libera circulatie a serviciilor
Post on 13-Jul-2016
80 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE STIINȚE JURIDICE
LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR
Absolvent, Bican Marian Valeriu
Târgu-Jiu2016
1. Beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor
Tratatul privind funcționarea UE stabilește că beneficiari ai liberei
circulații a serviciilor pot fi atât persoane fizice cât şi juridice. La nivelul UE a
fost adoptată şi Directiva 2006/123/CE la 12 decembrie 2006 1, privind
serviciile în vigoare din 28 decembrie 2009 al cărei scop este de a contribui la
evoluția spre o piață internă autentică a serviciilor, astfel încât în cel mai mare
sector al economiei europene atât întreprinderile cît şi consumatorii să poată
beneficia pe deplin de avantajele pe care acesta le prezintă.
Persoanele fizice – sunt avute în vedere persoanele fizice avînd calitatea
de resortisant comunitar care este dată de cetățenia unui stat UE.
Determinarea cetăţeniei aparţine exclusiv legii statelor membre, fiind
suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unuia dintre aceste state pentru a putea
revendica accesul la libertăţile U. E. Astfel, o persoană care are cetăţenia
italiană şi pe cea argentiniană, poate invoca în U. E. cetăţenia italiană, sau un
cetăţean franco-german poate invoca în Franţa, cetăţenia sa germană.
Persoanele juridice. În dreptul european nu există un sistem general de
recunoaştere a societăţilor şi a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale
statelor membre sunt foarte diferite. Totuşi, în art. 54 al tratatului privind
funcţionarea U. E. au fost instituite anumite reguli ce asigură recunoaşterea
reciprocă a societăţilor în domeniul libertăţii de stabilire şi a liberei circulaţii a
serviciilor.
Astfel, sunt beneficiari a liberei circulaţii a serviciilor şi libertății de
stabilire societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile
sau comerciale , inclusiv societățile cooperative şi alte persoane juridice de
drept public sau privat cu excepţia celor fără scop lucrativ.
1 Directiva 2006/123/CE la 12 decembrie 2006 gasita la adresa: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32006L0123
1
2. Dreptul de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau al unei profesii
Potrivit art. 49 alin. 2 şi art.54 din tratatul privind funcționarea UE 2,
libertatea de stabilite reprezintă dreptul de a accede la desfășurarea de activități
independente, respectiv de a continua exercitarea lor, precum şi dreptul de a
constitui şi administra întreprinderi în aceleaşi condiții ca şi pentru naționalii
statului de primire.
În sensul consacrat de art.54,3 dispozițiile anterior menționate sunt
aplicabile societăților constituite în conformitate cu legea unui stat membru care
au sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurarea a
activităţii în cadrul UE, fiind avute în vedere societățile constituite în
conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor
fără scop lucrativ.
Noțiunea de societate dobândește în acest caz o accepțiune comunitară.
Trebuie să fie interpretată uniform şi nu depinde de criterii aparținând dreptului
naţional. De asemenea sunt considerate societăţi în sensul tratatului, orice
entitate care are capacitatea de a desfășura activități, precum şi în patrimoniu
propriu.
În ceea ce privește scopul lucrativ, noțiunea de asemenea are o accepțiune
comunitară. Nu este necesar ca activitatea societăţii să poată da naștere unui
câștig pecuniar sau a unui câștig material care ar spori averea, patrimoniul
asociaţilor. Scopul lucrativ în acest caz este sinonim cu participarea la viața
2 Art. 49 alin. 2 din TFUE: „Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.”3 Art. 54 din TFUE: „Societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecțiuni, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.”
2
economică în scopul de a obține profit sau beneficii pentru patrimoniul
persoanei fizice.
Libertatea de stabilire devine astfel un instrument juridic de asigurare a
funcționării efective a principiului libertății comerțului în spațiul economic
european.
Dreptul de stabilire comportă 2 forme:
1. Stabilirea cu titlu principal, constînd în începerea unei activităţi
independente pe teritoriul unui stat membru sau continuarea
activităţii prin transferul sediului de pe teritoriul unui stat pe
teritoriul altuia cu menţinerea personalităţii juridice.
