de sânge. Credeam că le venerăm chipurile lor de şefi, dar
acestea nu erau decât zugrăvite pe crupa lumii cu contorsiuni
hidoase.
Traşi pe sfoară de cei trei strigoi pe care-i vedem aici
aşteptându^Ţi Judecata, noi am pretins că aducem domnia Omului
fără Dumnezeu şi pe cea a iubirii fără Iubire.
Ne-ai spus că nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă nu ne iubim
aproapele, şi e adevărat. Dar nu ne putem iubi aproapele dacă,
chiar fără a-l numi, nu-l iubim pe Dumnezeu, care e singurul izvor al
iubirii. O!, ne putem sacrifica pentru omenire, dar omenirea nu e
aproapele nostru. Mai mult preţuieşte să-ţi iubeşti aproapele decât
să te jertfeşti pentru omenire. Jertfa nu e de ajuns. Nu ne-ai spus
chiar Tu: „Nu jertfă voiesc, ci milă”?
Fiind oameni, ne-am străduit să fim virtuoşi, şi e adevărat că
unii dintre noi au avut tăria să rămână săraci, umili, .să evite
vulgaritatea libertinajului, să reziste torturii, să-şi dea viaţa. E foarte
bine aşa, dar nu ar fi trebuit să declarăm că ei au făcut-o ca să-i
fericească pe oameni. Virtuţile unora nu-i fac mai fericiţi pe ceilalţi.
Am fost virtuoşi din orgoliu şi din nobleţe. Datorită soartei ori
temperamentului. Asta n-avea nimic de-a face cu dreptatea pe
pământ şi nici cu adevărata fericire a oamenilor, vreau să zic a
oamenilor concreţi, a lui Popov, a lui Lopez ori a celuilalt, cum îl
cheamă?, Dupont. Pot fi foarte bine sfânt, erou şi martir, zicea
Sfântul Pavel, dar dacă iubire nu am, nimic nu-mi foloseşte. Pentru
noi s-au rostit vorbele acestea.
În viaţa noastră publică, clandestină pentru cei mai buni dintre
noi, am săvârşit tot felul de orori, pe care am vrea să ni le ierţi. Nu
ele sunt cele mai grave. Cel mai grav e că eram mândri că le
făceam şi credeam că trudim pentru Bine făcând Răul. Nu ziceam
„sunt un păcătos, deci păcătuiesc”, ci îi ziceam aproapelui nostru
„ştiu mai bine decât tine ce e bine pentru tine”.
Mai spuneam că „Partidul e infailibil”. La urma urmei, eram
mai degrabă stupizi, căci ce anume e Partidul? Un grup de oameni.
Cine vorbeşte în numele lui? Un grup şi mai mic de oameni sau,
adeseori, un singur om. El trece drept interpretul voinţei colective a
Partidului, a ceea ce se numeşte „linia oficială”. Şi să-l ferească
Dumnezeu pe cel ce se îndepărtează de la această linie, chiar dacă
şi el aparţine Partidului, ai cărui membri se presupune a fi egali. Noi
ştiam însă că nici un om nu e infailibil şi că interpretul liniei oficiale
nu e cu nimic mai breaz decât un disident.
Această inepţie, Doamne, nu e decât o maimuţăreală în plus.
Apostolii Tăi îşi începeau epistolele aşa: „Păru-tu-i-s-a Sfântului Duh
şi nouă... „. E de la sine înţeles că persoanele socotite a fi inspirate
de Sfântul Duh se consideră infailibile. Noi am hotărât să ignorăm
Duhul şi să fim totuşi infailibili. Ne-ai spus că toate păcatele vor fi
iertate, în afara celor împotriva Sfântului Duh. Sperăm că Te vei
dezice şi că îi vei ierta totuşi pe cei care Te-au maimuţărit. Biserica
învaţă că există trei virtuţi care aduc mântuirea: speranţa, credinţa
şi iubirea. Şi pe ele le-am maimuţărit, până le-am gonit din sufletul
omului.
Speranţa, de pildă. Să nu crezi că noi am propovăduit
disperarea. Există de altfel o nobleţe a disperării. Învăţătura noastră
cerea speranţa în lucruri ce nu se vor putea împlini nicicând: ea
cerea să se creadă că socializarea mijloacelor de producţie ar crea
un cer nou şi un pământ nou, da, prostii de felul acesta... Am înşelat
speranţa, înlocuind-o cu absurda credinţă în progres.
