evolutia rusiei -referat
Post on 24-Jan-2016
38 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
Bican Eusebiu-Teodor,gr.311,APE,anul I
Evoluția Rusiei
Introducere
Din punct de vedere istoric,evoluția Rusiei începe cu istoria slavilor de răsărit, grupul etnic din cares-
au format mai târziu rușii, ucrainienii și belarușii. Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a
adoptat creștinismul sub influența Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre
culturile slavăși bizantină, care avea să definească cultura rusă pentru următoarele șapte secole. Rusia
Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiție
pentru dreptul de a se numi moștenitori ai culturii și poziției dominante. După secolul al XIII-
lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural și politic, Kievul. În secolul al
XVIII-lea, Principatul Moscovei s-a transformat în Imperiul Rus, care se întindea din Polonia și până
la Oceanul Pacific. Expansiunea către vest a imperiului i-a făcut pe conducătorii țării din ce în ce mai
conștienți de marea lor rămânere în urmă și a distrus izolarea țăii în care au apărut primele etape ale
cuceririlor. Regimurile care s-au succedat în secolul al XIX-lea au luat în seamă aceste presiuni printr-
o combinație de reforme incomplete și represiune. Iobăgia din Rusia a fost abolită în 1861, dar
eliberarea țăranilor a fost făcută în condiții nefavorabile pentru aceștia și a alimentat presiunile
revoluționare. Între momentul eliberării iobagilor și cel al începerii primului război
mondial din 1914, reformele lui Stolîpin, prima constituție rusă și alegerile pentru prima Dumă au
adus schimbări importante în viața economică și politică a Rusiei, dar țarii nu au cedat puterile
autocratice.
Înfrângerile militare și lipsuile alimentare au declanșat Revoluția rusă din 1917, aducându-i la putere
pe bolșevici, care în scurtă vreme aveau să se reboteze comuniști. Între 1922 și 1991, istoria Rusiei s-a
confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. URSS-ul a fost un imperiu bazat pe
ideologia comunistă, având aproximativ aceleași granițe cu cele ale Imperiului Rus, care pierise
în 1917 odată cu ultimul țar, Nicolae al II-lea. Din acest moment în continuare, conducerea Uniunii
Sovietice s-a bazat pe sistemul politic al unui singur partid, cel al comuniștilor, (noul nume al
bolșevicilor din martie 1918). Până în cele din urmă, până la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului
trecut, cum slăbiciunea structurilor economice și politice a devenit acută, s-au petrecut schimbări în
economie și clasa conducătoare a țării, care nu au fost salvate de aceste modificări, ci i-au grăbit
URSS-ului dezintegrarea.
Istoria Federației Ruse este scurtă, începând cu momentul prăbușirii Uniunii Sovietice la sfârșitul
anului 1991.
1
Statul slav timpuriu
Vikingii scandinavi numiți "varegi" de către bizantini, au combinat pirateria cu negustoria și au
început să străbată căile navigabile dinspre Marea Baltică către Marea Neagră șiMarea
Caspică. Slavii așezați de-a lungul acestor râuri îi angajau deseori pe varegi să-i apere.
Conform primelor cronici kievene, un vareg numit Rurik a devenit prinț al Novgorodului pe la
anul 860, mai înainte ca succesorii să se mute către sud și să-și extindă autoritatea asupra Kievului.
Până la sfârșitul secolului al IX-lea, prinții varegi și-au extins autoritatea asupra unei zone vaste care a
început să fie cunoscută sub numele de Rusia.
Denumirea termenului ”Rusia” provine din finlandezul Ruotsi și estonul Rootsi,este considerat de unii
cercetători ca fiind înrudit cu numele regiunii Roslagen (o zonă de coastă a Suediei), pentru ca alții să-
l considere ca având rădăcini slave sau persane. Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni, a
apărut în secolul al IX-lea de-a lungul râului Nipru ca o federație de principate cu interese comune în
comerțul de blănuri, sclavi și ceară dintre Scandinavia și Imperiul Bizantin, de-a lungul râului Nipru.
Până la sfârșitul secolul al X-lea, minoritatea varegă a fost asimilată de majoritatea slavă.
Printre realizările de durată ale Rusiei Kievene s-a numărat convertirea la creștinismul ortodox în
varianta slavă, care avea să definească cultura rusă pentru următoarea mie de ani. Convertiea
la creștinism s-a făcut în 988, printr-un act public de botez al locuitorilor Kievului, în timpul domniei
lui prințului Vladimir I. Câțiva ani mai târziu, a fost introdus primul cod de legi, Pravila rusă. Încă de
la început, principii kieveni au urmat exemplul bizantin și au ținut biserica sub controlul lor strict,
chiar și în ceea ce privește veniturile acesteia, astfel statul rus și biserica sa națională au rămas tot
timpul strâns legate.
Până în secolul al XI-lea, în special în timpul domniei lui Iaroslav cel Înțelept, în Rusia Kieveană a
avut loc un proces de dezvoltare economică și culturală, în deosebi în domeniile arhitecturii și
literaturii, cu rezultate net superioare celor din vestul Europei. În comparație cu limbile popoarelor
creștine din apusul Europei, limba rusă a fost foarte puțin influențată de limba greacă și de limba
latină în care erau scrise primele lucrări teologice creștine. Acest fapt s-a datorat alegerii de la început
ca limbă de desfășurare a liturgiei a limbii slavone în locul celei grecești sau latinești.
Triburile nomade turcice cumane (polovoții, kipciakii) au cucerit regiunile stepelor sudice dintre
granițele Rusiei Kievene și de-a lungul coastei Marii Negre și au fondat un stat – Deșt-e-Kipciak.
Respingerea atacurilor nomazilor, în special cele îndreptate împotriva Kievului, care se afla doar la o
zi distanță călare de sălașurile lor din stepe, a fost o povară foarte grea pentru rușii kieveni.
2
În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a destrămat ca stat datorită luptelor armate dintre membrii familiei
princiare care stăpâneau în devălmășie țara. Dominația Kievului a pălit din ce în ce mai mult, în
folosul Novgorodului aflat la nord, a cnezatului Vladimir-Suzdalîn nord-est și a principatului Halici-
Volînia în sud-vest. Resturile Rusiei Kievene au fost cucerite de Hoarda de Aur a mongolilor însecolul
al XIII-lea. Kievul a fost distrus. Principatul Halici-Volînia a fost până la urmă absorbit în Uniunea
statală polono-lituaniană. Cnezatul Vladimir-Suzdal, aflat sub suzeranitatea mongolilor, și Novgorodul
independent aveau să devină baza pentru formarea națiunii moderne ruse.
Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene. În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă
față campaniei militare hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârșire în bătălia de la râul
Kalka. În 1240, mongolii au prădat orașul Kiev și și-au continuat atacul către vest
în Polonia și Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele rusești,
doar Novgorodul rămânând independent.
Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor rusești a fost inegal. Aproape jumate din populația
teritoriului a fost pierdută în timpul invaziei. Cultura citadină a fost complet distrusă. Orașe precum
Kievul nu și-au mai revenit niciodată după devastările atacului inițial. În timp ce Novgorodul continua
să prospere, orașul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să înflorească din 1328. Deși
armatele rusești au reușit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au
continuat să domine teritoriile locuite de ruși și să pretindă de la prinții ruși tribut până pe la anul
1480.
Influențele mongolilor asupra rușilor s-au cunoscut în special în ceea ce privește tacticile militare și
dezvoltarea drumurilor comerciale. În timpul ocupației mongole, Principatul Moscovei și-a dezvoltat
rețeaua de drumuri poștale, a pus bazele unor recensăminte exacte, a dezvoltat sistemul fiscal și
organizarea armatei. Înfluența orientală a rămas puternică până în secolul al XVIII-lea, moment din
care țarii au făcut eforturi conștiente continui pentru occidentalizarea țării lor.
Dezvoltarea Principatului Moscovei
Daniil Alexandrovici, cel mai tânăr fiu al lui Nevski, o fondat principatul având capitala la Moscova,
până la urmă reușind să-i alunge pe tătari din Rusia. Foarte bine plasat în centrul sistemului de râuri
rusești și înconjurat de codri și de mlaștini de nepătruns, Principatul (Cnezatul) Moscovei a fost la
început unul dintre vasalii Cnezatului Vladimirului, dar în scurtă vreme situația s-a schimbat, Moscova
absorbindu-și fostul suzeran. Un factor extrem de important în ascensiunea Moscovei a fost
colaborarea cnezilor săi cu stăpânii mongoli, care le-a acordat titlul de Mari Prinți ai Rusiei și i-au
împuternicit să colecteze tributurile datorate mongolilor de restul cnezatelor rusești. Prestigiul
principatului a crescut și mai mult atunci când Moscova a devenit centrul spiritual al Bisericii
Ortodoxe Ruse.
Ivan al III-lea cel Mare
3
În secolul al XV-lea, principii Moscovei au început să strângă pământurile rusești sub ascultarea lor.
Cel care a reușit cel mai bine în această întreprindere a fost Ivan cel Mare(1462–1505), care a fost
conducătorul care a pus fundațiile viitorului stat național rus. Ivan a reușit să crească de mai mult de
două ori suprafața principatului său, plasând cea mai mare parte a nordului Rusiei sub conducerea
Moscovei. De asemenea, Ivan și-a proclamat suzeranitatea absolută asupra tuturor cnejilor și nobililor
ruși. După ce a refuzat să mai plătească tributul tătarilor, Ivan a inițiat o serie de atacuri care a deschis
calea către înfrângerea definitivă a Hoardei de Aur, care se afla într-un proces continuu de decădere și
de descompunere în mai multe hoarde și hanate.
Ivan a căutat să protejeze granițele sudice împotriva atacurilor hoardelor. Pentru atingerea acestui țel,
Ivan a oferit moșii nobililor în schimbul obligațiilor militare. Acest sistem de acordare al moșiilor
boierilor războinici a fost cel care a creat baza unei extrem de puternice armate de cavaleriști.
Ivan al IV-lea cel Groaznic
Ivan al IV-lea cel Groaznic a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat "țar."
Dezvoltarea puterii autocrate a țarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan cel
Groaznic (1547–1584). Ivan a întărit poziția țarului până la un nivel nemaiîntâlnit, subordonându-și
fără îndurare nobilii voinței sale, executând sau exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuși de puțin.
Ivan cel Groaznic a fost și un politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând
morala clerului, dar a și ctitorit de biserici, printre care și Catedrala Sfântului Vasile, care străjuiește și
în zilele noastre Piața Roșie. Tot în această perioadă, cazacii ruși au fondat primele așezări în
vestul Siberiei.
Romanovii
Ordinea a fost reinstaurată în 1613, când Mihail Romanov, nepotul lui Ivan cel Groaznic, a fost ales
țar de o adunare a rușilor din care făceau parte reprezentanții a 50 de orașe. Dinastia Romanov a
domnit în Rusia până în 1917.
Sarcina imediată a țarilor din noua dinastie a fost reinstaurarea ordinei. Din fericire pentru moscoviți,
cei mai importanți inamici al lor, Uniunea statală polono-lituaniană și Suedia, erau implicați într-un
conlict bilateral, ceea ce a permis rușilor să facă pace cu suedezii în 1617 și să semneze un armistițiu
cu polonezii în 1619.
Decât să-și mai riște viețile și averile în noi războaie civile, boierii au ales calea cooperării cu noua
putere, care a reușit astfel să desăvârșească munca de centralizare birocratică. Statul astfel centralizat a
avut nevoie de serviciile atât a vechii nobilimi cât și a proaspeților înnobilați, în special în domeniul
militar. Pentru serviciile aduse țarului, boieriilor li s-a îngăduit să definitiveze lungul proces al
iobăgirii țăranilor.
Imperiul Rus
4
Petru cel Mare, 1672–1725, a consolidat autocrația în Rusia și a avut un loc de primă mărime în
transformarea țării într-un stat după model european. De la începuturile modeste ale Principatului
Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare stat din lume în vremea lui Petru cel
Mare. Având o suprafață de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea
Baltică până la Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea,
culminând cu înființarea primei colonii rusești de țărmul Pacificului, recucerirea Kievului și
pacificarea triburilor siberiene. Totuși, acest vast teritoriu era populat de numai 14 milioane de
oameni. Recoltele de grâu erau mai mici decât ale vest-europenilor, în condițiile în care majoritatea
populației era ocupată cu agricultura și locuia la țară. Numai o mică parte a populației imperiului
locuia în orașe.
Petru a fost profund impresionat de tehnologiile avansate, măiestria militară și priceperea în
conducerea afacerilor statului din Europa de vest. A studiat tacticile și fortificațiile occidentale și a
înființat o armată de 300.000 de miltari aleși numai dintre supușii săi, înrolați pe viață. În1697-1698, al
a fost primul principe rus care a vizitat Europa Occidentală, unde el și anturajul său au făcut o
impresie profundă. După această călătorie, Petru și-a luat titlul de împărat iar numele oficial al țării a
fost schimbat în Imperiul Rus în 1721.
