material piete financiare
Post on 07-Feb-2016
239 Views
Preview:
TRANSCRIPT
CONŢINUTUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR FINANCIAR – VALUTARE
INTERNAŢIONALE
Participarea statelor şi a diferitelor organisme şi organizaţii la schimburile
economice internaţionale atrage automat după sine formarea relaţiilor financiar-valutare
internaţionale, care reprezintă expresia bănească exprimată în valută a acestor schimburi.
Relaţiile valutar financiare internaţionale au înregistrat profunde modificări din
punct de vedere al sferei de cuprindere, mecanismelor şi impactului acestora asupra
comerţului internaţional şi cooperării internaţionale. Evoluţia schimburilor economice
internaţionale, a cooperării, politicilor de investiţii, liberalizarea mişcărilor de capital au
generat o tendinţă de globalizare şi în relaţiile financiar-valutare internaţionale.
O funcţie importantă a relaţiilor financiar-valutare constă în realocarea fondurilor
acumulate pe plan mondial către firmele şi agenţii economici care au nevoie de acestea pentru
dezvoltarea lor, această funcţie purtând numele de finanţare internaţională.
Rolul finanţării internaţionale este acela de a face transferul eficient, sigur şi
operativ al capitalurilor disponibile de la cei care economisesc către antreprenori.
O altă funcţie o reprezintă activitatea de creditare care se referă la constituirea şi
repartizarea resurselor de creditare pe plan internaţional.
Aceste funcţii se realizează printr-un sistem financiar-valutar care se ocupă cu
constituirea şi dirijarea resurselor financiar-valutare potrivit unor norme legale.
Sistemul financiar-valutar internaţional este format din: Fondul Monetar
Internaţional (FMI), Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), Banca Internaţională de
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), precum şi din sistemele financiar-bancare existente la
nivelul fiecărei ţări membre în cadrul organismelor financiar-bancare internaţionale.
Domeniul principal de manifestare al relaţiilor financiar-valutare este reprezentat de
piaţa financiară.
Piaţa financiară este formată din piaţa monetară şi a creditului (sistemul bancar),
piaţa de capital şi alte instituţii financiare nebancare (asigurări, ipoteci etc.)
Piaţa financiară este o piaţă globalizată aflată într-o dinamică profundă, determinată
parţial de decompartimentare, dereglementare şi dezintermediere. Înlăturarea delimitărilor
dintre activităţile băncilor comerciale şi cele ale băncilor de investiţii precum şi între jobberi
şi brokeri au determinat universalizarea operaţiunilor bancare şi financiare.
De asemenea, piaţa financiară este un domeniu supus permanent inovaţiei.
Mobilitatea ratei dobânzii, volatilitatea cursului de schimb, riscul crescut şi permanent au
necesitat mecanisme noi de administrare a efectelor instabilităţii valutar financiare, cum sunt
contractele la termen, opţiunile, operaţiunile de hedging şi swap. Astfel, prin intermediul
acestor noi mecanisme s-a îmbunătăţit gestiunea riscului, a instabilităţii ratelor dobânzii şi a
cursurilor de schimb, trecerea de la un compartiment la altul al pieţei şi conversia valutelor.
Globalizarea relaţiilor financiar-valutare internaţionale se datorează şi mijloacelor
moderne de prelucrare a datelor şi tehnicilor noi de transmitere a informaţiilor. Astfel s-a
ajuns la aşa-zisa “standardizare financiară”, dar s-a realizat şi o diversificare a plasamentelor
şi a tehnicilor de acoperire a riscurilor. În plus, globalizarea stimulează dezvoltarea fluxurilor
financiare internaţionale, reducerea costurilor tranzacţiilor, conexiunea pieţelor financiare
tradiţionale cu centrele financiare noi, diversificarea posibilităţilor de acces la resursele
financiare.
Practic, datorită relaţiilor financiar-valutare internaţionale, a sistemului financiar
valutar internaţional, a noilor practici şi instituţii existente, a fluxurilor financiare nou apărute
se creează remisele de realizare a creşterii economice.
Capitolul 1
TRECUT ŞI PREZENT ÎN ARANJAMENTELE FINANCIARE ŞI
MONETARE INTERNAŢIONALE
1.1. Etalonul aur: perioada 1880 – 1914
Deşi o dată exactă de la care aurul a devenit etalon nu există, se obişnuieşte să se
considere drept perioadă de început decada 1880 – 1890. Instalarea etalonului aur are o
importanţă deosebită întrucât acesta este considerat momentul apariţiei sistemului monetar
internaţional, când fiecare monedă este definită în raport cu valoarea ei în aur, toate monedele
fiind legate între ele printr-un sistem de rate de schimb fixe. Spre exemplu, dacă moneda A
valorează 0,10 uncii aur, în timp ce moneda B valorează 0,20 uncii aur, înseamnă că o unitate
din moneda B valorează de două ori mai mult ca moneda A, rata de schimb a monedei B pe
moneda A fiind 2A = B sau B = 2A.
Menţinerea etalonului aur presupune un angajament din partea ţărilor participante de
a fi gata de a cumpăra/ vinde aur oricui la un preţ fix. Pentru a menţine preţul de
20,67$/uncie, Statele Unite trebuiau să cumpere şi să vândă aur la acest preţ.
Aurul a fost utilizat ca monedă standard datorită faptului că este o marfă omogenă,
este uşor stocabilă, portabilă şi divizibilă în piese standardizate. Datorită faptului că pentru a
produce aur este necesar un cost, apare un alt atribut important – guvernele nu pot creşte uşor
cantitatea de aur disponibilă. Etalonul aur este o marfă – ban standard. Banul are o valoare
care este fixată în termenii oferiţi de marfa aur.
Unul dintre aspectele importante oferite de stabilirea valorii banilor pe baza unei
mărfi care are o ofertă relativ stabilă este legat de faptul că preţul este relativ fix pe termen
lung. Atât timp cât guvernele trebuie să menţină o valoare fixă a monedei lor în raport cu
aurul, oferta de monedă va fi restricţionată de către oferta de aur. Preţurile ar putea să crească
sau să scadă odată cu schimbările în cantitatea de aur sau cu cele provocate de creşterea
economică, dar tendinţa pe termen lung este aceea de revenire la un nivel stabil.
Atât timp cât monedele sunt convertibile în aur, oferta de monedă naţională va fi
limitată de creşterea stocului de aur. În această situaţie, cât timp stocul creşte pe o bază
constantă, preţurile de asemenea vor urma un drum constant.
Unii economişti obişnuiesc să se gândească la perioada etalonului aur ca la o “eră de
aur” în ceea ce priveşte progresul economic. De aceea, este uzual să auzim argumente care să
sprijine întoarcerea la etalonul aur. Asemenea argumente se bazează, de regulă, pe invocarea
instabilităţii preţurilor, a creşterii economice şi dezvoltării comerţului mondial în acea
perioadă, toate acestea fiind considerate dovezi ale beneficiilor oferite de un astfel de sistem
monetar internaţional. Ceea ce este însă drept şi merită a fi menţionat este faptul că
dezvoltarea comerţului a fost încurajată de o legătură sistemică între monedele naţionale şi de
stabilitatea preţurilor din sistem.
De vreme ce aurul este un fel de monedă a lumii întregi, se poate înţelege uşor
modul în care pot fi remediate dezechilibrele din balanţa de plăţi. Scăderea preţului într-o ţară
cu deficit va conduce la exporturi nete mai mari (exporturi minus importuri), în timp ce
creşterea preţului într-o ţară cu excedent va reduce exporturile nete şi, ca atare, echilibrul în
balanţă va fi reinstaurat.
1.2. Perioada interbelică: 1918 – 1938
Primul război mondial a adus şi sfârşitul perioadei etalonului aur. Relaţiile financiare
internaţionale au fost mult modificate de către război, datorită faptului că mulţi comercianţi şi
bancheri au fost îngrijoraţi de posibilitatea suspendării fluxurilor de capital.
Datorită faptului că multe ţări din Europa au cunoscut o inflaţie rapidă în timpul
războiului şi în perioada imediat următoare, nu a mai fost posibilă reinstaurarea etalonului aur
şi a vechilor valori de schimb. Oricum, după război s-au produs multe modificări. Statele
Unite având o inflaţie mică, au reintrodus etalonul aur în iunie 1919. Marea Britanie şi-a
pierdut întâietatea în domeniul financiar, în timp ce Statele Unite au devenit centrul dominant
din punct de vedere bancar.
În 1925, Anglia s-a întors la etalonul aur şi la vechea rată de schimb a lirei în raport
cu aurul din perioada antebelică, deşi preţurile se măriseră faţă de acea perioadă.
Anii de recesiune de după război au fost caracterizaţi de o stare de beligeranţă în
relaţiile monetare internaţionale, aceasta datorită încercărilor economiilor naţionale de a
creşte exporturile, ţară după ţară depreciindu-şi moneda. Perioada anilor ’30 a fost cunoscută
ca perioada deprecierilor succesive.
1.3. Sistemul aur – devize: 1944 – 1970
Momentul crucial al demarării noilor relaţii monetare internaţionale, după cel de-al
II-lea Război Mondial, a fost cel de la Bretton Woods, în 1944.
La sfârşitul războiului, a apărut o dorinţă de reformare a sistemului monetar
internaţional şi de transformare a acestuia într-unul bazat pe cooperare şi monede liber
convertibile. Aranjamentul de la Bretton Woods presupune ca fiecare ţară să-şi fixeze
valoarea monedei sale în raport cu aurul.
Dolarul american reprezenta moneda cheie în acest sistem şi 1$ era definit ca fiind
egal ca valoare cu 1/35 uncii de aur. Având în vedere faptul că fiecare monedă este definită în
raport cu aurul, în final, toate monedele erau legate între ele printr-un sistem de rate de
schimb fixe.
Naţiunile s-au angajat să menţină paritatea valorii monedei naţionale într-un cadru
de 1% din valoarea fixată. În acest scop, băncile centrale obişnuiau să cumpere şi să-şi vândă
monedele (de regulă, în raport cu dolarul) pe piaţa de schimb. Când o ţară înregistra
dificultăţi în menţinerea acestei valori paritare datorită dezechilibrelor în balanţa de plăţi, se
putea adresa unei alte noi instituţii create la Bretton Woods: Fondul Monetar Internaţional.
FMI a fost creată pentru a monitoriza operaţiunile din sistem şi a acorda împrumuturi pe
termen scurt ţărilor care trec temporar prin dificultăţi în balanţa de plăţi. Aceste împrumuturi sunt
subiect al unor condiţii impuse de FMI cu privire la anumite schimbări în politica economică în
vederea reinstaurării echilibrului în balanţa de plăţi. În caz de dezechilibru fundamental, când
problemele din balanţa de plăţi nu sunt de natură temporară, unei ţări i se permite să-şi
devalorizeze moneda, fapt ce determină modificarea permanentă a ratei de schimb.
Sistemul de la Bretton Woods a funcţionat în perioada 1950–1960. În 1960 a avut
loc criza dolarului datorită faptului că Statele Unite au avut o lungă perioadă de deficit în
balanţa de plăţi la sfârşitul anilor ’50.
Cooperarea existentă între băncile centrale într-un bazin internaţional al aurului a
încercat să asigure stabilizarea preţului aurului la rată oficială, dar presiunea a rămas şi chiar
a crescut.
Eşecul realinierii valorilor monedelor în raport cu modificările fundamentale ale
economiei a marcat începutul sfârşitului sistemului instaurat la Bretton Woods. Presiunile asupra
sistemului s-au intensificat, culminând în august 1971, când preşedintele Nixon a declarat dolarul
ca inconvertibil, fapt ce a determinat suspendarea sistemului instaurat la Bretton Woods.
1.4. Anii de tranziţie: 1971 – 1973
În decembrie 1971 a avut loc o conferinţă monetară internaţională al cărui scop a fost
acela de a realinia valorile cursurilor de schimb pentru principalele monede. Aranjamentul
Smithsonian a propus modificarea cursului de schimb între dolar şi aur de la 35$ uncia la
38,20$. După această modificare sistemul a operat cu rate de schimb fixe, faţă de care băncile
centrale s-au angajat să menţină o fluctuaţie de +2,25% paritatea fixată.
Realinierea valorilor monedelor ce a decurs din acordul Smithsonian a reprezentat
un moment de respiro înaintea apariţiei crizei cursului, calmul aparent având o viaţă scurtă.
Astfel, în 1972, lira sterlină a început să fluctueze, în conformitate cu condiţiile oferite de
cerere şi ofertă.
Deşi valoarea în aur a dolarului a fost oficial schimbată, dolarul a rămas în
continuare neconvertibil în aur şi, de aceea, deprecierea dolarului nu a ţinut cont în primul
rând de mişcările oficiale ale aurului. Mişcările speculative din 1972 şi 1973 au condus la o
nouă depreciere a dolarului, în februarie 1973, astfel uncia de aur crescând de la 38$ la
42,22$. Cu toate acestea, presiunea a persistat, fapt ce a determinat, în martie 1973, fluctuarea
liberă a principalelor monede.
1.5. 1973 până în prezent
Deşi obişnuim să ne referim, începând cu 1973, la sistemul ratelor de schimb ca la
un sistem al flotării libere, independenţei generalizate, totuşi, acesta este un produs
determinat numai de forţele pieţei, de cerere şi ofertă. Sistemul, aşa cum operează este descris
mai bine de expresia “flotare controlată” sau “flotare administrată”, în cadrul căreia băncile
centrale intervin din timp în timp în scopul obţinerii unei rate de schimb dorite, diferite de cea
care ar fi fost oferită de cerere şi de ofertă. Aceste flotări controlate nu se aplică însă tuturor
ţărilor şi tuturor monedelor. Spre exemplu, dolarul american are o fluctuaţie liberă, în timp ce
alte ţări aleg să-şi menţină monedele la o valoare fixă faţă de un coş de valute. Un astfel de
coş este şi cel reprezentat de DST, moneda în care este constituită rezerva internaţională a
F.M.I. Totodată, se remarcă şi o altă practică, aceea de a alege o cale intermediară între
flotarea liberă şi cursul fix. În acest caz, rata de schimb este menţinută fixă o perioadă de
timp, după care este ajustată la intervale regulate în scopul punerii de acord cu presiunea
exercitată de cerere şi ofertă.
1.6. Decizia cu privire la alegerea sistemului ratei de schimb
Toate monedele îşi fixează rata de schimb în raport cu o altă monedă cheie, să zicem
dolarul american, şi apoi, pornind de la aceasta, se poziţionează faţă de monedele oricărei alte
ţări. Sub un astfel de aranjament fiecare ţară trebuie să urmărească cu atenţie politica
monetară a ţării emitente a monedei-cheie alese în scopul de a menţine aceeaşi rată a inflaţiei
şi, prin aceasta, să păstreze rata de schimb fixă.
Sistemul ratelor de schimb flexibile sau flotante apare când rata de schimb este
determinată de către forţele pieţei, în speţă cererea şi oferta. Dacă cererea pentru o monedă
creşte în raport cu oferta, moneda se va aprecia, în timp ce monedele în cazul cărora
cantitatea furnizată depăşeşte cantitatea cerută se depreciază.
Economiştii nu sunt toţi de aceeaşi părere în legătură cu avantajele şi dezavantajele
sistemului flotării libere faţă de cel al ratelor fixe. Spre exemplu, unii dintre ei susţin că
avantajul major al ratelor flexibile este acela că fiecare ţară poate avea propria politică
macroeconomică, independent de politicile altor ţări. Pentru a menţine ratele fixe, ţările
trebuie să aibă acelaşi nivel al inflaţiei, fapt ce reprezintă adesea o sursă a problemelor
economice (vezi situaţia existentă după cel de al II-lea Război Mondial). Dat fiind mediul
politic diferit, precum şi diferenţele existente din punct de vedere cultural, este chiar
rezonabil ca fiecare ţară să urmeze propria politică monetară. Ratele de schimb flotante
permit o ajustare normală la aceste rate ale inflaţiei.
Tocmai de aceea, există economişti care consideră că exact această libertate pe care
o are fiecare ţară în a-şi fixa rata inflaţiei este un aspect indezirabil al cursurilor de schimb
flotante. Aceştia sunt susţinătorii ideii că ratele fixe sunt utile în ceea ce priveşte stabilirea
unei discipline internaţionale în politicile inflaţioniste ale statelor. Ratele fixe asigură o
ancoră pentru ţările cu tendinţe inflaţioniste. Prin menţinerea unei rate fixe de schimb faţă de
dolar (sau altă monedă), fiecare ţară îşi are rata inflaţiei “ancorată” de dolar, şi, ca atare, va
urma politica stabilită pentru dolar.
Criticii ratelor de schimb fluctuante susţin, de asemenea, că acestea sunt subiect al
speculaţiei destabilizatoare. Sigur că, în funcţie de nivelul anticipat al cursului, anumiţi
speculatori vor încerca să câştige dintr-o poziţie de apreciere sau depreciere a monedei.
Totuşi, ei la fel de bine pot să şi piardă şi o greşeală făcută de două ori îi poate chiar elimina
din piaţă
Cercetările au arătat că există diferenţe sistematice între ţări în alegerea unui sistem de
rate fix sau fluctuant. O caracteristică importantă este mărimea ţării în termeni de activitate
economică sau PIB. Ţările mari tind să fie mai independente şi mai puţin tentate în a-şi subjuga
politicile naţionale cu scopul de a menţine o rată fixă de schimb faţă de monedele străine.
Deschiderea economiei reprezintă un alt factor important. Prin deschidere se
înţelege gradul în care o ţară depinde de comerţul internaţional. Cu cât este mai mare
fracţiunea de bunuri comercializate pe plan internaţional din PIB, cu atât o economie este mai
deschisă. O ţară cu un comerţ internaţional limitat reprezintă o ţară închisă. De remarcat însă
că, deschiderea depinde de mărimea ţării. Cu cât economia este mai deschisă, cu atât este mai
mare greutatea preţurilor bunurilor ce fac subiect al comerţului internaţional în nivelul mediu
al preţurilor pe plan naţional. De aceea, impactul ratei de schimb asupra nivelului mediu al
preţurilor este mai mare.
Ţările care-şi propun să menţină rate înalte ale inflaţiei în raport cu partenerii
comerciali vor avea dificultăţi în menţinerea unei rate de schimb fixe. Din acest punct de
vedere, vom constata că ţările cu experienţe inflaţioniste diferite de medie, fie vor utiliza un
sistem de rate flotante, fie vor folosi un sistem mixt în care ratele de schimb sunt ajustate la
intervale scurte de timp în scopul compensării efectelor inflaţioniste.
Recent, cercetătorii s-au concentrat asupra modului cum alegerea unei rate de
schimb va afecta stabilitatea economiei. Dacă autorităţile naţionale caută să minimizeze
fluctuaţiile neaşteptate în domeniul nivelului preţurilor, atunci vor alege un sistem al ratelor
de schimb care reduce aceste fluctuaţii. Astfel, cu cât preţurile mărfurilor ce reprezintă
subiectul activităţii de comerţ exterior fluctuează mai mult, cu atât ţara respectivă se va
îndrepta spre un sistem flotant, atât timp cât ratele flotante ajută la izolarea economiei faţă de
schimbările de preţuri. Cu cât sunt mai mari fluctuaţiile în oferta de bani, cu atât ţara în cauză
va aplica o rată fixă, atât timp cât fluxurile internaţionale de bani servesc ca absorbanţi ai
şocurilor. La o rată de schimb fixă, o ofertă de monedă naţională în exces va cauza o ieşire de
capital datorită faptului că o parte din acest exces este eliminat prin intermediul deficitului
balanţei de plăţi. Prin ratele flotante, excesul în oferta de monedă este reţinut acasă şi se
reflectă intr-un nivel al preţurilor mai mare şi în deprecierea monedei naţionale.
RATELE DE SCHIMB MULTIPLE
Cele mai multe ţări utilizează în tranzacţiile internaţionale o singură rată de
schimb. Dar, există anumite ţări care menţin un sistem multiplu de rate de schimb. Un
aranjament tipic este cel dual, care cuprinde atât flotarea liberă pentru tranzacţiile de cont,
cât şi o rată fixă, utilizată pentru moneda naţională în tranzacţiile curente. FMI a
recomandat însă unificarea ratelor de schimb în aceste ţări unde există rate multiple.
Argumentul principal a fost acela că ratele de schimb multiple fac rău atât ţărilor care le
impun, cât şi celorlalte ţări. Cercetările au arătat că ratele de schimb multiple sunt o formă
de protecţionism, introdus în scopul de a îmbunătăţi situaţia din balanţa de plăţi.
1.7. Sistemul monetar european
În martie 1979 s-au pus bazele Sistemului Monetar European. SME a impus
ţărilor membre să menţină între ele fluctuaţii ale ratei de schimb mici, în timp ce faţă de
celelalte ţări membre sunt permise fluctuaţii mari. SME a lucrat destul de bine în anii ’80
şi a condus la un anume optimism care a permis anticiparea unui nou sistem european cu
o singur bancă centrală şi o singură monedă. Acesta a fost spiritul Tratatului de la
Maastricht, care a fost semnat în decembrie 1991.
Tratatul s-a referit la următoarele aspecte:
- îndepărtarea imediată a restricţiilor existente în fluxurile europene de capital
precum şi mai buna coordonare a politicilor fiscale şi monetare;
- stabilirea Institutului Monetar European, în ianuarie 1994, în vederea
coordonării politicilor monetare ale băncilor centrale şi efectuării pregătirilor pentru o singură
politică monetară;
- stabilirea unui sistem de rate fixe între ţările membre în raport cu ECU
(European Currency Unit), acest ECU devenind o monedă în adevăratul sens al cuvântului.
De asemenea, s-a stabilit şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene, fie, cel mai devreme,
începând cu 1997, fie, cel mai târziu, în 1999.
Realizarea Uniunii Monetare sub imperativele Sistemului Monetar European
presupune ca toate ţările să obţină o anumită convergenţă a politicilor macroeconomice.
Ele trebuie să aibă rate ale inflaţiei apropiate, rate ale globalizării inflaţiei apropiate, rate
ale dobânzii asemănătoare şi deficite bugetare capabile să facă posibilă instaurarea unei
singure monede.
1.8. Monedele internaţionale de rezervă
Rezervele internaţionale sunt mijloace de acoperire a deficitelor internaţionale. În
perioada etalonului aur, aurul a fost componenta majoră a rezervei internaţionale. După cel
de-al Doilea Război Mondial, aurul a fost una din componentele principale ale rezervelor
internaţionale, alături de alte monede, ca de exemplu dolarul SUA.
La sfârşitul războiului, în perioada anilor ’50, economia mondială a solicitat în
special dolari pentru a-i utiliza ca rezervă internaţională. Astfel, deficitele în balanţa de
plăţi a SUA furnizau spaţiului economic cantităţi sporite de dolari pentru constituirea
rezervelor internaţionale. La sfârşitul anilor ’60, evenimentele politice şi economice din
SUA au început să cauzeze probleme pentru poziţia internaţională a dolarului. Deficitele
continue din balanţa de plăţi a SUA nu se potriveau cu creşterea permanentă a cererii, ca
atare presiunile existente pentru convertirea dolarului în aur au culminat cu declararea
oficială a dolarului ca neconvertibil în aur în august 1971, aşa cum am menţionat deja.
În teoria monetară economiştii identifică adesea trei roluri majore ale banului. Banul
trebuie să servească ca: 1) unitate de cont; 2) mediu de schimb; 3) unitate de stocare a valorii.
În acest context, se poate explica alegerea unei monede de rezervă în concordanţă cu criteriile
relevante pentru fiecare rol.
Rolul de unitate internaţională de cont rezultă din costurile de informare. Astfel,
bunurile primare precum cafeaua, cauciucul, cositorul sunt cotate peste tot în dolari. De
vreme ce aceste bunuri sunt omogene, cel puţin în raport cu bunurile manufacturate,
informaţia cu privire la valoarea lor este difuzată mai repede când preţurile sunt stabilite în
raport cu o monedă cu acoperire internaţională. În aceste condiţii, utilizarea privată ca
monedă de facturare în contractele de comerţ internaţional apare din avantajul
informaţional al monedei de rezervă asupra altor monede. În plus, fiind o unitate de cont
pentru contracte private, moneda de rezervă serveşte ca monedă de bază pentru oricare altă
monedă în fixarea ratei de schimb.
Rolul de mediu internaţional de schimb este rezultat din costurile de tranzacţie.
În cazul dolarului SUA, acesta este atât de des tranzacţionat încât este adesea mai ieftin să
trecem din moneda A, prin dolar, la moneda B, decât direct, din moneda A în moneda B.
Astfel, dolarul serveşte drept “vehicul” pentru cumpărarea şi vinderea celorlalte monede.
