colecţia de predici
Post on 05-Dec-2014
375 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Colecţia: RESTAURATIO Coordonator: ÎOAN CHIRILĂ Editor: MIRCEA PETEAN
Coperta: Cristian CHEŞUŢ Tehnoredactare: Dinu VIRGIL
© Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003
Str. Snagov,3/19
3400 Cluj-Napoca
Tel ./fax: 0264/144109; 0723/194022
Email: edituralimes@yahoo.com
ISBN: 973-7907-39-6
IOAN BUN EA
ROSTuIRI ÎN ETERNITATE
CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA BOTEZ, CUNUNIE ŞI ÎNMORMÂNTARE
Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită
Cu prefaţă de IOAN CHIRILĂ
Editura LIMES Cluj-Napoca, 2003
în atenţia dijuzorilor de carte:
Timbrul literar se virează la Uniunea Scriitorilor din România, cont 2511.1-
171.1 ROL, BCR Unirea
Rostiri despre aşezarea întru iubire
Toţi cei care vin înspre noi cu structuri ale exprimării mistago- gice o fac
pentru ca noi să mergem şi să ne aşezăm împreună cu ei la taifasul
Cuvântului. De cele mai multe ori predica este privită, atât de teologul, cât şi
de credinciosul modern, ca fiind o parte dintr-un ritual care, dacă nu poate
lipsi, ar fi bine să fie cât mai scurtă posibil şi cât mai lipsită de imperative. Şi
vai cât de greşită este această percepţie !
Pe culmea unei prăpăstii din Nazaret se văd şi azi ruinele vechii sinagogi
iudaice din vremile Mântuitorului. Aici fusese adus după ce tâlcuise haftara
din profeţi. De ce oare? Pentru că nimeni nu privea dimensiunea dinamică a
rostirii profetice, poate şi pentru că nimeni nu credea că în acele vremi
tensionate mai poate să rostească cineva cuvânt viu, cuvânt fiind în Duhul.
însă Cel care le rostise cuvântul viu s-a uitat în ochii lor, n-a zis nimic, ci a
trecut prin mijlocul lor şi s-a mutat în casa tămăduirilor, în Capernaum.
Cuvântul scris are, chiar şi în literatura profană, rolul de tipos şi top'os.
La profeţi era tipos al celui hristic, la evanghelişti este topos al festinului
euharistie. De aceea, predicatorul, în lumina Duhului viu lucrător în Biserică.
încearcă să-şi rostuiască rostirea în sensul revelării celor două dimensiuni ale
cuvântului. Ca şi Duhul, nu ia nimic dintr-al său, "ci toate ale Mele", adică ia
din cele "toate" ale lui Hristos. Ori El a vorbit lumii pentru ca lumea să
cunoască calea spre toposul unirii, toposul horei cuvântului întrupat. Tiposul
şi toposul nu dispar decât atunci şi acolo unde nu mai este timp şi spaţiu,
adică în veşnicie, iar veşnicia s-a deschis nouă prin Cuvântul- Hristos care se
rosteşte şi prin care se rostuieşte făptura dintru început până întru veşnicie.
Porticul lui Solomon ar reverbera şi azi ecoul rostirilor lui Hristos şi
efervescenţa născută din lipsa de teamă a Apostolilor, dacă mânile celor
grabnici spre stăpânirea cea trecătoare nu l-ar fi dărâmat. Dar Petru rostise
aici cuvântul scos spre descoperire de limbile de foc ale Duhului şi rostinu-1 îi
atenţiona pe toţi zicând: Cel pe care voi L-aţi răstignit, Acela a înviat şi Se
vesteşte pentru ca voi să ajungeţi la viaţa cea veşnică.
El se vesteşte, deci cuvântul vieţii ieşind de la cel care este El însuşi
viaţa şi învierea noastră este cuvânt veşnic. Ori, putem spune că este cuvânt
despre Cel veşnic rostit întru Cel de-o seamă cu Acesta veşnic, cuvântul
veşnic fiind ceva din transparenţa dogmatică a veşniciei, adică străfulgerările
Sale spre noi în cadrele vii ale imuabilei eternităţi. Cuvântul predicării lor şi a
noastră este încercarea omului de a se ridica prin Duhul şi întru rostuirea
logosică la cheia împărăţiei lui Dumnezeu, la Crucea lui Hristos începutul
mântuirii tuturor şi al restaurării făpturii pentru veşnicie.
Hristos ne-a logodit Sieşi mireasă, s-a unit cu noi într-o nuntă eternă.
Această hierogamie are menirea, aşa după cum creştinul ştie de la Taina
Cununiei, de a ne uni "într-un gând, de a ne încununa într-un cuget", deci de
a gândi şi a cugeta precum a gândit şi a cugetat Hristos.
Rostirea cuvintelor Sale dintr-o perspectivă predicatorială are menirea de a
ne introduce în calea gândirii şi a cugetării lui Hristos, de a reactualiza
exegeza pe care de multe ori El însuşi a făcu t-o ucenicilor şi chiar mulţimilor.
Dar, pentru a intra în acest adânc de înţelegere, este de trebuinţă să
percepem în chip obiectiv unitatea şi perenitatea cultului. Ochii ucenicilor s-
au deschis şi au cunoscut
că este Hristos la "frângerea pâinii". Trebuie aşadar să ne circumscriem activ
trupului mistic al lui Hristos şi după aceea iii se vor deschide ochii să-L vedem
din făpturi, din suferinţi şi din bucurie, din rostuirile Sale logosice în Biserică,
în dimensiunea eclesială a creaţiei.
Nu trebuie să percepem în chip subiectiv vreo ordonare axiologică a
euharisticului şi a logosicului, ele sunt, aidoma veşniciei, într-o învăluire
continuă şi într-o dezvăluire concomitentă. Să ieşim din suficienţa catehetică
protestantă şi din tradiţionalismul rigid mistic răsăritean şi să intrăm în hora
întrupării unităţii dintre euharistie şi logosic.
Predicarea în ortodoxie este "cuvânt de învăţătură". Aceasta este
precizarea pe care Părintele Bunea şi unii dintre ierarhii care au alcătuit
asemenea scrieri au ţinut să fie marcat pe lucrările lor. Nu este vorba despre
o formulă determinată aici şi acum, ci avem în faţă un exerciţiu de conştiinţă:
manifestarea concretă a conştiinţei autorului că rostuirea sa este în unitate
cu cea din perioada clasică a Bisericii, cu cea patristică, dar şi cu cea a
ierarhilor luptători pentru ortodoxie şi ortopraxie. Iată, de pildă, doar câteva
crâmpeie de cuget curgător spre origini, curgere determinată de acest
onomasticon. Când îl citim ne ducem cu gândul la Varlaam, la Antim Ivireanu,
la Şaguna, ş.a., care în misiunea lor de păstori duhovniceşti au văzut în acest
praxis bisericesc calea de păstrare şi luminare a credincioşilor în dreapta
credinţă şi în autentica orto- doulie. Nu au căzut, cum putem citi adesea, în
repertorizări de atribute artificiale şi sterile ce focalizează cuvântul pe om, ci
au condus cugetul spre locaşul Cuvântului veşnic înţelepţiţi fiind de Duhul lui
Dumnezeu şi de duhul părinţilor bisericii. De aceea, în faţa unei scrieri
izvodite în vremi de întunecimi roşii nu putem să nu vedem şi să nu
mărturisim faptul că înţelepciunea Bisericii s-a manifestat prin oameni aleşi
spre a-şi călăuzi turma spre Soarele dreptăţii, spre răsăritul cel de sus şi nu
spre cel de lângă noi. Părintele Bunea dă mărturie de păstor pe placul inimii
lui Iisus ( vezi Ieremia 23).
Cuvânt de învăţătură, cuvânt cu putere multă ... să-ţi dea ţie, Domnul,
celui ce binevesteşti, spune arhiereul la Sfânta Litughie atunci când a trimes
spre luminare pe unul dintre ucenicii săi. Cuvântul de învăţătură este o
manifestare evanghelizatoare a Bisericii prin slujitorii săi, este o plasare a
credinciosului în toposul dinamic al Buneivestiri, vei lua în urechi, se va
sălăşlui în inimă şi se va întrupa în cuget Cel care se smereşte din nou în chip
de cuvânt ca să intre la noi, să rămână cu noi, să cineze cu noi, pentru ca
ochii noştri să se deschidă spre a Sa vedere. Cuvântul de învăţătură este
cuvânt cu putere multă pentru că puterea este a lui Hristos şi El dărâmă
peretele cel despărţitor care ne ţinea legaţi toată viaţa întru neînţelegere.
Cuvântul de învăţătură este taina celui care ne-a altoit pe tulpina măslinului
celui bun şi care şi acum ne arată cum prin taine intrăm în trupul său, nu
magic, ci ca vlăstare vii ce-şi iau seva din izvorul Hristos. Tainele sunt căile
de acces în veşnicie şi mediile harice întru care noi deprindem a trăi dincolo
de materie în străveziul duhului lucrurilor din care transpare revelator
veşnicia.
Cuvântul de învăţătură nu are niciodată aspect individual şi
individualizator. El este impregnat de aspect comunitar şi are forţa re-creării
lui comunio iniţial şi paradigmatic etern al kalokagatiei iniţiale ( arhetice de la
"en arhi"). Chiar şi în cazul predicii de la înmormântare el se adresează celor
care au rămas ca actualizare a sentinţei lucanice: îl au pe Moise şi pe Profeţi,
să asculte de ei. Cuvântul de învăţătură este aşadar un cuvânt pedagogic,
isagogic, mistagogic, deci un cuvânt nenăscocit, ci luminat de suflarea
Duhului care se roagă cu suspine negrăite pentru a noastră întoarcere "en
Logos tou Theou" în Cuvântul lui Dumnezeu în
Biserica măririi Sale. Când îl preamăreşti pe Dumnezeu, te micşorezi pe tine
până-ntr-atât încât nu mai viez eu, ci Hristos este cel care viază întru mine.
Moment în care veşnicia este mai aproape de om prin smerirea omului care o
înţelege. Iată, părintele Ioan ne-a părăsit, după substanţa ipostasului său
fizic, dar a rămas şi rămâne cu noi după esenţialitatea rostuirilor sale
logosice, rămâne cu noi ca şi cuvânt al Cuvântului. afii mg;.
Mărturisire şi apologie în Rost(u)irea cuvântului ăgapic. Cuvântul lui
Dumnezeu s-a rostit înspre noi din adâncul Său de iubire (In.3, 16), el este
cuvântul dragostei, pentru că cel care iubeşte te călăuzeşte nu te împinge cu
de-a sila acolo unde nu-ţi este voia. Aceste note agapice le întâlnim în
cuvântările pedagogic- dogmatice ale părintelui Bunea. El dă mărturie de
trăire în cuvânt şi de călăuzire în apărarea cuvântului adevărului. într-o
Rostiri despre aşezarea întru iubire
vreme în care omul era telosul tuturor existenţelor, el vine şi ne arată
insuficienţa acestei doctrine roşii idolatre şi subiective. Insuficienţa, conştient
creată, este aceasta: telosul tuturor este omul, dar omul- Dumnezeu Hristos.
Numai cel care merge în nădejdea Lui merge spre veşnicie, ceilalţă merg
spre moarte. întru această nădejde intri prin poarta nădejdii, prin poarta
Botezului. Aici cuvântul părintelui este de factură isagogică, ne învaţă cum să
trecem, prin înţelegere şi întrupare, de "vălul" simbolului, de stufoşenia
simbolismelor percepute ca exces ritualistic şi rămânere într-un timp
medieval artificial pentru vremea şi exuberanţa epistemică a modernităţii.
Dimensiunea mistagogică se realizează în momentul în care ne călăuzeşte
spre înţelegerea tainei: azi mă îngrop împreună cu Tine ca să viez împreună
cu Tine, în clipa în care ne spune că botezul autentic este cel "cu apă şi cu
Duhul Sfânt". Dar această mărturisire vine de Ia cel care ştie că în fiecare zi
trebuie să trăieşti precum ai trăi în ziua în care ieşi din mormântul-cristelniţă.
De aceea cuvântul său de învăţătură trece în registrul apologetic în care
justifică necesitatea şi veridicitatea pedobaptismului. Copil, feciorie, feciori ai
celui Preaînalt, sprijin al Tatălui care aşteaptă în poartă. Mister şi dor, durere
şi fericire din înţelegerea zămislită de rostire de preaplin de iubire sau de
rostuire în iubire, în U unica iubire veşnică. o
.u Taina Ospăţului este în fapt taina reaşezării cadrelor trinitare ale fiinţării
creaţiei. Omul se mişcă prin Taina Cununiei spre firescul existenţei sale,
teleologic merge spre destinul său eclesial perceput patristic în sintagma
familia-Biserica mică. în aceasta se zămislesc feciorii Celui Preaînalt ca rod al
binecuvântării sale. Dar ei sunt câmpul preoţiei noastre martirice şi logosic-
pedagogice spre care trebuie să se manifeste întreaga noastră iubire
înţeleaptă şi nu cea pătimaşă care idolatrizează. Trebuie să trăim împreună
cu ei în chip real dimensiunea euharistică a ospăţului Mirelui. Cel care nu
înţelege aceasta nu poate spune că s-a unit într-un trup, unirea într- un trup
şi aspectul său indisolubil stă tocmai în actul conştientizării faptului că te-ai
unit în unitatea trupului lui Hristos.
Componenta alocată cuvintelor de învăţătură de la înmormântare este foarte
bogată. De ce oare? A simţit părintele tensiunea fricii morţii determinată de
regimul ateu cu toate structurile sale opresive îndreptate împotriva lui lui
homo religiosus?! Primul impuls ce determină un posibil răspuns este dat din
perspectiva detenţiei sale şi este unul afirmativ. Acolo a văzut frică de
moarte, dar şi biruirea ei prin nădejdea în Hristos. Văzând acestea s-a
orientat psihologic-didactic spre o abordare a tuturor categorialelor sociale
ale omului modern pentru a-1 învăţa să deprindă trăirea în nădejdea şi
biruinţa lui Hristos.
Acest capitol special începe cu un preambul pedagogic adresat slujitorului. în
acesta ni se oferă normele principale pentru alcătuirea cuvântului de
învăţătură, norme care reiterează o serie extinsă de învăţături patristice şi de
teologie modernă denotând faptul că părintele, ca dascăl, era în contact cu
rostuirea parenezelor şi necroloagelor în sens mărturisitor şi restaurator al
vieţuirii, morale. După aceasta se trece în registrul dogmatic, în secţiunea
eschatologică a acestuia, şi mai apoi se structurează efectiv în registrul
teologiei morale, atât de apropiate sufletului său. Cuvântările de la
înmormântare pot fi receptate, în forma pe care noi am păstrat-o fidel după
manuscris, ca fiind un mozaic de cuvântări aranjate aleatoriu după criterii de
ordin categorial social. Nu este aşa. Totul este aşezat după o configurare
eclesială în care diversele structurări ale mădularelor vii ale trupului mistic se
mişcă faptic între credinţă prin nădejde spre (în ) dragostea lui Hristos.
Transpare, aşadar, unitatea trupului în diversitatea mădularelor sale,
diversitate care creşte faptic spre unitatea de credinţă revelată din
omouthimie şi unitate de înţelegere şi acţiune. Aş exemplifica prin câteva
atribute prezente în cuvântări: credinţa-reazem şi trăire trainică; euharistia-
merinde pentru drumul veşniciei; slujirea preoţească-apostolică; timpul arenă
mântuitoare; viaţa nu este deşertăciune, dar omul poate trăi în pustiirea vieţii
; legătura viilor cu morţii este legătura iubirii; orice chip ( suferindul, mama,
învăţătorul, inginerul ...) este o mărturie, este un chip mărturisitor. Pentru ca
după aceste fărâme de obiectivitate analitic- sociologică şi programatic
expuse pedagogic, să revină în sfera doctrinar eschatologică şi apologetică în
care se vorbeşte despre cei care au respins sfera nădejdii şi au întrupat prin
făptuirile lor veşnicia întunericului. De aceea, putem spune că toate slujirile
omului trebuie să se configureze în lumina unui orizont hristofanic, toate
trebuie să aibă o relevanţă doxo-liturgică fiindcă acestea fac ca în trupul viu
Rostiri despre aşezarea întru iubire
al Bisericii să se lucreze sfârşitul creştinesc şi pomenirea eternă ca mijlocire a
iubirii celor vii pentru cei morţi.
Lucrarea se încheie cu un apendice ce cuprinde câteva cuvinte ocazionale
care atestă capacitatea recapitulativă a persoanei umane, a persoanei
slujitorului care a înţeles că prin el toate se unesc cu unitatea treimică
revelată în Cuvântul-Hristos după al cărui chip noi toţi am fost zidiţi.
De data aceasta, fiind vorba despre ediţia a doua a operei omiletice a
părintelui loan Bunea, oferim cititorului manuscrisul integral, având şi
cuvântările cenzurate în roşii vremi tulburi. Nu am intervenit în text decât cu
corecţii de ordin grafic, adoptând grafia actuală şi modul general de
abstractizare onomastică încetăţenit în cărţile de cult. Deci, iubite cetitor, ai
putinţa să auzi rostuirea agapică a părintelui loan şi să fii împreună cu el un
mărturisitor neostoit. El s-a aşezat cu părinţii săi în nădejdea învierii, noi să
ne aşezăm prin cuvintele lui la porţile nădejdii şi aşa pururea cu Domnul vom
fi, pentru că în fiecare cuvânt este o fărâmă din Cel veşnic, pururea chemător
la eternizarea slujirii sale şi a creaţiei.
De Duminica Fiului risipitor, 2003
Pr.tlr. loan Chirilă
PRECUVÂNTARE
Pentru creştini, „cuvântul lui Dumnezeu este mai scump decât aurul şi
argintul" (Ps. 118, 72), fiindcă le covârşeşte şi le stăpâneşte inimile. El are
darul de a preface fiinţa lor din una rătăcită şi întunecată în una luminată şi
binecuvântată. Cuvântul lui Dumnezeu operează în plămada sufletească a
creştinilor o naştere din nou, aşa cum comprehensiv se exprimă Sf. Apostol
Petru: „Suntem născuţi a doua oară nu din sămânţă stricăcioasă, ci
nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac" (I
Petru, 1, 23).
Având în vedere efectele adânci ale cuvântului dumnezeiesc, Mântuitorul i-a
îndatorat pe Apostoli să-1 răspândească pretutindeni pe unde îşi vor purta
paşii... Astfel, le-a spus: „... Mergând, învăţaţi toate neamurile... " (Matei, 28,
19). Sfinţii Apostoli au trecut urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor, acest drept
şi această datorie ca să răspândească în popor cuvântul lui Dumnezeu...
în scrierile Sf. Apostol Pavel, activitatea slujitorilor Bisericii, oricare ar fi
treapta lor ierarhică, apare absorbită aproape exclusiv în exercitarea
chemării lor de a instrui poporul în adevărurile mântuitoare ale Evangheliei.
Astfel, în epistola a doua către Timotei, 4, 2, Sf. Apostol Pavel îi spune
ucenicului său: „Propovăduieşte cuvântul, sfătuieşte cu timp şi fără timp..."
adică în toate împrejurările. „Cu timp", însemnează - pentru preot - a
propovădui cuvântul lui Dumnezeu, cu însufleţiri, în cadrul unui program
regulat, cu deosebire la Sfânta Liturghie, prin predică.
Sunt însă prilejuri care vin pe neaşteptate, vin „fără timp", cerând preotului
să-şi exercite chemarea de învăţător şi în aceste împrejurări. Aceste prilejuri
se ivesc la săvârşirea Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului şi Cununiei, şi a
Sfintelor Ierurgii, mai cu seamă a înmormântărilor. A nu se folosi preotul de
ele, însemnează a dezerta de la datorie, a uita ceea ce spune Sfântul Ioan
Gură de Aur referitor la rezonanţa pe care o are cuvântul divin în sufletul
credincioşilor, la bucurie, ca şi la întristare. Iată ce spune Sfântul Părinte
despre puterea minunată a cuvântului: „Cuvântul înalţă pe cel căzut,
potoleşte sufletul înfierbântat, retează ceea ce prisoseşte, completează ceea
ce lipseşte şi lucrează toate cele ce pun sufletul nostru în desăvârşită
sănătate" (Despre preoţie, trad. A. Geamănu, Craiova, 1941, p. 171).
Rostiri despre aşezarea întru iubire
TAINA SFÂNTULUI BOTEZ
spune „îngerul Domnului" părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul, înainţe de a-1
naşte (Luca, 1,14). Prezenţa copiilor în familie intensifică iubirea
Venirea pe lume a copiilor aduce o mare bucurie pentru părinţi: „Şi bucurie şi
veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura", dar, în acelaşi timp,
le pune pe umeri şi îndatoriri în plus, trebuind să se îngrijească de rostuirea şi
educaţia lor sănătoasă, spre a putea face faţă asperităţilor inexorabile ale
vieţii.
Dacă este zi de sărbătoare, pentru familie, naşterea trupească a
copiilor, cu atât mai vârtos este prilej de bucurie, pentru familia creştină,
încreştinarea lor prin Taina Sf. Botez. E firesc ca momentul acesta să fie trăit
cu sentimente de bucurie, fiindcă cel ce se botează moare, dar şi înviază cu
Hristos (Rom., 6, 3-6), se îmbracă în Hristos (Gal., 3, 27). La acest moment
festiv, pe lângă părinţi, sunt de faţă naşii, bunicii şi alte rudenii, trăind intens
bucuria intrării noului născut în împărăţia harului, unde se curăţă de
întinăciunea păcatului. De data aceasta, copilul - prin Taina Sf. Botez - se
naşte din nou, dar pe alt plan: pe planul vieţii în Hristos. El îşi primeşte
numele de creştin, „prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului
Sfânt" (Tit, 3, 5).
Taina Sf. Botez este prima în rândul celor şapte Taine ale Bisericii
noastre. Ea ne încorporează în Hristos şi ne face membri ai Bisericii lui
Hristos, deci creştini, fiind totodată uşa spre celelalte Taine; este condiţia
sine qna non pentru primirea celorlalte Taine. Ca atare, considerăm util să
zăbovim asupra ei, cu acest prilej.
Botezul este acea Sfântă Taină, în care, prin întreita cufundare în apă,
în numele Sfintei Treimi, omul se curăţă de păcatul strămoşesc şi de păcatele
făcute până la Botez, se renaşte la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine
membru al Bisericii.
Ca toate Sfintele Taine, Botezul este instituit de Mântuitorul Iisus
Hristos. Astfel, după învierea Sa din morţi, Iisus le-a grăit Apostolilor:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh" (Matei, 28, 19). Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu, 16, 16).
Botezul creştin nu este o simplă lucrare simbolică, în care se închipuie
curăţirea de păcate şi se întăreşte credinţa, ci Taină a Bisericii. Botezul este
Taină cu efecte reale şi adevărate, nu numai aparente şi simbolice. Prin
Botez, se împărtăşeşte primitorului harul divin, pentru naşterea lui
duhovnicească, pentru naşterea lui la o viaţă de curăţenie şi sfinţenie.
Acesta-i motivul pentru care Mântuitorul a numit Botezul „naştere din nou",
„naştere de sus" (Ioan, 3, 7); Sfântul Apostol Pavel îl numeşte „înnoire a
vieţii" (Rom., 6, 3-5), făcută prin lucrarea Sf. Duh (Tit, 3, 5). Sf. Apostol Petru
ne spune că este împărtăşit, „spre iertarea păcatelor" (Fapt. Ap., 2, 38; I
Petru, 3, 21). Avându-se în vedere caracterul de Taină al Botezului, el mai
este numit „baie", „izvor sfânt", „lumânare", „pecetea lui Hristos", „baia
vieţii", „baia pocăinţei" ş.a.
Necesitatea Botezului a arătat-o Mântuitorul mai limpede în convorbirea cu
Nicodim, când a spus:,Adevărat zic, de nu se va naşte cineva din apă şi din
Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup,
trup este; şi ce este născut din duh, duh este" (Ioan, 3, 5-6). Rezultă de aici
că Botezul este necesar şi pentru copii, căci şi ei au această stare de
despărţire de Dumnezeu, prin naşterea din trup. Ca atare, trebuie să treacă şi
ei de la starea de născuţi din trup la starea de născuţi din apă şi din Duh. Se
nasc şi ei cu păcatul strămoşesc, deci trebuie să îngroape în Botez pe omul
cel vechi al păcatului, pentru a se naşte oameni noi în Hristos (Rom., 5, 12; 6,
11).
Este adevărat că pruncii nu-şi pot mărturisi credinţa lor, dar pot fi împărtăşiţi
de Hristos, pe baza credinţei pe care o mărturisesc naşii în locul lor. Cazuri
similare avem în Noul Testament, ca de pildă învierea fiicei lui Iair,
vindecarea slăbănogului din Capernaum etc., pe baza credinţei mărturisite
din partea semenilor. Nu ascundem faptul că în Noul Testament se vorbeşte
de botezul adulţilor. Dar, odată cu ei se botezau şi copiii lor. Expresia largă:
„ Şi s-a botezat el (temnicerul din Eilipi) şi toţi ai Iui" (Fapt., 16, 36), cu
siguranţă cuprinde şi copiii. La fel: „Am botezat casa lui Ştefanas" (I Cor., 1,
16), zice Sf. Apostol Pavel.
Actul Botezului constă în scufundarea întreită a primitorului în apă, însoţită
de formula rostită de preot: „Botează-se robul lui Dumnezeu (N) în numele
Tatălui, Amin, al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh, Amin; acum şi pururea şi în
vecii vecilor, Amin..." Din formulă rezultă aspectul invizibil şi vizibil al Tainei.
Se arată - pe de o parte - că Taina se săvârşeşte vizibil prin actul şi cuvântul
preotului, dar vizibil prin lucrarea lui Hristos. Săvârşitorul Botezului - în chip
nevăzut - este însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, iar - în chip văzut - episcopul
sau preotul canonic hirotoniţi.
În prealabil, apa primeşte o sfinţire prin Duhul Sfânt, pentru curăţirii ei de
puterile demonice. Ha trebuie să fie apă naturală şi neamestec cu nimic.
Referindu-ne mai de aproape la efectele Botezului, reţine^ îndeosebi ca efect
principal naşterea la o viaţă nouă pe pământ,->sa refacerea chipului lui
Hristos în om. Primitorul este renăsc duhovniceşte, fiindcă a fost curăţit de
păcatul strămoşesc şi i s-au ier toate păcatele săvârşite înainte de Botez. Cât
priveşte păcat! strămoşesc, Taina Sf. Botez curăţă numai păcatul însuşi,
adică vina! pedeapsa păcatului, dar nu şi urmările lui, adică înclinarea voinţei
şi : inimii - a firii noastre - mai mult spre rău decât spre bine, suferinţele*
bolile şi moartea fizică...
Când vorbim de înnoirea primitorului la Botez, accentul trebuie puâ pe
acţiunea purificatoare şi sfinţitoare a harului divin. Cuvintele din formula
Botezului n-au putere magică, prin ele însele, rosteşti formula absolut exact,
şi primitorul primeşte darul de a trăi o viaţă nouă. Cuvintele şi actele din
Taina Sf. Botez sunt o expresie a credinţei Bisericii, prin care se
exteriorizează, se invocă puterea lui Dumnezeu, singura producătoare a
făpturii celei noi. „V-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat în numele Domnului
Hristos şi în numele Dumnezeului nostru" (I Cor., 6,11). Acţiunea harului divin
produce naşterea „omului nou", a aceluiaşi om (nu-i vorba de un alt subiect),
dar prin moartea „omului vechi" dih el, adică moarte faţă de păcat. O spune
Sf. Apostol Pavel limpede: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat,
întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin
Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să
umblăm şi noi întru înnoirea vieţii" (Rom., 6, 3-4). n 1
Cu toate că primitorul s-a născut din nou - prin Botez - a devenit creştin, i se
cere ca - în continuare să se străduiască a se înnoi mereu în Hristos, a vieţui
conform Modelului, împlinind poruncile, realizând virtuţile. „Chiar dacă omul
nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi" (II Cor.,
4,16). Cel botezat se uneşte cu Hristos, prin harul sfinţilor, dar, pentru a-şi
asigura mântuirea, e necesar să-şi potrivească ulterior purtarea cu poruncile
divine, să fie „următori ai ltti Hristos" (I Cor., 11, 1), adăugând la „credinţă:
fapta bună" (I Petru 1,
5).
Există trei trepte ale desăvârşirii morale creştine, ale vieţir-în Hristos, după
primirea Botezului: Pruncia duhovnicească, bărbăţia duhovnicească şi
desăvârşirea după bar.
Pruncia duhovnicească este starea credinciosului după Botez, când sufletul
încă nu şi-a câştigat statornicia în bine, când are o făptură firavă, o sfinţenie
virtuală, în mugure, urmând să şi-o desăvârşească prin practicarea virtuţilor.
Despre pruncia duhovnicească vorbeşte Sf. Apostol Pavel în repetate rânduri.
„Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor (oameni) duhovniceşti, ci ca
unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos" (I Gor., 3,1). Tot Sf. Apostol Pavel
vorbeşte despre necesitatea povăţuirii celor nou-botezaţi, despre „trebuinţa
pe care o au ca cineva să-i înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui
Dumnezeu" etc. (Efes., 5, 10). Este vorba de chemarea părinţilor trupeşti şi
sufleteşti (naşii), orânduiţi a-1 ajuta pe cel nou-născut să-şi dezvolte
mugurele din el, să-şi perfecţioneze darurile de care s-a învrednicit prin
naştere şi prin Taina Sf. Botez. E perioada când se pune baza viitoarei
personalităţi morale, de aceea absenţa de la datorie a factorilor de
răspundere are urmări grave, pentru mai târziu.
Bărbăţia duhovnicească este creşterea şi sporirea duhovnicească a
creştinului, săltarea lui pe o treaptă mai înaltă a mântuirii. Stăruind în
săvârşirea binelui, creştinul se deprinde pe drumul progresului moral ne
lăsându-se descumpănit de ispitele ce eventual ar încerca să-1 abată de la
acest urcuş duhovnicesc... Această stare nu se obţine dintr-o dată ci prin
luptă continuă, iar lupta aceasta nu se termină în viaţa aceasta. Perseverând
pe această cale, creştinul va ajunge la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii şi
ultima în viaţa aceasta, „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura
deplinătăţii lui Hristos" (Efes., 4, 13).
Desăvârşirea după har este comuniunea cu Hristos, dar în viaţa de dincolo.
Creştinii devin „părtaşi ai dumnezeieştii firi" (II Petru, 1, 4) în viaţa aceasta,
dar se realizează deplin în viaţa viitoare. Acolo va înceta desăvârşirea prin
lucrarea noastră proprie (Ioan, 9, 4), dar nu va înceta desăvârşirea prin har
(Vezi: Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Naşterea şi creşterea în viaţa cea nouă în
Hristos, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 9-10/1983, p. 586-587).
Primirea harului la Botez şi sporirea în viaţa creştinească sunt posibile
numai în Biserică. Aici, e prezent Iisus, Capul ei nevăzut, şi lucrarea harului
Sf. Duh. Nu fără rost e numit Botezul de către Sfinţii Părinţi „lumânare",
fiindcă, prin el, omul se luminează, pătrunde în el lumina Cuvântului lui
Dumnezeu. Chipul lui Hristos, pe care îl primeşte cel ce se botează, este o
adevărată haină luminoasă, este Hristos însuşi, „Câţi în Hristos v-aţi botezat,
în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal., 3, 26). Nu-i vorba de o haină obişnuită, ci
de o haină care se imprimă în toată fiinţa noastră, e Hristos însuşi, care intră
în relaţie personală cu noul creştin, cerându-i acestuia să răspundă pozitiv la
chemarea ce i se face, în interesul propriei sale mântuiri.
Mare grijă trebuie să aibă creştinul ce şi-a încorporat prin Botez Chipul-lui
Hristos - ca haina cu care s-a îmbrăcat să nu fie întinată... întinând haina,
întinează - de o parte - chipul lui Hristos, iar, - de altă parte - chipul lui
personal. Şi nu-i spre folos. Stă în vrerea noastră să luăm lucrurile în sarcina
noastră şi să contribuim - părinţi şi naşi deopotrivă, la înfrumuseţarea
chipului creştinesc al celui nou botezat. Cum? îndrumându-1 mereu la
„înnoire", la imitarea faptelor lui Iisus, la iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor,
spre a-1 face deosebit de omul cel vechi, aservit egoismului (Col., 3, 10).
Cu prilejul Botezului, obişnuit, se fac daruri celui încreştinat. Să nu uităm că
el a primit, prin Taina Botezului, un dar de o valoare inestimabilă: viaţa cea
nouă, care trebuie păstrat şi făcut rodnic prin sârguinţa lui şi a noastră.
Nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai integrat în trupul tainic al
Mântuitorului, în Biserica Lui. Aici, fiind în relaţie personală de răspundere cu
Hristos, îşi va defini şi raporturile cu membrii comunităţii din care face parte,
evitând prejudicierea lor, sub orice formă. Numai fiind mădular sănătos al
Bisericii, creştine se va mântui. Mărturisind credinţa cea adevărată şi plinind
poruncile, va dovedi că îşi cinsteşte cu vrednicie calitatea de creştin
dobândită prin Botez.
Taina Botezului este începutul vieţii în Hristos, începutul vieţii creştine. Dacă
nu lucrează în toţi aceleaşi roade, nu Taina în sine poartă vina. Cauza trebuie
căutată în fondul sufletesc, căruia primitorul, pe parcursul dezvoltării sale
psiho-fizice, nu i-a creat disponibilitatea, receptivitatea necesară rodirii
harului. Vinovaţi sunt de o parte părinţii trupeşti, iar de altă parte, părinţii
sufleteşti - naşii -, care nu s-au îngrijit ca sufletul copilului să-1 păstreze la
nivelul haric, care i s-a dat prin Botez. Chemarea părinţilor trupeşti şi
sufleteşti este să facă cuvenita educaţie celui încreştinat, ca voinţa lui să
conlucreze cu energia... baptismală. Cu alte cuvinte darul primit de sus, se
cere să fie făcut rodnic printr-o purtare autentic creştinească.
Să nu uite, îndeosebi naşii, că Botezul este „Deschiderea cugetului bun către
Dumnezeu" (I Petru, 3, 21) şi în această înzdrăvenire creştinească a finului,
rolul lor nu încetează deodată cu isprăvirea
Botezului, ci este pentru toată viaţa. Dezertarea naşilor de la datorie este
păcat, de aceea sunt povăţuiţi să lumineze paşii finului, spre a-şi atinge ţelul
final: mântuirea.
Acceptând rolul de naşi, aceştia să nu uite de răspunderea pe care o au în
educaţia creştină a finilor lor; s-a creat o înrudire spirituală între ei. Povaţa,
dar îndeosebi purtarea lor influenţează pozitiv zidirea religios-morală a celui
botezat. Perseverând în această lucrare, vor-dovedi că sunt conştienţi de
rolul ce şi-au asumat, deprinzându-1 pe finul lor să fie un creştin demn, care
să slăvească Treimea - în numele căreia s-a botezat, pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh.
SIMBOLISMUL MOMENTELOR TAINEI SF. BOTEZ
Botezul este prima Taină - din rândul celor şapte Taine, instituite de
Mântuitorul Iisus Hristos în Biserica Sa, în scopul naşterii subiectului la o viaţă
spirituală nouă. Sf. Apostol Pavel ne învaţă că Botezul se face „în numele
Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru", pentru spălarea,
sfinţirea şi îndreptarea noastră (I Cor., 6, 11). E vorbă de ispăşirea păcatului
strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite până ia Botez. Prin Botez, omul
devine creştin, membru al Bisericii creştine, cu dreptul de a se împărtăşi din
toate Tainele şi bunurile spirituale oferite de Biserică.
Botezul este cunoscut şi sub alte numiri. Ne reţine atenţia îndeosebi aceea de
„izvor sfânt". Nu-i una fără rost, fiindcă ea exprimă caracterul carismatic al
Tainei. Ea ne arată că în Taina Botezului nu-i vorba de o lucrare omenească,
ci de intervenţia directă, reală a harului divin, prin care primitorul, curăţându-
se de prihana păcatului, devine o „făptură nouă", îmbrăcată în Hristos, pe
care este chemat să-1 mărturisească şi să-şi potrivească viaţa - purtarea - cu
învăţătura şi pilda Lui.
Toate momentele din Rânduiala Botezului sunt axate - simbolic - pe ideea
curăţirii primitorului de orice întinăciune a păcatului şi aşezarea lui în bătaia
de lumină a harului divin, spre a deveni o fiinţă nouă, chemată să se
desăvârşească ulterior, din punct de vedere religios-moral, printr-un efort
personal conjugat cu efluviile harice. în dosul fiecărui act pe care îl săvârşim
la Botez, se ascunde un înţeles. El exprimă simbolic ceva nevăzut, dezvăluie
o semnificaţie dintr-o realitate ce scapă posibilităţilor noastre de cunoaştere.
în cele ce urmează, vom încerca să tălmăcim înţelesul fiecărui act din
Rânduiala Botezului, spre folosul creştinesc al părinţilor, naşilor şi rudeniilor,
prezenţi la săvârşirea acestei
dumnezeieşti Taine.
* * *
Cel ce urmează să fie botezat este adus la biserică de naşi, însoţiţi de
rudeniile cele mai apropiate şi eventual de prietenii familiei. Preotul îl
descinge de brâu sau de faşă, ÎI dezbracă de haine până la cămaşă, îl
întoarce cu faţa spre Răsărit, suflă de trei ori asupra lui, în chipul crucii, pe
faţa lui, însemnându-1 de trei ori la frunte, la gură şi la piept, zicând la
fiecare închinare: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit". îşi pune apoi mâna
pe capul lui şi zice rugăciunea aceasta: „în numele Tău, Doamne, Dumnezeul
adevărului... " (Vezi: Molitvelnicut).
Dezbrăcarea de haine înseamnă, că cel ce urmează să fie botezat dezbracă
pe „omul cel vechi" de faptele iui (Col., 3,9). întoarcerea lui cu faţa spre
Răsărit îl arată ca pe cel ce caută lumina cea adevărată, care este Sfânta
Treime şi Cel din Treime, Iisus Hristos Cel întrupat, care se numeşte Răsărit
(Luca, 1, 78). Suflarea preotului asupra celui ce vine la Botez vrea să ne arate
că, precum suflarea lui Dumnezeu- Creatorul i-a dat viaţă primului om, tot
aşa, celui ce voieşte să se boteze i se insuflă - prin Botez - o nouă viaţă
spirituală. Sau, după cum Mântuitorul, suflând peste Sfinţii Săi Apostoli, le-a
împărtăşit pe Duhul Sfânt, tot aşa şi cel ce se botează primeşte darul şi
puterea Duhului Sfânt. Dacă suflă de trei ori asupra lui, asta însemnează că
Botezul se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, izvorul tuturor darurilor
izbăvitoare. Preotul îl însemnează cu mâna pe cel ce vine la Botez - prin
cruce , căci mâinile lui Dumnezeu ne-au creat pe noi, iar crucea este semnul
de biruinţă a lui Hristos. Este însemnat la frunte, spre a i se lumina şi sfinţi
mintea; este însemnat la gură, spre a mărturisi adevărul; la piept, spre a fi
curat cu inimă... Preotul pune mâna pe capul celui ce se botează, ca prin
mâna Bisericii să fie desfăcut de legăturile păcatului şi să slujească
neconstrâns lui Dumnezeu. Rugăciunea „în numele Tău, Doamne, Dumnezeul
adevărului...", făcută în numele Sfintei Treimi, are ca scop să îndepărteze de
la cel ce vine la Botez „înşelăciunea cea veche" şi să-1 umple „de credinţă,
de nădejde şi de dragoste".
în Rânduiala Botezului - în continuare - urmează catehumenatul cu cele trei
momente caracteristice: exorcismele, lepădările şi împreunarea cu Hristos.
Exorcismele sunt trei rugăciuni în care preotul roagă pe Dumnezeu să
îndepărteze de la cel ce se botează (catehumenul) puterea cea rea a
diavolului (Vezi: Molitvelnicut). în rugăciunea ce urmează după cele trei... :
„Cela ce eşti, Stăpâne Doamne, carele ai făcut pe om după chipul şi
asemănarea Ta...", preotul roagă pe Dumnezeu să primească făptura cea
nouă în împărăţia Sa, izbăvindu-o de ameninţarea potrivnicului; apoi, suflând
din nou asupra celui ce are să se boteze, la gură, la faţă şi la piept zice de
trei ori cuvintele: „Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul şi necuratul duh,
carele se ascunde şi se încuibează în inima lui...". Enumără şi diferitele feluri
de ispite, spre a-i înfăţişa catehumenului pe duşmanul intern ce-1 pândeşte,
precum şi necesitatea lepădării de el şi a unirii cu Hristos.
întorcând pe cel ce voieşte să se boteze cu faţa spre Apus, preotul
procedează la lepădarea de Satana. Este întrebat de trei ori: „Te lepezi de
Satana? Şi de toate lucrurile lui? Şi de toţi slujitorii lui? Şi de toată slujirea lui?
Şi de toată trufia lui?...". în numele pruncului răspunde naşul, de trei ori: „Mă
lepăd". Este întors în timpul lepădărilor cu faţa spre Apus şi preotul suflă şi
scuipă de trei ori asupra lui, fiindcă Apusul e locul de unde vine întunericul şi
locaşul celui rău, al lui Satana, care e humit şi „stăpânitorul întunericului"
(Efes., 6, 12). Catehumenul - respectiv naşul - scuipă pe diavolul, în semn că
s-a lepădat cu totul de el şi de faptele lui, adică de păcate.
Exorcismele şi lepădările nu înseamnă că cei ce vin la Botez sunt stăpâniţi de
duhuri necurate, sunt îndrăciţi, demoniaci. Prin ele vrem să arătăm că cei ce
se botează nu-1 au încă pe Hristos, sunt în afara harului, deci în robia
păcatului şi în puterea diavolului. Biserica, prin exorcisme şi lepădări îi
eliberează de această robie, trecându-i sub puterea lui Hristos.
Isprăvindu-se exorcismele şi lepădările, se îndeplineşte unirea celui ce
voieşte să se boteze cu Hristos. Este întors cu faţa spre răsărit, că într-acolo
era zidit raiul (Fac., 2, 8), din care au fost alungaţi primii oameni în urma
păcatului, pe care ni-1 deschide Botezul. Este întrebat catehumenul de trei
ori, dacă se uneşte cu Hristos şi crede Lui, iar - în numele catehumenului
răspunde naşul - rostind Simbolul credinţei, înscriindu-1, prin mărturisirea
credinţei, între cei chemaţi la lumina cea sfântă a Botezului... De altfel,
preotul, după unirea catehumenului cu Hristos, rosteşte şi o rugăciune, ca
acesta să fie dezbrăcat de „învechitură şi înnoit pentru viaţa de veci".
Rânduiala propriu-zisă a Botezului începe cu sfinţirea apei pentru Botez,
invocându-se harul şi puterea Sfântului Duh în acest scop. în rugăciunile
rânduite la sfinţirea apei pentru Botez, preotul cere ca ea să devină „izvor de
nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, de
puterile potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească...".
Urmează ungerea celui ce vine la Altar cu untdelemnul bucuriei (Ps., 44, 9;
Evrei, 1, 9), pe frunte, pe piept, la spate, la mâini, şi la picioare. Evident,
untdelemnul - întâi - a fost binecuvântat de către preot, printr-O rugăciune
deosebită, turnând din el şi în apa Botezului de trei ori, cruciş. Ungerea cu
untdelemn a primitorului are o întreită semnificaţie:
întâi, este semnul milei şi bunătăţii divine; catehumenul e izbăvit de noianul
păcatelor, aşa cum ramura de măslin (se ştie că untdelemnul e rodul
măslinului), adusă de porumbel la Noe, era semnul potolirii mâniei
dumnezeieşti şi al izbăvirii din potop.
În al doilea rând, ungerea cu untdelemn ne aduce aminte că în Vechiul
Testament erau unşi arhiereii, împăraţii şi profeţii. însuşi Mântuitorul a fost
uns, fiind numit „unsul Domnului" (Isaia, 61,1; Luca, 4, 18; Fapt. Ap., 18, 38)
şi la care ne-a făcut şi pe noi părtaşi. însuşi numele de „creştin" derivă de la
cuvântul grecesc „Hristos", care însemnează „uns".
în al treilea rând, ungerea închipuieşte aromatele cu care a fost uns
trupul Mântuitorului înainte de îngropare. Este o analogie între această
ungere şi afundarea celui ce se botează în apă, îngroparea lui cu Hristos şi
învierea împreună cu El.
Rânduiala cea mai importantă din slujba Botezului este însăşi
săvârşirea Tainei, adică întreita cufundare a pruncului de către preot, în apa
sfinţită din cristelniţă, cu rostirea cuvintelor: „Botează-se robul lui Dumnezeu
(N) în numele Tatălui, Amin". La a doua cufundare: „Şi al Fiului, Amin". Iar la
a treia cufundare: „Şi al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin".
Cele trei cufundări şi scoateri din apă închipuie, pe de o parte, credinţa în
Sfânta Treime, iar, pe de altă parte, cele trei zile petrecute de Iisus în
mormânt (Matei, 12, 40); cufundarea în apă semnifică moartea noastră
pentru viaţa în păcat - îngroparea noastră împreună cu Hristos, iar ieşirea din
apă învierea noastră împreună cu El, naşterea la viaţa cea nouă creştină...
(Rom., 6, 3).
După ieşirea din apa Botezului, cel botezat se îmbracă în haină curată, de
obicei albă, în semn de curăţie după spălarea de păcate în apa Botezului.
Preotul, împreună cu naşul (a) şi cu pruncul, înconjoară cristelniţa şi
analoghionul, citind şi cântând, de trei ori: „Câţi in Hristos v-aţi botezat, în
Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal. 3, 27). Aceasta se face în semn de bucurie
sufletească şi unire veşnică cu Hristos şi cu Biserica Sa, căci cercul
simbolizează veşnicia. în continuare, se citeşte Apostolul, în care sunt
înfăţişate scopul şi roadele Sf. Botez, şi Sfânta Evanghelie, în care se
aminteşte porunca Mântuitorului către Apostoli, dle a boteza toate popoarele
(Rom., 6, 3-11; Matei, 28, 16-20).
Rânduiala Botezului se sfârşeşte cu spălarea şi tunderea noului botezat,
întrucât cel venit la Botez - pe parcurs â primit şi Taina Mirungerii - corpul lui
este spălat, spre a scuti Sf. Mir de o eventuală
profanare. Cât priveşte tunderea părului, ea ne aduce aminte de tăierea
împrejur - care a preînchipui Botezul - dar s-a desfiinţat prin Taina Sf. Botez.
Tunderea părului mai închipuie depunerea gândurilor păcătoase, predarea
pruncului sau adultului botezat în ascultarea lui Dumnezeu;
tunderea părului închipuie şi un fel de pârgă sau jertfă adusă lui Hristos.
* * *
Din înfăţişarea succintă a momentelor Taine Sf. Botez, rezultă qă nu-i nimic
fără rost în structura ei. Fiecare act este săvârşit în vederea eliberării
subiectului din robia puterilor întunericului şi trecerea lui în împărăţia luminii.
Taina Botezului are ca scop să sporească numărul membrilor Bisericii, nu
numai cantitativ, nu cu „căldicei" (Apoc., 3,6), ci cu râvnitori în slujirea
Evangheliei lui Hristos.
Cei botezaţi sunt născuţi în Dumnezeu, ei au primit baia naşterii celei de-a
doua, „cu apă şi cu Duh Sfânt", au primit pe Duhul Sfânt în Botez şi într-un
anumit înţeles sunt „sfinţi", adică au menirea de-a duce o viaţă sfântă.
Creştinul botezat este sfânt în înţelesul de a se sfinţi tot mai mult în viitor,
adică a-şi potrivi viaţa cu ordinea morală statornicită de Creatorul.
„Naşterea din nou" se efectuează la Botez, dar se recomandă şi după Botez,
în cursul vieţii, pentru toţi „cei ce s-au îmbrăcat în Hristos şi cred în El, pentru
ca „să nu piară, ci să aibă viaţa de veci". Datoria părinţilor este de a-şi boteza
la timp copiii, dar şi a-i povăţui ulterior împreună cu naşii, spre a-şi păstra
puritatea morală şi a o spori. O pot face rodnic sub acoperemântul Bisericii
strămoşeşti, „stâlp şi temelie a adevărului" (ITim., 3,15). învăţându-i
„dreptarul cuvintelor sănătoase" (IITim., 1, 13), adică învăţătura dreptei
credinţe, şi fiind ei pilde vii de vieţuire creştinească pentru cei încreştinaţi,
aceştia vor găsi linia sănătoasă a vieţii şi drumul mântuirii lor.
în nădejdea că părinţii, trupeşti şi sufleteşti, vor fi la înălţimea chemării lor,
invocăm harul lui Dumnezeu peste cel botezat, rugându-1 să-i hărăzească
zile bune şi îndelungate, spre a aduce bucurie tuturor şi a şe mântui pe sine.
fv'jML
BOTEZUL AUTENTIC, CU APĂ ŞI CU DUH SFÂNT"
Botezul este uşa de intrare în creştinism. Cel cufundat în apa Botezului iese
de aici „mai curat decât razele soarelui", cum se exprimă Sf. Ioan Gură de
Aur. Este darul lui Dumnezeu, care îl preface pe om din fiu al Satanei în fiu al
lui Dumnezeu. în Taina Botezului se exercită acţiunea purificatoare şi
sfinţitoare a harului divin, care transformă pe cel ce se botează din fiu al
întunericului în fiu al luminii.
Taina Sf. Botez, prin care primitorul - adult sau prunc - se naşte din nou,
evident spiritual, o avem de la Mântuitorul Iisus Hristos. El a instituit-o după
slăvită Sa înviere, prin porunca dată Sfinţilor Apostoli: „Mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh" (Matei, 28, 19; Marcu, 16, 16). Taina a intrat în lucrare numai la
Cincizecime, fiindcă plinătatea harului a fost dată numai după pogorârea
Duhului Sfânt (Fapt. Ap., 2, 1-5; 19, 6). Nu poate fi vorba de lucrarea Tainei,
decât deodată cu întemeierea Bisericii creştine - la Cincizecime - Biserica
fiind - în exclusivitate - deţinătoarea şi distribuitoarea harului.