Acesta și-a reorganizat forma de guvernământ după ultimele modele occidentale, transformând Rusia
într-un stat absolutist. El a înlocuit Duma boierilor (consiliul nobililor) cu un Senat format din nouă
membri. S-a trecut la reforma administrativă, apărând noi provincii și districte. Petru a dat ca sarcină
noului numit Senat colectarea taxelor și impozitelor. În timpul domniei sale, sumele colectate la
bugetul statului au crescut de trei ori. Ca parte a reformelor, Biserica Ortodoxă Rusă a fost incorporată
parțial în structura administrativă a statului, transformând-o într-o unealtă a guvernării. Petru cel Mare
a murit în 1725, lăsând o situație neclară a succesiunii și un imperiu sleit de puteri. Domnia sa a adus
în prim plan problemele rămânerii în urmă a Rusiei în comparație cu statele occidentale, a aportunității
reformelor descrise mai sus și a multor altora pe care au trebuit succesorii săi să le rezolve. Totuși,
Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.
Ecaterina cea Mare și Alexandru I
Au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca să apară un conducător la fel de ambițios și de dur
care să se urce pe tronul imperial. Ecaterina a II-a (cea Mare), a fost o prințesă germană căsătorită cu
moștenitorul tronului. Cum soțul său era un retardat, Ecaterina a consimțit în mod tacit la asasinarea
lui. Versiunea oficială a fost că țarul Petru al III-lea a murit de "apoplexie", Ecaterina fiind proclamată
împărăteasă în 1762.
Ecaterina a contribuit la renașterea nobilimii rusești, proces care începuse timid imediat după moartea
lui Petru cel Mare. Ea a extins controlul politic al Rusiei asupra statului polono-lituanian prin acțiuni
cum a fost aceea a sprijinirii Confederației de la Targowica. Costul campaniilor militare ale
împărătesei a fost plătit în special de țăranii iobagi, obligați să muncească mai mult pe pământurile
5
stăpânilor lor, ceea ce a dus la o răscoală de proporții în 1773, după ce Ecaterina a aprobat legea care
permitea vânzarea șerbilor separat de pământul pe care lucrau. Conduși de un cazac, Emilian
Pugaciov, mobilizați de lozinca "La spânzurătoare cu toți moșierii!", răsculații ajunseseră să amenințe
să cucerească Moscova. În cele din urmă, țăranii revoltați au fost învinși șî pedepsiți fără milă.
Pugaciov a fost luat prizonier și mai apoi executat în Piața Roșie, dar amenințarea revoltelor a
continuat tot timpul domniei Ecaterinei.
Chiar în timpul desfășurării răscoalei lui Pugaciov, Ecaterina a reușit să poarte un război victorios
împotriva Imperiului Otoman și a cucerit teritoriile din nordul Mării Negre. Apoi, în înțelegere
cu Prusia și Imperiul Austriac, a ocupat jumate din Uniunea statală polono-lituaniană în timpul
celor trei împărțiri ale Poloniei. La moartea împărătesei în 1796, politica expansionistă a Ecaterinei
transformase Rusia într-o mare putere Europeană. Expansiunea rusă a continuat și în vremea
țarului Alexandru I care a anexat în 1809 Finlanda, cedată de o Suedie mult prea slăbită ca să mai
poată opune rezistență.
Împăratul Napoleon I a făcut o mare greșeală invadând Rusia în 1812 după o dispută cu țarul
Alexandru I. Campania franceză a fost o catastrofă militară. Deși armata lui Napoleon a ajuns până la
Moscova, tactica rusească a pământului pârjolit i-a împiedicat pe invadatori să se bucure de roadele
victoriilor lor. În timpul cumplitei ierni rusești, mii de soldați francezi au murit degerați. După
retragerea trupelor franceze, armatele ruse le-au urmărit până la porțile Parisului. După ce Rusia și
aliații ei l-au învins pe Napoleon, țarul Alexandru I a devenit „salvatorul Europei” și a jucat un rol
important în redesenarea hărții Europei la Congresul de la Viena din 1815.
Imperiul Rus după insurecția decembristă (1825–1917)
Statutul de mare putere al Imperiului Rus punea în umbră într-o oarecare măsură ineficiența
guvernului său, izolarea față de propriul popor și grava înapoiere economică. După înfrângerea lui
Napoleon, Alexandru I s-a arătat dispus să accepte reforme constituționale. Până în cele din urmă,
foarte puține astfel de reforme au fost aplicate, acestea nefiind unele cuprinzătoare.
Alexandru I, un țar relativ liberal, a fost urmat pe tron de fratele său mai mic, Nicolae I (1825–1855),
care a trebuit să facă față unei revolte chiar la începutul domniei sale. Cauzele acestei revolte se
datorau războaielor napoleoniene, când un mare număr de ofițeri învățați au traversat toată Europa în
timpul campaniilor militare. Fiind infleunțați de liberalismul european, acești ofițeri au încercat la
reîntoarcerea în țară să provoace schimbări în sistemul autocratic rusesc. Rezultatul a fost
insurecția din decembrie 1825, o mișcare a unui mic număr de nobili liberali și ofițeri de armată care
au încercat să-l urce pe tron pe fratele lui Nicolae I ca monarh constituțional. Insurecția a fost foarte
ușor înăbușită, făcându-l pe Nicolae să înceteze programul de occidentalizare a țării început de Petru
cel Mare și să pună accentul pe politica numită și "Autocrație, orthodoxie, și respect pentru popor."
6
Rusia a trebuit să facă față si revoltelor din teritoriile proaspăt cucerite în vest – Revolta din
noiembrie în 1830 și Revolta din ianuarie în 1863.
Înăbușirea dură a "insurecției din decembrie" a făcut din "14 decembrie" o dată comemorată cu respect
de toate mișcările revoluționare de mai târziu. Pentru a împiedica izbucnirea altor revolte, școlile și
universitățile au fost puse sub atenta supraveghere a poliției. Spionii poliției au fost infiltrați peste tot.
Revoluționarii, chiar și cei bănuiți numai, au fost trimiși cu miile în lagărele de muncă din Siberia.
Acestea au fost condițiile în care Mihail Bakunin a devenit întemeietorul anarhismului rusesc. El a
părăsit Rusia în 1842 plecând în Europa Occidentală, unde a devenit un membru activ al mișcării
socilaiste. După participarea al Revolta din mai de la Dresda din 1848, el a fost închis și trimis în
Siberia. A evadat până la urmă și s-a reîntors în Europa. După înâlnirea cu Karl Marx, și-au unit
forțele, în ciuda marilor diferențe ideologice și tactice.
Problema direcției în care trebuia să se îndrepte Rusia era în descuție încă din timpul lui Petru cel
Mare și a politicii sale de occidentalizare a țării. Taberele erau împărțite: unii doreau copierea
modelelor occidentale, în timp ce alții doreau renunțarea la tot ce era străin șî revenirea la tradițiile
trecutului. Ultima cale era dorită de slavofili, care-și manifestau plini de dispreț părerea despre vestul
"decadent". Slavofilii se opuneau birocrației și proslăveau colectivismul medieval rusesc, așa
numitul mir, sau obștea sătească, împotriva individualismului occidental. Mai târziu, comunismul din
Uniunea Sovietică avea să se bazeze nu numai pe doctrina lui Karl Marx, dar și îndelunga tradiție
rusească a obștei sătești medievale, mir.