2. Stabilirea cu titlu secundar, care presupune extinderea activităţii pe
teritoriul altor state decît statul de origine, prin înfiinţarea de filiale,
sucursale, agenţii sau reprezentanţe, extindere care se realizează fără
mutarea sediului într-un alt stat, spre deosebire de stabilirea primară,
care implică în mod esenţial această operaţiune.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a semnalat dificultăţi în privinţa aplicării
efective a dreptului de stabilire principală ca urmare a diversităţii soluţiilor
legislative naţionale în ceea ce priveşte criteriile de stabilire al naţionalităţii unei
societăţi comerciale şi implicit, a determinării lex societatis.
Aparteneţa juridică la un anumit stat a subiectelor colective de drept este
stabilită fie prin raportare la:
1. Criterii obiective, adică locul situării sediului real (consacrat în
dreptul continental şi potrivit cărora societatea va dobîndi
naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se află sediul principal) sau
3
al locului înregistrării (sistemul incorporaţiunii adoptat de dreptul
anglo-saxon), fie prin,
2. Criteriul subiectiv sau al controlului, potrivit căreia naţionalitatea
subiectului colectiv de drept este dată de naţionalitatea sau cetăţenia
asociaţilor, a persoanelor fizice sau juridice care deţin acţiuni sau
părţi sociale, în număr suficient pentru a avea controlul asupra
societăţii.
În consecinţă, dacă o societate îşi mută sediul de pe teritoriul unui stat
membru care a adoptat pentru determinarea naţionalităţii societăţii, respectiv
pentru stabilirea lui lex societatis teoria incorporaţiunii pe teritoriul unui alt stat
membru care se foloseşte în acest scop de teoria sediului real, va fi obligată ca
în prealabil să procedeze la dizolvarea în statul de origine şi ulterior să se
înfiinţeze pe teritoriul statului de primire potrivit regulilor de constituire,
consacrate de acesta din urmă.
Astfel, este exclusă operaţiunea de transfer al sediului, concomitent cu
menţinerea personalităţii juridice, ceea ce înseamnă că doar dacă ambele state ar
consacra teoria încorporaţiunii ar fi posibil transferul sediului dintr-un stat
membru în altul, cu păstrarea personalităţii juridice.
Interpretarea dispoziţiilor art. 49 din Tratat în sensul că acestea nu
conferă unei societăţi constituite în conformitate cu legea unui stat membru şi
avînd acolo sediul statutar, dreptul de a-şi transfera sediul într-un alt stat
membru, cu menţinerea în primul stat a personalităţii juridice, a fost consacrată
prin hotărîrea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza
Daily Mail, care deşi a fost calificată drept un pas înapoi în materia unei
protecţii riguroase a dreptului de stabilire, reprezintă un precedent judiciar
semnificativ în materie.
4
2.1 Conţinutul dreptului de stabilireSe exteriorizează prin recunoaşterea dreptului unei societăţi de a înfiinţa
filiale, sucursale, agenţii sau reprezentanţe pe teritoriul unui alt stat membru al
căror regim de constituire/funcţionare şi încetare să nu fie discriminatoriu, faţă
de cel aplicabil societăţilor statelor de primire.
În acelaşi timp, nici statul de origine nu trebuie să împiedice o societate
constituită în conformitate cu legislaţia sa în a exercita activităţi pe teritoriul
unor alte state membre prin intermediul unei filiale, sucursale, agenţii sau
reprezentanţe, fiind vorba într-o atare ipoteză de aşa zisa discriminare la ieşire.
Sunt interzise, în scopul asigurării egalităţii de tratament, nu numai
discriminările bazate pe naţionalitate sau sediu, ci şi orice formă deghizată prin
care, ca efect al aplicării unor criterii diferite, se ajunge la acelaşi rezultat.