Este adevărat că se vorbeşte de Botez şi anterior acestei date calendaristice,
dar acesta era „botezul pocăinţei", practicat de Sf. Ioan Botezătorul. Botezul
săvârşit de Sf. Ioan Botezătorul nu avea în el nimic harismatic, aşa că nu
poate fi identificat cu Botezul creştin, instituit de Mântuitorul. între ele este o
deosebire esenţială după cum se va vedea din cele ce urmează.
* * *
Botezul efectuat de Sf. Ioan Botezătorul, cunoscut şi sub numele de „botezul
pocăinţei", se săvârşea prin cufundare în apă; era un ritual pentru primirea
lui Mesia (Matei, 3, 11). „în zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi
propovăduia în pustiul Iudeii... Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea...
şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele" (Matei, 3, 1,
5-6). „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea
păcatelor" (Marcu 1, 4; Luca, 3, 3).
Se ştie că Mântuitorul şi ucenicii Săi săvârşeau botezul lui Ioan, cu rol
pregătitor, ca să atragă mulţimile la învăţătura mântuirii. însuşi Mântuitorul s-
a botezat cu botezul lui Ioan Botezătorul. A facut-o nu din nevoia curăţirii de
păcate, ci ca să „împlinească Legea", ca să descopere taina Sfintei Treimi şi
să ne dea nouă pildă de a ne boteza. Prin botez, Iisus, în loc să se cureţe, s-a
încărcat de păcate, a luat asupra Şa păcatele întregii omeniri. N-a stabilit nici
o limită de vârstă Ia Botez, ci a accentuat importanţa şi necesitatea lui,
pentru toţi, inclusiv pentru copii.
Deosebirea dintre Botezul creştin, instituit de Mântuitorul, şi botezul
pocăinţei, a fost adeverită în următoarele împrejurări: y: 1). O arată Sf. Ioan
Botezătorul când spune. „Eu unul botez cu apă Spre pocăinţă, iar Cel ce rine
după mine... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc" (Matei, 3, 11). „Şi eu
unul nu-1 ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis:
«Peste care vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând peste El, Acesta este
cel ce botează cu Duh Sfânt»" (Ioan, j 33. Marcu, 1, 8; Luca 3, 16)...
2) .în legătură cu deosebirea dintre cele două botezuri, mărturie
convingătoare avem de la Mântuitorul. După ce a săvârşit minunea învierii
Sale, S-a arătat Apostolilor şi le-a zis: „Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi
botezaţi cu Duhul Sfânt" (Fapt. Ap., 3,5). Acest Botez, cu Duhul Sfânt, este
Botezul creştin, care a intrat în lucrare în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Sf.
Apostol Petru acest Botez îl propovăduieşte, la scurtă vreme, spunând
ascultătorilor săi: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui
Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre" (Fapt. Ap., 2, 38). Acest fel de a
lucra presupune o poruncă a Mântuitorului dată expres după înviere (Matei,
28, 19; Marcu, 16, 16).
3) ■ Precizări privitoare la deosebirea dintre Botezul creştin şi botezul
pocăinţei au făcut şi Sfinţii Apostoli. Citim în Faptele Apostolilor că Sf. Apostol
Pavel a ajuns în Fes, unde a găsit câţiva ucenici pe care i-a întrebat: „Primit-
aţi voi pe Duhul Sfânt - când aţi crezut? Iar ei au zis către el. Dar nici n-am
auzit dacă este Duh Sfânt. Şi el a zis: deci în ce V-aţi botezat? Ei âu zis: în
botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând
poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Şi
auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus Hristos. Şi punându-şi Pavel
mâinile peste ei, Duhlii Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi
prooroceau" (Fapt. Ap., 19,1-6). Din discuţia purtată de Sf. Apostol Pavel cu
cei din Fes, rezultă că botezul lui Ioan purta numele de „botezul pocăinţei",
având rol pregătitor pentru primirea Botezului creştin; botezul lui Ioan Cra
săvârşit numai cu apă, pe când cel creştin cu apă şi cu Duh Sfânt.
4) . în Sfânta Scriptură pot fi întâlnite frecvent expresiile:„A se boteza
în Hristos", sau: „A se boteza în numele lui Hristos". „Câţi în Hristos v-aţi
botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Gal., 3, 27). „Au nu ştiţi că toţi câţi în
Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat" (Rom., 6, 3).
„Pocăiţi-vâ şi să se boteze flecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos" (Fapt.
Ap., 2, 38).
5) . Cele două Botezuri n-au fost instituite deodată. Cel creştin a
început în ziua Cincizecimii. A fost doar anunţat de Mântuitorul şi de Sf. loan
Botezătorul (Fapt. Ap., 1, 5; Matei, 3, 11; Ioan, 1, 33; Marcu, 1, 8; Luca, 3>
46). De altfel, Iisus a trimis pe Sfinţii Săi Apostoli, întâi să predice; abia după
învierea Sa, le-a dat poruncă să boteze (Matei, 28, 19), dar şi aceasta s-o
facă după ce vor fi îmbrăcaţi cu Duhul Sfânt.
Este absolut necesar ca drept-credinciosul să cunoască deosebirile dinlre
Botezul creştin şi botezul pocăinţei. Asta dintr-un motiv binecuvântat: să nu
fie ademenit a accepta învăţătura unor răstălmăcitori ai slovei biblice, care
înfăţişează ca autenţicul botez pe cel al pocăinţei. Pentru aceştia, Botezul nu
este Taină, ci numai o lucrare simbolică în care se închipuieşte curăţirea de
păcate şi se întăreşte credinţa. După înv&lălura lor, evident greşită, Botezul
face numai dovada că cineva s-a pocăit, este o pecete a pocăinţei. Ceea ce
face din om o făptură nouă, nu este Botezul - în care acţionează harul - ci
credinţa; botezul este simbolul îndreptării, zic cei ce practică botezul
pocăinţei.
Ori, lucrurile nu stau aşa. Botezul adevărat este cel instituit de Mântuitorul,
care, prin lucrarea harului divin, curăţeşte de păcate şi sfinţeşte pe primitor,
deci nu este simbol, ci Taină. El se face în numele Sfintei Treimi şi de cei ce
au darul preoţiei, fiindcă numai Apostolilor şi urmaşilor acestora - preoţilor -
le-a poruncit Mântuitorul să boteze. (Matei, 28, 19). Este adevărat că, la
săvârşirea Botezului, i se cere primitorului mărturisirea credinţei. Dacă este
adult, e în măsură s-o facă singur. Botezul copiilor se face pe temeiul
credinţei părinţilor sufleteşti, care sunt naşii (Marcu, 9, 36-37). Copiii n-au
credinţă, dar se presupune că nu se împotrivesc sălăşluiţii harului divin în
fiinţa lor. în locul lor, naşii fac cuvenita mărturisire de credinţă. Naşii sunt
părinţi sufleteşti ai copiilor şi garanţi, în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale,
că pruncii vor fi educaţi în spiritul dreptei credinţe.
Unii - rupţi de Biserică - (sectarii) susţin că nici nu e nevoie la prunci de
Botez, fiindcă ei se pot mântui şi fără el. Despre copii, spun
Cuvânt de învăţătură la botez
sectarii că sunt sfinţi, ca atare n-au nevoie să-şi cureţe păcatele pe care nu le
au. Acesta-i motivul pentru care nu botează clecât pe adulţi. în sprijinul
susţinerii lor, ei invocă următorul text paulin: „Bărbatul nfecredincios se
sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia hefcredincioasă, prin bărbatul
credincios. Altmintrelea, copiii voştri ar S necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi" (I
Cor., 7, 14). ? 9 Copiii nu sunt sfinţi, fiindcă „ce este născut din trup, trup
este" (Ioan, 3, 6). Au asupra lor păcatul strămoşesc (Rom., 5, 12), de tare tUiii
spălaţi prin Botez. Prin Botez, primitorul a murit faţă de păcatul fframoşesc şi
s-a îmbrăcat în Hristos (Gal., 3, 27). Fiind absolut necesar pentru mântuire, ca
o înnoire a vieţii, ca o înviere din moarte, Botezul se cere să fie săvârşit
pruncilor la scurtă vreme după naştere. Aşa 1-a practicat Biserica ecumenică
totdeauna, o singură dată, cum este precizat în articolul X din Simbolul
credinţei: Mărturisesc un Botez, spre iertarea păcatelor. Este ceea ce ne
povăţuieşte şi Sf. Apostol Pavel, să rămânem statornici în dreapta credinţă şi
să mărturisim cu tărie: „Un Domn, o credinţă, Un Botez" (Efes., 4, 5).
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 21
DE CE BOTEZĂM COPIII!?
Potrivit învăţăturii noastre creştine, împărăţia lui Dumnezeu nu se poate
câştiga decât în unire cu Hristos. Păcatul este o piedecă în drumul nostru
spre această fericitoare împărăţie. E vorba de păcatul strămoşesc şi de
păcatele personale - săvârşite de toţi oamenii în viaţa lor pământească.
Păcatul strămoşesc este o funestă realitate, Nimeni nu e scutit de această
închinăciune, chiar dacă viaţa lui are numai de o singură zi (Iov, 14,4). O
spune şi psalmistul: „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut
maica mea'' (Ps. 50, 6). închinăciunea aceasta aparţine - deci - şi copiilor, nu
prin păcătuire personală, ci prin naştere. O singură excepţie avem - în
privinţa aceasta - în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a făcut întru
toate asemenea nouă, afară de păcat (Evrei, 4, 15). O mărturiseşte singur:
„Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?" (Ioan, S, 46). Sf. Ap. Pavel consideră
pe toţi oamenii, fără excepţie, supuşi păcatului din pricina lui Adam şi toţi
trebuie să îngroape prin Botez pe omul cel vechi al păcatului, pentru a se
naşte ca oameni noi în Hristos. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume
şi prin păcat moartea, aşa la toţi oamenii moartea a trecut, întrucât în acele
toţi au păcătuit" (Rom., 5,12-15). Viaţa cea nouă şi veşnică în Hristos nu o
putem primi fără Botez, „prin asemănarea morţii Lui". Numai „dacă am
crescut împreună Cu El, prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai
învierii Lui'' (Rom., 6, 5).
Prin naştere, copiii împărtăşesc starea comună a firii umane nesfinţite. Ei au
o stare de despărţire de Dumnezeu, prin naşterea lor din trupul părinţilor.
„Ce este născut din trup, trup este" (Ioan, 9, 6). Ca atare, ei trebuie să treacă
din starea de născuţi din trup şi destinaţi pierzaniei la starea de născuţi din
apă şi din duh - drum spre cetatea de lumină a împărăţiei lui Dumnezeu,
potrivit cuvintelor Mântuitorului: „De nu se va naşte cineva din apă şi din
Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan, 3, 5).
Există eterodocşi care sunt împotriva botezării copiilor. Aceştia administrează
Botezul numai adulţilor, considerând, pe de o parte, că cei ce primesc botezul
trebuie să aibă în prealabil credinţă şi să facă pocăinţă iar, pe de altă parte,
cei ce îl aplică trebuie mai întâi să
propovăduiască credinţa şi pocăinţa şi abia după aceea să boteze. Ori, toş nii
n-au credinţă, n-au făcut pocăinţă şi nici nu şi-au însuşit învăţătura dfe
credinţă, deci e fără rost Botezul. Dintru început, zic ei, Botezul se aplică
numai adulţilor. în sprijinul susţinerilor lor, cei ce sunt împotriva botezului
copiilor invocă o serie de texte scripturistice. Astfel, zic ei, Mântuitorul le
spune Apostolilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate
câte am poruncit vouă" (Matei, 28, 11,9-20). Referitor la cel ce voieşte să
primească Botezul, Mântuitorul zice: [ ce va crede şi se va boteza se va
mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu, 16, 16). Sf. Apostol Petru
se adresează ascultătorilor # |ăi cu următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă şi să se
boteze fiecare dintre voi H în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre, şi veţi primi harul Duhului Sfânt" (Fapt. Ap., 2, 38). rg , Dintr-o
cercetare mai atentă a textelor invocate de eterodocşi, rezultă că altul este
înţelesul lor decât cel pe care li-1 atribuie ei. în ^activitatea lor de
propovăduire a credinţei creştine, Sfinţii Apostoli se <„ îndreptau - în primul
rând - către adulţi. Şi nu puteau începe cu botezarea copiilor la iudei sau la
păgâni. Multă vreme părinţii acestor copii nu fuseseră creştini. întâi trebuiau
botezaţi părinţii şi abia după aceea copiii. Erau logic să se procedeze astfel.
Cuvintele Mântuitorului din textul referitor la trimiterea Apostolilor la
propovăduire: „învăţaţi" jjbotezându-i" exprimă acţiuni simultane pe care
aceştia aveau a le r îndeplini. Din text nu rezultă că ei trebuie să adopte
neapărat o ordine ; cronologică în desfăşurarea activităţii-predică - Botez sau
invers ci să determine, prin cuvânt convingător, la convertire, la întoarcere
din jţătăcirea lor şi la acceptarea Botezului. Vârstnicilor li se cerea credinţă şi
pocăinţă. La cei vârstnici se refacă Mântuitorul şi când spune: „Cel ce referă
va crede şi se va boteza, se va mântui...", precum şi Sf. Apostol geţru când
spune: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele | Iisus Hristos.".
Uneori au fost botezaţi şi ceilalţi, fără ca aceştia să fi janifestat, înainte de a
se boteza, credinţă sau pocăinţă printr-o îârturisire formală: Lidia şi toţi ai
casei (Fapt. Ap., 16, 14-15); temni- egrul din Filipi şi casa sa (Fapt. Ap., 16,
33); şi chiar ucenicii din Efes japt. Ap., 19, 2-6).
> «Facem precizarea că Botezul s-a aplicat şi pruncilor, după ce părinţii ;u
devenit creştini. Este adevărat că în Noul Testament se vorbeşte direct le
Botezul adulţilor. Dar, odată cu ei se botezau şi copiii lor. înfăţişăm âteva
cazuri de familii botezate cu copiii lor: „Lidia a fost botezată - ea
şi casa ei" (Fapt. Ap., 16, 14-15), „temnicerul din Filipi s-a botezat şi el şi toţi
ai lui îndată" (Fapt. Ap., 16, 33). Sf. Apostol Pavel zice: „Am botezat casa lui
Ştefana" (ICor., 1,16). Când spune: „casa", „toată casa", se înţelege că e
vorba de toată familia, inclusiv copiii...
La ziua Cincizecimii, pogorându-se Duhul Sfânt peste Apostoli, ei au
propovăduit poporului cele ce îi învăţase Duhul Sfânt, ca fiecare să se
pocăiască şi să fie botezat în numelui Domnului nostru Iisus Hristos, spunând
că „a voastră şi a copiilor voştri este această făgăduinţă". Şi au fost botezaţi
„ca la trei mii de suflete". (Fapt. Ap., 2, 1-39, 41). Reţinem cuvintele: „a
voastră şi a copiilor voştri este făgăduinţa aceasta", adică a botezului, deci şi
a copiilor. Nu mai încape îndoială că, în numărul celor „trei mii de suflete",
erau şi copii. Propovăduirea Apostolilor era adresată celor mari dar, inspiraţi
fiind de Duhul Sfânt, spuneau că şi a copiilor este „făgăduinţa".
Fiind preînchipuit de tăierea împrejur, care se făcea la opt zile după naştere,
pentru toţi copiii din Vechiul Testament, Botezul se face Ia scurtă vreme după
naştere. Dar, ce ne facem, că pruncii nu pot crede la vârsta când sunt
botezaţi? Pot ei să se mântuiască numai cu Botezul fără credinţă? Evident că,
la vârsta când sunt botezaţi, copiii nu pot crede, dar nici nu-1 pot tăgădui şi
nu-1 pot refuza pe Hristos. Se vorbeşte în dogmatică de o receptivitate
pasivă a copiilor, adică ei pot primi harul ca unii ce nu-i opun nici o piedică
personală.
In privinţa mărturisirii credinţei - necesară ca şi Botezul pentru mântuire - ea
se face din partea părinţilor sufleteşti, care sunt naşii. (Matei, 9, 36-37). Copiii
nu au credinţă, dar au naşii. Aceştia sunt persoane în vârstă care însoţesc pe
prunci la Botez şi fac cuvenita mărturisire de credinţă în locul lor, rostind
Simbolul credinţei. Naşii sunt părinţii sufleteşti ai copiilor care se botează, cu
îndatoriri ulterioare de mare importanţă în formarea religioasă şi morală a
finilor lor.
Din Sfânta Scriptură cunoaştem nenumărate cazuri când pentru credinţa
unora, Dumnezeu a mântuit pe alţii. Multe din minunile Mântuitorului au fost
săvârşite asupra unor persoane, nu pentru credinţa lor, ci pentru credinţa
altora. Prin credinţa sutaşului roman s-a vindecat sluga sa (Matei, 8, 13). Este
bine cunoscut cazul slăbănogului din Capernaum, care a fost adus înaintea
Mântuitorului, prin deschiderea acoperişului casei în care se afla Domnul. Sf.
Evanghelie rte spune că: „Văzând Iisus credinţa lor, a zis: «Fiule iertate îţi
sunt păcatele!... Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta»" (Marcu, 2, 3-
12). La fel se petrec lucrurile cu fiica Cananeencii, pe care a vindecat-o
Mântuitorul,
scoţând demonul din ea, pentru credinţa mamei sale (Matei, 15, 21, 21-28).
Tot astfel, pe baza credinţei lui lair, Iisus a înviat copila de 12 ani (Matei, 9,
18-26), după cum, în temeiul credinţei unui tată; Iisus a tămăduit copilul
lunatec (Matei, 17, 14-18). Mărturiile acestea şi altele
e ar putea fi adăugate, fac dovada că, în temeiul credinţei părinţilor, iaşilor şi
al martorilor care sunt la Botez, Dumnezeu împărtăşeşte opiilor izbăvire de
păcate, aşa cum adevereşte Sf. Apostol Pavel, zicând: jgCăci bărbatul
necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă..., eia necredincioasă se
sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Cor. 7,
f to în privinţa Botezului, Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de
vârstă, ci a stăruit asupra importanţei pe care va avea-o lucrarea Sbtezului.
„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh..." (Ioan, 3,6). Mu era nevoie să
spună că va trebui aplicat tuturor, deci şi copiilor. Faptul Că. Mântuitorul s-a
botezat ca adult, la 30 de ani, nu îndreptăţeşte pe nimeni să susţină că
Botezul trebuie aplicat numai geluiţilor. Cine se situează pe această poziţie
greşeşte, nu cunoaşte natura botezului primit de Mântuitorul din partea Sf.
Ioan Botezătorul, deosebit de cel creştin. Iisus s-a botezat, nu fiindcă avea
păcate, ci ca să „plinească dreptatea", ta botez, El s-a încărcat de păcate,
luând asupra sa păcatele omenirii întregi. Botezul lui Ioan era un botez
pregătitor, un rit simbolic, nefiind necesar tuturor, după cum am arătat în
altă parte (Vezi: Botezul autentic, cu apă şi cu Duh Sfânt). f Unii merg aşa de
departe, în rătăcirea lor, încât susţin că pruncii
sunt sfinţi, deci nici n-au nevoie de botez spre mântuire. Aceştia se Sprijină
pe însăşi cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine,
că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor" (Matei, 19, 14). „De nu vă veţi
întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia Gerurilor" (Matei, 18, 3;
Marcu, 10, 15; Luca, 18, 15-17). în sprijinul susţinerii lor, invocă şi textul
paulin. „Dacă pârga (de lăină) este sfântă, şi frământătura este sfântă, şi
dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt Ipom., 11, 16).
\ar Copiii nu sunt sfinţi, fiindcă păcatul strămoşesc apasă asupra lor.
Cuvintele Mântuitorului: „că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor"
trebuie înţelese astfel: a celor ce se face ca ei, nevinovaţi, iar aceasta, la
adulţi presupune Botezul. „ Lăsaţi copiii să vină la Mine..." înseamnă să
primească Botezul, spre a se mântui. „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca
pruncii" au înţelesul următor: nu pruncul este cel care va intra în împărăţia
cerurilor, ci cel ce se va smeri ca pruncul.
PARTEA A DOUA
CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA CUNUNIE
TAINA SFINTEI CUNUNII. ESENŢA EI
înţelepciunea a fost totdeauna o podoabă sufletească mult râvnită : oameni.
Mântuitorul a subliniat valoarea ei teoretică, dar îndeosebi tul ei practic
îndurarea unei vieţi îndreptate spre împărăţia binelui, iul înţelept, spre
deosebire de cel nesocotit, îşi zideşte casa de piatră, ne temelie puternică,
bine ştiind că, în felul acesta, o fereşte de uri, iar furtunile ce se vor abate
peste ea, nu vor clinti-o din loc. I Casă vreţi să zidiţi şi voi, astăzi, când vă
daţi mâna şi inima unul tuia. De temelia pe care i-o puneţi, atârnă puterea ei
de rezistenţă în faţa furtunilor inexorabile ale vieţii. Granitul este temelie
sigură a caselor. La temelia casei voastre trebuie să aşezaţi ceva similar cu
granitul, însă (le o constituţie cu totul aparte, mai fină, mai subtilă, de esenţă
divină, liste iubirea, despre care un personaj al poetului francez Paul Claudel
şpunea că este cheia miraculoasă a lumii, graţie căreia existenţa voastră
cenuşie îmbracă haina luminoasă a curăţeniei morale şi-şi găseşte rostul ei
fericit.
într-adevăr, iubirea, în accepţia ei creştină, de „legătură a desăvârşirii" (Col.
3, 14), este aceea care nu face din căsătorie, „o aventură episodică, nici o
modificare parţială a ritmului obişnuit al vieţii sau un Simplu contract cu
drepturi şi datorii reciproce, limitate la asistenţă şi bună stare materială
comună, ci o chemare a Creatorului şi o lege a vieţii:1) „Şi-a făcut Dumnezeu
pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut; a făcut bărbat şi
femeie" (Facere, 1, 27). Diferenţa îiltre aceste două fiinţe nu este numai de
natură fizică, ci şi metafizică. 'Unirea lor nu este dictată numai de impulsuri
biologice, de instinctul genetic, ci „de un elan total, esenţial, celor două
creaturi nedesăvârşite ţe-şi caută plenitudinea"2). Vatra vieţii familiale,
ctitorită prin căsătorie, este locul prin excelenţă, unde plenitudinea celor
două fiinţe - bărbat şi femeie - se realizează în mod fericit. Căsătoria are
tocmai menirea aceasta, de a aduce plinire omului, a-1 scăpa de apăsarea
singurătăţii şi de chinuitoarea robie a pornirilor josnice, a-1 face creator de
viaţă nouă, pe care s-o îndrume în lăgaşul fericirii.
1) . Le Pere Carre, Compagnons d'eternite, Paris, 1938, p. 2.
2) . Le Pere Carre, Op. cit., p. 2.
Dar, să nu uiţi că flamura sufletului tău trebuie rezervată soţiei şi odraslelor
de care te va învrednici Dumnezeu. Tu, iubită mireasă, eşti îndatorată să
asiguri căldura şi cerul însorit al familiei. Prin delicateţe - proprie spiritului
feminin - poţi face din căminul pe care-1 întemeiezi azi - un paradis.
Incontestabil, că - în drumul vieţii voastre - pe lângă bucurii, veţi avea şi
amărăciuni. Dar suferinţa în comun îşi pierde din intensitate, fiind răsplătită,
în cazul dat, cu gânguritul dulce şi nevinovat al unui îngeraş, în faţa căruia
dispar orice disensiuni, viaţa familială primeşte sensul ei adevărat, iar soţii se
recunosc „tovarăşi de veşnicie", cu răspunderi faţă de Dumnezeu şi faţă de
norodul din care fac parte. în această viaţă efemeră, nu există decât un lucru
ce dăinuieşte până la moarte şi după moarte: căsătoria. Este „singura verigă
de veşnicie dintr-o salbă hărăzită pieirii", spune Papini4).
Să dea Bunul Dumnezeu ca iubirea - căreia i-aţi dat expresie şi aţi consfinţit-o
astăzi - să rămână pururea vie în inimile voastre, pentru ca duhul păcii şi al
fericirii neîmpuţinate să se sălăşluiască peste cuibul vostru drag,
binecuvântat astăzi!
3). G. Papini, Op. cit., p. 176.
UNITATEA ŞI INDISGLUBILITATEA CĂSĂTORIEI
*:"' Nunta este un eveniment de cea mai mare însemnătate. Ea, este
nsacrarea, în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, a unei însoţiri izvorâte n iubire.
Prin ea se întemeiază familia, în care cei doi - bărbatul şi meia- se întregesc
reciproc şi duc lupta pe frontul vieţii, spre realizarea ricirii depline.
- Nunta nu este o sărbătoare oarecare a mirilor, ci este unică pentru .
Celelalte sărbători - rânduite de Biserică şi de popor - aparţin eopotrivă
tuturor, pe când nunta este cea mai preţuită sărbătoare din siţa lor.
Nunta este împreunată cu bucurie, de aceea este învăluită în lumină
ţrălucitoare. Pentru noi, creştinii, nunta pleacă din Cana Galileii. Aici,
Mântuitorul a participat la o nuntă, săvârşind prima minune, prefacerea apei
în vin. Aici consfinţeşte actul ce s-a instituit în rai! întăreşte legătura dintre
bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului. Cu acest
prilej, Iisus consfinţeşte, pe lângă însoţirea celor doi, şi legitimitatea
distracţiilor curate ca mijloc de înviorare în tumultul vieţii pe care o trăim. La
nuntă, bucuria este mai firească decât oriunde, de aceea rânduiala cununiei
gravitează în jurul acestui sentiment. Se bucură Mirii, părinţii şi nuntaşii
deopotrivă. Dar mirii îndeosebi, chiar copleşiţi de această stare sufletească
euforică, sunt chemaţi să scoată din bucuria momentului miezul ei tainic. Cu
alte cuvinte, bucuria lor trebuie să se înalţe şi să ajungă la bucuria martirilor,
adică, ea va străluci cu adevărat în dăruirea totală a unuia pentru altul, până
la sfârşitul vieţii lor.
Sfântul Apostol Pavel numeşte căsătoria „taină mare" (Efes., 5, 32), ea fiind
un reflex al unirii lui Hristos cu Biserica Sa. Legătura ditttre Hristos şi Biserică
este de natură spirituală; ea este pătrunsă de iubire şi străbătută de har. La
fel şi căsătoria, spre a fi o icoană fidelă a unirii lui Hristos cu Biserica Sa,
trebuie să fie pătrunsă de harul divin. Harul divin transfigurează iubirea, o
purifică de ceea ce este umbros în componenţa ei, o scoate de sub obsesia
apetiturilor senzoriale, face din ea cheagul unităţii şi indisolubilităţii. Acestea
sunt atribute fundamentale ale căsătoriei, pe care le-a avut de la originea ei
dar alterate cu timpul. Mântuitorul le restabileşte şi le sfinţeşte, adică ceea ce
este în fire, El reface prin har. 1
Unitatea căsătoriei este legea de bază a familiei. Ea rezultă din originea
comună a celor doi soţi, înzestraţi deopotrivă „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu". „Şi a zis Adam: «Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din
carnea mea, ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De
aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi
vor fi amândoi un trup»" (Fac., 2, 23-24).
Sf. Ambrozie, vorbind de neamul omenesc, afirmă că el nu poate fi „burt"
decât în unitatea genului masculin şi feminin. Adam-Eva, bărbat-femeie este
diata omenească ce reflectă această pluralitate în Dumnezeu, fiindcă El este
„UnUl", dâr zice „noi" (Fac., 1, 26). „Când bărbatul şi femeia se unesc prin
căsătdrie, ei nu formează icoana a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu însuşi.
Bărbatul şi femeia nu sunt două, ci o singură fiinţă. Nu fară rost numeşte Sf.
Ioan Gură de Aur căsătoria o microbiserică".1)
Unitatea căsătoriei sau familia monogamică, aşa cum a instituit Dumnezeu,
îşi are temeiurile ei logice, religioase şi morale. Le semnalează Sf. Apostol
Pavel, când spune. „Din cauza desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa şi
fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea
datorată, asemenea şi femeia bărbatului" (I Cor., 7, 2-3). Unitatea ei se referă
îndeosebi la iubire, care poate fi asemănată cu un dar, a cărui împărţire sau
despărţire este de neimaginat. Iubirea împărţită se profanează, duce la
infidelitate conjugală. Ce să mai spunem de ura care ajunge să stăpânească
pe cele două fiinţe? Ea sărăceşte sufletul şi-1 otrăveşte, contrar iubirii curate,
care îmbogăţeşte pe fiecare, întrucât dăruieşte şi primeşte la nesfârşit. Ura
nici nu dăruieşte, nici nu primeşte nimic, decât doar năruie unitatea
conjugală.
Indisolubilitatea căsătoriei constă în închegarea şi menţinerea ei pe toată
durata vieţii pământeşti. „Şi au venit la Iisus fariseii, ispitându-L şi zicând. Se
cuvine, oare, omul să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, El
a zis: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi
a zis. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci,
ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Matei, 19, 3-6). Pregnant a
arătat Mântuitorul care este caracterul indisolubil al căsătoriei în Predica de
pe munte, când a spus: „S-a zis celor de demult: Cine va lăsa pe femeia sa,
să-i dea carte de despărţire. Eu însă vă spun vouă că oricine va lăsa pe
femeia sa, afară
1). Paul Evdochimov, L'Ortodoxie, Neuchâtel (Suisse), 1965, p. 295.
de cuvânt de desfiânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea
lăsată săvârşeşte adulter" (Matei, 5,31-329- Din text rezultă că numai
moartea fizică sau morală ridică indisolubilitatea căsătoriei; moartea morală
este adulterul, care nimiceşte iubirea ce menţine legătura dintre soţi.
Mântuitorul consideră că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat prin faptul că
unul din soţi 1-a părăsit pe celălalt, afară de caz de desfrânare. Prin
căsătoric, fiecare din cei doi soţi a devenit un om întreg, iar această unitate
pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener.în
cazul că nu se mai respectă, ci se consideră obiecte de voluptate în sine, ei
trădează calitatea şi demnitatea lor de fiinţe etice, aşa cum le-a vrut
Creatorul dintru început.
jj Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei formează stâlpii de boltă ai familiei-
Inexistenţa lor aduce slăbirea şi - până la urmă - surparea acestui aşezământ,
de aceea soţii sunt îndatoraţi să poarte grijă la soliditatea lor. Cu alte cuvinte,
trăinicia şi fericirea familiei sunt condiţionate de fondul sufletesc sănătos, cu
care cei doi pleacă pe drumul cel nou şi spinos al vieţii, în bună parte de
voinţa lor. în privinţa aceasta, sunt demne de reţinut poveţele pe care poetul
şi prozatorul Al. Vlahuţă le dă tinerilor în pragul căsătoriei (în scrierea La gura
sobei). Astfel, băiatului îi spune, între altele: „Ia seama, nu-ţi aşeza pe
pământ mişcător temelia casei tale! Nu face nici un hatâr deşertăciunii! Cu
minciuna să nu stai niciodată la tQcmeală. Să ştii că ceea ce înjoseşte ■mai
mult pe un om, nu e atât otrava stricăciunii lui, cât amestecul acesta de
minciună şi adevăr, în care vrea să trăiască împotriva legilor elementare ale
vieţii. Tu trebuie să fii învăţătorul soţiei tale. Pentru asta însă cată să te porţi
astfel, ca ea, în orice împrejurare, să vadă în tine un om drept. Să asculte, nu
cu teamă, cu deplină convingere că ceea ce spui tu e aşa. încredere
nemărginită să aibă în tine, în bunătatea, în iubirea ta, în cinstea ta şi în
vrednicia ta, să te vadă mare în ceasurile grele... Gândeşte-te bine la pasul
pe care-1 faci, la tot cuvântul pe care îl rosteşti. Gândeşte-te că ea e martorul
intim al vieţii tale, că ea ştie cum e sufletul itău adevărat. Şi în ziua când,
pentru a dobândi un succes trecător, te vei înfăţişa cu un alt suflet, să ştii că,
în momentul acela, între tine şi ea s-a deschis o prăpastie...". — s;
Feti'i îi spune: „Să nu te iubeşti prea mult pe tine. Oricât te-ai crede
tu de importantă, să ştii că lumea nu se învârte în jurul tău. Fii tovarăş
...........................................................................1—•' i fifi'ijfi^ifcfl
___________________ .. ăj .ÎC |
2). Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 3, Bucureşti,
1978, p. 184. ;
bun, celui ce-şi ia misiunea de a te face fericită. E grea misiunea asta, cu
neputinţă de îndeplinit fără ajutorul tău... Să nu te consideri un musafir, care
rine numai să petreacă. Ca să ai fericirea, trebuie să începi prin a o da...
lumea nu-i o sală de spectacol şi de petreceri... Fii totdeauna sinceră. O
minciună este totdeauna un contract cu diavolul... Nu cicăli, nu te uita peste
umăr, nu vorbi înţepat, nu plânge lacrimi neînţelese... fiindcă aceste atitudini
ucid bruma de iubire din care s-a încropit căsătoria..; şi ar mai fi de spus".3)
La acestea am mai adăuga noi ceva: falsitatea şi orice atitudine a soţilor ce
stă în contradicţie cu exigenţele eticii conjugale, constituie lovituri mortale
date unităţii şi indisolubilită- ţii căsătoriei.
După căsătorie, s-ar putea ca soţii să descopere fiecare slăbiciuni şi lipsuri
nebănuite. Dar inimile legate prin iubire, vor descoperi şi însuşiri alese, până
atunci necunoscute. Acestea din urmă trebuie să tragă în cumpănă, spre a nu
ajunge unul sau altul la concluzia că însoţirea lor este o greşeală sau o
dezamăgire. Să încerce fiecare a spori fericirea celuilalt. Să nu uite că în jurul
fiecărei familii este un cerc sfânt în care nu are nimeni dreptul să pătrundă,
îndeosebi iscoadele diavoleşti care suscită îndoiala şi neîncrederea, fermenţi
de disoluţie ai unităţi familiale.
Soţii să nu uite că iubirea care i-a unit este aspiraţie spre unitate de gânduri,
de sentimente şi de atitudini, dar cu deosebire sete după unitate fiinţială. Din
perspectivă creştină, prin căsătorie, cele două fiinţe se contopesc
spiritualiceşte, formând o nouă fiinţă spirituală. Femeia a fost făcută ca
„ajutor pentru om, potrivit pentru el" (Fac., 2,18). Evident că la această stare
ajung soţii străini de tulbureala păcatului, cei ce se feresc de divorţul inimii,
considerând puritatea pasională a iubirii condiţie a sfinţeniei şi unităţii
căsătoriei, precum şi a fericirii lor depline.
S-ar putea obiecta că prea mult accentuăm dimensiunea spirituală a
căsătorie, ignorând sau minimalizând aspectele ei umane şi anume, trebuinţa
unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie. Realitatea este alta, fiindcă în
rugăciunile de la cununie se vorbeşte mereu de acest aspect al ei. Astfel într-
una din rugăciuni se spune: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Ceea ce trebuie să subliniem este
faptul că numai în căsătorie satisfacerea trebuinţei de unire între bărbat şi
femeie devine mijloc de promovare a unirii sufleteşti - cu adevărat".4)
3) . Citat după: Pr. I. Mihălcescu şi Em. Vasilescu, Educaţia morală prin
lecturi, voi. I, Bucureşti, 1934, pp. 120-126.
4) . Pr. Prof. D. Stăniloaie, Op. cit., p. 189.
Ziua căsătoriei este socotită şi - pe drept cuvânt - cea mai frumoasă şi mai
înălţătoare zi din viaţa omului. Ce are omul mai frumos pregăteşte | pentru
această zi. Mireasa îmbracă haină albă ca zăpada, simbolizând curăţenia
sufletească şi trupească - nevinovăţia - darul cel mai frumos pe care o tânără
îl aduce înaintea altarului şi, prin aceasta, la altarul familiei pe care o
întemeiază. Frumos, grav şi impunător este şi costumul Jîhirelui, simbolizând
puterea, seriozitatea şi răspunderea cu care un bărbat îşi cinsteşte căminul.
Unul reprezintă creierul, cealaltă inima, şi din colaborarea lor armonioasă
odrăsleşte pacea casei şi fericirea lor.
Dincolo de frumuseţea trecătoare a veşmintelor şi de cadrul sărbătoresc,
care încântă privirea, căsătoria se bazează pe podoaba lăuntrică a virtuţilor,
pe frumuseţea idealului pe care soţii şi-1 făuresc împreună şi pe fidelitatea
reciprocă. Chiar în suferinţă, îndeosebi aici, devotamentul trebuie să se arate
cu prisosinţă. Suferinţa dă, celui ce îndură şi se ştie legat pentru veşnicie,
răbdarea atotputernică şi - în acelaşi timp - încrederea, pentru că ştie că
această suferinţă pentru căminul său - inclusiv pentru odraslele sale - nu este
pierdută. Nu fără rost li se pun mirilor cununi pe cap. Cununa este semnul
măririi şi al cinstei, dar şi al jertfelniciei unuia pentru altul. întocmai ca
mucenicii, ei au de răbdat greutăţi multe, îndeosebi asaltul ispitelor, ca să ia
cununa iubirii depline.
Căsătoria este mărturisirea unei îndoite credinţe în viaţă, în dorirea şi
dăinuirea vieţii. în această viaţă efemeră, pieritoare, nu-i decât un lucru care
va să dăinuiască totdeauna, până la moarte şi după moarte: căsătoria. Bine
zice G. Papini că e singura verigă de veşnicie dintr-o salbă hărăzită pieirii.5)
Într-una din rugăciunile de la cununie se spune: „Şi acum, însuţi Stăpâne,
trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) şi pe roaba
Ta (N), pentru că de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii
într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui
spre folos, câştigare de prunci buni".
Această simfonie a inimilor să vă călăuzească paşii în drumul vieţii, în
răbdare şi iubire reciprocă., în răspundere egală la chemările ce vă
stau în faţă, spre a fi părtaşi la sfinţenia divină a căsătoriei.
____________________
5). G. Papini, Viaţa lui Iisus, trad. de Al. Marcu, Bucureşti, 1928, p. 176.
SIMBOLISMUL MOMENTELOR PRINCIPALE DIN RÂNDUIALA CUNUNIEI
Pe înţeleptul Socrate l-au rugat odată învăţăceii săi să le spună ce părere are
despre căsătorie. Atunci, Socrate şi-a luat discipolii şi i-a dus la un râu, unde
a aruncat undiţa cu momeală spre a prinde peşti. După o aşteptare nu prea
lungă, le-a zis: Vedeţi ce fac peştii? Aleargă încoace şi încolo, iar când simt că
au fost prinşi în undiţă, deci şi-au pierdut libertatea, se zbat, încearcă să
scape. Este, însă, zadarnică orice zvârcolire,"fiindcă destinul lor nu mai poate
fi schimbat...
întocmai aşa aleargă şi tinerii după căsătorie, le-a spus Socrate, dar la scurtă
vreme, după încheierea ei, ar vrea să scape de ea şi de responsabilitatea ce
şi-au asumat-o.
Evident, că o astfel de judecată este strâmtă şi strâmbă. Ea purcede dintr-o
gândire superficială, minoră, care nu priveşte lucrurile în profunzimea lor. O
astfel de judecată convenea odinioară păgânilor, dar este dezaprobată de
tinerii înţelepţi, îndeosebi de cei creştini, pentru care căsătoria este o
legătură pe viaţă. Ei ştiu că numai împreună - soţ
şi soţie - alcătuiesc „unitatea completă".
* * *
In lumina învăţăturii creştine, însoţirea bărbatului cu femeia este rânduială
dumnezeiască. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur;
să-i facem ajutor potrivit pentru el"... „Iar coasta luată din Adam a făcut-o
Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam" „De aceea va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup"
(Fac., 2, 18-24; cf. Matei, 19, 5-6).
Există o afinitate naturală între bărbat şi femeie, „bazată pe instinctul sexual,
pe vocaţia bărbatului şi femeii de a fi roditori, de a se înmulţi şi a umple
pământul" (Cf. Fac., 1, 28, la I. Brie, Dicţionar de Teologie Ortodoxă,
Bucureşti, 1981, p. 95). Căsătoria este rânduită spre a se întregi bărbatul cu
femeia şi invers. Diferenţiaţi ca oameni, ei se realizează plenar numai trăind
armonios împreună, într-o completare reciprocă. Nu fără rost, s-a spus că
„fiinţa umană este o fiinţă conjugală" (P. Evdokimov, Sacrement de l'amour,
Paris, 1962, p. 169; apud. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Voi. 3,
Bucureşti, 1978, p. 181).
m
încă în paradis, perechea umană era o pereche conjugală. Cu alte cuvinte,
flecare din cei doi - bărbat şi femeie - găseşte în celălalt „o t persoană
inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de | autodăruire"
(D. Stăniloae). Desigur, căsătoria, spre a-şi atinge ţelul de ' unitate fiinţială a
celor doi, implică iubire curată şi ajutor reciproc;
bucurie deplină în viaţa comună şi jertfeinicie totală - în caz de | primejdie.
Pentru odrăslirea acestor virtuţi, prin Taina Cununiei se f împărtăşeşte harul
divin. Cununia are ca scop unirea iubirii mirilor de . iubirea divină. întreagă
Rânduiala Cununiei este axată pe invocarea Jf harului divin, în scopul
configurării celor doi soţi unul după altul, astfel ca însoţirea lor să fie o
comuniune totală, în care nimic să nu fie strident, egoist, solitar, brutal sau
fals. Iubirea lor, nu numai să sune la fel, ci să Sune armonic, cum spunea
Schiller.
Rânduiala Cununiei are o parte introductivă, logodna, care, în tălmăcire
etimologică, înseamnă făgăduinţă; e vorba de făgăduinţa ce şi-o fac viitorii
soţi de a se uni prin căsătorie. Logodna se începe prin binecuvântarea
preotului („Binecuvântat este Dumnezeul nostru..."; e începutul de la
ierurgii). Partea cea mai însemnată a Logodnei este punerea inelelor pe
degetele logodnicilor şi schimbarea lor de către naşi... Schimbarea inelelor
între viitorii soţi se face după ce preotul i-a însemnat cu ele în semnul crucii,
spunând bărbatului cuvintele: „Logo- deşte-se robul lui Dumnezeu (N), cu
roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui ş al Fiului şi al Sfântului Duh".
Acelaşi lucru îl face şi femeii, pronunţându-i şi ei numele, ca să arate
egalitatea lor personală şi libertatea fiecăruia în săvârşirea acestui act.
însemnarea cu inelele pe fruntea fiecăruia, preotul o face în numele Sfintei
Treimi, spre a arăta unitatea lor sufletească, iubirea lor deplină, fără de
sfârşit, aşa cum inelele nu au sfârşit. ,
Spre a demonstra că ei vor face din unire* lor o căsătorie deosebită, vor
umbla în lumina lui Hristos şi a voii Lui, mirii sau naşii ţin câte o lumânare
aprinsă încă de la începutul rânduielii logodnei. /• Cununia propriu-zisă
începe cu: „Binecuvântată este împărăţia a Tatălui...", urmată de trei
rugăciuni, fiecare cu conţinut bine definit în privinţa sensului creştin al
căsătoriei şi îndatoririlor ce revin soţilor în viaţa de familie. în prima
rugăciune, preotul cere ca Mântuitorul lisus Hristos să fie de faţă, cum a fost
la nunta de la Cana Galileii, gi să le dea celor ce se cunună viaţă paşnică,
lungime de zile, minte întreagă, dragoste unuia către altul, dar de prunci,
cununa cea neveştejită a slavei, să fie păzit patul lor nebântuit, belşug din
roadele oământului. vâ$îâ
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 45
■ l< .i -jl celor lipsiţi. Se cere îndeosebi - în această rugăciune - ferirea de
Upllu Infidelităţii şi cultivarea milei faţă de cei lipsiţi.
In a doua rugăciune, se aminteşte că Dumnezeu a creat pe om ■nil »Anil al
lirii" şi spre a-1 feri de pustiul singurătăţii, i-a dăruit femeia, < Ic venind astfel
o fiinţă dialogică. Preotul se roagă pentru ferirea de orice I >i Imrjc Iii. Cere
lui Dumnezeu să le dea tinerilor bucuria pe care a avut-o impiirăteasa Elena
când a aflat crucea. Li se înfăţişează greutăţile vieţii, luvcizând că ei trebuie
să-şi poarte crucea cu răbdare, spre a lua cununa din cer. Preotul cere de la
Dumnezeu - pentru cei doi - „prunci buni" şi „unitatea lor de gând",—
în rugăciunea a treia, preotul cere: „Şi acum, însuţi Stăpâne, trimite mâna Ta
din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), şi pe roaba Ta (N), pentru că
de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii întru unirea
gândului, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roada pântecelui,
câştigarea de prunci buni". Din cuprinsul rugăciunii rezultă că unirea lor
trupească izvorăşte dintr-o unitate de gând, dintr-o simfonie a sufletelor.
Dintr-un act de concupiscenţă păcătoasă - cum e în afară de căsătorie —
însoţirea bărbatului cu femeia devine act voit şi binecuvântat de Dumnezeu.
Isprăvind rugăciunea a treia, preotul aşează cununile pe capul mirelui şi al
miresei, făcând de trei ori semnul crucii şi rostind la fiecare de trei ori
cuvintele: „Cunună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N) în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Este momentul cel mai
important al Tainei Cununiei, realizarea ei faptică.
Cununile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încoronau odinioară regii
şi împăraţii. Ele simbolizează podoaba, demnitatea, cinstea şi răsplata care
se aduc neprihanei sufleteşti a mirilor. Şi sunt încununaţi ca nişte împăraţi,
dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a naşte prunci. Acesta-i motivul pentru
care se cântă: „Doamne, Dumnezeul Nostru, cu mărire şi cu cinste
încununează-i pe dânşii". întru mărire şi cinste este un raport de
reciprocitate. Mărirea şi cinstea constau în fidelitatea mirilor şi jertfelnicia
unuia pentru altul... De fapt, cununile se dau mucenicilor pentru răbdarea lor
în credinţă. Ceva similar se petrece şi cu soţii, care au de înfruntat multe
Ioan BUNEA
ispite şi multe greutăţi. Rezultă asta şi din faptul că se face cu cununa
semnul crucii pe faţa celor ce se căsătoresc.
După punerea cununilor, urmează citirea Apostolului (Efes., 5, 20-33), în care
Sf. Apostol Pavel aseamănă însoţirea mirilor cu legătura
Cuvânt de învăţătură la cununie
dintre Hristos şi Biserica Sa, îndemnând pe miri să-şi menţină curată iubirea
lor reciprocă, „să fie legătura lor Iară de păcat". Se citeşte - în continuare -
Evanghelia (Ioan, 2, 1-11), în care ni se istoriseşte minunea înfăptuită de
Mântuitorul lisus Hristos la nunta de la Cana Galileii.
După rostirea unei ectenii, urmează binecuvântarea paharului de obşte. E
vorba de un pahar cu vin, din care se dă mirilor să guste pe rând, în timp ce
se cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema" (Ps., 115,
4). Paharul de obşte simbolizează - de o parte - bucuria şi veselia nunţii, iar -
de altă parte - soarta comună a viitorilor soţi, având parte de aceleaşi bucurii
şi de aceleaşi necazuri.
Preotul conduce pe miri în jurul terapodului de trei ori - în chip de horă -, ceea
ce închipuie bucuria prilejuită de nuntă şi legătura neîntreruptă a mirilor între
ei. Momentul acesta ne duce cu gândul la naşterea suprafirească a
Mântuitorului din Sfânta Fecioară Mana, naştere pe care a profeţit-o proorocul
Isaia (7, 7,13). Profetul Isaia este invitat, prin vestirea: „Isaia, dănţuieşte!
Fecioara a avut în pântece...", să se bucure împreună cu noi şi i s-a împlinit
proorocia. Unul din scopurile fundamentale ale căsătoriei este şi naşterea de
prunci, care sporesc bucuria părinţilor şi îndatoririle legate de educaţia lor.
Cei ce se vor naşte din această căsătorie, vor fi şi ei membri ai împărăţiei
celei veşnice a lui Dumnezeu; însuşi cerul se bucură de această sporire a
membrilor împărăţiei sale. în timpul înconjurării tetrapodului, se cântă - de
asemenea - şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: „Sfinţilor
Mucenici..." şi „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule". Li se cere sfinţilor mucenici
ca - prin rugăciunile lor - cei ce se cunună să câştige t^ria pe care ei au avut-
o în înfruntarea suferinţelor, iar, prin viaţa curată pe care vor duce-o în
familie, să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfinţilor lui.
Luând cununile de pe capul mirilor, preotul vorbeşte din nou de mărirea lor,
aceasta din motivul că ei vor purta - în chip nevăzut - toată viaţa cununile lor,
evident dacă vor vieţui în iubire nefăţărită, fidelitate şi responsabilitate
morală. Cununile îi vor însoţi şi în împărăţia cerurilor: „Dumnezeule, primeşte
cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i nespurcaţi şi fără prihană şi neispitiţi...
".
Cuvânt de învăţătură la cununie
La încheierea slujbei, sunt pomeniţi
împăraţii Constantin şi lilena şi mucenicul
Procopie. Cei ce s-au cununat sunt înălţaţi la
cinste împărătească. Asemenea împăraţilor
Constantin şi Elena, soţii să conlucreze
pentru credinţă şi să fie asemenea mucenicilor în
suportarea greutăţilor... în scopul purificării lor
morale, sunt chemaţi să Lupte solidar în
tc°*~ împrejurările, fie bune, fie rele.
p
Cuvânt de învăţătură la cununie
Cuvânt de învăţătură la cununie
Simbolismul momentelor din Rânduiala Cununiei învederează pregnant
caracterul indisolubil al căsătoriei, zidirea şi cimentarea ei pe unitatea
spirituală, unitate de gând, de simţăminte şi de ideal, realizată prin acţiunea
promiţătoare a harului divin şi adeziunea liberă a mirilor. Unirea soţilor nu
este un simplu contract temporar. Hristos apără caracterul ei unic, de aceea
ucenicii I-au zis: „Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos
să se însoare" (Matei, 19, 10).