Un an mai înaintea morții țarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase
rolul hotărâtor în înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată
invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea
rușilor în timpul acestui război a pus în evidență foarte clar slăbiciunile Imperiului Țarist.
Când pe tronul imperiului s-a urcat în 1855 Alexandru al II-lea, dorința de reforme era generală.
Mișcarea umanistă rusească, care era legată moral și ideologic de aboliționismul din Statele Unite ale
Americii de dinaintea războiului civil american, ataca în mod public iobăgia. În 1859, în Imperiul Rus
trăiau 23.000.000 de iobagi, deseori în condiții mai grele decât șerbii vest-europeni de pe feudele din
secolul al XVI-lea. Țarul a hotărât să abolească iobăgia printr-o mișcare de sus în jos, decât să aștepte
desfiintarea șerbiei de jos în sus prin revoluție.
Emanciparea iobagilor în 1861 a fost singurul eveniment important din istoria Rusiei în secolul al
XIX-lea. A fost începutul sfârșitului monopolului puterii aristocrației funciare. Emanciparea țaranilor
a eliberat forța de muncă a țăranilor, care aveau astfel posibilitatea să aleagă liber munca în
întreprinderile industriale de la orașe, a dat un imbold important economiei în general și industriei în
particular și a făcut să crească numărul celor care făceau parte din așa zisă clasă de mijloc. Totuși,
țăranii nu au primit în mod gratuit pământurile pe care le lucraseră, ci au plătit taxe către stat pentru
7
toată durata vieții lor, bani din care guvernul i-a răsplătit generos pe moșierii care-și pierduseră
proprietățile. În multe situații, țăranii au căpătat terenurile mai puțin fertile. Toate pământurile oferite
țăranilor au devenit proprietatea obștilor sătești, care a a vegheat la împărțirea echitabilă a proprietății
între membrii comunităților rurale. Deși iobăgia a fost desființată, tensiunile revoluționare nu au
scăzut, în ciuda bunelor intenții ale țarului.
La sfârșitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia și Imperiul Otoman s-au înfruntat
în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane
în diversele națiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia și înăbușite cu duritate de Imperiul
Otoman. Naționalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare
națională a balcanicilor creștini-ortodocși de sub jugul otoman, Bulgaria și Serbia ajungând să se
bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului
Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiți să ceară pacea. Diplomații și generalii naționaliști ruși
au reușit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i oblige pe otomani să semneze în martie
1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă
și căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor.
În deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea s-a dezvoltat în Rusia o mișcare cunoscută ca nihilism.
De ceva vreme, liberalii ruși erau dezamăgiți de ceea ce erau considerate discuțiile sterile
ale intelectualității ruse. Nihiliștii puneau la îndoială toate valorile, apărând independența individului,
șocând societatea rusească.
Nihiliștii au încercat la început să convigă aristocrația de necesitatea reformelor. După eșecul în
această întreprindere, ei "și-au întors fața către popor", activând în rândurile țăranilor în cadrul
mișcarii narodniciste.
Cum mișcarea narodnicilor câștiga tot mai mulți adepți, guvernul a trecut imediat la desființarea ei. Ca
răspuns al reacției guvernamentale tot mai hotărâte, din mișcarea mamă s-a desprins o facțiune
narodnică radicală ,care era adepta terorismului. Unul câte unul, funcționari guvernamentali de frunte
au fost împușcați sau uciși în atacuri cu bombe. După mai multe tentative eșuate, Alexandru al II-lea a
fost asasinat în 1881, chiar în ziua în care în care aprobase o propunere de convocare a unei adunari
consultative pentru a discuta noile reforme care să completeze legea abolirii iobagiei, reforme care
trebuiau să scadă presiunea revoluționară.
Noul țar Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus
pe culmi noi principiul "Autocrație, orthodoxie și naționalism" al lui Nicolae I. Un slavofil convins,
Alexandru al III-lea a crezut că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea rușilor în frunte
chiar cu el de influența ocidentală subversivă.
Cel mai important sfătuitor al țarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosțev, profesor particular al
lui Alexandru al III-lea și al fiului acestuia, Nicolae al II-lea, și conducătorul Sfântului Sinod
8
din 1880 până în 1895. El îi învățase pe elevii lui imperiali să se teamă de libertatea cuvântului și de
presă și să urască democrația, constituția și sistemul parlamentar. În timpul lui Pobedonosțev,
revoluționarii au fost vânați, iar politica de rusificare a căpatat o dezvoltare copleșitoare în tot
imperiul. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfițit alianța cu Franța republicană, Rusia
bucurându-se de credite importante din această țară pentru dezvoltarea industriei naționale.
Nicolae al II-lea și noile mișcări revoluționare
Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea (1894–1917).
Revoluția industrială, care începuse să exercite o influență tot mai mare asupra societății rusești, au
dus la crearea de noi forțe care în cele din urmă au răsturnat țarismul. Elementele liberale dintre
capitaliștii industriali și din nobilimea progresistă credeau în reformele sociale pașnice și în monarhia
constituțională, înrolându-se în partide precum cel Constituțional Democratic (Kadeții). Socialiștii
Revoluționari (Eserii), inspirându-se din tradițiile narodniciste, luptau pentru împărțirea pământului
celor care îl lucrau de fapt —țăranii. Alt partid radical era cel al Social-Democraților, exponenți
ai marxismului în Rusia. Bucurându-se de sprijinul intelectualilor radicali și al clasei muncitoare
orășenești, social-democrații luptau pentru reforme sociale și economice radicale.
În 1903, PSDMR s-a rupt în două facțiuni – menșevicii, sau moderații, și bolșevicii, sau radicalii.
Meșevicii credeau că socialismul se va dezvolta treptat și pașnic și că regimul țarist urma să fie
înlocuit de regimul republican democrat în care socialiștii urmau să coopereze cu partidele burgheze
liberale. Bolșevicii conduși de Vladimir Ilici Lenin considerau necesară formare unei elite de
revoluționari de profesie, supuși unei puternice discipline de partid, care să acționeze ca avangardă a
proletariatului în lupta pentru cucerirea puterii pe cale revoluționară.
Eșecul dezastruos a armatelor țariste în războiul ruso-japonez (1904–1905) a fost o lovitură gravă
regimului țarist și a crescut la cote uriașe potențialul revoluționar. În ianuarie 1905, în urma
incidentului cunoscut ca "Duminica însângerată", în timpul căruia cazacii au deschis focul asupra unor
demonstranți pașnici conduși de părintele Gheorghi Gaponucigând numeroase persoane în
fața Palatului de Iarnă din Sankt Peterburg, s-a declanșat revoluția rusă din 1905.