La nivel doctrinar, s-a arătat că dreptul de stabilire implică recunoaşterea
următoarelor prerogative:
1. Dreptul membrilor fondatori a unei societăţi comerciale de a decide
în mod liber pe teritoriul cărui stat membru vor înfiinţa societatea şi
care va fi forma acesteia;
2. Dreptul asociaţilor (acţionarilor) de a decide dacă exercitarea
activităţii comerciale a societăţii se va desfăşura pe teritoriul statului
unde şi-a stabilit sediul sau administraţia principală, sau pe teritoriul
unui alt stat membru, unde va înfiinţa o filială sau o sucursală. Statul
de origine nu va putea stabili reguli prin care să se aducă restrîngeri
acestui drept, obligînd societatea să exercite cel puţin o parte din
activitatea sa comercială pe teritoriul său;
3. Dreptul asociaţilor de a hotărî în mod liber exercitarea activităţii în
afara statului de constituire se va realiza prin intermediul unei filiale
5
sau sucursale. În consecinţă, statul de primire este obligat să înlăture
din legislaţia proprie orice dispoziţii prin care în mod direct sau
indirect se instituie obligaţia unei societăţi străine de a-şi extinde
activitatea doar prin constituirea unei filiale;
4. Dreptul oricărei societăţi la egalitate de tratament în caz de
constituire a unei filiale, sucursale, agenţii sau reprezentanţe pe
teritoriul unui alt stat membru, decît cel al cărui naţionalitate o are,
faţă de societăţile autohtone.
Egalitatea de tratament implică următoarele consecinţe:
1. Dreptul de a înfiinţa sucursale fără discriminări bazate pe
provenienţa capitalului şi în aceleaşi condiţii ca şi societăţile statului
gazdă;
2. Dreptul de a înfiinţa sau de a dobîndi o participaţie într-o filială fără
discriminări bazate pe originea capitalului, în aceleaşi condiţii ca şi
în societăţile statului de primire;
3. Drepturi identice în conducerea societăţilor ca şi în societăţile
statului gazdă.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie menţionăm ca fiind semnificative
pentru prerogativele decurgînd din dreptul de stabilire hotărîrile pronunţate în
cauza Segers. Referitor la această cauză, Curtea de Justiţie a reţinut
următoarele:
1. Reglementările olandeze discriminează societăţile străine şi chiar
mai mult, restrîng în mod indirect dreptul acestora de a angaja
resortisanţi olandezi;
2. Sunt de natură să creeze restrîngeri ale dreptului de opţiune a
societăţilor dintr-un alt stat membru în ceea ce priveşte desfăşurarea
6
sau extinderea activităţii comerciale pe teritoriul altui stat, prin
intermediul unei filiale sau sucursale, deoarece obligă în mod
indirect al constituirea unei filiale.
În consecinţă, s-a apreciat că acordarea unei pensii de boală pe teritoriul
unui stat membru nu poate fi condiţionată de existenţa calităţii de salariat al
unei societăţi olandeze precum şi faptul că resortisantului unui stat membru i se
recunoaşte, potrivit art. 49 şi 54 din Tratat, dreptul de a hotărî unde-şi va
desfăşura activitatea comercială societatea (în statul de origine sau într-un alt
stat).
Dacă activitatea urmează a avea loc în afara statului de constituire,
societatea mamă este liberă fie o filială, fie o sucursală, statul de primire
neputînd institui reguli care să oblige într-un mod direct sau indirect la
realizarea activităţii doar prin intermediul filialei.
Potrivit jurisprudenţei Centros, faptul că societatea nu a desfăşurat nici o
activitate de la înfiinţare pe teritoriul Marii Britanii, nu are nici un efect asupra
dreptului său de stabilire, în conformitate cu ideea promovată prin decizia
Centros, unde s-a reţinut că dispoziţiile comunitare amintite, împiedică
autorităţile unui stat membru să refuze unui angajat al unei societăţi beneficiul
tratamentului naţional în materie de asigurări sociale pentru faptul că societatea
are sediul într-un alt stat membru, pe teritoriul căruia nu desfăşoară activităţi
comerciale.
Se reține apoi în motivarea deciziei că statele membre nu pot proteja
interesele creditorilor prin obstacularea dreptului de a înființa sucursale pe
teritoriul lor urmînd a institui alte mijloace legale de protejare a acestuia. În altă
ordine de idei refuzul autorităților daneze contravine dispozițiilor privind
dreptul de stabilire deoarece în mod indirect societatea este obligată să-și
7
desfășoare activitatea doar prin intermediul unei filiale pentru a fi astfel
respectate reglementările interne în materie.