Următoarea întâmplare va ilustra şi mai limpede taina legăturii de
nezdruncinat a soţilor. Un turist urca înspre un vârf de munte, într-o zi
frumoasă de vară. Era impresionat de peisajele ce le întâlnea în cale. La un
moment dat, i se iveşte în faţă o cruce de piatră foarte înaltă. Partea din faţă
a crucii era scăldată în bătaia razelor de soare, iar partea dindărăt o
îmbrăţişau ramurile copacilor, făcându-i umbră. Turistul priveşte crucea cu
de-amănuntul, îi admiră frumuseţea şi mărimea, iar, la urmă, observă că pe
partea din dos este un cuib mic de rândunică uscat. Era gol; familia de
rândunică demult îl părăsise, dar intemperiile nu l-au putut desprinde de pe
cruce.
Ce exemplu edificator pentru tinerii care vor să-şi zidească cuibul familial!
Tinerii creştini să-şi zidească cuibul familial pe crucea lui Hristos, excluzând
din purtarea şi din gândurile lor orice inconsecvenţă şi orice infidelitate. Ei să
nu uite că primăvara numai atunci este frumoasă şi încântătoare când
produce flori. La fel, primăvara vieţii numai atunci este plăcută şi
încântătoare, dacă în grădina inimii cresc florife iubirii curate, străină de
tulbureala păcatului. în felul acesta, inimile lor devin o cetate inexpugnabilă,
de care se zdrobesc toate încercările de descumpănire, de oriunde ar veni.
Divorţ nu este numai acolo unde şi-a făcut loc păcatul. Altfel, legătura făcută
în faţa lui Dumnezeu nu o poate desface. Prin Taina Nunţii, cei doi au devenit
o fiinţă spirituală nouă, s-a realizat un fel de sinteză spirituală, astfel că
legătura lor în faţa lui Dumnezeu nu se mai poate desface. „Ce a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei, 19, 16).
Tinerii să-şi unească gândurile şi simţămintele în Hristos şi să copieze faptele
lui Dumnezeu pentru a obţine fericirea pe care o caută. Biserica îi însoţeşte -
în drumul vieţii lor neprihănite - cu rugăciunea către Dumnezeu: „Binevoieşte
46 Io an BUNEA
să-şi petreacă viaţa lor fără prihană şi-i învredniceşte pe dânşii să ajungă
bătrâneţe fericite, cu inimă curată păzind poruncile Tale".
FAMILIA - LEAGĂNUL FERICIRII OMENEŞTI
Pe filozoful Thales - unul din cei şapte înţelepţi ai grecilor 1-a întrebat cineva,
de ce nu se căsătoreşte? El a răspuns, că încă e prea tânăr... După trecerea
anilor tinereţii, a fost întrebat din nou, să arate motivele pentru care nu-şi
încropeşte căsătorie. El le-a motivat că nu o mai face, fiind prea vârstnic.
Evident, în tinereţe l-au reţinut patimile de la înjghebarea căsătoriei, iar la
bătrâneţe slăbiciunile, ca urmare a vârstei sau a unei vieţi dezordonate... La
nici o etapă a vieţii sale, pomenitul filosof n-a avut tăria să ia o atitudine
înţeleaptă în faţa acestei grave probleme, deşi se considera înţelept şi era
considerat ca atare de către contemporani.
Aşa judecau păgânii şi mai judecă încă şi azi superficialii - cei cu orizont
îngust, egoiştii sau cei ce n-au puterea să-şi asume îndatoririle fireşti ce
decurg din întemeierea familiei. Creştinii au o altă viziune a lucrurilor, în
privinţa căsătoriei. Ei consideră căsătoria ceva firesc, ea fiind întemeiată de
Dumnezeu - Creatorul. Cea dintâi binecuvântare în rai s-a dat familiei, când
Dumnezeu a zis primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi
pământul" (Eac., 1, 28). Mântuitorul Iisus Hristos a consfinţit căsătoria -
inclusiv familia - ca un înger bun al vieţii noastre, ca leagănul fericirii
pământeşti; El face din familie un organism în care pulsează veşnicia. *
Sf. Ioan Gură de Aur numeşte familia: biserica mică. Creştinismul a plecat de
la „Familia Sfântă", de la leagănul unui copil şi sânul unei mame, ca să
restaureze destinul omului şi al cosmosului întreg. La naşterea din Betleem ni
se arată Familia Sfântă, sub chipul delicat şi învăluit în taină, când vedem pe
Sfânta Maică Fecioara Mana aplecată duios deasupra pruncului Iisus, iar Iosif,
bătrânul tată adoptiv, stând protector cu toiagul la spatele Măriei; altă dată o
vedem, în luminosul Nazaret,, în modesta casă de teslar, unde „Iisus creştea
şi se întărea cu Duhul"; sau, mai târziu, pe când Iisus avea 12 ani, vedem
cum Sfânta Familie se îndreaptă de Paşti către Ierusalim... Putem spune că la
baza vieţii o meneşti şi pământeşti a Mântuitorului stă viaţa familiei.
Da că Iisus a ridicat căsătoria la rangul de taină, mai mult decât U® contract,
a înţeles să facă din ea obârşia unei veşnicii. Mirii, din efi£a când şii-au dat
mâinile şi şi-au unit inimile, nu mai sunt două fiinţe48 Io an BUNEA
deosebite, ci alcătuiesc o singură fiinţă tainică: fiinţa familiei. „El a zis: «N-aţi
citiţi că Cel ce i-a făcut, de la început, i-a făcut bărbat şi femeie?» Şi a zis:
«Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia
sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a
împreunat Dumnezeu omul să nu despartă»" (Matei, 19, 3-6).
Sfinţii părinţi numesc familia creştină imagine a Sfintei Treimi. După cum în
comuniunea tripersonală există unitate de viaţă şi iubire, deşi sunt trei
persoane, tot aşa şi în familie se cere să se realizeze această fericită
armonie. Persoanelor Sfintei Treimi îi corespund în familie trinitatea: tatăl, fiul
(copiii) şi mama. Tatăl e cu adevărat tată în măsura în care se conformează
voii lui Dumnezeu, fiul e cu adevărat fiu dacă participă la ordinea morală
preconizată de tatăl, mama e cu adevărat o mamă dacă e urzitoare a
virtuţilor religioase şi morale.
Ce icoană ideală a vieţii familiale, în care soţii, de o parte, şi părinţii şi copiii,
de altă parte, să-şi găsească tihna şi fericirea! Şi nu-i o imposibilitate. Familia
e chemată şi poate deveni un mic rai în mijlocul lumii. Cu o condiţie însă: ca
toţi cei care o alcătuiesc să păzească „hotarele legii", să se conformeze
cerinţelor legii morale.
într-adevăr, aceasta-i menirea familiei, de a crea mediul cel mai prielnic
pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane... Evident, ea
îndeplineşte şi o funcţie economică, în înţelesul că soţii muncesc pentru a
agonisi cele materiale necesare lor şi copiilor lor, precum şi pentru a-şi
asigura mijloacele de existenţă pentru bătrâneţe. E în firea lucrurilor această
grijă pentru familie, o cere şi spiritul dreptei credinţă fiindcă: „Dacă cineva nu
poartă grija de ai săi şi mai ales ai casei sale, s-a lepădat de credinţă şi este
mai rău decât un necredincios" (I Tim., 5, 8). Toate aceste prevederi nu
trebuie considerate cu scop în sine, ci ca mijloace pentru realizarea unor
scopuri superioare, de natură morală, îndeosebi pentru realizarea progresului
şi fericirii omeneşti.
O funcţie neasemuit de importantă a familiei este de ordin educativ. E mediul
cel dintâi în care copiii se pregătesc pentru viaţă. Familia Ie organizează
creşterea, educaţia, instrucţia şi - în general - îi ocroteşte, până în clipa în
care vor putea să-şi constituie - în mod responsabil - o viaţă proprie. Este
Io an BUNEA
prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-1 să-
şi îndeplinească datoria, să fie ascultător, să respecte părinţii, superiorii,
valorile etc. în viaţa interioară a familiei există un cuprins de valori, prin care
devenim oameni în concepţia desăvârşită a cuvântului, pe care nici o altă
instituţie nu le-ar putea realiza.
Io an BUNEA
De pildă caritatea, generozitatea, abnegaţia, spiritul de sacrificiu etc. nu pot
fi deprinse organic decât în atmosfera calmă şi discretă a familiei. Aici, copilul
deprinde limbajul, începe să înţeleagă sensurile vieţii, deprinde omenia,
atribut definitoriu al neamului nostru. Se ştie că, de obicei, delincvenţii provin
din familii destrămate... Se impune, deci, ca atmosfera familială să fie curată,
în sensul ca părinţii să nu dea - sub nici o formă - prilej de sminteală copiilor,
spre a preîntâmpina ceea ce spune profetul, că „Părinţii au mâncat aguridă şi
copiilor li s-au strepezit dinţii" (Ieremia, 31, 29; Iezechiel, 18, 2). Am putea
adăuga încă ceva: continuitatea între generaţii începe de la raporturile dintre
părinţi şi copii.
A rânduit Dumnezeu familia spre a scoate pe om din crusta egoismului şi
robia chinuitoare a pornirilor josnice, spre a-1 lega de semenul său, pentru a-
1 ajuta şi a fi şi el ajutat. Prin familie se poate aduce cea mai statornică şi
mai serioasă critică egoismului individual. Prin familie se realizează împlinirea
statornică a instinctului genetic, omul este asociat la opera de continuă
creaţiune a lumii. Fiind menită să fie răsadniţă a virtuţilor şi izvor de întărire
morală, funcţia ei prin excelenţă este de ordin moral. Cu alte cuvinte, mediul
familial oferă afecţiune, seninătate, linişte, siguranţă, climat moral sănătos,
atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Când vorbim de familie ca generatoare a fericirii umane, nu ne gândim numai
la confortul obişnuit, ci şi la atmosfera de pace şi de reculegere, de regăsire
lămuritoare cu tine însuţi, pe care o asigură. Astfel de clipe sunt necesare şi
reconfortante, după alergările trepidante de fiecare zi. In atmosfera de linişte
şi căldură familială, tensiunea de afară - cu şocurile ei, uneori despotice - nu
poate pătrunde, iar membrii familiei pot trăi momente de reculegere
laborioase, în sensul că iau cunoştinţă ce reprezintă persoana lor, de bucuriile
şi înfrângerile lor, îşi limpezesc propria fizionomie sufletească, îşi pun ordine
în gândurile cu mai multă luciditate decât în alte împrejurări.
Ce să mai spunem despre armonioasa colaborare a soţilor - în acest cadru
minunat al familiei - pentru o viaţă tihnită. Fiecare îşi aduce aportul cu ce are
specific. Femeia, cu sensibilitatea ei, asigură mireasma şi poezia căminului,
are grijă să netezească asperităţile ce se ivesc în drumul lor, iar bărbatul - cu
cugetul lui energic - are grijă de cele necesare casei, dar şi de prestigiul şi
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 49
demnitatea familiei. Când această împreună lucrare rămâne constantă şi
rodnică, deci nu are fisuri, credem că nu greşim, afirmând că este un
preambul al împărăţiei lui Dumnezeu.
într-una din piesele lui H. Ibsen {Comedia iubirii) este redată discuţia dintre
două persoane interesate de problema întemeierii familiei, în felul următor:
Falk (bărbatul) zice: „în barcă, navigând spre viitor, e loc pentru doi. Dacă ai
curaj să mergi cot Ia cot în luptă, cot la cot vom merge şi existenţa noastră
va fi un lung imn de înălţare şi acţiuni frumoase".
Svanhild (femeia) răspunde: „Lupta e uşoară când sunt doi în luptă şi când
unul dintre luptători este un bărbat viteaz".
Falk: „Şi celălalt e o femeie generoasă. E cu neputinţă ca două fiinţe
asemenea să piară".
Svanhild: „Ia-mă atunci toată. Florile se deschid, primăvara mea a sosit. Şi
acum să luptăm împotriva mizeriei şi durerii".
Dialogul acesta este elocvent pentru cei care pleacă pe corabia vieţii spre
portul fericirii... Au consimţit liberi să se îmbarce pentru acest drum,
asumându-şi fiecare rolul ce-i revine: bărbatul să fie cârmaciul înţelept şi plin
de curaj, iar femeia inspiratoarea şi animatoarea acţiunilor sănătoase pentru
binele comun. Din împreuna lor lucrare, creierul bărbatului şi inima femeii vor
odrăsli fericirea viitoare, dar va avea de câştigat şi viaţa obştească, care îşi
sorbe de aici energia morală.
Totul va ieşi bine, dacă în corabia lor nu-şi va face loc duhul cel rău, care
destramă şi cele mai curate şi mai sfinte idealuri. îndeosebi, să fie evitate
egoismul, minciuna şi prefăcătoria, fiindcă acestea sunt păcate care îi
înjosesc în faţa propriilor ochi. Dacă inimile celor doi vor bate neîntrerupt la
unison, osândind păcatul, lupta împotriva adversităţilor inerente vieţii - lipsuri
sau accidente - va fi încununată de succes, iar primăvara fericirii o va da
fiecare clipă.
în nădejdea că cei doi, mirele şi mireasa, vor înţelege cum să-şi conducă
corabia vieţii familiale la liman de izbăvire şi implicit de fericire - cerem
Milostivului Dumnezeu să le vină în ajutor, pentru ca totdeauna să sporească
în lucrul cel bun.
50 Io an BUNEA
COPIII-DAR DE LA DUMNEZEU. INŢELEAPTA LOR POVĂŢUIRE
Există în viaţa oamenilor momente covârşitoare, prin semnificaţia lor
deosebită. Astfel, este naşterea noastră trupească, momentul când am văzut
lumina zilei, când am fost ocrotiţi la sânul cald al mamei şi am fost purtaţi în
braţe de bunul nostru tată... Moment important este acela al primirii Tainei
Sf. Botez, când „ne-am îmbrăcat în Hristos" (Gal., 3, 27), ne-am născut a
doua oară (Tit, 3, 25), am devenit creştini, membri ai împărăţiei celei noi -
Biserica creştină.
Momentul cel mai înălţător, mai emoţionant şi mai sărbătoresc, este cel al
însoţirii bărbatului cu femeia, prin Taina Sfintei Cununii, pe care îl trăiţi voi,
astăzi. Clipa de astăzi este unică în viaţa voastră, ea va rămâne neştearsă,
fiindcă vă împreunaţi mâinile şi vă dăruiţi inimile unul altuia, spre a vă
contopi fiinţa şi a gusta aroma fericirii. însoţirea celor doi nu este de azi pe
mâine, ci până la mormânt şi dincolo de marginile lui. Iubirea binecuvântată -
prin această mare Taină a Cununiei - are însuşirea de a face din cei doi unul,
„un singur trup", dar şi o unitate de
duh, de simţire şi de acţiune, în interesul comun.
* * *
în înţeles creştin, căsătoria - respectiv nunta - este definită în felul următor:
„Taina în care un bărbat şi o femeie învoindu-se în mod liber, să trăiască
împreună toată viaţa, pentru a naşte şi creşte copii şi a se ajuta reciproc,
primesc, prin preot, Harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea
scopului ei"...
Din definiţie rezultă limpede întreitul scop al căsătoriei. înmulţirea neamului
omenesc, creşterea copiilor şi ajutorul reciproc. La oricare diş aceste trei
scopuri ne-am referi, ele presupun o ridicare calitativă a vieţii noastre prin
căsătorie, cu responsabilităţi multiple, dar şi cu bucurii ce nu pot fi gustate
altfel. Să fi ctitor de viaţă nouă, înseamnă să participi la creaţiunea continuă
a lumii şi să-i aduci un spor de frumuseţe, să îmbogăţeşti viaţa.
Prin căsătorie, cei doi - bărbatul şi femeia - înţeleg să dea un sens superior
vieţii. Unirea lor trupească este - în acelaşi timp - un mijloc de promovare a
unirii sufleteşti. însoţirea bărbatului cu femeia - prin căsătorie - este stavilă
împotriva desfrânării, cum zice Sf. Apostol Pavel: „Din cauza desfrânării,
fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi adevărat că se transmit
urmaşilor trăsături biologice, tot aşa de adevărat este că pildele de dragoste -
fără răsfăţ - de disciplină, de muncă, de caracter integru, pe care părinţii le-
au dat, zi de zi, copiilor, se întipăresc mai curând în conştiinţa lor decât
povăţuirile teoretice. „Lung este drumul prin învăţături, scurt şi eficace prin
pilde" (Seneca). Ce folos că o mamă dă sfaturi fiicei sale, dar este roaba
viciilor de tot felul (alcool, viaţă uşuratică, catastrofă...), duce viaţă de
aventurieră... Greşeşte tatăl care se limitează numai la existenţa materială a
copilului (deşi uneori îşi iroseşte agoniseala în plăceri ieftine) şi păstrează
psihologia de holtei, aprobând toate transgresiunile fiului său, pe motiv că
este bărbat.
Trăinicia şi bunul mers al familiei se sprijină pe cei doi stâlpi ai ei: tatăl şi
mama. Ei alcătuiesc temelia vieţii obşteşti. De felul cum înţeleg să-şi ducă
traiul, atârnă viaţa copiilor lor, implicit a obştii din jur. E mare demnitatea lor,
dar şi răspunderea lor.
Dacă s-a vorbit - şi eventual se mai vorbeşte - de „tineri în derivă" sau „juni
corupţi", vina este a unor familii, deci a unor părinţi, care n-au înţeles să
reprime încă din faşă, din fragedă copilărie, anumite porniri, anumite
apucături rele. Aceştia n-au înţeles să-i deprindă pe copiii lor cu munca, care
e mama virtuţilor şi duşmana viciilor. Sunt părinţi care uită sau nu vor să ştie
că viaţa nu este numai o partidă de plăcere, să primim şi să nu dăm nimic în
schimb... Deviza în educaţie este aceea rămasă de la înţeleptul Solomon:
„Cea mai scumpă comoară pentru om
este munca" (Pilde, 12, 27), izvorul înălţării materiale şi morale.
* * *
Luaţi aminte, să fiţi la înălţimea chemării sfinte, de părinte, cu răspunderi
mari în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! Nu uitaţi, că pruncii sunt expresia
concretă a prezenţei divine în familie! Peste iubirea voastră curată,
îngemănată cu harul divin, se răsfrânge o rază din lumina paradisului. în ochii
54 Io an BUNEA
senini ai pruncilor şi în glasul lor este coborât cerul pe pământ. Pe drept
cuvânt, spunea Dostoievski că, dacă a rămas ceva în lumea noastră, care să
ne amintească de frumuseţea raiului e frăgezimea frunzelor de primăvară, e
ciripitul păsărelelor şi ochii puri ai copiilor.
Dragostea curată, care v-a unit, s-o păstraţi cu sfinţenie, aceasta să fie forţa
de nebiruit în faţa oricărei încercări nefaste ce s-ar ivi de-a lungul călătoriei
pe care urmează s-o faceţi împreună de aci înainte Mireasma ei revărsaţi-o
prisositor peste cei din jur, în primul rând, peste copiii voştri, purtând grijă ca
neprihana lor sufletească să nu fie pângărită, ci păstrată la nivelul haric ce li
s-a dat prin Botez. în lumina învăţăturii creştine, fericirea neîmpuţinată îşi are
izvorul în familia „în care tatăl e întrupare cu adevărat a lui Hristos, mama e
cu adevărat întrupare a Bisericii, mireasa cea neprihănită, copiii sunt cu
adevărat întrupări ale lui Hristos în lume" (N. Mladin, Familia creştină, în
volumul colectiv: Biserica şi problemele vremii, Sibiu, 1947, p. 126).
S-a spus-şi nu fără temei, că familia, în integralitatea ei, părinţi şi copii, are
menirea să lărgească hotarele împărăţiei lui Dumnezeu în lume. lia înlătură
distanţa dintre persoane, desfiinţează izolarea, realizând o comunitate
morală - izvor al fericirii, bineînţelese acolo unde membrii familiei fac din
iubirea curată, străină de orice egoism, nostalgie a veşniciei, adică consideră
că ei sunt predestinaţi să-şi aparţină veşnic.
Desigur, în drumul vieţii voastre, se pot ivi greutăţi, corabia familiei se va lovi
- poate - de stânci sau va fi învăluită de furtună. Nu deznădăjduiţi, fiindcă o
familie unitară, în care virtutea este la prezidiul vieţii, este o redută ce nu
poate fi învinsă. „Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin
închinăciune şi rugă lui Dumnezeu, cererile voastre să, fie arătate lui
Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, va păzi
inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos lisus" (Pilde, 4, 6-7).
Binecuvântarea şi pacea lui Dumnezeu peste inimile voastre, peste casa şi
familia voastră!
PARTEA A TREIA
CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA ÎNMORMÂNTARE
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 55
CUM PREDICĂM LA ÎNMORMÂNTĂRI?
1. Funcţia cuvântului
Cugetătorul francez B. Pascal definea omul „trestie cugetătoare". Definiţia
corespunde întru totul. în raport cu celelalte vieţuitoare, luând în considerare
puterea lui fizică, omul este delicat şi slab asemenea unei trestii legănate de
vânt. în ce priveşte - însă - forţa lui spirituală, ea covârşeşte, el fiind singura
fiinţă înzestrată cu raţiune, deci cugetătoare şi capabilă de a făuri noţiuni,
judecăţi şi idei, a realiza progres...
Ca un corolar al cugetării, omul este înzestrat cu grai convenţional, spre
deosebire de graiul natural, nearticulat, al animalelor. Graiul omului nu
exprimă numai simţirea, emoţia, ci cu deosebire cugetarea. Ceea ce este
demn de remarcat este faptul că, adeseori, omul exprimă prin graiul viu,
cugetări şi sentimente deosebite şi chiar contrare celor pe care le grăieşte în
realitate. Este cazul martirilor, care, în ciuda chinurilor la care erau supuşi,
adresau cuvinte de mulţumire schingiuitorilor.
Cu ajutorul cuvântului, noi exprimăm mulţimea de stări sufleteşti pe care le
avem şi - totodată - aflăm şi despre ceea ce frământă conştiinţa celorlalţi
semeni ai noştri. Cu ajutorul cuvântului, comunicăm uni cu alţii, ne
împărtăşim unii altora din gândurile, preocupările şi sentimentele noastre.
Cuvântul este un dar deosebit cu care Dumnezeu 1-a înzestrat pe om;
cuvântul este mijlocul dăruit omului de a-şi exterioriza universul său lăuntric.
Cuvântul este vehiculul comuniunii spirituale, puntea invizibilă ce se
stabileşte între persoane, deci între subiecte cugetătoare. Important este că
găsim totdeauna cuvintele care să exprime adecvat ideile şi să nu
subestimăm puterea pe care o au în relaţiile interumane. „Ca-n basme-i a
cuvântului putere" (Al. Vlahuţă, Cuvântul). Cuvântul este „asemenea focului
sau ciocanului care sfarmă stânca" (Ieremia, 23, 29).
Cuvântul are o funcţie revelatoare strâns împletită cu funcţia etică. Graţie
puterii cuvântului, se deschide drum neprihănirii morale pentru sufletele ce
se nevoiesc spre bine şi adevăr, se luminează noroadele şi sunt mângâiaţi cei
obidiţi şi deznădăjduiţi. „Un cuvânt bun adresat cuiva creează în el stări şi
virtuţi reale care îi prelungesc viaţa sau chiar i-o mângâie în veci".1) Printr-un
cuvânt poţi pune piatră de hotar pentru
1). Pro£ dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurearea omului, Sibiu, 1943, p-
219; Vezi şi: C.I. Tohăneanu, Puterea cuvântului, în volumul colectiv: 7Yepte
vecbi şi noi în istoria Eparhiei Oradea. Mărturii. Evocări, Oradea, 1980, pp. 95-
101.
renaşterea sau salvarea unui om sau îl poţi împinge la pieire. Sf. Apostol
lacob aseamănă limba - recte cuvântul - cu cârma corăbiilor, care, deşi mică,
duce după ea poveri mari, sau cu frâna calului, sau cu scânteia de foc care
aprinde codrii. Nu hiperbolic, ci real s-a spus că puterea cuvântului este
suprema putere în lume, el influenţând fie pozitiv, fie negativ voinţele
omeneşti. Sau, cum se exprimă înţeleptul Solomon: „în puterea limbii (a
cuvântului) este viaţa şi moartea" (Pilde, 28, 21). Nu fără temei se susţine că
după tenori, oratorii sunt aceia care exercită un maximum de vrajă şi au cele
mai mari succese, mai ales faţă de jumătatea cea mai graţioasă a neamului
omenesc. 2> Ca atare, „cuvântul implică o mare răspundere pentru fiecare
om de a-1 folosi cu rostul lui, pozitiv, cu adevărat creator, nu dizolvant, de-a
îndemna prin el pe altul, de a-1 ajuta să crească, să vadă şi să pornească pe
calea cea dreaptă".3)
2. Rolul cuvântului în propovăduirea învăţăturii creştine
Ţinând seama de efectele adânci, răscolitoare ale cuvântului, Dumnezeu s-a
folosit de el în revelarea Sa şi în refacerea omului. „Cu cuvântul Domnului s-
au întemeiat cerurile şi cu duhul gurii Sale toate oştirile lor" (Ps. 32,6). Fiul lui
Dumnezeu făcându-se subiect omenesc, s-a făcut subiect omenesc
convingător, însănătoşind subiectul deodată cu cuvântul.4^
Mântuitorul lisus Hristos este idealul suprem de propovăduitor al cuvântului.
Trimişii cărturarilor şi fariseilor, impresionaţi de frumuseţea şi profunzimea
cuvintelor lui lisus, l-au considerat ca pe un om deosebit, spunând: „niciodată
n-a vorbit un om aşa cum a vorbit acest Om" (loan, 7,46). Cuvântul rostit al
Mântuitorului avea acoperire deplină în faptele vieţii Sale. întreagă activitatea
pământească a Mântuitorului a fost o continuă propovăduire cu cuvântul şi cu
fapta.5) El însuşi mărturiseşte că trebuie să binevestească împărăţia lui
Dumnezeu, fiindcă pentru aceasta a fost trimis (Luca, 4, 43).
Mântuitorul i-a îndatorat şi pe Sfinţii Săi Mucenici şi Apostoli să fie
propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă prin el suntem „născuţi a
doua oară" (I Petru, 1, 23). Astfel, le-a spus. „... Mergând, învăţaţi toate
neamurile... " (Matei, 28, 19). „Mergeţi în toată lumea şi
59 loan BUNEA
2) . Ion Petrovici, Arte şi artişti, în „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti, f.a., p.
44.
3) . Prot. D. Stăniloae, Op. cit., p. 220.
4) . Ibid., p. 220.
5) . Pr. Prot Dr. Dumitru Belu, Pentru o propovăduire mai rodnică, în
„Mitropolia Ardealului", Nr. 1-2/1956, pp. 126-129.
propovăduiţi Evanghelia Ia toată făptură..." (Marcu, 16, 15). Propovă- duirea
cuvântului se găseşte în centrul lucrării mântuitoare a Sf. Apostoli şi a
urmaşilor lor, este însăşi funcţia vitală a Bisericii. Asemenea Sf. Apostoli,
preotul este rânduit „pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu'' (Rol. 1, 1). El
este chemat să propovăduiască cuvântul „cu timp şi fără timp" (II Tim. 4, 2).
Fiindcă propovăduirea premerge credinţei. Preotul are misiunea să întreţină
vie credinţa In Hristos, prin instruirea metodică a credincioşilor în adevărurile
Evangheliei. O spune limpede Sf. Apostol Pavel. „Cum vor chema numele
Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au
auzit? Şi cum vor propovădui de nu se vor trimite?... Credinţa este din auzire,
iar auzirea din cuvântul lui Hristos" (Rom., 10, 14-15).
Propovăduirea a fost dintru început unul din mijloacele principale ale Bisericii
de a împărtăşi credincioşilor ei învăţăturile dogmatice şi morale, în scopul
mântuirii. Obişnuit, propovăduirea, predicarea cuvântului lui Dumnezeu, se
face în cadrul cultului divin, ea nu poate fi independentă sau prioritară
cultului divin. Pe drept cuvânt, un mare cunoscător al Omileticii şi Liturgicii
spunea că. „Omiletica este soră bună cu Liturgica. Aici, ne deosebim
fundamental de protestantism, în care predica ocupă locul central în cultul
divin. Biserica protestantă consideră întregul cult ca un cult al cuvântului,
cuvântul fiind după învăţătura ei, purtător al harului divin, echivalent cu Sf.
Taine. Ori, potrivit învăţăturii ortodoxe, propovăduirea nu se poate reduce
numai la predică, ci întregul cult, pe lângă faptul că este un miiloc de sfinţire
a credincioşilor, este şi un mijloc de împărtăşire a cuvântului lui
Dumnezeu".6)
Fiind strâns legată de cult, propovăduirea nu poate lipsi în nici o împrejurare,
când creştinii, împreună cu slujitorul lor rânduit canonic, preamăresc pe
60 loan BUNEA
Dumnezeu şi Sfinţii Lui, prin slujbele înseşi. în primul rând, preotul este
chemat ca, în duminici şi sărbători, în cadrul Sfintei Liturghii, să
propovăduiască sistematic cuvântul Iui Dumnezeu, cuprins în Sf. Scriptură şi
în Sf. Tradiţie. Predica îşi găseşte climat prielnic în desfăşurarea Sf. Liturghii.
Credincioşii, ascultă un fragment liturgic, făcând semne de închinare ori de
câte ori cuvintele predicatorului ar oferi un indiciu de evlavie, deşi predica nu
are caracter sacramental, ea
6). Arhidiacon Pro£ Dr. Ioan Zăgrean, Predica - mijloc strălucit de răspândire
şi propovăduire a principiilor Moralei creştine, în îndrumătorul bisericesc al
Arhiepiscopiei Clujului,pe anul 1982, p. 78; Vezi şi: Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc,
Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică şi naşterea credinţei, în
„Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 /1983, pp. 317-321.
este o formă eficientă de propovăduire a Evangheliei Domnului, de a dobândi
sufleteşte pe credincioşi pentru Hristos, a le împărtăşi adevărurile de credinţă
şi a-i călăuzi pe calea desăvârşirii morale...
îndatorirea de a vesti Evanghelia este - pentru preot - un imperativ categoric,
cu prilejul Sf. Liturghii, al Sf. Taine şi al Sf. Liturghii. „Dacă vestesc
Evanghelia, nu-mi este spre laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci,
vai mie dacă nu voi binevesti" (I Cor., 9, 16). Fără să minimalizeze sau să
subordoneze Sfintele taine cuvântului, Sf. Apostol Pavel afirmă: „Hristos nu
m-a trimis să botez ci să binevestesc" (I Cor.,
1, 17). Cu alte cuvinte, în ordinea obligaţiilor pastorale, slujirea dialectică a
oricărui slujitor al altarului trece pe primul plan, chiar dacă din punct de
vedere al scopului ultim slujirea sacramentală este superioară.7^ Adresându-
se lui Timotei şi, prin el, oricărui slujitor al Bisericii, Sf. Apostol Pavel îl
povăţuieşte astfel. „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp,
fa lucrul evanghelistului" (11 Timotei, 4,
2, 5).
3. Transmiterea învăţăturii creştine cu prilejul înmormântărilor
Preotul săvârşeşte „lucrul evanghelistului", în toate situaţiile ce i se ivesc în
activitatea lui de „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I
Cor., 4, 1). Ca atare, preotul dezertează de la datorie când se abate de la
activitatea lui charismatică, de vestirea adresată credincioşilor, în scopul
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 61
acceptării credinţei în Hristos, în împrejurări îmbucurătoare sau întristătoare
din viaţa lor. Ce împrejurare mai întristătoare este, în viaţa pământească,
decât pierderea unei fiinţe apropiate şi iubite, prin moarte? în astfel de
situaţii şi încercări grele, uneori chiar dramatice, preotul are imperioasa
datorie să roureze balsam mângâietor şi întăritor peste inimile îndoliate, sau,
cum spune Sfântul Apostol Pavel, să se îngrijească ca „să locuiască întru voi
credincioşii cu bogăţie cuvântul lui Hristos" (Col., 3, 16). în astfel de
împrejurări, prin cuvântul de învăţătură, înţelept întocmit, aducem mângâiere
sufletelor greu încercate, punem sufletul în deplină sănătate, cum zice Sf.
loan Gură de Aur.8) Ca în toate împrejurările, şi în cazul înmormântărilor,
7) . Pr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor,
Bucureşti, f.a., p. 252; Vezi şi: Prot. Dr. Marcu Bănescu, Şabloane pentru
predici!' în „Mitropolia Banatului", Nr. 7-9 / 1979, p. 496; Prof. Dr. Gr.
Cristescu, Un capitol depimenică ortodoxă, Sibiu, 1926, p. 7 şi 43.
8) . Sf. loan Hrisostom, Despre preoţie, trad. de Pr. Aristide Geamănu,
Craiova, 1941, pp. 110-111.
preotul este trimis al Mântuitorului şi legat moralmente de destinul
enoriaşilor săi, bucurându-se şi întristându-se împreună cu ei, potrivit
cuvintelor Sf. Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu
cei ce plâng" (Rom., 12, 15). Cuvântul lui de întărire sporeşte în greutate,
deci are un efect deosebit, fiindcă el propovăduieşte „în numele lui
Dumnezeu". „Propovăduim în numele lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu v-ar
îndemna prin noi", zice Sf. Apostol Pavel (1 Cor., 5, 20).
Cuvântul de învăţătură la înmormântări face parte din predicile ocazionale,
rostite de preot în parohia sa. O astfel de predică poartă numele de necrolog.
Prin necrolog se urmăreşte un împătrit scop. a) Manifestarea părerii de rău
pentru pierderea unuia din membrele organismului parohial, potrivit
învăţăturii pauline. „... dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă
împreună... " (I Cor., 12, 26). b) Mângâierea celor îndoliaţi, c) Povăţuirea
credincioşilor participanţi de a se lepăda de păcat, de a se hotărî pentru o
viaţă nouă şi a merge pe calea aceasta, d) Instruirea în cele ale dreptei
credinţe atât a celor îndoliaţi cât şi a tuturor celorlalţi participanţi.9) Fiind un
62 loan BUNEA
mijloc important de care Biserica se serveşte spre a mângâia şi îmbărbăta
sufletele îndoliate, necrologul trebuie pregătit temeinic din partea preotului
cuvântător, mai ales că înmormântarea este un prilej care atrage mai mulţi
credincioşi, chiar mai mulţi decât alte slujbe din biserică. într-o astfel de
împrejurare, credincioşii sunt într-o dispoziţie sufletească favorabilă, deci mai
receptivi la învăţătura creştină propovăduită de preot. Se constată însă
anumite carenţe în privinţa felului cum unii preoţi se achită de această
imperioasă datorie. în multe cazuri, necrologul rostit de preot a devenit un soi
hibrid, plutind incert între predică şi encomionul perifrazat".10) Unii
cuvântători uită că necrologul nu se reduce la simple jelanii sau la biografia
decedatului... în multe cazuri, necrologul este o improvizaţie, fără o pregătire
în prealabil, cu câteva date biografice depliate fără nici un discernământ,
maşinal, rutinar, şi fără o participare afectivă corespunzătoare. Adeseori îţi
este dat să auzi cuvântări funebre, care se rezumă la „preamărirea"
decedatului, în multe cazuri, fără un temei real. Mulţi ţin cu orice preţ să
patenteze durerea familiei, dând dezvoltare deosebită ieremiadelor
lacrimogene. Sunt cunoscutele „iertăciuni", care zgândăresc rana şi sporesc
amărăciunea în sufletul îndurerat al membrilor
9) . Pr. Prof. R Belu, Cu privire la necrolog, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 4-6
/ 1965, p. 351.
10) . Prot. Dr. Marcu Bănescu, Marginalii la problematica necrologului, în
„Mitropolia Banatului", Nr. 10-12 / 1980, p. 695.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 63
familiei. Sunt deplasate şi cu efect negativ şi cuvântările de la înmormântări
în care preoţii cuvântători vor să epateze cu cunoştinţe < lin toate
compartimentele culturii, multe fără nici o tangenţă cu adevărul religios sau
moral creştin. Aceştia uită că - în momentele actuale - nivelul intelectual al
credincioşilor este mult mai ridicat decât în trecut, ei având posibilitatea să-şi
însuşească cunoştinţe profane pe calea mass-mediei (radio, presă etc...). Şi
uită că, şi în cazul înmormântărilor, predica trebuie să aibă, un caracter
hristocentric, deci adevărul religios şi moral creştin să fie împărtăşit în primul
rând, iar consideraţiile de altă natură îşi au îndreptăţire numai în măsura în
care concordă cu învăţătura dreptei credinţe. A substitui necrologul - care
este prin natura lui sobru - cu l« >rmule bombastice pentru a câştiga
eventual bunăvoinţa familiei, este o sfidare a bunului simţ, în realitate trezind
dezaprobarea ascultătorilor.4)
In împrejurările actuale; nu mai putem vorbi ca înainte, cu 100-200 de ani, de
aceea vom milita pentru „reînnoirea Omileticii" (Vezi: Prot.
I) r. M. Stănescu, din „Mitropolia Banatului", nr. 1-3/1980). în cele trecute
vremi, unii preoţi li se adresau credincioşilor astfel: „Iubiţii mei aşa zişi
creştini, şi vai, din nenorocire poporanii mei". în continuare, le spuneau
ascultătorilor: „somnoroşi" şi „păcătoşi" şi le împărtăşeau ceva rudimentar
despre învierea morţilor şi judecata de apoi. Nu scăpau prilejul de a-i
ameninţa cu „căngiie dracilor" şi „cârligele înroşite". între altele le vorbeau
despre ziua cea mare, când Domnul le va cere socoteală lor (preoţilor) despre
oile încredinţate spre păstorire şi ei vor răspunde: „Doamne, nu ne-ai
încredinţat oi, ci berbeci".12) Evident, un astfel de mod de propovăduire este
un anacronism, el este de neconceput astăzi, întâi, fiindcă orizontul spiritual
al oamenilor s-a lărgit considerabil, apoi el scandalizează, răceşte, plictiseşte
pe ascultători, devenind o parodie rea a necrologului. Ca atare, el nu-şi
atinge scopul de instruire creştinească, nici de terapeutică morală. Decât aşa,
mai bine lără el. Regretabil că mai dăinuie - sporadic - de aceea sunt cazuri
când familia decedatului cere ca preotul să se limiteze la oficierea
prohodului, fără a mai cuvânta. Faptul acesta trebuie să dea de gândit şi să
4pe cei ce au pierdut fiinţa lor dragă. Preotul-cuvântător nu se va lăsa
64 Ioan BUNEA
sporească grija pentru cuvântul rostit la înmormântare, spre a fi la înălţimea
momentului şi a exigenţelor actuale.
Nu mai încape nici o îndoială că preotul cuvântător propovăduieşte şi azi
aceeaşi doctrină, ca şi în trecut dar, ţinând seama de împrejurările total
schimbate, de starea sufletească a ascultătorilor, de nivelul pregătirii lor
intelectuale etc... Totul însă trebuie privit prin prisma netrecătoarelor
învăţături ale Mântuitorului, fiindcă acestea zidesc cu adevărat. „lisus Hristos
- ieri şi azi şi în veci - este acelaşi" (Evrei, 10, 8).
Este adevărat că subiectele abordate cu ocazia înmormântărilor sunt
aceleaşi, dar trebuie prezentate cu zel apostolic şi la nivelul cultural al
ascultătorilor de astăzi. Eelul apostolic este rezultatul adeziunii totale la
preoţia lucrătoare, care trebuie întregită cu arta cuvântului îngrijit şi
edificator. Se vorbeşte mult despre revitalizarea acestui zel. Astăzi, omul nu
mai primeşte „orice" şi „oricum". însuşi limbajul trebuie să fie adecvat noilor
situaţii total schimbate. Când e nimerit, folosim „limba vechilor Cazanii", dar -
în general - căutăm să înveşmântăm învăţătura creştină în haina
corespunzătoare a limbii literare actuale, fără ambiguităţi şi fără artificii
distonante. în asta constă „modernizarea" predicii, precum şi în structura ei
compoziţională. Lucrurile se prezintă ca în muzică, unde o compoziţie poate fi
interpretată de mai mulţi virtuoşi, dându-i fiecare timbrul său personal. în
felul acesta, se practică genul de „variaţiuni pe aceeaşi temă", cu rezultate
remarcabile. La fel şi în alcătuirea necrologului, se pot realiza „variaţiuni pe
aceeaşi temă", i se poate imprima necrologului o notă personală, bineînţeles
printr-un efort continuu al preotului şi printr-un stil caracteristic personalităţii
sale. Necrologul implică forţă dăruitoare, este munca creatoare a slujitorului
care înţelege „să ţină aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în el prin
punerea mâinilor" (II Tim., 1, 6).13) furat de stilul înflorat, bombastic, străin de
duhul evanghelic, fiindcă necrologul nu este spectacol. Un predicator cu o
minte mai luminată respinge podoabele acestea străine, ca „nevrednice să
slujească Evanghelia".14^ Credincioşilor le displace un preot monden, lipsit de
13). Prot. Dr. Marcu Bănescu, Art. cit., p. 693; Idem, Şabloane pentru predici?,art. cit., pp. 497-498; Idem, Pledoarie pentru înnoirea Omileticii, în „Mitro-polia Banatului", Nr. 1-3 / 1980, p. 103.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 65
cucernicie, declamator, teatral. Gândurile şi sentimentele preotului
cuvântător trebuie să fie gândurile mântuitorului Iisus Hristos, care a pus
balsam pe rana celor ce pierduseră fiinţe dragi... E suficient să amintim că, în
cazul morţii lui Lazăr, „a suspinat cu duhul şi s-a tulburat întru Sine... Şi a
lăcrimat Iisus" (Ioan, 11, 33-35).
în partea parenetică a necrologului, va aborda teme legate de moarte, şi
anume: sensul creştin al morţii, ca o „despărţire" (II Tim. 4, 6), ca „lepădarea
cortului (trupului) acestuia" (II Petru, 1,1.4). în lumina învăţăturii pauline, „a
muri este câştig" (Fii., 1, 21), ceea ce sfinţii au înţeles în întregime, primind
moartea cu bucurie. Se va arăta ascultătorilor vremelnicia vieţii pământeşti,
cu rostul ei pozitiv, constructiv, şi veşnicia vieţii viitoare. Tot aici se va vorbi
credincioşilor despre chemarea lor de călători spre patria cerească, cu
îndatorirea de a se pregăti pentru această ţintă finală, prin credinţă şi fapte
bune. Se vor trata aici subiecte de mare importanţă creştinească, cum ar fi
învierea din morţi, nemurirea sufletului, judecata de obşte etc... în tratarea
acestor teme, de mare folos îi pot fi preotului, la întocmirea necrologului, pe
lângă textele scripturistice, şi textele cântărilor de la înmormântare, care
abundă în învăţături dogmatice şi morale, îndeosebi în arătarea deşertăciunii
celor lumeşti, omeneşti, trecătoare.
14). La Bruyere, Caracterele, voi. II, trad. în „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti,1966, p. 276.
66 Ioan BUN EA
în partea panegirică a necrologului sunt lăudate însuşirile şi faptele bune ale
decedatului. în privinţa aceasta, preotul-cuvântător va avea grijă ca laudele
să fie cumpănite şi pe deplin justificate. în necrolog se vor spune numai
calităţile şi meritele reale, evitându-se exagerările, care, evident, trezesc
zâmbete şi produc sminteală în sufletul credincioşilor, iar preotul se
compromite în faţa lor. în prezentarea profilului moral al decedatului, se ţine
seamă - în primul rând - de principiu creştin al sinergismului, al colaborării
creştinului, în viaţa pământească, cu Hristos şi Legea lui Evanghelică. Lauda
adusă virtuţii decedatului nu va fi prezentată ca model pentru parohieni, care
l-au cunoscut cu cele bune, dar şi cu slăbiciunile lui omeneşti. Scopul
cuvântării este - în primul rând - înfăţişarea unei învăţături mântuitoare.
Faptele rele sau viciile nu vor fi cuprinse în necrolog, dar nici scuzate.
Prezentând biografia decedatului, preotul va găsi în viaţa lui o eât de mică
însuşire bună, considerând că In cel mai decăzut om se poate descoperi o
pâlpâire de lumină. 5)
Practic, cum putem îmbina armonic aspectul parenetic cu eel panegiric, spre
a-şi atinge necrologul scopul, în faţa ascultătorilor? înainte de a da răspuns
întrebării, se impune să facem câteva precizări esenţiali- principiale:
Necrologul trebuie să aparţină preotului-cuvântător, pregătii temeinic din
punct de vedere teologic şi cu referire exactă la viaţa decedatului; vor fi luate
în considerare vârsta, sexul, profesiunea, nivelul intelectual al asistenţei
etc..., neuitând că fiecare caz în parte îşi arc specificul şi particularitatea lui.
Cu alte cuvinte, necrologul nu va fi improvizat, oricât de iscusit şi de doct s-ar
crede preotul în arta oratoriei, nu va fi împrumutat de la alţi cuvântători, ci va
fi o lucrare personală, rod al meditaţie şi muncii lui încordate. Iară o pregătire
în prealabil, ajunge să debiteze tot felul de inepţii, de platitudini supărătoare,
improprii lucrării la care este chemat preotul cu prilejul înmormântărilor. Ce
să mai spunem de ecoul nefast pe care-1 produce în sufletul ascultătorilor?
Este necesar ca preotul să-şi aleagă un subiect unic pentru necrolog, pe care
să-I studieze temeinic, să-1 încadreze într-un plan concis, gândindu-se că în
timp scurt trebuie să spună mult, să instruiască în cele ale credinţei şi să
5. Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Omiletica, Bucureşti, 1977, pp. 133-136; Vezi şi: Pr. Florian Stănescu-Chigera, Despre cuvântările funebre, în „Mitropolia Banatului", Nr. 1-3 / 1964, p. 61.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 66
aducă alinare sufletelor îndoliate... Lucrat personal, desigur fixat în scris,
trebuie să fie imprimat în memorie şi rostit liber. Rostit liber, bineînţeles cu
intonaţia dictată de gravitatea momentului şi cu vădita participare a preotului
la durerea familiei, necrologul îşi atinge scopul.6) Ca durată de timp,
necrologul nu va depăşi 15 minute; poate fi şi mai scurt, mai ales la oraş se
recomandă ca extensiunea lui să fie de 7-10 minute maximum. Scurtimea
este dictată de o serie de factori: oboseala fizică şi psihică a familiei, lipsa de
timp a asistenţei, dorinţa ei de a gusta o învăţătură folositoare fără eforturi
prea mari etc. Este o greutate pentru preot să-şi dozeze materialul omiletic în
cadrul unei durate de timp aşa de scurte. Experienţa a dovedit însă că este
ideal să fie afectate dogmei eschatologice aproximativ 7-8 minute, iar pentru
biograma decedatului 3-5 minute, reţinând din ea numai vrednicia lui
creştinească, legând-o pe cât posibil de învăţătura înfăţişată.
6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după planF, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 7-8 / 1960, pp. 565-569.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 67
S-ar putea întâmpla să nu epuizeze subiectul, dar dă prilej de meditaţie
pentru credincioşi. Nu scurtimea necrologului bine întocmit şi susţinut
indispune pe ascultători, ci lungimea lui, cu divagaţii sentimentale, care nu
adaugă nimic folositor, ci sunt balast ce aduce dezaprobare, chiar revoltă, din
partea ascultătorilor. Deci, se cere un efort sporit din partea preotului, spre a
înfăţişa, în una şi aceeaşi cuvântare scurtă, care este necrologul, un adevăr
de credinţă eschatologic şi a portretiza cuviincios pe cel decedat, neuitând că
necrologul este o cuvântare rostită „la mort", nu neapărat sau exclusiv
„despre mort".17)
5- Suprimarea „iertăciunilor"
în multe părţi ale ţării, dar cu deosebire în Ardeal, este obiceiul ca preotul să
ia în numele mortului „iertăciuni". Practica este veche, moştenită din moşi-
strămoşi, şi extensiunea „iertăciunilor" formează uneori dublul sau triplul
predicii funebre. Au fost şi autori de predici care au elaborat modele de
„iertăciuni", un fel de şabloane după care să se ghideze preoţii-cuvântători.
Prin intermediul „iertăciunilor", preotul rosteşte cuvinte de „rămas bun" şi de
iertare, în numele bărbatului, de la soţie şi invers, a părinţilor de la copii, a
copiilor de la părinţi, apoi în numele rudeniilor, prietenilor, vecinilor... Unii
preoţi sunt meşteri iscusiţi în ticluirea „iertăciunilor" şi reuşesc să stoarcă
lacrimi de la credincioşi, mai ales de la cei cu un nivel intelectual mai scăzut,
sau cu o sensibilitate pronunţată, uneori morbidă. Pentru aceştia,
„iertăciunile" primează în fata necrologului propriu-zis... In fond, însă,
„iertăciunile" sunt fraze goale, lipsite de conţinut, stereotipe, absurde, ba
chiar ridicole - în multe cazuri - contrare dreptei credinţe, eclipsând
necrologul, chiar dacă a fost judicios întocmit şi rostit cu însufleţire, cu
cuviinţa adecvată momentului.
E necesar să accentuăm că „iertăciunile", în loc să mângâie, sporesc şi mai
mult durerea celor îndoliaţi. Ele contravin optimismului creştin, caracterizat
prin dinamism, tărie şi resemnare în faţa potrivniciilor de tot felul, îndeosebi
în faţa morţii. Ele strecoară în suflete deznădejdea, o descumpănire
sufletească paralizantă, deprimantă, dăunătoare. Sf. Apostol Pavel ne
17). Prot. Dr. Marcu Bănescu, Marginalii la problematica necrologului, în„Mitropolia Banatului", Nr. 10-12 /1980, p. 693; Vezi şi: Dr. Grigorie Cristescu,Predică şi cateheză, Sibiu, 1929, p. 93.
68 loan BUNEA
povăţuieşte ca, în astfel de împrejurări să spulberăm tristeţea, să nu ne
lăsăm copleşiţi şi striviţi de ea, spunându-ne: „Nu plângeţi ca cei ce n-au
nădejde" (I Tes., 4, 13). Prezentarea morţii - în necrolog - ca o trecere spre
veşnicia din care am purces şi arătarea perspectivei comuniunii noastre - prin
Biserică - cu cei adormiţi, aduce o atenuare a durerii celor rămaşi şi - până la
urmă - încredinţarea de nezdruncinat a legăturii lor spirituale cu cei plecaţi.