Rolul privat de vehicul înseamnă că dolarul (sau moneda de rezervă dominantă) să fie
utilizat în intervenţiile pe care le va face pe piaţă pentru a se obţine atingerea unui anumit
nivel al ratelor de schimb.
În sfârşit, rolul de unitate de stocare a valorii rezultă din stabilitatea valorii. Cu
alte cuvinte, siguranţa unei presupuse valori viitoare permite stocarea puterii de
cumpărare.
Având în vedere cele prezentate, este de la sine înţeles că indicarea unei anumite
monede ca monedă internaţională de rezervă nu este rodul unui decret guvernamental, ci
al forţelor pieţei.
REZERVELE MONETARE COMPOZITE
Discuţiile anterioare s-au axat pe rolul îndeplinit de o monedă individuală. Însă, pe
lângă monedele individuale, rolul de rezervă mai poate fi îndeplinite şi de monedele
compozite (coşul de monede). Teoretic, putem constitui o monedă compozită utilizând orice
mix al unor monede individuale. Totuşi, doar două monede compozite au rol internaţional:
Drepturile Speciale de Tragere, emise de Fondul Monetar Internaţional şi ECU, creat de
Sistemul Monetar European.
Capitolul 2
VALUTE, MONEDE INTERNAŢIONALE, DEVIZE
Pentru a se realiza schimburile economice internaţionale este necesar, aşa cum am
arătat deja, utilizarea unor mijloace şi instrumente de plată. În această sferă se înscriu
valutele, monedele internaţionale şi devizele.
2.1. Valutele
Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări, în condiţiile în care aceasta
îndeplineşte funcţiile de instrument de plată şi unitate de rezervă şi în alte ţări decât cea
emitentă.
Valuta se poate prezenta fie sub formă de numerar – valuta efectivă (bancnote sau
monezi), fie sub formă de valută în cont, situaţie în care se află într-un cont, ca disponibil
bancar. Valuta în numerar are în prezent o utilizare mai redusă datorită riscului de a fi furată
sau pierdută. De multe ori, în situaţia în care o persoană circulă în străinătate valuta în
numerar este înlocuită cu cecul de călătorie sau cardul.
Valuta în cont se constituie din depunerea la bancă, într-un cont, a valutei în
numerar. Aceste depuneri se pot face la termen şi la vedere.
În funcţie de modul de preschimbare, valutele pot fi:
- convertibile, acestea fiind reprezentate de monedele care se schimbă liber contra
unor alte monede naţionale sau internaţionale. Acest tip de valute presupune existenţa unui
angajament al ţării emitente de a converti propria monedă la cererea oricărui deţinător, în
orice altă monedă;
- neconvertibile, acestea fiind valute care nu pot fi schimbate în alte valute decât
cu aprobarea instituţiei abilitate;
- transferabile, acestea fiind reprezentate de acele valute care au un grad de
convertibilitate stabilit în cadrul unei înţelegeri pe plan regional;
- liber-utilizabile, valute cu o convertibilitate totală, recunoscute de FMI şi de
către alte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile la scară largă în tranzacţiile
internaţionale. Aici putem include dolarul SUA, lira sterlină, euro, yenul japonez.
În accepţiunea generală, convertibilitatea reflectă însuşirea unei monede de a fi
preschimbată în mod liber pe piaţă, fiind eliminate toate restricţiile cu privire la suma de
schimbat şi calitatea persoanei care realizează schimbul (rezident sau nerezident).
Convertibilitatea poate îmbrăca diferite forme şi anume: convertibilitate generală,
dacă se referă la tranzacţiile curente şi la mişcările de capital; convertibilitate externă
nelimitată, aplicabilă tranzacţiilor curente şi mişcărilor de capital ale nerezidenţilor,
convertibilitate externă limitată, care se asigură nerezidenţilor pentru tranzacţii curente şi
convertibilitate internă sau de cont curent, ce presupune accesul la valută al agenţilor
economici pentru plăţi, dar şi dreptul persoanelor fizice de a cumpăra valută la cursul de
schimb în vigoare.
Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare anumite condiţii:
- creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care presupune creşterea
productivităţii muncii şi a producţiei economice în general, precum şi creşterea venitului
naţional;
- existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de mărfuri
cerute de partenerii externi;
- realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale, sprijinit de
existenţa unei rezerve internaţionale a băncii centrale care să asigure mijloacele de intervenţie
pe pieţele valutare în vederea menţinerii stabilităţii;
- realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate;
- existenţa unui buget echilibrat;
- inexistenţa unei datorii externe sau micşorarea acesteia pe cât posibil;
- desfiinţarea restricţiilor valutare de orice tip.
Convertibilitatea prezintă şi anumite riscuri, cele mai importante putând fi cele
legate de epuizarea rezervelor valutare, de creşterea preţurilor mărfurilor importante, precum
şi de pierderea controlului asupra circulaţiei băneşti şi inflaţiei.
În funcţie de regimul de definire, valutele se grupează în:
- valute care evoluează liber pe piaţă şi flotează liber în funcţie de cerere şi de
ofertă;
- valute care flotează în funcţie de alte valute convertibile;
- valute al căror curs este legat de DST.
Valuta de rezervă reprezintă moneda unei ţări care se atrage, păstrează şi
administrează de către autorităţile monetare ale altei ţări în vederea asigurării mijloacelor
necesare pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi, pentru susţinerea cursului de schimb
şi pentru garantarea solvabilităţii pe plan internaţional.
Pentru ca o monedă să servească drept valută de rezervă aceasta trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii: să joace un rol esenţial în operaţiunile financiar-valutare
internaţionale; să fie liber convertibilă şi să se bucure de stabilitate pe termen lung.
2.2. Monedele internaţionale
Monedele internaţionale sunt reprezentate fie de către monedele naţionale care,
datorită unor caracteristici manifestate într-o anumită conjunctură internaţională, servesc ca
mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa internaţională, fie de către anumite unităţi de cont emise
de organisme financiare internaţionale (unităţi artificiale) care servesc stingerii creanţelor şi
obligaţiilor pe plan internaţional.
Din prima categorie de monede internaţionale menţionăm dolarul american, urmat
de euro, yen, lira sterlină.
Din cea de-a doua categorie se remarcă DST-ul, ECU, precum şi alte monede care
treptat şi-au pierdut importanţa ca E.U.A. (European Unit of Account) sau A.M.U. (Assian
Monetary Unit).
Aceste monede internaţionale au fost denumite şi monede compozite sau unităţi
monetare artificiale.
Drepturile speciale de tragere
Consiliul Guvernatorilor din cadrul Fondului Monetar Internaţional a hotărât în anii
1968 – 1969 crearea Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de monedă de rezervă.
Drepturile Speciale de Tragere (Special Drawing Right) reprezintă o unitate
monetară de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de F.M.I.
Drepturile Speciale de Tragere sunt considerate active create de F.M.I. pentru a
suplimenta activele de rezervă existente. Emisiunea DST-urilor se fundamentează pe baza
cerinţelor globale de lichidităţi internaţionale pe termen lung şi se aprobă de către Consiliul
Guvernatorilor cu o majoritate de 85% din total.
Ţările membre ale F.M.I. pot utiliza Drepturile Speciale de Tragere în diverse
operaţii pe care le realizează:
- în aranjamentele SWAP prin care un stat membru al FMI transferă DST unui alt
stat membru în schimbul unor sume echivalente în valută;
- ţările membre pot cumpăra sau vinde DST cu cedare la o dată viitoare (operaţie
la termen) în schimbul unor sume în valută sau a altui activ monetar la o rată de schimb
convenită;
- contractarea unor împrumuturi în DST la o rată a dobânzii şi scadenţe
prestabilite;
- constituirea de garanţii în DST.
Drepturile Speciale de Tragere se pot utiliza, de asemenea, în acordarea de facilităţi
de ajustare structurală.
Drepturile Speciale de Tragere nu îndeplinesc toate funcţiile unei monede
internaţionale; acestea nu pot fi folosite ca mijloace directe de plată, ci numai prin convertirea
lor în alte valute şi cu o circulaţie limitată la instituţiile financiare internaţionale.
2.3. Devizele
Devizele se definesc ca titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută.
Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri care îi conferă titularului
dreptul de a încasa sumele conţinute de textul lor, la o anumită dată care se numeşte scadenţă.
Aceste documente au forme şi conţinut standardizate, pot fi negociate (vândute şi cumpărate)
şi au o valoare nominală (cea înscrisă în document) şi una de piaţă.
Practic, aceste titluri de credit prezintă următoarele caracteristici:
- se exprimă prin documente sau înscrisuri care reflectă formarea, transmiterea şi
exercitarea unui drept de creanţă;
- acest drept de creanţă se exercită în anumite condiţii prestabilite;
- documentul capătă putere circulatorie, independent de tranzacţia care l-a
generat.
După cum se poate observa chiar din definiţie, titlurile de credit reprezintă totodată
şi instrumente de plată şi instrumente de credit.
Clasificarea titlurilor de credit:
I. În funcţie de modul în care este desemnat posesorul, titlurile de credit pot fi:
- nominative, în situaţia în care conţin desemnarea expresă a numelui primului
titular;
- la ordin, când, pe lângă numele titularului, conţin şi o clauză în conformitate cu
care se poate dispune ca plata să se facă unei alte persoane;
- la purtător, când nu cuprind menţiuni cu privire la titularul dreptului de creanţă,
deţinătorul titlului putând face uz de acesta.
II. După conţinutul lor, titlurile de credit pot fi:
- titluri de credit propriu-zise, care se referă la obligaţia de a plăti o sumă de bani
sau de a preda o cantitate de marfă la un anumit termen. Aici putem enumera cambiile şi
biletele la ordin;
- titluri de credit reprezentative, care reprezintă un drept real al titularului asupra
unei mărfi determinate şi depozitate oficial. Din această categorie menţionăm conosamentul
(document eliberat de comandantul unei nave, prin care se face dovada încărcării mărfii la
bord), warrant-ul (documentul eliberat de un depozit prin care se stabileşte dreptul de
proprietate asupra mărfii, cât şi un eventual drept de garanţie), poliţa de încărcare, recipisa
de depozit.
- titluri de credit de participare, sunt cele pe care le dobândesc titularii în calitate
de participanţi la o societate (acţiuni, obligaţiuni);
- titluri improprii, de complezenţă, care nu au la bază acte comerciale; debitorul,
prin intermediul lor, procură o sumă de bani necesară beneficiarului. Aceste titluri au caracter
de probă şi legitimare.
Ca instrumente de plată, titlurile de credit pe termen scurt prezintă anumite avantaje
care le fac foarte întrebuinţate în relaţiile economice internaţionale. În primul rând, reflectă
certitudinea efectuării plăţii la un anumit termen; în al doilea rând, pot circula prin gir sau
andosare ceea ce permite schimbarea beneficiarului iniţial, documentul putând fi cedat unui
nou beneficiar; în al treilea rând, ele fiind negociabile, pot fi scontate sau forfetate fapt ce
permite încasarea sumelor înainte de scadenţă.
Cambia
Cambia (trata) cuprinde ordinul necondiţionat prin care trăgătorul cere trasului să
plătească o sumă de bani beneficiarului la o anumită scadenţă. Achitarea se poate cere şi la
ordinul unei alte persoane sau a deţinătorului cambiei.
Cambiile internaţionale cuprind următoarele elemente: denumirea de cambie,
ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată, numele şi adresa persoanei care trebuie
să plătească suma, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa, locul plăţii, data şi locul
emiterii, semnătura trăgătorului.
1. denumirea de cambie – în scopul de a-i avertiza pe toţi semnatarii asupra
drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din angajarea lor în obligaţia cambială.
2. ordinul pur şi simplu necondiţionat de plată unei sume de bani; acesta pentru a fi
explicit reprezintă voinţa emitentului de a plăti. Ordinul nu poate fi condiţionat de efectuarea unei
contraprestaţii, serviciu sau efectuarea plăţii într-un anumit mod. Orice condiţionare a ordinului
de plată atrage după sine nulitatea cambiei. Suma trecută pe cambie trebuie să fie înscrisă şi în
cifre şi în litere şi se precizează moneda în care urmează să se plătească.
3. numele trasului – acesta trebuie să fie indicat pe cambie, pentru că el trebuie să
plătească şi va deveni debitor cambial principal, din momentul acceptării. Trăgătorul se poate
indica pe el însuşi ca tras sau poate indica mai mulţi traşi, nu alternativ, ci în mod cumulativ.
Repartizarea unor cote atrage după sine nulitatea cambiei.
4. scadenţa reprezintă data la care cambia urmează să fie plătită. Data are
următoarele atribute:
- să fie certă, deci momentul plăţii nu trebuie să fie legat de un alt moment;
- să fie fermă, unică şi posibilă.
Scadenţa unei cambii are mai multe valenţe:
a. poate să fie la vedere - în acest caz se consideră că prezentarea cambiei la plată
trebuie să se facă în termen de 1 an de la data emiterii,
b. poate să fie la un termen de la vedere - în acest caz de la început se specifică pe
cambie un termen scurt de 30-60 zile de la prezentarea cambiei la acceptare,
c. poate să fie la un anumit termen de la data emiterii. Calculul se începe din ziua
următoare emiterii şi scadenţa e ultima zi a termenului calculat. Dacă se omite anul se
consideră anul emiterii cambiei. Dacă luna în care apare scadenţa a trecut în anul respectiv,
atunci se consideră luna respectivă din anul următor.
d. poate să fie la o dată fixă.
5. locul unde se face plata – locul unde se obţine plata din partea trasului, iar în caz
de refuz la plată este locul în care va fi acţionat în instanţă. Emitentul este cel care fixează
locul plăţii şi legislaţia aplicată în caz de litigiu.
6. beneficiarul – persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se plătească suma
totală.
În textul cambiei pot fi desemnaţi mai mulţi beneficiari cumulativ sau menţionaţi în
mod alternativ şi atunci oricare dintre ei poate exercita dreptul asupra cambiei. Beneficiar
poate fi însuşi trăgătorul cambiei. Când în text este menţionată clauza ,,nu la ordin’’
beneficiarul nu poate transmite cambia prin gir, ci prin cesiune şi se întocmeşte un act
suplimentar.
7. data şi locul emiterii cambiei – trebuie să cuprindă întotdeauna ziua, luna şi anul
emiterii. Data trebuie să fie unică, certă şi posibilă. Datele imposibile sau care se află în
contradicţie cu scadenţa atrage după sine nulitatea cambiei. Dacă nu e trecut locul emiterii,
este considerat domiciliul trăgătorului. Dacă nici acesta nu e trecut pe cambie, aceasta este
nulă.
8. semnătura emitentului trebuie să fie autografă şi să cuprindă numele şi prenumele
sau denumirea firmei care a emis cambia.
În cazul cambiilor în alb (care înseamnă că unei cambii îi lipseşte un anumit element
din cele prezentate) trebuie să ţinem cont că:
- nu poate lipsi semnătura trăgătorului,
- dacă la emitere cambia poate fi incompletă, până în momentul prezentării la plată
trebuie completată.
Omisiunea unor anumite elemente trebuie să fie făcută voluntar. Pentru completarea
cambiei trebuie să existe autorizarea prealabilă din partea trăgătorului ca beneficiarul să
completeze cambia în anumite condiţii.
Clauza de ,,negaranţie pentru acceptare’’ - inserată de trăgător pe cambie îl
eliberează de posibilitatea de a fi urmărit înainte de scadenţă ca urmare a faptului că trasul
refuză să accepte cambia.
Clauza ,,după aviz’’ inserată de trăgător pe cambie îl autorizează pe tras să nu facă
plata decât în urma unei avizări prealabile făcute de trăgător.
Acceptarea cambiei
Ordinul de plată dat de trăgător nu îl obligă cu nimic pe tras faţă de plată. Acesta
devine debitor cambial în momentul în care acceptă cambia.
Acceptarea este obligatorie pentru:
- cambiile plătibile la un terţ sau dintr-o altă localitate,
- cambiile plătibile la un anumit termen de la vedere,
- când a fost înscrisă clauza prezentării cambiei la acceptare.
Cambia va fi prezentată acceptării trasului în orice moment până la scadenţă.
Acceptarea se scrie direct pe cambie cu menţiunea acceptat şi semnătura trasului.
Acceptarea se poate face şi pentru o parte din sumă.
Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata cambiei. Avalul este o
garanţie care se dă pe faţa cambiei şi atunci este suficientă simpla semnătură, sau pe spatele
cambiei când se scrie „pentru aval” şi se semnează de către persoana care garantează
suplimentar.
Avalul poate fi comercial, atunci când este dat de un agent economic, sau bancar,
atunci când este dat de o bancă.
Cambia poate circula prin gir sau andosare.
Girarea se poate face în mai multe feluri:
- gir plin – sunt indicate toate elementele de identificare ale noului beneficiar;
- gir în alb – nu se precizează numele noului beneficiar.
Prin andosare garantarea cambiei se măreşte, pentru că fiecare girant răspunde
solidar de neplata sumei la scadenţă.
Vânzarea cambiei înainte de scadenţă se numeşte scontare; taxa de scont este taxa de
la care se porneşte când se calculează dobânda comercială; taxa de rescont se obţine
micşorând taxa de scont ce s-a încasat de către banca intermediară.
Prin scont se acordă un credit celui ce solicită,credit care este garantat cu ajutorul
instrumentului în cauză.
În cazul neacceptării, la scadenţă beneficiarul se adresează autorităţilor juridice care
emit un document prin care se certifică refuzul la plată – protest la cambie - urmat de o
ordonanţă de amortizare emisă de instanţa judecătorească care pune beneficiarul să-şi
recupereze treptat suma după un calendar fixat de justiţie.
Dacă se execută un girant pentru o plată protestată, el se poate adresa justiţiei pentru
o acţiune de regres la cambie.
Cambia poate conţine clauza ,,fără protest’’ ce permite executarea trasului fără
cheltuieli suplimentare.
Clasificarea cambiilor:
- comerciale – rezultate în urma unui contract comercial;
- bancare – se folosesc când o bancă comercială a acordat un credit cumpărătorului;
- documentare – se folosesc în condiţiile existenţei unui contract comercial când se
solicită remiterea unor documente;
- de complezenţă – stingerea sau acoperirea unei datorii de către debitor
beneficiarului.
Biletul la ordin
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană denumită emitent se obligă să
plătească altei persoane sau la ordinul ei o sumă de bani la o anumită scadenţă (emitent –
trăgător).
Elementele biletului la ordin:
1. denumirea de bilet la ordin;
2. promisiunea de plată pură, simplă şi necondiţionată;
3. scadenţa e o dată certă, unică şi posibilă, atunci când nu e trecută e considerată
la vedere;
4. locul unde se face plata, atunci când acesta nu e specificat este considerat locul
unde s-a întocmit respectivul bilet;
5. numele şi adresa beneficiarului;
6. data şi locul emiterii;
7. semnătura emitentului autografă.
Reglementarea juridică a biletelor la ordin şi a cambiilor în România are la bază
Legea nr. 58/1934, modificată şi actualizată prin Legea nr. 83/1994 şi normele cadru ale BNR
nr.6/1994 privind tranzacţiile făcute de societăţile bancare şi celelalte societăţi financiare şi
de credit cu cambii şi bilete la ordin.
Cecul
Cecul este instrumentul de plată prin care trăgătorul , titular al unui cont la bancă dă
ordin necondiţionat ca banca să plătească o anumită sumă de bani către un beneficiar din
disponibilul său în cont.
Cecul este reprezentat de un formular tipizat.
Utilizarea cecului este guvernată de Legea cecului din 1934.
Părţile implicate:
1- trăgătorul este cel care ordonă plata, (persoană fizică sau juridică)
2- trasul este întotdeauna o bancă, fie că e banca la care trăgătorul
are deschis un cont, fie că e una corespondentă,
3- beneficiarul - persoana fizică sau juridică indicată de trăgător în
favoarea căreia se va face plata.
Aspecte implicate:
- trasul ( banca ) nu plăteşte fără a avea un ordin;
- presupune existenţa unei înţelegeri între trăgător şi bancă privind disponibilul din
care se va face plata;
- presupune existenţa unui disponibil în contul trăgătorului.
Cecul este întotdeauna plătibil la vedere.
Elementele cecului:
1. denumirea de cec;
2. ordinul pur şi simplu, necondiţionat de a plăti;
3. suma trecută în cifre, litere şi moneda în care se va face plata;
4. numele trasului;
5. locul plăţii( dacă nu se specifică este sediul trasului);
6. locul şi data emiterii;
7. semnătura emitentului autografă.
Tipuri de cecuri:
1. după modul în care este trecut beneficiarul:
- nominative – situaţie în care beneficiarul este trecut în mod expres şi cecul se
achită numai acestuia, sunt transmise de obicei prin cesiune;
- la purtător – caz în care nu se menţionează expres numele beneficiarului, cecul
putând fi încasat de orice persoană care îl deţine,
- la ordin – se menţionează numele beneficiarului şi menţiunea la ordin care dă
dreptul acestuia să transmită cecul altei persoane prin gir.
2. după modul de încasare:
- cecuri barate utilizate pentru plata într-un cont bancar al beneficiarului (reprezintă
cecuri de virament - neputând fi plătite în numerar). Bararea poate apărea şi în cazul cecului
documentar, atunci când trăgătorul condiţionează plata de prezentarea anumitor documente la
bancă.
Bararea poate fi:
a. generală – nu sunt menţiuni între cele 2 linii paralele şi atunci
banca nu poate plăti decât unei bănci sau unui client al său şi poate circula prin andosare,
b. specială – atunci când se scrie denumirea băncii unde se
efectuează plata.
- cecuri nebarate – şi în cazul acestor cecuri se poate plăti în numerar la ghişeul
băncii, sau în cont fără nici o restricţie.
Exemplu de cec special – cecul certificat – este cecul care poartă în el specificarea
expresă a existenţei provizionului la banca trasă.
Cecul de călătorie – cec cu valoare fixă imprimată pe formularul cecului. El este
emis de bănci şi vândut clienţilor pentru a înlesni obţinerea de lichidităţi în călătorii, pentru a
înlocui cash-ul în deplasările în străinătate. Protecţia acestui tip de cec se asigură prin
semnătură.
Mecanismul plăţii prin cec
Mecanismul plăţii prin cec este diferit în funcţie de tipul de cec şi anume:
cecuri primite de beneficiar direct de la trăgător şi care poartă
numele de cecuri personale;
cecuri trase de bănci asupra altor bănci denumite cecuri bancare;
cecuri de călătorie.
Mecanismul plăţii prin cecuri personale
Mecanismul cecului personal presupune câteva etape şi anume:
titularul unui cont la o bancă aflat în situaţia de a face o plată
completează fila de cec cu suma şi numele beneficiarului;
cecul este transmis direct beneficiarului de către trăgător,
beneficiarul aflat în posesia filei de cec se prezintă la ghişeul băncii spre încasarea acestuia;
banca beneficiarului execută plata prin preluarea filei de cec şi
remiterea acesteia băncii trase care debitează contul trăgătorului şi achită băncii plătitoare
valoarea cecului. În urma acestei operaţiuni, banca beneficiarului face plata către acesta.
Mecanismul plăţii prin cecuri bancare
În acest caz, terţul ordonator are un disponibil la bancă şi îi transmite acestuia
ordinul să tragă un cec asupra băncii beneficiarului(banca trasa).
Banca trăgătoare (numită şi banca ordonatorului) trage un cec beneficiarului şi îl
transmite acestuia, simultan debitează contul ordonatorului cu valoarea cecului emis şi
transmite suma de bani băncii beneficiarului.
Beneficiarul cecului se prezintă la banca trasă şi încasează contravaloarea cecului
emis de banca trăgătoare.
Mecanismul plăţii prin cecuri de călătorie
Beneficiarul unui cec de călătorie achită băncii suma corespunzătoare şi poate cere
plata oricărei bănci din lume care cumpără astfel de cecuri. Băncile care cumpără cecuri de
călătorie le achită imediat şi îşi recuperează banii remiţând cecurile băncii care le-a emis.
Achiziţionarea unui cec de călătorie se poate face în două moduri:
- fie prin cumpărarea unui cec de călătorie prin achitarea cash a sumei înscrise pe el,
- prin constituirea unui cont la banca comercială care vinde cecul, care e utilizat în
vederea acoperirii cecului de călătorie (cecul e utilizat în străinătate, urmând ca sumele
cheltuite să fie decontate din contul respectiv, acesta fiind şi purtător de dobândă).
Cardul
Cardul reprezintă un instrument pe baza căruia deţinătorul are dreptul de a beneficia
de anumite sume, urmând o anumită procedură.
Cardul are forma unei cărţi de vizită, confecţionată din material plastic cu
dimensiuni standardizate. Acesta cuprinde următoarele menţiuni:
- denumirea şi sigla băncii emitente;
- holograma care reflectă autenticitatea;
- numărul cardului;
- numele posesorului autorizat;
- durata de valabilitate;
- semnătura trăgătorului;
- sfera de aplicabilitate.