3. Libertatea de funizare a serviciilorPotrivit art.57 din TFUE 4 sunt considerate servicii prestațiile furnizate în
mod obișnuit în schimbul unei remunerații în măsura în care nu sunt
reglementate prin dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor capitalului și
a persoanei.
Serviciile cuprind în special :
1. Activități cu caracter industrial.
2. Activități cu caracter comercial.
3. Activități artizanale.
4. Activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Jurisprudența Curții de Justiție a stabilit următoarele criterii de
identificare a noțiunii de serviciu:
1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat
membru altul decît cel am beneficiarului prestației iar prestarea
serviciului trebuie să se facă cu trecerea unei frontieri interioare a
uniunii .
2. Prestația să fie remunerată.
În ceia ce privește modurile de mișcare a serviciilor peste frontieră sunt
avute în vedere 3 situații:
1. Prin deplasarea prestatorului serviciilor.
2. Transferul peste graniță a serviciului.
3. Prin deplasarea beneficiarului serviciului prestat.
4 Art. 57 din TFUE: „În înțelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.”
8
De regulă persoana care prestează un serviciu se deplasează în statul în
care se află beneficiarul prestației, situațiile care sub aspect terminologic este
cunoscută denumirea de liberă prestare a serviciilor activă. În cazul în care
clientul este cel care se deplasează încheind contractul în statul membru pe
teritoriul căruia s-a stabilit prestatorul, care este în această ipoteză elementul
pasiv. Suntem în prezența liberii prestări a serviciilor pasive.
Libera circulație a serviciilor de tip activ se asigură prin :
1. Interdicția discriminării directe indirecte sau deghizate precum și
măsurile prin care prestatorul este supus unor sarcini sau cotizații la
care acesta este supus în țara sa de origine.
2. Interdicția măsurilor naționale restrictive aplicate în mod
nediscriminatoriu. Există o gamă largă de măsuri naționale care
reglementează accesul la exercitarea cotidiană (controale
administrative, contabilitate, declarații în organe administrative) a
anumitor activități și care aplicate nediscriminatoriu pot conduce la
limitări ale liberii circulații a serviciilor. Un prim set de măsuri se
referă la faptul că accesul la unele profesii este condiționat de
deținerea unor titluri diplome sau calificări profesionale sau de
deținerea unor autorizații administrative prealabile.
În absența unei armonizări statele membre sunt libere să fixeze un nivel
minim pentru exercitarea unei profesii astfel încît să fie garantată calitatea
prestațiilor furnizate pe teritoriul lor. Acest lucru poate însă conduce la aplicarea
tratamentului național al statului unde se prestează serviciul, astfel îngreunînd
libera circulație a serviciilor. Desigur există principiul recunoașterii reciproce a
diplomelor certificatelor sau atestatelor profesionale în virtutea cărora
autoritățile statelor membre trebuie să aprecieze cunoștințele sau diplomele
9
obținute în statele de origine ale prestatorilor și să organizeze examene, probe
sau stagii de adaptare.
În anumite condiții sunt admise și măsuri naționale restrictive care pot fi
justificate prin rațiuni de ordin general (ordinea publică, securitatea publică).
Aceste condiții sunt :
1. Domeniul vizată să nu fi fost armonizat.
2. Măsura să urmărească un interes general.
3. Măsura să nu fie discriminatorie.
4. Să fie în mod obiectiv necesară.
5. Să fie proporțională cu scopul urmă
6. Măsura să respecte principiul recunoașterii reciproce.
În cazul liberii circulații a serviciilor pasivă beneficiau în calitate de
prestator renunțînd astfel la protecția dreptului său național trebuie să aibă acces
la toate serviciile fără să fie supus unor restricții pe criteriul naționalității sau
rezidenței.
Principiile care guvernează libertatea de furnizare a serviciilor au în
vedere următoarele aspecte:
1. Prevederile comunitare în materie au direct aplicabilitate în dreptul
intern al statelor membre.