înfăţişarea morţii ca o mutaţie constituie un piedestal moral pentru
credincioşi, ca şi pentru cei îndoielnici. în unele părţi ale Munţilor Apuseni,
morţii sunt îngropaţi în umbra pridvorului. Aici, oamenii înţeleg moartea ca pe
o duioasă continuare de ciclu numai, ca pe o meritată odihnă până la
judecata de apoi. Celălalt tărâm fiind aproape, moartea nu mai este în felul
acesta un exil, ci fiecare ogradă devine o celulă a universului, „în care viaţa şi
moartea nu se neagă şi nu se opun, ci se împletesc într-o adâncă iubire. Cei
rămaşi nu se simt stingheri, fiindcă în pământul de alături se vor aşeza şi ei.
Ei ştiu că eternitatea nu se ofileşte în umbra pridvorului", cum sugestiv se
exprimă o talentată scriitoare a vremii noastre.18)
Această atitudine optimistă, robustă, este definitorie pentru spiritualitatea din
regiune, cu rădăcini adânci în legea străbună, care a fost pârghia sufletească
a înaintaşilor, i-a purtat cu încredere prin veacuri de furtuni şi i-a scos la
limanul izbăvirii.
Iertăciunile n-au însuşirea de a fi tonifiante, ci terifiante. Ele stau la polul
opus necrologului, de aceea nu sunt indicate nici ca apendice la necrolog, cu
deosebire la oraş. Ele trebuie suprimate şi înlocuite cu îndemnul dat celor vii
să nu-1 uite pe cel adormit şi să se roage pentru el.19) Rugăciunile pentru cei
morţi sunt temeinicite pe texte biblice şi constituie o îndatorire din partea
celor rămaşi. Sf. Liturghie - în primul rând - cuprinde rugăciuni în acest sens,
în ea se aduce jertfe euharistică pentru vii şi morţi - deopotrivă. Suprimarea
iertăciunilor nu va fi uşoară, mai ales acolo unde ele sunt practicate de multă
vreme, sunt adânc înrădăcinate, de aceea trebuie procedat cu tact la
abandonarea lor. Acolo unde familia insistă asupra rostirii „iertăciunilor",
18). Ana Blandiana, in umbra pridvorului, în „Contemporanul", Nr. 29 din 18iulie 1969, p. 3.19). Ilarie Teodorescu, Omiletica, Bucureşti, 1923, pp. 220-221.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 69
preotul le va prezenta rezumativ, fără dramatizări... Cu vremea, trebuie să se
renunţe la ele, fiind distonante şi contrare legii noastre.
6. Concluzii
Nu se poate concepe caz de înmormântare fără cuvântare. Au fost şi mai
dăinuie încă păreri contrare ţinerii cuvântării funebre, în toate cazurile. După
această opinie, necrologul trebuie să se ţină numai la credincioşi de seamă,
la credincioşi ce pot fi daţi ca model de vieţuire creştinească, în cazuri de
moarte năpraznică sau la cererea familiei decedatului... O astfel de susţinere
este cu desăvârşire eronată. Necrologul nu este un favor ce se face numai
anumitor persoane, ci ţine de funcţia didactică a preotului. Prin
propovăduirea cuvântului şi la înmormântări, preotul îşi vădeşte zelul şi
vrednicia sa pe teren pastoral. Renunţarea la necrolog este indicată numai în
cazuri cu totul excepţionale, când slujitorul, din cauza unei pregătiri
necorespunzătoare, ar debita şi nerozii, care ar produce sminteală. Atunci,
într-adevăr, cuvântul lui devine ceva banal şi ridicol. Pentru a evita aceste
consecinţe, e mai folositor ca preotul să se limiteze la oficierea cu evlavie a
slujbei înmormântării. E adevărat că nu şi-a îndeplinit slujba deplin, a devenit
un năimit, vrednic de statutul năimitului
Cuvântarea funebră - recte necrologul - cere preotului, pe lângă pregătirea
temeinică a cuprinsului şi o dăruire în susţinerea ei, o transpunere
sufletească mişcătoare în tema abordată. Ca în toate împrejurările, tot aşa şi
la înmormântări, cuvântul preotului, spre a fi rodnic, se cere „ să fie
totdeauna plăcut, dres cu sare" (Col., 4, 6), adică plin de miez, înţelept,
sobru, fără cuvinte sonore, lipsite de sens, evitându-se îndeosebi
ameninţările cu chinurile iadului. Rostirea lui fără prea mult patos, cu cuviinţa
cuvenită, este aproape de inima îndoliată a credincioşilor care-1 reţin cu
folos. O astfel de predică izvorâtă dintr-o combustie spirituală, deci nu a
altuia, zideşte. Este demnă de reţinut următoarea întâmplare de la o
înmormântare: preotul a predicat documentat, metodic, însufleţit, fără să fie
declamatorie. Asistenţa - inclusiv familia - a simţit adierea de mângâiere şi de
îmbărbătare ce s-a degajat din cuvântul lui. Un credincios s-a dus la un sectar
70 loan BUN EA
- ce se găsea acolo - şi 1-a întrebat: Când va putea ţine şi predicatorul vostru
o astfel de predică?
Preotului i se cade să fie „destoinic să dea învăţătură" (II, 2, 24), în toate
situaţiile, de bucurie sau de întristare, de aceea păcătuiesc toţi aceia care se
sustrag - conştient sau inconştient - acestei imperioase datorii. Cei ce se
disting prin activitatea lor de învăţători, implicit la înmormântări, „... se
învrednicesc de îndoită cinste" (I Tim., 5, 17, 18). Indeplinindu-şi cu
demnitate această chemare sfântă, „ se vor mântui şi pe ei şi pe cei ce
ascultă" (I Tim., 4, 16).
18). Ana Blandiana, in umbra pridvorului, în „Contemporanul", Nr. 29 din 18iulie 1969, p. 3.19). Ilarie Teodorescu, Omiletica, Bucureşti, 1923, pp. 220-221.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 71
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DE ORICE VÂRSTĂ
Sensul morţii în concepţia creştină
„Mor în fiecare zi" (I. Cor., 15, 31)
Pentru om, moartea este o realitate evidentă. Omul este singura fiinţă care
ştie că va muri. Faptul acesta îl îngrijorează; îi îngrijorează chiar şi pe cei ce
s-au nevoit spre o viaţă morală superioară, fiindcă poartă în trupul lor
greutatea lutului, a slăbiciunii, a imperfecţiunii.
Spre a fi orientaţi asupra atitudinii pe care creştinul trebuie s-o aibă în faţa
acestui cutremurător moment al morţii, este necesar să precizăm mai de
aproape înţelesul ei. în Sf. Scriptură, se vorbeşte de: 1). Moartea fizică sau
corporală care constă în despărţirea sufletului de trup (Matei, 10, 21; 15, 4;
Ioan, 21, 19; I Cor., 15, 21 etc ). Sufletul îşi continuă viaţa pe un alt plan al
existenţei, se întoarce la Dumnezeu care 1-a dat, iar trupul se preface în
ţărâna din care a fost alcătuit. (Eccles., 12, 7). Moartea trupească se numeşte
în Sf. Scriptură „despărţirea de trup" (Fii., 1, 23), „despărţire" (II Hm., 4, 6).
„desfacerea locuinţei pământeşti" (II Cor., 5, 1), „lepădarea cortului" (II Petru,
1, 14), „somn şi adormire" (Deut., 31, 16; Matei, 9, 24), „a-şi da duhul"
(Matei, 27, 50). 2). Moartea spirituală sau moartea sufletului „constă în
despărţirea omului de Dumnezeu, în ruperea legăturii dintre om şi
Dumnezeu, ruperea cauzată de păcatele rele care, odată săvârşite, apasă
aşa de greu asupra omului, încât desfiinţează în el viaţa supranaturală ce a
primit-o prin har".1) Moartea spirituală nu însemnează nimicirea sau încetarea
existenţei sufletului, ci numai încetarea activităţii superioare din om. Ea este
definitivă numai în cazul când păcătosul persistă în păcat şi trece din această
lume cu această stare de păcătoşenie. Există posibilitatea învierii spirituale,
fiindcă chiar după alunecarea în păcat, omul păstrează un crâmpei de
bunătate care, prin vrerea lui, poate rodi. 3). Moartea eternă este numită a
doua moarte, spre deosebire de prima, care este fizică. Moartea veşnică este
condamnarea păcătoşilor la chinurile iadului. Deşi trăiesc, ei sunt despărţiţi
pe veci de Dumnezeu, sunt morţi pentru împărăţia lui Dumnezeu.
1). Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Institutele Teologice,Bucureşti, 1958, Voi. II, p. 932.
* * *
Aici, ne referim, cu deosebire, Ia moartea fizică, care este inevitabilă, deci
generală. „Nu va vedea el moartea, când vede pe cei înţelepţi murind, aşa
cum moare şi nebunul şi cel nepriceput şi lasă străinilor bogăţia lor?", se
întreabă, psalmistul (Ps., 48,10). înainte de alunecarea omului în păcat,
moartea n-a existat, ea nu ţinea de fiinţa omului, nu era o realitate ontologică
- după cum nu este nici acum. Moartea a venit ca pedeapsa sau plată a
păcatului. „Plata păcatului este moartea" (Rom., 6, 23; 5, 12; Eac., 2, 7).
Omul a fost zidit pentru nemurire. Dumnezeu „!-a făcut după chipul fiinţei
Sale" (înţelepciunea Iui Solomon, 2, 23), dar a renunţat... prin păcat. Este
adevărat că există şi excepţii. în trecut au făcut excepţii de Ia legea morţii
Enoh (Evrei, 15, 5; înţelepciunea lui Isus Sirah, 44,16) şi Ilie (4 Regi, 2,11), iar
în viitor fac excepţie oamenii ce vor fi găsiţi în viaţa sfârşitului lumii. Aceştia
nu vor muri ca înaintaşii lor, ci vor fi schimbaţi (I Cor., 15, 51-52). „Vrăjmaşul
cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea". (I Cor., 15, 26). Mântuitorul,
prin învierea sa, a învins moartea în trupul Său, fiind chezăşie „a îmbrăcării
trupului muritor în nemuritor" (I Cor., 15, 53).
Cutremurător şi crucial moment este moartea! Ea ne învaţă multe, între care
adevărul semnalat de Sf. Ap. Pavel: „Mor în fiecare zi" (I Cor., 15, 31). Ceasul
morţii poate veni oricând, de aceea creştinul nu lasă să treacă nici o clipă
fără să o folosească cu înţelepciune. Fiecare zi ar putea să fie cea din urmă,
de aceea răspunde fiecărui apel, străduindu-se să fie util celor din jur. EI ştie
că moartea este hotarul până Ia care se poate face tot ce este necesar
pentru mântuire. Pentru el, sunt edificatoare poveţele Sf. Clement Romanul,
care spune: „Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ, căci suntem ca lutul în
mâinile olarului. După cum olarul, când face vasul, dacă acesta se îndoaie
sau se sfarmă în mâinile lui, îl poate reface, iar dacă s-a grăbit a-1 pune în
cuptorul ars, nu-1 mai poate schimba, aşa şi noi, cât timp trăim în această
lume, trebuie să ne pocăim din toată inima de orice rău ce am făcut în trup,
ca să primim mântuire de la Domnul până când avem timp de pocăinţă, căci
după trecerea din această lume nu ne mai putem mărturisi sau pocăi".2)
2). Citat după I. Mihălceanu, Manual de Teologie Dogmatică, Ediţia I-a, Bucureşti,1916, p. 258.
72 loan BUNEA
Fragilă şi efemeră este viaţa noastră! Ne-o spune psalmistul. „Iată, cu palma
ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimica este înaintea ta... Ca un chip
trece omul" (Ps., 58, 7, 9). „Moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în
casele noastre, ca să piardă pe copiii din uliţe şi pe -merii din pieţe", zice
profetul Ieremia (9, 21). Ţinând seamă de această primejdie ce-1 paşte
neîntrerupt de-a lungul anilor, creştinul are totdeauna prezente în suflet
cuvintele Mântuitorului cu care încheie „Parabola celor zece fecioare":
„Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul omului" (Matei, 25,
13), precum şi învăţătura ce se desprinde din „Parabola bogatului nemilostiv
şi a săracului Lazăr", că după moarte nimic nu se mai poate agonisi pentru
mântuire. în sufletul lui sunt întipărite şi cuvintele unei rugăciuni de cerere,
care se rosteşte la diferitele slujbe ale Bisericii noastre: „Sfârşit creştinesc
vieţii noastre, fără de patima, neruşinat, la Domnul să cerem".
Acest sfârşit creştinesc nu se dă de-a. gata oricât de arzătoare ar fi dorinţa
noastră în acest sens. Este îndeobşte ştiut că mărul nu se coace dintr-odată
în pom. Primăvara iese din floare, vara creşte şi se coace, iar toamna îl
culegem. întocmai aşa, unui sfârşit creştinesc, fără patimă, neruşinat, îi e
menită o viaţă creştină, trăită pe măsura voii lui Dumnezeu, în afară de
păcat, fiindcă „noi suntem zidiţi pentru fapte bune" (Efes., 2, 10), zice Sf. Ap.
Pavel. Acestea constituie avuţia duhovnicească, prin care sfârşitul nostru este
neruşinat şi bun, spre a fi „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui
Hristos".
Atitudinea creştinului în faţa morţii este aceea pe care a avut-o şi a consfinţit-
o Mântuitorul prin cuvintele rostite pe cruce. „Săvârşitu-sa" şi „în mâinile Tale
încredinţez Duhul Meu". în clipa din urmă, El vorbeşte despre datoria
împlinită, datoria ascultării de Tatăl Său şi a iubirii Sale faţă de oameni. El a
îndeplinit ceea ce I-a fost hărăzit de Sfatul dumnezeiesc şi, cu cugetul
datoriei împlinite, în pace, încredinţează Tatălui ceresc, Duhul Său.
Tot Mântuitorul ne-a învăţat că timpul de aici este al semănatului, calea spre
viaţa de veci, care este timpul secerişului şi al răsplăţii - după merit. Modelul
atitudinii creştinului în suferinţă, este tot Mântuitorul care, urcând Golgota, a
văzut lumina cea neinserată a învierii. Cel ce a suferit aici cu Hristos, va şi
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 73
învia cu El. Cu alte cuvinte, suferinţa îndurată pentru realizarea binelui, cu
încredere şi nădejde în Dumnezeu, în
Dumnezeu Cel ce lucrează „totul cu înţelepciune", aduce izbăvire.
* * *
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 74
Frumoasă şi pilduitoare este atitudinea creştinului în faţa morţii, când are
cugetul curat şi mulţumirea datoriei împlinite! în felul acesta înfi-untă cu tărie
şi seninătate trecerea peste pragul mormântului. Şi câte datorii nu avem noi
de îndeplinit, toate bine definite? Datoria faţă de familie, faţă de patrie, faţă
de sufletul nostru, a cărui mântuire trebuie să stea în atenţia creştinului clipă
de clipă, ferindu-1 de arşiţa păcatului, aşa cum a făcut adormitul în Domnul
(N). El a ştiut că în faţa lui Dumnezeu trebuie să se prezinte curat, căci
aceasta este frumuseţea vieţii ca în clipa cea mai de pe urmă să nu fie dator
nimănui, ceea ce înseamnă să trăieşti în lume ca un om între oameni, adică
înţelegându-i pe aceştia, iertând greşelile lor, preţuindu-i şi iubindu-i în
măsură egală.
Ştiind că dincolo de pragul mormântului nu este îndreptare, adormitul (N) s-a
străduit să facă din viaţa pământească un imn închinat virtuţilor, să ducă un
trai chibzuit, să folosească la justa lor valoare bunurile pământeşti, să nu le
considere ca scop, ci mijloace, desigur, atât cât îi sunt necesare realizării
unei vieţi morale superioare. El a înţeles că putea trăi de-a pururi, prin
exemplul hărniciei şi onestităţii noastre. Avea un deosebit simţ al respectului
de sine, dar şi solicitudine pentru cei din jur, bine ştiind că în cumpăna
dreptei judecăţi trag faptele iubirii efective, nu vorbele deşarte şi laudele
nesăbuite. Astfel, el a înţeles cât de păgubitoare este „moartea sufletului",
adică trăirea în fărădelegi, de aceea şi-a rostuit cu înţelepciune drumul vieţii
pământeşti, spre a putea trece pe tărâmul vieţii de dincolo împăcat în
cugetul său.
Să nu uităm, deci, a duce o viaţă virtuoasă, călăuzindu-ne după principiul
care spune să lucrăm cu sârg, ca şi cum am trăi o veşnicie, dar să ne rugăm,
ca şi când mâine ne-ar veni ceasul morţii...
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INTELEC1 HAI
Viaţă — moarte
în faţa morţii, suntem înclinaţi - mai mult ca de obicei-să mg» Mila rostul
existenţei noastre, să filozofăm asupra originii nounltt destinului nostru şi
finalului de neînlăturat, care este moartea, ţinu ineluctabil, într-o astfel de
împrejurare, ne întrebăm: de unde vi nln ce rost avem de îndeplinit, limita
loan BUNEA
timpului ce ne-a fost hărăzii *ji avem de dat vreo socoteală despre felul cum
ne-am înţeles eheiiuit § In lume.
întrebările sunt fireşti, considerând că nu este pe pămânl nu mu mai
cutremurător decât moartea. Toate nenorocirile - boli, sulnlit|
neputinţele bătrâneţii - pălesc în faţa morţii. Nimeni nu doreşte
tea, ceea ce înseamnă că nu suntem creaţi pentru moarte, ci pentru vin <
Aşa a fost dintru început. în viaţa omului, moartea a intrat ca urniim păcatului
(Rom., 5,12). Virulenţa morţii a fost neutralizată prin „I li Im. Cel înviat din
morţi, care s-a făcut începătură, pârgă celor adormiţi • Cor., 15, 20). Ca
atare, în credinţa şi conştiinţa creştinilor reliiu viaţă-moarte ia o altă
înfăţişare. Pentru ei, clipa morţii este „o nuit.ni> este „taina morţii"; atunci se
săvârşeşte o adevărată taină, sull» iul nemuritor se desparte de trup,
părăsindu-şi locuinţa vremelnică, „viinii de lut" (II Cor., 4, 7), „ţărâna se
întoarce în pământul din care a i<-
luată, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care 1-a dat" (Eccles., 12, <
* * *
Este cu neputinţă a face o separaţie între viaţă şi moarte. Mo.ii it -< nu este
un moment, ea coexistă şi însoţeşte omul - fără întrerupe n pe drumul
existenţei sale pământeşti. Pentru fiinţa umană, moartea < t prezentă în
toate lucrurile ca limita lor evidentă, potrivit adaglulm horaţian: „Mors ultima
linea rerum est". Omul trăieşte o experirut t imediată a morţii anticipate.
Astfel, clipele care pier, schimbările (Ir li > felul, faptul că nimic nu poate să
se reproducă aidoma, urmele timpi il« >> întipărite pe faţă, chiar o floare
ofilită etc..., sunt tot atâtea stări tl» melancolie, de descumpănire pentru noi,
sau morţi parţiale.
Toate pier, dar nu-i mai puţin adevărat că toate mor spre a renafjh Este
confirmarea legii conservării energiei, care spune că în natură n)nil> nu se
distruge, ci totul se transformă. Cercetând natura înconjurăt» mi < se
constată că soarele asfinţeşte ca să răsară în dimineaţa zilei următoare,
sămânţa aruncată sub brazdă putrezeşte, încolţeşte, creşte din nou şi dă rod;
firea se dezbracă toamna de podoaba ei şi intră în iarnă, ca în primăvară să
prindă din nou viaţă şi să se împodobească cu veşmântul înmiresmat al
*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.
verdeţii şi al florilor. S-a întrebat şi se întreabă mintea iscoditoare: oare omul,
cununa tuturor făpturilor, stăpânul întregii vieţi, se preface, prin moarte, în
praf şi pulbere? Dar atunci raţiunea creatoare este într-un neastâmpăr
permanent, caută să ridice vălul tainelor universului şi să înalţe sanctuar
valorilor perene ale adevărului, binelui şi frumosului? De ce iubirea se
înflăcărează - până la sacrificiu - pentru idealul de îndulcire a ferocităţii
sfâşietoare din lume?" Dintre toate fiinţele create - zice Chateaubriand - omul
singur adună cenuşa semenului său şi-i poartă respect. în ochii noştri,
domeniul morţii are în sine ceva sacru. De unde vine oare puternica idee ce
avem despre moarte? Câteva firicele de praf merită ele cinste din partea
noastră? Nu, fără îndoială. Respectăm cenuşa strămoşilor noştri pentru că un
glas tainic ne spune că nu se stinge totul în noi şi acest glas este cel care
consacră cultul morţilor la toate popoarele pământului. Acestea toate sunt
convinse că somnul nu ţine mult şi că moartea nu este decât o glorioasă
schimbare la faţă".1)
în lumina învăţăturii creştine, omul nu este o glumă a firii, ci „Chipul şi slava
lui Dumnezeu" (II Cor. 11, 7). El are nativ presimţirea nemuririi. De altfel, încă
în filosofia greacă, nemurirea - chiar dacă nu era o certitudine , era un
postulat. Desigur, în afara euforiei credinţei, se vorbeşte de o aşa numită
nemurire etică, prin care se înţelege supravieţuirea marilor creatori - savanţi
şi artişti - în memoria urmaşilor. Acel fel de a înţelege nemurirea este
impropriu şi nu are nimic comun cu nemurirea în sens creştin. Pentru creştini,
nemurirea sufletului este o problemă fundamentală; pe ea se întemeiază
dogma învierii din morţi şi putinţa unei vieţi viitoare. Legat de moarte este şi
posibilitatea unei sancţionări definitive a binelui şi a răului, precum şi a
fericirii şi a unei vieţi religioase morale.
Este evident că natura nu cunoaşte decât supravieţuirea sau conservarea
speciilor. Crezul creştin are în vedere nemurirea personală. Singure
persoanele nu se dezagregă, ele rămân indestructibile, entităţi uniCe şi
originale. O persoană n-o putem uita, fie că ne-a făcut bine, fie că ne-a făcut
rău. în ambele cazuri vrem să dureze în veci, fie pentru a se căi de răul pe
care 1-a făcut, fie pentru a ne bucura continuu de dragostea ei. Creştinul -
*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.
persoană - este stăpânit de nelinişte şi de un dor nepotolit după o viaţă
plenară, pe care o presimte dincolo de prozaicul cotidian. Sprijinit cu
deosebire pe codul evanghelic, el vede moartea ca un moment în dialogul
etern al omului cu Dumnezeu cel personal. Pentru creştinism moartea, deşi e
urmarea păcatului, a păstrat un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la
comuniune deplină CU Dumnezeu „la treapta plenitudinii vieţii".2)
Creştinul acceptă liber să treacă prin moarte, cu scopul de a o învinge, „a da
înapoi neantul", cum se exprimă un cugetător creştin, sau cum cântă Biserica
în noaptea învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Origen invocă o tradiţie, potrivit
căreia trupul lui Adam ar fi fost îngropat acolo unde Hristos a fost crucificat.
După o altă tradiţie, lemnul curcii îşi are rădăcina în arborele vieţii. Crucea lui
Hristos a devenit astfel arborele vieţii. Este de la sine înţeles atunci că Sf.
Scriptură ignoră nemurirea naturală şi ne revelează învierea venind de sus,
de la moartea şi învierea Dumnezeu-Omului. Drept urmare, creştinii privesc
făţiş tragic morţii şi consideră că dacă lisus-Omul a urmat acest drum,
aceeaşi cale le este deschisă şi lor.3)
Frecvent - pornind de la considerente raţionale - se afirmă nemurirea
sufletului avându-se în vedere natura lui simplă, ca atare nu poate fi
descompus sau nimicit. Mai presus de toate însă indestructibilitatea sufletului
îşi are cauza în voinţa lui Dumnezeu, care vrea ca persoana umană să fie în
relaţie neîntreruptă cu El. De la început, Dumnezeu a înzestrat sufletul cu
Harul Său apoi, prin întruparea Fiului Său, s-a sălăşluit în om, mintea şi voinţa
lui devenind încă în viaţa pământească tron şi sălaş dumnezeiesc. Nu vedem
motivul pentru care Dumnezeu s-ar lipsi de acest tron al Său. Cum ar răbda
Dumnezeu ca acest sălaş al lui Hristos să fie nimicit odată cu moartea? „Căci
ştim că de se va desface locuinţa noastră pământească, în cortul acesta,
avem în ceruri zidire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână. De
aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm întru locuinţa noastră
cea din cer, dacă vom fi înveşmântaţi, dar nu goi" (II Cor. 5, 1-2).
2) . Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Voi. 3,
Bucureşti, 1978, p. 218.
*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.
în conştiinţa adevăraţilor creştini sălăşluieşte convingerea nestrămutată că
sufletul lor a fost creat pentru nemurire, spre a avea părtăşie veşnică cu
Hristos. Chiar cei „goi de Hristos", cum îi numeşte Sf. Apostol Pavel, dăinuiesc
cu sufletul în veci, spre a cunoaşte marea vrednicie pentru care au fost zidiţi
şi a trăi veşnic cu regretul de a nu fi înţeles augusta demnitate ce le-a fost
hărăzită. Sfânta Scriptură afirmă categoric existenţa şi lucrarea sufletului
după moarte. „Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să
petrecem în Domnul" (II Cor., 5, 8; Cal., 1, 21; Eccles. 12, 7). Parabola
bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca, 16, 19-31) face dovada
credinţei în nemurirea sufletului. Sufletul este - în continuare - activ, cugetă,
doreşte şi simte, dar nu-şi poate traduce în faptă dorinţele sale, potrivit
cuvintelor Mântuitorului: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrurile Celui de M-
a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (loan,
9, 4). Nemurirea sufletului o atestă şi textele din Apocalipsă: 4,10-11; 5,8-14,
în care se vorbeşte de „douăzeci şi patru de bătrâni care au căzut - sau
închinat - înaintea Mielului", iar la 7, 9: „de mulţime multă, care stă înaintea
tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcată în veşminte albe şi având în mână
ramuri de finic". în altele se vorbeşte expres de „cei ce locuiesc în cer" (13,6),
apoi de sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu ce stau sub
jertfelnic şi întreabă: „Până când Stăpâne sfinte şi adevărate nu vei judeca şi
nu vei răzbuna sângele nostru faţă de cei ce locuiesc pe pământ?" (6,10).
Răspunsul pe care îl primesc este acesta: „să stea în tihnă încă puţină
vreme" (6, 11). Din text rezultă că ele au conştiinţa timpului; ele au aşteptat
vreme îndelungată pedepsirea celor
răi şi vor trebui să mai aştepte până se va da sentinţa.
* * *
Viaţa şi moartea se intercondiţionează şi ele trebuie luate ca atare. Poetul R.
M. Rilke se întreba: nu cumva moartea şi viaţa sunt un singur cuvânt? Pe
drept, poetul afirmă că moartea e faţa vieţii, şi multe trebuie să înveţi - pe-
ncetul - ca să simţi o fărâmă de veşnicie. E necesar a privi şi a trăi viaţa în
veşnicia ei, în raporturile ei cu Dumnezeu şi cu nemurirea, aşa după cum ne-
a învăţat Mântuitorul s-o trăim.
*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.
Adormitul în Domnul (N) a înţeles că moartea este timpul secerişului vieţii
pământeşti. Drept urmare, vieţii pământeşti i-a dat un înţeles superior, a
onorat-o la ţărmul veşniciei, făcând din ea un lan închinat virtuţilor sublime,
astfel că bilanţul cu care trece pe celălalt tărâm al existenţei este bogat în
roade creştineşti. EI n-a uitat nici o clipă cuvintele
*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.
înţeleptului Sirah. „Adu-ţi aminte că moartea nu zăboveşte şi hotărârea
iadului nu s-a arătat ţie, sfinţeşte-ţi sufletul, că în iad nu este a căuta
desfătări" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 14, 12, 1.6). Şi-a sfinţit sufletul în
unirea lui cu Hristos, realizată tainic la Botez şi actualizată - fără întrerupere -
în toate zilele vieţii sale. Ştiind că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune în lume
- deci este o fiinţă unică şi nerepetabilă, cum este de altfel orice om - s-a
străduit să şi-o îndeplinească, umblând „întru înnoirea vieţii" şi aşteptând cu
seninătate sfârşitul, încrezător în cuvintele Sf. Apostol Pavel, care spune:
„Căci dacă am crescut împreună cu El (cu Hristos) prin asemănarea morţii
Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui" (Rom., 6,4-5). Asemenea celor
înduhovniciţi, el şi-a zis. „Mie a vieţui este Hristos, şi a muri câştig" (Fii., 1,
21).
înaintea privirii lui se deschide minunata privelişte a Ierusalimului ceresc,
cetate cerească învăluită în slava lui Dumnezeu (Apoc., 21, 11). Ne
îndreptăţeşte vrednicia lui - ca enoriaş, soţ, tată, slujbaş - să credem că
porţile acestei împărăţii îi sunt deschise, fiindcă prin ele nu intră „nimic
pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, numai cei
scrişi în Cartea Mielului" (Apoc., 21, 27). El şi-a spălat veşmintele şi le-a făcut
albe în sângele Mielului (Apoc., 7,14), de aceea la judecată nu va veni, ci s-a
mutat din moarte la viaţă (Ioan, 5, 24).
Noi ÎI însoţim cu rugăciunile noastre şi - pentru păcatele inerente vieţii sale
pământeşti - cerem Milostivului Dumnezeu iertare.
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BATRAN
Credinţa - reazim vieţii şi tărie în faţa morţii
„Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii" (Apoc., 2, 10).
Dacă Moartea unui tânăr trezeşte în noi, cei vii, sentimentul tragic al
existenţei, în schimb, moartea unui octogenar sau nonagenar trezeşte
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 79
sentimentul nostalgic al amintirilor venite din depărtările copilăriei şi tinereţii
noastre.
în astfel de împrejurări, când ne despărţim de un semen al nostru, chiar în
vârstă înaintată, vrând - nevrând, suntem ispitiţi să reflectăm adânc asupra
celor trecute ale vieţii noastre, dar cu deosebire asupra acestei zguduitoare
probleme care este moartea. Spre a o accepta şi înfrunta cu tărie, este
necesar ca la prezidiul vieţii să fi avut şi să fi urmat - de-a lungul anilor - un
cod moral sănătos, există undeva - într-un muzeu - un tablou care reprezintă
moartea celui credincios. Tabloul este intitulat: „Moartea celui drept". Ca
model, este luat Sf. losif, întins pe patul de moarte, iar Sf. Fecioară Mana este
înfăţişată cu faţa la pământ, în dreptul picioarelor lui. Mântuitorul ţine cu
braţul stâng capul celui ce se zbate în ghearele morţii, iar cu braţul drept,
întins spre soare, arată drumul pe care urmează să meargă sufletul celui
drept. în partea de jos a tabloului, sunt scrise cuvintele. „Aşa moare cel
drept."
$ ^ $
De o astfel de moarte putem spune că a avut parte adormitul în Domnul (N),
- aşa că i se potrivesc cuvintele dreptului Simion: „Acum, slobozeşte pe robul
Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace... " (Luca, 2, 29). Dreptul Simion,
după întâlnirea cu pruncul lisus, mărturiseşte, cu conştiinţa împăcată, că
poate pleca liniştit pe drumul veşniciei. I se împlinise cea mai sfântă dorinţă,
rod al credinţei sale puternice. La fel, poate spune şi adormitul (N).
Cuvintele dreptului Simion trăiesc de-a pururi pe buzele celor ce „lupta cea
bună au luptat, călătoria au săvârşit, credinţa au păzit" (II Tim., .4,7). Aceştia
privesc împăcaţi la drumul ce l-au străbătut în viaţă şi aşteaptă senini
dezlegarea din Strânsorile lutului şi trecerea pe plaiurile însorite ale vieţii de
veci, aşa cum a trecut adormitul (N), în vârstă de (x). Cei credincioşi ştiu să
moară, fiindcă au ştiut să trăiască sub oblăduirea legii morale, în curăţenia
inimii, l-am văzut pe Fiul şi am crezut în El şi de aceea vor fi vii (Ioan, 6, 40).
Credinţa nestrămutată în Dumnezeu este comoara cea mai preţioasă a
creştinului autentic. Ea îi uşurează sarcinile grele ale vieţii, îl apără de
primejdii, mută munţii grijilor şi durerilor din loc, dă un înţeles înalt vieţii sale.
Credinţa îi arată creştinului de unde vine şi unde merge, ea este, pentru el,
stavilă împotriva păcatului, fiindcă are mereu prezente în minte cuvintele: „în
tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată"
(înţelepciunea lui Isus Sirah, 7, 38). Ceea ce caracterizează pe cel credincios
în faţa morţii, este liniştea şi seninătatea, fiindcă de multă vreme s-a pregătit
- prin rugăciunile şi purtarea sa - pentru acest sfârşit, când trebuie să-şi
încredinţeze sufletul în mâinile Creatorului. Moartea celui credincios este
asemenea unui somn liniştit, el merge la moarte cum se duce muncitorul,
după munca grea a zilei, spre odihnă de noapte, cu nădejdea şi încrederea
că, în dimineaţa următoare, se va scula cu puteri noi. El ştie că prin moarte
părăseşte tot ce dă lumea pământească, numai faptele bune îl însoţesc
dincolo de mormânt.
Ce să spunem despre cei stăpâniţi de văpaia patimilor, despre păcătoşii care
fac din viaţa lor un roman complicat, din care lipseşte cheagul moral? Aceştia
plătesc scump ceasul din urmă, aşa cum zice psalmistul: „Moartea
păcătoşilor este cumplită" (Ps., 33, 20). Câteva cazuri sunt concludente:
Lameh este torturat de conştiinţă, în faţa morţii, şi-şi mărturiseşte crima
ascunsă, deşi nimeni nu ştia (Fac., 4, 23-24); Ahab şi Lzabela, din cauza
nelegiuirilor lor, au avut parte de o moarte năpraznică (III Regi, cap. 21 şi 22);
Regele babilonean Belşaţar, care a profanat vasele sfinte, la fel, a avut parte
de o moarte cumplită (Daniel, cap. 5); Antioh împăratul, în ceasurile grele ale
sfârşitului, şi-a adus aminte „de răutăţile pe care le-a făcut în Ierusalim" (I
Mac., 6, 12), dar era prea târziu, fiindcă viermii l-au mâncat de viu (II Mac., 9,
9). Nimerită este caracterizarea celui nelegiuit: „Nelegiuitul se chinuieşte în
toate zilele vieţii sale, mereu i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui"
(Iov, 15, 21).
Ferice ce cei ce „n-au umblat în calea păcătoşilor", ci în legea Domnului,
cugetând la el ziua şi noaptea. Aceştia sunt asemănaţi de psalmist cu „pomul
răsărit la izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea Sa, şi frunza lui nu
va cădea, şi toate câte va face, vor spori" r(Ps., T, 1-3). Ei consideră credinţa
vie absolut necesară mântuirii, ^propăşirii pe căile virtuţii. „Eără credinţă nu
este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei, II, 6; Marcu, 16, 16).
Fireşte, credinţa este mântuitoare, aduce spor în viaţă, mulţumire
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 81
sufletească, sfinţeşte, dacă rodeşte în fapte bune. „Ce folosiţi, fraţilor, dacă
zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare poate credinţa să-1
mântuiască?... Precum trupul fără suflet mort este, aşa şi credinţa fără fapte
moartă este" (Iacov, 2, 14, 26). Să nu uităm că un simulacru de credinţă
întâlnim şi la demoni, şi „ei cred şi se cutremură". (Iacov, 2, 19). Credinţa lor
însă este un miraj de credinţe înşelătoare, zadarnică. Numai credinţa vie ce
stă sub oblăduirea Bisericii şi dă ascultare poruncilor ei, este izbăvitoare, ea
fiind în consonanţa cu ceea ce învaţă Mântuitorul. „Nu oricine îmi zice:
Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu Celui din ceruri" (Matei, 7, 21). Pomul se cunoaşte după roade, creştinul
după fapte (Matei, 16-20).
Aleasa virtute este credinţa pentru creştin. Importanţa ei o vădeşte şi
numirea de „credincioşi" ce s-a dat creştinilor încă în epoca patristică, însăşi
învăţăturii creştine i s-a dat numirea de „credinţă". Este necesară şi
folositoare credinţa pe care o propovăduieşte Biserica, ca fiind „stâlp şi
temelie a adevărului" (I Tim., 3, 15). Singură Biserica are darul de a nu putea
greşi, fiindcă este condusă de însuşi lisus Hristos, capul ei nevăzut şi are
aiutorul şi luminarea Duhului Sfânt pururea cu ea. Orice credinţă venită din
alt izvor decât al revelaţie, „chiar dacă înger din cer ar vesti-o" (Gal, 1, 8)
este păgubitoare, piedica mântuirii, mai ales prin răstălmăcirea ei. Se ştie
doar că sunt şi credinţe deşarte, înşelătoare. Sunt acele învăţături şi purtări
contrare celor propovăduite de Biserică şi legile ei. Ele sunt falsificări ale
credinţei adevărate. Este deştul să ne referim la erezie, care este abatere de
la un adevăr sau mai multe adevăruri de credinţă. Pe linia credinţei, erezia
este ceva nesănătos, o boală, reversul adevărului, închipuirea de oameni
rătăciţi din neştiinţă sau rătăcind pe alţii din interes. Sf. Scriptură semnalează
primejdia pe care o prezintă ereticii, numindu-i „învăţători mincinoşi, care vor
strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a
răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire. Mulţi se vor lua după
învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită". (II
Petru, 2,1-2). Suntem sfătuiţi să ne ferim de ei, ca nu cumva să alunecăm şi
noi în păcatul lor. „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare,
depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind
singur de sine osândit" (Tit., 3,10-11). „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce
învăţătura aceasta, să nu-1 primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: «Bun venit»" (II
Ioan, 1, 10).
Deci, suntem povăţuiţi să nu dăm ascultare învăţătorilor mincinoşi, fiindcă
„răstălmăcesc Scriptura" (II Petru, 3, 16). Unii mărturisesc în graiuri
neînţelese, inexistente, împotriva a ceea ce învaţă Sf. Ap. Pavel. „Mai bine
este a grăi cinci cuvinte de înţeles, decât zece mii de cuvinte în limbi (fără
înţeles)" (I Cor., 14, 19). Este apoi absurd să însoţeşti rugăciunile de
tremurături, salturi etc. Ele fac mai curând dovada unui duh rău, care nu vine
de la Dumnezeu, ci de la Satana.
Din tălmăcirea greşită a Sf. Scripturi, s-au ivit şi alte învăţături greşite, toate
falsificări ale dreptei credinţe. Astfel, se susţine din partea unora că, după
moarte, sufletul trece într-o stare de somnolenţă până la învierea cea de
apoi. Susţinerea contrazice dreapta credinţă, potrivit căreia sufletul, prin
moarte, nu-şi pierde simţirea, ca dovadă că Avram şi Lazăr - din parabolă -
vorbesc între ei, iar tâlharului de pe cruce i s-a promis că va trăi, nu că va
dormi. Cât priveşte venirea a doua a Mântuitorului, contrar aberaţiilor celor
ce au denaturat sensul dreptei credinţe, va fi una singură. La fel, învierea de
apoi va fi una singură şi a tuturor deodată, a celor drepţi şi a celor păcătoşi
(Ioan, 5, 28-29; Matei, 25, 31-36). Va fi un singur seceriş şi pentru grâu şi
pentru neghină (Matei, 13, 30, 42-43), o singură dată va veni mirele pentru
toate fecioarele (Matei, 25, 1-13), o singură dată va veni stăpânul să ceară
socoteală lucrătorilor din via sa (Matei, 21, 33-41); deodată va cere socoteală
despre talanţii pe care i-a încredinţat (Matei, 25, 14-30). Deci, sunt excluse
două învieri şi două judecăţi, iar după învierea morţilor nu mai rămâne
loc pentru nici un fel de împărăţie.
* * *
Adormitul în Domnul (N) a fost străin de aceste devieri de la linia dreptei
credinţe. Linia vieţii sale a fost Legea Strămoşească, credinţa moşilor şi
strămoşilor lui. El a considerat cu psalmistul că: „Mai bine este a te încrede în
Domnul, decât a te încrede în om" (Ps., 117, 8). Gândul la legătura dintre cer
şi pământ dă tărie celui credincios să înfrunte furtuna vieţii şi să facă din
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 83
fiecare pas al călătoriei pământeşti piedestal pentru mântuire, aşa cum a
făcut adormitul (N).
Cuvintele Apocalipsei: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa
vieţii", sunt, pentru creştinul drept-credincios, îndreptar de-a lungul anilor
vieţii pământeşti şi tărie în faţa morţii. Astfel că poate spune cu Sf. Ap. Pavel:
„... vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat,
călătoria am săvârşit; credinţa am păzit, De acum mi s-a gătit cununa
dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, dreptul judecător, şi
nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (II Tim, 4-6-8).
AL DOILEA CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN DE ORICE VÂRSTĂ
Sfânta Euharistie - merinde pe drumul veşniciei
„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi
învia în ziua cea de apoi" (loan, 6, 54).
Potrivit învăţăturii creştine, noi, pământenii, suntem călători către veşnicie.
înţelepciunea cea mare a fiecărui creştin stă în aceea de a se pregăti din
vreme, de aici, de pe pământ, cu merinde bună şi îndestulătoare pentru
călătoria de dincolo. Evident că această merinde este viaţa virtuoasă, dar cu
deosebire „pâinea cea cerească şi paharul vieţii", adică Sf. Euharistie, hrană
pe care adormitul şi-a agonisit-o în viaţa pământească. El a ştiut că „faţa
acestei lumi trece" (I Cor., 7, 31), dar cine „mănâncă trupul Mântuitorului şi
bea sângele Lui, are viaţa veşnică, iar Mântuitorul îl va învia în ziua cea de
apoi" (loan, 6, 54). Indisolubila legătură dintre Sf. Euharistie şi învierea de
obşte a fost credinţa de nezdruncinat a adormitului (N), aşa cum de altfel
trebuie
să fie credinţa tuturor creştinilor conştienţi de chemarea lor.
%
Nădejdea noastră în învierea morţilor îşi trage seva din credinţa în
dumnezeiasca Taină a Sf. Euharistii, în care primim pe lisus Hristos cel
euharistie, în întregimea persoanei Sale, cu firea dumnezeiască şi
omenească. Numai aşa putem aştepta învierea trupurilor noastre, dacă ne-
am făcut una cu Hristos, prin Taina Sf. Euharistii. „După cum nu există
creştinism fără învierea din morţi, aşa nu există creştinism fără
dumnezeiasca încredinţare că lisus Hristos este adevărat şi întreg -
Dumnezeu şi om - în Sfânta împărtăşanie şi că noi, mâncând trupul Lui şi
bând sângele Lui, ne îndumnezeim şi nu murim decât în arătare, căci
aşteptăm - cu bucurie sau în întristare - ziua cea supremă a judecăţii şi
redobândirea trupurilor noastre.
. ţ
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 85
Cine se numeşte pe sine drept-credincios, fără să creadă în înfricoşata Taină
a Sf. Potir şi în învierea de obşte, acela este mincinos, şi adevărul nu este în
el (I Ioan, 2,4). Conştiinţa creştină trează vibrează fără întrerupere în faţa
misterului euharistie, considerându-1 diamantul de preţ infinit al învăţăturii
creştine. De aici, dorinţa arzătoare a creştinului drept-credincios în viaţa
pământească, de a fi în ascensiune şi participare la Cina Sionului istoric şi
ceresc.
Sublimă este această taină! Ea le covârşeşte în importanţă pe toate celelalte,
fiindcă în ea se descoperă tot harul şi bunătatea mântuitorului Iisus Hristos.
Ea împărtăşeşte credincioşilor nu numai harul, ci însuşi izvorul harului, pe
Iisus Hristos. Pe lângă caracterul de taină, ea are şi pe acela de jertfă, jertfa
trupului şi sângelui Domnului, care se aduce până la sfârşitul veacului pentru
iertarea păcatelor celor vii şi celor morţi.
începutul ei este Cina cea de Taină, în Joia Paştilor, când Dumnezeiescul
Mântuitor a instituit-o. Este un moment crucial, o piatră de hotar în orientarea
religioasă şi morală a sufletului. Cu acest prilej, prăznuirea Paştelui iudaic
rămâne în umbră, păstrându-şi doar caracterul prefigurativ, luându-i locul
marea taină creştină a Sf. Euharistii, în care Iisus este de faţă - viu - sub
forma pâinii şi a vinului. Aici, se temeluieşte legătura cea nouă între
Dumnezeu şi noul Israel. Mana, mielul pascal şi jertfa lui Melchisedec sunt
înlocuite cu trupul şi sângele Mântuitorului, sub forma pâinii şi a vinului,
chipul este înlocuit prin realitate. Iubirea Mântuitorului preschimbă pâinea şi
vinul în trupul şi sângele său, spre a fi hrana tuturor creştinilor, în vecii
vecilor.
Sf. Apostol şi evanghelist Ioan cuprinde pe dumnezeu într-un singur cuvânt:
iubire (I Ioan, 4, 2). Această iubire s-a manifestat prisoselnic prin trimiterea
fiului său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (I Ioan, 4, 8). Dar,
crinul acestei iubiri va rodi necontenit în taina de nepătruns a Sf. Euharistii, în
are noi adorăm şi primim pe Iisus Hristos întteg, Dumnezeu şi om, Cel ce ni
se dăruieşte cu aceeaşi sfântă şi neprecupeţită lepădare de sine cu care s-a
dăruit pe Golgota. în Sf. Euharistie este prezent însuşi Răscumpărătorul cel
întrupat din Fecioara Maria, botezat în Iordan, Iisus cel răstignit pe Golgota în
86 Ioan BUNEA
zilele lui Pilat din Pont, Mielul lui Dumnezeu cel ipostatic şi substanţial. Pe
drept cuvânt, Sfânta Euharistie a fost considerată o prelungire a misterului
Răscumpărării, constituind împreună cu dogma Sf. Treimi şi a întrupării
misterul cel mai înalt şi mai sfânt al religiei creştine.
Desfătare fără seamăn avem în dumnezeiasca taină a Sf. Euharistii! In ea nu
se împuţinează niciodată dragostea lui Dumnezeu pentru noi.
87 Ioan BUNEA
Prin ea ni se deschide cerul şi încă pe pământ fiind, noi anticipăm sălăşluirea
noastră în corturile cele veşnice şi bucuria petrecerii împreună cu Dumnezeu-
Cuvântul. Se înţelege că pentru a fi părtaşi acestei bucurii îngereşti, este de
neapărată trebuinţă credinţa că Sf. Pristol, unde se aduce jertfa, este jilţul
marelui Dumnezeu şi că vinul euharistie este unul şi acelaşi cu Iisus Hristos
cel din ceruri. „Cine nu crede că, primind Sf. împărtăşanie, se face trup şi
sânge cu Hristos, primeşte aroma nemuririi, ia parte lângă sfinţi şi fericiţi,
acela nu înţelege nimic din minunea mistică cea întru Hristos, acela rupe
solidaritatea dintre Biserica de pe pământ şi cea din ceruri (dintre Biserica
luptătoare şi cea biruitoare) şi se aminteşte în rugăciunile pentru morţi".2)
Patriarhul Iacob din Vechiul Testament a văzut în vis o scară pe care îngerii
Domnului urcau şi coborau. Pentru noi, creştinii Sf. Euharistie este scara pe
care ne urcăm la Dumnezeu şi Dumnezeu coboară la noi, izvorul legăturii
noastre cu Mântuitorul, legământul graţie căruia devenim părtaşi
dumnezeieştii firi (II Petru, 1,4). Intrând în unire strânsă cu Domnul prin Taina
Sf. Euharistii, sufletul creştinului se curăţă de miasmele ucigătoare ale
păcatelor, rodeşte în virtute şi saltă simţitor spre desăvârşire, Despre un
dregător din Pont cu numele Mitridat se spune că lua zilnic un medicament
care-1 făcea imun la încercările duşmanilor de a-i lua viaţa şi-i întărea atât de
mult trupul încât, încercând o dată să se sinucidă, n-a reuşit. O tărie similară
asigura Sf. Euharistie sufletului creştinilor în lupta pe care trebuie s-o ducă cu
ispitele diavoleşti. Concomitent cu sporul în virtute ce rezultă din
împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, se realizează îndumnezeirea
sufletului, în sensul că noi nu murim decât în arătare, căci aşteptăm ziua
învierii trupurilor şi a unirii lor cu sufletele nemuritoare, spre a se înfăţişa
înaintea dreptului judecător al cărui trup şi sânge l-am primit din Sf. Potir al
mântuirii: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan, 6, 54).
Oricât de minunate şi de bogate ar fi darurile acestei înfricoşătoare taine, ea
nu rodeşte în ogorul sufletesc al oricărui păcătos, ci numai în inimile scăldate
în lacrimile pocăinţei, deprinse cu săvârşirea postului, antrenate în iubirea
aproapelui şi în râvna izbăvirii unui păcătos de la pieire. Fără pregătirea
2). Idem.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 88
cuvenită, în loc să culegem roada izbăvitoare, recoltăm buruiana infernală a
osândei. Sf. Ap. Pavel ne relatează cazuri de creştini osândiţi la grele
suferinţe, din cauza nevredniciei cu care s-au apropiat de Sf. Taine, cu
deosebire de Taina Sf. împărtăşanii. „Oricine cu nevrednicie va mânca pâinea
aceasta sau va bea paharul Domnului, vinovat va fi de trupul şi sângele
Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi
să bea din pahar... căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi
mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (I Cor., 11, 27-29).
„Să se cerceteze omul pe sine" în faţa Tainei celei cutremurătoare,
cerceteze-şi fiecare conştiinţa, stăpânească-şi limba şi rânduiască - şi
creştineşti - purtarea. Altfel, Taina devine prilej de aspră şi dureroasă osândă.
Pe Golgota, lisus, s-a jertfit pentru răscumpărarea tuturor. în Sf. Euharistie
însă se jertfeşte numai pentru cei ce sunt vrednici de răscumpărare. în toţi
aceştia, dacă o primesc „cu credinţă şi cu dragoste", El lucrează necontenit"
aceeaşi curăţie de păcate, aceeaşi iertare dumnezeiască şi aceeaşi
desăvârşită împăcare pe care a săvârşit-o pe crucea Golgotei.