Revoluția Rusă
Țarul Nicolae al II-lea și supușii săi au intrat în luptele primului război mondial cu entuziasm și
patriotism, pentru a-i apăra pe frații slavi sârbi. În august 1914, armatele rusești le-au atacat pe cele
germane pentru a sprijini lupta francezilor pe frontul de vest. Numai că slăbiciunea economiei rusești
și corupția și ineficiența guvernamentale au fost ascunse doar pentru scurt timp în spatele
naționalismului fervent. Înfrângerile militare și incompetența guvernamentală au radicalizat foarte
repede populația rusă. Controlul german asupra Mării Baltice și a otomanilor asupra Mării Negre au
privat Rusia de accesul la piețele potențiale și de fluxul aprovizionării din partea aliaților.
9
Până la mijlocul anului 1915, impactul războiului era profund demoralizator. Aprovizionarea cu
alimente și combustibili intrase în criză, iar inflația cunoștea niveluri neînchipuit de mari. Tot mai des,
muncitorii plătiți prost recurgeau la grevă în sprijinul cererilor lor economice, iar țăranii, care doreau
să capete pământ, erau în continuu gata să se revolte. În acest timp, încrederea publicului în regim era
subminată de influența politică asupra guvernului, adevărată sau bănuită, a lui Grigori Rasputin.
Asasinarea lui Rasputin la sfârșitul anului 1916 a pus capăt scandalului, dar nu a refăcut prestigiul
pierdut al tarismului.
Pe 3 martie 1917, a izbucnit o grevă într-o fabrică din Petrograd (fostul Sankt Peterburg). Într-o
săptămână, toți muncitorii din oraș încetaseră lucrul și izbucniseră lupte de stradă. Când țarul a
dizolvat Duma și a ordonat muncitorilor să reia lucrul, aceste acțiuni au declanșat Revoluția din
Februarie.
Duma a refuzat să se desființeze, greviștii au convocat adunări de masă sfidând regimul, iar armata a
trecut deschis de partea protestatarilor. Câteva zile mai târziu a fost numit de către Dumă un guvern
provizoriu condus de Prințul Lvov. A doua zi, țarul a abdicat. În acest timp, socialiștii din Petrograd au
format un soviet (consiliu) al deputaților muncitorilor și soldaților ca să se înzestreze cu puterea de
care duceau lipsă în Dumă.
În iulie, primul-ministru al guvernului provizoriu a demisionat și a fost înlocuit de Alexandr Kerenski,
care era un politician mult mai progresist decât predecesorul său, dar insuficient de radical, după
părerea bolșevicilor. În timp ce guvernul provizoriu bătea pasul pe loc, sovietul marxist din capitală își
înmulțea organizațiile, înființând noi soviete locale în toată țara. În acest timp, Kerenski a făcut
greșeala fatală de a angaja Rusia în continuare în luptele războiului mondial, o hotărâre extrem de
nepopulară în rândurile mulțimii sătulă de privațiuni.
Lenin s-a reîntors în Rusia din exilul său din Elveția cu ajutorul serviciilor de spionaj germane.
Germanii sperau ca certurile politice să facă Rusia să înceteze lupta. Când trenul cu care se deplasase
Lenin a intrat în gară, o mulțime de mii de țărani, muncitori și soldați l-a întâmpinat cu entuziasm pe
liderul bolșevic. După numeroase lupte de culise, sovietele au reușit să preia controlul guvernului în
noiembrie 1917, Kerenski și miniștrii guvernului său moderat fiind alungați în exil, tot acest șir de
fapte rămânând în istorie ca Revoluția din Octombrie.
Când parlamentul, în ședința din ianuarie 1918, a refuzat să se transforme doar într-o marionetă în
mâinile bolșevicilor, oamenii înarmați ai lui Lenin i-au împrăștiat membrii cu forță. Odată cu
dizolvarea parlamentului constituțional ales, orice urmă de democrație burgheză fusese definitiv
ștearsă. După ce a scăpat de piedica opoziției moderate, Lenin a ales să facă pacea cu germanii
prin tratatul de la Brest-Litovsk (1918), facând importante sacrificii teritoriale.
Războiul civil rus
10
Pentru răsturnarea bolșevicilor de la putere s-a închegat o puternică alianță contrarevoluționară
numită Mișcarea Albă. În acest timp, Aliații au trimis mai multe armate expediționare în Rusia pentru
sprijinirea forțelor anticomuniste. Aliații s-au temut, după semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, că
bolșevicii s-ar fi putut alia cu germanii și, de asemenea, au sperat că un guvern al anticomuniștilor,
odată ajuns la putere, ar fi angajat din nou țara în conflictul mondial împotriva Puterilor Centrale. În
toamna anului 1918, guvernul comunist se afla într-o situație extrem de periculoasă, atacat fiind de
inamicii interni și de foștii aliați, de forțele anarhiste și de forțele armate ale unor state vremelnic
independente – Belarus și Ucraina.
Pentru a face față acestor urgențe, în Rusia a fost instaurat un regim de teroare, Armata
Roșie și CEKA reușind să distrugă toți inamicii revoluției. În ciuda idealurilor înălțătoare pe care le
declaraseră, bolșevicii nu se bucurau de sprijinul tuturor elementelor societății și de aceea au recurs la
măsuri dictatoriale brutale în timpul războiului civil. Bolșevicii au distrus poliția secretă țaristă, atât de
disprețuită de rușii de toate orientările politice, și au desființat toate instituițiile imperiale. Pentru a
asigura supraviețuirea propriului regim politic, bolșevicii au înființat propria poliție politică, mai mare
și acționând mai brutal decât defuncta Ohrană. Până în 1920, ultimele elemente albe au fost zdrobite,
armatele străine au fost evacuate din tară, în Belarus, Ucraina și în Caucaz au fost impuse la conducere
guverne bolșevice, care nu au făcut decât să perpetueze în forme noi conducerea autocrată rusă.
Cât timp Rusia a fost implicată în războiul civil, frontiera dintre Rusia și Polonia a rămas nedesenată
de tratatele de pace. În 1919 a izbucnit războiul polono-sovietic care s-a încheiat în 1921 cu
înfrângerea armatelor bolsevice și împărțirea între cei doi beligeranți a Ucrainei și Belarusului.
Înființarea Uniunii Sovietice
Istoria Rusiei între 1922 și 1991 s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. Această uniune
bazată pe ideologie, înființată în decembrie 1922 de liderii partidului comunist, corespundea în mare
cu teritoriile fostului imperiu tarist. La început, uniunea a avut patru republici constitutive: RSFS
Rusă, RSS Ucrainiană, RSS Bielorusă și RSFS Transcaucaziană.