2. Sunt avute în vedere activitățile cu caracter economic în sens larg.
3. Serviciile trebuie să fi prestate dincolo de frontiera statului membru
de origine.
4. Furnizarea serviciilor nu este neapărat temporară adică pot fi
furnizate și în mod permanent.
5. Sunt interzise restricțiile discriminatorii directe sau indirecte (unele
excepții sunt admise în baza art.51, 52 din TFUE pentru rațiuni care
10
privesc ordinea publică securitatea publică și sănătatea publică
precum și în cazul activităților care au în vedere exercitarea
autorității publice) și nediscriminatorii (restricțiile sunt admisibile
doar în cîteva situații bine determinate și care privesc în general
protecția consumatorului a proprietății intelectuale și a mediului.
În materie de prestație a serviciilor este notorie hotărîrea din cauza Von
Binsterbergen, speța avînd în discuție situația unui consilier juridic care după ce
s-a stabilit inițial în Olanda reprezentîndu-și aici clienții. Ulterior se stabilește în
Belgia, solicitînd să continue reprezentarea foștilor săi clienți instanțelor
olandeze fapt ce ia fot refuzat de autoritățile olandeze pe motiv că pentru a
reprezenta sau asista un justițiabil în fața jurisdicțiilor olandeze trebuie să fie
stabilit pe teritoriul Olandei.
Curtea de Justiție a apreciat că deși în materia de libertății de prestare a
serviciilor pot fi instituite restricții motivate de aplicarea regulilor deontologice
de funcționarea unei profesii acestea trebuie să fie în mod obiectiv necesare și
proporționale ori nu este cazul în speță obligația de a avea reședința pe teritoriul
olandei contravenind dispozițiilor art. 56 din TFUE astfel că atare cerință ar
face ca libertatea de prestare a serviciilor să nu fie una reală.
4. Bariere în cadrul liberii circulații de serviciiBariere sunt clasificate în:
1. bariere de ordin juridic
2. bariere de ordin nejuridic.
Barierele juridice presupun dificultățile legate de stabilirea prestatorului
serviciului.
11
■ Regimurile de monopol din anumite state membre care împiedică
stabilirea prestatorilor de servicii din alte state membre care nu
prevăd astfel de monopol.
Este vorba de monopolul încredințat anumitor întreprinderi așa cum este
cazul sectoarelor parțial liberalizate (servicii poștale, energie, etc.) despre
monopolul de distribuție a anumitor produse (alcoolul sau tutunul) care pot
afecta mai ales serviciile de distribuție sau despre activitățile rezervate exclusiv
anumitor operatori economici (de exemplu: jocurile de noroc sau distribuția
produselor farmaceutice)
Restricții cantitative pe care statele membre le impun pentru accesul la
unele activități de prestare de servicii:
■ Stabilirea unor cote sau unui număr limitat de servicii :
reglementarea națională prevede existența unui singur prestator de
servicii de curățare a cornurilor caselor pentru un district sau
comună.
■ Stabilirea unor suprafeţe maximale (pentru serviciile de distribuţie);
■ Stabilirea unor distanţe geografice care limitează numărul
prestatorilor de servicii şi care pot avantaja operatorii naţionali faţă
de noii veniţi;
Printre dificultăţile în prestarea serviciilor a fost semnalată şi existenţa
într-un stat membru a unor dispoziţii legale care impun o limită de un
oftalmolog la 10.000 locuitori sau o şcoală auto la 15.000 locuitori.
Cerinţe de naţionalitate sau reşedinţă
1. În unele state membre mai există cerinţa de naţionalitate în ceea ce
priveşte acţionarii, conducătorii sau personalul întreprinderilor,
precum şi în anumite profesii reglementate.
12
2. Cerinţele de reşedinţă ridică probleme mai ales în ceea ce priveşte
conducătorii întreprinderilor. În funcţie de cerinţele din fiecare stat,
pentru 2/3 din membrii consiliului de administraţie, respectiv pentru
jumătate sau cel puţin pentru o persoană, se cere condiţia reşedinţei.