Ca instrument de plată internaţional, cardul se individualizează prin anumite
avantaje:
- elimină utilizarea numerarului, fapt ce atrage după sine eliminarea riscurilor de
furt sau pierdere;
- implică operaţiile clientului;
- reduce perioada de desfăşurare a decontărilor;
- oferă posibilitatea de a obţine linii de credit de la bănci ş.a.
Promovarea şi globalizarea plăţilor prin carduri se realizează prin anumite organizaţii
cum sunt: Visa International, Europax International, American Express Master Card
International.
Certificatul de depozit
Certificatul de depozit este o variantă a cecului care constă în eliberarea de către o
bancă, pe un formular special, a unui document prin care se dovedeşte depunerea de către
titular a unei sume în bancă, pe o perioadă de timp, cu o anumită dobândă. Certificatul de
depozit poate fi exprimat în valută şi poate fi transferabil prin andosare şi negocieri ca
celelalte titluri de credit.
Conosamentul
Conosamentul este un titlu de credit, comercial, reprezentativ, redactat într-o formă
tip care se utilizează în transportul maritim. El certifică încărcarea mărfii pe vas, obligaţia de
a o transporta în condiţiile stabilite şi de a o preda într-un anumit port unui beneficiar.
Conosamentul atestă posesiunea mărfii şi oferă posibilitatea negocierii ei şi punerea
în gaj sau andosare sau, în final, vânzarea ei. Prin negocierea conosamentului se transmite
direct proprietatea mărfii către un beneficiar, indiferent de preţ.
Warrant-ul este un titlu de credit, comercial, eliberat de un depozit depunătorului
unei mărfi. Se compune dintr-o recipisă care constituie titlu de proprietate asupra mărfii şi
warrant-ul propriu-zis care circulă prin andosare ca un efect de comerţ.
2.4. Eurovalutele
Eurovalutele reprezintă depuneri în valută în conturi la bănci comerciale din afara
ţării emitente. În cadrul eurovalutelor o pondere mare este deţinută de eurodolari (dolarii
SUA) depuşi la bănci comerciale din afara SUA care se utilizează în operaţiuni de credit pe
termen scurt sau mediu pe o piaţă paralelă decât cea oficială.
Operaţiile cu eurovalute se caracterizează printr-o libertate mai mare întrucât nu
intră în totalitate sub incidenţa prevederilor legale din ţara emitentă şi nici sub incidenţa celor
din ţara în care se păstrează eurovalutele.
Întrucât pe europieţe nu există autorităţi de reglementare a ratei dobânzii, iar băncile
nu utilizează dobânzi administrate, ratele dobânzii la eurovalute sunt determinate de
competiţie.
Operaţiile de mobilizare şi de distribuire pe termen scurt şi mediu a resurselor în
eurovalute de pe piaţa eurovalutară se realizează prin intermediul băncilor comerciale din
străinătate denumite eurobănci.
Câteva caracteristici ale eurobăncilor:
- eurobăncile nu sunt obligate să menţină rezerve pentru acoperirea pasivelor
depozitate;
- eurobăncile sunt supuse mai puţin reglementărilor;
- eurobăncile nu sunt obligate să respecte niveluri maxime ale dobânzii impuse de
guvern sau de cartel;
- eurobăncile pot utiliza mai avantajos nivelul mai redus al impozitelor din
anumite zone;
- competiţia mai intensă de pe aceste pieţe obligă eurobăncile să menţină costul
total scăzut;
- riscurile sunt mai mari pe pieţele eurovalutare.
Resursele de formare a depozitelor în eurovalute sunt următoarele:
- împrumuturi de la bănci din ţara de origine a valutei contractate de bănci şi
societăţi comerciale din străinătate;
- depuneri în valută ale persoanelor rezidente la bănci comerciale din străinătate,
datorită deficitului balanţei de plăţi;
- disponibilităţi în valută transferate de băncile comerciale din unele ţări către
filialele din străinătate;
- depunerile economiilor persoanelor în monedă naţională sau valută la bănci
comerciale din străinătate;
- plasamente în valută ale băncilor centrale şi ale organismelor monetare oficiale
la băncile comerciale din străinătate.
Ratele dobânzii la depunere sunt mai mari de cât cele de pe pieţele interne deoarece
trebuie atrase depozitele interne, iar totodată eurobăncile îşi permit plata unor dobânzi mai
ridicate ca urmare a costurilor reglementate reduse, a posibilităţilor de acordare spre
împrumut a unui procent mai mare din fondurile depozitate şi a faptului că nu sunt
restricţionate de limitări ale dobânzii existente pe multe pieţe interne.
CURSUL VALUTAR ŞI ROLUL SĂU ÎN RELAŢIILE FINANCIAR –
VALUTARE INTERNAŢIONALE
Schimburile economice internaţionale, fie că se referă la comerţul internaţional de
mărfuri, la comerţul invizibil sau la investiţiile internaţionale sunt exprimate în valută, fapt ce
presupune cunoaşterea cursului valutar şi a factorilor ce îl influenţează.
Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre moneda unei ţări şi moneda altei
ţări. Altfel spus, cursul valutar este preţul unei valute exprimate în altă valută sau preţul la
care o monedă naţională se schimbă cu altă monedă. Acesta se mai numeşte şi curs de schimb
şi are un caracter sintetic deoarece permite compararea produsului intern brut, a preţurilor, a
salariilor şi a productivităţii muncii. Dacă este exprimat procentual, cursul de schimb capătă
denumirea de rată de schimb.
Cursul pieţei este cursul practicat efectiv pe piaţă la un moment dat. Când variază în
raport cu cererea şi oferta de pe piaţă, cursul pieţei se numeşte cotaţie. Aceasta se exprimă
prin acelaşi raport al cursului valutar, putând fi o cotaţie directă (incertă), când se arată suma
variabilă, în moneda naţională, ce se cere pentru cumpărarea unei unităţi monetare străine,
sau cotaţie indirectă (certă), în cazul invers.
Cotarea directă Cotarea indirectă
1 dolar american = 28.919 lei 1 liră sterlină = 1,9195 dolari
1 liră sterlină = 55.770 lei 1 liră sterlină = 1,4089 Euro
1 Euro = 39.410 lei 1 liră sterlină = 196,902 yeni
Decembrie 2004
În majoritatea statelor lumii, inclusiv în România, se utilizează metoda cotării
directe. Doar în câteva ţări se practică metoda cotării indirecte a monedei naţionale. Cotează
indirect lira sterlină, lira irlandeză, dolarul australian, în virtutea unei tradiţii istorice. În afara
metodei de cotare directă şi indirectă, se mai utilizează metoda cotării încrucişate (crossing
rate).
UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢAFacultatea de Ştiinţe EconomiceB-dul Mamaia 124 RO-8700 Constanţa ROMANIATel. / Fax ++ 40-241-511524
Cursul valutar este util în evaluarea bunurilor şi serviciilor din relaţiile economice
internaţionale. De asemenea, are un rol fundamental în influenţarea mecanismului schimburilor
întrucât, prin modificarea acestuia, pot fi stimulate exporturile, pot fi diminuate importurile, se
poate modifica echilibrul valutar în conformitate cu necesităţile de politică economică apărute la
un moment dat.
Cursul valutar se poate determina pornind de la puterea de cumpărare a unei monede
(Pc1) care se raportează la puterea de cumpărare a altei monede (Pc2). Din acest raport rezultă
numărul unităţilor naţionale (xMn) pentru o unitate de monedă străină Ms.
Cv=Pc1
Pc2
;Cv= xMnyMs
Puterea de cumpărare a unei monede depinde de bunurile şi serviciile oferite şi de
nivelul preţurilor. Paritatea puterii de cumpărare reflectă bunurile şi serviciile ce se pot
achiziţiona cu unităţile monetare din două ţări.
3.1. Tipologia cursului valutar
Tipurile de cursuri valutare sunt variate, dar le putem clasifica după mecanismul
formării lor:
a) După criteriul stabilităţii, cursurile valutare sunt de trei tipuri:
- cursuri valutare fixe, care au funcţionat până în 1971 şi presupuneau o uşoară
abatere a cursului de piaţă faţă de paritatea monetară (±1%);
- cursuri valutare relativ stabile, ce au funcţionat după Acordul Smithsonian din
1971, prin care marja de fluctuare a crescut la ±2,25%;
- cursuri valutare flotante, care sunt practicate de majoritatea statelor lumii, cu
deosebire de ţările cu monede liber utilizabile sau având convertibilitate deplină.
b) După criteriul sferei de formare şi utilizare, cursul valutar se împarte în:
- curs valutar oficial, întâlnit în special în ţările cu valute neconvertibile, dar şi în
unele acorduri bilaterale de comerţ şi plăţi;
- curs valutar interbancar, care se formează în negocierea tranzacţiilor valutare;
- curs valutar bursier, care se formează la bursele valutare acolo unde acestea
funcţionează (Paris, New York, Tokyo, etc.) şi care funcţionează paralel cu tranzacţiile
valutare interbancare pentru o perioadă scurtă de timp (1–2 ore);
- cursul caselor de schimb valutar, care se utilizează în operaţiunile de vânzare –
cumpărare, fiind practicat în tranzacţiile cu sume mici în relaţiile cu persoane fizice;
- cursul valutar al pieţei negre, care se practică în ţările unde convertibilitatea şi
schimbul valutar sunt interzise oficial sau cursul “oficial” nu este realist.
c) După criteriul sensului tranzacţiilor valutare, există cursul valutar de
cumpărare şi cursul valutar de vânzare. În practică cursul valutar de vânzare este mai mare
decât cel de cumpărare, diferenţa numindu-se spread şi reprezentând cheltuielile de
organizare a tranzacţiei şi un anumit comision.
d) După criteriul timpului de finalizare a tranzacţiei, cursul de schimb poate fi:
- curs valutar la vedere (spot), termenul de finalizare a tranzacţiei fiind de 48 de
ore de la momentul negocierii acestuia;
- curs valutar la termen (forward), când termenul de finalizare a tranzacţiei este
în viitor, într-o lună, două… până la 12 luni.
e) După criteriul metodei de cotare a valutei, cursul valutar îmbracă trei forme:
- cursul valutar bazat pe cotarea directă (incertă), care reprezintă cea mai utilizată
metodă prin care monedele străine sunt cotate în moneda naţională;
- cursul valutar bazat pe cotarea indirectă (certă);
- cursul valutar bazat pe cotarea încrucişată.
3.2. Flotarea cursurilor valutare
Flotarea cursurilor valutare reprezintă formarea raportului de schimb al unei valute
pe piaţa valutară în funcţie de cererea şi oferta de valută şi de alţi factori economici, monetari
şi financiari. Flotarea poate fi de mai multe tipuri:
- flotare pură – este situaţia în care cursul valutei se formează în funcţie de cerere
şi ofertă, pe piaţă, fără intervenţia autorităţii monetare;
- flotarea impură – apare în cazul în care raportul de schimb al valutei de pe piaţă
se formează prin intervenţia autorităţii monetare, respectiv a băncii centrale;
- flotare concertată – apare în situaţia în care unele ţări se angajează ca între
monedele lor să menţină anumite aranjamente monetare, mai concret anumite marje de
fluctuare, iar în comparaţie cu alte state cursul se formează liber pe piaţă;
- flotare neconcertată – se produce în cazul în care cursul unei valute în raport cu
altă valută se formează pe piaţa valutară.
Trebuie să ne amintim faptul că flotarea favorizează echilibrarea spontană a balanţei
de plăţi, poate reduce necesarul de rezerve valutare în cazul în care banca centrală nu mai este
nevoită să intervină pe piaţă pentru menţinerea cursului de schimb, descurajează investiţiile
speculative şi ajută în general la ajustarea economiei naţionale în funcţie de influenţele
factorilor economici, monetari şi financiari.
Totuşi, această flotare a cursului valutar are şi unele implicaţii negative asupra
economiei. Unele dintre cele mai grave sunt cele legate de influenţele pe care aceasta le poate
avea asupra raportului dintre export, import şi producţia internă precum şi de amplificarea
riscurilor din comerţul internaţional.
În vederea limitării acestor efecte negative s-au căutat şi se caută permanent soluţii.
Aşa cum am menţionat deja, unii economişti au susţinut revenirea la paritatea aur,
alţii au propus o flotare controlată pe baza unor indicatori macroeconomici care să
coordoneze politica economică cu cea valutară. De asemenea, s-a propus instituirea unor zone
obiectiv, un hibrid de cursuri în care se îmbină loturi ale cursurilor fixe cu cele ale cursurilor
flotante. Aceste zone ţintă pot fi modificate ca urmare a impactului factorilor economici şi
financiari, abaterile de la marjele de variaţie ale cursului fiind corectate prin intermediul
instrumentelor de politică monetară. Susţinătorii soluţiei zonelor obiectiv consideră că
volatilitatea cursului de schimb pe termen scurt se deosebeşte de dereglare, situaţie în care
cursul de schimb se abate de la nivelul de echilibru pe termen lung. Zonele obiectiv se pot
aplica în varianta dură sau moale, în funcţie de mărime, frecvenţă şi grad/ nivel de
intervenţie.
3.3. Factorii care influenţează cursul valutar
Cursul valutar fiind un indicator sintetic, este evident că acesta permite efectuarea
unor analize şi comparaţii între preţuri, productivităţi, condiţii de trai. În aceste condiţii,
există o mulţime de factori care influenţează acest raport de schimb. Aceşti factori pot fi
monetari, financiari, politici şi chiar de ordin psihologic.
a. Unul dintre cei mai importanţi factori care are o influenţă asupra cursului
valutar este raportul dintre cerere şi ofertă de valută. Cererea de valută depinde de
valoarea importurilor, de serviciile internaţionale, de nivelul dobânzilor, de ieşirile de
capitaluri şi volumul creditelor. Oferta de valută este, la rândul ei, este determinată de o serie
de factori printre care putem enumera: exportul de mărfuri, încasările obţinute din serviciile
internaţionale, rambursările de credite, dobânzile practicate şi intrările de capital;
b. Un alt factor extrem de important este reprezentat de influenţa pe care o are
situaţia balanţei de plăţi. În cazul în care o ţară prezintă o balanţă de plăţi deficitară,
economia este clar ca nu este capabilă să producă alte bunuri şi servicii necesare acoperirii
sumelor în moneda naţională existente în străinătate. Acest fapt atrage după sine vânzarea
sumelor pe piaţa valutară şi, implicit, o ofertă mai mare decât cererea, situaţie ce conduce la
deprecierea monedei. Dacă situaţia este inversă şi balanţa de plăţi este excedentară, cererea
de valută este mai mare decât oferta şi moneda se apreciază.
Sigur că, având în vedere existenţa acestei relaţii dintre cursul valutar şi balanţa de
plăţi, ea poate fi utilizată cu succes ca o pârghie de corectare a anumitor situaţii. Astfel,
deprecierea valutei va stimula creşterea exporturilor şi restrângerea importurilor, în timp ce
aprecierea valutei va conduce la descurajarea exporturilor şi la stimularea creşterii
importurilor. În acest fel se poate modifica situaţia în balanţa de plăţi a unei ţări în funcţie de
politica economică pe care ţara respectivă doreşte să o promoveze la un moment dat;
c. Creşterea masei monetare conduce la deprecierea valutei, în timp ce
măsurile de reducere a masei monetare determină aprecierea monedei
d. Dobânda ridicată are, la rândul ei, un rol în nivelul cursului valutar. Creşterea
dobânzii diminuează masa monetară în circulaţie prin reducerea volumului creditului,
generând efecte pozitive asupra cursului de schimb. Scăderea dobânzii, dimpotrivă,
încurajează creşterea solicitărilor de credit şi implicit determină creşterea masei monetare
aflate în circulaţie, fapt ce conduce la deprecierea valutei.
Alţi factori importanţi ce au influenţă asupra cursului valutar sunt reprezentaţi de
creşterea inflaţiei pe plan intern ce determină deprecierea valutei, politica de impozite şi
structura cheltuielilor bugetare care stimulează sau restrâng producţia internă, deficitele şi
excedentele bugetare, productivitatea muncii, aprecierile de încredere sau neîncredere în
monedă, gradul de acoperire a importurilor din exporturi etc.
Toate măsurile de politică economică pe care un stat le ia la un moment dat
favorizează sau îngrădesc schimburile economice internaţionale şi, automat, au o influenţă şi
asupra cursului de schimb. În aceste condiţii, este foarte mult de discutat pe această temă,
însă trebuie să remarcăm faptul că acest curs valutar reprezintă un indicator cheie într-o
economie, care arată gradul de sănătate al acesteia în raport cu alte economii.
3.5. Efectele fluctuaţiei cursului valutar asupra
schimburilor economice
Pentru a înţelege exact care este influenţa cursului de schimb asupra comerţului
internaţional al unei ţări este necesar să definim noţiunile de apreciere şi depreciere a
monedei.
Deprecierea unei monede reflectă scăderea puterii de cumpărare a monedei pe piaţă
în funcţie de cerere şi ofertă. Astfel, aceasta se calculează în funcţie de noul curs valutar
(CV1) şi vechiul curs valutar al monedei faţă de o altă monedă (CV0):
D=CV 1−CV 0
CV 0
Aprecierea sau revalorizarea valutei exprimă creşterea puterii de cumpărare faţă de
alte valute şi se determină pe baza cursurilor de schimb dinainte şi după momentul producerii
variaţiei:
A=CV 0−CV 1
CV 0
Deprecierea monedei stimulează exporturile şi frânează importurile deoarece se
plătesc în monedă depreciată. În această situaţie, deprecierea îi avantajează pe debitori,
deoarece aceştia îşi vor achita datoriile în monedă depreciată şi îi dezavantajează pe creditori.
Aprecierea monedei îngrădeşte exporturile şi stimulează importurile unei ţări. Acest
lucru se datorează faptului că efortul valutar pentru procurarea unor bunuri din import este
mai redus. De asemenea, aprecierea îi dezavantajează pe debitorii care îşi achită datoriile într-
o monedă mai puternică, creditorii fiind avantajaţi întrucât vor primi datoriile într-o monedă
mai puternică.
Uneori deprecierea unei monede nu stimulează în suficientă măsură exporturile şi nu
descurajează importurile, manifestându-se un efect “pervers”. Există situaţii când
dezechilibrele din economie şi consumurile mai mari decât resursele contribuie la formarea
unui “cerc vicios” între depreciere şi dezechilibrul balanţei de plăţi, care se propagă prin
inflaţie. Practic devalorizarea funcţionează ca o “sabie cu două tăişuri” care după ce
corectează momentan dezechilibrul din balanţa de plăţi, situaţia sa inversează şi un nou val de
inflaţie opreşte creşterea exporturilor şi încurajează importurile anulând orice avantaj.
Dacă aprecierea valutei determină o restrângere moderată a exporturilor şi
menţinerea sau creşterea importurilor în limite controlabile, starea de echilibru a balanţei de
plăţi se menţine şi ţara se încadrează în aşa-numitul “cerc virtuos”.
Riscul valutar şi măsurile de contracarare a acestuia
Afacerile internaţionale presupun, datorită sferei lor largi de cuprindere, apariţia
riscului valutar (risc de schimb). De aceea, strategia cea mai bună pentru o firmă sau chiar
pentru un speculator va fi întotdeauna cea care porneşte de la o apreciere corectă asupra
cursului valutar.
Tipurile de riscuri valutare
Riscul valutar reflectă probabilitatea de a înregistra pierderi din contractele
comerciale internaţionale sau din alte raporturi economice datorită modificării cursului de
schimb al valutei în perioada de la încheierea contractului şi până la scadenţă.
Una din problemele importante este aceea de a încerca să se evalueze efectul ratei de
schimb asupra unei afaceri, în aşa fel încât să se determine cea mai bună strategie de apărare
împotriva expunerii la risc.
Se pot identifica trei concepte în ceea ce priveşte expunerea la risc:
1. expunerea de translaţie. Aceasta este determinată de diferenţa între valuta în
care sunt denominate activele şi valuta în care sunt denominate datoriile, obligaţiile;
2. expunerea la tranzacţie. Acest tip de expunere rezultă din fluctuaţiile de curs
valutar ce afectează tranzacţiile ce vor fi decontate în viitor;
3. expunerea economică – aceasta este expunerea valorii unei firme datorată
fluctuaţiilor ratei de schimb. Din punctul de vedere al unei firme, aceasta este cea mai
importantă formă de expunere deoarece afectează chiar valoarea unei firme în termeni de
putere de cumpărare pe termen lung (fluxuri de capital).
Exportatorii sunt supuşi riscului valutar în cazul în care, în momentul încasării
contravalorii mărfurilor valuta de contract se depreciază. La rândul lor, importatorii suportă
efectele riscului valutar dacă valuta de contract se apreciază în perioada efectuării plăţilor.
Poziţia de schimb exprimă diferenţele între devizele primite şi de primit şi devizele
ce urmează a fi predate pentru acoperirea unor obligaţii de plată.
Poziţia de schimb poate fi lungă, dacă devizele primite şi de primit sunt mai mari
decât cele ce urmează a fi predate, sau scurtă în cazul în care devizele primite sunt mai mici
decât devizele ce urmează a fi predate. De asemenea, există şi situaţia de poziţie de schimb
fermă, dacă cele două mărimi sunt egale.
Calitatea poziţiei de schimb a unei firme depinde de trei factori: moneda de
facturare, moneda de finanţare şi termenul de plată.
Riscul valutar are o influenţă negativă asupra schimburilor economice şi, din
acest motiv, s-au căutat mijloacele de protecţie împotriva acestuia. Contracararea riscului
valutar se poate face fin prin aplicarea unor măsuri în cadrul contractului comercial
internaţional, fie prin măsuri extracontractuale.
Măsuri de contracarare a riscului valutar
Atenuarea sau prevenirea riscului valutar este extrem de importantă pentru fiecare
dintre partenerii unui contract comercial internaţional. De aceea soluţiile la care se recurge
pentru acest scop sunt foarte diverse mergând de la alegerea valutei de contract până la
practicarea unor operaţiuni de acoperire pe pieţele derivate.
A. Măsuri contractuale de prevenire a riscului valutar:
1. Clauza valutară constă în faptul că moneda de plată este legată de o altă
monedă, considerată mai stabilă, care devine moneda de referinţă, fiind agreată de ambele
părţi contractante;
2. Clauza aur constă în legarea monedei de plată fie de o monedă cu valoare
paritară exprimată în aur (situaţie care, în fapt, nu mai există) fie de preţul aurului pe piaţa
internaţională;
3. Clauza coşului valutar care, spre deosebire de clauza valutară, reprezintă
legarea monedei de plată nu de o singură valută, ci de mai multe valute (coş valutar). Această
clauză este foarte eficientă deoarece variaţia unui coş valutar este mai moderată, fapt datorat
efectului de compensare existent între evoluţiile diferitelor valute din coş;
4. Clauza Drepturilor Speciale de Tragere presupune raportarea monedei de plată
din contract la DST-uri şi recalcularea sumelor de plată în funcţie de evoluţia acestora;
5. Clauza de revizuire a preţului sau clauza preţului provizoriu care presupune că
preţul ferm se va recalcula în funcţie de evoluţia indicelui preţurilor din ţara importatorului
sau exportatorului sau în funcţie de indicele preţurilor de pe pieţele internaţionale.
B. Masuri extracontractuale de acoperire a riscului valutar
Protecţia împotriva riscului valutar în afara contractului se poate face prin mai multe
tehnici:
- tehnica temporizării plăţilor . Prin această procedură cel care trebuie să
plătească va încerca să găsească momentul cel mai favorabil în care moneda de plată este
depreciată, fie prin efectuarea unor plăţi anticipate, fie prin eşalonarea plăţilor sau amânarea
lor. Dimpotrivă, cel care are de încasat creanţe va încerca, în condiţiile în care valuta se
depreciază, să obţină o accelerare a plăţilor din partea partenerului său;
- tehnica creditelor paralele . Această procedură este utilizată atunci când
creditorul are de încasat o creanţă care este exprimată într-o valută care se depreciază. Aflat
într-o astfel de situaţie, creditorul respectiv se va împrumuta cu o sumă egală şi în aceeaşi
valută pe care o va utiliza imediat. La scadenţă el va încasa suma în valuta depreciată şi va
rambursa împrumutul în aceeaşi valută, pasând astfel riscul de curs;
- tehnica acoperirii la termen . Această procedură presupune ca operatorul care
este expus riscului de pierdere din cauza fluctuaţiei de curs să iniţieze o operaţie de vânzare
sau cumpărare pe piaţa valutară la termen;
- tehnica includerii unor rezerve în preţ . Această metodă este cea mai simplă,
marja suplimentară destinată acoperirii riscului valutar fiind inclusă de la început în preţul de
vânzare.