Constituția adoptată în 1927 stabilea un sistem federal de guvernare bazat pe o serie de soviete sătești,
orășenești și regionale. Acest sistem piramidal avea în vârf Congresul Unional al Sovietelor. Deși se
părea că acest congres al sovietelor deținea puterea suverană în stat, această adunare era sub controlul
partidului comunist, care la rândul lui era controlat de Biroul Politic al CC al PCUS. Capitala a fost
mutată la Moscova, atât din considerente de securitate cât și pentru a rupe definitiv cu tradițiile țariste.
Perioada cuprinsă între momentul cuceririi puterii de către bolșevici după victoria Marii Revoluții
Socialiste din Octombrie 1917 și 1921 a fost cunoscută cu numele de comunism de război. Băncile,
căile ferate, fabricile de tot felul, societățile de asigurare și transportul naval au fost naționalizate iar
circulația banilor a fost restrânsă. A apărut rapid o mișcare importantă de opoziție. Tăranii doreau să
primească bani pentru produsele agricole și se opuneau predării surplusurilor de alimente către stat, ca
11
parte a politicii oficiale pe timp de război. Având de înfruntat opoziția țăranilor, Lenin a inițiat o
retragere strategică, abandonând comunismul de război în favoarea NEP – Noii Politici Economice.
Țaranilor li s-a permis să-și vândă surplusurile de alimente pe piața liberă, renunțându-se la rechizițiile
atât de nepopulare. A fost stimulată circulația mărfurilor, fiind permis comerțul cu amănuntul. Statul a
continuat să controleze strict sistemul bancar, transporturile, industria grea și serviciile publice.
Deși opoziția de stânga din rândurile comuniștilor a criticat toleranța arătată fată de țăranii bogați
– culacii – care erau principalii beneficiari ai NEP-ului, această nouă abordare a economiei s-a dovedit
benefică pentru toată lumea. Renunțarea la Noua Politică Economică a devenit țelul prioritar al
opoziției de stânga după moartea lui Lenin în 1924.
În timp ce economia Rusiei era transformată, viața socială a populației suferea schimbări cel puțin la
fel de radicale. De la începutul revoluției, guvernul a încercat să diminieze puterea patriarhală a
familiei. Noul regim a abandonat politica țaristă de discriminare a minorităților naționale în favoarea
unei politici de asimilare a celor peste 200 de grupuri etnice din societatea sovietică. O altă
caracteristică a regimului a fost dezvoltarea fără precedent medicale. Au fost duse campanii naționale
pentru eradicarea tifosului, holerei și malariei. Numărul de medici a crescut atât de repede cât a permis
capacitatea instituțiilor superioare de învățământ medical. Mortalitatea infantilă a scăzut rapid,
iar speranța de viață a crescut semnificativ.
Guvernul a promovat ateismul și materialismul care formau baza teoriei marxiste. Această politică se
opunea religiei organizate, în special pentru a distruge puterea Bisericii Ortodoxe Ruse, unul dintre
stâlpii de rezistență ai defunctului regim țarist și o barieră extrem de dificil de depășit în lupta pentru
promovarea schimbărilor sociale. Numeroși lideri religioși au fost trimiși în lagărele de muncă.
Membrilor de partid li s-a interzis să participe la serviciile religioase. Învățământul public a fost
separat de biserică, iar din programa școlară a fost scoasă religia.
Industrializarea și colectivizarea agriculturii
Perioada 1929 – 1939 reprezintă un deceniu tumultos în istoria rusă – o perioadă de industrializare
masivă (industrializare forțată) și de lupte politice, în timpul cărora Iosif Vissarionovici Stalin a reușit
să obțină controlul total asupra societății sovietice, exercitând o putere practic nelimitată, cum nici
măcar de țari nu avuseseră. După moartea lui Lenin, Stalin s-a luptat să câștige controlul asupra
Uniunii Sovietice împotriva facțiunilor rivale din Politburo, în special împotriva celei conduse de Lev
Troțki. Până în 1928, după ce troțkiștii au fost ori exilați, ori îndepărtați de la putere, Stalin a fost gata
să pună în practică un extrem de vast program de industrializare.
În 1928, Stalin a făcut propunerea pentru primul plan cincinal. Marcând renunțarea la NEP, acesta a
fost primul dintr-o serie de planuri care urmăreau rapida edificare a unei industrii grele, colectivizarea
agriculturii și dezvoltarea limitată a producției de bunuri le larg consum. În timp ce în lumea
capitalistă fabricile și minele erau închise sau lucrau la cote reduse în timpul Marii crize economice,
12
lăsând milioane de lucrători fără loc de muncă, sovieticii lucrau mai mult de opt ore pe zi, șase zile pe
săptămână, într-un efort susținut pentru construirea unei structuri economice total noi.
Ca parte a acestui plan, statul a preluat controlul agriculturii prin intermediul fermelor de stat
(sovhozuri) și a celor colective (colhozuri) în cadrul procesului de colectivizare forțată. Printr-un
decret din februarie 1930, aproape un milion de "culaci" au fost alungați de pe pământurile lor. Mulți
țărani s-au opus măsurilor luate de stat în agricultură, deseori lăsând pământutl în paragină, ascunzând
recoltele sau ucigându-și animalele pentru a nu încăpea pe mâna autorităților. În unele zone, țăranii s-
au răsculat, iar mulți dintre cei socotiți "culaci" au fost executați.Condițiile de viața tot mai grele de la
țară a făcut ca milioane de țărani să ia calea orașelor în continuă creștere, ceea ce a dus la alimentarea
cu forța de muncă ieftină a uzinelor și la creșterea explozivă a numărului de orășeni în numai câțiva
ani.
Planurile cincinale au dus la obținerea unor rezultate remarcabile în ramurile neagricole. Rusia, care
era una dintre cele mai sărace națiuni în momentul izbucnirii revoluției bolșevice, se dezvolta printr-o
rată a industrializării fenomenală, depăsind rata industrializării Germaniei din secolul al XIX-lea și cea
a Japoniei de la începutul secolului al XX-lea. Conform cifrelor oficiale, producția industrială a
crescut în 1932 cu 334% fața de nivelul anului 1914 și în 1937 cu 180% fată de nivelul anului 1932.
Se consideră că supraviețuirea Uniunii Sovietice în fața invaziei germane din timpul celui de-al doilea
război mondial se datorează capacităților de producție dezvoltate în timpul primelor planuri cincinale.