* * *
Mântuitorul adresează stăruitor creştinilor îndemnul: „Lucraţi pentru
mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică" (loan, 6, 27). Pornind de la aceasta
îndrumare, Biserica a rânduit ca membrii ei, spre a fi mădulare vii, să se
împărtăşească ori de câte ori simt povara păcatului, cu deosebire în cele
patru posturi de peste an (al Paştelui, al Crăciunului, al Sf. Marii şi al Sf.
Apostoli). Spre a-şi avea Sf. Euharistie efectul cuvenit, Biserica îndatorează
pe credincios la o pregătire corespunzătoare, şi anume: spovedanie,
împăcare cu toţi, înfrânare de la orice poftă, abţinere de la mâncare şi
băutură în ziua împărtăşirii §i citirea pravilei îndătinate (a rugăciunilor
pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie). în felul acesta, Sf,
împărtăşanie devine merinde pentru drumul veşniciei, ea trebuie să fie
administrată şi în preajma morţii.
Adormitul în Domnul (N) s-a folosit de acest dar al Sf. împărtăşanii de-a
lungul anilor vieţii pământeşti - cu vrednicie pilduitoare - precum şi în ceasul
morţii. Asta este o dovadă grăitoare că a înţeles ce este esenţial în cuprinsul
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 89
învăţăturii creştine: unirea cu Hristos şi dobândirea tuturor harurilor
mântuitoare câştigate prin crucea Golgotei.
Având în vedere că „noi suntem mădulare fiecare în parte" (I Cor., 12, 27),
suntem îndatoraţi ca şi după trecerea din viaţa pământească a creştinilor, să
continuăm a ne îngriji de sufletele lor, prin pomenirea lor la Sf. Liturghie. Sf.
Părinţii recunosc, în mod unanim, că sufletele celor pomeniţi la Sf. Liturghie,
dobândesc daruri tot aşa de mari ca şi cei vii. Aducând jertfa fără de sânge
pentru cei morţi, mirida care se scoate ia Sf Liturghie şi pomenire, care se
face pentru ei, îi uneşte cu Dumnezeu şi-i împărtăşeşte cu El în chip nevăzut,
spune Sf. Simion al Tesalonicului.
In Iisus Hristos cel euharistie trăim toţi de-a pururi şi suntem uniţi laolaltă, cei
din cer şi cei de pe pământ. „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă
murim, pentru Domnul Murim" (Rom., 14,8), căci El „nu este Dumnezeul
morţilor, ci al viilor" (Luca, 20, 88).
Spre a fi „părtaşi ai slavei celei ce va să se descopere" (I Petru, 5, 1), să ne
rugăm Dumnezeului tuturor, Mântuitorului Iisus şi să-i zicem: „Stăpâne,
iubitorule de oameni, păzeşte-ne pe noi sub acoperemântul aripilor Tale; şi
ne dă nouă până la suflarea cea mai de pe urmă, cu vrednicie să ne
împărtăşim cu Sfintele Tale Taine, spre luminarea sufletului şi spre
moştenirea împărăţiei cerurilor". Amin.
!
90 loan BUN EA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PREOT* Apostolatul preoţesc
„Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor."
(Matei, 5, 19)
în lacrimi se desparte o familie de soţul bun, de părintele trudnic, agonisitor,
iar turma de păstorul grijuliu, care sufletul şi-a pus pentru mântuirea ei.
Plecarea lui din lumea pământească este prea timpurie, fiind măcinat de o
boală necruţătoare. Pământul avar şi lacom îşi cere cu grăbire împrumutul
înapoi... Se pare că legea aceasta a necesităţii inexorabile de a te întoarce în
pământul din care ai fost plămădit păcătuieşte dureros şi tragic, răpind pe
unii prea devreme din mijlocul celor dragi, neîngăduind să atingă nici măcar
termenul psalmistului. Aici este taină de nepătruns din partea minţii noastre.
în lumina învăţăturii creştine, ea are următoarea dezlegare: moartea este
graniţă către transfigurare. Trupul acesta plin de infirmităţi trebuie să moară,
aşa cum a murit trupul lui Hristos, pentru ca „la învierea cea de obşte să se
scoale întru nestricăciune şi putere" (I Cor., 15, 42-43).
Drumul către zările luminoase ale transfigurării, în limbaj bisericesc, către
Ierusalimul ceresc, este viaţa trăită la o înaltă demnitate morală, pe măsura
chemării pe care am avut-o. Or, aceasta nu rezidă în numărul anilor încrestaţi
pe răbojul hronicului pământesc, ci în rosturile conduitei
după un îndreptar luminos şi nemitarnic.
* * *
Şi este drept să fie aşa! Numai rostuirea vieţii în slujba idealurilor înalte este
cu adevărat demnă de preţuire şi amintire. Faptele noastre bune ne fac
nemuritori. Este grăitor, în această privinţă, epitaful de la mormântul marelui
savant Louis Pasteur: „Fericit acela care poartă în sine un Dumnezeu, un
ideal de frumuseţe - şi pe care îl ascultă. Idealul artei, idealul ştiinţei, idealul
patriei, idealul virtuţilor sublime". Sunt demni de amintire nu numai cei ce au
acceptat drama sângelui, apărând patria şi comorile ei sfinte, ci şi cei ce au
făcut muncă de apostoli pentru familia şi societatea în slujba cărora au fost
rânduiţi, Pe aceştia comandamentele conştiinţei îi cheamă mereu la datorie,
ostenind „din straja dimineţii şi până în noapte, spre cele plăcute lui
Dumnezeu şi folositoare oamenilor.
*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.
Sublima chemare este apostolatul preoţesc. Apostolatul preoţesc nu-i
profesie, ci sacerdoţiu, misiune sfântă, care cere abnegaţie, dăruire,
jertfelnicie. Miruiţi cu darul de a înfrumuseţa şi înnobila viaţa, cei ce simt
această chemare (şi vai de cei ce n-o au), trăiesc numai pentru ea. Ei „ard cu
duhul" (Rom., 12,11), cum zice Sf. Ap. Pavel, adică dăruiesc din flamura
sufletului lor pentru binele altora - mântuirea credincioşilor, - traduc în fapte
ziditoare şoaptele tainice ale unei împărăţii venite de dincolo de aspectul
schimbător şi vremelnic al lucrurilor, lipsite de orice interese egoiste şi
meschine. ţ
Purtători ai valorilor religioase şi morale, preoţii sunt rânduiţi de Mântuitorul
„să meargă şi să aducă roadă şi roada lor să rămână..." (Ioan, 15, 16), sunt
Chemaţi să fie ctitorii unei vieţi fericite pentru credincioşii lor, atât în viaţa
aceasta, cât şi în cea viitoare. Misiunea lor este de a fi lumina lumii şi sarea
pământului (Matei, 5, 13-14), pildă tuturor „cu cuvântul, cu purtarea, cu
dragostea, cu credinţa, cu curăţia" (I Tim., 4,12), să aducă jertfă euharistică,
să facă viu şi lucrător cuvântul lui Dumnezeu, să coboare harul şi să zidească
în suflete şi în afară împărăţia lui Dumnezeu. Lucrarea lor nu este ceva
himeric, ea pleacă din izvorul nesecat al Dumnezeirii spre sufletele
credincioşilor, peste care lucrează harul mântuitor şi plămădeşte „omul cel
nou", „cel zidit după Dumnezeu întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului"
(Efes., 4, 24).
Lamartine înfăţişează chipul preotului în accente pline de duioşie, spunând
următoarele: „în fiecare parohie, zicea el, este un om care este al tuturor,
pentru că e părinte sufletesc al tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor,
ori ca reprezentant în toate actele mai solemne ale vieţii; care ia pe om de la
sânul mamei sale şi nu-1 lasă decât la mormânt, care binecuvântează ori
sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care copilaşii se
obişnuiesc a-1 iubi, a-1 venera şi a se teme fireşte de el; pe care chiar
necunoscuţii îl numesc părinte, la picioarele căruia creştinii merg a depune
mărturisirile lor cele mai intime... mângâietorul tuturor, al cărui cuvânt cade
cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om e preotul".1)
1). Citat după: Pr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor alsufletelor, Bucureşti, f.a., pp. 65-66. . iîh,--
Cuvânt de învăţătură la înmormântare
Ce am mai putea noi adăuga la aceste trăsături ale sublimei slujiri preoţeşti,
de care n-au fost învredniciţi nici îngerii, nici arhanghelii, decât nota de
distincţie personală, a concordanţei depline dintre cuvânt şi purtare în viaţa
preoţească, pentru a putea fi în spiritul celor spuse de Sf. Ap. Pavel: „Căci nu
voi să spun ceva din cele ce n-a săvârşit Hristos prin mine, spre ascultarea
neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă" (Rom., 15, 18). Se cade ca în vistieria
minţii lui plină de învăţătură şi din inima lui bogată în iubire nefăţărită să
reverse cu îmbelşugare peste sufletele t are cer mântuirea. Această bogăţie
inestimabilă îi sporeşte preotului prestigiul, îi consacră demnitatea, cu ea
zideşte suflete, le izbăveşte, le sfinţeşte. Acesta-i semnul înalt al
apostolatului preoţesc! Altfel, facem clin el trambulină pentru scopuri minore.
Şi nu se cuvine, e păcat de moarte.
Se abat şi asupra preotului ispitele (rutinei, îndoielii, trufiei, învrăjbirii,
senzualităţii, iubirii de sine, arghirofiliei etc...). Chemările lutului îl fac pe
preot să uite uneori de misiunea ce o are în lume. Are de dus o luptă
sufletească dramatică, mai cumplită decât a unui creştin
< nuecare, pe care o poate câştiga numai îngemănând energiile sufleteşti
necariate de păcat cu efluviile harice, „aprinzând harul", prin rugăciune, cum
s-a izbăvit Popa Tonea din nuvela lui Gala Galaction: De la noi la Clodova. Are
a se mântui pe sine şi turma încredinţată lui în grijă.
Preotul trebuie săfie tabla ine în care Dumnezeu s-a scris. Lucrând astfel, va
fi pomenit cu pietate din neam în neam, fiindcă trăiesc de-a pururi cei ce
realizează ceva din legea eternă a lui Dumnezeu, în ei şi în Nemenii lor, cei
ce introduc în circulaţia morală a obştii nu atât opere monumentale ci
realizări modeste, roade ale hărniciei şi onestităţii lor. S-ar putea ca unii să
fie „învinşii vieţii", deşi după credinţa noastră ei sunt biruitorii vieţii. Nu există
altă biruinţă în scurta şi agitata viaţă a pământeanului, decât realizarea în
gând şi năzuinţă, dar mai ales în faptă .« unui strop de umanitate, iar pentru
preot a întrupării împărăţiei lui I Himnezeu în viaţa credincioşilor. Astfel
contribuie la sporirea vieţii, chiar i Iacă uneori cade înfrânt în lupta cu
potrivniciile.
Adormitul în Domnul (N) s-a Ostenit ca un bun slujitor plin de hotărâre pentru
„cununa biruinţei", nu atât pentru sine, cât pentru cei
92 loan BUN EA
< le sub oblăduirea lui duhovnicească. Acestora le-a picurat în suflet
mângâierea şi nădejdea mântuirii. De-a lungul anilor de slujire preoţească, a
fost mistuit de dorinţa vie, proprie oricărui „iconom şi
< hivernisitor al tainelor lui Dumnezeu", de a fi „tablă vie în care I
himnezeu se scrie". începând cu înfăţişarea deschisă, senină - mărturie a
inimii curate - până la comportarea în mici gesturi - adormitul în Domnul (N) a
răspândit în juru-i o atmosferă de optimism, a spulberat deznădejdea.
îngăduitor cu greşelile altora, nimic distant sau sfidător, în toată ţinuta lui.
Aşa a fost părintele (N), aşa l-au cunoscut toţi: modest, inimos, zâmbitor,
discret, duios în grai, se strecura pe nesimţite în sufletul tuturor acelora cu
care venea în contact, cu deosebire a credincioşilor săi. Nu se desprindeau de
pe buzele sale cuvinte de jignire, nici apostrofări mai aspre, ci totul se
desfăşura în marginile decenţei şi sub imperiul unei voinţe conciliante, cu
toate că încercări şi lovituri a avut şi el destule în viaţă. Aceste însuşiri
organic legate de integrarea lui în specificul legii strămoşeşti, au făcut din el
păstorul osârduitor, care, pe unde şi-a purtat paşii, a săvârşit „lucrul
evanghelistului". Pentru familia şi pentru enoriaşii săi, adormitul (N) a fost
întruchiparea seriozităţii, hărniciei, caracterului, integrităţii morale, durând
din truda lui locaşuri de rugăciune şi alte aşezăminte de interes obştesc, iar
din inima lui fapte de caritate. El a iubit pe Dumnezeu, Biserica Sa, neamul
din care a răsărit şi turma pe care a păstorit-o, dovedind zel în slujirea lor. A
plinit tot ceea ce a învăţat. Ca atare, i se pot aplica întocmai cuvintele
Mântuitorului. „Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în
împărăţia cerurilor" (Matei, 5,19). îl deplânge familia, îl plâng enoriaşii, îl
regretă prietenii, îl plânge iubirea de iubirea creştină, acea iubire cu care i-a
îmbrăţişat pe toţi cei cu care a venit în legătură. Ştiind bine că măsura iubirii
creştine este iubirea fără de măsură. Dar când plânge iubirea, vine credinţa
şi-i usucă lacrimile, iar nădejdea îndreaptă privirile spre zările vieţii veşnice,
spre care s-a dus sufletul părintelui (N), căci morţii trăiesc veşnic, muritori
sunt cei vii. Nu moartea este fiinţa vieţii, ci viaţa este rostul morţii - viaţa
veşnică spre care va învia tot omul. Părintele (N) ne părăseşte acum dar raza
caldă a sufletului său nobil rămâne mereu în sufletul celor care l-au cunoscut
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 93
şi l-au preţuit. Pleacă spre veşnicie, dar rămân faptele sale frumoase spre
creştinească pilduire. Şi, după cum aici pe pământ a fost luminător de suflete
şi rugător pentru ele la bunul Dumnezeu, va face acelaşi lucru şi în locaşurile
fericirii înserate, la care 1-a chemat Părintele ceresc.
Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!
al doilea cuvânt la moartea unui preot
Virtuţile preotului
Deplângem trecerea din viaţă - pe neaşteptate - a preotului (N), în vârstă de
(x) ani. Ne găsim adunaţi în jurul sicriului cu osemintele lui pământeşti, ca să-
i aducem omagiul preţuirii noastre şi al veşnicei aduceri aminte.
Multiple şi variate sunt sentimentele care încearcă inimile noastre în astfel de
împrejurări, cum este şi cazul de faţă. în mod ineluctabil, filozofăm asupra
vieţii, dar cu deosebire asupra finalului ei inevitabil, care este moartea. Este
momentul, când trebuie să înţelegem că ceea ce dă solemnitate vieţii
noastre este moartea; ea dă vieţii noastre responsabilitate, o preface într-o
funcţie, într-o posibilitate, pe care o pierdem pentru totdeauna, dacă nu ne
conformăm unor principii superioare de conduită. Ca atare, timpul vieţii
pământeşti are un sens unic: este timpul mântuirii, „lată acum vremea
potrivită, iată acum ziua mântuirii" (II Cor., 6, 2). Fiecare clipă a vieţii noastre
oferă prilej pentru mântuire, deci început de sfinţenie, „fără de care nimeni
nu va vedea pe Domnul" (Evrei, 12, 14).
* * *
Folosirea cu înţelepciune a timpului hărăzit nouă pentru valorificarea
darurilor primite de la Dumnezeu, este chezăşia sfârşitului „în pace şi fără de
osândă" a vieţii pământeşti. Pentru drept-credincios moartea este un „câştig"
(Fii., 1,21), echivalează cu o mutaţie, aşa cum glăsuiesc cântările de la
înmormântare. „Pe acesta ce s-a mutat la Tine, acolo unde este locaşul celor
ce se veselesc şi glasul curatei bucurii, învredniceşte-1, Hristoase, să
dobândească mărirea Ta cea de negrăit".
Timpul este - pentru noi - intervalul în care Dumnezeu aşteaptă răspuns la
oferita iubirii Sale. în consecinţă, realizarea binelui în viaţa prezentă este un
imperativ categoric. „Până avem timp, să facem binele pentru toţi" (Cal., 6,
10), ne povăţuieşte Sf. Apostol Pavel. Dacă aceasta i se cere oricărui drept-
credincios, cu atât mai vârtos unui preot, care este direct în slujba lui
Dumnezeu şi a oamenilor. „El este slujitor a lui Hristos şi chivernisitor al
tainelor lui Dumnezeu" (I Cor., 4,1). Chemarea la preoţie şi puterea lui peste
suflete îi vine de la Hristos prin împuternicire, aşa cum zice Sf. Apostol Pavel.
„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte" (Fii., 4, 15). „Mulţumesc Celui
ce m-a întărit lui
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 95
-
Hristos Iisus Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-i slujesc"
(I Tim., 1, 12).
Fireşte, cel ce îmbrăţişează slujba preoţească, trebuie să aibă vocaţie, fiindcă
munca este grea şi răspunderea mare. Cineva se îmbia să-i fie ucenic lui
Iisus. „Te voi însoţi oriunde te vei duce", zicea el. Iisus nu 1-a primit şi i-a
spus: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde
să-şi plece capul. Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi
voie să îngrop pe tatăl meu". Era şi firesc. Totuşi, Iisus i-a zis. „Lasă morţii să-
şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu"
(Luca, 9, 57-60). De ce nu 1-a primit pe cel ce s-a îmbiat, iar pe celălalt nu 1-
a lăsat să-1 îngroape pe tatăl său? Primul era ispitit de slavă, iar al doilea era
chemat de Dumnezeu şi nu se cădea să întârzie alături de cei morţi
sufleteşte.
Slujirea preoţească trebuie să fie străină de slavă deşartă, precum şi de orice
calcule utilitariste. Ea este sacerdoţiu, cu menirea de a fi slujitori, iconomi,
cei ce i se consacră. „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus
Domnul... Propovăduim în numele lui Hristos ca şi cum Dumnezeu v-ar
îndemna prin noi" (II Cor., 4, 5; 5, 20). Preotul vorbeşte „în numele lui
Dumnezeu", cuvântul Lui, nu „în locul Lui". Orice lucrare a preotului
(rugăciune, propovăduire...) începe cu cuvintele: „în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh"... Faptul acesta dă activităţii preoţeşti un fior sacru,
îi impune grijă şi răspundere deosebită în privinţa atitudinii sale - în toate
împrejurările. Această stare de veghe trebuie să-1 însoţească pretutindeni şi
să zică cu Mântuitorul: „învăţătura nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis"
(Ioan, 7, 16). Preotul nu este preot numai la altarul Bisericii, căci „altar" este
orice suflet omenesc, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Apostol Petru ne
spune. „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă
slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care i-o dă Dumnezeu,
pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos" (I Petru, 4,
11).
ICuvânt de învăţătură la înmormântare 96
La obârşia harului preoţiei este Hristos, Arhiereul cel veşnic. Harul trebuie
ţinut aprins, mereu însufleţit, fiindcă în viaţa duhovnicească nu este oprire.
Orice stagnare pe această linie este sinonimă cu oprirea inimii în trupul
omenesc. Ceea ce îl face pe preot impropriu calităţii sale de făclier al luminii
şi promotor al vieţii duhovniceşti a credincioşilor, este caracterul static al
activităţii sale pastorale. Sau, altfel spus, este rutina, caracterizată prin lipsa
de receptivitate la chemările înnoitoare de progres moral şi material.
Pentru sporirea neîncercată a preotului, i se cere să cunoască - prin ( ilire
permanentă - Sfânta Scriptură, să aibă statornicie în „dreptarul cuvintelor
sănătoase", să înconjoare ocaziile şi primejdiile păcatului, aşa mm îi spune Sf.
Apostol Pavel lui Timotei: „Fugi de poftele tinereţilor" (II Tim., 2, 22). Preoţia
autentică cere purtătorului ei să se ferească de (i< >uă mari păcate: acela
de a socoti evlavia drept mijloc de câştig (I Tim., (>, 5) şi „arghirofilia",
considerată de Sf. Ap. Pavel „rădăcina tuturor relelor" (I Tim., 6, 10).
Sf. Apostol Pavel cere ca preoţii care îşi ţin bine dregătoria „să se
învrednicească de îndoită cinste", mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul
şi cu învăţătura" (I Tim., 5, 17). Preoţii care învaţă şi plinesc ceea ce învaţă
sunt asemuiţi Apostolilor şi numiţi „lumina lumii" şi „sarea pământului".
Aceştia îşi fac vie prezenţa în mijlocul credincioşilor cu cuvântul şi cu fapta lor
ziditoare, spre tot lucrul bun. Munca lor obştească este cu atât mai eficientă,
cu cât sunt mai adânc înrădăcinaţi în tradiţia spirituală â comunităţii din care
fac parte şi luptă din răsputeri pentru prosperitatea ei. Ei sunt asemenea
stejarului care este cu atât mai falnic cu cât rădăcinile îi sunt înfipte mai
adânc în pământul din care a răsărit. Spectaculosul trebuie să le repugne,
fiindcă binele făcut nu are calcule egoiste, el „se aruncă în mare", cum spune
înţelepciunea populară.
Cel care pleacă dintre noi (N) a fost o întruchipare genuină a preo- lului
ortodox tradiţional. El a învăţat şi a tradus în practică comandamentele
învăţăturii propovăduite. S-a conformat învăţăturii pauline: „Căci nu voi
cuteza să spun ceva din cele ce n-a săvârşit Hristos prin mine, spre
ascultarea neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă" (Rom., 15, 18). Cu alte
cuvinte, învăţătura propovăduită a fost, pentru el, regulă de viaţă (ruga,
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 97
munca, iubirea, modestia, bărbăţia... iertarea greşelilor. N-a predicat vorbe,
ci învăţături mântuitoare, a dat ascultare îndurării Mântuitorului: „Orice
cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor e... asemenea unui
gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi" (Matei, 13, 52)... Prin cele
„vechi" se înţelege învăţătura din Vechiul U-stament, iar prin cele „noi"
învăţătura din Noul Testament, a depista < le pe paginile celor două
„testamente" merindea sufletească necesară Izbăvirii credincioşilor de orice
întâmplare rea. I-a învăţat că lisus este piatra unghiulară a vechiului şi Noului
Israel, care uneşte pereţii noii zidiri a Noului Testament. Râvna după lumina
învăţăturii a fost o dominantă a vieţii sale, aşa se şi explică faptul că pe lângă
o bogată cultură teologică, şi-a însuşit şi o cultură generală temeinică (din
literatură, artă, ştiinţă...), fiind în măsură să se confrunte cu cele mai
exigente spirite.
* * *
Adormitul în Domnul (N) „cu vrednicie a umblat, după chemarea cu care a
fost chemat" (Efes., 4,1), la altar, unde a adus jertfa euharistică, şi în viaţă,
fiind „pilda credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu
credinţa, cu curăţenia" (I Tim., 4, 12). Preoţia a făcut-o lucrătoare în contextul
împrejurărilor istorice contemporane, fiind pururea prezent - cu o participare
activă - la propăşirea turmei sale. Ştiind că interdicţiile şi imperativele în
materie de educaţie au efect negativ, din pastoraţie a făcut slujire, mângâind
pe cei în suferinţă, întinzând mână de ajutor celor liberi şi contribuind efectiv
la înfăptuirile obşteşti ale parohiei. Nedezminţit în stil şi comportare, el a
dovedit înţelegere şi răspundere pentru misiunea pe care a avut-o, fiind
următor întru toate lui Hristos (I Cor., 11, 1). în momente grele ale activităţii
pastorale, n-a deznădăjduit, nu s-a descumpănit, ci a luptat cu dârzenie - cu
zel apostolic - până la capăt, având ca deviză cuvintele Mântuitorului, „în
lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan, 16, 33).
Bilanţul activităţii pastorale a preotului (N) este bogat în roade. In ceasul
plecării dintre noi a celui ce a fost împreună slujitor cu noi la altar, ne plecăm
fruntea cu evlavie şi ne rugăm din inimă lui Dumnezeu, ca pentru inerentele
greşeli legate de imperfecţiunea noastră pământească, să fie iertat şi rânduit
în ceata celor de-a dreapta Dreptului Judecător.
98 loan BUN EA
cuvânt la moartea unui creştin înţelept
Folosirea timpului pentru mântuire
„Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea, când nimeni nu poate lucra!"
(loan, 9, 4)
Lumea - în general - are un început şi va avea un sfârşit. Evident, şi omul are
un sfârşit, fiindcă singur Dumnezeu este nesupus schimbării, aşa cum zice
psalmistul. „Dintru început Tu, Doamne, pământul L-ai întemeiat şi lucrul
mâinilor Tale sunt cerurile... Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o
haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi
anii Tăi nu se vor împuţina" (Ps., 101, 26-28).
După cum nu este cunoscut sfârşitul lumii, tot aşa nu se ştie sorocul
sfârşitului vieţii omului. Drept urmare, Mântuitorul lisus Hristos, în încheiere
la „Parabola celor zece fecioare", le aduce aminte creştinilor să fie pregătiţi,
asemenea fecioarelor înţelepte, pentru sorocul sfârşitului, în orice clipă a
vieţii. „Privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului"
(Matei, 25, 13). „Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii" (II
Cor., 6, 2), zice Sf Apostol Pavel, adică ziua mântuirii este ziua aceasta pe
care o trăim.
Orice clipă este rânduită pentru mântuirea sufletului Vremea trecută nu se
mai întoarce, iar cea de mâine nu este sub stăpânirea noastră, fiindcă nu se
ştie dacă mâine mai suntem în viaţă. Prezentul este acela care ne aparţine în
mod direct. De aceea, el trebuie folosit din plin printr-o activitate stăruitoare
şi neîntreruptă. în acest sens insistă şi Sf. Apostol Petru, sfătuind pe creştini
să vegheze neîncetat, spre a nu fi prinşi de somnul păcatului. „Sfârşitul s-a
apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni. Dar mai
presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că
dragostea acoperă mulţime de păcate. Căci este vreme să înceapă judecata
de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la voi, care va fi sfârşitul
celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu" (I Petru, 4, 7-8, 17; II Cor.,
4, 18; 5, 10).
Ţinând seama de incertitudinea numărului zilelor ce ne este dat să le trăim,
se impune să nu lăsăm timpul să se prelingă fără rost, nici o clipă. Timpul
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 99
este unitatea de măsură a schimbărilor şi se va sfârşi cândva, dar este
totodată şi cadrul în care se desfăşoară viaţa şi progresul. El a fost asemănat
cu o luntre ce pluteşte între două eternităţi; purtând în ea viaţa şi destinul
întregii noastre existenţe. Referindu-se la curgerea cea neobosită a vremii şi
la necontenita mişcare a materiei, înţeleptul Solomon spune: „Toate fluviile
curg în mare, dar marea nu se umple'', şi că „toate lucrurile se zbuciumă mai
mult decât poate omul să spună" (Eccles., 1, 7-8). Cu alte cuvinte trec în
veşnicia trecutului clipele vieţii noastre, sosind, în schimb, alte clipe, alte zile;
alţi ani. Numai „la Dumnezeu nu este schimbare sau umbră la mutare"
(Iacov, 1,17; Evrei, 13, 8; Apoc., 1, 4; Maleahi, 3, 6).
în aparenţă, fiecare ceas se aseamănă cu altul, fiecare zi se aseamănă cu
alta; fiecare an se aseamănă cu altul. Dar numai formal, fiindcă cuprinsul lor
este deosebit. Psalmistul - insuflat de Dumnezeu - a intuit această
diferenţiere, grăind astfel: „ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte
ştiinţă" (Ps., 18, 2). Tâlcul corect al acestor cuvinte este acesta: fiecare an,
fiecare zi, şi chiar fiecare clipă din viaţa noastră şi a lumii înconjurătoare are
povestea ei pentru anii, zilele şi clipele ce urmează. Fiecare clipă este
rânduită spre a realiza ceva frumos, înălţător şi folositor, dar poate fi folosită
şi cu nechibzuinţă, cum zice înţeleptul Solomon: „Pentru orice lucru este o
clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este
pentru a te naşte şi vreme să mori. Vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi
ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduiesti. Vreme este să
plângi şi vreme să râzi, vreme să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti" (Eccles.,
3, 1-6).
Luând aminte la fluiditatea şi ireversibilitatea timpului, creştinul are
imperioasa datorie de a-1 folosi pentru obţinerea mântuirii. Timpul este
bogăţia cea mai preţioasă, darul mare cu care ne-a învrednicit Dumnezeu. în
marea Sa iubire, Dumnezeu ne-a dăruit acest capital spre a-1 folosi cu
înţelepciune în vederea mântuirii şi a-1 restitui Stăpânului atoateîmbogăţit cu
dobânda faptelor bune, aşa cum ne povăţuieşte Sf. Apostol Pavel: „să fim
treji, îmbrăcându-ne cu platoşa credinţei şi punând coiful nădejdii de
mântuire" (I Tes., 5,8). Sau: „Umblaţi ca nişte înţelepţi, răscumpărând
vremea, căci zilele rele sunt" (Efes., 5,15-16). „Este ceasul să vă treziţi din
100 loan BUN EA
somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am
crezut" (Rom., 13, 11).
„Răscumpărarea vremii", ce ne este dat s-o trăim, prin fapte, pe care „furii
nu le fură şi rugina nu le strică", este regulă de viaţă pentru orice fiinţă
omenească, cu deosebire pentru creştinul conştient de chemarea
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 101
lui în lume. Dumnezeu ne-a învrednicit de această bogăţie, dar ne-a lăsat
libertatea de a ne folosi de ea cum credem de cuviinţă. Unii sunt avari sau
risipitori cu ea, pierd vremea, consumă inutil ceea ce nu poate fi înlocuit; alţii
privesc în gol, mulţi sunt robii senzaţiilor tari, plăcerilor Ieftine. Sunt şi dintre
aceia care îşi ascund sărăcia sufletească în vorbe goale, fac umbră
pământului şi nu încrestează nimic pozitiv pe răbojul vieţii lor sufleteşti.
Se vorbeşte astăzi tot mai stăruitor despre timpul istoric, în care omul să-şi
ridice sufletul la temperatura gândurilor şi sentimentelor c elor mai înalte şi
mai umane care încălzesc pe toţi cei din jur, asemenea razelor de soare. Este
ideea slujirii oamenilor în duhul iubirii nefăţărite, spre a se realiza buna
înţelegere între oameni, idealul păcii în lume - piedestal pentru împărăţia lui
Dumnezeu. Orice licărire de gând bun, orice faptă de caritate se înscrie în
cartea răsplăţii, de aceea creştinul trebuie să fie util pentru alţii; în orice
moment al vieţii El dă fiecărei zile ceea ce îi datorează. Nu orice orgolii
mărunte şi nici invidii meschine. El aplică şi sfatul: „De te-ndeamnă, de te
cheamă / Tu rămâi la toate rece", înţelegând prin „toate" îndemnurile
egoiste, superficialitatea, vulgaritatea. Acestea sunt metehne incompatibile
cu sufletul creştinului nevoitor spre mântuire.
Cineva spunea despre un înţelept că se trudea să depună zi după zi, în
puşculiţa anilor târzii, economii de spiritualitate. Creştinul, ştiind că nu va trăi
în veşnicie, că „viaţa este abur, care se arată o clipită, şi apoi piere" (Iacov, 4,
14), îşi agoniseşte - clipă de clipă - economii de virtuţi morale, religioase şi
cetăţeneşti, chezăşie unui bilanţ excedentar în ceasul marii socoteli. El
aleargă în „stadion", spre a dobândi^,Cununa" şl a atinge „vârsta bărbatului
desăvârşit şi măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos", cum se exprimă Sf.
Apostol Pavel (Fii., 3, 14; Efes., 4, 13). ' I răirea vieţii pământeşti - din această
perspectivă - este, pentru creştini, drum sigur către mântuire. Este drumul
către desăvârşire, la care sunt chemaţi. împlinirea acestei chemări este
necesară şi pentru a înlătura frica de moarte. Ei nu-şi găsesc liniştea până nu
s-au împăcat cu duşmanii lor, sau până nu şi-au mărturisit o fărădelege
ascunsă. Ştiind că oricând l>oate veni sfârşitul, creştinii au datoria de a
lucra pentru desăvârşirea lor până în ultima clipă, urmând să se despartă de
înfăptuirile lor, precum şi de viaţă, cu edificatoare seninătate.
■
înţeleptul îşi zideşte casa pe piatră (Matei, 7, 24-25). Creştinul îşi temeluieşte
mântuirea pe chivernisirea cu folos a vieţii pământeşti, „lepădând vieţuirea
omului vechi, care se strică prin faptele cele ademenitoare... şi se înnoieşte şi
se îmbracă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi
sfinţenia adevărului" (Efes., 4, 22-24). în felul acesta, îngerul morţii îl găseşte
pregătit, aşa cum 1-a găsit şi pe adormitul în Domnul (N), ceea ce nu se
întâmplă cu cei ce au folosit timpul spre a face din viaţă o aventură sinistră.
Faptele bune - agonisite de-a lungul călătoriei pământeşti, îl însoţesc pe
adormitul în Domnul (N) pe drumul veşniciei, urmând să-1 asiste în faţa
Dreptului Judecător, când i se va spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă,
peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria
Domnului tău" (Matei, 25, 23).
cuvânt la moartea unui credincios care şi-a înţeles chemarea
Există o deşertăciune a vieţii?
„întoarce ochii mei ca să nu vâd deşertăciunea, în calea ta viază-mâ!"
(Ps„ 118, 31);
în zorii zilei de (z) s-a stins din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă enoriaşul
parohiei noastre (n), în vârstă de (x) ani, împărtăşit fiind c,J Sfintele Taine. O
inimă mult cuprinzătoare a încetat să mai bată. Se desprindea cu greu din
lumea în care se integrase (ca soţ, tată, bunic, prieten, vecin etc...). Era
cunoscut prin farmecul atitudinilor sale joviale, prin simţul deosebit al
respectului de sine, dar şi prin solicitudinea faţa de cei din jur.
Firul vieţii credinciosul nostru (N) s-a rupt mai devreme decât fle aşteptam
noi, cortina definitivă s-a lăsat brusc. Astăzi, ne găsim adunaţi în jurul
sicriului, care închide în el trupul Iui neînsufleţit. Să-i aducetn omagiul
preţuirii noastre, însoţit de hotărârea veşnicei aduceri aminte- Este un prilej,
când, inevitabil, reflectăm mai stăruitor la finalul vieţi» pământeşti, care este
moartea.
* * *
în astfel de împrejurări, mulţi cad în mreaja zădărniciei celor pământeşti, mai
ales că aud şi cântarea din „Rânduiala înmormântării"- „Cu adevărat
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 103
deşertăciune sunt toate, viaţa aceasta este umbră şi vis, că în deşert se
tulbură tot pământeanul". Aceştia decretează „deşertăciunea vieţii" fără
drept de apel, sprijinindu-se şi pe cuvintele Eccle- siastului: „Deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni" (1> 29- Ei uită că pământul nu este
numai un loc de trecere şi suferinţă, ci drum către o ţintă. Când Solomon
spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni", prin
cuvântul „toate" nu înţelege renunţarea la ştiinţă, înţelepciune, muncă
ziditoare, bucurii curente etc..., ci la cele nefaste, la pustiirile păcatului. La
acestea se referă şi textul de la înmormântare, în care se accentuează că
„deşertăciune sufl1 toate cele lumeşti, care rămân după moarte". Spre a
ilustra şi mai pregnant faptul că Solomon preţuieşte tot ce este constructiv în
viaţă, fiind doar adversarul celor ce degradează pe om, este destul să ne
referim la un singur text din scrierile sale, unde spune: „Am cunoscut că nu
este nimic mai bun decât bucuria vieţii; am înţeles că nu este nimic mai bun
pentru om, decât a-şi găsi fericirea în propria sa operă" (Eccles., 3, 22; 3, 12;
5, 18).
Pornind de la această premisă, noi, creştinii, facem din viaţa noastră o
chemare, o misiune. Viaţa este o lecţie sau o temă, pe care Dumnezeu ne-a
dat-o, la naştere, s-o lucrăm, „fiecăruia după puterea lui" (Matei, 25, 15), aşa
cum limpede se spune în Parabola talanţilor. Este adevărat că nu există
egalitate în privinţa darurilor primite din partea lui Dumnezeu, dar un
minimum de daruri a primit fiecare, atât cât îi este necesar spre a-şi îndeplini
rostul de-a lungul anilor vieţii pământeşti (de familist, gospodar, chivernisitor
al trebilor obşteşti, slujbaş, meseriaş, osârduitor pe calea binelui etc...). Cine
a învăţat temeinic această lecţie, are parte de roade bogate, întâi satisfacţia
conştiinţei, apoi fericirea semenilor, iar ceasul morţii îl înfruntă cu seninătate.
în privinţa felului cum pământenii îşi împlinesc chemarea în lume, ei se
împart în două categorii:
a) . Unii o apucă prin pustietăţi, prin deşerturi, unde nu găsesc nici o
oază de verdeaţă, ci numai arşiţă. Aceştia sunt robii patimilor de tot felul,
gustă din fântânile otrăvite ale păcatului, ca, la urmă, să simtă dezgust şi
miros de putregai. Ei sunt osândiţi de oameni, dar cu deosebire de
* * *
104 loan BUNEA
Dumnezeu, când spune, prin slova inspirată a psalmistului: „Departe de
păcătoşi mântuirea, că n-au căutat îndreptările Tale" (Ps. 118, 155). Pentru
aceştia - desigur - viaţa este o deşertăciune, „vânare după vânt" (Eccles., 1,
14, 17; 2, 11, 26).
b) . Alţii - cei drept - nu fac din chemarea pe care o au o aventură, ci
un imn glorios lui Dumnezeu şi darurilor de care au fost învredniciţi,
îndeosebi muncii ziditoare, pentru ei şi pentru comunitate. Ei ştiu preţui
fiecare clipă a vieţii, se străduiesc să realizeze ceva folositor, chiar dacă nu
izbutesc totdeauna; au mereu în faţă un ideal, căruia îi aduc ofranda inimii lor
larg cuprinzătoare. Aceştia se laudă „cu mărturia conştiinţei că au umblat cu
sfinţenie şi curăţie dumnezeiască, nu după înţelepciunea trupească, ci în
harul lui Dumnezeu" (I Cor., 1, 12; Fapt. Ap., 24, 26) Cugetul împăcat că şi-a
făcut datoria, că şi-a împlinit rostul în lume, este, pentru ei, izvorul păcii
sufleteşti în faţa morţii, îi ajută să înfrunte cu tărie acest ceas greu. El trebuie
să zidească casa sufletului lor, să-1 îmbogăţească înainte de a veni îngerul
morţii, ştiind că ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii veşnice, este
biruinţa sufletului în veşnicie, prin biruirea a tot ce este potrivnic desăvârşirii
morale în viaţa aceasta.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 105
Trăirea vieţii în slujba unui ideal, idealul de a sluji ce este bun, adevărat,
lrumos, propăşirea familiei şi patriei, sunt chezăşia trăirii în veşnicie în calea
aleşilor lui Dumnezeu. Cine a adoptat şi a urmat această linie a vieţii, este
învrednicit de recunoştinţă din partea oamenilor şi răsplată din partea lui
Dumnezeu, asemenea slujitorilor care au chivernisit bine talanţii pe care i-au
primit. „întru pomenirea veşnică va fi dreptul", zice psalmistul (Ps. 111, 6).
în drumul vieţii creştinului spre desăvârşire, putem distinge două trepte:
pruncia duhovnicească şi sfinţenia propriu-zisă.
Pruncia duhovnicească este starea sufletească a omului devenit făptură nouă
prin Taina Sf. Botez, dar fără a avea încă statornicia în calea binelui. Starea
de sfinţenie constă într-o linişte şi armonie sufletească, rezultată din
practicarea neîntreruptă a virtuţilor. Este „starea bărbatului c lesăvârşit,
ajuns la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efes., 4,13).
Creştinul care se situează pe poziţia inutilităţii a tot ce este pământesc,
consideră totul „deşertăciune", dezertează de la drumul ce duce „la starea
bărbatului desăvârşit", la „asemănarea cu Dumnezeu", .^l.i izbăvire. Este
deşertăciune păcatul, sub toate înfăţişările lui, ca, spre ^exemplu, minciuna,
pe care Iov o califică ca atare. Deşertăciune este "•lava lumească, care i-a
adus moarte ruşinoasă lui Antioh (II. Macavei, < ap. 9), iar pe Irod Agripa l-au
mâncat viermii de viu (Fapt. Ap. E 21-23). lin păcat, sufletul devine slab; prin
păcat se stinge pofta de lucru. Păcatul <-»tc stavilă progresului moral şi
material în lume, de aceea ne împotrivim deşertăciunii şi o urgisim, înfierând
pe nesocotiţi cu deosebire, pe il.izaţii care o ridică la rangul de principiu
diriguitor în viaţă.
♦ ♦ ♦
Adormitul în Domnul (N) a înţeles viaţa ca o chemare. El şi-a •in leplinit rostul
de-a lungul anilor ce i-au fost hărăziţi. A fost optimist,
« «
• no puternică robusteţe morală, plin de râvnă pentru propăşirea în cele «i
înnobilează pe om, adăugând la puterile proprii şi raza cerească a
• i u ului. Paşii vieţii sale, „i-a îndreptat după cuvântul Domnului ştiind »
nici, o energie din lume pusă în slujba binelui nu se iroseşte în zadar,
•i lodcşte mai devreme sau mai târziu. Pentru el, chiar şi suferinţa, a InM
prilej de aplicare a învăţăturii pauline, care spune că „suferinţa ■ i> uniră,
uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice • u mă, o
cumpănă veşnică de mărire" (II Cor., 4, 7). El a ştiut că „prin miile suferinţe
trebuie săîntrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fapt. Ap., i i. 22), de aceea a
considerat viaţa o vocaţie, folosind nădejdea ca
« « ■
«
fl
■
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 107
„ancoră tare şi neclintită a sufletului" (Evrei, 6, 19) pe marea înviforată a
vieţii.
Aducându-i azi omagiul, în ceasul trecerii pe tărâmul vieţii de dincolo de
pragul mormântului, omagiem strădania pilduitoare a unui credincios care a
excelai prin lupta vajnică împotriva păcatului şi greutăţilor vieţii, lăsând
moştenire cununa virtuţilor alese, puse în slujba binelui obştesc. El s-a
conformat poveţei psalmistului: „întoarce ochii mei ca să nu văd
deşertăciunea; în calea ta viază-mă" (Ps., 118, 37).
Binecuvântată şi răsplătită să-i fie râvna pilduitoare, dovedită de-a lungul
călătoriei pământeşti. El „n-acugetat deşertăciuni" (Ps., 2,1; 118, 37), de
aceea i se cuvine „cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-1
iubesc pe El" (Iacov, 1, 12).
în veci să fie pomenirea lui!
cuvânt la moartea unei enoriaşe virtuoase*
Legătura viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii
„Fericiţi cei ce ne săvârşesc întru Domnul, căci se odihnesc de ostenelile lor,
iar faptele lor vor fi cu ei" (Apoc. 14, 15)
Cu inimile îndurerate ne despărţim de o creştină vrednică a acestei parohii.
Se Varsă lacrimi, se aud suspine, fiindcă adormita în Domnul a fost un suflet
ales. Cei ce au cunoscut-o, au putut să descifreze cu uşurinţă credinţele ei
„lucrătoare prin dragoste" (Gal., 5,6), seninătatea privirii ei, bunătatea inimii
ei. Totdeauna, era cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când veneau peste ea
necazuri, încercări, suferinţe. Şi n-au fost puţine ! Ea a fost personificarea
hărniciei, alergând din „straja dimineţii şi până în noapte", spre cele plăcute
lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor. Mulţi au beneficiat de omenia şi
hărnicia ei neasemuită.
Despărţirea de ea este grea, fiindcă cu greu se poate uita o soţie devotată, o
mamă jertfelnică şi o bunică înţeleaptă. Omeneşte vorbind, este firesc să
vedem multe lacrimi la plecarea ei din lumea aceasta. A plâns şi Mântuitorul
pe prietenul Său Lazăr. Patriarhii Vechiului Testament îşi plângeau pe morţii
lor. David a plâns pentru prietenul său lonathan. In privinţa deplângerii celor
morţi, înţeleptul Sirah spune: „Pentru cel mort varsă lacrimi..., acoperă după
108 Ioan BUNEA
cuviinţa trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui" (înţelepciunea
lui Isus Sirah, 38, 16-19). Ca atare, jelirea celor morţi trebuie să fie „un plâns
cu măsură", un plâns „dulce", nici într-un caz o stare de deznădejde. Este
învăţătura pe care ne-o înfăţişează pregnant Sf. Ap. Pavel, când spune: „Nu
vă întristaţi ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13), vroind să arate că, dacă
lisus a murit şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este
vremelnică. „Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai
de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat, fiind începătură
(pârgă) a învierii celor adormiţi" (I Cor., 15, 19-20). Drept urmare, să ne
mângâiem şi să fim încredinţaţi în înviere, judecată şi răsplătirea faptelor
bune.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109
Nimic din viaţa pământească, nici o osteneală creatoare - constructivă - nu
este zadarnică. Ea se înscrie în cartea răsplătirii. De aceea, zice psalmistul:
„întoarce-te suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine" (Ps.,
114, 7). După moarte, asemenea este bucuria celui drept ca a gospodarului
care culege roade după ostenelile sale. înţelepciunea - de care este
indisolubil legată prevederea - i-a călăuzit paşii vieţii pământeşti, asigurându-
i piedestal pentru viaţa de dincolo.
Cei drepţi, care au făcut din viaţă un imn închinat muncii creatoare pentru
familie şi societate, trecând pe tărâmul vieţii de dincolo, sunt învestiţi cu
calitatea de membri ai Bisericii triumfătoare şi rămân pe mai departe în
legătură cu membrii Bisericii luptătoare, având acelaşi cap nevăzut pe Iisus
Hristos. După cum într-un organism mădularele sunt într-o strânsă legătură,
tot aşa există o legătură între credincioşii de pe pământ şi sufletele morţilor.
Având în vedere că fac parte din aceeaşi Biserică, între cei de pe pământ şi
sufletele drepţilor din care există legătura dragostei bazată pe unitatea
Bisericii şi a capului ei Iisus Hristos.
Sf. Apostol Pavel spune că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta,
ştiinţa se va sfârşi, după cum se vor sfârşi toate ale lumii trecătoare. Un
singur lucru va rămâne în veci: iubirea. (I Cor., 13, 13). Iubirea leagă pe
oameni unii de alţii, nu numai pe cei ce trăiesc un anumit timp, ci generaţii
întregi. Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi
viitoare. Iubirea leagă pe cei vii de cei morţi. Ea face ca viii să le urmeze
exemplul, să ducă mai departe munca lor, să-i pomenească cu drag, să-şi
manifeste sentimentele de gratitudine faţă de ei şi să-i preamărească.
Această atitudine o au cei vii faţă de decedaţii din rai, de cei ce alcătuiesc
Biserica triumfătoare. Cu aceştia formează un organism duhovnicesc peste
hotare de loc, de timp sau de viaţă. Această unitate a celor două Biserici
(triumfătoare şi luptătoare) nu-i legată de durata vieţii noastre, a unuia sau a
tuturor. Ea viază şi lucrează sub aspectul eternităţii. „Rugăciunea circulă în
acest unic şi unitar trup al lui Hristos, ca sângele într-un organism viu.
1). Pro£ Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 107
Creştinii se pot ruga dincoace şi dincolo de moarte, şi anume sfinţii fac
aceasta".1)
Sfinţii sunt bucurie sau întristare, după cum continuă, sau nu, ideile şi operele
lor. Ei trăiesc pe alt plan al existenţei, iar noi, în actuala formă de viaţă, nu
putem pătrunde în planul lor de existenţă. Putem avea cu ei o legătură
spirituală. „Dintr-un plan într-altul putem pătrunde cu
1). Pro£ Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 108
1). Pro£ Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109
iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii Iui
Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi
vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu l-am ruga noi.
Confirmarea celor afirmate o avem în descoperirea divină. Ast lei în cartea
Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru llinţe şi cei douăzeci
şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având ficcare alăute şi cupe de
aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (5, 8). Textul acesta face
dovada că dragostea lor faţă de noi îi determină să-şi unească rugăciunile lor
cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.
Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au lăsat şi ei urme
trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm, însă, că urmele
lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi progresul omenirii, ci
răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni asupra generaţiilor viitoare,
determinând pe unii să-1 continue, iar pe |alţii îi face să sufere. Cei din iad,
văzând toate acestea, văzând dezastrul provocat de ei în urmaşi, nu pot fi
liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă. Mgîn aceste împrejurări, ar găsi de
cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în ' (parte, şi gândindu-se la cei din
viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul nemilostiv din Sf. Evanghelie
suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii ^^săi de pe pământ îi imitau
exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram ( Isă informeze pe fraţii săi de
cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de bună vreme. Zadarnic! (Luca,
16, 27-31).
Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi fără folos, ■să le
vină în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă
asupra lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar a-
i scăpa de ele. O facem prin pomeniri, jertfa [liturgică, acte de caritate etc.
întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni ^pentru
iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile | Hâdului? Bine
ar fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui ^™Meu multe
locaşuri sunt" (loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor
morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după :uvântul Mântuitorului,
l) Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.
loan BUNEA
nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în -■el ce va să fie" (Matei, 12,
32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. loan, în
care se spune: „în casa Tatălui Meu nulte locaşuri sunt" (loan, 14, 2). „Dacă
vede cineva pe fratele său
l) Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.
loan BUNEA
păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa
acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de
moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).
Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei
răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,
nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută
numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a
vieţii de veci".
Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de
veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -
rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea
de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult.
Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi
pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea
a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut
şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul,
sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a
trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a
agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele
ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui
Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109
iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii lui
Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi
vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu i-am ruga noi.
Confirmarea celor afirmate o avem în descoperirea divină. Astfel în cartea
Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci
şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având 'fiecare alăute şi cupe de
aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (5, 8). Textul acesta face
dovada că dragostea lor faţă de noi îi determină să-şi unească rugăciunile lor
cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.
Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au
IjjMlăsat şi ei urme trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm,
^iînsă, că urmele lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi
progresul omenirii, ci răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni
Ij^Hasupra generaţiilor viitoare, determinând pe unii să-1 continue, iar pe
^dălţii îi face să sufere. Cei din iad, văzând toate acestea, văzând dezastrul
provocat de ei în urmaşi, nu pot fi liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă.
IHMÎn aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în
((parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul
nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii
Isăi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram să
informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de bună
vreme. Zadarnic! (Luca, 1.6, 27-31).
Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi fără folos, [să le
vină în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă
asupra lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura ^chinurile sau chiar
a-i scăpa de ele. O facem prin pomeniri, jertfa ■liturgică, acte de caritate etc.
2). Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.
108 Ioan BUNEA
întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni pentru
iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile iadului? Bine ar
fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui 'Meu multe locaşuri
sunt" (Ioan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor morţi
în păcate, afară de cele de moarte, care, după ■cuvântul Mântuitorului,
nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în ^^cel ce va să fie" (Matei,
12, 32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. Ioan, în
care se spune: „în casa Tatălui Meu jmulte locaşuri sunt" (Ioan, 14, 2). „Dacă
vede cineva pe fratele său
m
i
m
m
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109
păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa
aceiui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de
moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).
Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei
răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,
nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută
numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a
vieţii de veci".
Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de
veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -
rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea
de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult.
Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi
pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I loan, 2, 17). Ea
a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut
şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul,
sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a
trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a
agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele
ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui
Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".
cuvânt la moartea unei enoriaşe virtuoase*
Legătura viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii
„Fericiţi cei ce ne săvârşesc întru Domnul, căci se odihnesc de ostenelile lor,
iar faptele lor vor fi cu ei" (Apoc. 14, 15)
Cu inimile îndurerate ne despărţim de o creştină vrednică a acestei parohii.
Se Varsă lacrimi, se aud suspine, fiindcă adormita în Domnul a fost un suflet
ales. Cei ce au cunoscut-o, au putut să descifreze cu uşurinţă credinţele ei
„lucrătoare prin dragoste" (Gal. ,5,6), seninătatea privirii ei, bunătatea inimii
ei. Totdeauna, era cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când veneau peste ea
necazuri, încercări, suferinţe. Şi n-au fost puţine! Ha a fost personificarea
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 110
hărniciei, alergând din „straja dimineţii şi până în noapte", spre cele plăcute
lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor. Mulţi au beneficiat de omenia şi
hărnicia ei neasemuită.
Despărţirea de ea este grea, fiindcă cu greu se poate uita o soţie devotată, o
mamă jertfelnică şi o bunică înţeleaptă. Omeneşte vorbind, este firesc să
vedem multe lacrimi la plecarea ei din lumea aceasta. A plâns şi Mântuitorul
pe prietenul Său Lazăr. Patriarhii Vechiului Testament îşi plângeau pe morţii
lor. David a plâns pentru prietenul său Ionathan. în privinţa deplângerii celor
morţi, înţeleptul Sirah spune: „Pentru cel mort varsă lacrimi..., acoperă după
cuviinţă trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui" (înţelepciunea
lui Isus Sirah, 38, 16-19). Ca atare, jelirea celor morţi trebuie să fie „un plâns
cu măsură", un plâns „dulce", nici într-un caz o stare de deznădejde. Este
învăţătura pe care ne-o înfăţişează pregnant Sf. Ap. Pavel, când spune: „Nu
vă întristaţi ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13), vroind să arate că, dacă
lisus a murit şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este
vremelnică. „Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai
de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat, fiind începătură
(pârgă) a învierii celor adormiţi" (I Cor., 15, 19-20). Drept urmare, să ne
mângâiem şi să fim încredinţaţi în înviere, judecată şi răsplătirea faptelor
bune.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 111
Nimic din viaţa pământească, nici o osteneală creatoare - constructivă - nu
este zadarnică. Ea se înscrie în cartea răsplătirii. De aceea, zice psalmistul:
„întoarce-te suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine" (Ps.,
114, 7). După moarte, asemenea este bucuria celui drept ca a gospodarului
care culege roade după ostenelile sale. înţelepciunea - de care este
indisolubil legată prevederea - i-a călăuzit paşii vieţii pământeşti, asigurându-
i piedestal pentru viaţa de dincolo.
Cei drepţi, care au făcut din viaţă un imn închinat muncii creatoare pentru
familie şi societate, trecând pe tărâmul vieţii de dincolo, sunt învestiţi cu
calitatea de membri ai Bisericii triumfătoare şi rămân pe mai departe în
legătură cu membrii Bisericii luptătoare, având acelaşi cap nevăzut pe Iisus
Hristos. După cum într-un organism mădularele sunt într-o strânsă legătură,
tot aşa există o legătură între credincioşii de pe pământ şi sufletele morţilor.
Având în vedere că fac parte din aceeaşi Biserică, între cei de pe pământ şi
sufletele drepţilor din care există legătura dragostei bazată pe unitatea
Bisericii şi a capului ei Iisus Hristos.
Sf. Apostol Pavel spune că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta,
ştiinţa se va sfârşi, după cum se vor sfârşi toate ale lumii trecătoare. Un
singur lucru va rămâne în veci: iubirea. (I Cor., 13, 13). Iubirea leagă pe
oameni unii de alţii, nu numai pe cei ce trăiesc un anumit timp, ci generaţii
întregi. Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi
viitoare. Iubirea leagă pe cei vii de cei morţi. Ea face ca viii să le urmeze
exemplul, să ducă mai departe munca lor, să-i pomenească cu drag, să-şi
manifeste sentimentele de gratitudine faţă de ei şi să-i preamărească.
Această atitudine o au cei vii faţă de decedaţii din rai, de cei ce alcătuiesc
Biserica triumfătoare. Cu aceştia formează un organism duhovnicesc peste
hotare de loc, de timp sau de viaţă. Această unitate a celor două Biserici
(triumfătoare şi luptătoare) nu-i legată de durata vieţii noastre, a unuia sau a
tuturor. Ea viază şi lucrează sub aspectul eternităţii. „Rugăciunea circulă în
acest unic şi unitar trup al lui Hristos, ca sângele într-un organism viu.
1). Prof. Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 107
Creştinii se pot ruga dincoace şi dincolo de moarte, şi anume sfinţii fac
aceasta".1)
Sfinţii sunt bucurie sau întristare, după cum continuă, sau nu, ideile şi operele
lor. Ei trăiesc pe alt plan al existenţei, iar noi, în actuala formă de viaţă, nu
putem pătrunde în planul lor de existenţă. Putem avea cu ei o legătură
spirituală. „Dintr-un plan într-altul putem pătrunde cu
Iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii lui
Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi
vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu I am ruga noi.
Confirmarea celor afirmate o avem în descoperirea divină. Ast lei în cartea
Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci
şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având flecare alăute şi cupe de
aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile «finţilor" (5, 8). Textul acesta face
dovada că dragostea lor faţă de noi îi Ictermină să-şi unească rugăciunile lor
cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.
Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au lăsat şi ei urme
trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm, "nsă, că urmele
lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi progresul omenirii, ci
răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni asupra generaţiilor viitoare,
determinând pe unii să-1 continue, iar pe alţii îi face să sufere. Cei din iad,
văzând toate acestea, văzând dezastrul provocat de ei în urmaşi, nu pot fi
liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă, în aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă
să-şi repare trecutul, măcar în parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă
să le vină în ajutor. Bogatul nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu
atât mai greu, cu cât fraţii «ăi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în
nepăsare. Roagă pe Avram să informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în
iad, deci, să ia aminte de bună vreme. Zadarnic! (Luca, 16, 27-31).
Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi Iară folos, să le vină
în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă asupra
lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar a-i scăpa
de ele. O facem prin pomeniri, jertfa liturgică, acte de caritate etc.
2). Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.
108 loan BUNEA
întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni pentru
iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile iadului? Bine ar fi
să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui Meu multe locaşuri sunt"
(loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor morţi în păcate,
afară de cele de moarte, care, după cuvântul Mântuitorului, nu se iartă: „...
nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie" (Matei, 12, 32). Ideea aceasta
este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. loan, în care se spune: „în
casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt" (loan, 14, 2). „Dacă vede cineva pe
fratele său păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da
viaţa acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de
moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).
Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei
răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,
nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută
numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a
vieţii de veci".
Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de
veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -
rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea
de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult.
Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi
pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea
a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut
şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul,
sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a
trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a
agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele
ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui
Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".i
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109
'iubi cop jcins 'i-arr Astl Ifiim >fiec sfin Ideti hab
provocat de ei în urmaşi, nu pot fi liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă.
I^^în aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în
(parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul
nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii
săi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram
să informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de
bună vreme. Zadarnic! (Luca, 16, 27-31). jg Cei din iad se gândesc la cei
de pe pământ şi caută, deşi fără folos, ţ Hsă le vină în ajutor. Viaţa noastră de
pe pământ însă nu rămâne fără influenţă asupra lor. Căutăm să le venim în
ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar a-i scăpa de ele. O facem prin
pomeniri, jertfa [liturgică, acte de caritate etc.
I
întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni pentru
iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile | ■iadului? Bine
ar fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui ^*Meu multe
locaşuri sunt" (loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor
morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după | (cuvântul
Mântuitorului, nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în ce va să fie"
(Matei, 12, 32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev.
loan, în care se spune: „în casa Tatălui Meu 1 (multe locaşuri sunt" (loan, 14,
2). „Dacă vede cineva pe fratele său
E
păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa
aceiui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de
moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).
Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere? pe cei
răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,
nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomftnire a morţilor ajută
numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a
vieţii de veci".
2). Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.
108 loan BUNEA
Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de
veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -
rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea
de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult.
Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi
pofta ei, iar cele ce face voia Iui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea
a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut
şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul,
sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a
trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a
agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele
ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui
Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DREPT-CREDINCIOS*
Călător şi oaspete
„Călător sunt în faţa Ta şi oaspete, ca toţi părinţii mei" (Ps. 38, 17).
Prin cuvintele psalmistului: „Călător şi oaspete sunt în faţa Ta, ca toţi părinţii
mei", suntem invitaţi să ne aplecăm gândul la curgerea rapidă a vieţii
pământeşti; cuvântul inspirat al psalmistului ne aduce aminte de succesiunea
generaţiilor, de dispariţia metodelor şi substituirea lor cu altele, de împărăţii
care au atins culmi de înflorire şi au dispărut fără urmă, rămânând numai
ruinele. Ne aduce aminte că fiecare dintre noi se naşte, trăieşte,
îmbătrâneşte şi moare.
Viaţa pământească este ca „pânza de păianjen". Omul ca iarba; zilele lui ca
floarea câmpului; aşa va înflori: „Că vânt va trece peste el şi nu va mai fi şi
nu se va mai cunoaşte încă locul său" (Ps., 102, 15-16). „Cine este omul ca să
trăiască şi să nu vadă moartea?", se întreabă psalmistul (88, 47). Sf. Apostol
Pavel exprimă caracterul de călătorie al vieţii noastre în cuvintele: „Căci nu
avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei, 13,
14).
Curgerea neîntreruptă a timpului - în raport cu veşnicia lui Dumnezeu - ne
învaţă că nu avem o patrie stabilă aici pe pământ, ci suntem călători, oaspeţi,
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109
aşa cum au fost şi înaintaşii noştri, părinţii noştri. Nimerit s-a spus cadrului în
care se desfăşoară existenţa noastră terestră - „casă de oaspeţi"...
* * * ,
Se vorbeşte despre un cerşetor, care a ajuns în capitala Persiei şi - în cele din
urmă - s-a pomenit tocmai în palatul regal, unde şi-a scos merindea şi avea
de gând să rămână şi să se odihnească peste noapte. Fiind descoperit de
paznicii palatului, a fost întrebat cum a ajuns acolo şi ce are de gând să facă.
„Nu sunt într-o casă de oaspeţi?", a întrebat el. Intrigaţi de această întrebare,
paznicii I-au dus înaintea suveranului, care i-a cerut să-i dea explicaţii cum
socoteşte el palatul regal casă de oaspeţi. „Daţi-mi voie să vă pun o
întrebare", a zis cerşetorul: „Cine a locuit aici înaintea Domniei Voastre?".
„Tatăl meu", a răspuns suveranul. „Şi înaintea lui?". „Bunicul meu". „Dar,
înaintea bunicului?". „Strămoşul meu". „Aşadar, nu m-am înşelat, o casă în
care s-au perindat atâtea persoane, una după alta, este o adevărată casă de
oaspeţi".
Numele de „casă de oaspeţi" este cum nu se poate mai potrivit vieţii noastre
pământeşti, a fiecăruia dintre noi; suntem oaspeţi, care zăbovim mai mult
sau mai puţin aici. Au trecut pragul ei toate generaţiile de oameni de la
începutul lumii şi vor mai trece cei ce vor urma până la sfârşitul veacurilor.
Cerul şi pământul vor pieri, numai „Dumnezeu este acelaşi şi anii Lui nu se
vor împuţina" (Ps., 101, 26-28).
Orice oaspete este îndatorat să ştie cum să se poarte, să cunoască regulile
ospeţiei, chiar dacă numai scurtă vreme este găzduit într-o casă, altfel
încrestează ruşine. Pentru creştini, regulile ospeţiei - de-a lungul călătoriei
pământeşti - sunt poruncile, fie sădite structural în firea lor, fie date expres
de Dumnezeu. Păzirea lor este dovada calităţii de creştini, a devotamentului
faţă de lisus pe care îl mărturisesc ca Fiu al lui Dumnezeu venit în lume să
mântuiască lumea de păcat. „De mă iubiţi, păziţi poruncile... Cel ce are
poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte; iar cel care mă
iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui"
(loan, 14, 15, 21).
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 110
Despre care porunci e vorba? Desigur de cele date de Dumnezeu în Decalog
(Ieşire, 20,1-17). Ele sunt valabile şi în Noul Testament, întrucât cuprind
„cuvintele vieţii" (Fapt. Ap., 7, 38). Respectarea lor o recomandă Mântuitorul
şi tânărului care voia să fie desăvârşit, să dobândească viaţa veşnică.
Acestuia îi spune: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu juri, să nu
mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, 19, 16-19; Marcu, 10, 17-19; Luca, 18,
18-20; Rom., 13, 9).
Vor zice unii: Decalogul este un cod moral care s-a dat înainte cu mii de ani,
ce valoare mai poate avea astăzi când trăim în împrejurări total deosebite?
Dispoziţiile lui sunt perimate, învechite, fiindcă azi nu mai poţi răzbi fără
minciună, fără mită, iar castitatea fecioarelor şi fidelitatea soţilor şi soţiilor
este în flagrantă contradicţie cu modernismul zilelor noastre, vor zice alţii.
Gravă eroare^ şi rătăcire! Decalogul nu s-a dat numai pentru iudei, el are
valoare absolută şi veşnică. Dispoziţiile lui - poruncile - pe care le cuprinde,
constituie principiile morale de conduită pentru toate vremurile şi pentru toţi
oamenii, fiindcă: să nu ucizi, să nu fii desfrânat,
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 111
i nu furi, să nu juri strâmb, să-ţi cinsteşti părinţii... sunt legi - a căror
cspectare este temelia solidă a vieţii individuale şi obşteşti din toate impurile.
Ce s-ar întâmpla dacă legile cosmice s-ar abate din mersul or? O catastrofă
nimicitoare. Tot aşa este şi în viaţa omenească, prin nesocotirea poruncilor
se zdruncină echilibrul social, pe când păzirea or aduce pace şi bună-învoire
între oameni. Povaţa dată iudeului la darea egii: „Ascultă legile şi rânduielile
Mele, fiindcă cine le va păzi va avea riaţâ întru ele" (Lev, 18, 5), este
folositoare şi creştinului nevoitor spre nântuire.
Călcarea poruncilor este păcatul, care face ravagii păgubitoare în călătoria
vieţii noastre pământeşti. Evitarea lui aduce pace şi fericire. Şi tu este o
imposibilitate. Stă în vrerea credinciosului să aleagă viaţa sau bnoartea
(Deut., 30, 19). Sf. Apostol Pavel ne încredinţează că drepţii Vechiului
Testament, vieţuitori într-o lume desfrânată, şi-au păstrat |;redinţa în
adevăratul Dumnezeu şi curăţenia sufletului lor, fiindcă şi-au mintit
totdeauna că ei sunt călători în lume (Evrei, cap. 11-13). în ţară străină,
gândul călătorului este mereu la ţara sa. Iudeii în robie babilonică răiau cu
nădejdea revederii Ierusalimului, aşa de scump inimii lor. Ei urtau la unul din
degetele mâinii drepte un inel de aur cu inscripţia Ierusalim. Când suferinţa li
se părea extrem de mare, priveau la inel şi a se atenua, faţa lor se însenina.
După cum iudeii în robia babilonică îşi plângeau Ierusalimul şi se întăreau
sufleteşte în nădejdea revederii lui, tot aşa creştinul adevărat
I uce dorul Ierusalimului ceresc în inima sa, năzuind cu duhul spre el. Faţa
luminoasă a Ierusalimului ceresc o văd - au parte de ea - cei ce n-au pus
lumina sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor. Se vor esfăta în
această împărăţie a luminii neînserate cei ce au realizat - pe ământ -
împărăţia lui Dumnezeu în sufletul lor (Luca, 17,21), au trimis înaintea lor -
acolo -, în ţara veşniciei, comoara sufletului, merindea .duhovnicească care
va rămâne în veac.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 111
Adormitul în Domnul (N) şi-a înţeles calitatea de călător şi oaspete ăl vieţii
acesteia. A dat ascultare poruncilor, s-a conformat regulilor ospeţiei, aşa cum
i se cere unui drept-credincios, a făcut şi popasuri dese pentru întărirea lui
morală. Locul de răgaz, unde el şi-a găsit liniştea şi hrana trebuitoare, a
fost biserica. Aici, s-a înzdrăvenit sufleteşte, cu pâinea cea cerească şi
paharul vieţii, precum şi cu cuvintele vieţii de veci jale Evangheliei, porţi
deschise spre nemurire.
Viaţa adormitului în Domnul (N) a fost asemenea cu a violonistului, care şi-a
pus în gând să înveţe cel mai frumos cântec de pe lume. în
a
ic
v
m
Sl
IV
it
m
îr
m
II112 Ioan BUNEA
acest scop, s-a dus în pădure să audă păsările cântând şi aşa de bine a
deprins cântarea lor, încât oamenii credeau că aud priveghetoarea sau
ciocârlia cântând... Totuşi, violonistul nu era mulţumit cu ceea ce, a realizat.
A stat afară, a ascultat vântul, apoi viforul, şi a învăţat să le imite şi pe
acestea. Dar, nici acest cântec nu i se părea destul de frumos... A ascultat
apele şi a reuşit să imite cu vioara şi murmurul lor. A învăţat apoi cântările de
veselie şi doinele de jale, iar - în cele din urmă - cântările bisericeşti, dar
cântecul cel frumos, după care a însetat inima sa, nu 1-a aflat.
între timp, violonistul a slăbit, a albit, a îmbătrânit, s-a îmbolnăvii de
moarte... Fiind pe patul de suferinţă, a auzit undeva departe un cântec de
vioară. Acesta era cântecul pe care îl căutase viaţa întreagă. Şi-a adu nat
puterile, a luat vioara şi a executat cântarea dorită în viaţă, cea mal
frumoasă cântare a vieţii sale. în clipa când a sfârşit-o, cele patru coarde s-au
rupt, el şi-a dat obştescul sfârşit, trecând pragul împărăţiei lui Dumnezeu,
unde răsună cântarea fără disonanţe a îngerilor şi a alcşil< >r lui Dumnezeu.
* * *
Ştiind că dincolo nu este nimic trupesc, răposatul (N) s-a străduii să se
îmbogăţească sufleteşte aici, să înveţe cea mai frumoasă cântare, să-şi
cureţe inima de orice miasme, să-şi umple candela sufletului cu untdelemnul
credinţei şi al faptelor bune, spre a putea vedea pe Dumnezeu Şi-a adus
mereu aminte că este călător şi străin pe pământ, ca atare a fost pregătit
pentru acest ceas, fiindu-i întipărite în minte cuvintele Mântuitorului. „...
privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei, 25, 13).
Cu cugetul împăcat răspunde la chemarea Stăpânului a Toate: „Gata este
inima mea, Dumnezeule, gala este inima mea" (Ps., 56, 10).
Noi îl regretăm, fiindcă a stat alături de noi în a zidi cele plăcute lui
Dumnezeu şi folositoare oamenilor, a fost călătorul înţelept în drumul către
veşnicia din care a purces şi în care va să se întoarcă.
Desigur, pleacă dintre noi trupeşte. Noi îl însoţim cu rugăciunile noastre către
Dumnezeu, spre a-1 primi în împărăţia Sa, ca pe unul care a ţinut aprinsă,
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 113
fără întrerupere, candela credinţei, „până la moarte, de aceea este vrednic
de cununa vieţii" (Apoc., 2, 10)
II114 Ioan BUNEA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CUMPĂTAT
Trupul - părtaş la destinul creştinului
Deplângem săvârşirea fulgerătoare din viaţă a enoriaşului parohiei noastre
(n), la o vârstă când nimeni nu se aştepta la aCest deznodământ. Moartea Iui
neaşteptată a aşternut doliul peste inimile familiei sale iubite, fiindcă pleacă
din mijlocul ei stâlpul casei, soţul devotat, părintele bun şi jertfelnic,
ocrotitorul şi povăţuitorul celor dragi din jurul său...
Cazul de faţă - ca şi alte cazuri similare - constituie prilejde meditaţie pentru
noi. în astfel de împrejurări, mai mult ca de obicei, stăm de vorbă cu noi
înşine, filozofăm asupra misterelor existenţei, întrebându-ne: Ce este viaţa?
Ce este moartea? / Cl e , In oraşul Passau, din Germania, era o punte pe care
erau scrise următoarele cuvinte: „Totul este numai o trecere",. Ele exprimă
un adevăr ce nu suferă dezminţire. Viaţa pământească este o punte între
două veşnicii. Veşnicia de mai înainte de naştere, şi Veşnicia de după moarte,
în vederea căreia trăim. Lumea este asemenea unui pod, treci peste el, dar
privirea îţi este îndreptată spre ţinta de la malul celălalt. Este ceea ce spune
Sf. Apostol Pavel: „Că nu avem aici cetate stătătoare, căutăm pe aceea ce va
să fie" (Evrei, 13, 14). îndeosebi, ţi se cere ca în trecerea peste pod să nu ai
privirea îndreptată în jos, spre a nu ameţi, a-ţi păstra echilibrul, pentru a nu
te rostogoli în prăpastie. Rostuirea înţeleaptă a vieţii pământeşti, găsirea şi
folosirea mijloacelor celor mai eficiente pentru a face rodnică această
comoară, este porunca de căpetenie a legii noastre evanghelice...
Viaţa este o trecere, o călătorie, dar, în acelaşi timp, este şi o comoară.
Trecutul nu ne aparţine, viitorul nu este al nostru, deci avem îndatorirea de a
ne folosi de ziua de azi, în a realiza binele, răscumpărând orice clipă din
„marea trecere", în fapte ce zidesc făptura noastră morală. Este chemarea
învăţăturii noastre creştine, potrivit căreia orice daruri din fiinţa noastră,
suntem în putere să le facem rodnice, ca misionari ai lui Dumnezeu în lume.
Incontestabil, darurilg|su^ţe§!î/sunt prioritate ■ şjjtvem datoria să ne folosim
de ele, dar, în acelaşi timp, şi de cele trupeşti, fiind o solidaritate între ele,
rânduite să lucreze la unison pentru desăvârşirea noastră. Deci, şi trupul, ca
element constitutiv al fiinţei
VîvjT XlO-ÎV^ I (y ,
umane, îşi are rostul lui, trebuind să facem şi din el un mijloc de a-L preamări
pe Dumnezeu.
Potrivit învăţăturii creştine, trupul omenesc are o funcţie bine determinată în
ansamblul vieţii noastre, de aceea trebuie să-1 preţuim şi să-i asigurăm
sănătatea necesară. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare
îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica" (Efes., 5, 29).
A) Trupul omenesc este creat de Dumnezeu în chip cu totul deosebit de al
celorlalte vieţuitoare, 1-a făcut din ţărână, fiind destinat să devină părtaş
învierii şi nemuririi, după judecata de apoi. Menirea lui este de a fi organul de
manifestare al sufletului şi colaboratorul lui. Ca atare, greşesc mult cei care
consideră trupul făcut dintr-o materie rea sau „închisoare a sufletului".
Judecând astfel, înjosim demnitatea omului, îl coborâm de pe tronul lui de
suveran al lumii văzute şi reprezentant a lui Dumnezeu în lume.
Desigur, slava şi cinstea dăruite omului se vădesc în chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, care este pecetea aşezată pe om. „Căci a zis Dumnezeu: Să
facem om după chipul şi asemănarea noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut" (Fac., 2, 26-27). Ce
este acest chip? Sfinţii Părinţi nu-i restrâng înţelesul numai la suflet, ci îl
extind la integritatea fiinţei umane, inclusiv a trupului. Ei mărturisesc că
Dumnezeu, de la facerea omului, a răsfrânt, a oglindit chipul Său,
dumnezeirea Sa în sufletul şi trupul alesei Sale creaturi - deopotrivă. Astfel,
Sf. Grigorie Palama referă calitatea de chip şi la trup, întrucât identifică chipul
cu omul întreg, iar omul întreg este alcătuit din trup şi suflet. Trupul omului
este purtător de Dumnezeu, însăşi mântuirea sufletului se dobândeşte prin
mijlocirea trupului. „Cuvântul trup s-a făcut" (Ioan, 1,14). Prin acceptarea
întrupării, Mântui-, torul Iisus Hristos şi-a dat totodată aprobarea Sa pentru
trupul omenesc şi, prin el, întregului univers material de care acesta e legat
prin însuşi modul său de a fi. Mai mult, prin înălţarea cu trupul la cer, Iisus
arată credincioşilor la ce neobişnuită slavă şi cinste poate fi ridicat trupul
omenesc.
v . , «A v^tUs, (AMV „ > ^—'' „ « ' a » . .. .. v» -lB v i .L
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 116
Adeseori, Sf. Scriptură vorbeşte aspru la adresa trupului. „Toţ trupul este ca
iarba şi mărirea lui ca floarea câmpului", zice Isaia (40, 6). Dar tot el spune ca
un verset mai înainte. „Tot trupul va vedea pe Dumnezeu" (v. 5). Sf. Apostol
Pavel afirmă: „Sângele şi carnea nu pot să moştenească ,
v . , «A v^tUs, (AMV „ > ^—'' „ « ' a » . .. .. v» -lB v i .L
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 117
împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor., 15, 20). Dar tot el spune, că poartă ritnlle lui
Hristos în trupul său (Cal., 6, 17; I Cor., 6, 9), ne povăţuieşte .1 nu ne
închinăm trupul, care este templu al Duhului Sfânt (I Cor., 6, 19). Rostirile
aspre împotriva trupului, nu vizează trupul ca atare, ci .poftele lui
dezordonate, păcatele şi viciile acestuia. Dacă trupului i s-a dai nn sens
peiorativ, asta se datorează păcatului. „Iar dacă fac ceea ce mi v<)iesc eu,
nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine" (Rom., 7, 20).
Trupul nu este numai un instrument al păcatului, ci şi al virtuţii, i lesigur
lucrând sub directiva şi sub oblăduirea sufletului raţional şi liber. Sulletul
numai în unire cu trupul săvârşeşte şi cele bune şi cele rele (II
< ;< >i\, 5, 10). Sufletul poate face din trupul său ori vas de necurăţire,
cum au făcut cei din Sodoma şi Gomora (Iuda, 7-8), ori templu al lui
Dumnezeu (I Cor., 3, 16-17).
Sf. Apostol Pavel spune: „A vieţui în trup înseamnă pentru mine să lucrez şi
să am roadă" (Fii., 2,22). Menirea trupului este de a fi în slujba vii iuţii, dar
realizată în colaborare cu sufletul, de omul întreg, trup şi aulici." Trupul nu
este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul CMe pentru trup" (I Cor.,
6, 13). Trupul creştinului este mădular al i n ipului lui Hristos, ca atare dacă
un creştin îşi dedă trupul său lăcomiei, îmbuibării sau desfrânării, el se
dezonorează pe sine, dar comite şi un sacrilegiu, necinstind pe însuşi Domnul
lisus Hristos. Mai ales, prin vidul desfrânării, creştinul devine un dărâmător al
„zidirii divine" alcătuită de Hristos prin actul Rescumpărării (Cf. Efes., 2, 21).
„Orice I ifleat pe care îl va săvârşi omul, este în afară de trup. Cine se dedă
însă dcîslWlnării, păcătuieşte în însuşi trupul său" (I Cor., 6, 18). Creştinii să
iui uite că „au fost cumpăraţi cu mare preţ" (I Cor., 6, 20), cu sângele
KcHcumpărătorului, deci trupul lor să nu-1 pângărească prin viciul
desfrânării...
(a eştinii să nu uite că prin Taina Botezului, trupul lor a dobândit o marc
cinste de a fi locaş al duhului sfânt şi este sfinţit prin însăşi prezenţa ai estula
în el. Trupul este un vehicul al sfinţeniei şi un organ al vieţii haiice. Trupul
este spălat la Botez, pentru ca sufletul să se cureţe de picatele sale. Trupul
gustă trupul şi sângele Mântuitorului în Taina Sf. Euharistii, pentru ca sufletul
să se înzdrăvenească şi să se sfinţească. Ibiilă viaţa pământească a trupului
118 loan BUN EA
este un prilej de curăţire, de a da viaţă credinţei, a converti în faptă vie,
adeseori eroică, învăţătura lui I Irlstos. Fiind un factor important în
dobândirea mântuirii, aceasta este
< < mdiţionatăde felul cum creştinul s-a comportat foţă de viaţa
trupească
a semenilor, dacă i-a hrănit, i-a adăpat, i-a îmbrăcat etc..., fiind răspunzător
pentru aceste acte la judecata de apoi (Matei, 25, 35-46).
Trupul nu are un rol exclusiv religios - moral, ci şi unul creator de cultură şi
civilizaţie. Fiind fiinţă creatoare şi stăpânitoare a forţelor naturii, omul nu-şi
poate realiza această misiune fără participarea efectivă şi permanentă a
trupului. Acesta-i motivul pentru care Sfinţii Părinţi vorbesc cu admiraţie de
ţinuta trupului. Omul, spre deosebire de animal, îşi îndreaptă privirea spre
înălţime, arătând, şi prin aceasta, că el nu e menit să fie rob stomacului şi
patimilor, ci chemat să realizeze lucruri
măreţe şi să propulseze progresul în lume.
* * *
X> Prin moarte, trupul se desface în elementele din care a fost alcătuit, până
la obşteasca înviere, când „cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui
Dumnezeu, şi vor ieşi cei ce au lăcut fapte bune, spre învierea vieţii, iar cei
ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii" (Ioan, 5, 25). Spre a învedera de
câtă preţuire se bucură trupul şi în clipa morţii, e destul să ne amintim, că el
se spală cu apă curată, ca să ne aducă aminte de apa Sf. Botez, care spală
sufletele. Tot atunci, se îmbracă în haine curate, care închipuiesc veşmântul
nestricăciunii în care ne vom îmbrăca în ziua judecăţii lui Dumnezeu (I Cor.,
15, 42-44).
Posibilitatea învierii trupului o demonstrează Mântuitorul (Ioan 12, 24) şi Sf.
Apostol Pavel cu sămânţa care se aruncă în pământ şi care nu răsare, dacă
nu putrezeşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma ierbii, a pomului
sau a florii a cărei sămânţă s-a semănat (I Cor., 15, 36). Chezăşie învierii
trupului este învierea Mântuitorului, precum şi numeroasele învieri săvârşite
de El în cursul vieţii Sale pământeşti. De pildă: învierea fiului văduvei din
Nain, a fiicei lui Iair etc. „Iisus s-a făcut pârgă învierii celor adormiţi" (I Cor.,
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 119
15, 20). „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Cor., 15,
22). Din asemănarea cu sămânţa, recte cu bobul de grâu, s-a născut
rânduiala de a se aduce colivă ea prilejul parastasului, ca privind sămânţa de
grâu, să ne aducem aminte de moartea şi învierea trupurilor.
La înviere, trupurile - în esenţă - vor fi aceleaşi cu cele de pe pământ,
deosebite doar calitativ de cele pământeşti; ele vor fi asemănătoare cu trupul
înviat al Mântuitorului, deci strălucitoare şi nemuritoare, căci „El va schimba
la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale"
(Fii., 3, 21). Trupurile înviate vor putea fi văzute şi nevăzute, vor fi fără
trebuinţe materiale, fiindcă: „La înviere nici nu se
120 loan BUN EA
însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu" (Matei, 22, 30).
Aceste însuşiri le vor avea trupurile celor drepţi, dar nu toate în aceeaşi
măsura, fiindcă „alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii, şi alta
strălucirea stelelor, fiindcă stea de stea se deosebeşte în strălucire" (I Cor.,
15, 41).
Cât, priveşte trupurile înviate ale păcătoşilor, vor fi şi ele nemuritoare, dar
locul lor va fi în ceaţa şi în osânda demonilor. Drept urmare, se impune ca în
viaţa pământească, normativă să fie pentru creştini povaţa paulină. „Păcatul
să nu domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.
Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale
nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi
daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca nişte unelte ale neprihănirii" (Rom.,
6, 12).
Cu fiecare trup, ca şi cu fiecare suflet, Dumnezeu a voit să realizeze un gând
al său, ceea ce adormitul în Domnul (N) a înţeles şi s-a conformat - pe cât i-a
fost posibil - rânduielii celei înţelepte preconizate de Stăpânul atoate.
îndeosebi, cumpătarea i-a fost deviza vieţii, evitând orice excese dăunătoare
sănătăţii; a fost moderat în mâncare şi băutură, străin de „diabolica
voluptas", care întinează trupul şi sufletul deopotrivă. Nădejdea în înviere i-a
fost sprijin puternic în rostuirea vieţii sale morale; forţa morală 1-a ajutat să
pună stavilă apetiturilor senzoriale, spre a se pregăti cum se cuvine pentru
gustarea bucuriilor celor neprihănite ale vieţii celei veşnice.' ^— iVi*,
vMCt^ai^ ^ «V oyytfi'xM* ^^
Astăzi, trupul celui ce a fost frildă de viaţă cumpătată creştinească ti^wv.
(N), se dă pământului, până la învierea şi judecata de apoi, când i se va \
^^/j? pronunţa sentinţa de dreaptă răsplătire: „Bine, slugă bună şi credin- J^
cioasă, peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; întră -tf
întru bucuria domnului tău" (Matei, 25, 23). ?u
w «iJ</Jvo, /\ -e ^Mm - OU*X f c
V *j\ijtŞt ' ^ xJ ^M V ^ W Uf^ ^dx
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 121
A^s fJltfbl i J L v U ^ ' k l ( A l V I V WvlvVyV xţşj
!
i:
f-
»
122 loan BUN EA
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 123
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PRUNC Tăria morală a creştinului. Optimismul
creştin
- - . ;. H;S uw
S-a spus - şi pe bună dreptate - că moartea se împleteşte cu viaţa. Ele
coexistă dintru început, moartea se naşte deodată cu viaţa. Lucian Blaga
vorbeşte adeseori - în meditaţiile sale - despre iminenţa şi imanenţa morţii;
ea are o prezenţă originară. „... Moartea este un punct pe care inima îl atinge
ritmic, în fiecare secundă"... „într-un fel moartea, Marea Noapte, este
permanent deasupra noastră, chiar şi ziua. Albastrul de zi al cerului nu este
decât un început de întunecare spre negrul absolut, spre bezna cosmică"
(Discobolul).
Constatarea aceasta a prezenţei şi permanenţei fenomenului morţii indiferent
de etapele cronologice ale vieţii noastre, e mai mult decât evidentă; o face
fiecare dintre noi. O atestă şi slova biblică prin cuvintele profetului: „Moartea
intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre, ca să piardă pe
copiii din uliţi şi pe tinerii din pieţe" (Ieremia, 9, 21). Abia în faţa ei omul
simte cât de fragilă şi de efemeră este viaţa lui. „Iată, cu palma şi măsurat
zilele mele şi statul meu ca nimica este înaintea Ta... Ca un chip trece
omul..." (Ps., 38, 7-9). Este starea sufletească pe care o trăim toţi - în toată
intensitatea ei în momente ca cel de faţă, când moartea a răpit de la sânul
părinţilor o odraslă iubită, care umplea casa, aducea lumină şi fericire în
sufletul lor. Nu putem face abstracţie de sfâşietoarea durere a părinţilor. Se
cere să rourăm - pe cât este cu putinţă omeneşte - peste inimile rănite
balsam întăritor, arătând că - în lumina învăţăturii creştine - nimic nu se
întâmplă decât
cu ştirea şi cu voia lui Dumnezeu.
* * *
într-o zi frumoasă de vară, un tată a plecat cu cei doi fii ai săi la câmp.
Drumul ducea pe lângă cimitir, pe poarta căruia se vede chipul morţii, ţinând
coasa în mână. Unul dintre copii a întrebat: „- Tată, într-adevăr aşa este
moartea, cum e închipuită aici?". La întrebare, tatăl a răspuns: „Moartea nu-i
fiinţă, ea nu are trup, ea constă în despărţirea sufletului de trup". „Dar atunci
pentru ce are înfăţişarea aceasta urâtă?", au întrebat copiii. „Pentru că
fiecare om după ce moare, ia forma aceasta de schelet, în sânul pământului",
a fost răspunsul tatălui. Din vorbă în vorbă, tatăl şi fiii au ajuns la câmp, care
era împodobit cu iarbă deasă şi cu flori; mai erau câteva zile până la cosit.
Copiii i-au pus tatălui lor -
wiiofi^ .nf>vii t/CA OV- I
< lin nou - o întrebare: „Tată, pentru ce scheletul acela de om ţine coasa I I I
mână?" Răspunsul tatălui a fost: „Vedeţi, cât de multe şi frumoase hiini 11«
>rile pe câmp? Ele încântă privirea trecătorului - cu coloritul lor variat, dar în
curând vor cădea sub lovitura coasei"...
Asemenea ierbii şi florilor este viaţa noastră. „Toată făptura este ca Iarba, şi
toată mărirea ei ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba şi floarea a i n/ut" (I Petru,
1, 24). Iarba şi florile închipuiesc viaţa noastră. Florile i .is.i r, cresc, devin
podoabe frumoase şi încântătoare pentru ochii noştri, d.ii repede pălesc şi se
veştejesc. Omul, „floarea creaţiunii", pe care I hiînnezeu „1-a micşorat cu
puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste 1-a inctinunat" (Ps., 8,5), e
asemenea florilor, abia venit pe lume şi nu apucă s.» şl toarcă firul vieţii
pământeşti până la capăt. O întâmplare năpraznică sau o boală mistuitoare îi
curmă pe neaşteptate viaţa, lăsând inimi îndoliate, suflete adânc îndurerate.
„Mare e moartea / Cu râsul în gură / (:And arzătoare, viaţa / Ne-o credem în
noi / Moartea în miezul fiinţei / Plânge în noi" (L. Blaga, Epilog). Copiii sunt o
mare bucurie la naştere, dur şl o cumplită durere la moarte.
întrebarea care se pune este următoarea: De ce moartea seceră fără « niţire
- viaţa acestor fiinţe nevinovate? în cazul celor vârstnici sau a păcătoşilor
notorii, moartea îşi are o justificare, dar în cazul pruncilor, caracterizaţi prin
candoarea sufletului, cum explicăm curmarea vieţii lor aiAt de timpuriu? Este
adevărat că fiecare plăteşte pentru păcatele sale (lezechiel, 18, 20), atunci
cum se justifică moartea unui nevinovat?
în lumina învăţăturii creştine, răspunsul la aceste întrebări fireşti, este
următorul: îndeosebi vina morţii pretimpurii a unor fiinţe pure şi nevinovate,
cum este cazul de faţă, nu trebuie s-o atribuim lui 1 )umnezeu. „Căci
Dumnezeu n-a creat moartea şi nu se bucură de plelrea celor vii"
(înţelepciunea lui Solomon, 1,13). „Moartea a intrat în lume prin pizma
diavolului" (înţelepciunea lui Solomon, 2, 24). Sentimentul morţii n-a fost
12» Ioan BUNEA
pronunţată decât după păcatul lui Adam (Fac., 2, 17; 3, 19). Păcatul este
„drumul morţii" (Pilde, 11, 19). Dar ce păcate grave săvârşesc pruncii spre a
li se lua viaţa aşa de curând? Hvidertt, păcatele lor sunt mici în raport cu
flagelul morţii. Există - însă - păcate ale înaintaşilor, care se pedepsesc prin
moartea lor; este solidaritatea umană a generaţiilor, în care orice faptă îşi are
reversul ei, nu este scutită de urmările ce rezultă din însăşi natura ei. „... Eu
sunt Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii
pentru viaţa părinţilor ce mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea
neam" (Ieşire, 20, 5).
12» Ioan BUNEA
12» Ioan BUNEA
întâmplările năprasnice din viaţa noastră, loviturile grele de tot felul, precum
şi pierderile de fiinţe dragi, se petrec cu ştirea şi învoirea lui Dumnezeu.
„Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut" (Ps., 113,
11). ,»E1 toate le lucrează după sfatul voii Sale" (Efes., 1, 1.1). Mântuitorul
Iisus Hristos ne învaţă că nici o pasăre nu cade fără ştirea Tatălui... Şi perii
capului nostru sunt număraţi (Matei, 10, 29-30). Este o impietate să afirmăm
că Dumnezeu este nedrept cu făpturile Sale. „El este tăria, desăvârşire a
lucrurile lui, căci toate căile lui sunt drepte. Credincios este Dumnezeu şi nu
este întru El nedreptate, drept şi adevărat este El" (Deut., 32, 4).
Dumnezeu ne-a povăţuit, prin cuvântul revelat, cum trebuie să privim
lucrurile în cazuri de pierderi dureroase, dându-ne - totodată - şi pilde
edificatoare, în această privinţă. Este prea bine cunoscut, cazul lui Iov din
Vechiul Testament. I-au murit zece copii deodată când s-a prăbuşit casa
asupra lor. în faţa nenorocirii, Iov a avut tăria să spună: „Domnul a dat,
Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat" (Iov., 1, 21). Mama celor
şapte fraţi Macavei a văzut cu ochii moartea fiilor ei, fără să verse lacrimi şi
să cârtească. „Iar mama lor foarte minunată şi vrednică de bună pomenire
este, căci într-o zi văzând pierindu-i şapte fii, cu bun suflet a răbdat, pentru
nădejdile ce avea în Domnul. Şi pe fiecare din ei îi mângâie în graiul
pământesc, plină fiind de vitejesc cuget, şi femeiasca gândire cu inimă
bărbătească deşteptând-o, zicea către ei, că Ziditorul lumii duh şi viaţă iarăşi
le va da... " (II Mac., 7, 20-23). în faţa morţii, a pierderilor grele, a pruncilor
asemenea îngerilor, resemnarea este o atitudine înţeleaptă, potrivită cu
vrerea Creatorului. Cine ştie dacă nu cumva supravieţuirea n-ar fi fost spre
pagubă, şi a lor şi a părinţilor, deci întristarea ar fi fost cu mult mai mare. Ori,
la vârsta aceasta a purităţii morale, nu poate fi îndoială că sufletul pruncului
şi-a luat zborul spre patria cerească a armoniilor depline.
Arta antică înfăţişa geniul morţii sub chipul unui tânăr cu o făclie stinsă într-o
mână, iar în cealaltă mână cu o frumoasă cunună. Imaginea aceasta poate fi
interpretată în felul următor: Făclia stinsă reprezintă stingerea vieţii
pământeşti, la care trebui să ne aşteptăm încă de naştere. Cununa
reprezintă, pentru noi, creştinii, răsplata vieţii harice. Viaţa harică este
>
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 121 ..
asemenea unei lumânări aprinse, ca urmare a primirii harului sfinţitor prin
Taina Sf. Botez. Pruncul cufundat în valul baptismal e un Adam creat din nou
şi restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu. în natura purificată şi
simplă a pruncului, harul revărsat prin Iklna Botezului, infuzează puteri
proporţionate destinaţiei de dincolo de lume.
12» Ioan BUNEA
Atât de mari sunt aceste puteri încât pruncul, care moare botezat, e primit în
raiul celor desăvârşiţi.
Astfel stând lucrurile, pierderea copiilor nu-i motiv de întristare peste măsură,
cu atât mai vârtos de deznădejde, fiindcă moartea îi apropie de Acela care a
zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este
împărăţia lui Dumnezeu" (Marcu, 10, 14). Candoarea copilăriei - stare
firească a sufletului purificat prin baia Botezului , face ca pruncii să fie
preferaţi de Mântuitorul tuturor vârstelor în împărăţia cerurilor. în logica
misterioasă a acestei preferinţe, Mântuitorul li se adresează oamenilor
vârstnici, spunându-le. „Amin zic vouă: cine nu va primi împărăţia lui
Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea" (Marcu, 10,15). E vorba de
frăgezimea naturii pruncului neatinsă de arşiţa patimilor, pe care vârstnicii
creştini sunt chemaţi s-o păstreze la nivelul haric ce li s-a dat prin Botez. Sub
acest aspect, pruncii sunt etalon pentru desăvârşirea morală a adulţilor. Deci,
părinţii creştini să nu uite că nu sunt stăpâni absoluţi ai copiilor lor, ci numai
chivernisitori vremelnici, de aceea nu se cuvine a cârti împotriva lui
Dumnezeu, ci să asculte povaţa psalmistului: „Amuţit-am şi n-am deschis
gura mea, că
Tu eşti Cel ce m-ai făcut pe mine" (Ps., 38, 13).
* * *
O soţie înţeleaptă vrea să-şi îmbărbăteze soţul, la moartea celor doi fii ai lor,
punându-i următoarea întrebare: „Spune-mi, dragul meu, ce am face atunci,
când cineva ne-ar da două diamante de mare preţ ca să le păstrăm şi după
un anumit timp ne-ar cere să i le restituim? Le-am restitui? Nu am plânge şi
nu ne-am revolta?" Soţul i-a răspuns: „Diamantele ar trebui restituite fără nici
o cârtire, fiindu-ne încredinţate doar spre îngrijire, deci nu ne aparţineau". La
acest răspuns, femeia i-a explicat care sunt diamantele pe care Dumnezeu
le-a cerut de la ei.
Părinţii restituie astăzi diamantul nestemat pe care l-au primit de la
Dumnezeu, el fiind moştenirea Lui. Lumea aceasta este asemenea unei
grădini, în care noi, oamenii, suntem flori plantate de mâna lui Dumnezeu.
Dumnezeu este grădinarul, care ia, când crede de cuviinţă, floarea plăcută
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 123 ..
Lui... „El e Domnul; facă dar ce va binevoi" (I Regi, 3, 18). Pruncul acesta este
floarea cea mai frumoasă şi mai plăcută, pe care Dumnezeu a luat-o Ia Sine.
Părinţii restituie Creatorului darul curat, sufletul pruncului nestins de arşiţa
păcatului... De aceea, raza mângâierii cereşti cere să străbată inima
părinţilor, fiindcă: „Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, de aceea Domnul s-a
grăbit să-1 scoată din mijlocul răutăţii" (înţelepciunea lui Solomon, 4, 14).
înţeleptul Sirah consideră că este firesc să verşi lacrimi pentru cel mort. Eşti
îndatorat să-1 îngropi după cuviinţă, făcând şi amară plângere şi tânguire,
după vrednicia lui. Jelirea însă să fie un plâns cu măsură, un plâns „dulce",
nici într-un caz deznădăjduire, fiindcă întristarea exagerată „slăbeşte
virtutea" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 38, 16-20). Creştinul - inclusiv părinţii
care-şi pierd fiinţe dragi - să nu uite slova biblică: „La Dumnezeu stă
înţelepciunea şi puterea, sfatul şi pătrunderea sunt ale lui" (Iov, 12, 13).
Părinţii cu adevărat creştini să se învingă pe ei înşişi, să se împotrivească
durerii disperate şi de rând. Biruindu-se pe ei înşişi, vor dobândi liniştea pe
care o au sufletele mari în durerile adânci.
Astăzi, aripile pruncului (N) s-au frânt. Nădejdile ce se legau de viaţa lui
pământească, s-au atins - prin moartea pretimpurie. Avem însă mângâiere la
Dumnezeul îndurărilor, „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul
desăvârşit" (lacov, 1,17). El ne dă mângâiere în necazul nostru (II Cor., 1,4).
Lui ne rugăm în ceasul acesta greu: „Tu, cerescule Părinte, care l-ai chemat
la Tine pe (N), în fragedă pruncie, fă sufletului lui parte de plaiurile însorite
ale fericirii veşnice, care este la Tine, iubitorule de oameni". Amin.
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TÂNĂR
întrebuinţarea cu folos a fiecărei clipe
a vieţii pământeşti ,
Deşi soarele dogoreşte pe bolta cerească, ziua de astăzi este tristă, este
îndoliată. Oriunde îţi arunci privirea, întâlneşti numai lacrimi şi suspine.
Plânge casa aceasta, de crezi că ea are suflet să înţeleagă, că o fiinţă, în plin
avânt spre viitor, a căzut lovită de o moarte necruţătoare. O boală grea i-a
măcinat puterile, lăsând îndureraţi pe cei dragi: tată, mamă şi fraţi.
Fiecare copil este un fragment de simfonie, o rază din frumuseţea lui
Dumnezeu, o frântură de lumină din lumea îngerilor. El intensifică iubirea
12» Ioan BUNEA
părinţilor şi o înnobilează. Un surâs de copil răsfrânge tot surâsul cerului în
casă şi în suflet, prelungeşte pruncia lui lisus în lume... A lor este împărăţia
cerurilor, fiindcă neprihana lor sufletească este etalon pentru cei ce vor să fie
oameni, mai presus de toate creştini.
Dacă venirea copiilor pe lume este o bucurie ce nu o poate cuprinde şi
exprima graiul şi dă un înţeles vieţii noastre, cu cât mai sfâşietoare, mai
dureroasă şi mai dramatică este pierderea lor printr-o moarte năpraznică, sau
printr-o boală ce le macină puterile până la istovirea
lor şi topirea fiinţei lor pământeşti, cum este cazul de faţă.