Acestea sunt cele mai importante tehnici de acoperire a acestor riscuri, dar
bineînţeles că nu sunt singurele. O dezvoltare a acestor tehnici, cu explicare în detaliu a
acestora va exista în capitolul dedicat operaţiunilor şi instrumentelor pe pieţele financiare.
Oricum, o regulă de bază este aceea de păstrare a unei atitudini active din partea celor doi
parteneri pe tot parcursul derulării contractului şi, mai ales, găsirea unor soluţii de
previzionare a cursului de schimb.
Previzionarea cursului de schimb nu este o operaţiune simplă. Aceasta se bazează
atât pe calcularea unor indicatori, cât şi pe analizarea mediului economic, sociologic şi politic
existent într-o ţară. Un indicator important ar putea fi raportul dintre creşterea rezervelor
internaţionale şi oferta de monedă a unei ţări sau raportul dintre rezervele internaţionale şi
importurile efectuate. Dacă rezervele internaţionale acoperă pentru o perioadă prea scurtă de
timp importurile efectuate de o ţară, atunci moneda ţării respective este vulnerabilă.
Este totodată interesant, în scopul efectuării unor previziuni pe termen lung, să se
analizeze fluxurile valutare din balanţa de plăţi, rezervele valutare, rata dobânzii, rata inflaţiei
şi performanţele economice ale unei ţări. Toate aceste elemente pot influenţa cursul într-un
sens sau altul şi nu pot fi ignorate. Pe lângă acestea, un rol esenţial îl are mediul politic,
atitudinea acestuia faţă de recomandările FMI, atitudinea guvernamentală faţă de valoarea
monedei naţionale.
În aceste condiţii, anticiparea cursului este o activitate laborioasă, care presupune o
analiză aprofundată dar şi o anumită abilitate, un anume fler.
Capitolul 4
OPERAŢIUNI SI INSTRUMENTE UTILIZATE PE PIEŢE FINANCIARE
INTERNAŢIONALE
Tranzacţiile comerciale se diferenţiază nu numai după conţinutul acordului de voinţă
dintre părţi (vânzare, licenţiere, exporturi complexe, etc) ci şi după momentul în care are loc
executarea contractului. În majoritatea cazurilor derularea operaţiunii (livrarea şi plata) se
realizează de îndată ce contractul a fost încheiat. În funcţie de termenul la care se realizează
livrarea şi plata, tranzacţiile pot fi:
- tranzacţii la vedere sau spot sau la disponibil, la care livrarea şi plata se fac
imediat sau în câteva zile de la încheierea contractului;
- tranzacţii la termen .
Tranzacţiile la termen sunt cele în care între momentul încheierii tranzacţiei şi
momentul executării obligaţiilor părţilor se scurge un anumit interval de timp (cuprins, de
regulă, între câteva luni şi un an şi jumătate). De exemplu, livrarea şi plata au loc la 3 luni de
la încheierea contractului, dar în condiţiile convenite în momentul încheierii acordului de
voinţă, la preţu1 stabilit de părţi la acea dată.
Tranzacţiile la termen pot fi: cu livrare amânată (engl. forward) sau viitoare (engl.
futures). Totodată, în această categorie pot fi incluse şi tranzacţiile cu opţiuni (engl. options),
în măsura în care acestea trimit în viitor momentul executării contractului.
Tranzacţiile la termen se deosebesc de operaţiunile comerciale clasice prin mai
multe caracteristici :
se realizează pe pieţe specifice, care au un mecanism de funcţionare diferit de
cel al pieţelor la disponibil (spot). Acestea pot exista ca structură distinctă în cadrul unei pieţe
mai cuprinzătoare (de exemplu, piaţa forward, componentă a pieţei valutare sau se pot
organiza şi funcţiona ca pieţe de sine stătătoare (cazul burselor de tip american, cu tranzacţii
futures şi opţiuni).
tranzacţiile la termen nu se confundă cu tranzacţiile pe credit, ultimele
reprezentând tot operaţiuni la disponibil. Intr-adevăr în cazul unei astfel de operaţii, livrarea
se face imediat, dar plata e amânată, vânzătorul acordând cumpărătorului un credit în marfă
(pentru care include în preţ o dobândă). In tranzacţiile la termen atât plata cât şi livrarea sunt
amânate, părţile angajându-se ferm în prezent pentru executarea în viitor în condiţiile din
momentul realizării acordului de voinţă.
tranzacţiile la termen de tip futures şi cu opţiuni au dincolo de aspectul
comercial, o dimensiune financiară care joacă rolul determinant în definirea conţinutului
operaţiunilor. De fapt, contractele futures şi opţiunile sunt instrumente financiare, respectiv
aşa-numitele valori derivate (în raport cu acţiunile şi obligaţiunile care reprezintă valori
mobiliare primare).
Cele mai importante pieţe la termen - tranzacţii futures şi cu opţiuni s-au dezvoltat în
cadrul instituţiilor numite tradiţional burse de mărfuri (engl. commodities exchanges).
4.1. Tranzacţiile la termen forward
Tranzacţiile cu executare la un anumit termen de la încheierea contractului au apărut
cu secole in urmă pe pieţele de mărfuri. Prima piaţă pe care s-au manifestat a fost piaţa
produselor agricole. Fermierii şi comercianţii de produse agricole au constatat că pot
minimiza riscul de variaţie a preţurilor prin vânzări cu executare la termen (cash forward
sale). Intr-o astfel de tranzacţie, părţile, fermierul şi comerciantul negociază direct preţul
mărfii la un moment dat, dar aceasta urmează a fi livrată/ plătită la o anumită data in viitor. In
acest fel, partenerii fixează un preţ, situându-se din acest punct de vedere într-un orizont de
certitudine, indiferent de cum vor evolua ulterior preţurile pieţei.
Tranzacţiile la termen de tip forward pot avea ca obiect mărfuri, valute sau alte
bunuri. Ele se încheie direct între vânzător şi cumpărător, fără a apela în mod obligatoriu la
un mecanism bursier. Un rol important in tranzacţiile comerciale internaţionale revine
operaţiunilor forward care se realizează pe piaţa valutară, aspect ce va fi tratat în capitolul
următor.
Contractul la termen – forward
Un contract forward este un acord intre două părţi, vânzătorul şi cumpărătorul, de a
livra şi respectiv de a plăti la o anumită dată viitoare o marfă sau o valoare (de exemplu,
valută) la un preţ stabilit în momentul contractării.
Contractul este determinat, deci, in elementele sale esenţiale - părţi, obiect, preţ -
precum şi in ceea ce priveşte termenul de livrare/plată, in momentul încheierii tranzacţiei
Rămâne insă incertă valoarea reală a acestuia în momentul derulării, ţinând seama de faptul
că între momentul contractării şi cel al executării, preţul se modifică pe piaţă. Prin urmare,
vânzătorul/cumpărătorul poate înregistra diferenţe favorabile (profit) sau nefavorabile
(pierdere) in urma tranzacţiei, după cum preţul pieţei in momentul executării este mai mic
(mai mare) decât in momentul contractării.
Contractul forward are câteva caracteristici ce îl fac extrem de important în
tranzacţiile internaţionale, şi anume:
Se încheie prin negocieri directe între părţi, ceea ce
înseamnă că nu este un contract tipic bursier. Contractul nu este standardizat, părţile
convenind cantitatea şi calitatea mărfii, preţul, precum şi termenul de livrare/ plată.
Are o valoare fixă, fapt ce înseamnă că, la scadenţă
cumpărătorul va plăti un preţ stabilit încă în momentul contractării. Valoarea stabilită nu se
modifică, chiar dacă preţul curent al pieţei va înregistra variaţii între momentul contractării şi
cel al executării. De aceea, la scadenţă, apare o diferenţă între preţul contractului şi preţul
pieţei, care se transpune într-un profit, respectiv o pierdere pentru părţi.
La scadenţă contractul va fi executat in natură, adică prin
predarea mărfii (sau a valorii) care face obiectul contractului, contra plăţii preţului forward.
În concluzie, aceste operaţiuni sunt tranzacţii cu marfă fizică dar există şi posibilitatea ca, în
raport cu specificul pieţei sau în urma înţelegerii dintre părţi, contractul să fie lichidat prin
plata diferenţei dintre preţul curent spot şi preţul forward din contract.
Executarea obligaţiilor părţilor este garanta prin
contractul de vânzare şi, eventual, prin alte garanţii oferite de părţi. Tranzacţia nu este
garantată printr-un mecanism bursier.
Contractele la termen - forward sunt utilizate pentru mai multe scopuri :
se poate fixa preţul pentru o livrare viitoare: atât cel care
urmează să vândă efectiv la un termen viitor, cât şi cumpărătorul, care are nevoie de marfă
peste un anumit timp, au la dispoziţie contractul forward pentru a stabili cu anticipaţie preţul.
De reţinut este faptul că în tranzacţiile la termen vânzătorul nu trebuie să dispună de marfă in
momentul contractării (ca în cazul tranzacţiilor spot)
prin tranzacţiile forward se poate asigura
desfacerea/aprovizionarea de marfă sau valori cel care încheie o astfel de tranzacţie are în
vedere necesitatea garantării debuşeelor în momentul în care marfa este disponibilă sau a
garantării procurării mărfii pentru utilizare în producţie. În acelaşi timp, debitorul unei plăţi
in valută la o dată viitoare poate procura cu anticipaţie lichidităţile printr-o cumpărare
forward pe piaţa valutară, în timp ce un exportator, care va fi plătit la un termen viitor poate
vinde contra monedă naţională suma în valută printr-o operaţiune forward. În aceste situaţii,
operatorul este supus riscului de preţ (cel care cumpără cu anticipaţie pierde dacă preţul
scade, cel care vinde, daca preţul creşte). Pentru a preveni acest lucru, el poate să ia masuri de
protecţie, prin efectuarea de operaţiuni la termen de tip futures sau cu opţiuni. In practică,
operaţiunile forward sunt folosite în mod deosebit pe piaţa valutară. Pe piaţa comercială (de
mărfuri) acestor operaţiuni le sunt preferate tranzacţiile futures şi cu opţiuni, ele prezentând
numeroase avantaje în ceea ce priveşte mecanismul contractual şi cel de executare.
tranzacţiile forward pot fi realizate în scopul obţinerii unui
profit din diferenţa între preţul spot la executare şi preţul forward contractat. În funcţie de
evoluţia pieţei, vânzătorul sau cumpărătorul pot să dobândească până în momentul executării
o poziţie de câştig sau pierdere virtuală. Atunci când scopul tranzacţiei este obţinerea de
profit, prin asumarea riscului ca piaţa să evolueze în sens contrar aşteptărilor şi să se
înregistreze o pierdere, este vorba de operaţiuni speculative (în sensul că se mizează pe şansă
şi pe puterea de anticipare).
În practică există două mari tipuri de operaţiuni speculative: la creştere (engl. bull,
fr. a la hausse) şi la scădere (engl. bear, fr. a la baisse).
Speculaţia “la creştere” constă în faptul că iniţiatorul ei cumpără marfa sau o
valoare la o anumită dată (t0), iar livrarea/plata se va face ulterior (t1); el speră ca în intervalul
t0-t1 (de la cumpărare şi până la livrare) preţul va creşte. Dacă previziunea lui se realizează, el
va revinde marfa în momentul livrării (t1) la preţul mai mare al zilei, înregistrând astfel un
câştig.
Speculaţia “la scădere” constă în aceea că operatorul vinde marfa/valoarea la o
anumită dată (t0) cu termenul de livrare ulterior (t1); el mizează pe o scădere a preţului în
acest interval. Dacă previziunea se adevereşte, speculantul va câştiga revânzând marfa la
preţul fixat în contractul forward.
Pe pieţele europene, speculatorul care constată la scadenţă că previziunea lui nu a
fost corectă, are posibilitatea de a efectua şi alte tipuri de operaţiuni. De exemplu operaţiunea
de report iniţiată de cumpărătorul a la hausse presupune preluarea mărfii la termenul stabilit
şi punerea ei în gaj pentru obţinerea de credite pentru plată, speculatorul aşteptând în
continuare să crească preţul. Operaţiunea inversă reportului este deportul, ea fiind iniţiată de
vânzătorul a la baisse.
4.2. Tranzacţii la termen futures
Pieţele futures au apărut, se pare, în Japonia secolului al-XVIII-lea, fiind legate de
comerţul cu orez, dar s-au conturat în forma modernă la jumătatea secolului trecut, un
moment de referinţă fiind crearea, în 1848 a Bursei de Comerţ de la Chicago (Chicago Board
of Trade). Mai târziu aceste contracte s-au extins de la mărfuri la valute, instrumente
financiare şi alte active.
Contractul futures constă in angajamentul părţilor de a livra, respectiv prelua, la o
data viitoare , o marfă sau o valoare determinată, la un preţ convenit în momentul contractării
dacă la scadenţă poziţia operatorului rămâne deschisă. Cel care îşi asumă obligaţia de a
prelua marfa (cumpărătorul) deschide o poziţie “lungă” (long), in timp ce vânzătorul futures
are o poziţie “scurtă” (short).
Contractele futures prezintă mai multe caracteristici:
1.într-un contract futures condiţiile contractuale sunt standardizate în ceea ce
priveşte natura activului de bază (o anumită calitate a mărfii) şi cantitatea contractuală,
numită şi unitate de tranzacţii sau lot. Toate contractele futures pe acelaşi activ standardizat
formează un gen de contracte futures. Totodată, fiecare contract futures are un anumit termen
de executare, mai precis o lună în care urmează să aibă loc lichidarea. Lunile de livrare sunt
prestabilite şi cotează la bursă, iar contractele pe un anumit activ cu aceeaşi scadentă
formează o specie a contractului futures pe acel activ.
De aceea, când vorbim de contractul futures avem în vedere mulţimea contractelor
de un anumit gen şi care au o anumită lună de livrare. Aceste contracte sunt reciproc
substituibile pentru ca obiectul lor este un activ omogen din punct de vedere cantitativ, definit
in mod unitar în termeni cantitativi, toate având aceeaşi scadentă; ele sunt contracte
standardizate.
2. preţul contractelor futures se stabileşte în bursă prin
procedura specifică de negociere şi contractare a acestei pieţe organizate. Preţul este
reprezentat de raportul dintre cererea şi oferta pentru fiecare contract standardizat (acelaşi
activ de bază, aceeaşi scadenţă) şi el variază zilnic, în funcţie de condiţiile pieţei. Prin
urmare, valoarea contractului (dată de produsul dintre preţul unitar şi unitatea de tranzacţie)
nu mai este fixă, ca în cazul contractului forward, ci este variabilă. De aici rezultă una din
caracteristicile definitorii ale contractului futures şi anume faptul că acesta este zilnic
actualizat sau “marcat la piaţă” (engl. marked to market), astfel încât pierderile uneia din
părţile contractante sunt transferate ca venituri celeilalte părţi.
3. contractul futures poate fi executat prin livrare efectivă
dar aceasta reprezintă excepţia în tranzacţiile bursiere. In mod normal, cel cu poziţie long îşi
poate lichida poziţia printr-o vânzare, in timp ce deţinătorul unei poziţii short o poate acoperi
printr-o cumpărare. In schimb, operatorii rămaşi cu poziţii deschise până in ultima zi de
tranzacţii vor intra automat în procesul executării contractului prin predarea activului care stă
la baza acestuia.
Prin trăsăturile sale-caracter standardizat, valoare de piaţă şi negociabilitate pe piaţa
secundară, la bursă contractul futures se defineşte ca un titlu financiar (valoare mobiliară),
dar unul derivat, constituit pe un activ de bază, care poate fi o marfă, o valută, un instrument
financiar etc.
4.4. Tranzacţii cu opţiuni
Opţiunea poate fi definită ca un acord prin care una din părţi, vânzătorul opţiunii
(option writer/seller), vinde celeilalte părţi, cumpărătorul opţiunii (option buyer/holder),
dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra un activ de la el sau de a-i vinde lui un activ, în
anumite condiţii (preţ, termen de valabilitate).
Din punct de vedere al momentului la care poate fi exercitată opţiunea, se utilizează
două tipuri de opţiuni: opţiunea de tip european şi cea de tip american.
Opţiunea de tip european poate fi exercitată doar la o anumită dată, specificată în
contract, în timp ce opţiunea de tip american se poate exercita oricând până în momentul în
care expiră contractul. Aceste denumiri nu sunt legate de locul de derulare a contractelor cu
opţiuni, ambele tipuri de opţiuni fiind disponibile atât în Europa, cât şi în America. Evident,
opţiunile de tip american sunt mai scumpe decât cele de tip european.
Opţiunea de cumpărare (call) este un contract care dă dreptul cumpărătorului ca
într-o anumită perioadă de timp să cumpere de la vânzătorul opţiunii un activ la un curs
stabilit prin contract. Pe de altă parte, vânzătorul opţiunii call îşi asumă obligaţia de a vinde
cumpărătorului activul la cursul stabilit, dacă opţiunea este exercitată într-un anumit interval
de timp.
Opţiunea de vânzare (put) este un contract care dă dreptul cumpărătorului opţiunii
ca într-o anumită perioadă să vândă un activ vânzătorului opţiunii, la un curs stabilit prin
contract. Pe de altă parte, vânzătorul unui put îşi asumă obligaţia de a cumpăra valuta de la
cumpărătorul opţiunii la preţul stabilit, dacă opţiunea este exercitată într-un anumit interval
de timp.
Toate opţiunile de acelaşi tip – call sau put – care au acelaşi activ de bază (aceeaşi
valută) formează o clasă de opţiuni.
Caracteristicile opţiunii
a). Mărimea opţiunii – fiecare opţiune are un activ standardizat din punct de vedere
al valorii sau volumului.
b). Durata de viaţă – standardizarea se referă şi la durata opţiunii, respectiv
perioada de timp în care opţiunea poate fi exercitată; data finală pentru exercitarea opţiunii se
numeşte data expirării (expiration date), data exerciţiului sau scadenţa opţiunii.
c). Preţul de exercitare (exercise price) – este cursul la care cumpărătorul unei
opţiuni de cumpărare sau de vânzare poate dobândi sau ceda activul în cauză, în cadrul
duratei opţiunii; el este determinat în momentul încheierii contractului (de aici denumirea de
striking price).
d). Preţul opţiunii – în schimbul dreptului care i se oferă prin opţiune, cumpărătorul
plăteşte vânzătorului o primă (premium), care reprezintă preţul opţiunii, achitat în momentul
încheierii contractului. Preţul opţiunii este variabil şi se stabileşte la bursă, în funcţie de
raportul dintre cererea şi oferta de opţiuni. Preţul opţiunii are două componente: valoarea
intrinsecă şi valoarea timp.
Valoarea intrinsecă (intrinsic value) este diferenţa dintre preţul de exercitare
al opţiunii şi cursul curent din momentul exercitării.
Mărimea valorii intrinseci (Vi) se calculează pe baza preţului de exercitare (PE) şi a
cursului curent (C), conform următoarelor formule:
- pentru opţiunile call: Vi = C - PE;
- pentru opţiunile put: Vi = PE – C.
Când valoarea intrinsecă este pozitivă, se spune că opţiunea este „în bani” (in-the-
money); când valoarea intrinsecă este negativă se spune că opţiunea este „fără bani” (aut-of-
money); când valoarea intrinsecă este egală cu zero, opţiunea este „la bani” (at-the-money).
O opţiune put are o valoare intrinsecă – opţiunea este „în bani” – când preţul de
exercitare este mai mare decât cursul curent. În acelaşi caz opţiunea call este „fără bani”:
Valoarea intrinsecă a opţiunilor
Opţiune call Opţiune put
În bani C>PE C<PE
La bani C=PE C=PE
Fără bani C<PE C>PE
Valoarea timp (time value) este valoarea suplimentară, peste cea
intrinsecă, pe care opţiunea o poate dobândi pe piaţă ca urmare a cererii/ofertei de
opţiuni; ea este egală cu diferenţa pozitivă dintre preţul opţiunii şi valoarea sa intrinsecă.
De exemplu, în condiţiile în care cursul GBP în raportul cu USD este de 1,1200
USD/GBP, o opţiune call pe GBP cu preţul de exercitare de 1,1200 USD/GBP se poate
vinde la 1,1500 USD/GBP. Opţiunea nu are valoare intrinsecă, deoarece preţul de
exercitare este egal cu cursul GBP. În schimb ea are o valoare timp de 0,05 USD/GBP,
deoarece pe piaţă se manifestă o cerere relativ ridicată pentru opţiunea respectivă.
Valoarea timp arată cât este dispus să plătească cumpărătorul opţiunii în speranţa că, pe
durata de viaţă, opţiunea va cunoaşte la un moment dat, anterior expirării, o creştere de
preţ. Mărimea valorii timp (V t) se exprimă prin formula : V t = p – Vi, unde p este preţul
opţiunii.
Valoarea timp este cu atât mai mare cu cât scadenţa este mai îndepărtată şi descreşte
în timp (deoarece spaţiul estimărilor operatorilor cu privire la preţul opţiunii se reduce
treptat). În cazul exercitării opţiunii la expirare, valoarea timp se identifică cu valoarea
intrinsecă; o opţiune neexercitată la scadenţă are o valoare timp nulă.
Nivelul primei este influenţat de o trei variabile:
- preţul de exerciţiu, mai corect spus relaţia dintre preţul de exerciţiu şi cursul curent.
De exemplu, în cazul unei opţiuni call, cu cât preţul de exerciţiu este mai mic decât cursul curent
(adică opţiunea este deja „în bani”) cu atât nivelul primei va fi mai mare;
- timpul rămas până la expirarea opţiunii;
- volatilitatea valutei: cu cât volatilitatea este mai ridicată, cu atât prima este mai
ridicată.
Opţiuni negociabile la bursă şi opţiuni OTC
Opţiunile asupra cursului de schimb presupun următoarele variante:
- opţiunile nestandardizate, negociate pe piaţa interbancară, care sunt opţiuni
schimbate ocazional, la înţelegere între două bănci sau între o bancă şi o întreprindere.
Tranzacţiile se fac fără intervenţia camerei de compensaţie. Nu există o piaţă secundară care
să permită operatorilor să-şi revizuiască rapid, cu costuri reduse şi fără inconveniente,
strategia iniţială, în funcţie de noile informaţii primite.
- opţiuni standardizate, negociate în cadrul pieţelor organizate. Camera de
compensaţie este garanta bunei executări. Piaţa secundară permite operatorilor să-ţi inverseze
poziţia înainte de scadenţă.
Comparaţie între opţiuni negociate la bursă şi opţiuni OTC.
Negociate la
bursă
OTC
Condiţiile
tranzacţieiStandardizate
Stabilite în funcţie de
împrejurări
Scadenţa StandardizatăDeterminată în funcţie de
dorinţa clientului
Metoda de
tranzacţionareSpecifică bursei
De la bancă la client sau
de la bancă la bancă
Piaţa secundară Continuă Fără piaţă secundară
Comisioanele Negociabile
Negociabile, dar incluse
de regulă în nivelul
primei
ParticipanţiiMembrii bursei
şi clienţii
Bănci, societăţi comercia-
le, instituţii financiare
Fiecare opţiune call sau put poate fi cumpărată sau vândută, ceea ce dă naştere la
patru operaţiuni simple, care corespund diferitelor poziţii pe care le poate avea investitorul în
funcţie de anticipaţia lui:
- cumpărarea unei opţiuni de cumpărare (operatorul are o poziţie long pe call);
- cumpărarea unei opţiuni de vânzare (operatorul are o poziţie long pe put);
- vânzarea unei opţiuni de cumpărare (operatorul are o poziţie short pe call);
- vânzarea unei opţiuni de vânzare (operatorul are o poziţie short pe put).
Executarea contractului în cazul fiecărei operaţiuni depinde de evoluţia cursului
valutei până la scadenţă.
Fig. 3. Rezultatul contractului de opţiune
Op
era A
nticiparea
privind
cursul
Graficul tranzacţieiC
onsecinţe
Cu
mp
ărar
e C
AL
L
C
reşterea
cursului
C
âştig
nelimitat
R
isc limitatV
ânza
re C
AL
L
S
căderea
cursului
C
âştig limitat
R
isc nelimitat
Cu
mp
ărar
e P
UT S
căderea
cursului
C
âştig
important
(nu
nelimitat)
R
isc limitat
Vân
zare
PU
T C
reşterea
cursului
C
âştig limitat
R
isc important
(nu
nelimitat)
În cazul cumpărătorului de call, câştigul va fi cu atât mai mare cu cât preţul activului
creşte mai mult peste preţul de exercitare; profitul se obţine când câştigul este mai mare decât
prima.