Ce să mai zicem de credinţă! Şi noi credeam. Dar nu într-un
Tată care e în ceruri. Credeam în oameni ce trăiau pe pământ, care
fumau sau nu fumau, care beau sau nu beau, şi care câştigau bani
scriind cărţi bune sau rele. Iar noi, noi credeam în ei! Dar credinţa
adevărată se vădeşte mai ales când crezi în cele ce nu se văd. E un
mare păcat să fii credincios în cele în care nu se cuvine să fii
credincios. Aceasta este sodomie spirituală.
Am denaturat şi iubirea. Mai întâi am ridiculizat-o, apoi i-am
schimbat numele, după care am deturnat-o de la rosturile ei. Am
botezat-o dreptate şi am spus că ea nu îi priveşte decât pe cei
săraci, iar dintre cei săraci doar pe proletari, şi dintre proletari doar
pe social-democraţi, şi dintre social-democraţi doar pe bolşevici.
Gărzile albe, nişte năpârci desfrânate, ca şi ceilalţi burghezi nu
aveau dreptul la iubirea căreia noi îi ziceam dreptate.
Măcar de ne-am fi mulţumit să luptăm pentru convingerile
noastre, aşa cum atâţia oameni s-au luptat ca să-şi apere patria sau
chiar pentru a-i aservi pe alţii! Noi însă voiam să domnim nu numai
peste trupuri, ci şi peste minţi şi suflete. Pentru asta, am folosit tot
felul de tehnici: propaganda, dezinformarea, influenţa... Camaradul
Lenin ne-nvăţa: „Spuneţi-le ce vor să audă!”. Mergea. Tu, Doamne,
numeşti asta „ispitire”. Ah!, ce maeştri am devenit în această artă.
Era absolut necesar, pentru că deţineam adevărul, să-l împărtăşim
şi celorlalţi oameni. Era ca şi cum cineva ar fi luat lepra şi i s-ar fi
spus că e bine că e lepros, şi că trebuie să dea lepra întregii lumi.
Şi această idee e, Doamne, o maimuţăreală. Tu le-ai poruncit
Apostolilor Tăi să ducă vestea cea bună întregului pământ, iar noi i-
am maimuţărit. Fără să ne pese de nimeni şi de nimic: întrucât
aveam dreptate, totul era permis! Ca să vorbim cinstit, oamenii
fiind aşa cum sunt, şi misionarii Tăi au mers uneori prea departe: nu
era chiar totul atât de rău la vechii greci ori la vechii incaşi. Există
însă o diferenţă: misionarii Tăi i-au civilizat până la urmă pe barbari;
noi însă, din oameni relativ civilizaţi, am făcut nişte barbari.
Ştii care e pasajul din Evanghelia Ta care ni se potriveşte cel
mai bine? Cel în care Tu spui că nici un om nu va da copilului său
piatră în loc de pâine, ori şarpe în loc de peşte. Noi suntem chiar
acei oameni pe care Tu nici n-ai cutezat să Ţi-i închipui. Căci în
toate ţările lumii, am propovăduit evanghelia pâinii şi am înfometat
popoarele care ne-au crezut. Am propovăduit libertatea, şi le-am
adus sclavia cea mai abjectă, cea care îi forţează pe sclavi să se
strângă laolaltă pentru a cânta în cor laudă stăpânilor lor, ca nişte
tineri recruţi pedepsiţi: „asta-i-viaţa-'mpărătească-numai-de-ar-
dura!”... Am propovăduit egalitatea, şi am creat „noua clasă”. Am
promis mări pline de peşte şi n-am făcut decât să săpăm găuri cu
vipere.
Iată cine suntem, Doamne, sau — mai curând — iată ce-am
devenit după ce-am căzut pradă farmecelor Treimii Răului.
Un ultim cuvânt. Le-ai lăsat creştinilor Tăi o rugăciune din care
noi am folosit toate cererile, în afară de una. Fără a folosi aceleaşi
cuvinte ca şi Tine, noi doream cu fervoare:
ca Partidul să fie ţinut drept sfânt, ca să vină împărăţia lui, ca
linia lui să fie respectată în toate şi mereu, ca el să ne hrănească în
fiecare zi credinţa, ca să nu ne facă să cădem pradă vreunei
provocări, ca să ne izbăvească de fracţionişti, de deviaţionişti şi de
contra-revoluţionari.