* * *
Omeneşte judecând, în astfel de împrejurări, mintea se întreabă; De ce s-a
oprit moartea la cei ce n-au avut răgaz să-şi plinească chemarea în lume? De
ce nu s-a oprit la bătrâni gârboviţi de ani şi neputincioşi, sau la nelegiuiţi?
Sau, cum zice poetul: „Să moară bătrânul ce fruntea înclină / Ce plânge
trecutul de ani obosit / Să moară şi robul ce în lanţuri suspină / Să moară tot
omul cu suflet zdrobit" (D. Bolintineanu).
Adeseori, aceste întrebări deconcertează judecata noastră. Ni se pare ilogic
ca pământul să-şi ceară cu grăbire împrumutul înapoi şi osândim legea
aceasta a necesităţii inexorabile de a trece pe tărâmul vieţii de dincolo
înainte de a pune în lucrare darurile cu care am fost miruiţi şi a încununa
călătoria noastră pământească. Creştinii găsesc răspunsul la aceste
chinuitoare întrebări în cuvântul revelat al lui Dumnezeu - prin profeţi ai
Unicul Său Fiu lisus Hristos. Potrivit crezului nostru creştin, voia lui Dumnezeu
cârmuieşte destinul nostru. „Gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre şi
căile mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de
pământ, aşa de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de
cugetele voastre" (Isaia, 55, 8-9). „Numai eu ştiu gândul ce-1 am pentru voi -
zice Domnul -, gând bun, nu rău, ca să vă dau viitorul şi nădejdea" (Ieremia,
29, 11). Sau, cum zice poetul. „Dar, ţinta niciodată nu-i / A ta! Şi-n gând tu tot
ce-ţi spui / E numai vis, că Dumnezeu / Te poartă în voia Lui" (G. Coşbuc,
Ideal).
Viaţa este însoţită de moarte, ceea ce trăieşte cu ceea ce piere se
îmbrăţişează întreolaltă. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 125 ..
înflori. Că vânt va trece peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte locul
său" (Ps., 102, 15-16; Isaia, 40, 6-8). „Toată făptura este ca iarba, şi toată
mărirea ei ca floarea ierbii; uscatu-sa iarba şi floarea a căzut" (I Petru, 1,24).
Poetul înfăţişează astfel fragilitatea vieţii şi corelaţia ei cu moartea: „Părutu-
s-a nouă şi Duhul Sfânt / Că spulber ni-i viaţa, suflare de vânt / Şi rouă pe
ramuri şi floare în livadă / Ca mâine podoaba va fi să ne cadă / Şi, legea
lăpturii urmându-o şi noi /Pleca-ne-vom trupul spre viaţa de apoi" (Valeriu
Anania, Meştere Manole, Bucureşti, 1968, p. 77).
Este necesar să facem sublinierea însă că după cum trebuie să dăm un sens
morţii, considerându-o mutaţie, tot aşa trebuie să atribuim un sens superior
vieţii pământeşti, mai lungi sau mai scurte deci atât cât ne-a fost hărăzit s-o
trăim. N-am fost aduşi la existenţă dintr-un capriciu, nici nu avem soarta
necuvântătoarelor, ci ni s-a hotărât o misiune, suntem fiinţe raţionale şi libere
cu un destin deosebit, pe care să-1 împlinim succesiv, cu fiecare clipă a
călătoriei pământeşti. Viaţa este un dar de care trebuie să ne folosim cu
înţelepciune, este prilej de gustare a bucuriilor fizice şi sufleteşti,
înveşmântându-le într-un înalt înţeles al purităţii, al înzdrăvenirii morale.
Bucuria în sine nu este păcătoasă, bineînţeles pentru acela care face din ea
un izvor al virtuţii, nu al putreziciunii morale. îi sunt îngăduite tânărului
bucuriile, cu condiţia însă de a nu, se lăsa prins şi ferecat de puterea lor
întunecată. „Toate sunt îngăduite dar nu toate folosesc; toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate zidesc" (I Cor., 10, 23). „Veseleşte-te, tânărule, cu
cele bune în zilele tinereţilor tale, umblă în căile inimii tale fără prihană, şi
unde te duc ochii dar să ştii că pentru toate acestea te va duce Dumnezeu la
judecată" (Eccles., 11, 9).
Ferice de cei ce au la cârma vieţii înţelepciunea, graţie căreia nu consideră
viaţa o aventură, roman, complicat sau filă ce rulează cu repeziciune, ci o
chemare de a sluji valorilor perene, binelui, adevărului şi frumosului. Pentru
aceştia, viaţa este preambul al morţii, după cum şi moartea este izvor al
vieţii. Pentru aceştia, este limpede şi concludentă învăţătura paulină, în care
se spune. „Tot ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor., 15, 36).
Deci, moartea nu este prăbuşire în neant, ci trecere pe un alt tărâm al
existenţei, pe ale cărui plaiuri însorite vor păşi toţi - vârstnici şi nevârstnici -
12» Ioan BUNEA
care au valorificat viaţa pământească, înţelegând că „suntem făpturile lui
Dumnezeu, zidiţi în Hristos spre fapte bune" (Eccles., 2, 20).
Ferice de creştinii - vârstnici şi nevârstnici - care trec pe puntea vieţii, fără să
privească în jos, fiindcă s-ar descumpăni, ci la ţinta de pe malul celălalt,
ştiind că astfel se mântuiesc, se desăvârşesc. Desăvârşirea nu este
condiţionată de numărul anilor înscrişi pe răbojul hronicului pământesc, ci de
vrerea noastră de a împlini cu sârg ordinea morală - poruncile - în anii ce ne-
au fost daţi să-i trăim. Dau ascultare poruncilor cei ce au la prezidiul vieţii
forţa morală a credinţei, care îi povăţuieşte să îndrăgească viaţa în toată
puritatea şi prospeţimea ei, dar să nu tăgăduiască moartea cu implicaţiile ei.
„Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă; de stricăciune şi de moarte şi te
păzeşte de vrajă şi rămâi întru porunci" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 28,6).
Forţa morală a chivernisiei este frână împotriva alunecării în patimi
abominabile, păgubitoare. Ea preaschimbă până şi suferinţa în baie de
întărire, de înzdrăvenire, aşa cum se exprimă Sf. Apostol Pavel: „Suferinţa
noastră uşoară, de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură,
o cumpănă vrednică de mărire" (II Cor., 4,179- Pentru cel credincios, viaţa
actuală este timpul semănatului, calea spre viaţa de veci, care este timpul,
secerişului. Rezultă de aici că ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii
veşnice. Această credinţă ne întăreşte în hotărârea de a trăi viaţa
pământească, „răscum- părând vremea" (Efes. 5, 16), slujind binelui, pentru
ca prin binele ce l-am săvârşit într-o clipă să cucerim veşnicia. Mângâierea că
ne vom revedea ne fereşte de deznădejde. „Să nu ne întristăm ca cei ce nu
au nădejde, fiindcă „dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va
strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în
ceruri" (II Cor., 5,1), „Potrivit făgăduinţelor lui Dumnezeu, noi aşteptăm ceruri
noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea" (II Petru, 3, 13).
Adormitul în Domnul (N) a bolit mult, s-a ofilit zi de zi, fără să se
descumpănească. Tăria credinţei, pe care i-au dăltuit-o părinţii în suflet de-a
lungul anilor copilăriei - i-a fost reazăm în suferinţa grea de care a avut parte
din plin. în măsura în care boala s-a agravat, el se întărea sufleteşte. Credinţa
şi nădejdea în Dumnezeu l-au ajutat să treacă peste Golgota suferinţelor şi să
se îndrepte către răsplata bucuriilor cereşti, ce i se cuvin în mod
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 127 ..
compensatoriu. Dumnezeu adună lacrimile pe care le vărsăm în suferinţa -
izvorâtă din iubire, dăruire, jerfelnicie; ele sunt pietre preţioase cu care se va
împodobi capul nostru dincolo, unde nu mai semănăm cu lacrimi, ci secerăm
cu bucurie.
Când moare un om, oricine ar fi el, dar mai ales când moare un tânăr în
floarea vârstei, moare o lume de gânduri şi de sentimente, de nădejdi
nerealizate. „Şi acum sub tâmpla mea fierbinte / O lume veche-mi reînvie /
Nu câte au fost îmi vin în minte / Ci câte ar fi putut să fie" (O. Goga). Câte ar
fi putut să fie pe răbojul vieţii decedatului. Dar, cortina a căzut prea de
vreme. Suntem însă încredinţaţi că, după cât e nevoit spre plinire, a realizat,
ceva din legea eternă a lui Dumnezeu, în gând, în vorbă şi în faptă, lăsând în
urma lui o dâră de lumină, un strop de umanitate.
Familia şi societatea aveau nevoie de strădaniile lui creatoare, de elanul lui
tineresc. Aripile i s-au frânt prea curând. Cei care îl vor purta pe braţe,
precum şi cei care au preţuit comoara inimii sale, vor duce mai departe
atmosfera de muncă constructivă şi de înălţare morală. Conduita lui
ireproşabilă trebuie urmată. Când glasul celor vii slăbeşte, fie din oboseală
sau supracuminţenie interesată, e bine să încheie alianţă cu cei ce se... şi să
primească programul lor.
Astăzi, cartea tânărului (N) şi-a închis filele, dar în scoarţele ei s-a înscris
pilda unei tinereţi pline de avânt, însă frântă şi nimicită de agenţi nocivi, care
nu ştiu de ideal şi de aspiraţii şi realizări măreţe în lume. Moartea acestui
tânăr a stins toată nădejdile ce se legau de viaţa lui pământească, dar nu s-
au stins mângâierile cereşti, care ne întăresc şi rourează peste rana inimii
noastre balsam întremător. „Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai
el, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut ne leagă rănile
noastre" (Osea, 6, 1).
Pe tânărul (N), care trece azi în eternitate, îl însoţim cu rugăciunile noastre
către Dumnezeu, spre a-1 rândui în ceata aleşilor Lui şi a-1 învrednici de
bucurii neîmpuţinate, pe care aici „Ochiul nu le-a văzut şi la inima lui nu s-au
suit" (1 Cor., 2, 9).
Odihneşte, Doamne, cu drepţii sufletul adormitului robului Tău (N), unde nu
este durere, nici suspinare, ci viaţă Iară de sfârşit!
12» Ioan BUNEA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MIRE
„Tăria mea şi lauda mea este Domnul..."
(Ps. 117, 14)
Este îndeobşte ştiut că furtuna doboară la pământ pomul cel mai încărcat, pe
cel mai frumos şi pe cel plin de nădejdi. Adeseori, barca care înaintează spre
ţărm, este cuprinsă de valuri şi nu ajunge la liman. Se întâmplă ca şi lumina
nopţii de pe cer să fie cuprinsă de întunericul mut... La fel, stau lucrurile şi cu
viaţa noastră, se rupe firul ei atunci ( And te aştepţi mai puţin, astfel că se
adeveresc cuvintele psalmistului: „( )mul ca iarba, zilele lui ca floarea
câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu se va mai cunoaşte
locul lui" (Pr., 102, 15-16).
Ce poate fi mai dramatic ca, atunci când te pregăteşti să intri în casa pe care
ţi-ai durat-o cu multă osteneală şi de undeva vine o scânteie, prefăcându-ţi
toată truda în scrum şi cenuşă.
Scânteia morţii a venit asupra acestui tânăr, tocmai când în sufletul Iul se
iveau zorile unei vieţi frumoase şi încântătoare. Tocmai când urma sa se
împărtăşească de suprema bucurie pământească, să rostească jurământul de
credinţă, până la moarte, alesei inimii sale, „la nunta sa, căzut o stea". Acest
sfârşit fulgerător 1-a exprimat psalmistul în cuvintele: „Zilele mele ca umbre
s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat" (IV., 101, 12).
(ircu ne este - cu puterile omeneşti - să mângâiem pe cei rămaşi. Avem însă
la îndemână cuvântul „cel bun al lui Dumnezeu" (Evrei, 6, *>), de care ne
vom folosi, spre a îmbărbăta inimile rănite ale părinţilor, miresei, rudeniilor şi
prietenilor.
în faţa morţii, îndeosebi când ea răpeşte fiinţe în primăvara vieţii, ( uni este
cazul de faţă, pentru a ne găsi tăria necesară, e înţelept lucru sa ne întrebăm
mai de aproape: Cum priveşte lisus moartea? Spre a da i <ts|nins întrebării,
ne vom referi la minunea învierii fiicei lui Iair (Luca, H, <11-56).
Iair era mai marele sinagogii din Capernaum. El avea o fiică de 12 ani,
bolnavă pe moarte. în durerea şi deznădejdea lui, Iair a alergat Ia
Mântuitorul, a căzut la picioarele lui şi 1-a rugat să-i vindece fiica, deşi (I avea
alt crez religios. Iară pic de ezitare, mântuitorul a plecat spre « asa lui Iair,
dar pe drum a sosit vestea că fiica a murit... A fost o grea lovitură pentru
tatăl copilei, de aceea Mântuitorul i-a spus: „Nu te teme; crede numai şi se va
izbăvi".
Ajungând la casa lui Iair, a găsit jale mare, „toţi plângeau şi se tânguiau
pentru ea. Iar El le-a zis. Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El,
ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucându-o de mână, a
strigat: «Copilă, scoală-te!» Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a
poruncit El să i se dea să mănânce" (Luca, 8, 41-42, 49-55).
Iair se îndoia de nemurirea sufletului. Când a auzit că i-a murit copila,
credinţa embrionară ce-i încolţise în suflet i s-a zdruncinat de tot. Iisus, ca să-
i arate că e vie copila, avea nevoie de credinţa lui: „Crede numai şi se va
izbăvi..."
La casa lui Iair, plângeau toţi, cum plâng şi azi în astfel de împrejurări şi vor
plânge mereu până când credinţa autentică în viaţa de apoi se va integra în
modul lor de gândire. Cu ocazia minunii învierii fiicei lui Iair, Mântuitorul arată
netemeinicia plânsului părinţilor şi rudeniilor, accentuând că fiica doarme,
visează şi se odihneşte. Ei nu voiau să ştie că moartea nu este decât pentru
trup, de aceea Mântuitorul afirmă categoric. „Nu plângeţi, n-a murit, ci
doarme..." în faţa necredinţei lor, Mântuitorul face minunea, chemând înapoi
sufletul ce o părăsise: „Copilă, scoală-te". Cei de faţă au văzut cu ochii că
moartea este numai un somn.
învierea fiicei lui Iair se integra în ansamblul marelui mister creştin. Despre
Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu, precum şi despre Luca, care era medic, cei
ce au istorisit această minune, nu se poate presupune că au fost în stare să
relateze neadevăruri. Dacă - prin absurd - această faptă n-ar fi fost reală,
contemporanii Sfinţilor Evanghelişti s-ar fi scandalizat de intercalarea ei în
cuprinsul Sfintelor Evanghelii şi pe autorii lor i-ar fi supus oprobriului public.
Greu ne obişnuim a vedea moartea prin optica Iui Iisus. Asta din cauza
greutăţii lutului, a irezistibilei chemări telurice şi a slăbirii instinctului
metafizic. Chiar dacă postulăm o viaţă viitoare, o vrem analogă cu cea
terestră, sau respingem realitatea ei. în Apostolul care se citeşte cu prilejul
slujbei înmormântării, Sf. Apostol Pavel spune următoarele. „Fraţilor, despre
cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi,
care nu au nădejde" (I Tes., 4, 13). Rezultă de aici, că moartea nu pune capăt
12» Ioan BUNEA
existenţei noastre, ea este o mutaţie, o adormire, de aceea în grai bisericesc
mortul se numeşte „adormitul" sau „răposatul". Creştinul cunoaşte adevărul
cuprins în cuvintele Mântuitorului. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă
grăuntele de grâu, eând cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă
va muri, aduce multă roadă" (Ioan, 12, 24). Pe acest considerent s-a
întemeiat şi Sf. Apostol Pavel, când a numit moartea adormire, înfierând pe
cel sceptic în privinţa învierii morţilor: „Nebun ce eşti! Ceea ce semeni tu nu
capătă viaţă, dacă nu moare" (I Cor., 15, 36).
Sf. Apostol Pavel ne povăţuieşte să ieşim din tiparele înguste şi strâmbe ale
cugetării noastre, prin cuvintele: „Căutaţi şi cugetaţi cele de sus, nu cele de
pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos, întru
Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi
voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire" (Col., 3, 1-4). Cu alte cuvinte,
să ne deprindem a vedea moartea după cugetul lui Iisus, iar faptele vieţii
noastre actuale să le privim prin prisma vieţii veşnice, să ne considerăm
mesagerii veşniciei în lume. în felul acesta, vom pune în adevărata lumină şi
sensul superior al călătoriei vieţii pământeşti, ca piedestal spre tărâmul vieţii
veşnice. A ne hotărî faptele noastre după gândul veşniciei, a face ca ele să
aibă un ecou cât mai amplu în sufletele altora, iată taina vieţii senine şi
adevărata valoare omenească, cum minunat se exprimă un profund gânditor
al neamului nostru.
Pe arena vieţii pământeşti, luptăm şi suferim, dar acceptăm şi drama morţii,
cu încredinţarea că Iisus a biruit moartea. „Moartea a fost înghiţită de
biruinţă. Unde îţi este moarte biruinţa? Unde îţi este moarte boldul tău?" (i
Cor., 15, 54-55). „Unde îţi este iadule biruinţa?", se întreabă Sf. Ioan Gură de
Aur. Aceasta este solia pe care o aduce Biserica - ca balsam întăritor peste
rana celor încercaţi prin pierderea acestei fiinţe dragi, în momentul celei mai
sfinte bucurii pământeşti, când urma să fie încununat cu cunună de pietre
scumpe. Credinţa fermă în cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine,
chiar dacă va muri, va trăi" (Ioan, 11, 25), strecoară - în mod indubitabil în
suflet, cu deosebire în a celui rănit, repulsia pentru neant şi aspiraţie
profundă spre supravieţuire, unde echilibrul rupt va fi restabilit. Este ceea ce
afirmă Kant, existenţa ideii unei lumi invizibile, a „lucrului în sine", refractar
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 131 ..
perceperii şi înţelegerii noastre, dar propriu „păcii eterne". Despre
compozitorul S. Bach se spune că orbise şi era în preajma morţii; familia s-a
adunat în jurul său, au cântat un coral, lui i-a revenit pe o clipă vederea, s-a
uitat împrejur şi a spus: „Dar sunt lumini mai frumoase acolo unde mă duc".
Intr-un oraş din Germania există un cimitir nefolosit de multă vreme. In
cimitir se află un mormânt din anul 1782, care cuprinde rămăşiţele
pământeşti ale unei femei din marea protipendadă de odinioară. La capătul
acestui mormânt se pot citi cuvintele: ,Acest mormânt s-a cumpărat pentru
totdeauna şi nu poate fi deschis niciodată".
Deşi s-a pus această restricţie, totuşi mormântul a fost deschis, dar nu prin
puterea focului, nici prin puterea apei şi nici prin vreo mână omenească. Dar
cum? într-o zi, a început să crească dintr-o crepătură de la picioarele
mormântului un mesteacăn. Sămânţa minusculă a ajuns întâmplător în
crăpătură. Ea a încolţit, din ea a odrăslit mesteacănul şi s-a făcut mare. Cu
timpul a ajuns puternic, aruncând la o parte tot ce-i sta în cale. Drugii de fier
s-au îndoit, pietrele s-au despicat şi s-au dat în lături, iar copacul puternic stă
în mijlocul mormântului. Deci, dispoziţia concentrată în cuvântul „niciodată",
a fost nesocotită.
Aşa a răsărit odinioară viaţa din mormântul pecetluit în grădina lui losif din
Arimateea, care nu avea să fie deschis. Aşa va ieşi la timpul sorocit - viaţa din
acest moxmânt, fiindcă ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii, potrivit
cuvintelor Aceluia care a spus: „Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci
al viilor, căci toţi trăiesc în El" (Luca, 20, 38).
Prohodul de azi a luat locul nunţii. Locul miresei 1-a luat moartea,
împărăteasa lumii, „o mândră crăiasă, a lumii mireasă" (Mioriţa); în locul
steagului de nuntă vedem praporii; ceteraşii sunt clopotele; nuntaşi sunt toţi
cei ce au venit să petreacă pe mire pe drumul mormântului. în loc de cântece
de bucurie, răsună astăzi cântarea de la înmormântare: „Acum m-am odihnit
şi am aflat uşurare multă, că m-am mutat din stricăciune la viaţă".
Sufletul adormitului în Domnul (N), străin de arşiţa păcatelor şi răutăţilor
omeneşti, este sortit primăverii veşnice, vieţii aceleia care n-are sfârşit. El s-a
făcut vrednic de această fericire, nu prin mulţimea anilor, ci prin frumuseţea
sufletului său, prin nevinovăţia inimii, prin limpezimea credinţei sale
12» Ioan BUNEA
nemăcinată de îndoieli. în cazul de faţă, ca şi în altele similare, iese la iveală
taina izbăvirii creştinului: calitatea morală a vieţii, nu mulţimea anilor înscrişi
pe răbojul timpului. Cine ştie dacă acest trandafir n-ar fi fost mai târziu
pârjolit de un vifor năprasnic, de aceea Dumnezeu 1-a scăpat de nimicirea
care îl pândea. De câte ori grădinarul nu schimbă locul florilor! O floare de
aici o ia şi o transplantează dincolo, nu ca să-i facă rău, ci ca să-i meargă mai
bine şi să fie după cum o indică decorul grădinii.
Cu prilejul trecerii din viaţă - îndeosebi a tinerilor - se obişnuieşte, în unele
părţi ale ţării, cântecul ritual, cunoscut sub numele de bocet. El este expresia
coeziunii umane împotriva morţii, el răsună ca o declaraţie a primatului vieţii
asupra morţii, cu intenţia vădită de a restabili echilibrul comunităţii văduvite
prin decesul ivit (Vezi: O. Bârlea, folclorul românesc, voi. I, Bucureşti, 1981, p.
450).
Este apoi un obicei răspândit în ţara noastră de a pune brad lângă crucea
celor tineri, în primul rând a mirilor. Motivul? O credinţă străveche că morţii
„nelumiţi", adică necăsătoriţi, nu sunt primiţi în comunitatea celor morţi. Ca
atare, bradul funebru nu e decât o substituire a mirelui - în cazul de faţă a
miresei, iar aşezarea lui la mormânt este o înscenare de nuntă postumă,
bradul ca o mireasă funebră înlocuind cu succes pe cea rămasă îndoliată în
viaţă.
Toate aceste practici au izvorât din dorinţa de a atenua şi - până la urmă - de
a spulbera deznădejdea, ea fiind paralizantă pentru viaţa noastră. Omeneşte
vorbind, rana celor ce pierd o fiinţă în plină tinereţe, îndeosebi mireasa care
pierde pe alesul inimii sale, e mare, e dureroasă, e firească, şi nu se închide
uşor, deplin, niciodată. Nădejdea - încă - în Dumnezeu şi în ajutorul Lui, e
singurul balsam ce alină. De aceea, prin profetul Osea ni se spune. „Veniţi să
ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne
tămăduieşte" (Osea, 6, 1).
Versul ce s-a cântat la înmormântarea lui Lucian Blaga se încheie astfel:
„Azi primesc al tău pământ;
Răsadul de nou mormânt.
Iar pe el să-mi sădiţi flori,
Iedere şi lăcrămiori..."
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 133 ..
Flori - udate cu lacrimi - vor împodobi mormântul adormitului în Domnul (N),
dar şi cu iederă - simbolul dăinuirii lui în amintirea celor rămaşi cu inimile
îndoliate.
Facă Milostivul Dumnezeu ca cel ce pleacă dintre noi - împodobit în straie de
mire - să fie primit de Mirele ceresc în împărăţia bucuriilor Sale neîmpuţinate,
compensatorii bucuriilor efemere!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI JURIST
Iubirea - pivotul dreptăţii
Am prohodit şi vom aşeza la locul de veşnică odihnă pe venerabilul jurist (N),
în vârstă de (x) ani. Pleacă dintre noi familistul devotat şi juristul luminat şi
drept. Este unul din cei care a trăit o viaţă bogată în realizări de interes
obştesc, a făcut parte din generaţia care a înscris pagini luminoase în
repertoriul epocii noastre naţionale, a fost părtaş la bucuriile şi suferinţele
norodului din care a răsărit.
Stejarul a fost falnic, dar a trebuit să-şi plece fruntea în faţa a ceea ce
strămoşii noştri numeau Pallida Mora, executoarea implacabilă a sentinţelor
fără drept de apel ale singurei justiţii imparţiale de pe pământ. I se potrivesc
cuvintele poetului V Alexandri „Din zi în zi, pădurea bătrână se răreşte / Azi
un stejar, mâine altul, pe rând se prăbuşeşte / Şi largi poiene răsar în urma
lor". Şi-a dat obştescul sfârşit departe de locurile natale, de plaiurile
copilăriei, pe care le-a iubit şi a trăit mereu cu nostalgia lor. Moartea te
găseşte oriunde, adeverindu-se
slova biblică: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fac., 3, 19).
* * *
în cazul de faţă, ca şi în alte cazuri similare, suntem ispiţi de gândul filosofării
asupra vieţii, dar îndeosebi asupra morţii. Pe noi creştinii, în afară de raţiune,
ne ajută să dăm un răspuns satisfăcător, în privinţa destinului nostru, lumina
învăţăturii revelate în formă desăvârşită de Mântuitorul lisus Hristos. Potrivit
acestei învăţături, moartea este punte spre veşnicie, spre veşnicia din care
am purces şi wşnicia în care ne întoarcem. Pentru creştini, moartea este o
poartă, o trecere, o mutaţie, lisus cel înviat ne lasă să trecem prin moarte în
viaţă, să atingem treapta plenitudinii vieţii.
12» Ioan BUNEA
Moartea pune capăt numeroaselor suferinţe îndurate de-a lungul călătoriei
pământeşti. „O, moarte! Bună este judecata ta omului celui lipsit şi scăzut de
putere. Celui cu adânci bătrâneţe şi celui ce de toate se învăluie şi este
neîncrezător şi a pierdut răbdarea" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 41, 3-4). Şi
câte suferinţe nu îndură omul de la leagăn până la mormânt? Toate se
sfârşesc prin moarte. Moartea face^drepţate tjiturQr Jn viaţa pământească -
adeseori - triumfă fărădelegea, nedreptatea, păcatul. în cimitir se aşterne
liniştea, stau alături toţi; moartea este judecător drept, nu mai ia în
considerare rang, slavă, bogăţie sau frumuseţe. Totuşi, apare o deosebire,
este valoarea sufletului, a vieţii trăite în slujba lui Dumnezeu şi a binelui
obştesc. Cine n-a considerat viaţa o carte a norocului, nici nu ş-a jucat pe
filele ei, ci şi-a îndeplinit chemarea ce i-a fost hărăzită, stă pe o treaptă mai
înaltă a vredniciei, în faţa lui Dumnezeu, a conştiinţei şi a oamenilor, iar
această vrednicie este agoniseală pentru ceasul marii socoteli, când nici cel
mai perfecţionat computer nu poate schimba bilanţul. Tot ce a învestit pentru
casa sufletului, intenţii curate, gânduri nobile, vorbe înţelepte, fapte
ziditoare, până şi suferinţa în slujba binelui, sunt înscrise în cartea răsplătirii.
„Un pahar cu apă rece, dat, în nume de ucenic, nu va pierde plata sa" (Matei,
10, 42).
De aici rezultă că fiecare om trebuie să ctitorească o casă sufletului său, să-1
îmbogăţească cu cele de folos, înainte de a veni ceasul înfricoşător al morţii.
„Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu mai'poate lucra"
(Ioan, 9, 4). Aceasta-i credinţa noastră, că mai tare decât moartea este viaţa,
iar ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii, al vieţii veşnice, prin biruirea a
tot ce este potrivnic sfinţeniei, desăvârşirii morale, în viaţa aceasta. Trăirea
vieţii în slujba unui ideal, idealul de a sluji ce este bun, adevărat şi frumos, de
a sluji mersul înainte al poporului, al Bisericii lui Hristos, este garanţia trăirii
în veşnicie, acolo unde este Hristos, Maica Domnului, Sfinţii şi bunii creştini...
Trăirea vieţii în slujba unui ideal se poate realiza prin toate îndeletnicirile
oamenilor, care sunt multiple, inclusiv cea de jurist.
Ce teren minunat de sluiire a binelui, de propăşire a oamenilor în cele
ziditoare de pace şi armonie, este justiţia!
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 135 ..
Justiţia sau, cu termenul încetăţenit în morală, dreptatea, urmăreşte să
stabilească un echilibru cât mai perfect între oameni, fiecare să-şi primească
partea ce i se cuvine din bunurile morale şi materiale, în baza dreptului la
viaţă, pe care îl are de la Dumnezeu, şi în raport cu munca pe care a depus-o
pentru câştigarea lor. La valoare şi Ia vrednicie egală, egale drepturi. Este
forma lărgită a definiţiei din înţelepciunea antică, cuprinsă în maxima: „a da
fiecăruia ce este al său, a nu vătăma pe nimeni, a trăi cinstit" (suum cuiue
tribuere neminem laedere, honeste vivere). Dar, acest înţeles a primit ulterior
un corectiv, potrivit căruia dreptatea trebuie să împrumute din patosul iubirii,
care „nu se semeţeşte, nu se întărâtă, nu caută ale sale, nu se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr" (I Cor. 13, 5-6), cum zice Sf. Apostol
Pavel. Este nota umanistă pe care i-a imprimat-o creştinismul. Celui care este
chemat să oficieze la altarul dreptăţi lor, i se cere să poarte cu mare grijă
balanţa, să aplice textele de legi după ce le-a trecut şi prin filiera inimii.
Altfel, se ajunge Ia o parodiere a drepţii.
Cel care pleacă dintre noi, a înţeles pe deplin sensul superior al justiţiei pe
care a slujit-o. a fost interpret larg al paragrafelor de legi - şi în acelaşi timp -
înţelegător al imperfecţiunii umane, care îl duce pe om la încurcături
nedorite. A făcut din slujba de magistrat uri adevărat apostolat, excelând în
exercitarea ei prin nepărtinire, prin spiritul de echitate. Şi-a cunoscut
temeinic specialitatea, s-a devotat etl pasiune acestei slujiri şi - mai presus
de toate - a iubit omul. Duhul iubirii curate, care „nu caută ale sale", a
prezidat şi a străbătut inima dreptăţii juridice, al cărei mandatar a fost. N-a
uitat niciodată că dreptatea se inspiră din iubire, cu care are o mare afinitate,
este chiar o formă a ei, fără să alunece în slăbiciune faţă de nemernicii şi
trântorii societăţii. A iubit oamenii, a plecat urechea la cei ajunşi de izbelişte,
a fost înţelegător, urban, pacificator, urmărind să soluţioneze conflictele
dintre împricinaţi nu numai „în litera legii, care omoară, ci şi în spiritul ei,
care dă viaţă" (II Cor., 3, 6). A urmărit stingerea litigiilor lăuntrice, chezăşie a
stingerii animozităţilor dinafară şi a armoniei sociale. I se potrivesc cuvintele
înţeleptului Solomon. „Prin binecuvântarea oamenilor drepţi cetatea merge
înainte, iar prin gura celor nelegiuiţi ajunge ruină" (Pilde, 11, 11).
12» Ioan BUNEA
Evident că personalitatea luminoasă a decedatului nu s-a răsfrânt numai în
domeniul justiţiei, în care a pus suflet din sufletul său, ci şi asupra familiei,
din care a făcut temeiul tihnei şi fericirii sale. Nu determinat de paragrafe a
purces Ia înfiriparea familiei, ci sub imboldul legilor firii, a ordinii statornicite
de Creatorul. Familia n-a fost, pentru el, o modificare a ritmului obişnuit al
existenţei, ci tot o chemare, întregindu-şi fiinţa prin soţia înţeleaptă pe care
şi-a ales-o. Dumnezeu a binecuvântat aşezământul lor familial cu odrasle
alese, care fac cinste familiei şi neamului din care au răsărit. Acestora le-a
imprimat un stil superior de conduită, care se rezumă la următoarele:
omenie, hărnicie, onestitate, demnitate şi caracter. Acestora le spune, în
ceasul despărţirii. „Urmaţi-mă / Pe aici e calea / Ce vă va duce învingători /
Aprindeţi candele nădejdii / Şi fiţi în voi încrezători" (O. Densusianu, Per
asperă).
Strămoşii noştri aveau o maximă atotcuprinzătoare: „Dreaptă este temelia
Statelor". Ea cuprinde un adevăr fără posibilitate de tăgadă. O afirmă şi
înţeleptul Solomon, când spune: „Dreptatea înalţă un popor în vreme ce
păcatul este ocara popoarelor" (Pilde, 14, 34). Mântuitorul lisus Hristos
consideră dreptatea ca fiind împlinirea tuturor virtuţilor („I )aţi Cezarului cele
ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" - Matei,
22,21). în lumina acestor precizări atributul drept este contrariul celui
păcătos, şi aproape sinonim cu cel de sfânt. Sfinţii Vechiului Testament,
bătrânul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria şi însuşi Mântuitorul lisus
Hristos se numesc adeseori drepţi.
Dacă aşa stau lucrurile referitor la dreptate, ca fiind esenţa tuturor virtuţilor,
„de a da fiecăruia ceea ce îi datorăm" (Rom., 13, 7), putem spune, Iară să fim
dezminţiţi, că decedatul a fost „bărbatul care n-a umblat în calea păcătoşilor
şi pe scaunul hulitorilor n-a stat" (Ps., 1, 1). El nu s-a lăsat biruit de rău, ci a
biruit răul cu binele. (Rom., 12, 21). A înţeles că „pe calea dreptăţii este viaţa
(propăşirea) şi ea însemnează nemurirea" (Pilde, 12, 28).
Astăzi, trece pragul veşniciei încărcat de ani, dar şi de podoabe sufleteşti,
alese, agoniseli morale nepieritoare, însoţit de preţuirea şi recunoştinţa -
nesfârşite - ale celor ce l-au cunoscut şi i-au apreciat vrednicia. Modul cum şi-
a îndeplinit misiunea pe care şi-a asumat-o, îl îndreptăţeşte la nemurire etică,
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 137 ..
deci pomenirea lui să fie făcută cu pietate din neam în neam. Pentru păcatele
inerente vieţii sale pământeşti, ne rugăm lui Dumnezeu să i le ierte, pentru a-
şi primi cununa cea neveştejită a dreptăţii, rânduită celor ce au iubit arătarea
lui Dumnezeu (II Tim., 4, 8).
în veci să fie pomenirea lui!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CARE A BOLIT MULT
înţelesul creştin al suferinţei
Pe o piatră de mormânt se pot citi versurile următoare: „Pâlpâind m-am stins
din lume / Ca lumina unui sfeşnic / însă sufletul meu blând Tot cu voi rămâne
veşnic"... Aşa a fost sfârşitul vieţii pământeşti al credinciosului parohiei
noastre (n), în etate de (x) ani. Pe încetul, s-a topit plămada fiinţei sale
trupeşti, încălzind, cu căldura inimii sale, şi cu ultima ei pâlpâire, pe cei ce i-
au fost apropiaţi şi dragi...
S-a stins din viaţă în fapt de seară, având la căpătâi lumina nădejdii, după o
suferinţă grea şi îndelungată, izbăvindu-se, prin moarte, de chinurile cumplite
la care a fost supus. De remarcat că, în toiul durerilor grele, a dat dovadă de
tărie sufletească pilduitoare, expresie a forţei sale morale
atotcuprinzătoare...
în faţa morţii ne stăpânesc diferite gânduri, sentimente, întrebări... în cazul
de faţă, întrebarea stăruitoare este următoarea: De ce este în lume atâta
suferinţă? De ce unii sunt greu încercaţi, suferinţa îi mistuie amarnic şi le
curmă pretimpuriu viaţa, iar pe alţii îi încearcă ani de-a rândul, cum este
cazul de faţă? Suntem confruntaţi frecvent cu această întrebare, de ce,
adeseori, virtuoşii cad victimă bolilor, implicit suferinţelor?
Privite lucrurile din perspectiva creştină, răspunsul la aceste grele şi
ineluctabile întrebări, se rezumă la următoarele. în paradis, omul nu ştia ce
este suferinţa, el era „îmbrăcat cu mărirea de sus". Datorită păcatului, au
pătruns în viaţa omului grijile, necazurile, ura, amărăciunile, suferinţa şi
moartea. Nici o fiinţă umană nu trece prin această lume fără a gusta din
paharul suferinţei. Suferinţa este o funestă realitate, care ne urmăreşte ca o
umbră, de la leagăn până la mormânt. Ca atare, Dumnezeu nu este cauza
directă a suferinţei. El o îngăduie, făcând din ea scară către mântuire,
bineînţeles pentru cei ce vor să înţeleagă îngemănarea biruinţei cu jertfa.
12» Ioan BUNEA
în lumina învăţăturii creştine, existenţa şi motivarea suferinţei omeneşti
rezidă în următoarele:
1). Prin suferinţă, Dumnezeu încearcă şi pe cei drepţi, spre a le da prilejul să-
şi verifice energiile lor sufleteşti - inclusiv tăria credinţei şi iubirea faţă de El.
Dreptul Iov din Vechiul Testament pierduse toate comorile acestei lumi,
inclusiv sănătatea, Iară să i se clatine credinţa în Dumnezeu şi, prin urmare, a
recâştigat totul. „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-1 iubeşte şi ca un părinte
pedepseşte pe feciorul care îi este drag" (Pilde, 3,12). „Căci pe cine îl iubeşte
Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (Evrei, 12, 6).
Podgoreanul scurtează lăstarii prea crescuţi, pentru a asigura rodul viei. Aşa
şi Dumnezeu îngăduie suferinţa, spre izbăvirea noastră.
Acceptarea suferinţei, cu convingerea că Dumnezeu este iubire, asemenea
lui Iov, profeţilor, Apostolilor şi mucenicilor, dă creştinului tărie de a rezista
oricăror lovituri dureroase şi a duce lupta până la capăt, în vederea mântuirii.
Poetul aseamănă suferinţa cu lumina pe care Domnul a ales-o „de la-nceput
semnul lui izbăvitor" (V Voiculescu, Durerea).
2) . Dumnezeu îi lasă pe păcătoşi să se zbată în cumplita suferinţă,
spre a-şi da singuri seama că în cupa voluptăţilor înşelătoare este otrava
care-i abate de la rostul lor firesc şi-i duce la pieire iremediabilă. Se cunosc
urmările nefaste ale păcatului, între altele aversiunea faţă de tot ceea ce este
moral şi ziditor în lume. Suferinţa are darul de a trezi în sufletul celui păcătos,
pe lângă dezgust pentru cele deşarte, dorul după mântuire, după un aer
primăvăratec, după o viaţă curată, virtuoasă. Dumnezeu este asemenea unui
chirurg care taie şi arde, ca să vindece şi să salveze viaţa pacientului.
„Pentru că numai eu ştiu gândul ce-1 am pentru voi, zice Domnul, gând bun,
nu rău, ca să vă dau viitorul şi nădejdea" (Ieremia, 29, 11).
3) . Suferinţa îl fereşte pe creştin de egoism, întoarce inimile către o
viaţă curată, înnobilează sufletul creştinului şi-1 determină să sesizeze
esenţa vieţii, pentru ca în raporturile cu semenii să fie un samarinean
milostiv. Uneori, pedepseşte prin suferinţă păcate vechi. în văpaia suferinţei,
creştinul autentic se bucură că îşi poate îndrepta privirea spre Dumnezeu şi,
dezbrăcat de orice prihană, să strige cu Sf. Apostol Pavel: „Cu tot necazul
meu sunt covârşit de bucurie" (II Cor., 7, 14).
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 139 ..
Răbdarea în suferinţă şi încrederea în atotînţelepciunea Providenţei,
constituie focul în care se căleşte viaţa, aşa cum se căleşte fierul în foc.
Dumnezeu ne conduce, aşa cum un ghid călăuzeşte pe turişti prin munţi, pe
drumuri prăpăstioase, nu-i duce pe drumul larg, fiindcă ar fi lipsiţi de privelişti
încântătoare. „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit, fiindcă la
capătul încercărilor va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu
celor ce-L iubesc pe El" (Iacov, 1, 12).
4). în raport cu veşnicia, să nu uităm ceea ce ne învaţă Sf. Apostol Pavel că
„suferinţa noastră, uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de
orice măsură, o cumpănă veşnică de mărire" (II Cor., 4, 17). Ce va semăna
omul (aici), aceea va secera (dincolo) (Gal., 6, 7), potrivit legii nemitarnice a
dreptăţii divine. Modelul divin a creştinilor este lisus Hristos, care urcând
drumul Golgotei, a văzut lumina cea ne înserată a învierii. Cei ce au suferit
aici cu Hristos, vor şi învia cu El.
Suferinţa este mijloc de înzdrăvenire şi de progres moral, bineînţeles dacă
fiinţa subiectului este învăluită în văpaia iubirii. Adeseori, pot fi auziţi oameni
care susţin că o anumită suferinţă i-a purificat, i-a întărit, i-a metamorfozat.
Sunt artişti mari, care au mărturisit că n-au putut să picteze decât împreună
lumina şi suferinţa. în viziunea acestora, suferinţa îndurată pentru realizarea
binelui, pentru durarea unei opere nemuritoare, cu încredere şi nădejde în
Dumnezeu, care „lucrează totul cu înţelepciune", aduce biruinţă. Pentru cel
ce suferă pentru un ideal înalt, nădăjduieşte şi lucrează stăruitor pentru
înfăptuirea lui, Dumnezeu îi este izbăvitor, îi răsplăteşte strădania.
Fiind în suferinţă, pot nădăjdui creştinii care fac voia lui Dumnezeu şi se
pocăiesc (bolnavul, robul, mama îndurerată la Căpătâiul odraslei, muribundul
etc...). Nu pot nădăjdui cei împătimiţi, deci cei ce sunt în suferinţă diabolică,
cărora le pare rău de binele altora; în sufletul acestora clocoteşte ura şi
aşteaptă clipa oportună s-o verse peste alţii. Nu pot nădăjdui în ajutorul lui
Dumnezeu - fiind în suferinţă - cei ce trăiesc în fărădelegi. Este cunoscut
cazul împăratului Antioh, schingiuitorul fraţilor Macabei, care a fost ros de viu
de viermi; el nădăjduia în
ajutorul lui Dumnezeu, dar i-a fost zadarnică nădejdea (II Mac., 9, 9).
* * *
12» Ioan BUNEA
Adormitul în Domnul (N) a bolit mult, a suferit din greu, fără să se
descumpănească, fără să cârtească, a fost model de „răbdare în suferinţă"
(Rom., 12, 12). Taria nădejdii nu 1-a părăsit nici o clipă în boala grea ce i s-a
încuibat în organism şi 1-a pus la grea încercare, ani de-a rândul. Arma cu
care a luptat împotriva bolii - implicit a suferinţei - a fost forţa morală a
nădejdii, pe care a considerat-o, asemenea Sf- Apostol Pavel, „ancoră tare şi
neclintită a sufletului" (Evrei, 6, 19).
în conexiune intimă cu credinţa, nădejdea a fost - pentru adqrmitul în Domnul
- (N), de-a lungul călătoriei pământeşti, îndemn la luptă, aşa cum spunea
Eminescu: „Ce este o durere şi o lacrimă ce înseamnă / Când tânăra nădejde
la luptă te îndeamnă". De mare folos i-a fost nădejdea - în chinurile
sfâşietoare prin care a trecut - în eliberarea din strânsorile lutului. Bărbăţia
creştină - rod al nădejdii - i-a fost scut pe marea înviforată a vieţii şi tărie în
ceasul înfricoşător al morţiş spunând tuturor: „Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în
Domnul şi să se îmbărbăteze inimile voastre" (Ps., 30, 23).
Vrednicia vieţii pământeşti a decedatului îl situează în rândul celor ce şi-au
înţeles chemarea în lume şi şi-au împodobit sufletul cu laurii faptelor bune,
„pe care rugina şi moliile nu le strică" (Matei, 6, 19). El n-a lăsat ca timpul
vieţii pământeşti să se irosească în zadar, ci 1-a răscumpărat, slujind binelui,
chiar şi în suferinţă, iradiind din inima lui căldura iubirii nefăţărite pentru
familie şi societate. Cartea vieţii sale îşi închide - azi - scoarţele, dar în filele
ei este înscrisă pilda unui credincios de o deosebită vigoare morală,
îndreptăţit la recunoştinţă şi veşnică aducere aminte, din partea tuturor care
l-au iubit şi l-au preţuit.
De azi înainte, încetează suferinţa lui pământească. Merge la groapă ca grâul
copt, potrivit cuvintelor biblice. „Sosi-vei la mormânt la adânci bătrâneţe, ca
o şiră de grâu strânsă la vremea ei" (Iov, 5, 26). Din clipa de faţă, înfloreşte în
veşnicie, al cărei prag îl trece.
Dumnezeu să-1 ierte şi să-i dea „cununa vieţii pe care El a făgăduit-o celor
ce-L iubesc şi rabdă până la sfârşit" (Iacov, 1, 12; Matei, 10, 22).
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 141 ..
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS ASASINAT
Urgisirea crimei
Petrecem astăzi la locul de veşnică odihnă pe (N), răpus de o mână ucigaşă,
în ziua de (z). Suntem consternaţi şi profund impresionaţi de această faptă
nelegiuită, care a curmat viaţa unui credincios onest al parohiei noastre,
lăsând o familie văduvită de sprijini, pradă tuturor lipsurilor şi amărăciunilor.
Prilejul acesta trist ne îndatorează să stăm de vorbă cu noi înşine, să
reflectăm mai stăruitor şi mai profund asupra chemării noastre in lume - ca
fiinţe raţionale şi libere - cu deosebire asupra responsabilităţi' pe care o avem
în raporturile noastre interindividuale. Creştinilor, îndeosebi, le incumbă
imperioasa datorie de a respecta comoara vieţii, a o îmbogăţi, a respecta
ordinea morală statornicită de Creatorul.
Ordinea statornicită de Dumnezeu este exprimată în legile dale < l< El, a
căror respectare este chezăşia armoniei în univers şi în Societate Ascultarea
de legi aduce apoi, în toate, pace, linişte, fericire, mântuire Nesocotirea lor,
călcarea lor în mod sfidător, are consecinţe catast r<>fale, perturbări în
toate domeniile vieţii omeneşti, în primul rând pe plan moral. v
în rânduiala dată de Dumnezeu înainte de toate este respectul fi preţuirea
vieţii, a noastră şi a semenilor noştri. Viaţa fiecăruia est e voii de Dumnezeu,
Creatorul ei. Fiecare om îşi are viaţa sa proprie, cu rosturile ce-i sunt fixate
de Izvorul vieţii. Fiecare om este un altul, un exemplar unic, căruia
Dumnezeu i-a împărtăşit „chipul Său", dar i-a t rasat şi linia personalităţii
sale, în lucrarea ce are de îndeplinit în lume Oamenii au fost asemănaţi cu
stelele ce populează bolta nopţii, impresionante la număr, ca şi oamenii, dar
nici o stea, în ciuda aparenţei, nu este identică celeilalte, deosebindu-se în
privinţa mărimii, formei şl strălucirii. La fel, şi oamenii, fiecare om este un
altul, deci aşa cum este lăsat de Dumnezeu, cu viaţa proprie, individuală
trebuie respectat, nu avem dreptul să-1 lezăm în drepturile lui
imprescriptibile la viaţă şl la bunurile indisolubil legate de ea.
Adeseori s-a spus - şi pe drept cuvânt - că fiecărui om i se dă, la naştere, o
temă ca s-o lucreze, să colaboreze cu Dumnezeu la realizarea planurilor Sale
în lume, căci „suntem împreună lucrători cu Dumnezeu (I Cor., 3, 9). Misiunea
omului în lume este de a fi creator, nu uzurpator. Creştinii sunt chemaţi să
12» Ioan BUNEA
cultive viaţa şi să facă din ea izvor de valori materiale şi morale, pe care să le
transmită urmaşilor.
Nefericiţi, sortiţi osândei sunt cei ce nu înţeleg să lucreze în consens cu
Dumnezeu, potrivit misiunii pozitive ce au de îndeplinit în lume, deci pentru
sporirea vieţii. Ei uită că viaţa a fost dată de Dumnezeu ca s-o trăim
înţelepţeşte la cota maximă, nu avem dreptul să ne atingem de ea, nici de a
noastră, nici de a aproapelui, suprimarea ei constituind o imixtiune în
drepturile exclusive ale autorului ei, ale lui Dumnezeu. Porunca a Vl-a din
Decalog: „Să nu ucizi" (Ieşire, 20,13) este categorică, în această privinţă.
Luarea vieţii aproapelui, cu ştiinţă şi premeditare, este ucidere, omor sau
asasinat. Uciderea este păcat strigător la cer, întrucât prin ucidere se
pătrunde în atribuţiile lui Dumnezeu, singurul stăpân al vieţii şi al morţii
fiecăruia; fiecare om face parte dintr-o familie, este fiu al unei patrii... Cine se
atinge de viaţa aproapelui loveşte într-un drept al familiei şi al patriei, privind
aceste două aşezăminte de o forţă productivă sau de o fiinţă integrată afectiv
în comunitatea lor.
Fiind păcat strigător la cer, uciderea este pedepsită de Dumnezeu încă în
viaţa aceasta. Lui Cain, care a ucis pe fratele său Abel, Dumnezeu i-a zis:
„Glasul fratelui tău strigă din pământ" (Fac., 4, 9) Mustrat de conştiinţă, Cain
se ascunde de ochiul lui Dumnezeu, care îl urmăreşte. Face cort, cetate,
boltă sub pământ, nădăjduind într-o pace a sufletului. Dar, zadarnic, până la
urmă, îşi găseşte sfârşitul în adâncul unei prăpăstii. Iuda şi-a făcut singur
sfârşitul. Pilat s-a înecat. Pe Irod l-au mâncat viermii de viu. Sfârşit tragic au
avut şi vor avea toţi criminalii, aceşti monştrii morali, fiindcă „cumplită este
moartea păcătoşilor" (Ps., 33, 20).