Cumpărătorul de call câştigă dacă preţul activului de bază creşte, dar, la o scădere a
preţului, pierderea sa este limitată la mărimea primei. In mod simetric, vânzătorul de call nu
punct mort
pierdere
primăpreţ de exerciţiu
profit
Cursul valutei
punct mort
pierdere
primă
preţ de exerciţiu
profit
Cursul valutei
punct mort
pierdere
primă
preţ de exerciţiu
profit
Cursul valutei
punct mort
pierdere
primă
preţ de exerciţiu
profit
Cursul valutei
poate câştiga mai mult decât prima (când preţul scade), în schimb, pierderea sa este nelimitată
(când preţul creşte).
În cazul cumpărătorului de put, câştigul va fi cu atât mai mare, cu cât preţul activului
scade mai mult sub preţul de exercitare; profitul se obţine atunci când câştigul este mai mare
decât prima.
Pierderea cumpărătorului de put, atunci când piaţa creşte, este limitată la mărimea
primei, în timp ce câştigul său, când piaţa scade, este teoretic, nelimitat. Simetric, pentru
vânzătorul de put câştigul este limitat la mărimea primei, iar pierderea este, teoretic, nelimitată.
Capitolul 5
PIAŢA VALUTARĂ ŞI PIEŢELE DERIVATE DE DEVIZE
Piaţa valutară (engl. foreign exchange market) este formată dintr-un sistem de relaţii
care iau naştere între bănci, precum şi între acestea şi clienţii lor, prin intermediul cărora se
efectuează vânzările şi cumpărările de valute în vederea efectuării plăţilor internaţionale sau
pentru realizarea operaţiunilor cu scop financiar.
Rolul pieţei valutare este acela de a mijloci accesul agenţilor economici la valuta
necesară desfăşurării schimburilor economice internaţionale.
Pe piaţa valutară negocierile sunt supuse cererii şi ofertei, condiţiile de schimb fiind
stabilite prin lege. Ca atare, piaţa valutară respectă legislaţia financiară şi monetară a statului
pe teritoriul căruia funcţionează, fiind supusă controlului băncii centrale sau al autorităţii
financiare.
Pieţele valutare au mărimi diferite, unele dintre ele având caracter internaţional,
deservind astfel interese generale, nelocalizate din punct de vedere geografic. Cele mai
importante pieţe valutare sunt cele care funcţionează la Londra, New York, Tokyo, Frankfurt,
Paris şi Zürich.
5.1. Participanţii la piaţa valutară
Băncile comerciale intervin pe piaţa valutară, atât în calitate de vânzători, cât şi de
cumpărători de valută, pentru contul propriu sau pentru contul clienţilor. Băncile comerciale
intermediază operaţiunile de transformare a valutelor şi realizează operaţiunile de arbitraj.
Curtierii sunt intermediarii care centralizează ordinele de cumpărare şi vânzare şi
asigură executarea lor conform cerinţelor clienţilor. De asemenea, ei asigură informaţii
asupra cursurilor de schimb.
Băncile centrale intervin pe piaţa valutară în vederea menţinerii cursului la anumite
niveluri prestabilite, în funcţie de anumite cerinţe de politică economică, în scopul protejării
monedei naţionale şi pentru satisfacerea unor ordine ale clienţilor. Un rol important al Băncii
centrale este acela de a reglementa, organiza şi supraveghea funcţionarea pieţei valutare.
Societăţile comerciale care realizează importuri şi exporturi sunt, de asemenea,
participante la piaţa valutară. Acestea adresează ordine de cumpărare şi vânzare de valută
prin intermediarii de pe piaţă (curtierii) sau prin bănci.
În literatura de specialitate sunt descrise două feluri de pieţe valutare, pieţele
caracteristice care sunt pieţele principale, reprezentative, pe care se comercializează valutele
convertibile şi pieţele secundare, necaracteristice, pe care se tranzacţionează valutele
neconvertibile.
De asemenea, literatura de specialitate face diferenţierea între pieţele valutare
naţionale şi piaţa valutară internaţională. Suportul existenţei, funcţionării şi dezvoltării pieţei
valutare internaţionale îl constituie pieţele valutare naţionale. Piaţa valutară naţională
cuprinde ansamblul relaţiilor care se formează între persoane fizice şi juridice privind
cumpărarea şi vânzarea de valute, instituţiile specializate în aceste operaţiuni, precum şi
nomele şi reglementările ce facilitează efectuarea acestor tranzacţii.
Ca structuri naţionale, pieţele valutare sunt supuse legislaţiei din ţările lor,
autorităţile monetare exercitând politica valutară subordonată intereselor economice şi
financiare ale ţărilor respective.
Piaţa valutară internaţională concentrează, în mod sintetic, oferta şi cererea de valută
la nivel internaţional. Piaţa valutară internaţională cuprinde totalitatea pieţelor valutare
naţionale pe care sunt permise astfel de tranzacţii, în interdependenţa lor.
Factorii care determină dezvoltarea pieţei valutare şi, ulterior, a pieţei valutare
internaţionale sunt, în principal:
1. factorii economici cum sunt:
- dezvoltarea relaţiilor de comerţ exterior cu necesitatea convertirii valutare din
export în alte valute pentru efectuarea plăţii importurilor;
- dezvoltarea comerţului invizibil, a turismului, transporturilor internaţionale,
asigurărilor internaţionale;
- mişcările de capital;
- repatrierea banilor investiţi, care presupune convertirea lor în moneda naţională
sau în altă valută.
2. factorii tehnici, care au permis ca efectuarea plăţilor prin transferuri bancare să se
realizeze numai prin virarea scriptică a banilor dintr-un cont în altul, precum şi generalizarea
legăturilor prin telefon, telex, Swift, e-mail etc., fapt ce a condus la realizarea în timp real a
operaţiunilor cu toate centrele financiare de pe glob;
3. mutaţiile de natură monetară şi financiară care au determinat lărgirea pieţei
valutare;
4. apariţia pieţei eurovalutelor etc.
5.3. Operaţiunile de pe piaţa valutară
Pe pieţele valutare se efectuează operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen,
operaţiuni de arbitraj şi speculative şi de acoperire la termen.
Operaţiunile la vedere (spot) sunt operaţiunile care constau în vânzarea unei valute şi
cumpărarea unei alte valute în sumă echivalentă, cu cedarea imediată sau în cel mult 48 de
ore a valutei. Cursul la care se realizează operaţiile cu valută este expresia raportului dintre
ordinele de cumpărare şi cele de vânzare de valută emise de participanţii la piaţă. În aceste
condiţii, cursul se formează prin confruntarea cererii cu oferta de pe piaţă, dar este influenţat
şi de reacţiile existente pe alte pieţe valutare.
Cursul la vedere este curs spot şi constituie baza de formare a cursurilor pentru
tranzacţiile la care ziua de decontare este diferită de cea a operaţiunilor spot.
Mecanismul formării cursului valutar pe piaţă cunoaşte trei stadii, care contribuie la
uniformizarea acestuia:
- prima uniformizare se realizează la nivelul fiecărei bănci, prin cererea şi oferta
existentă la ghişeele acestuia;
- a doua uniformizare se realizează la nivelul pieţei naţionale, prin compensarea
interbancară;
- a treia uniformizare se produce la nivel internaţional, prin compensarea între
pieţe.
Pe piaţa valutară se stabilesc cursuri pentru operaţiunile de cumpărare şi cursuri
pentru operaţiunile de vânzare. Diferenţa între cursul de vânzare şi cursul de cumpărare al
unei valute pe piaţa la vedere se numeşte spread.
Spread = curs de vânzare – curs de cumpărare.
Ca raport procentual:
Spread=cursde vanzare
−cursdecumparare
cursdevanzare
x 100
Operaţiunile la termen (piaţa la termen, forward) sunt acelea în care momentul
încheierii tranzacţiei este separat în timp de momentul efectuării ei, cursul fiind însă unul
determinat.
În mod normal, cursul la termen ar trebui să fie mai mare decât cursul la vedere,
deoarece la cursul la vedere se adaugă dobânda la valută pe o anumită perioadă (până la
termenul stabilit). Diferenţa dintre cursul la termen şi cursul la vedere plus dobânda la o valută
se numeşte “AGIO”. În situaţia în care cursul la termen este mai slab decât cursul la vedere
plus dobânda se consideră că valuta cotează “DISAGIO VALUTAR” la termen.
Diferenţialul valutar reflectă deosebirile dintre cursurile la termen şi cursurile la
vedere.
Operaţiunile la termen sunt de două feluri: operaţiuni simple (normale) sau outright
şi operaţiuni complexe (exemplu: operaţiuni de swap).
Operaţiunile simple presupun vânzarea sau cumpărarea la termen a unei valute
contra altei valute. Cursurile la care se efectuează aceste operaţiuni se numesc cursuri
forward.
Fwd=Dd∗K∗N Z
360∗100
Fwd = forward-ul;
Dd = diferenţa de dobândă între cele două valute pe perioada de calcul a forward-
ului;
D = cursul spot;
NZ = numărul de zile al perioadei de calcul a forward-ului.
La calcularea mai rapidă a forward-ului pentru perioadele fixe de 1 – 2 – 3 – 6 – 12
luni, formula devine:
Fwd=Dd∗K∗N
12∗100
unde: N = 1, 2, 3, 6 sau 12 luni.
Aceste forward-uri vor fi influenţate şi de alţi factori pe care-i vor lua în calcul de pe
pieţele valutare, baza lor de calcul fiind însă diferenţa de dobândă dintre cele două valute.
La cotarea directă, când cursul forward este mai mare decât cursul spot, se spune că
valuta face primă (premium) şi moneda discount; când cursul forward este mai mic decât cel
spot, valuta face discount şi moneda face primă.
Prin urmare, cursul forward este un preţ calculat pe baza celui spot, însă nu
reprezintă o estimare a cursului spot în viitor. Acesta este determinat de cererea şi oferta de
valută în perioada următoare.
Operaţiunea de swap valutar constă în cumpărarea unei valute la o scadenţă dată şi la
un curs determinat, concomitent cu vânzarea aceleiaşi valute la un termen dat şi un curs
determinat. Swap-ul valutar poate avea ca motivaţie adaptarea portofoliului la necesităţile
financiare într-o perioadă determinată, atunci când o bancă deţine poziţii long sau short pe
diferite valute. Cursul convenit se numeşte curs de swap şi se stabileşte de către părţi în jurul
cursului spot din momentul încheierii tranzacţiei de swap, astfel încât el să reflecte diferenţa
de dobândă (banca A cedează USD pentru o lună, valuta americană având o anumită dobândă
şi primeşte Euro pentru o lună, valută care poartă o altă dobândă).
Acoperirea riscului prin operaţiuni forward. Riscul valutar afectează în egală măsură
atât pe exportator – creditorul obligaţiei de plată, cât şi pe importator. În cazul exportatorului,
care urmează să fie plătit în viitor, riscul constă în posibilitatea ca moneda de plată să
înregistreze o depreciere. În mod simetric, importatorul care urmează să plătească sume în
valută va fi avantajat dacă cursul la termen va fi mai mic decât cursul la vedere şi
înregistrează pierderi dacă moneda de plată cotează mai bine la termen decât la vedere (se
apreciază).
Pentru protecţia împotriva riscului valutar, exportatorii şi importatorii pot apela la
operaţiuni forward pe piaţa valutară. În practică se cunosc două metode în acest sens:
acoperirea normală şi hedgingul valutar.
În primul caz, cel care urmează să încaseze o creanţă în valută la un anumit termen,
vinde forward suma în valută, reprezentând valoarea creanţei respective. În acest fel, el îşi
fixează în momentul tranzacţiei forward cursul pentru operaţiunea de schimb a valutei contra
monedă, în momentul când valuta va fi disponibilă.
În cazul hedging-ului valutar exportatorul care estimează că valuta în care se
exprimă cerinţele de export din contractul comercial îşi va modifica puterea de cumpărare (în
sensul deprecierii), încheie o tranzacţie cu o bancă comercială prin care cumpără la termen o
sumă într-o altă valută decât cea în care se exprimă contractul comercial, dar egală cu
valoarea acestuia. Prin operaţiunea de hedging, exportatorul are certitudinea că suma în
valută pe care o va încasa de la importator după primirea şi recepţionarea mărfurilor este
egală cu suma necesară achitării obligaţiei valutare la termen. Operaţiunea de hedging îi
protejează pe exportatori împotriva efectelor negative ale cursului de schimb, dacă nu au
prevăzut în contract alte metode de contracarare a riscului. În mod evident, operaţiunea este
valabilă şi pentru importatori, care vor acţiona după acelaşi mecanism, dar în sens invers,
protejându-se de efectele aprecierii monedei în care trebuie să plătească.
Operaţiunile de arbitraj valutar
Arbitrajul valutar reprezintă o operaţie care constă în vânzarea şi cumpărarea de
valută, uneori simultan pe pieţele valutare în vederea protejării împotriva fluctuaţiei
cursurilor valutare, precum şi pentru obţinerea unor câştiguri. Arbitrajul se poate face şi la
termen, pe două sau mai multe pieţe, profitând de diferenţa de curs valutar sau de dobândă pe
aceste pieţe.
Arbitrajul valutar poate fi efectuat de către unităţi bancare, burse de valori şi case de
schimb (în cazul persoanelor fizice). Este evident că ponderea cea mai însemnată o constituie
băncile care, în acest fel, au un rol regulator în desfăşurarea activităţii financiare.
Operaţiunile de arbitraj valutar pot fi privite sub diverse aspecte şi, deci, structurate
pe diferite criterii.
O încercare de clasificare a operaţiunilor de arbitraj valutar s-ar putea obţine ţinând
cont de următoarele aspecte:
Din punct de vedere al oportunităţii există:
1) arbitraj valutar speculativ. Acesta reprezintă operaţiunea de vânzare şi cumpărare
de valută sau de plasare a unei valute pe piaţă cu scopul exclusiv de a obţine profit.
Acest profit poate fi obţinut din:
- diferenţe de curs – fie diferenţa dintre cursurile aceleiaşi valute pe aceeaşi piaţă,
la momente diferite, fie diferenţa de curs dintre două valute pe două pieţe diferite, în acelaşi
timp sau la date diferite;
- diferenţa de dobândă, care poate să fie diferenţa de dobândă la un moment dat
pentru aceeaşi valută pe pieţe diferite, fie diferenţa de dobândă între valute diferite.
2) arbitraj valutar impus. În activitatea bancară apar momente în care gestiunea
disponibilului valutar al unei bănci necesită luarea unor măsuri de echilibrare a poziţiilor
valutare. De regulă, echilibrarea se realizează prin vânzarea unor fonduri de la băncile care
prezintă un excedent în valuta respectivă.
Din punct de vedere al termenului, se deosebesc:
1. arbitraj valutar la vedere, denumit şi spot;
2. arbitraj valutar la termen, denumit şi forward.
Din punct de vedere al zonei de acţiune, există:
1. arbitraj valutar pe piaţa valutară internă. În această situaţie tranzacţiile se
desfăşoară între rezidenţi şi nerezidenţi din ţară. Acest tip de arbitraj este mai redus ca volum,
deoarece pe aceeaşi piaţă variaţiile cursului valutar sunt mai mici decât cele dintre două pieţe
diferite. De asemenea, dobânzile variază foarte puţin între bănci şi destul de lent.
2. arbitraj valutar pe piaţa valutară externă. Acesta are cea mai mare frecvenţă şi
diversitate.
Arbitrajul valutar combinat cu arbitrajul dobânzilor presupune să se compare
diferenţele de curs valutar cu diferenţele de dobândă la un plasament egal de capital pe cele
două pieţe. Operaţiunea de arbitraj valutar devine avantajoasă în măsura în care diferenţa de
curs de la valută este mai mare decât diferenţa de dobândă.
Operaţiunile speculative
Speculaţia valutară reprezintă intervenţia unui operator pe piaţa valutară în vederea
realizării unui câştig din diferenţele de curs ale valutelor.
Speculaţia activă la vedere se practică în cazul în care valuta “X” se află în
depreciere. Operatorul împrumută o sumă în valuta “X” la o anumită scadenţă. Suma
împrumutată în valuta “X” o foloseşte pentru cumpărarea unei sume echivalente în valuta
“Y”, care este mai stabilă. La termenul de rambursare a împrumutului în valuta “X”
operatorul vinde suma în valuta “Y” pentru care obţine o sumă mai mare în valuta “X”,
rambursează împrumutul şi rămâne cu o diferenţă.
Speculaţia activă la termen se realizează pentru a beneficia de diferenţele dintre
cursul la termen şi cursul la vedere. Dacă se estimează faptul că la un anumit termen cursul
valutar “X” faţă de valuta “Y” va fi mai bun decât cursul la vedere, operatorul cumpără o
sumă în valuta “X” la termen în schimbul unei sume în valuta “Y”. La termen, operatorul
vinde suma în valuta “X” pentru care obţine o sumă mai mare în valuta “Y”.
Speculaţia pasivă la vedere sau la termen se practică pe pieţele valutare în vederea
prevenirii şi gestionării efectelor negative ale riscului valutar. Dacă un importator are de
achitat o sumă în valuta “X” peste trei luni şi se estimează o apreciere, acesta cumpără la
termen suma în valuta “X” pentru care plăteşte o sumă în valuta “Y” la un curs mai avantajos.
PIAŢA MONETARĂ
Politica economică, politica monetară
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor autorităţilor publice în scopul
orientării activităţii economice într-un sens dorit de către o naţiune. Spre exemplu, statul
decide când trebuie majorat deficitul bugetar în vederea creşterii gradului de ocupare, statul
fixează diverse norme de creştere a preţurilor şi veniturilor pentru a limita inflaţia etc.
Instrumentele de intervenţie utilizate în atingerea obiectivelor politicii economice
sunt:
- controlul direct (preţuri, salarii);
- politicile financiare (bugetară, fiscală, monetară etc.)
În cadrul acestor instrumente, cel mai des este utilizată politica monetară.
Piaţa monetară este o piaţă a circulaţiei capitalurilor pe termen scurt sub formă
bănească.
Piaţa monetară cuprinde ansamblul relaţiilor care se formează în domeniul
atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt, până la un an. La baza dezvoltării acestor
relaţii stau anumite reglementări emise de băncile centrale, bănci care urmăresc extrem
de atent desfăşurarea operaţiunilor pe aceste pieţe. În aceste condiţii, politica monetară
poate fi definită ca ansamblul măsurilor luate prin Banca Centrală sau autorităţile
monetare pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării economiei sau pentru
a asigura stabilitatea preţurilor şi a cursurilor de schimb. Ca atare, piaţa monetară
constituie o componentă a politicii monetare şi financiare dintr-o ţară. Pe pieţele
monetare, instituţiile specializate (băncile, brokerii) atrag, sub forma depunerilor,
fondurilor disponibile pe termen scurt şi, în paralel, acordă credite pe termen scurt, de
regulă, până la un an. De asemenea, tot în cadrul acestei pieţe sunt efectuate operaţiuni
cu active financiare cu scadenţe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur,
certificate de depozit şi alte efecte) şi sunt incluse şi operaţiunile de scontare şi
rescontare a titlurilor de credit.
Politica monetară fiind un instrument al politicii economice este evident că există o
concordanţă deplină între obiectivele de politică economică generală şi obiectivele politicii
monetare. În mod evident, se vor urmări stabilitatea preţurilor, scăderea inflaţiei, echilibrul
balanţei de plăţi şi, în final, creşterea economică.
Obiectivele politicii monetare
Obiectivul fundamental al politicii monetare îl reprezintă asigurarea stabilităţii
preţurilor. Pe lângă acest obiectiv fundamental se mai întâlnesc şi alte obiective intermediare
ale politicii monetare, dintre care putem menţiona:
- obiectivele cantitative (agregatele monetare);
- rata dobânzii;
- cursul de schimb.
Principalele tipuri de agregate care constituie obiective ale politicii monetare sunt:
- agregate ale masei monetare;
- agregate ale monedei băncii centrale sau bazei monetare;
- agregate ale finanţării sau îndatorării.
Acţiunea prin cantitatea de monedă este o acţiune asupra structurii patrimoniului
financiar, în scopul de a reduce indirect cererea de bunuri şi servicii şi mişcările inflaţioniste.
Rata dobânzii reprezintă un indicator extrem de important care are o influenţă
directă asupra venitului, economisirii şi investiţiei. Din acest punct de vedere, este evident că
rata dobânzii constituie un obiectiv al politicii economice şi implicit al politicii monetare.
În ceea ce priveşte cursul de schimb al monedei naţionale, autoritatea centrală
menţine un ochi atent asupra acestuia. În cazul cursului de schimb sunt definite ca obiective
flotarea pură, menţinerea parităţii în cadrul sistemului cursurilor de schimb, fixarea unor
obiective în termenii cursului de schimb real etc.
7.3. Banca Centrală şi funcţiile sale
În termeni generali, Banca Centrală acţionează ca o instituţie din partea statului,
pentru a stabili şi coordona politica monetară şi de credit a economiei, având un rol deosebit
în menţinerea stabilităţii. În consecinţă, funcţiile Băncii Centrale sunt determinate de relaţia
dintre Banca Centrală şi Guvernul respectiv şi de relaţia dintre sistemul bancar şi agenţii
economici.
Banca Centrală operează, de regulă, independent de autoritatea fiscală (Guvern).
Acest lucru se petrece datorită necesităţii de limitare a tentaţiei de a realiza emisiuni monetare
fără acoperire. Această independenţă nu este, însă, perfectă. Există situaţii, cum ar fi cazul
Angliei, când între Banca Angliei şi Ministerul de Finanţe există o relaţie de parteneriat. La
fel şi cazul Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. Totuşi, acest principiu de
autonomie a Băncii Centrale în raport cu alte instituţii a fost enunţat chiar de Tratatul de la
Maastricht, făcându-se referire în mod explicit la autonomia Băncii Centrale Europene.
Banca Centrală are, în general, următoarele funcţii, uneori o parte dintre acestea
fiind împărţite cu alte organisme guvernamentale:
- stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de credit;
- emisiunea de monedă;
- monitorizarea cursurilor de schimb;
- administrarea rezervelor internaţionale;
- supravegherea instituţiilor financiar – bancare;
- acţionează ca bancă a celorlalte bănci (bancă a băncilor);
- împrumutător de ultimă instanţă;
- acţionează ca agent al statului care ţine în evidenţele sale Trezoreria statului;
- asigurarea de fonduri pentru stat;
- asigurarea legăturii cu organizaţii financiar – bancare internaţionale;
- analist al condiţiilor economice şi monetare.
Banca Centrală nu exercită funcţiile unei bănci comerciale şi deci, nu concurează
celelalte bănci ale sistemului.
Supravegherea sistemului bancar
Banca Centrală decide care entităţi pot opera ca bănci şi stabileşte regulile de
emitere a autorizaţiilor de funcţionare a băncilor. Ea monitorizează activitatea băncilor
comerciale, pe de o parte, cerându-le periodic rapoarte financiare şi statistice, iar, pe de altă
parte, prin efectuarea de controale la sediul acestora. Băncile care au probleme financiare
intră sub supravegherea specială a Băncii Centrale.
Politica monetară şi de credit
Cele trei obiective intermediare specifice ale politicii monetare avute în vedere de
către Banca Centrală sunt: masa monetară, rata dobânzii şi cursul de schimb. Banca Centrală
urmăreşte îndeaproape evoluţia masei monetare, având în vedere corelaţia existentă intre
mişcarea preţurilor şi dinamica masei monetare. De asemenea, Banca Centrală este interesată
de stabilitatea cursului de schimb, ca obiectiv extern al politicii monetare.
Este evident că manevrarea acestor variabile monetare are incidenţe clare asupra
politicii generala a Guvernului, ceea ce repune în prim plan problema independenţei Băncii
Centrale.
Emisiunea de monedă
Banca Centrală deţine monopolul emisiunii monetare. În principiu, moneda se emite
în concordanţă cu creşterea economică. Emisiunea de monedă peste necesităţile economice
reale poate duce la inflaţie. Banca Centrală se ocupă şi de preluarea bancnotelor uzate, în
vederea distingerii lor.
Bancă a băncilor
Un alt rol al Băncii Centrale este acela de bancă a băncilor, acţionând ca un bancher
al altor bănci. Ea solicită celorlalte bănci să-şi păstreze o parte a depozitelor, sub formă de
rezerve obligatorii, în cadrul său. Aceste depozite sunt nepurtătoare de dobândă (sau cu
dobândă mică). Acesta este un aspect al procesului general de control monetar. Ridicând sau
coborând nivelul cerut al rezervelor, Banca Centrală poate mări sau micşora capacitatea
băncilor de a acorda credite. De asemenea, Banca Centrală poate deschide conturi băncilor
comerciale utilizate în decontarea datoriilor interbancare.