■ Cerinţa impusă unei persoane care a solicitat eliberarea unei licenţă
pentru serviciile de telecomunicaţii de a avea reşedinţa în statul
respectiv, chiar înainte de a obţine licenţa.
Proceduri de autorizaţii sau de înregistrare
1. Accesul la un număr important de activităţi de prestări de servicii
este supus unui regim de autorizare prealabilă, care ridică numeroase
dificultăţi pentru operatorii din alte state membre;
2. Nerecunoaşterea de către statul gazdă a îndeplinirii cerinţelor în
statul unde prestatorul este stabilit. De exemplu: cauţiunile,
garanţiile depuse în statul de origine, are drept efect dublarea
constrîngerilor şi barierelor impuse prestării de servicii trans-
naţionale;
■ Cumularea autorizaţiilor necesare pentru anumite activităţi amplifică
semnificativ efectele restrictive faţă de prestatorii de servicii, prin
numărul ridicat de formalităţi administrative, certificate, dovezi, etc.
1. Limite aduse unor activităţi pluridisciplinare, adică fixarea unor
incompatibilităţi de exercitare a unor activităţi sau obligativitatea de
a presta activităţi diferite în spaţii diferite sau obligativitatea pentru
prestatorul de servicii de a se dedica unei singure activităţi.
Dificultăţi legate de folosirea transfrontalieră a „input”-urilor de către
prestatorii de servicii (resursele de care are nevoie un prestator de servicii)
13
1. Detaşarea lucrătorilor în alt stat:
■ complexitatea formalităţilor administrative,
■ frecvenţa controalelor la care sunt supuşi lucrătorii detaşaţi în statul
gazdă.
1. Supunerea lucrătorilor detaşaţi regulilor dreptului muncii din ţara
gazdă fără însă a ţine cont de faptul că obligaţiile băneşti şi
contribuţiile sociale erau deja achitate de angakatpr în statul unde era
stabilit.
2. Dificultăţi legate de detaşarea unor lucrători care nu sunt resortisanţi
ai unui stat membru U. E.
3. Disparităţi între regimurile naţionale în materie de remuneraţie,
protecţie socială, dar mai ales fiscalitate. Exemplu: nerambursarea
cheltuielilor medicale pentru tratamentele efectuate în alte state
membre.
4. Utilizarea trans-frontalieră a echipamentelor tehnice. De exemplu:
condiţia impusă unui medic stabilit într-un stat membru să dispună
de un material netransportabil şi de o infrastructură durabilă în statul
gazdă în care prestează servicii. Înseamnă practic să i se înlăture
posibilitatea de a se prevala de libertatea de a presta servicii fără
stabilire.
Dificultăţi referitoare la promovarea serviciilor
■ Proceduri de autorizare, declarare, înregistrare.
Pentru a efectua comunicări şi promoţii comerciale referitoare la prestarea de
servicii, de cel mai multe ori este necesară o autorizaţie prealabilă, care
antrenează cheltuieli şi întîrzieri. De exemplu: în unele state unde
medicamentele se eliberează fără reţetă au nevoie de o procedură prealabilă.
14
■ Interdicţiile comunicării comerciale
Pentru anumite tipuri de servicii, anumite tipuri de destinatari sau pentru
anumite tipuri de suport de comunicare comercială, ating în special pe
prestatorii de servicii din alte state membre întrucît aceştia, spre deosebire de
operatorii naţionali, nu au alte mijloace de a-şi face cunoscute şi a-şi promova
serviciile.
1. Alte dificultăţi legate de distribuţia serviciilor
■ Este legată mai ales de dreptul de stabilire, bariera des întîlnită fiind
cerinţa ca prestatorul de servicii să fie stabilit în statul în care
prestează serviciul.
■ Într-un stat membru, anumitor organisme de certificare pentru
produse biologice nu le este permis să presteze servicii decît dacă
sunt stabilite în respectiva ţară, ceea ce împiedică furnizarea trans-
frontalieră a unor astfel de servicii foarte specializate, precum cel din
domeniul produselor biologice şi împiedică vînzarea produselor
biologice.