În acelaşi timp însă, noi juram să-i vânăm pe duşmanii noştri
fără milă şi ceream chiar să fim pedepsiţi noi înşine dacă vom greşi
vreodată.
Doar iertarea nu poate fi maimuţărită, Doamne. Aici se află
marea diferenţă dintre un comunist şi un creştin, ba chiar, am zice,
dintre un bun comunist şi un rău creştin.
Ei bine, pentru prima dată, aflaţi în faţa Celui ce iartă,
încercăm să iertăm şi cerem să fim iertaţi.
Viziune de artist?
Dar la ce oare ar fi buni artiştii, dacă nu ar avea viziuni?
Poate că nici nu e vorba de o viziune, cel puţin pentru
comuniştii ruşi. Iertarea se află în miezul teologiei naturale a acestui
popor. Nu se spune oare în ruseşte „iertare” în loc de „adio” şi chiar
în loc de „la revedere”? Şi nu se foloseşte, cu indulgenţă, proverbul
„cine înţelege, iartă”?
De altminteri, nici n-ar fi pentru prima dată în istorie când s-ar
produce un reviriment de o asemenea anvergură. Noi, creştinii,
credem că Moise a izbutit să-i scoată pe evrei din Egipt, deşi lor nu
le-a fost acolo mai rău. Ruşii s-au aruncat în binecuvântatul Dniepr,
din porunca sfântului lor prinţ Vladimir. Iar întreaga lume antică a
sfârşit prin a se lepăda de păgânism...
Poate că e o viziune de artist, dar, la drept vorbind, vedeţi o
altă speranţă?
8r
Peroraţie
Mă uit din nou la portretele care m-au inspirat. „Revoluţia
permanentă”. „Viaţa a devenit mai veselă”. „Cine pe cine va
mânca?”. Gurile celor trei nu vor mai rosti niciodată cuvintele lor
favorite.
Nu mai ştiu în ce sens se zice că se mişcă pendulul ra-
diosteziştilor deasupra fotografiei unui mort, dar nici n-am nevoie
de pendul. Cei trei au dat, cum se zice, ortul popii. Cel mai tânăr
dintre ei ar fi avut, dacă trăia şi azi, 114 ani. Ceea ce nici unul din
duşmanii lor nu a reuşit — şi câţi dintre noi nu şi-ar fi dat bucuroşi
viaţa pentru a i-o lua unuia dintre ei! — s-a petrecut. Morile lui
Dumnezeu, îi plăcea lui Churchill să spună, macină încet, dar şi
foarte mărunt.
Recunosc că e oarecum frivol şi indecent să presupui ce se
petrece după moarte. Să nu fie nimic? Să fie ceva? Ce anume?
Bisericile au greşit poate oferindu-ne prea multe detalii pe care ne e
greu să le credem. Intuim însă că va veni o zi a Judecăţii, indiferent
în ce credem sau în ce nu credem. Ea e, oricum, din voia lui
Dumnezeu, dincolo de puterile noastre.
Ar mai fi rămăşiţele pământeşti. Ar trebui ca un rechizitoriu
postum să se adreseze acestor rămăşiţe.
Din Leiba, nu rămâne decât o urnă plină de cenuşă, un-deva în
Mexic. Ii e bine acolo. Să te incinerezi, atunci când aparţii tradiţiei
iudaice sau creştine, înseamnă să renegi această tradiţie în mod
explicit, şi fiecare are dreptul la renegare. Să ne ferim totuşi să
deschidem urna şi să îm-prăştiem cenuşa în lume. Cine ştie, s-ar
putea ca ea să fie încă nefastă.
Iosif a fost îmbălsămat, dar de 37 de ani se odihneşte în
pământul Rusiei, pe ai cărei fii i-a chinuit atât de mult. E de crezut
că timpul şi viermii şi-au făcut treaba şi că scheletul Vulturului
munţilor şi al Celui Mai Bun Prieten al copiilor se albeşte pe zi ce
trece. Dacă există o şansă de mântuire pentru el, ea atârnă de
mama sa, cea care nu s-a mângâiat niciodată cu gândul că micuţul
ei Soso n-a devenit preot; e sigur că lacrimile sărmanei femei vor
cântări mai mult în ziua Judecăţii decât rugăciunile sau blestemele
noastre.