Bancă a statului
Banca Centrală acţionează ca trezorier al statului, ţinând în evidenţele sale contul
curent al Trezoreriei statului. Totuşi, Banca Centrală nu este creditorul Guvernului, deşi îl ajută
să identifice surse de împrumut din cadrul economiei şi din exterior.
Asigurarea de fonduri pentru Guvern
În situaţia în care Guvernul împrumută bani din economie, Banca Centrală
acţionează ca agent şi consultant al acestuia. Guvernul împrumută de pe piaţa naţională,
oferind spre vânzare titluri de valoare ca obligaţiunile şi bonurile de tezaur.
Banca Centrală se poate implica direct, ca agent al statului sau prin intermediul altor
bănci în procesul de emisiune a obligaţiunilor sau a altor înscrisuri. De asemenea, ea are un
rol important în stabilirea titlului de valoare ce trebuie vândut, a dobânzii ce trebuie plătită, a
condiţiilor de creditare şi a momentului de ofertare a titlului pe piaţă.
Suma de bani datorată de Guvern se numeşte datorie publică. Banca Centrală
gestionează datoria publică, rambursând valoarea obligaţiunilor şi a celorlalte titluri de
valoare, când acestea ajung la scadenţă, uneori chiar înlocuindu-le cu noi emisiuni mobiliare.
Reducerea generală a nivelului datoriei publice se realizează de către Banca Centrală, prin
cumpărarea de titluri de valoare guvernamentale de la deţinătorii acestora (dar din sumele
acordate de Guvern).
Administrarea rezervelor internaţionale
Banca Centrală deţine rezervele internaţionale ale ţării formate din aur, monede
convertibile şi alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional. Aceste rezerve sunt
utilizate atunci când Banca Centrală intervine pe piaţa de schimb pentru a controla evoluţia
cursului monedei naţionale. Rezervele sunt utilizate, aşa cum am precizat deja, şi în scopul
asigurării convertibilităţii monedei naţionale.
Împrumutător de ultimă instanţă
Banca Centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale pentru a sprijini acele bănci
care, temporar, nu au suficiente fonduri lichide pentru a plăti sumele cerute de deponenţi.
Aceasta este însă o asistenţă temporară. Pe termen lung, băncile cu probleme fie îşi rezolvă
problemele legate de lichiditate, fie îşi încetează activitatea.
Menţinerea legăturilor cu organizaţii financiar – bancare
internaţionale
Banca Centrală gestionează şi tine evidenţa operaţiunilor financiare ale ţării cu
organisme internaţionale, cum sunt Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială. De
asemenea, participă în numele statului la tratative şi negocieri externe în probleme financiare,
monetare şi de plăţi.
7.4. Instrumentele politicii monetare
Instrumentele pieţei monetare privite din punctul de vedere al balanţei de plăţi, sunt
titluri financiare creatoare de datorie cu scadenţă de până la un an. Aceste instrumente
conferă deţinătorilor dreptul necondiţionat de a primi la scadenţă o sumă dinainte stabilită.
Instrumentele pieţei monetare sunt emise şi comercializate pe pieţe organizate la o valoare
mai mică decât valoarea de răscumpărare la scadenţă, diferenţa reprezentând taxa scontului.
Veniturile deţinătorilor de asemenea instrumente provin mai curând din valoarea scontată
decât din dobânda pe care o încasează.
Instrumentele negociabile pe termen scurt, care furnizează investitorilor venituri din
dobânzi şi nu din scontare, sunt considerate instrumente ale pieţei monetare.
Instrumentele pieţei monetare includ bonuri de tezaur, efecte comerciale şi scrisori
de garanţie bancară, certificate de depozit pe termen scurt negociabile şi bilete pe termen
scurt.
Instrumentele de politică monetară cele mai utilizate sunt:
a) Instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare.
Acestea sunt măsuri care îi vizează pe consumatorii de credite, precum şi pe destinatarii finali
de monedă. În această categorie intră contingentarea creditelor bancare sau finanţărilor,
limitarea (restricţionarea) depozitelor remunerate, controlul valutar (împrumuturi externe
autorizate, piaţa valutară dublă, piaţa devize – titluri, reglementarea poziţiei externe a
băncilor), rezervele obligatorii asupra depozitelor nerezidenţilor şi nivelul ratelor,
intervenţiile pe piaţa valutară, precum şi fixarea administrativă a unor rate ale dobânzilor la
credite sau la depozite (rate creditoare sau debitoare).
b) Instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă. Aceste instrumente nu îi
vizează direct pe agenţii economici nefinanciari – populaţia, întreprinderile. În această
categorie intră instrumentele care permit controlul costului sau al cantităţii de monedă
centrală. Principalele instrumente de acţiune asupra monedei centrale sunt: operaţiunile pe
piaţă şi oferte de monede cu rate variabile pe piaţa monetară şi financiară, rescontare
(plafonare, rata scontului); avansurile acordate statului şi băncilor pe titluri financiare
(plafonare, rată), operaţiuni de swap (devize contra monedă naţională), rezervele obligatorii
asupra depozitelor şi creditelor.
Instrumentele intervenţiei sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de
monedă limitând, pentru intermediari monetari, accesul la lichiditatea Băncii Centrale.
În orice ţară, băncile centrale acţionează asupra băncilor comerciale pe trei căi
principale:
1. mecanismul scontului;
2. operaţiunile pe piaţa monetară (open market);
3. rezervele obligatorii.
1. Scontul a reprezentat primul instrument utilizat în politica monetară. Dobânda
pentru operaţiunile de scont, denumită taxa oficială a scontului, era stabilită discreţionar de
autoritatea monetară dintr-o ţară, iar volumul creditului acordat prin intermediul acestui
mecanism era mai puţin administrat. Taxa oficială a scontului reprezintă cea mai mică
dobândă activă practicată pe piaţa creditului şi dădea o indicaţie cu privire la orientarea
politicii monetare.
Mecanismul scontului funcţionează astfel: dacă o ţară are o balanţă deficitară, Banca
Centrală ridică nivelul taxei scontului peste nivelul existent pe alte pieţe financiare. În această
situaţie, deţinătorii de valute (din ţara debitoare) nu şi le retrag şi, în acelaşi timp, datorită
nivelului ridicat al taxei scontului faţă de alte pieţe, sunt atrase noi disponibilităţi valutare.
Dacă ţara în cauză are o balanţă excedentară, se înţelege că ea reduce taxa scontului,
determinând, în acest fel, retragerea de pe piaţa naţională a disponibilităţilor valutare,
concomitent cu oprirea intrării din afară a noi disponibilităţi.
De fapt, ridicarea taxei scontului înseamnă scumpirea creditului şi, în consecinţă,
conduce la reducerea cererii de lichidităţi adresată băncilor centrale şi la diminuarea cererii
de monedă.
Fenomenul invers, adică ieftinirea taxei scontului majorează cererea de lichidităţi.
2. Operaţiunile pe piaţa monetară (“open market”) au fost favorizate de creşterea
rapidă a datoriei publice în principalele ţări industrializate, titlurile de stat devenind un
instrument cu lichiditate ridicată şi cu risc minim.
Caracteristica esenţială a operaţiunilor de „open market” este că acestea se realizează
la o rată a dobânzii stabilită de piaţă, unde Banca Centrală intervine cu ordinele sale ca
oricare alt operator. Efectele obţinute sunt următoarele: când Banca Centrală cumpără titluri
de stat, creşte lichiditatea în sistem, ceea ce conduce la diminuarea dobânzii pe piaţă şi la
creşterea randamentului obligaţiunilor. Reducerea dobânzilor şi creşterea lichidităţii au drept
efect deprecierea monedei ţării în cauză. Când Banca Centrală vinde titluri de stat, efectele
sunt inverse.
Deci, prin vânzările de titluri pe piaţă, Banca Centrală absoarbe excesul de
lichiditate, iar prin cumpărări de titluri, aceasta poate să completeze lichiditatea. Altfel spus,
prin aceste operaţiuni Banca Centrală acţionează direct asupra capitalului, influenţând
disponibilităţile lichide de pe piaţa monetară, creditul şi dobânda.
3. Rezervele obligatorii acţionează direct asupra lichidităţii băncilor şi costului
finanţării lor şi indirect asupra comportamentului lor în actul creditării, precum şi asupra
agregatelor monetare.
Rezervele obligatorii reprezintă obligaţia de a deţine monedă naţională sub formă de
depozite la Banca Centrală calculate, de regulă, pe baza unui volum al activelor exigibile.
Mecanismul rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale la Banca Centrală are un
dublu scop: prudenţial şi monetar.
Rolul prudenţial constă în faptul că prin aceste rezerve obligatorii populaţia este
asigurată că băncile dispun oricând de o suficientă lichiditate pentru a face faţă ordinelor
depunătorilor.
Rolul monetar se referă la limitarea capacităţii băncilor comerciale de a multiplica
depozitele clienţilor, deci de a “crea monedă” în afara băncii centrale. Este cunoscut că rata
rezervelor obligatorii este invers proporţională cu multiplicatorul depozitelor.
De regulă, rezervele obligatorii se stabilesc procentual asupra resurselor atrase de
băncile comerciale. În plus, rezervele obligatorii fie nu sunt purtătoare de dobândă, fie
dobânda aplicată asupra lor este mult mai mică decât cea practicată pe piaţă, reprezentând o
formă indirectă de impozit.
PIAŢA CREDITULUI INTERNAŢIONAL
Totalitatea tranzacţiilor financiare ce se desfăşoară pe piaţa mondială între instituţiile
financiare internaţionale sau naţionale, pe de o parte, şi solicitanţii de fonduri, pe de altă
parte, împreună cu reglementările naţionale şi internaţionale care definesc cadrul juridic al
circulaţiei fondurilor băneşti reprezintă piaţa creditului internaţional.
Mobilizarea de fonduri pe piaţa internaţională de credit concentrează fonduri
internaţionale, fonduri proprii, credite ale unor instituţii financiare internaţionale şi subvenţii
de stat.
Creditul internaţional îmbracă o diversitate de structuri, atât în ceea ce îi priveşte pe
debitori, cât şi pe creditori, dar şi în ceea ce priveşte produsele oferite, tipurile de credit puse
la dispoziţie.
Principalii participanţi la piaţa creditului sunt instituţiile financiar bancare. Acestea
sunt de nivel diferit, acţionând atât pe piaţa naţională - banca centrală, băncile comerciale,
băncile de investiţii, instituţiile de asigurare, cât şi pe plan internaţional – Banca Europeană
de Investiţii, Banca Internaţională de Dezvoltare, Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Fondul Monetar Internaţional.
Clasificarea creditelor
1. În funcţie de persoana juridică care acordă creditul, acesta poate fi:
credit comercial – poate fi acordat pentru import sau pentru export. Exemplu:
creditul furnizor este un credit în marfă, evaluat în bani, acordat de întreprinderea
importatorului şi este utilizat ca instrument de promovare a exporturilor;
credit financiar – credit acordat de un organism financiar sau o bancă (pe plan
intern).
2. În funcţie de participanţii la operaţiunea de creditare:
credite guvernamentale – participanţii sunt state sau organe ale statului;
credite bancare – acordate de către bănci;
credite acordate de instituţii financiare internaţionale;
credite acordate de sindicatele bancare – se acorda in eurovalute si se numesc
euroobligaţiuni sau eurocredite. Sindicatul bancar este o uniune de bănci, fără personalitate
juridica care acorda credite cu valoare foarte mare.
3. Din punct de vedere al duratei de acordare a creditului:
credite pe termen scurt (3 – 5 ani);
credite pe termen mediu (5 – 8 ani);
credite pe termen lung (mai mare de 8 ani).
4. Din punct de vedere al costului:
credite cu dobândă fixă – credite acordate pe baza unor linii de credit, credite
acordate sub formă de avans, credite pentru descoperire de cont în valută;
credite cu dobândă variabilă.
Elementele acordării şi rambursării creditelor
1. Plafonul creditului – suma sau valoarea acceptată de finanţator pentru un anumit
client. Ea depinde de o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite de client sau solicitantul
creditului, iar criteriul de maximizare a creditului respectiv este bonitatea solicitantului.
2. Durata de acordare a creditului – depinde de: scopul creditării, de poziţia firmei
beneficiare pe piaţă. Cuprinde perioada din momentul acordării creditului sau al primei tranşe
şi până în momentul rambursării integrale.
Durata de acordare cuprinde 3 perioade distincte:
- perioada de utilizare sau de tragere – perioada în care beneficiarul are dreptul să
tragă suma corespunzătoare creditului primit;
- perioada de graţie – perioada în care beneficiarul creditului utilizează suma
acordată;
- perioada de rambursare – perioada în care beneficiarul rambursează băncii suma
acordată şi dobânda aferentă.
3. Costul creditului – este alcătuit din mai multe elemente:
- dobânda – suma plătită pentru împrumutarea unei sume de bani, exprimata, de
obicei, în procente. Dobânda depinde de: mărimea taxei scontului, raportul dintre cerere si
oferta de pe piaţa financiară, bonitatea beneficiarului respectiv, durata de acordare a
creditului;
Costul creditului include :
- comisioanele bancare;
- primele de asigurare a creditului;
- alte speze bancare.
4. Rambursarea creditului
Perioada medie de rambursare = perioada de graţie + (intervalul între prima şi ultima
rambursare/2) + (intervalul între doua rambursări succesive/2).
Creditul poate fi rambursat în:
- rate egale;
- rate crescânde sau
- rate descrescânde.
Tipuri de credit utilizate pentru finanţarea
activităţii de export
Finanţarea pe termen scurt se realizează,în principal, prin două modalităţi :
- credite de prefinanţare;
- credite de export.
Creditele de prefinanţare
Reprezintă o finanţare curentă a activităţii de producţie pentru export şi se
materializează sub următoarele forme:
1. Creditul de cont direct – exportatorul convine cu banca sa să îi acorde un
credit în anumite condiţii de termene si dobândă. Creditul este pus la dispoziţie în contul
curent al furnizorului. La astfel de credite se apelează în cazul unei lipse de lichiditate
prelungită.
2. Avansul în cont curent – o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor
mari fluctuaţii periodice ale soldului contului lor.
3. Creditul în contul curent sau credite de descoperire – aranjamentul prin care
cumpărătorul obţine mărfurile de la furnizor cu plata printr-un credit pe termen scurt in limita
unui plafon stabilit, dobânda calculându-se numai asupra sumelor efectiv utilizate.
4. Creditele de prefinanţare specializate – se particularizează prin aceea că
acordarea lor este legată de fabricarea şi pregătirea pentru export a unui produs strict
determinat. Astfel de credite se acordă pentru produsele de valori mari, cu ciclu lung de
fabricaţie.
Creditele de export
1. Avansul pe documente de mărfuri – în unele ţări, băncile acordă exportatorilor
credite pe baza unor documente care atestă existenţa mărfurilor pregătite pentru export.
O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe baza de warrant. În cazul
acestuia, firma exportatoare, pe baza gajului de mărfuri, dă băncii un înscris care reprezintă
un titlu de proprietate asupra mărfurilor si este negociabil. Ca atare, băncile comerciale pot
sconta titluri la Banca Centrală.
2. Avansul in valuta – este, în egală măsură, o tehnică de finanţare pe termen
scurt şi o metodă de protecţie împotriva riscului valutar. El reprezintă acordarea de către o
bancă a unui împrumut în valută, firmei exportatoare, în baza creanţei acesteia faţă de clientul
său din străinătate, creanţă nevalorificată în monedă naţională.
3. Avansul bancar prin cesiunea de creanţe – în unele ţări, băncile acordă
facilităţi, sub formă de avans, exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia
în livrări de mărfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creanţelor deţinute asupra
importatorilor străini.
4. Scontarea – reprezintă o formă tradiţională de mobilizare a creditelor prin
cedarea drepturilor de creanţă încorporate în cambie sau bilet la ordin. Cel ce deţine o
anumită cambie, cu o scadenţă pentru un interval de timp (6 luni), poate obţine imediat
lichidităţi prin vânzarea cambiei către o bancă. Suma care se reţine reprezintă taxa de scont +
comision.
Cumpărătorul cambiei, banca care realizează scontarea, nu preia riscul de neplată de
la vânzător.
Ultimul posesor al titlului negociat rămâne solidar la plata cambiei respective; în caz
de regres, banca se va îndrepta spre ultimul posesor daca nu este achitată la termen.
Posesorul cambiei transformă titlul într-o sumă lichidă.
Există posibilitatea pentru băncile comerciale ca şi ele să se refinanţeze de la Banca
Centrală prin rescontarea cambiei.
5. Creditul de acceptare – asemănător cu tehnica creditelor de scont şi poate fi
acordat în favoarea exportului sau a importului.
6. Forfetarea exportului pe credit – constă în transmiterea creanţelor provenite
din operaţiile de comerţ exterior efectuate pe credit unei instituţii financiare specializate, care
le plăteşte imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la scadenţă, de la debitorul
importator.
Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontului şi constă într-o rată fixă de
dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare stabilit diferenţiat, în funcţie de
bonitatea debitorului, de măsura în care cambia sau creanţa, în general, este sau nu avalizată,
de riscul estimat al operaţiunii.
7. Factoringul internaţional – este o operaţie desfăşurată pe baza contractului
încheiat între factor şi aderent prin care primul, în schimbul unui comision preia, în
proprietatea sa, creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia (ce poartă semnătura
cumpărătorului), facturi ce reprezintă dovada efectuării tranzacţiei, care are ca obiect bunuri
sau servicii livrate pe credit.
În cadrul mecanismului acestei operaţii intervin următoarele părţi:
societatea de factoring din ţara exportatorului, care se numeşte factor de export;
exportatorul, care are rol de aderent;
societatea de factoring din ţara importatorului;
importatorul.
Credite pe termen mediu si lung
Creditul furnizor
Acesta este un credit bancar acordat exportatorului, atunci când acesta consimte
partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate.
Practic, operaţiunea presupune două relaţii de creditare: un credit de marfă acordat
de exportator importatorului, prin acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen şi un credit
în bani acordat de banca exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export.
Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung, încadrându-se în general
în perioada de 5-7 ani şi 10-15 ani.
Mecanismul creditului furnizor
1) Încheierea contractului de vânzare – cumpărare între exportator şi importator.
În acest contract se stipulează: plata la un anumit termen de la livrare într-un procent
de 80-90% de la livrarea mărfurilor şi un procent de 10-20% care se va plăti în numerar;
2) Operaţia de finanţare propriu-zisă.
Importatorul se va adresa băncii sale pentru a primi un credit pe termen scurt care va
servi la plata avansului în valoarea stabilită în contract (10-20%).
Banca care acordă acest credit pe termen scurt are posibilitatea de a se refinanţa pe
piaţa monetară şi pe piaţa de capital naţională.
3) Importatorul plăteşte avansul exportatorului.
4) Încheierea unei convenţii de creditare între exportator şi importator, având ca
obiect o valoare de 80-90% din valoarea totală a mărfurilor.
5) Exportatorul se adresează unei bănci şi încheie un contract de creditare care are ca
obiect acest credit furnizor acordat pentru refinanţarea exportului.
6) Se încheie o convenţie de asigurare a creditului solicitată de către banca
exportatorului. Poliţa de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată băncii şi
serveşte drept garanţie acesteia pentru creditul acordat pe toată durata valabilităţii sale.
Costul asigurării, sub forma primei de asigurare, este plătit de exportator, dar este
întotdeauna suportat de către importator, fie direct prin evidenţierea ei separată în contract,
fie indirect, prin includerea în preţul mărfii respective.
7) Banca acordă creditul furnizor exportatorului. În anumite situaţii, banca
exportatorului se adresează unei instituţii specializate pentru a se refinanţa şi aceste instituţii
de refinanţare sunt finanţate de la Buget şi pot mobiliza fonduri pentru exporturi pe piaţa
monetară, financiară şi de capital.
8) Exportatorul livrează marfa pe credit, conform contractului încheiat,
importatorului. (Dobânda plătită băncii de importator este mai mică decât dobânda solicitată
de importator.)
Cofinanţarea
Aceasta este o tehnică de finanţare relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru
finanţarea de proiecte economice de anvergură şi de necesitatea asigurării de garanţii
suplimentare creditorilor.
Ea reprezintă o formă de sprijin financiar, prin participarea Băncii Mondiale alături
de alte organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea
de împrumuturi ţărilor membre.
Iniţial, operaţiile de cofinanţare cuprindeau două împrumuturi separate care se
derulau în paralel, unul din partea Băncii Mondiale şi celălalt de la Banca Comercială.
Ulterior, proiectele de cofinanţare au început să implice mai profund Banca Mondială prin
participarea directă la împrumuturile Băncii Comerciale, fie printr-o contribuţie financiară,
fie garantând o parte din împrumut.
În cazul cofinanţării, întâlnim două categorii de credit:
1) o finanţare mixtă, atunci când fondurile sunt asigurate de părţile implicate
pentru ansamblul proiectului economic;
2) o finanţare paralelă, atunci când Banca Mondială şi ceilalţi creditori
finanţează diferite bunuri sau servicii sau diferite părţi ale proiectului.
Avantajul cofinanţării este faptul că, prin componenta publică (credite ale BIRD sau
ale unor organisme publice pe termen foarte lung – peste 20 de ani şi cu o dobândă redusă) se
asigură exportatorilor obţinerea unor finanţări la un cost inferior celui al pieţei.
Ele sunt, de obicei, utilizate pentru favorizarea exporturilor dintre ţările în curs de
dezvoltare, spre cele dezvoltate.
Creditul consorţial
Creditul consorţial este un împrumut acordat de un grup de bănci constituit într-o
grupare fără personalitate juridică, pe o perioadă determinată, condusă de una dintre bănci şi
denumită sindicat bancar pentru un anumit beneficiar.
În momentul acordării unui astfel de credit se fixează o serie de elemente, unele
făcând obiectul negocierilor între părţi, altele sunt relativ standardizate şi se referă la
elemente legate de partea juridică şi administrativă a montajului respectiv.
Dintre elementele care se negociază sunt suma şi moneda de susţinere. Acestea
sunt influenţate de nevoile beneficiarului. Un rol deosebit în stabilirea lor îl au estimările
făcute de lead manager asupra posibilităţilor pieţei. Se ţine cont de calitatea semnăturilor
beneficiarului – bonitatea lui – frecvenţa acestuia pe piaţă.
O sumă tipică este de 200 – 100 mil. $.
Eurocreditul este exprimat într-un singur deviz; dacă se acordă în tranşe, însă sunt
acceptate mai multe devize.
Un alt element negociabil este scadenţa eurocreditului şi depinde de calitatea
semnăturilor, de bonitatea şi de lichiditatea pieţei.
Rata dobânzii este constituită dintr-o dobândă de bază, flotantă, şi o marjă fixă
numite spread. Dobânda flotantă este, de obicei, dobânda pieţei pe termen scurt (LIBOR,
PIBOR).
Alegerea ratei dobânzii depinde de obiectivele beneficiarului şi de opţiunea
sindicatului bancar. Există eurocredite cu o tranşă principală la o rată a dobânzii preferenţială,
iar restul creditului acordat la LIBOR.
Marja este fixă sau fracţionată pe diferite termene. De obicei, în cazul marjei
fracţionate, aceasta fiind mai ridicată în ultimii ani, valoarea nu poate fi foarte mare, deoarece
împrumutul poate fi rambursat mai devreme şi banca trebuie să caute alt client.
Amplitudinea marjei depinde de 5 factori:
1. calitatea semnăturilor;
2. durata creditului;
3. lichiditatea generală a pieţei;
4. impactul operaţiei de împrumut asupra capitalizării băncilor;
5. voinţa băncilor de a creşte sau a reduce volumul activităţii lor internaţionale.
Modalitatea de calcul a ratei dobânzii este prevăzută în detaliu în convenţia de
împrumut. Mandatarul băncilor este cel care determină rata dobânzii pe întreaga perioadă a
creditului. În ziua scadenţei, mandatarul face o medie a dobânzii pe termen scurt la băncile de
referinţă şi notifică prin telex pe beneficiar precum şi celelalte bănci din sindicatul bancar. Se
calculează rata dobânzii după rata LIBOR anunţată la Reuters.
În cazul imposibilităţii stabilirii ratei dobânzii, părţile ajung la o rată de înlocuire.
Dacă nici acum nu ajung la o soluţie comună, împrumuturile se anulează.
Consideraţii de tragere a eurocreditului
Beneficiarul şi mandatarul sindicatului negociază perioada de tragere în funcţie de
nevoile beneficiarului. Durează câteva luni, chiar şi 24 de luni, de la semnarea convenţiei de
credit. La expirarea acestui termen, orice drept de tragere devine caduc. Băncile îşi reduc
participarea.