În paralel cu planificarea economiei, Stalin și-a întărit puterea personală. Poliția secretă arestase și
trimisese în arest, în lagăre de muncă sau executase zeci de mii de cetățeni sovietici. Toți cei șase
membri ai Biroului Politic din 1920 care-i supraviețuiseră lui Lenin, au fost epurați. Veteranii
bolșevici care-i fuseseră loiali lui Lenin, ofițeri superiori și generali ai Armatei Roșii și directori
industriali au fost lichidați în timpul epurărilor staliniste. Epurările din celelalte republici sovietice au
ajutat centralizarea controlului societății sovietice.
Al doilea război mondial
Până în 1939, Uniunea Sovietică a fost dușmanul oficial al Germaniei Naziste, sprijinindu-i pe
republicanii spanioli care luptat împotriva fasciștilor spanioli, italieni și germani înrăzboiul civil
spaniol. În 1938, Germania și puterile vest-europene au semnat Înțelegerea de la München prin
care Cehoslovacia era împărțită între Germania și Polonia. Această înțelegere a crescut temerile
sovietice pentru un atac german, ceea ce a făcut ca, în cele din urmă, URSS să ia inițiativa
diplomatică. În 1939, a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, în mod oficial un tratat de
neagresiune, în fapt o înțelegere între două puteri pentru împărțirea sferelor de influență. Pe 17
septembrie 1939, în timp ce armatele germane erau la 150 de kilometri de granițele sovietice, Armata
Roșie a invadat Polonia de răsărit populată de etnici ucrainieni și belaruși. Sovieticii au atacat mai
târziu Finlanda, într-o agrsiune ce avea să fie cunoscută ca Războiul de iarnă (1939 – 1940). Sovieticii
13
au fost victorioși, au câștigat istmul Karelia, dar și-au demonstrat slăbiciunile armatei devastate de
epurările staliniste. În ciuda eforturilor lui Stalin de a se ține departe de conflictul european, Germania
a atacat URSS-ul pe 22 iunie 1941. Până în noiembrie, Germania ocupase toată Ucraina,
începuse asediul Leningradului și ajunsese la porțile Moscovei.
Victoria sovietică în bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi un punct de cotitură în desfășurarea
conflictului, răsturnând cursul întregului război. După pierderea acestei bătălii, Germania s-a dovedit
incapabilă de a mai duce o operațiune ofensivă cu sorți de izbândă împotriva Armatei Roșii, inițiativa
stategică aparținând pentru tot restul războiului sovieticilor. Până la sfârșitul anului 1943, Armata
Roșie a reușit despresurarea Leningradului și eliberarea celei mai mari părți a Ucrainei. Până la
sfârșitul anului 1944, frontul se mutase dincolo de granițele stabiliete de pactul de neagresiune din
1939, iar forțele sovietice au pătruns în țările Europei Răsăritene. Bucurându-se de o superioritate
decisivă în oameni și materiale, forțele sovietice au pătruns în Germania de răsărit, cucerind Berlinul
în mai 1945.
Războiul rece
Colaborarea dintre aliații principali a câștigat războiul și ar fi trebuit să servească ca bază pentru
reconstrucția și securitatea postbelică. Totuși, conflictul dintre interesele sovietice și americane,
cunoscut ca Războiul rece, a ajuns să domine scena internațională în perioada postbelică ca o
confruntare a ideologiilor.
Rădăcinile războiului rece pot fi găsite în conflictul dintre Stalin și președintele american Harry
Truman pe tema viitorului Europei răsăritene, conflict izbucnit în timpul discuțiilor de la Potsdam din
vara anului 1945. Rusia a suferit trei invazii devastoare în ultimii 150 de ani, în timpul războaielor
napoleoniene, primului război mondial și celui de-al doilea război mondial. Stalin dorea să înființeze o
zonă tampon între Germania și Uniunea Sovietică. Truman considera că Stalin a trădat înțelegerile de
la Ialta. Stalin se simțea din ce în ce mai sigur pe poziții, având toată Europa Răsăriteană ocupată de
Armata Roșie și fiind pe cale să obțină prima bombă atomică sovietică.
În aprilie 1949, Statele Unite au fost inițiatorii NATO, o alianță defensivă în care părțile semnatare se
angajau să considere atacul asupra oricăreia dintre aliați ca un atac împotriva alianței. Ca răspuns,
Uniunea Sovietică a înființat în 1955 Pactul de la Varșovia, o alianță care să asigure o contrapondere
militară și politică la NATO. Divizarea Europei între țările occidentale și blocul sovietic s-a dezvoltat
mai apoi la scară globală, în special după 1949, când monopolul nuclear american a luat sfârșit odată
cu testarea primei bombe nucleare sovietice și preluarea puterii în China de către Partidul Comunist
Chinez.
Politica pe termen lung a sovieticilor viza menținerea și întărirea securității naționale și menținerea
hegemoniei asupra Europei Răsăritene. Uniunea Sovietică și-a menținut dominația asupra Pactului de
la Varșovia zdrobind Revoluția maghiară din 1956, înăbușind Primăvara de la Praga din Cesoslovacia
14
din 1968 și sprijinind scoaterea în afara legii a sindicatului Solidaritatea din Polonia din deceniul al
nouălea al secolului trecut.
Deși Uniunea Sovietică a continuat să mențină un control strâns asupra sferei sale de influență din
Europa Răsăriteană, Războiul Rece a făcut loc Destinderii, în politica internațională apărând relații
mult mai complicate decât cea dintre două blocuri diametral opuse. Țările mici au cucerit mult mai
multă libertate de mișcare și mai multă independență în politica externă, iar cele două supraputeri au
reușit să-și găsească interese comune în lupta pentru limitarea proliferării armelor nucleare prin tratate
precum SALT I, SALT II și Tratatul împotriva rachetelor balistice.
Relațiile americano-sovietice s-au deteriorat în urma invaziei sovietice din Afganistan din 1979 și
a alegerii președintelui american Ronald Regan din 1980, un anticomunist hotărât. Relațiile dintre
cele două superputeri s-au îmbunătățit din nou în ultimii 15 ani ai secolului trecut. Odată cu prăbușirea
Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul desupraputere pe care o cucerise la sfârșitul celui
de-al doilea război mondial.
Prăbușirea Uniunii Sovietice
Două direcții au devenit dominante în deceniiile care au urmat: evidenta prăbușire a structurilor
economice și politice sovietice și încercările incomplete de reforme care ar fi trebuit să stopeze
procesul distructiv. După rapida succesiune la putere a lui Iuri Andropov și Constantin Cernenko,
figuri de tranziție cu rădăcini adânci în tradiția breșnevistă, în fruntea statului sovietic a ajuns relativ
tânărul Mihail Gorbaciov, care s-a angajat în efectuarea unor schimbări profunde în conducerea țarii și
în economie. Politica de glasnost(transpareță) a ușurat accesul public la informații după decenii de
represiuni guvernamentale. Gorbacoiv a eșuat în tentativa de redresare a sistemului sovietic. În 1991,
un complot al ultraconservatorilor comuniști a încercat fără succes să-l îndepărteze pe Gorbaciov de la
putere, dar a reușit să declanșeze procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice. Lovitura de stat din
august 1991 condusă de comuniștii ultraconservatori a fost înfrântă rapid și datorită intervenției lui
Elțîn. Complotiștii au dorit să salveze partidul comunist și Uniunea, în schimb au reușit să le grăbească
dispariția.