Vladimir... (Oh!, cât mă întristează faptul că prenumele celui
care a creştinat Rusia, al primului său mare Prinţ, al prea-iubitiilui
meu sfânt patron a fost şi al lui!)... Vladimir odihneşte încă, la ora
când scriu, într-un sicriu de cristal, în penumbra Mausoleului de
porfir, păzit de soldaţi ce defilează cu paşi mărunţi.
Aşa ceva nu se poate, nu trebuie să continue. Nu se mai poate
ca mii de mujici, cărora li s-a spălat creierul şi li s-au zdrobit bojocii,
să stea ore în şir la coadă că şă venereze relicvele „sfântului” Lenin
— ultima şi cea mai insuportabilă maimuţăreală sovietică — în timp
ce Occidentul se prăpădeşte de râs contemplând pretinsa cădere a
comunismului.
E necesar ca scârnava mumie, ce sugerează deopotrivă
revolta împotriva morţii — cea care ne aşteaptă pe toţi — şi un soi
de necrofilie colectivă, un soi de oribilă pietate a disperării, este
necesar ca acest manechin umflat cu balsamuri desicative şi
antiseptice să fie smuls din monstruosul său cocon de moar, să fie
scos din sarcofag şi din umbra protectoare şi adus la orbitoarea
lumină a Domnului, pe caldarâmul Pieţei Roşii, adică în inima Rusiei,
cea care a văzut deja atâtea suplicii, meritate sau nemeritate.,
E necesar ca, pentru câteva clipe, cadavrul dezarticulat al lui
Lenin să fie expus acolo, pe roata istoriei, el fiind rusul care, la urma
urmei, a făcut cel mai mult rău Rusiei şi a împins-o să facă la rându-
i atâta rău lumii. Camerele televiziunii, surprinzând sub machiajul
obscen lividitatea cadaverică, vor trebui să anunţe întregii omeniri:
— Vlăstarul înfiorător pe care l-ai zămislit e mort. El a murit de
cea de-a doua sa moarte. Coşmarul s-a terminat. Trezeşte-te.
Nu e însă de ajuns.
E necesar ca Patriarhul întregii Rusii să păşească apoi urmat
de episcopii, arhimandriţii şi arhidiaconii săi, de preoţi, diaconi şi
cântăreţi, cu toţii tăcuţi şi gravi, cu cădelniţele lor din aur, abia
legănate şi fumegând către ceruri.
— Acum, va zice Patriarhul cu încrâncenare, iar diamantele îi
vor străluci pe mitră — el e la Domnul.
Oameni în negru vor purta mumia redevenită trup omenesc în
Biserica Adormirii Maicii Domnului şi sub icoanele ce transfigurează
pereţii, Patriarhul va oficia slujba înmormântării. Cântările
bisericeşti se vor înălţa până la turlă şi vor coborî transfigurate.
Norişorii de tămâie vor îndepărta încetul cu încetul mirosul de
formol. Iar rămăşiţele celui mai mare ateu pe care l-a cunoscut
pământul vor zace neputincioase acolo.
Oricât de uluitor ar părea, Patriarhul şi Biserica sa martirizată,
întreg poporul şi, dacă se poate, întreaga lume se vor ruga pentru
odihna sufletului celui decedat. Da, o vor face, pentru ca
Dumnezeul creştinilor, în nemeritata sa milă, să-l ierte chiar pe el,
mai ales pe el.
Fie ca El să ne ierte şi pe noi, cei care nu izbutim să ne rugăm
din tot sufletul, ci doar murmurăm:
— De astă dată, Doamne, nu-mi da ascultare decât dacă
aceasta e, cu adevărat, voia Ta.
CUPRINS
Cuvânt înainte la ediţia românească 5
Treimea răului sau Rechizitoriu în procesul postum al lui
Lenin, Troţki şi Stalin
Exordiu 9
Trei bărbaţi născuţi din femeie 15
Troţki — iluzionistul iluzionat 19
Stalin, Prometeu dezlănţuit 28
Lenin 38
Trei morţi 52
Doi câte doi 56
În numele cui? 59
Ce rost are acest rechizitoriu? 68
Catharsis 76
Prosopopeea comuniştilor convertiţi 81
Peroraţie 86
Note 89
Postfaţa traducătorului 93
f ?
top related