■ Obligaţia de a avea un reprezentant local este aproape echivalentă cu
cerinţa de stabilire.
■ Unele state membre încearcă să supună prestatorii de servicii trans-
frontraliere stabiliţi în alt stat membru, condiţiilor de a obţine
autorizaţii de a se înregistra, de a efectua o serie de declaraţii,
proceduri care sunt aplicabile operatorilor naţionali.
■ Deseori, prestatorul de servicii este supus unui cumul de exigenţe.
De exemplu: de a se înscrie într-un organism profesional şi a de a
face dovada unui capital minim, de a depune o garanţie, de a ţine o
contabilitate specială.
1. Restricţii legate de receptare, vînzarea serviciilor
15
■ Un tratament preferenţial rezervat rezidenţilor unui stat membru sau
unei părţi din teritoriu, cum sunt regulile care limitează prestarea de
servicii doar către resortisanţii unui stat membru sau pentru cei care
au reşedinţa în acel stat membru, pot împiedica destinatarii
serviciilor din alte state membre să dispună de aceleaşi facilităţi de
acces la servicii ca şi naţionalii sau cei care au reşedinţa în statul în
care se prestează serviciul.
■ Numeroşi beneficiari se plîng de posibilitatea de a avea acces la
programele unor canale de TV, publice sau private, difuzate prin
satelit. Aceste programe sunt criptate doar în scopul de a împiedica
receptarea lor, în afara statului membru în care este stabilit
furnizorul de emisiuni televizate.
■ Practici restrictive în ceea ce priveşte licitaţiile şi achiziţiile publice
care au drept efect limitarea accesului resortisanţilor din alte state.
5. Barierele nejuridice
În general, sunt dificultăţi legate de:
1. Lipsa de informaţie. De exemplu: necunoaşterea de către operatorii
economici a dreptului lor de a ataca în instanţă măsuri
nediscriminatorii care introduc bariere.
2. Bariere lingvistice şi culturale. De exemplu: necesitatea de a
produce documentaţii traduse, autentificate de notar, proceduri care
sunt de multe ori introduse în scopul de a reverifica informaţii şi date
care au fost deja verificate în statul de origine.
Bariere nejuridice în turism
Serviciile prestate de ghizii de turism sunt de 2 tipuri. Astfel o agenţie de
turism poate avea proprii ei angajaţi sau poate lucra prin colaborare cu ghizi de
16
turism independenţi. Se condiţionează prestărilor serviciilor de către ghizii de
turism prin posesia unei calificări specifice, de exemplu: o autorizaţie impusă de
către statul membru, ar avea ca efect dedicarea împiedicarea desfăşurării
activităţii atît de agenţiile de turism, cît şi de către ghizii independenţi.
S-ar reduce astfel numărul ghizilor de turism calificaţi, care să însoţească
turiştii în statul membru de destinaţie, iar agenţiile de turism ar fi nevoite să
lucreze cu ghizi locali.
Bariere nejuridice în medicină
Restricţiile privind dreptul de a profesa a doctorilor şi medicilor
stomatologi prevăzute în legislaţia naţională a unui stat membru, sunt admise şi
nu constituie bariere la libera circulaţie a serviciilor, atîta timp cît sunt
determinate de respectarea unor obligaţii generale, inerente unei practicări
optime a profesiei şi pot fi aplicate în egală măsură, atît doctorilor şi medicilor
stomatologi care sunt cetăţeni ai statului membru în care se desfăşoară acea
activitate, cît şi cetăţenilor altui stat membru.
De exemplu: regula instituită în Franţa ca un medic înregistrat într-un alt
stat membru nu se poate înregistra într-un ordin al medicilor din Franţa este
prea absolută şi generală pentru a fi justificată de nevoia asigurării continuităţii
tratamentului medical.
6. Proceduri de autorizaţii şi înregistrare
În scopul contribuirii la crearea unei pieţe eficiente a serviciilor şi a
eliminării barierelor, a fost adoptată Directiva privind serviciile, nr.
2006/123/CE, din 12 decembrie 2006, în vigoare din 28 decembrie 2009.