Condiţiile de rambursare
După perioada de graţie în care beneficiarul nu are nici o obligaţie financiară faţă de
sindicat, urmează o perioadă de rambursare efectivă. În cazul unei rambursări anticipate,
beneficiarul nu plăteşte prima sau penalităţi, dar trebuie să trimită un aviz prealabil
mandatarului sindicatului bancar şi va face plata numai la sfârşitul unei perioade de dobândă.
Comisioanele
Beneficiarul unui credit trebuie sa achite 2, 3 sau 4 comisioane băncilor din
sindicatul bancar:
- comisionul de conducere (de direcţie) – suma forfetară achitată o singură dată
băncii lead manager şi se plăteşte în momentul semnării convenţiei de credit;
- comisionul de angajament – se plăteşte pe toată perioada cât durează tragerea, se
plăteşte în momentul plăţii dobânzii şi este un procent din partea netrasă a împrumutului.
Remunerează o stare de incertitudine că întreaga sumă va fi trasă. Acest comision îl incită pe
beneficiar să utilizeze cât mai repede creditul şi să nu utilizeze facilitatea ca pe o simplă linie
de credit;
- comisionul de utilizare – a început să se utilizeze la sfârşitul anilor `80 şi se
plăteşte pe partea trasă a facilităţii începând cu momentul în care tragerea depăşeşte un
anumit prag.
Piaţa eurocreditelor este piaţa unde se efectuează o transformare bancară
internaţională.
Operaţia de acordare a unui eurocredit face o transformare a scadenţei şi o
transformare a ratei dobânzii şi acoperă astfel riscurile de lichiditate şi riscul de rată. Astfel,
va fi acordat un credit pe termen lung (transformarea scadenţei) cu o dobândă pe termen scurt
(transformarea dobânzii). Are loc de fapt o juxtapunere de credite.
Beneficiarul eurocreditului nu va fi în contact cu toate băncile care alcătuiesc
sindicatul bancar, ci va negocia acordarea eurocreditului cu banca care şi-a asumat rolul de
lead manager sau chef de file (se va ocupa de montarea întregului aranjament până în
momentul semnării convenţiei de credit; odată semnată aceasta, beneficiarul va fi în contact
exclusiv cu mandatarul băncilor – o bancă agent cu rol de intermediar).
Etapele de montare ale unui eurocredit
Punerea la punct a unei facilităţi in eurodolari, sub forma unui împrumut consorţial,
se derulează în 4 etape:
o negocierea iniţială;
o formarea grupului de direcţie;
o formarea consorţiului;
o angajarea fondurilor.
Negocierea iniţială
Apelul la piaţă din partea beneficiarilor se realizează rareori în mod spontan.
Aceasta situaţie se întâlneşte numai în circumstanţe particulare. Este cazul, de exemplu, al
unei întreprinderi foarte mari, care are proiecte noi de expansiune sau care trebuie să facă faţă
unei tentative de preluare nedorită.
Negocierile iniţiale se încheie cu obţinerea unui mandat de către o bancă, aceasta
urmând să joace rolul de chef de file (sau aranjator) sau de către un grup de bănci, deja
constituit într-un grup de direcţie (sau co- aranjatori).
Obţinerea de către o bancă sau de către un grup de bănci a mandatului depinde de
mai multe elemente:
1. fidelitatea pe care acesta a manifestat-o faţă de cel ce a solicitat creditul;
2. capacitatea pe care a avut-o de a prezenta o propunere având caracteristicile cele
mai apropiate de cele dorite de către cel care doreşte să ia banii cu împrumut. De fapt, dacă
multe elemente sunt negociabile (rata dobânzii, durata maximă, comisionul etc.), anumite
elemente sunt cruciale pentru beneficiar;
3. capacitatea de inovare. În condiţiile în care piaţa este matură, prezentând condiţii
relativ standard, capacitatea de inovare are un rol ridicat în satisfacerea exigenţelor
beneficiarilor. Aceştia acordă mandatele grupurilor cu adevărat inovatoare.
Formarea grupului de direcţie
Grupul de direcţie se constituie în timpul negocierii. Mandatul poate fi acordat fie
unei bănci, fie unui grup de bănci, fără ca acesta sa fie de la început stabilizat. Odată anunţată
punerea la punct a facilitaţii, anumite bănci pot să se alăture grupului de direcţie, unele
făcând din aceasta o condiţie a participării lor la consorţiu.
În ceea ce priveşte formarea acestui grup de direcţie, există câteva practici:
- accesul la grupul de direcţie este relativ limitat la un număr redus de bănci.
Numai băncile bine implantate pe piaţă şi foarte solide, pot ajunge la acest statut într-un
sindicat bancar. Acest lucru se explică, în parte, prin responsabilităţile care îi revin grupului
de direcţie; în principal, este vorba de îndeplinirea funcţiei de garanţie. În caz de eşec al
acţiunii de sindicalizare, grupul trebuie să îşi asume ansamblul împrumutului.
- adesea, într-un sindicat de direcţie sunt reprezentate bănci de naţionalităţi
diferite. Această diversitate geografică constituie un element apreciat de către beneficiari şi,
de multe ori, facilitează sindicalizarea. Compoziţia grupului de direcţie reflectă obiectivele
acestei sindicalizări.
- se constată adesea că, dacă este posibil, grupul de direcţie include cel puţin o
instituţie bancară de aceeaşi naţionalitate ce aceea a beneficiarului.
Sindicalizarea propriu – zisă
Odată mandatul obţinut, căutarea partenerilor se face în cadrul sindicalizării propriu
– zise. Responsabilitatea acestei operaţiuni este delegată de către grupul de direcţie al unei
singure bănci, care va fi cea care va îndeplini rolul de agent.
Responsabilul de formarea consorţiului lansează o serie de telexuri, care sunt
invitaţii de participare la eurocredit. Conţinutul telexurilor este uniform, relativ standard,
rezumând termenii şi condiţiile propuse beneficiarului. Telexurile precizează, de asemenea,
cum sunt repartizate comisioanele, în funcţie de locul în consorţiu şi de valoarea participării.
Arta responsabilului cu formarea consorţiului constă în selecţionarea, dintre toate
băncile existente în comunitatea financiară internaţională a acelora cărora le va trimite
telexuri. Acest lucru presupune o cunoaştere profundă a pieţei, a dobânzilor percepute, a
eventualilor parteneri.
La câteva zile după trimiterea telexurilor, responsabilul cu formarea sindicatului are
răspunsurile de la băncile invitate. În funcţie de reacţiile la această primă serie de telexuri, el
este în măsură să ştie dacă termenii şi condiţiile facilităţii sunt bine primite de către piaţă.
Rareori consorţiul se completează după această primă etapă. De fapt, responsabilul
de sindicalizarea creditului limitează numărul primelor sale invitaţii. Aceasta deoarece el
doreşte să fie sigur că va putea satisface toate băncile care-şi manifestă interesul. Ulterior, el
va trimite mai multe invitaţii şi, treptat, el va aborda parteneri din ce în ce mai puţin
cunoscuţi. Procesul însă se va opri rapid, deoarece o sindicalizare prelungită întârzie
remiterea fondurilor către beneficiar.
Dacă formarea consorţiului nu se realizează aşa cum s-a prevăzut, băncile din grupul
de direcţie vor fi obligate să preia o parte importantă din credit.
Invers, dacă facilitatea este bine primită de către piaţă, există posibilitatea pentru
mandatar să propună beneficiarului creşterea volumului creditului.
De reţinut este faptul că o facilitate nu este niciodată, în totalitate, sindicalizată şi că
grupul de direcţie păstrează, întotdeauna, o participare. Este vorba de o garanţie pentru
beneficiar şi pentru băncile care acceptă propunerea.
În momentul în care grupul de direcţie consideră că obiectivele sindicalizării au fost
atinse, şi că, în mod rezonabil, nu se mai poate prelungi perioada de căutare a băncilor
participante, băncile responsabile de sindicalizare procedează la stabilizarea consorţiului,
confirmând volumul participării sale fiecărei bănci care a răspuns pozitiv la invitaţie.
Semnarea si angajarea fondurilor
După formarea consorţiului şi repartizarea părţilor între băncile participante,
elementele principale sunt fixate. În final, se poate proceda la ceremonia de semnare.
Beneficiarul poate deci, din acest moment, să înceapă tragerea asupra facilităţii.
După semnătură, la câteva săptămâni, va apărea în presa financiară „piatra funerară”
(tombestone) a eurocreditului. Aceasta reprezintă o pagină publicitară unde sunt menţionate
numele tuturor băncilor care participă la facilitate. Ele sunt grupate în funcţie de statutul lor.
Grosimea literelor utilizate în „piatra funerară” reprezintă o indicaţie a rolului fiecărei bănci
în cadrul facilităţii. Compunerea acestei pagini publicitare este o operaţie delicată, deoarece
trebuie menajate susceptibilităţile şi respectate priorităţile.
În interiorul unui sindicat bancar, toate băncile primesc aceeaşi rată a dobânzii,
indiferent de statutul lor şi de participarea lor finală la facilitate. Însă, repartizarea
comisionului de direcţie depinde foarte mult de rolul efectiv jucat de către fiecare bancă şi de
nivelul participării sale. Comisionul de direcţie este plătit la semnare către banca ce joacă
rolul de lead manager care, apoi, cedează o parte din el celorlalte bănci care fac parte din
grupul de direcţie. Repartizarea comisionului are un impact deloc neglijabil asupra facilităţii.
De fapt, orice bancă răspunde pozitiv sau negativ la telexul de invitaţie, în funcţie şi de
procentajul din comisionul de direcţie pe care-l va primi.
În general, comisionul de direcţie este divizat în interiorul unui sindicat, în funcţie
de schema următoare:
a) lead manager-ul care formează grupul, având mandat pentru acest lucru,
efectuează negocierile preliminare şi prepară documentaţia. De aceea el primeşte, chiar de la
început, ceea ce se numeşte un „praecipium”, adică un anumit procentaj reflectând
responsabilităţile sale particulare;
b) când grupul de direcţie obţine mandatul de la beneficiar, el nu este încă sigur de
succesul sindicalizării împrumutului. De aceea, fiecare dintre băncile membre ale grupului de
direcţie, se angajează să garanteze o anumită parte din suma împrumutată. Acest angajament
iniţial plasează băncile într-o poziţie specifică şi ele sunt remunerate printr-un comision de
garantare asupra angajamentului iniţial (underwriting fee);
c) după sindicalizare, toate băncile implicate (aranjor, co-aranjori, participanţi)
primesc un comision de participare. De obicei, rata acestui comision creşte proporţional cu
nivelul participării. Dacă suma praecipium-ului, a comisioanelor de garanţie asupra
angajamentului iniţial şi a comisioanelor de participare este inferioară comisionului de
direcţie totală, rămâne un „pool rezidual”, care este, în general, repartizat între chef de file şi
co-chef de file.
În concluzie, partea din comision acordată fiecărei bănci implicate, nu este aceeaşi.
Ca atare, impactul comisionului asupra marjei efective va fi sensibil diferit pentru banca ce
joacă rolul de chef de file, faţă de cele ce sunt co-chef de file sau simple participante la
consorţiu.
Noile tendinţe in sindicalizare
Procesul descris anterior pentru sindicalizarea eurocreditelor, poate fi calificat ca un
proces clasic de formare a consorţiului. El este încă utilizat. Însă, paralel, a apărut, mai ales
pentru credite bancare de talie mijlocie, o altă practică în sindicalizare. Ea este caracterizată
printr-o abordare în doi timpi. În primul rând, un grup de bănci importante, aranjatorii şi co-
aranjatorii, preiau în sarcină ansamblul facilităţii; acest grup de bănci („clubul”) va
sindicaliza creditul prin intermediul unei sub – participări. Prin sub-participare, un aranjor
cedează o parte din creanţa sa (efectivă sau potenţială) către o altă bancă, care îşi va asuma
obligaţiile respective şi va beneficia de drepturi asociate la credit. Pentru ca acest proces, de
sub – participare, să poată fi realizat, este necesar să existe un acord prealabil din partea
beneficiarului. Noul proces de sindicalizare implică, deci, o preluare fermă de către aranjori şi
co-aranjori şi o sub – participare, care se substituie căutării, a priori, de parteneri de către acel
membru al grupului de direcţie, care are în sarcină sindicalizarea. Acest nou procedeu
prezintă 3 avantaje:
1. mai întâi, permite beneficiarului să-şi mobilizeze rapid fondurile pentru nevoile
sale, fără a fi nevoit să aştepte până la sfârşitul sindicalizării, ca în cazul modelului clasic;
2. repartizarea creditului se poate face de manieră mai eficientă, deoarece toţi
aranjorii şi co-aranjorii au posibilitatea de a vinde sub – participări;
3. băncile care iau în sarcină sub – participările, deţin creanţe uşor transferabile.
Inconvenientele acestui procedeu:
1. beneficiarul nu cunoaşte, în momentul acordării facilităţii, care sunt băncile care, în
definitiv, îl vor împrumuta. Aceasta, deoarece participările sunt mobile;
2. băncile care preiau sub – participările nu sunt în măsură să aprecieze dacă aranjorii
păstrează sau nu, în registrele lor, un procentaj semnificativ din facilitate.
Emisiunea de euroobligaţiuni şi noile tendinţe pe piaţa euroobligatară
Emisiunea de euroobligaţiuni reprezintă o metodă de finanţare pe termen lung
prin care beneficiarul obţine de pe piaţa de capital valoarea unui împrumut prin montarea
unei emisiuni de eurobligaţiuni de către un sindicat bancar.
Euroobligaţiunea reprezintă un titlu de credit exprimat într-o altă deviză decât
cea a ţării emitentului şi plasată pe o altă piaţă decât cea a beneficiarului împrumutului.
Tehnica tradiţională utilizată în emisiunea de euroobligaţiuni
Sindicatul bancar care realizează emisiunea de euroobligaţiuni are trei funcţiuni :
Organizare generală şi coordonare a emisiunii de euroobligaţiuni;
Garantare sau preluare fermă;
Plasare propriu-zisă a titlurilor.
În cadrul sindicatului bancar unele bănci participante pot avea două funcţii iar altele
numai o singură funcţie.
Sindicatul bancar este constituit din trei grupuri şi anume :
- grupul de direcţie;
- grupul de garantare;
- grupul de plasare.
Grupul de direcţie este reprezentat de lead manager sau chef de file şi de co-lead
manageri sau co-chef de file. Acest grup are următoarele responsabilităţi :
- trebuie să coordoneze activitatea tuturor participanţilor şi să asigure buna
desfăşurare a emisiunii de euroobligaţiuni;
- trebuie să participe la toate etapele montării emisiunii;
- are rol determinant în formarea sindicatului şi a celorlalte grupuri;
Lead managerul şi ajutoarele sale trebuie de asemenea să subscrie o parte însemnată
din valoarea emisiunii de euroobligaţiuni şi trebuie să fie format din bănci de mare anvergură.
Grupul de garantare
Tehnica de preluare fermă constrânge grupul de direcţie să formeze un sindicat de
garantare. Acest sindicat are rolul de a garanta emitentului fondurile, indiferent cum va fi
primită această emisiune pe piaţă.
Riscurile asumate de cei care preiau ferm împrumutul sunt destul de ridicate şi cresc
atunci când emitentul nu este prea cunoscut pe piaţă.
Membrii grupului de direcţie fac parte din grupul de garantare şi îşi asumă cel puţin
40% din fonduri. Dacă emisiunea nu a fost integral plasată ei cumpără titlurile proporţional
cu angajamentele asumate de fiecare dintre băncile participante la grupul de garantare.
Numărul celor care preiau ferm împrumutul variază în raport cu talia emisiunii şi cu
gradul de dispersie geografică dorit pentru plasare.
Grupul de plasament (selling group)
Instituţiile care fac parte din acest grup sunt selecţionate pe baza capacităţii lor de a
găsi rapid investitori. Aceste bănci nu îşi asumă nici un procent din valoarea emisiunii şi sunt
plătite pe bază de comision. De asemenea, aceste bănci nu preiau riscul la modul propriu ci
există doar un angajament de a vinde o anumită parte din emisiune.
Băncile urmăresc să respecte însă procentul pentru care s-au angajat deoarece dacă
nu îşi dovedesc capacitatea efectivă de a plasa o parte din valoarea emisiunii respective nu
vor mai fi agreate la participarea în alte sindicate bancare pe piaţă.
În general băncile din cadrul grupului de plasament se angajează la vânzarea a 0,5%
din valoarea emisiunii de euroobligaţiuni.
În ceea ce priveşte remunerarea sindicatului bancar există trei tipuri de comisioane
care se distribuie membrilor acestuia şi anume:
- comisionul de direcţie - manager fee – care remunerează băncile din grupul de
direcţie;
- comisionul de garantare care remunerează băncile din cadrul grupului de garantare
–underwriting fee;
- comisionul de plasare care remunerează băncile din grupul de plasare – selling
fee;
Modul tradiţional de realizare a unei emisiuni de euroobligaţiuni presupune
parcurgerea a 6 etape şi anume :
1. Negocierea preliminară şi pregătirea emisiunii
Un proiect de finanţare internaţională începe cu o perioadă de negocieri în vederea
realizării unei emisiuni de euroobligaţiuni.
În această fază se discută cu banca investită cu rolul de lead manager detaliile
facilităţii : valoarea emisiunii, dobânda percepută, perioada de acordare a împrumutului,
preţul emisiunii.
Banca lead manager propune emitentului în scris diferite formule de finanţare pe
diferite segmente de piaţă. Propunerile sunt valabile o perioadă scurtă de timp.
După ce alege varianta care răspunde cel mai bine nevoilor sale, emitentul
încredinţează mandatul bancii lead manager.
2. Preplasarea
În cadrul acestei etape, banca lead manager caută parteneri pentru constituirea
sindicatului bancar .
O sub-etapă a acestei etape o reprezintă lansarea – announcement day- În cadrul
acesteia lead managerul lansează invitaţii celorlalte bănci. Se trece la alegerea instituţiilor
agreate să facă parte din sindicatul bancar şi se propun unor poziţii în cadrul sindicatului în
funcţie de capacitatea băncilor respective de a garanta o parte a emisiunii, de a plasa titluri, de
poziţia lor geografică.
În ziua lansării, lead managerul face să parvină participanţilor un prospect provizoriu
de emisiune în care sunt descrise în detaliu toate condiţiile .Acest prospect este pregătit de
către lead manager şi emitent. Pentru a scurta timpul de realizare a emisiunii, lead managerul
trimite băncilor alese diferite alte modele care reglementează şi raporturile dintre emitent şi
grupul de direcţie şi dintre grupul de direcţie şi cel de garantare.
A doua sub-etapă preplasarea propriu-zisă- durează aproximativ 2 săptămâni( în
modelele mai noi această etapă urmează a fi scurtată datorită efectelor negative asupra
condiţiilor finale ale emisiunii).
Această sub-etapă este foarte importantă deoarece de rezultatul obţinut depind
condiţiile finale ale emisiunii.
Instituţiile participante la sindicat sunt invitate să sondeze piaţa şi încearcă să
determine receptivitatea acesteia faţă de emisiune. Ele încearcă să evalueze corect modul în
care emisiunea va fi primită de piaţă şi să determine condiţii de emisiune cât mai realiste.
3. Fixarea condiţiilor finale
Această etapă durează maxim o zi.
În funcţie de rezultatul preplasării se fixează condiţiile finale:
- valoarea emisiunii( în funcţie de ceea ce arată piaţa);
- rata cuponului ( daca piaţa arată reticenţă faţă de emisiune cuponul va fi mai
ridicat iar dacă piaţa are o reacţie favorabilă atunci cuponul va avea o valoare mai scăzută);
- preţul emisiunii,
În funcţie de ceea ce se constată în perioada de preplasare se va urmări obţinerea
unui randament cât mai mare.
Odată determinate condiţiile finale se semnează acordul de împrumut şi acordul de
garantare.
4. Repartizarea titlurilor – offering day
Lead managerul face repartizarea titlurilor. Băncile participante sunt informate în
scris de către lead manager asupra numărului de titluri şi aceste oferte nu sunt negociabile.
Adesea cererile iniţiale sunt reduse, şi fiecare bancă implicată primeşte un procent care
rămâne definitiv.
5. Plasarea propriu-zisă
Grupul de plasare procedează în următoarele două săptămâni la plasarea titlurilor.
Lead managerul trebuie să vegheze asupra modului cum se tranzacţionează titlurile
pentru a putea interveni în susţinerea lor. În această perioadă trebuie să evite fluctuaţiile între
preţul emisiunii şi preţul de tranzacţionare.
O sub-etapă o reprezintă deschiderea pieţei secundare de către grupul de direcţie.
Cursul euroobligaţiunilor se exprimă prin două valori :
- cursul bid la care se cumpără euroobligaţiunile de către cei care fac piaţa;
- cursul ask la care se vând euroobligaţiunile.
Odată cu deschiderea pieţei secundare pot apărea două fenomene:
- unul negativ, atunci când nu există cerere. Dacă nu există cumpărători, grupul de
direcţie trebuie să le cumpere la preţul la care le-a declarat( pentru a scoate de pe piaţă
surplusul şi a menţine astfel preţul);
- unul pozitiv, când interesul pentru obligaţiuni este foarte mare şi în aceste condiţii
se imprimă o tendinţă de creştere a cursului (arată că volumul emisiunii putea fi mai mare).
6. Închiderea emisiunii
În această etapă emitentul primeşte valoarea netă a emisiunii, iar titlurile sunt emise
şi transferate investitorilor.
La sfârşitul unei emisiuni de euroobligaţiuni apare în presă piatra tombală, un anunţ
publicitar care prezintă în ordine ierarhică descrescătoare emitentul, lead managerul, grupul
de direcţie, grupul de garantare, grupul de plasament.
Această modalitate tradiţională de plasare a euroobligaţiunilor are câteva
inconveniente :
1. lungimea perioadei de preplasare – deoarece această modalitate de realizare a unei
emisiuni de euroobligaţiuni a fost concepută pentru o conjunctură stabilă a pieţei.
În perioada preplasării piaţa poate arăta condiţii foarte diferite de cele iniţiale şi de
aceea condiţii finale vor fi altele decât cele negociate iniţial cu emitentul – acest fapt afectând
însă negativ imaginea lead managerului
Pe de altă parte această etapă prelungeşte incertitudinea sumei pe care o va obţine
emitentul în urma realizării emisiunii.
2. existenţa unei potenţiale emisiuni de euroobligaţiuni şi a unor posibile comisioane
pe care fiecare din membrii sindicatului bancar le poate obţine creează între aceştia potenţiale
tensiuni privind remunerarea diferenţiată.
3. pentru a câştiga încrederea lead managerului, unele bănci au tendinţa de a
supralicita partea lor, ceea ce va reduce rentabilitatea emisiunii deoarece pe piaţă titlurile se
vor vinde la un curs mai mic, iar partea nevândută din emisiune va trebui preluată de către
sindicatul de garantare.
4. apariţia pieţei gri – este o prepiaţă care apare în perioada de preplasare. Dacă lead
managerul fixează un preţ prea ridicat sau un comision redus, apar case specializate care vor
cumpăra titlurile şi le vor vinde cu scont, făcând astfel titlurile greu de plasat pentru că din
start ele se vor vinde la un preţ mai redus.
Această piaţă gri este totuşi utilă deoarece joacă un rol regulator făcând mult mai
complicată tendinţa de a oferi condiţii prea avantajoase.
9.5.2. Noile tendinţe în emisiunea de euroobligaţiuni
1. Segmentarea pe bază geografică a pieţei financiare
Pentru a obţine o emisiune mai avantajoasă a apărut pe piaţă tendinţa de segmentare
geografică a sindicatului bancar prin alegerea de co lead manageri din diferite zone
geografice, dând astfel posibilitatea emitentului de a cunoaşte mai bine piaţa.
2. Tehnica de bought-deal
Constă într-o mişcare pe care o face lead managerul. După ce obţine mandatul de la
emitent (după stabilirea termenilor generali), fixează o dată de lansare eventuală. Dacă
respectivele condiţii sunt considerate favorabile, lead managerul face o propunere fermă
emitentului pentru ansamblul împrumutului. Emitentul nu va dispune decât de câteva ore pentru a
lua o decizie. Dacă aceste condiţii convin emisiunea este lansată şi sindicatul de direcţie cumpără
ansamblul emisiunii urmând să o plaseze în timp.
Avantajele acestei metode :
- băncile pun în aplicare mult mai rapid emisiunea;
- emitentul scapă de stresul incertitudinii preţului şi va intra foarte rapid
în posesia împrumutului respectiv.
3. Tehnica fixed price reoffering
Această metodă urmăreşte să atenueze tensiunile potenţiale.
În cadrul acestei metode toţi participanţii se angajează să nu acorde nici un fel de
concesii de preţ atât timp cât sindicatul de emisiune nu s-a dizolvat.