Uniunea Sovietică a încetat să existe în mod oficial pe 25 decembrie 1991. Ultimul act al transferului
de putere de la URSS la Rusia a fost făcut în momentul predării de către Gorbaciov a servietei cu
codurile pentru lansare rachetelor nucleare către noul președinte rus, Boris Elțîn.
De la mijlocul celui de al zecelea deceniu al secolului trecut, Rusia a avut un sistem electoral
multipartit. Era însă foarte greu de numit un guvern stabil, reprezentativ, datorită a două probleme
structurale: lupta dintre președinte și parlament și sistemul politic anarhic. Deși Elțîn era văzut în
occident ca un democrat, concepția sa de președinție era de-a dreptul autocratică. El ori a acționat în
locul propriului său prim-ministru (până în iunie 1992), sau a numit prim-miniștrii indiferent de
părerea parlamentarilor.
15
În acest timp, mulțimea de partide mici și aversiunea lor pentru alianțe coerente a menținut legislativul
întro stare haotică. Fractura politică dintre președintele Elțîn și conducerea parlamentului a dus
în 1993 la criza constituțională din septembrie-ocrtombrie 1993. Această criză a avut punctul
culminant pe 3 octombrie, când Elțîn a ales o soluție radicală să tranșeze disputa în favoarea sa: a
chemat tancurile să deschidă focul împotriva Casei Albe rusești. Cum Elțîn a luat decizia
neconstituțională de dizolvare a parlamentului, țara s-a aflat mai aprope de izbucnirea unui război civil
ca niciodată de la izbucnirea revoluției din 1917. Elțîn a reușit să impună o constituție care asigura
puteri sporite președintelui, constituție aprobată prin referendum în decembrie 1993. Votul din
decembrie a asigurat însă un câștig electoral important pentru comuniști și naționaliști, ceea ce reflecta
creșterea nemulțumirilor populare datorită costului reformelor economice neoliberale.
Reformele economice au consolidat o oligarhie cu legături în lumea interlopă, cu adânci rădăcini în
sistemul sovietic. Urmând sfaturile Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, Rusia a
procedat la cel mai rapid și mai vast program de privatizare văzut până atunci în lume. În numai câțiva
ani, comerțul cu amănuntul, comerțul engros, serviciile și mica industrie erau în mâini private. Cele
mai mari întreprinderi au intrat în proprietatea foștilor lor manageri, dând naștere unei noi și
bogate oligarhii ruse aflate în strânsă legătură cu elementele criminale sau cu investitorii străini. [2] Pe
de altă parte, mulți muncitori, datorită inflației și șomajului, au fost împinși spre sărăcie, prostituție și
criminalitate. În același timp, guvernul a pierdut controlul asupra colectării banilor la bugetul central.
În plină criză economică, economia Rusie a fost lovită și de crashul financiar din 1998.
Însă reîntoarcerea la economia planificată socialistă a părut de neconceput, spre ușurarea
occidentalilor. Economia Rusiei și-a mai revenit după 1999 și datorită creșterii rapide a prețului
petrolului, cea mai importantă marfă de export a țării, dar nivelurile de dezvoltare sunt încă mult
departe de cele din epoca sovietică.
După criza financiară din 1998, Elțîn și-a încheiat cariera politică. La începutul anului 2000, Elțîn a
anunțat în mod surprinzător că demisionează, lăsând conducerea țării în mâinile puțin cunoscutului la
acea vreme prim-ministru Vladimir Putin, un fost ofițer KGB și șef al urmașei poliției politice
sovietice, FSB. În 2000, Putin și-a învins contracandidații în alegerile prezidențiale încă din primul tur.
Putin a fost reales în 2004 cu 71% din voturi, iar aliații săi politici au câștigat alegerile legislative,
observatorii internaționali și naționali remarcând însă numeroase neregularități. Observatorii
internaționali au fost și mai alarmați de măsurile prezidențiale de creștere a controlului asupra
parlamentului, societății civile și a conducătorilor de la nivelul regional.
În concluzie, Rusia, de-a lungul timpului a parcurs etape în istorie de la : stat slav
timpuriu,principat,imperiu țarist,uniune sovietică și nu în ultimul rând federație,iar din punct de vedere
economic a devenit a cincea putere economică mondială depășind Germania având produsul intern
brut de 3400 miliarde de dolari anual,economia acesteia fiind bazată pe industrie energetică și
exporturi.Rusia deține foarte multe resurse naturale, fiind gazele naturale,petrol,uraniu.Europa are
16
probleme din punct vedere energetic,fiind nevoită să importe gaze naturale din Rusia.Astfel Rusia,este
oficial salvatoarea Europei.
Rusia este un teritoriu cu cea mai mare suprafață 17 milioane kilometri pătrați,fiind apărată de
principalele baraje naturale precum : frigul descurajant al Siberiei,Marea Neagră,Caucazul și deșertul
Karakum.Cei care au fost tentați să cucerească Rusia,de la Napoleon la Hitler,au fost obligați să
perceapă importanța militară a suprafeței Rusiei. Nimeni nu a avut vreodată mijloacele militare de a
cuceri uriașul teritoriu rusesc și nu este nicidecum realist ca Rusia să fie concepută ca obiect al
cuceririi.
Bibliografie:
Cohen, Stephen F. Rethinking the Soviet Experience: Politics and History since 1917. New York: Oxford
University Press, 1985.
Geoffrey Hosking, Rusia – popor si imperiu 1552-1917, Editura Polirom, Bucuresti, 2001
Gaddis, John Lewis (1990). Russia, the Soviet Union, and the United States: An Interpretive
History. McGraw-Hill. p. 176
Hugh Seton-Watson, The Russian Empire 1801-1917 (Oxford History of Modern Europe) (1967), pp 598-627
Ivanova, Galina M. Labor Camp Socialism: The Gulag in the Soviet Totalitarian System. Armonk, NY: M. E.
Sharpe, 2000
Gaddis, John Lewis (1990). Russia, the Soviet Union, and the United States: An Interpretive
History. McGraw-Hill. p. 176
Marga Andrei,Schimbarea lumii,Editura Academiei Române,2013,p.133
Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European Iași, 2001,p.302-307
Roberta Manning, The Crisis of the Old Order in Russia: Gentry and Government. Princeton University Press,
1982
Surse virtuale : http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Russia
17
18
top related