17
Directiva este un instrument esenţial la nivel european pentru promovarea
reformelor structurale în sectorul serviciilor, acoperind servicii care reprezintă
peste 45% din PIB-ul U. E.
Implementarea Directivei a dus la un progres major în ceea ce priveşte
înlăturarea obstacolelor şi a avansarea către o integrare efectivă a pieţii interne a
serviciilor. Sute de texte legislative naţionale au fost modernizate şi mii de
cerinţe discriminatorii nejustificate sau disproporţionate au fost eliminate în
întreaga U. E.
O piaţă unică a serviciilor mai integrată şi mai funcţională este vitală
pentru a contribui la redresarea economică a U. E. Toate statele membre au
făcut eforturi semnificative pentru a implementa Directiva privind serviciile. Au
eliminat multe bariere nejustificate şi au permis modernizarea cadrului lor de
reglementare aplicabil serviciilor, fapt ce va da un nou impuls economiei U. E.
La 8 iunie 2012, a fost prezentată comunicarea Comisiei Europene către
Parlamentul European, Consiliul, Comitetul Economic şi Social European şi
Comitetul Regiunilor pe tema implementării privind serviciile. Această
comunicare propune modalităţi de optimizare a efectului economic al Directivei
privind serviciile, în special în sectoarele de servicii cu importanţă economică
semnificativă.
1. Statele membre ar trebui să-şi ridice nivelul de ambiţie în ceea ce
priveşte Directiva privind serviciile. Orice obstacole rămase ar
trebuie să fie atent evaluate în ceea ce priveşte impactul lor
economic.
2. Comisia a înaintat o propunere privind modernizarea cadrului juridic
pentru mobilitatea serviciilor profesionale. Statele membre ar trebuie
să o adopte rapid.
18
3. Piaţa unică trebuie să lucreze pentru consumatori. Întreprinderile nu
trebuie să utilizeze artificial în dauna beneficiarilor serviciilor.
4. Alte instrumente ale pieţii unice, cum ar fi Directiva privind
recunoaşterea calificărilor profesionale, Directiva privind comerţul
electronic şi altele, ar trebui să fie aplicate într-o manieră
simplificată. Dacă se dovedeşte necesar, legislaţia U. E. ar trebui
modernizată pentru a satisface necesităţile serviciilor specifice şi
pentru a se garanta că atît prestatorii de servicii cît şi beneficiarii pot
să se bazeze pe un cadru juridic care funcţionează efectiv.
5. Statele membre ar trebui să dezvolte ghişeele unice pentru ca acestea
să devină instrumente de sine stătătoare, care să răspundă în mod
adecvat, la necesităţile furnizorilor de servicii şi beneficiarilor.
Acest lucru necesită un angajament politic din partea tuturor instituţiilor
europene şi a statelor membre, care trebuie să acorde prioritatea necesară în
termenele stabilite.
Comisia va colabora în parteneriat cu statele membre pentru a facilita
creşterea şi ocuparea forţei de muncă în sectorul serviciilor.
În procesul monitorizării implementării Directivei privind serviciile, la 2
octombrie 2013 a fost prezentată comunicarea Comisiei către Parlamentul
European, Consiliul şi Comitetul Economic şi Social European privind
evaluarea reglementărilor naţionale privind accesul la profesii. În comunicare,
printre altele se menţionează că transparenţa şi evaluarea reciprocă a profesiilor
reglementate ar trebui să conducă la modernizarea cadrelor naţionale, care
limitează accesul la profesii.
Rezultatele ar trebui să încurajeze mobilitatea profesioniştilor în cadrul
pieţei unice, să contribuie la crearea de noi locuri de muncă în sectoarele
19
profesionale în cauză, să amelioreze competitivitatea acestora şi a sectoarelor
conexe, şi să deschidă oportunităţi de creştere economică.
Bibliografie
Tratatul de funcționare al Uniunii Europene, la adresa web:
20
http://europa.eu/pol/pdf/consolidated-treaties_ro.pdf
DIRECTIVA 2006/123/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței internehttp://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32006L0123:ro:HTML
Libertatea de prestare si stabilirea a serviciilor:http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.4.html
21
top related