Nu s-a reuşit totuşi o eliminare definitivă a tensiunilor, deoarece investitorii aşteaptă
până la dizolvarea sindicatului pentru a cumpăra titlurile, sperând să obţină un preţ mai bun
decât pe piaţa primară
4. Emisiunea globală
Este acea metodă de realizarea a unei emisiuni de euroobligaţiuni în care emitentul
va emite euroobligaţiuni simultan pe mai multe segmente de piaţă.
Aceste tipuri de emisiuni sunt de talie foarte mare, accesibile băncilor foarte
puternice.
Prin acest tip de emisiune se pot pune în practică programe de finanţare şi
refinanţare mult mai ample şi titlurile au credibilitate mai mare.
LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ
Lichiditatea internaţională reprezintă, în sens larg, totalitatea mijloacelor de plată
internaţionale de care poate dispune o ţară la un moment dat.
Noţiunea de lichiditate, la modul general, se referă la capacitatea unei unităţi
economice de a plăti oricând şi imediat orice datorie exigibilă. În sens restrâns, lichiditatea
internaţională este formată, în principal, din rezerva internaţională oficială, la care se adaugă
creditele acordate de organismele financiare internaţionale, precum şi facilităţile temporare
pe care băncile centrale şi le acordă pe bază de reciprocitate.
În conformitate cu definiţiile anterioare, componentele lichidităţii internaţionale sunt
următoarele:
- rezerva monetară internaţională deţinută şi utilizată de autoritatea monetară
centrală, formată din: depozite de aur, valute, devize, DST, poziţia creditoare faţă de FMI;
- mijloacele de plată internaţionale şi active nete în valută ale băncilor, cu
condiţia ca acestea să poată fi imediat transformabile în valută.
În această categorie se cuprind:
- depunerile bancare la vedere sau pe termen scurt;
- disponibilităţile în valută din conturile curente la bănci în străinătate;
- plasamente în valută pe termen scurt până la un an la bănci din străinătate;
- depuneri pe librete de economii;
- participaţii în valută la capitalul unor bănci sau alte persoane juridice;
- bonuri de tezaur;
- obligaţiuni, acţiuni, titluri uşor de vândut sau de scontat la bănci;
- credite interne nete;
- alte active în valută.
Activele, dacă sunt la vedere sau pe termen scurt, fac parte din lichidităţile primare.
Dacă sunt uşor transformabile în valută intră în categoria lichidităţilor secundare. Activele
greu transformabile în mijloace lichide de plată fac parte din lichidităţile terţiare.
Lichiditatea internaţională reflectă nivelul de dezvoltare al economiei naţionale,
gradul de participare al ţării la tranzacţiile internaţionale, eficienţa economică şi
competitivitatea produselor pe piaţa internaţională.
Lichiditatea internaţională se poate exprima printr-o serie de indicatori. Raportul cel
mai sugestiv de exprimare a lichidităţii internaţionale a unei ţări îl reprezintă cel dintre
rezervele internaţionale (Rvi) şi valoarea importurilor (Imp):
Li=Rvi
I mp
Pe lângă acest raport, semnificativ din punct de vedere economic este şi raportul
dintre rezervele internaţionale (Rvi) şi masa monetară din circulaţie (Mn):
Li=Rvi
M n
Datorită faptului că rezervele internaţionale au un rol important în echilibrarea
balanţei de plăţi, un alt indicator ce exprimă lichiditatea face referire la raportul dintre
rezervele internaţionale (Rvi) şi deficitul balanţei de plăţi externe (D):
Li=Rvi
D
Lichiditatea se poate aprecia şi în funcţie de perioada de timp în care se pot acoperi
importurile pe seama rezervelor internaţionale existente în banca centrală. Din acest punct de
vedere, este recomandabil ca rezervele să acopere importurile pe o perioadă de minim 6 luni.
Dacă această perioadă este mai scurtă, atunci ţara respectivă se consideră a avea serioase
probleme în asigurarea lichidităţii internaţionale.
Activele care sunt cuprinse în cadrul lichidităţii internaţionale pot fi grupate în:
- active reale: aurul;
- active financiare: valute, titluri de credit etc. Acestea trebuie să fie exigibile sau
negociabile imediat.
Între componentele lichidităţii internaţionale există o deosebire fundamentală: în
timp ce rezerva monetară se află la dispoziţia ţării respective permanent, necondiţionat şi
nelimitat, mijloacele de plată internaţionale şi facilităţile de credit depind de anumite
negocieri, fiind uneori limitate în dreptul de folosire.
11.1. Rezervele internaţionale
Rezervele internaţionale cuprind disponibilităţile valutare şi alte active ce sunt
păstrate şi administrate de către autoritatea monetară a unei ţări, fiind utilizate pentru
echilibrarea balanţei de plăţi externe şi pentru susţinerea cursului de schimb al monedei
naţionale.
În structura rezervei monetare internaţionale sunt cuprinse: aurul, rezervele valutare,
drepturile speciale de tragere şi poziţia ţării la FMI. Rezervele internaţionale se delimitează
de alte mijloace de plată internaţionale prin următoarele aspecte:
- rezervele internaţionale sunt păstrate şi administrate de banca centrală;
- scopul lor este echilibrarea balanţei de plăţi şi susţinerea cursului de schimb;
- rezervele internaţionale asigură garantarea solvabilităţii ţării în momentul când
aceasta solicită finanţare externă pentru acoperirea deficitului în balanţa de plăţi.
Fiecare din activele cuprinse în rezervele internaţionale se formează în mod diferit,
fiind dependente de activitatea financiară valutară a ţării respective. Excedentul balanţei de
plăţi stă la baza formării rezervei monetare internaţionale.
Rezervele valutare
Rezervele valutare reprezintă forme de creanţă asupra străinătăţii deţinute şi
administrate de organismele financiare centrale ale unei ţări. Rezervele valutare se află sub
forma depunerilor la banca centrală, a plasamentelor în bonuri de tezaur, obligaţiuni
guvernamentale şi alte titluri.
Rezervele valutare constituie partea cea mai importantă a rezervei monetare
internaţionale. Pentru a fi mijloc de rezervă, valuta trebuie să fie stabilă, convertibilă şi larg
utilizată în tranzacţiile internaţionale. Volumul rezervelor valutare din cadrul rezervei
internaţionale depinde de cererea şi oferta care acţionează asupra acesteia.
Cererea de valută de rezervă este influenţată de regimul schimbului valutar, de
mărimea deficitelor balanţei de plăţi, de şocurile economice interne şi externe, de alte
obligaţii în valută, de costul deţinerii rezervelor fără a fi exploatate, precum şi de posibilităţile
de acces pe pieţele valutare şi de capital în vederea obţinerii finanţărilor necesare.
Oferta de valută depinde de aportul valutar ca urmare a activităţii de export, de
situaţia balanţei de plăţi, de afluxul de capital rezultat din tranzacţii, acorduri sau
împrumuturi externe, de politica monetară şi bugetară a ţării emitente, de excedentul bugetar
şi de evoluţia tranzacţiilor pe pieţele valutare.
Rezerva aur
Rezerva aur este formată din două părţi: stocul de consum curent şi stocul
permanent.
Stocul de consum curent reflectă cantitatea de aur necesară în domeniul cercetării
ştiinţifice, industriei, medicinei şi producţiei de bijuterii. Stocul de consum curent se poate
evalua pornind de la consumul din anul de bază pentru toate aceste domenii care se
corectează cu anumiţi factori ce influenţează consumul de la un an la altul.
Stocul permanent de aur sau stocul intangibil reprezintă acea parte din rezerva de aur
care se păstrează în tezaurul băncii centrale şi poate fi utilizat în anumite situaţii speciale.
Stocul permanent se cuantifică în raport de anumiţi indicatori cum sunt: consumul de grâu al
ţării pe un an în caz de secetă, cerinţele pentru apărare naţională, mărimea deficitului balanţei
comerciale în cazul întreruperii relaţiilor comerciale şi valutare cu unele ţări.
După modificarea statutului FMI din anul 1978 aurul îndeplineşte funcţia de mijloc
de rezervă al băncilor comerciale. Rezerva de aur reprezintă aproximativ 30% din totalul
rezervei monetare internaţionale a României.
Drepturile Speciale de Tragere
Disponibilităţile DST se constituie prin alocări de către FMI sau prin încasări din
operaţiunile cu Fondul sau cu ţări membre deţinătoare de DST. Conform prevederilor celei
de-a doua modificări a statutului FMI din anul 1978, DST-urile reprezintă un activ important
din structura rezervelor internaţionale.
Pe lângă disponibilităţile în DST, la constituirea rezervei monetare internaţionale
mai contribuie şi creanţele asupra FMI ale unei ţări. Acestea se formează din virările în plus
la FMI, peste cota de participare a ţării, făcute în moneda proprie.
Rezerva monetară internaţională a României a cunoscut o evoluţie sinuoasă după
1989. Practic, după acest an rezerva monetară internaţională a ţării noastre a scăzut foarte
mult, ajungând în perioada 1992 – 1993 pana la sub 500 milioane dolari SUA. Acesta a
constituit un minim extrem de riscant pentru ţara noastră, fapt ce a determinat declanşarea,
începând cu anul 1994, a unor ample măsuri de macrostabilizare a economiei româneşti.
Astfel, în anul 1994, nivelul rezervelor brute în devize ale băncilor comerciale a crescut de la
806 milioane dolari la 1495 milioane dolari. Acestora li s-au adăugat rezervele în devize ale
BNR, care în cursul anului 1994 au crescut de la 40,4 milioane dolari la 536 milioane dolari.
În acelaşi timp a crescut şi stocul de aur al BNR care, la sfârşitul anului 1994 era de
aproximativ 81 tone, cu o valoare de peste 1 miliard de dolari. În perioada 1995 – 1997, BNR
şi-a menţinut obiectivul consolidării rezervei internaţionale, preocupările fiind orientate spre
asigurarea unei rezerve minime aptă să acopere 4-6 luni de importuri. Un an remarcabil a fost
anul 1997, când a avut loc o creştere semnificativă a rezervelor valutare de la 748,5 milioane
dolari la 1 ianuarie 1997, la 2530 milioane dolari la sfârşitul anului. Ulterior, începând cu
acest an, rezerva monetară internaţională a crescut ajungând la nivelul de aproximativ 10
miliarde dolari SUA.
În general, rezervele monetare internaţionale se utilizează pentru:
- echilibrarea balanţei de plăţi, în condiţiile în care deficitul nu poate fi acoperit
în alt mod;
- intervenţia pe piaţa monetară, în vederea menţinerii cursului de schimb prin
modificarea raportului între cerere şi ofertă pe piaţă;
- garantarea solvabilităţii externe a ţării;
- plasarea temporară a excedentului balanţei de plăţi în vederea valorificării cât
mai bune a acestuia.
Rezerva internaţională a României
Rezerva internaţională a României este alcătuită în conformitate cu Legea nr. 101/
1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României. Componentele acesteia sunt:
- aurul;
- orice active de rezervă recunoscute pe plan internaţional inclusiv dreptul de a
efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul tranşei de rezervă precum şi
deţinerile de Drepturi Speciale de Tragere;
- active externe sub formă de bancnote şi monede metalice sau disponibil în
conturi la bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate exprimate în acele monede şi
deţinute în acele ţări pe care le stabileşte Banca Naţională a României;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare
negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente clasificate în primele
categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor recunoscute pe plan internaţional,
exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca Naţională a României;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat emise sau garantate de
guverne străine.
Rezerva monetară internaţională a României este administrată de către Banca
Naţională şi de către Ministerul Finanţelor. De altfel, aceste autorităţi fac şi politica în
domeniu, intervenind atunci când este cazul în vederea modificării mărimii, respectiv a
structurii acesteia.
Rezerva monetară internaţională trebuie să fie imediat disponibilă. Din acest motiv,
elemente conţinute trebuie valorificate foarte atent, în aşa fel încât să producă venit, dar,
totodată, să poată fi rapid lichide. Acest lucru nu este foarte uşor de obţinut deoarece
componentele rezervei monetare se comportă diferit în privinţa valorificării şi păstrării lor.
Astfel, aurul se păstrează fie în tezaurul Băncii Naţionale, fie la anumite bănci externe, ceea
ce implică cheltuieli de întreţinere şi păstrare.
Disponibilităţile DST pot face obiectul unor tranzacţii cu schimbare de valută, dar
acest lucru se face condiţionat de către FMI. Poziţia creditoare faţă de FMI este, de asemenea,
supusă controlului FMI şi nu poate face obiectul unor tranzacţii. În ceea ce priveşte celelalte
componente: valutele, devizele şi creanţele convertibile pot fi plasate în diverse tranzacţii, cu
două condiţii: să păstreze lichiditatea şi să fie rentabile.
În vederea administrării rezervelor internaţionale, Banca Naţională a României este
autorizată să efectueze următoarele operaţiuni:
- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu lingouri şi monede de aur şi cu
alte metale preţioase;
- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu valute;
- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi
alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare
guvernamentale;
- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu valori mobiliare emise sau
garantate de către bănci centrale, instituţii financiare internaţionale, societăţi bancare şi
nebancare;
- să deschidă şi să menţină conturi la bănci centrale, autorităţi monetare, societăţi
bancare şi instituţii financiare internaţionale;
- să deschidă şi să menţină conturi, să efectueze operaţiuni de corespondent
pentru instituţiile financiare internaţionale, bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi
financiare şi bancare, organizaţii financiare interguvernamentale precum şi guverne străine şi
agenţiile lor.
BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE (BPA)
Balanţa de plăţi externe reprezintă o declaraţie statistică pentru o perioadă de timp
dată, ce rezumă în mod sistematic tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii. Balanţa
de plăţi serveşte ca instrument de analiză a nivelului de dezvoltare a unei ţări şi a studierii
economice a acesteia. Evoluţia balanţei de plăţi este într-o legătură strânsă cu evoluţia
economică a ţării în cauză şi reflectă, pentru un anumit interval de timp, nivelul şi modul în
care ţara respectivă este angrenată în circuitul economic mondial. Balanţa de plăţi şi moneda
naţională se află într-o conexiune cu dublu sens: pe de o parte, cursul valutar al monedei
naţionale influenţează preţurile şi, pe cale de consecinţă, mărirea sau micşorarea profitului la
tranzacţiile internaţionale, iar, pe de altă parte, balanţa de plăţi, dacă este într-o poziţia activă
sau pasivă influenţează cursul valutar al monedei proprii.
De asemenea, pe piaţa financiar-valutară internaţională, calitatea balanţei de plăţi a
unei ţări constituie un criteriu important în acordarea de credite şi în stabilirea condiţiilor
acestora.
Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în
două documente: balanţa de plăţi şi balanţa creanţelor şi angajamentelor externe.
Balanţa de plăţi operează cu informaţie de flux şi nu de stoc (cu solduri), ceea ce
înseamnă că urmăreşte evenimente economice care au loc pe parcursul unei perioade de
referinţă materializate în tranzacţii internaţionale cu activele şi pasivele externe ale unei
economii.
Tranzacţiile, în marea lor majoritate desfăşurate între rezidenţi şi nerezidenţi, se
referă la fluxurile economice care reflectă crearea, transformarea, schimbul, transferul sau
strângerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de proprietate asupra
bunurilor sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau disponibilizarea de forţă de
muncă şi capital.
Convenţia de bază aplicată la construirea balanţei de plăţi o reprezintă înregistrarea
informaţiilor conform principiului dublei intrări.
În baza convenţiilor stabilite, ţara ce întocmeşte balanţa de plăţi înregistrează ca
intrări pe credit:
- resurse reale indicând exporturi de mărfuri şi servicii, încasări din venituri
aferente factorilor de producţie;
- poziţii financiare reprezentând reduceri ale activelor externe sau creşteri ale
pasivelor externe din economie.
Se înregistrează ca intrări pe debit:
- resurse reale indicând importuri de bunuri şi servicii precum şi plăţi din
venituri aferente factorilor de producţie;
- poziţii financiare reprezentând creşteri ale activelor externe şi reduceri ale
pasivelor externe ale economiei.
Elaborarea balanţei de plăţi se bazează pe un set de reguli care definesc agenţii,
natura tranzacţiilor şi modalitatea de înregistrare a acestora. Balanţa de plăţi cuprinde
tranzacţiile dintre rezidenţi şi nerezidenţi. Distincţia dintre cele două categorii de agenţi
constă în centrul principal de interes sau de activitate.
Centrul de interes economic al unei persoane fizice sau juridice se află într-o ţară
atunci când aceasta are amplasamente (sediu, loc de fabricaţie etc.) în teritoriul economic al
ţării respective, unde sau de unde s-a angajat sau intenţionează să se angajeze în activităţi sau
tranzacţii economice, pe o perioadă de timp nedefinită sau definită, dar nu mai scurtă de un
an.
Rezidenţa este un alt concept important în construirea balanţei de plăţi. Rezidenţii
unei economii sunt:
- gospodării şi indivizi ce îşi creează o gospodărie;
- corporaţii şi cvasi-corporaţii sau întreprinderi;
- instituţii non-profit;
- guvernul acelei economii;
- administraţia publică locală;
- toţi cei care au centrul de interes economic în teritoriul economic al acelei ţări.
Pe de altă parte, în categoria rezidenţelor sunt incluse: persoanele fizice şi juridice
străine care fiinţează în afara teritoriului naţional românesc, dar şi românii care şi-au mutat
centrul de activitate în străinătate, filialele şi sucursalele întreprinderilor româneşti stabilite în
străinătate, precum şi oamenii de afaceri, turiştii, diplomaţii străini aflaţi temporar în
România.
Teritoriul economic al unei ţări, o altă noţiune cu care se operează în elaborarea
balanţei de plăţi, reprezintă teritoriul geografic administrat de guvernul unei ţări, în cadrul
căruia persoanele, bunurile şi capitalul circulă liber. În conformitate cu manualul balanţei de
plăţi, teritoriul economic al unei ţări include: spaţiul aerian; apele teritoriale; zonele libere;
depozitele sau fabricile administrate de întreprinderi aflate sub control vamal.
Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei, preţ care este definit, conform
metodologiei Fondului Monetar Internaţional, ca fiind suma de bani pe care un potenţial
cumpărător o plăteşte pentru a achiziţiona ceva de la un potenţial vânzător, în condiţiile în
care ambii sunt părţi independente şi considerentele care stau la baza tranzacţiei sunt strict
comerciale.
Momentul înregistrării tranzacţiei este, conform metodologiei Fondului Monetar
Internaţional, momentul în care are loc transferul de proprietate.
Balanţa de plăţi nu utilizează noţiunea de „plăţi“ în accepţiune generală, ci în aceea
de tranzacţie, deoarece o parte din tranzacţiile internaţionale ce fac obiectul balanţei de plăţi
pot să nu implice plăţi în bani, iar o altă parte nu implică plăţi (transferurile fără echivalent).
Tipurile de tranzacţii se pot grupa astfel:
1. schimburi: sunt cele mai numeroase şi mai importante tranzacţii, în care un
partener furnizează o valoare economică unui partener din altă ţară, primind în schimb o
valoare echivalentă;
2. transferuri: acele tranzacţii în care un partener, pentru o valoare economică
furnizată unui alt partener, nu primeşte în schimb o valoare echivalentă;
3. migraţii: apar atunci când reşedinţele unor persoane se mută dintr-o economie
în alta, cu influenţe importante asupra rezidenţei activelor şi pasivelor respectivelor persoane;
4. tranzacţiile estimate: există situaţii când tranzacţiile pot fi estimate şi
înregistrate în conturile balanţei de plăţi deşi nu au la bază fluxuri reale.
Structura balanţei de plăţi externe
Deşi nu există un model unanim acceptat de către toate ţările în ceea ce priveşte
structura balanţei de plăţi, în esenţă ea poate fi totuşi rezumată în următoarea structură
bipartită pe conturi:
I. Contul curent sau balanţa de plăţi externe curente;
II.Contul de capital şi financiar sau balanţa mişcărilor de capital.
I. Contul curent sau balanţa de plăţi externe curente cuprinde trei capitole
diferite:
A. Bunuri şi servicii, capitol care include:
- balanţa comercială, respectiv importul şi exportul de bunuri corporale.
Ambele fluxuri de mărfuri sunt evaluate la frontiera vamală a ţării exportatoare, respectiv în
preţuri FOB şi se referă, în principiu, la toate bunurile mobile pentru care schimbul de
proprietate se face între rezidenţi şi nerezidenţi;
- balanţa serviciilor – încasări şi plăţi generate de comerţul internaţional cu
servicii.
B. Venituri. Această poziţie, numită şi balanţa veniturilor, cuprinde în principal
veniturile din investiţii (directe şi de portofoliu), venituri acumulate de un investitor din
deţinerea de active financiare, cum sunt: depozitele bancare, împrumuturile acordate,
obligaţiunile, efectele de comerţ, participaţiile la capitalul unei întreprinderi sau creanţele
unei societăţi – mamă asupra sucursalei deschise într-o altă ţară.
C. Transferurile curente cuprind intrările şi ieşirile de resurse reale şi financiare
fără compensare din partea beneficiarului. Aceste transferuri se împart în transferurile
guvernului, transferurile private, alte transferuri între entităţi neguvernamentale rezidente şi
entităţi neguvernamentale nerezidente.
II.Contul de capital financiar sau balanţa mişcărilor de capital se împarte în
două categorii principale de tranzacţii:
A. Contul de capital. Acesta cuprinde toate operaţiunile de încasări sau plăţi în
vederea transferului internaţional al capitalului, precum achiziţionarea sau vânzarea de active
(nefinanciare) care nu sunt rezultatul activităţii umane (exemplu: pământul sau bogăţiile
subsolului) şi active intangibile (brevete, drepturi de autor, mărci, închirieri sau alte contracte
transferabile etc.) tranzacţionate între rezidenţi şi nerezidenţi.
B. Contul financiar. Acesta include toate tranzacţiile determinate de schimbarea
proprietăţii activelor financiare străine, inclusiv crearea sau lichidarea de creanţe faţă de
restul lumii în cadrul activelor şi pasivelor financiare ale unei economii. Fluxurile cuprinse în
contul financiar sunt împărţite din punct de vedere funcţional în patru tipuri de tranzacţii:
investiţii directe, investiţii de portofoliu, alte investiţii şi active de rezervă.
Investiţiile directe presupun un plasament financiar al unui rezident în scopul de a
influenţa luarea deciziilor. Limita inferioară pe care trebuie să o atingă un asemenea
plasament pentru a putea fi inclus în categoria investiţiilor directe este de 10% din acţiunile
sau activele întreprinderii vizate. Acest flux financiar cuprinde atât plasamentele iniţiale, cât
şi câştigurile reinvestite. Investiţia directă se înregistrează în balanţa de plăţi externe pe baza
sensului investiţiei, şi anume investiţii directe ale rezidenţilor în străinătate şi respectiv
investiţii directe ale nerezidenţilor în economia raportoare.
Investiţiile de portofoliu cuprind tranzacţii cu acţiuni, alte titluri financiare şi
derivate financiare – cu excepţia cazului în care aceste tranzacţii se referă la investiţii directe
sau active de rezervă. Investiţiile de portofoliu se referă atât la instrumente pe termen scurt,
cât şi la cele pe termen lung. Elementul fundamental al investiţiilor clasificate ca investiţii de
portofoliu este acela că sunt negociate sau negociabile.
Tranzacţiile privind investiţiile de portofoliu sunt grupate pe tipuri de instrumente.
Componentele standard ale balanţei de plăţi includ patru tipuri de instrumente, şi anume:
acţiuni, obligaţiuni şi bilete, instrumente ale pieţei monetare şi derivate financiare.
Alte investiţii se referă la credite comerciale, împrumuturile de la FMI, precum şi
folosirea creditelor obţinute de la FMI, depozitele bancare etc.
Activele de rezervă reprezintă instrumente financiare aflate la dispoziţia autorităţilor
centrale pentru a finanţa, absorbi sau ajusta dezechilibrele financiare. În cadrul balanţei de
plăţi externe activele de rezervă sunt următoarele: aur monetar, Drepturi Speciale de Tragere
(DST), poziţia de rezervă a FMI, disponibilităţi în valută şi alte creanţe ale autorităţilor
asupra rezidenţilor. Principala funcţie a activelor de rezervă este de a asigura lichiditatea
necesară în vederea ajustării debitelor de plăţi între o ţară şi restul lumii, precum şi
menţinerea cursului de schimb la nivelul dorit sau exercitarea altor influenţe.
Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc cele două conturi principale ale
balanţei de plăţi externe (contul curent şi cel de capital) din punct de vedere al intrărilor şi
ieşirilor generate de tranzacţiile internaţionale. Întrucât balanţa globală a unei ţări nu poate fi
dezechilibrată, soldul exprimă influenţa tranzacţiilor efectuate de o economie cu restul lumii
asupra rezervelor internaţionale nete ale ţării.
top related