Ucigaşii îşi primesc pedeapsa şi din partea societăţii, ei sunt pe drept
sancţionaţi pentru perturbarea adusă bunului mers al vieţii individuale şi
obşteşti. Sancţiunea divină este proporţională cu fapta monstruoasă
săvârşită, fiind limpede exprimată de Sf. Apostol Pavel: „Ucigaşii nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (Gal., 5, 21).
în faţa sicriului, care închide trupul neînsufleţit al unei fiinţe dragi, plecată
dintre noi, datorită unei acţiuni bestiale, să luăm aminte la tragicul vieţii
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 143 ..
noastre, în cazul că am ieşit din făgaşul legilor morale, am dat ascultare unor
porniri josnice - izvorâte din zone tenebroase ale instinctelor primare.
Demnitatea noastră umană este urmarea încadrării noastre în categoria celor
străfulgeraţi de chemarea spre înălţimi, spre piscurile înalte, purificate de
poluare morală. Aici se ajunge destul de anevoios, prin urcuşul virtuţii, prin
întărirea credinţei, care „mută munţii" oricăror ispite diabolice ce s-ar ivi în
cale. Unde credinţa este bastion sufletesc, păcatul nu-şi face cuib, nu
încolţesc germenii dezagregării morale, de crimă nu se pomeneşte între
oameni. Cine are conştiinţă morală luminată de razele Legii eterne a lui
Dumnezeu, are o conduită comunitară, în sensul că se respectă pe sine, dar -
în acelaşi timp - respectă bunurile aproapelui, inclusiv viaţa lui. Nu uită că
răspunde de sine, dar şi de cei din jur. Altfel se dezice pe sine în postura de
fiinţă umană şi creştină. în cazul nelegiuirii, a comiterii omorului, autorul
plăteşte, în primul rând, în faţa forului intern al cugetului, asemenea
personajului Savu, din romanul Papucii lui Mahmud, al lui Gala Galaction,
căruia după crimă i se spune: „Nelegiuirea ta este nelegiuirea lui Cain: ai ucis
un om. L-ai ucis pe când el pica de boală". „Mutatis mutandi", crimă
abominabilă s-a săvârşit şi în cazul celui pe care l-am prohodit astăzi, fără să
fie război între el şi asasin.
Părinţii, toţi factorii educaţionali care îşi înţeleg chemarea, să modeleze
sufletul copiilor în duhul legii morale, în respectul faţă de om, oricine ar fi el,
dintâi e omul, apoi maşina. Să cultive în sufletul tineretului înţelepciunea,
prevederea, circumspecţia, fiindcă toţi suntem fraţi, respectul faţă de bunul
suprem: viaţa. Prin viaţa trăită aici, trăită până la capăt, deplină, bogată în
vrednicie morală, ne arvunim pe cea nemuritoare, ne mântuim.
în ceasul acesta greu, noi să lăsăm în seama lui Dumnezeu şi a justiţiei
statale fapta nesăbuită a ucigaşului. Să ne îndreptăm gândul către cel care
pleacă dintre noi, rugându-ne milostivului Dumnezeu să-i dea iertare de
păcate şi să roureze mângâiere în inimile zdrobite de durere ale membrilor
familiei.
Odihneşte, Doamne, cu drepţii pe robul Tău!
12» Ioan BUNEA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TATĂ VĂDUV Bărbăţia creştină
Cu inimile cernite de durere, petrecem astăzi, la locul de odihnă veşnică, pe
credinciosul (N), în vârstă de (x), căruia i s-au curmat zilele - în urma unei boli
nu prea îndelungate, dar necruţătoare. Era cunoscut pentru firea lui
întreprinzătoare şi pentru tăria cu care a înfruntat toate viforniţele vieţii. Ca
familist, a fost pilduitor în felul înţelept cum şi-a chivernisit casa şi şi-a educat
odraslele, rămânând de la un timp - singurul luptător pe baricadele vieţii
familiale, prin pierderea timpurie a soţiei. Grea cruce! Pentru jertfelnicia lui
inegalabilă, i se cuvine prinos de recunoştinţă şi pioasă aducere aminte.
într-un tablou existent într-un muzeu din Elveţia, este înfăţişat l'ericitul
Ieronim ţinând un craniu în mâinile sale. Deasupra craniului sunt scrise
următoarele cuvinte: „Cugetă, omule, că şi tu vei ajunge aşa". Ideea aceasta
este exprimată şi pe pietrele de mormânt din cimitirele oraşelor mari, prin
aforismul: „Memonto mori" (Adu-ţi aminte de moarte). La mormântul marelui
dascăl de la Avrig, Gheorghe Lazăr, se ulii o cruce modestă, pe care este
gravat următorul epitaf, scris de cel cc-şi doarme somnul de veci aici:
„Vieţuitorule / Stai niţel şi citeşte / I )upă aceea socoteşte / Trista omului
soartă, / Nepregătitoarea moarte, A le eşti tu, eu am fost /, Aceasta învaţă de
rost, /Ce sunt eu acum, vei fi / ( And ceasul îţi va veni".
în tabloul menţionat, în inscripţiile cimitirelor şi în epitaful de la Avrig
deopotrivă - se cuprinde un adevăr ce nu suferă dezminţire, şi .mume:
şubrezenia şi nestatornicia vieţii noastre. Moartea proclamă l.n.i drept de
apel fragilitatea şi incertitudinea zilelor vieţii noastre, .u.iiAndu-nc că pământ,
cenuşă şi pulbere suntem. Sau, cum zice I >vilmlstul. „Iată, cu palma am
numărat zilele mele şi statul meu ca nimic ce cNtr înaintea Ta" (Ps., 38, 7).
In faţa acestei constatări, întrebarea care se pune minţii noastre ■ -ai
următoarea. Ce-i de făcut? Să deznădăjduim? Să bem cupa dezmier- < l.irlli
>i cu nesaţ, socotind că asta-i totul? Ar fi ceva nedemn de chemarea ni i.isi i
a (le (>ameni, ceva prea vulgar, mai ales pentru noi ca mărturisitori il i
ledlnţei creştine.
într-o parabolă a scriitorului Oscar Wilde, intitulată: Casa judecăţii, ne este
zugrăvit portretul moral al omului cu judecată îngustă, ajuns în faţa Dreptului
Judecător, pentru a da socoteală de faptele sale. Dreptul Judecător deschide
de trei ori „Cartea vieţii", în care sunt trecute nelegiuirile păcătosului şi, pe
baza celor constatate, dă următoarea sentinţă: „în iad am să te trimit".
- N-ai să mă poţi trimite, zise omul.
- De ce n-am să te pot trimite?, zise Domnul.
- Pentru că în iad mi-am trăit viaţa, zise omul.
Şi se lăcu adâncă tăcere în „Casa judecăţii". După o clipă, Dumnezeu grăi şi
zise omului:
- Pentru că în iad nu pot să te trimit, am să te trimit în cer. Da, da, chiar
am să te trimit.
Şi omul strigă:
- N-ai să mă poţi trimite!
Dumnezeu îi zise:
- De ce n-am să te pot trimite?
- Pentru că niciodată şi nicăieri nu mi l-am putut închipui, răspunse omul.
Drum fără rostuire înţeleaptă a fost şi este viaţa păcătosului. El trăieşte clipe,
renunţă la frâna morală a credinţei, spre a se robi patimilor. Pentru el, totul
se reduce la gustarea senzaţiilor tari, a dezmierdărilor de tot felul, fără să
întrevadă că-şi va sfârşi viaţa pământească în tristeţe apăsătoare, neavând
agonisit ceva pentru viaţa viitoare. După remarca lui Goethe, a fost mort încă
în această viaţă. I-a cerut Mefisto sufletul, i 1-a dat cu multă uşurinţă, cu
încredinţarea greşită că o feerie de bucurii pământene preţuieşte cât tot raiul
fericirilor veşnice.
Altfel îşi rostuieşte viaţa creştinul înţelept. Acesta consideră moartea
inevitabilă, dar nu încetarea reală a vieţii. Pentru el, sunt clare, în legătură cu
moartea, următoarele articole de credinţă:
1) . Moartea este o trecere spre veşnicia din care am purces, existenţa
noastră pământească este o verigă care se leagă cu veşnicia. Nimeni dintre
noi nu moare, când trupul fără suflare se aşează în mormânt, de aceea în grai
bisericesc, mortul se numeşte „răposatul", adică adormitul. Trupurile vor
şedea în sânul pământului, până la obşteasca înviere, când vor fi readuse la
viaţă şi se vor uni cu sufletele, pentru viaţa veşnică.
2) .Moartea pune capăt suferinţelor pământeşti: „O, moarte, bună este
judecata omului lipsit şi scăzut de putere. Celui cu adânci bătrâneţe şi celui
12» Ioan BUNEA
ce de toate se învăluie şi este încrezător şi a pierdut răbdarea" (înţelepciunea
lui Isus Sirah, 41, 4-5). „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar
se satură de necazuri" (Iov., 14,1). Şi câte suferinţe nu îndură pământeanul
de la leagăn până la mormânt? Toate se sfârşesc prin moarte, aşa cum este
şi cazul de faţă.
3). Moartea face dreptate tuturor. în viaţa pământească, adeseori, învinge
fărădelegea, triumfă păcatul. în cimitir, se aşterne liniştea. Moartea e
judecător drept, ignorând diferenţierile din viaţă. Ea nu mai ia în considerare
rang, slavă lumească, bogăţie sau frumuseţe fizică. Există o baladă germană
despre clopotele din Speyer. într-o zi, a murit un om sărac, spune balada. Cu
acest prilej, a răsunat clopotul cel mare, care nu se trăgea decât la moartea
suveranului. Toţi îşi ziceau. „A murit împăratul". Mai târziu, într-adevăr a
murit împăratul, dar - de data asta - a sunat clopotul cel mic şi oamenii se
întrebau: „Oare cine este sărmanul ajuns la judecată?" Tâlcul? Este judecata
dreaptă a morţii; în faţa ei dispar deosebirile pământeşti. Nu se mai ia în
considerare că ai fost din familie nobilă, om de rând sau împărat. „Pentru că
noi n-am adus nimic în lume, tot aşa nu putem să scoatem ceva din ea afară"
(I Tim., 6, 7).
Totuşi, în faţa judecăţii drepte a morţii, apare o deosebire: valoarea
sufletului, a vieţii trăite în slujba lui Dumnezeu, a societăţii, a neamului şi a
familiei, deci străină de patima egoismului ucigător de orice elan creator.
Cine n-a considerat viaţa o carte a norocului, nici nu s-a jucat pe filele ei, ci
şi-a îndeplinit chemarea ce i-a fost hărăzită dintru început de către
Providenţă, stă pe o scară mai înaltă a vredniciei şi în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor. Acestuia i se cuvine aleasă şi legitimă preţuire, fiindcă în timpul ce
1-a avut la îndemână - în existenţa sa pământească - a căutat ceva chiar
dacă n-a găsit, a vrut ceva, chiar dacă n-a izbutit, a ars pentru ceva, s-a
mistuit pentru un ideal, a avut fericirea de a nu trăi sufocat într-o găoace. Cu
alte cuvinte, tot ce creştinul a zidit pentru casa sufletului său dăinuie de-a
pururi: intenţii curate, cuvinte înţelepte, fapte generoase; chiar şi suferinţa
pusă în slujba binelui este înscrisă în cartea răsplătirii, cu ecou în veşnicie.
Rezultă de aici, că fiecare creştin trebuie să zidească o casă sufletului său,
să-1 îmbogăţească cu untdelemnul credinţei şi al faptelor virtuoase, înainte
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 147 ..
de a veni îngerul morţii. Datoria fiecăruia este de a presta muncă
constructivă, unde este rânduit să o îndeplinească: în gospodărie, în fabrică,
pe ogoare, în laborator, în birou, la catedră etc. Este îndatorat să adauge la
mărimea lucrului efectuat, mărimea sufletului său caritativ, fiindcă această
mărime şi putere a sufletului îl defineşte ca locţiitor al
Tatălui ceresc în lume: „Căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce
seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune, iar cel ce va
semăna în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu încetăm de a face
binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi" (Gal., 6, 7-9).
în calitatea noastră de creştini, să nu uităm un lucru de capitală importanţă:
Când am venit pe lume, am plâns, iar cei din jur s-au bucurat. Aşa să ne
rostuim viaţa, încât, când vom pleca din lume, se vor întrista toţi cei din jur,
noi însă să ne bucurăm, în cugetul nostru, că am făcut rodnici talanţii ce ni s-
au încredinţat, ne-am îndeplinit cu prisosinţă chemarea, temeluindu-ne astfel
viaţa veşnică.
Referindu-ne la chemarea în lume a bărbatului, Dumnezeu i-a hărăzit un
destin sublim: de a fi luptător pe arena vieţii, agonisind cele de lipsă familiei,
luptător pentru apărarea patriei şi a comorilor ei sfinte, luptător împotriva
păcatului cu toate implicaţiile lui, fiindcă bărbăţia prin excelenţă nu rezidă în
forţa musculară, ci în vigoarea morală. „Fericit bărbatul care n-a umblat în
sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor
n-a şezut. Ci legea Domnului e voia lui... " (Ps. 1, 1-2). „Fericit este bărbatul
care rabdă ispita (şi o învinge), căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii,
pe care
Dumnezeu a făgăduit-o celor ce îl iubesc pe El" (Iacov, 1, 12).
* * *
Adormitul în Domnul (N) a fost bărbatul care şi-a rostuit viaţa după un cod
moral sănătos, valorificând-o în fapte bune, porţi deschise spre veşnicie, spre
nemurire. Vrednicia lui sporeşte, gândindu-ne cât de mult s-a zbătut în
furtună corabia vieţii sale pământeşti, dar a înfruntat valurile cu tărie,
asemenea unui/ostaş ce stă pe poziţie, oricât de puternic ar fi duşmanul pe
care îl are în faţă.
12» Ioan BUNEA
Din copilărie, a cunoscut obida, trebuind să lupte cu greutăţi mari, spre a-şi
face un rost în viaţă. Rămas orfan, a plecat la drum cu încredere - în ajutorul
lui Dumnezeu şi în puterile proprii - îndeosebi bărbăţia, tăria morală, spiritul
de iniţiativă, perseverenţa, au stat la temelia vieţii sale. Aşa se explică faptul
că a reuşit să-şi dureze o gospodărie model şi să-şi întemeieze o familie, în
care domnea armonia, pacea, bunăînţe- legerea, bunăstarea, fericirea. Toate
au mers progresiv, până într-o zi când, printr-o lovitură neaşteptată, în urma
unei boli grele şi necruţătoare, soţia a trecut la cele veşnice. Din această
împrejurare tristă, a făcut ce e cuvenea să facă creştineşte, a plâns, dar un
„plâns cu măsură", deci n-a deznădăjduit. îi era întipărită în minte şi în inimă
povaţa paulină: „Nu vă întristaţi ca cei ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13).
Era încredinţat, cum trebuie să fie de altfel orice creştin, că dacă Iisus a murit
şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este vremelnică.
Astăzi, cartea vieţii celui de care ne despărţim, şi-a închis scoarţele, dar în
filele ei este înscrisă pilda hărniciei, onestităţii şi bărbăţiei. Din ispitirea
acestei cărţi rezultă că adormitul în Domnul (N) n-a fost „un învins", ci „un
biruitor al vieţii", fiindcă în agitata şi încercata lui viaţă pământească n-a
capitulat, ci a luptat - până la ultima fărâmă de energie - pentru binele
familiei şi al altora din jur.-în văduvie, s-a dovedit creştinul ce şi-a păstrat
cumpătul, echilibrul moral. în felul acesta, a îmbogăţ't viaţa, fiindcă a ştiut că
orice altă biruinţă - a avuţiei, a forţei, a dispreţului, a urii - e biruinţa
animalului din noi, deci descalifică pe orice fiinţă cuvântătoare, cu atât mai
vârtos pe un creştin. Ca atare, el rămâne o pildă ziditoare, vrednică de urmat
pentru copiii săi şi pentru familiile lor. Ei au datoria să-i poarte în suflet
neştearsă icoană de părinte grijuliu, fiindcă: „gura lui a grăit înţelepciune şi
cugetul inimii sale pricepere" (Ps., 48, 3).
Pomenirea lui să fie din neam în neam!
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI VĂDUVE
Chivernisirea înţeleaptă a vieţii
Am prohodit şi vom conduce la locul de veşnică odihnă pe (N), decedată în
urma unei boli necruţătoare, după ce cu puţin timp înainte am dat
pământului avid pe o altă fiinţă aleasă a acestei familii, pe soţul ei bun şi
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 149 ..
credincios. Astăzi, se desprinde din comunitatea acestei încercate familii o
ramură relativ tânără, în vârstă de (x) ani.
O furtună năpraznică s-a abătut din nou peste familie (N) din această
parohie, doborând pe o mamă devotată, o soră bună, o văduvă blândă şi
îngăduitoare, o creştină care „din straja dimineţii şi până în noapte" s-a
nevoit spre cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor, firul călătoriei
pământeşti s-a rupt pretimpuriu, asemenea corăbiei care se îneacă înainte de
a ajunge la ţărm. Se umezesc - din acest prilej trist - ochii tuturor celor ce au
cunoscut-o şi i-au preţuit vrednicia, dar îndeosebi o plâng copilaşii, care
rămân orfani şi de mamă, după ce în frageda lor pruncie au pierdut pe tatăl
lor.
Psalmistul spune: „Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am
uscat" (Ps., 101, 12). Cuvintele acestea exprimă scurtimea şi frăgezimea
vieţii noastre. Există undeva un tablou care reprezintă moartea. Ea merge
printre oameni sunând din clopoţel. O urmează copii mici, soldaţi în putere,
feţe tinere, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, oameni de frunte şi de rând... O
bătrână - neputincioasă şi obosită - roagă s-o ducă şi pe ea. Moartea refuză.
Tabloul poartă titlul. „Mersul triumfal al morţii". El ne aduce aminte că toţi
suntem muritori, nu cunoaştem sorocul când moartea bate la poarta casei
noastre şi nu există antidot împotriva ei. „Adu-ţi aminte că moartea nu
zăboveşte", ne spune înţeleptul Sirah (înţelepciunea lui Isus Sirah, 14, 12).
Ecclesiastul este şi mai explicit în privinţa fragilităţii vieţii avertizându-ne să
ţinem seama de faptul acesta. Astfel, el spune. „Adu-ţi aminte de moarte,
mai înainte ca funia de argint să se rupă, adică firul vieţii; adu-ţi aminte de
moarte înainte ca vasul de aur să se spargă (inima); adu-ţi aminte de moarte
înainte ca porii capului tău să înflorească precum migdalul, adu-ţi aminte de
moarte înainte ca străjerii casei tale să tremure (braţele), adu-ţi aminte de
moarte înainte de a se rări cei ce macină (dinţii), adu-ţi aminte de moarte
înainte ca cele tari să se încovoaie (picioarele); adu-ţi aminte de moarte
înainte ca ferestrele ce dau spre uliţă să se închidă (ochii)". (Eccles., 12, 1, 3-
6). Luceafărul poeziei româneşti - M. Eminescu - încă trage semnalul de
alarmă în privinţa iminenţei morţii, când spune: „Ceasornicul morţii sunt
12» Ioan BUNEA
zilele toate / Tot pasul la groapă încet ţi le bate i Când ochii ţi-s limpezi şi
roşie faţa / Tu uiţi că al morţii trist cuib e viaţa".
Când din toate părţile sună glasul ameninţător al morţii, se impune să
zăbovim asupra unor îndatoriri, ale căror întreţesare este păgubitoare, şi
anume: Faţă de viaţa noastră - şi chivernisirea ei înţeleaptă - şi faţă de
Dumnezeu.
Referindu-ne la viaţă şi implicaţiile ei majore, ea poate fi asemănată cu o
carte, în care fiecare foaie reprezintă un an încrestat pe răboj, înscriem pe
paginile acestei cărţi toate actele călătoriei noastre terestre, virtuţi sau
netrebnicii. Cartea poate avea mai multe sau mai puţine file, lucru important
este ca ele să nu fie înnegrite de purtarea noastră imorală, ci să înscriem în
paginile lor fapte pline de miez, fapte luminoase, pe măsura chemării noastre
de fiinţe raţionale şi libere, de fiinţe morale. Cu alte cuvinte, viaţa
pământească - de-a lungul desfăşurării ei, mai lungi sau mai scurte - se cere
să răspundă mesajului ce i s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu, creştinul
să fie „împreună - lucrător cu Dumnezeu" (I Cor., 3, 9), în familie şi în munca
dinafară, pe măsura chemării şi darului ce i s-a încredinţat, El nu trebuie să
uite că viaţa pământească anticipă viaţa viitoare, când cartea se deschide în
cer, fiind consemnate în ea toate cugetele, cuvintele si faptele încrestate pe
hronicul călătoriei pământeşti. „Şi am văzut pe morţi, pe cei mici şi pe cei
mari, stând înaintea lui Dumnezeu. Şi cărţile s-au deschis şi s-au judecat
morţii din cele scrise în cărţi după faptele lor" (Apoc., 20, 12).
Cugetarea la moarte, instructivă şi concludentă pentru creştin este. Parabola
bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca, 12,16-21). Bogatul din parabolă este
numit de-a dreptul „nebun", fiind lipsit de perspectiva majoră a lucrurilor,
tributar unei vieţi egoiste, stăpânit de patima lăcomiei, în care totul se
reduce la senzaţii tari şi satisfacţii personale, dar toate din domeniul
biologicului. Acestuia îi lipseşte conştiinţa răspunderii faţă de actualitate şi
posteritate deopotrivă; pentru el, plăcerea este o atracţie căreia se vinde, ca
şi cum viaţa n-ar mai avea sfârşit. Trăieşte cu o falsă iluzie de împlinire şi
sfârşitul îl găseşte sărac sufleteşte. Aşa se întâmplă „cu cei ce-şi adună
comori loruşi şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu", se încheie parabola (v. 21).
Aceştia, odată ce au murit, sunt înmormântaţi pentru totdeauna. Mormintele
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 151 ..
lor nu-ţi vorbesc decât prin „oasele goale" ce le cuprind. Nici o flacără şi nici
un glas de viaţă nu se învăluie deasupra unor asemenea morminte, care cu
tristeţe au îngropat o viaţă plină de ticăloşii şi lipsită de orice folos.
Este o corelaţie organică între merit şi răsplată, ca şi între păcat şi pedeapsă.
S-a afirmat - fără posibilitate de tăgadă - că aici este o contabilitate infailibilă,
care, la timpul sorocit, se pronunţă imparţial, fără nici un fel de
menajamente. Şi atunci concluzia pentru om este chivernisirea înţeleaptă a
vieţii, înscrierea pe filele ei, chiar mai puţine, a faptelor vrednice de răsplata
mântuirii. Creştinul înţelept nu lasă să treacă ceasurile fără să le folosească
constructiv Fiecare zi ar putea să fie cea din urmă şi, gândind astfel, fiecare
ceas este deosebit de preţios, şi-1 întrebuinţează cum poate mai bine. Fiind
liber în adevăratul înţeles al cuvântului, răspunde imediat oricărui apel,
totdeauna dispus să ajute, să se facă util pentru alţii, ceea ce îi era străin
bogatului din parabolă, de aceea primeşte verdictul just de condamnare.
Creştinul are îndatoriri şi faţă de autorul vieţii, faţă de Dumnezeu. Lui
Dumnezeu îi datorează toate darurile şi binefacerile revărsate asupra lui
(sănătate, minte întreagă, înţelepciune, forţă de muncă, ş. a.). E adevărat, pe
parcursul vieţii, i s-au trimis omului şi suferinţe, încercări, ca, spre exemplu
boli, pierderi de fiinţe iubite etc... Acestea deconcertează minţile obişnuite,
ele nu pot să le găsească noima, uitând sau neştiind că Dumnezeu este iubire
deplină. Această neputinţă de înţelegere a prezenţei suferinţei şi încercărilor
în viaţa oamenilor, este analogă cu aceea a greutăţii descifrării cuvintelor
încrucişate. Se obişnuieşte să se facă prin reviste dezlegarea cuvintelor
încrucişate. Pentru cei care nu le înţeleg, este o adunare fără rost a pătratelor
negre şi albe. Totuşi, în dosul liniilor, în aparentă fără scop, este o rezolvare
interesantă şi inteligentă, pentru cei ce se pricep să le rezolve.
La fel, şi viaţa omenească pune pe fiecare dintre noi în faţa unor probleme
grele şi amare, cărora suntem chemaţi să le găsim dezlegarea. Cine nu se
pricepe, nu are cheia dezlegării lor, vede numai nişte linii fără sens în
loviturile şi încercările grele ale vieţii. De altă parte, cel înţelept, cu deosebire
creştinul, ştie că înaintea Providenţei, fiecare linie neagră îşi are înţelesul ei
tainic, scopul şi importanţa sa. „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi
nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci şi perii capului
12» Ioan BUNEA
vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decât multe
vrăbii" (Luca, 12, 6-7; Matei, 10, 29-30; Luca, 21, 18; Fapt. Ap., 27, 34).
Este îndeobşte ştiut că o bucurie modifică pe neaşteptate existenţa noastră,
luminându-o în mod incredibil. în schimb, o nenorocire, o boală, un accident,
o înfrângere sau o moarte năpraznică, ne derutează, întunecându-ne. Dar,
astfel de împrejurări care contrariază mersul obişnuit al existenţei noastre, ne
arată că suntem, fiecare dintre noi, în realitate, prin felul cum le primim. Nici
schimbările în bine, şi nici cele în rău, nu-1 fac pe creştinul înţelept să-şi
piardă capul.
Cât priveşte suferinţa care ar veni asupra creştinului, de orice natură ar fi, el
este pregătit din vreme să-i reziste. Ar putea să-şi piardă aratul, dar nu se
descumpăneşte. S-ar putea să fie pus în umbră, să fie bârfit sau înşelat, să nu
i se recunoască valoarea, dar el se învinge pe sine, exclamând cu Sf. Apostol
Pavel: „... iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele"
(II Cor., 12, 5; 10, 13).
Grele sunt suferinţele morale, dar tot aşa de greu de suportat este şi paharul
durerilor fizice. însă şi în cazul acestora, creştinul este îndatorat să tragă
folos - chiar şi din aceste lovituri. Acestea sunt - pentru el - tot atâtea prile
juri de a-i pune la încercare răbdarea, stăpânirea de sine şi bărbăţia.
Acceptarea suferinţei cu convingerea că Dumnezeu este iubire, asemenea lui
Iov, Sf. Apostoli, profeţilor şi mucenicilor, dă creştinului tăria de a rezista
oricăror lovituri dureroase şi a duce lupta până la capăt - în vederea
mântuirii. Convingerea că Dumnezeu este iubire trezeşte în sufletele
credincioşilor dragostea de viaţă, oţeleşte şi creează o stare de optimism
robust, graţie căreia orice suferinţe din lume sunt înfruntate cu bărbăţie şi
biruite.
Suferinţa - în general - îl fereşte pe creştin de egoism, întoarce inimile către o
viaţă mai curată, îi înnobilează sufletul şi-1 determină să sesizeze esenţa
vieţii, pentru ca în raporturile cu semenii să fie un samarinean milostiv. în
văpaia suferinţei, creştinul autentic se bucură că îşi poate îndrepta privirile
spre Dumnezeu şi, dezbrăcat de orice prihană, să strige cu Sf. Apostol Pavel.
„Cu tot necazul meu sunt covârşit de bucurie" (II Cor., 7, 4), sau să zică cu
dreptul Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 153 ..
binecuvântat" (Iov, 1, 21), sau cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani:
„Părinte, de voieşti, treacă de la mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia
Ta să se împlinească" (Luca, 22, 12). în raport cu veşnicia, să nu uităm ceea
ce ne învaţă Sf. Apostol Pavel, „văd, suferinţa noastră, uşoară de o clipă, ne
agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură, o cumpănă veşnică de mărire"
(II Cor., 4, 17). Cei ce au suferit aici cu Hristos şi s-au sprijinit pe încrederea în
Dumnezeu, vor şi învia cu El.
Am înfăţişat un crâmpei de învăţătură creştinească în faţa sicriului care
închide osemintele pământeşti ale aceleia care a fost (N). Viaţa ei este o
carte deschisă ce cuprinde (x) file pe care s-au înscris puţine pete
întunecoase. Ea cuprinde drumul omeniei şi suferinţelor multe şi grele pe
care le-a îndurat, fără să se încovoaie.
Desprinsă din sânul familiei, drumul vieţii decedatei a fost presărat cu spinii
amărăciunilor şi greutăţilor de tot felul. Nu s-a înspăimântat şi nici n-a
deznădăjduit, şi le-a înfruntat cu tărie pilduitoare, făcând din muncă şi
rugăciune armele de luptă împotriva adversităţilor vieţii zilnice. „N-a mâncat
de la nimeni pâine în dar, ci lucrând cu osteneală şi trudă noaptea şi ziua" (II
Tes., 2, 8). Fire timidă, a trăit adeseori în singurătate, având doar mângâierea
rugăciunii în faţa icoanei şi în faţa jertfelnicului dumnezeiesc, după o
săptămână de muncă istovitoare. Acasă, se mângâia cu odraslele ei scumpe,
după ce soţul a trecut prea timpuriu la cele veşnice, ea rămânând văduvă, cu
răspunderi multe, mari şi grele. Suferinţa - indisolubil legată de noua stare în
care a ajuns - a îndurat-o cu răbdare, aplicând povaţa paulină, care spune că:
„...necazul aduce răbdare, răbdarea încercare, iar încercarea nădejde şi
nădejdea nu se ruşinează, pentru că Dumnezeu revarsă harul Său peste noi"
(Rom., 5, 3-5).
Grea încercare şi răspântie este văduvia! Cere sacrificii şi multă stăpânire de
sine. De aceea, zice Sf. Apostol Pavel: „Cea cu adevărat văduvă şi rămasă
singură şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi stăruie în rugăciuni şi cereri,
noaptea şi ziua. Dar cea care trăieşte în desfătare este moartă de vie" (II
Tim., 1, 5-6).
Legea morală îndatorează pe văduvă să păzească poruncile vieţuirii curtene,
nu-i este oprită căsătoria, dacă însă s-a hotărât pentru văduvie, curăţia
12» Ioan BUNEA
sufletului şi trupului trebuie să le păzească cu sfinţenie mai presus de orice. îi
stau în faţă pilde din Sf. Scriptură: văduva din Sarepta Sidonului, care a primit
pe proorocul Ilie şi 1-a hrănit; proorociţa Ana, fiica lui Fandil, care a mărturisit
pentru pruncul Isus, Tavita din lope, care era plină de fapte bune şi de
milostenii, văduva din Parabola judecătorului nedrept ş. a. ţCei vechi
asemănau pe văduve cu turturelele, despre care se spune
că, dacă îşi pierd soţul, umblă aparte de celelalte turturele şi niciodată nu
stau pe ramuri verzi, ci numai pe ramuri uscate. Nu li se cere văduvelor
sihăstrie, ci vieţuire curată, jertfă pentru odraslele rămase în grija lor şi
evlavie creştinească, aşa cum a avut adormita în Domnul (N),
Adormita în domnul, văduva (N), neputându-şi deschide buzele, de pe
marginea mormântului, se îndreaptă, prin noi, către scumpii ei copii,
spunându-le: Braţul mamei voastre, care v-a ocrotit, v-a crescut şi v-a ferit de
multe rele, este astăzi rece şi amorţit. Mama voastră, care v-a născut, v-a
alăptat şi v-a educat ca pe nişte copilaşi rămaşi fără tată - a încetat de a mai
fi în mijlocul vostru. Mângâiaţi-vă cu nădejdea şi încrederea în Dumnezeu. Vă
las testament să vă iubiţi unul pe altul, cum v-am iubit şi eu pe voi. Nu uitaţi
să veniţi din când în când la mormânt, să faceţi tainic o rugăciune, să
aprindeţi o lumânare şi să aduceţi o floare, toate mărturii că iubirea noastră
dăinuie de-a pururea.
Pentru truda ei pilduitoare, precum şi pentru integritatea ei morală, i se
cuvine prinos de recunoştinţă. Noi ne rugăm milostivului Dumnezeu să-i ierte
păcatele inerente vieţii sale pământeşti şi să-i dea cununa cea neveştejită a
răsplăţii dreptăţii, hărăzită de Dumnezeu celor ce au iubit arătarea lui" (II
Tim. 4, 8).
Pomenirea ei să fie dir. neam în neam!
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI MAME
Icoana mamei
Cine şi-ar fi închipuit - cu puţină vreme înainte - că deasupra casei familiei (N)
flutură aripa morţii? Stăm cutremuraţi în faţa deznodământului pretimpuriu,
care a adus moartea unei fiinţe deosebit de preţuite şi de iubite. Familia
înregistrează o mare pierdere în persoana aceleia care a fost o soţie devotată
şi o mamă jertfelnică.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 155 ..
Firesc, jalea este mare. Plâfîg toţi cei care au cunoscut-o, au apreciat-o şi au
iubit-o. Dar, peste plânsul tuturor, se ridică ca o volbură puternică - până în
azurul cerului— strigătul de durere al soţului şi al copiilor, loviţi în inima lor,
fiindcă tfebuie să dea negrului pământ o parte din fiinţa lor. Omeneşte
vorbind, este legitimă această durere. Când profetul Ieremia a văzut cetatea
frumoasă a Ierusalimului dărâmată, casa Domnului jefuită şi incendiată, a
fugit din cetate noaptea, dimpreună cu mai mulţi israeliteni, către care a
exclamat: „Toţi care mergeţi pe drum, întoarceţi-vă şi vedeţi de este durere,
ca durerea care mă copleşeşte" (Plângerile lui Ieremia, 1, 2).
Suntem covârşiţi de durere, în aceste clipe, dar nu deznădăjduiţi aşa cum ne
povăţuieşte Sf. Apostol Pavel. „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să
fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde" (Tes.,
4,13). în lumina moralei creştine, deznădejdea, pe lângă considerentul că
este un factor paralizant în deslaşurarea activă a firului vieţii noastre, este
păcat contra Duhului Sfânt, nesoco- tindu-se - prin ea - înţelepciunea,
bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu. . Creştinul este îndatorat să considefe
viaţa un dar, o chemare iar moartea un câştig (Fii., 1, 21), oricând ar veni.
împlinindu-şi rostul pământesc ce i-a fost hărăzit, creştinul înfruntă ceasul
înfricoşător al morţii cu tărie, aşa cum a făcut adormita în Domnul (N), care s-
a realizat deplin în familia ei, în primul rând, ca mamă model. înţelepciunea
ei este redată exhaustiv în versurile poetului: „Vină ori şi ce mărire, peste
lume să te poarte / Din întâia clipă a vieţii / Eşd un condamnat la moarte /
Dar, ceea ce faci pe lume, va grăi după ce pleci / De ai murit pe veşnicie, sau
ca să trăieşti în veci" (V Militaru).
* * *
Chemarea femeii - în general - este aceea pe care o exprimă psalmistul prin
cuvintele: „Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale" (Ps. 127, 3).
Altfel spus, misiunea femeii este de a roura binecuvântare şi iubire curată
peste casa şi familia pe care a întemeiat-o. Nu fără rost a fost numită
„vestală a iubirii", fiindcă din potirul inimii sale revarsă prisos de dăruire şi
jertfelnicie asupra soţului şi odraslelor sale.
Femeia este chemată să aducă întregire soţului, colaborând cu el la
desăvârşirea şi fericirea căminului lor. în afară de orice chemări laterale şi
12» Ioan BUNEA
secundare, misiunea principală a femeii este de a fi fântână vieţii. Pe bună
dreptate, ea a fost numită o capodoperă de laborator în care se elaborează în
chip minunat viaţa. Dacă s-a făcut călcătoare de poruncă, fiind amăgită, „ea
se mântuieşte prin naştere de fii" (I Tim. 2, 14-15). Funcţia de mamă are
sensul restaurării ei în demnitatea ce i-a fost hărăzită dintru început, fiind
împreună-Iucrătoare cu Dumnezeu (I Cor., 3, 9) la creaţiunea continuă.
Sfânt este apostolatul de mamă! Numeroase sunt slujirile în lume, dar nici
una nu se ridică valoric la aceea de mamă. Explicaţia? Ea îmbină armonios
suferinţa cu bucuria. „Când e să nască, femeia se întristează, fiindcă a sosit
ceasul, dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere,
pentru bucurie, că s-a născut om în lume" (loan, 16, 21). Acceptând această
slujire, sublimă prin natura ei, femeia îşi subordonează acestei vocaţii
întreaga ei fiinţă, neluând în considerare mizeriile şi restriştile legate
indisolubil de ea. O face, fiindcă aşează în centrul plăcerii sale o altă
persoană, pe care o iubeşte şi de care vrea să fie iubită. Nefugind de copil, ea
face dovada că are conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru
destinul ei de creatoare, în lume, de fiinţe omeneşti.
în cartea Mama, laureata premiului Nobel, în 1930, Pearle Bucke, descrie
minunat trăsăturile sufletului mamei, eroina romanului. Ea nu este o femeie
dintr-un ungher de continent, ci mama de totdeauna, femeia în afară de timp.
Bărbatul pe care îl ia în căsătorie ocupă în viaţa ei un loc cu atât mai mare cu
cât o aduce în situaţia de a fi mamă... îl iubeşte dar nu pentru el, ci pentru
binecuvântarea cu care o binecuvântează. Se arată aici ce este mai autentic
în femeie: imaculatul dor de a se desăvârşi prin copil.
Trăsătura fundamentală a sufletului mamei este altruismul - în corelaţie
intimă cu iyhirecL Iubirea este un cuvânt de circulaţie universală, dar
răstălmăcit în chip felurit. Prin el s-au exprimat gânduri vrednice de puritatea
unui înger, dar şi lucruri josnice. E folosit pe toate amvoanele, dar e cântat şi
de cheflii ameţiţi de băutură în miez de
noapte. Nicăieri - încă - iubirea curată şi jertfelnică nu-şi găseşte un locaş mai
primitor decât în inima mamei. Câmpul împodobit cu flori este prilej de
încântare pentru ochii noştri, ciripitul păsărilor ne prilejuieşte dese bucurii
sufleteşti, inima iubitoare a mamei însă ne ajută să călătorim în largul vieţii,
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 157 ..
ne împrumută seva întremătoare în dramaticile încleştări cu vicisitudinile
inexorabile ale destinului fiecăruia, este alături de noi când nici nu ne
aşteptăm. „Chiar şi atunci când descumpănirea a pus stăpânire pe sufletul
odraslelor ei abătându-le de la linia vieţii morale, inima iubitoare a mamei
dogoreşte cu aceeaşi căldură şi bate în acelaşi ritm al dăruirii, iară să caute
ale sale, fără să se aprindă de mânie" (Cor., 13, 5). Scriitorul Tean Richepin
istoriseşte un caz elocvent, în această privinţă. Un tânăr, vroind să dea
dovadă grăitoare de dragostea sa pentru o tânără, şi-a ucis mama. I-a smuls
inima din pieptul care-1 alăptase şi-1 încălzise, a cuprins-o în pumnul său
ucigaş şi a alergat cu ea spre iubita lui. în fuga mare, s-a împiedicat şi s-a
rostogolit în colbul drumului; inima caldă încă, s-a amestecat cu praful dru-
mului. Deodată s-a auzit din ea glasul plin de grijă al mamei: „Te-ai lovit,
puiul măicuţii?"
Numele de mamă evocă - pentru noi toţi - anii frumoşi, fără griji ai copilăriei,
şi adormirea noastră în cântece şi legende pline de farmec şi de tihnă, cum
nu mai avem să întâlnim în viaţa noastră ulterioară. De aceea, poetul a spus:
„Cea mai frumoasă vorbă-n lume / Cel mai iubit, mai dulce nume - E mama /
Sub soare nu-i un cuvânt / Atât de adânc, atât de sfânt ca mama (...)".
7 Apreciind la justa ei valoare iubirea jertfelnică a mamei, se impune - în mod
inexorabil - ca fiii (odraslele) să-şi arate recunoştinţa faţă de mama lor. Arabii
au credinţa că pământul în jurul mamei este sfânt, de aceea, la ei, copilul
când se duce la mama lui îşi scoate încălţămintea. Ieşirile - recte răbufnirile
mamei, în clipele de enervare şi supărare - trebuie acoperite de reticenţă,
nefiind manifestări ale răutăţii, ci ale grijii pentru fericirea copiilor ei. Celebrul
picior Rafael a zugrăvit chipul femeii desăvârşite, ce credeţi, cum? El însuşi
mărturiseşte că, la portretizarea ei, n-a ţinut seama de toanele şi asprimea
mamelor, ci s-a gândit la nopţile ei de nesomn, când stă aplecată deasupra
leagănului şi potoleşte plânsul odorului ei. Ea veghează ca micul vlăstar să
prindă puteri, pentru ca mai târziu să învingă asperităţile vieţii şi să devină
folositor sieşi şi obştii căreia aparţine.
^ Mare este răspunderea mamei în educaţia sufletească a copiilor ei! în
mâna şi vrerea ei este viitorul erou sau sfânt... Sfinţii şi eroii au avut
12» Ioan BUNEA
mame care au ştiut să se roage şi să lucreze consecvent în direcţia
consolidării sufleteşti a odraslelor lor. Sf. Apostol Pavel, adresându-se
ucenicului său Timotei, îi apreciază integritatea credinţei ca rod al educaţiei
primite de la bunica sa Loida şi mama sa Eunichi, spunându-i următoarele:
„îmi aduc aminte de credinţa ta neprefacută, care, precum s-a sălăşluit întâi
în bunica ta Loida şi în mama ta Eunichi, tot aşa sunt încredinţat, că şi întru
tine" (II Tim., 1, 5). Exemplele sunt numeroase în privinţa rolului extraordinar
pe care l-au avut şi-1 au mamele în educaţia copiilor lor. Dăm câteva nume,
spre edificare: Sf. Elena, mama lui Constantin cel Mare, Emilia, mama Sf.
Vasile cel Mare, Antuza, mama Sf. loan Gură de Aur, Monica, mama Fericitului
Augustin, mama lui Ştefan cel Mare, Despina, soţia lui Neagoe Basarab,
Elena, soţia lui Matei Basarab, apoi marea avalanşă a mamelor anonime care
au excelat prin vrednicia lor...
Reţinem faptul că, în educaţia eficientă a copiilor ei, mama nu s-a călăuzit
numai de blândeţe şi îngăduinţă excesivă, ci iubirea ei a fost şi trebuie să fie
şi astăzi frânată de severitate, ştiut fiind „că toate sunt îngăduite, dar nu
toate sunt folositoare... "(I Cor., 6, 12) Mama - cu adevărat mamă -
„pedepseşte pe feciorul care îi este drag" (Pilda, 3, 12), nu dintr-o lipsă de
iubire, ci din prisos de iubire, spre a face să rodească ce este bun în el. Mama
pune stavilă pornirilor rele ale copilului, taie ce este rău în purtarea lui,
întrebuinţând şi sancţiunile de rigoare în acest scop. Această asprime în
educaţie, binevenită, este cuprinsă într-un proverb ceh: „Mâna mamei, chiar
când bate, e moale". Copiii nu vor urgisi - în viaţa lor ulterioară - restricţiile ce
le-au impus la timp părinţii în general şi mama în special, ci vor fi
recunoscători că au ştiut să modeleze constructiv aluatul lor sufletesc,
călăuzindu-i spre
zări de lumină şi sănătoasă viaţă morală.
* * *
Gândindu-ne la felul cum adormita în Domnul (N) şi-a îndeplinit chemarea ei
de soţie şi mamă, ea a întrecut în vrednicie pe multe altele, care adorm cu
gândul la bijuterii şi se deşteaptă cu dorul după senzaţiile străzii. Ea n-a trăit
fără rost; a păzit Legea, a păzit hotarele Legii, dând naştere la (N) copii,
cărora le-a dat o educaţie aleasă, transmiţându-le flamura sufletului său.
159 loan BUN EA
La malul mărilor se zideşte câte un turn. Aici ce găseşte un paznic, care are
cea mai grea slujbă, nu are sărbătoare, nu are odihnă, nici un fel de
desfătare. Se înfurie mereu el rămâne neclintit, trebuie să fie totdeauna treaz
şi atent, spre a da semne de lumină corăbiilor care vin în port... O slujbă
similară, încordată, Iară odihnă, jertfelnică, a îndeplinit decedata. Pentru ea,
acesta a fost rostul vieţii, de a se dărui mereu, de a sta de strajă - din zori şi
până-n noapte - pentru ca duhul cel rău să nu se furişeze în casa ei, spre a
pricinui sminteală şi urină sufletului copiilor ei. Grija ei asiduă, faţă de
curăţenie sufletească a copiilor ei a dat rod îmbelşugat, aceştia fiind astăzi
elemente de elită în viaţa noastră obştească. Ea a dat ascultare la ceea ce
povăţuieşte Sf. Apostol Petru: „Siliţi să faceţi temeinică chemarea şi alegerea
voastră, căci făcând aceasta nu veţi greşi niciodată" (II Petru, 1, 10). Ca
stare, i se cuvine recunoştinţă veşnică, cu deosebire din partea copiilor. Iar,
„Recunoştinţa adevărată / Trăieşte-n sufletul creştin / Nu prin lespedea de
piatră / Ci-n rugi fierbinţi / Spre Tatăl cel divin {Epitaf).
Copiilor le lasă un testament, să-1 cinstească şi să-1 mângâie pe tatăl lor, să
se iubească între ei. Dacă până acum aveau o mamă pe pământ, de aci
înainte au un înger în altă lume. De purtarea lor depinde s-o întâlnească în
altă existenţă. Drept urmare, să fie buni, să devină şi mai buni, fiindcă, în
felul acesta, vor înţelege ceea ce pentru ea a fost crez tare, că „Lumea trece
şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan, 2, 17).
Ea trece pragul mormântului cu o agoniseală bogată - ca soţie şi mamă , care
sufletul şi-a pus pentru casa şi familia ei. Eaptele ei măreţe grăiesc şi vor grăi
- din neam în neam - despre vrednicia ei. E îndreptăţită la nemurire şi
pomenire veşnică.
Vrednică de fericire, în veci să fie pomenirea ei!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT ÎN SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ
învăţături greşite cu privire la învierea de obşte şi Judecata de Apoi
Deplângem săvârşirea din viaţă a enoriaşului parohiei noastre (n), după o
boală grea şi mistuitoare, în vârstă de (x) ani. Suntem adunaţi - azi - în jurul
sicriului cu osemintele lui pământeşti, să înălţăm rugăciuni pentru sufletul lui
şi să-i aducem - totodată - prinosul dragostei şi recunoştinţei noastre, pentru
creştineasca vieţuire de care a dat dovadă de-a lungul călătoriei sale
pământeşti.
Prin moartea lui, familia pierde pe chivernisitorul înţelept, pe soţul devotat,
pe tatăl - care sufletul şi-a pus pentru copiii săi - pe bunicul inimos, rudenie şi
vecin săritor, care s-a dăruit pentru toţi însă la totală uitare de sine.
Moartea Iui a venit în aceste zile, când ne găsim încă învăluiţi în atmosfera
slăvitului praznic al învierii Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos. Ne
sunt vii şi proaspete încă în memorie două noţiuni, două realităţi
incontestabile: moartea şi învierea. Ele sunt indisolubil legate una de alta.
lisus îşi dă duhul pe dealul Golgotei, pentru ca a treia zi să iasă biruitor
asupra morţii. în felul acesta, El s-a făcut începătură celor adormiţi. „Căci
precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Cor., 15, 20-22).
Credinţa în înviere, în învierea trupurilor, noi, creştinii, o mărturisim cu tărie
în articolul 11 din Simbolul credinţei, când spuneam: „Aştept învierea
morţilor". Pentru creştinii fervenţi, această credinţă este integrată organic în
fiinţa lor, considerând moartea ieşire din lumea aceasta (II Petru, 1, 159,
despărţire (II Tim., 4, 6) adormire (Matei, 9, 25). Ca atare, în grai bisericesc,
mortul se numeşte „răposatul" sau „adormitul", fiindcă trupul lui va şedea în
sânul pământului „ însă la auzul glasului Fiului lui Dumnezeu, când vor ieşi
cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre
învierea osândirii" (loan, 5, 28-29; I Cor., 5, 28).
învierea trupurilor, Ia a doua venire a Mântuitorului şi la sfârşitul lumii, este
una dintre dogmele fundamentale ale învăţăturii noastre de credinţă... Ea
este legată de biruinţa lui lisus asupra morţii. „Dacă nu este învierea morţilor,
nici Hristos n-a înviat" (1 Cor., 15, 13). „... Dacă morţii nu înviază, să bem şi
să mâncăm, căci mâine vom muri" (I Cor., 15, 32).
Ce se înţelege prin înviere? Reconstituirea trupului omenesc din elementele
din care a fost alcătuit şi unirea lui din nou cu sufletul cu care a vieţuit
împreună în viaţa pământească. Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan, 12, 24) şi Sf.
Apostol Pavel (I Cor., 15, 35-45) aseamănă moartea şi învierea trupurilor cu
putrezirea în pământ şi încolţirea seminţei. O sămânţă aruncată în pământ,
nu răsare, dacă nu putrezeşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 161 ..
ierbii, a pomului sau a florii a cărei sămânţă s-a semănat. Aşa şi cu omul, ca
să ajungă la viaţă veşnică, trebuie să treacă întâi prin moarte.
Posibilitatea învierii poate fi oarecum explicată şi pe cale raţională. Plecând
de la principiul ştiinţific, potrivit căruia în natură nimic nu se pierde, ci se
transformă, putem conchide că nici elementele care compun trupul omenesc
nu se pierd. Nepierzându-se, ele pot fi adunate din nou laolaltă, bineînţeles
prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu... O bucată de fier făcută praf şi aruncată
în pulberea drumului cu ajutorul unui magnet poate fi adunată şi făcută iarăşi
cum a fost. Dacă un om cu o bucată de magnet poate face acest lucru, cu
atât mai vârtos poate face Dumnezeu - Cel Atotputernic - să învie morţii.
învierea morţilor va fi generală, adică vor învia toţi oamenii, fără deosebire şi
deodată (Ioan, 5, 28; I Cor., 15, 22-51). Trupurile înviate vor fi asemănătoare
cu trupul înviat al Mântuitorului, deci, nemuritoare, preamărite si
strălucitoare. Vor fi puternice şi nu vor mai suferi nici o neputinţă, nu vor
avea lipsă de mâncare, băutură etc. „La înviere nici nu se însoară, nici nu se
mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer" (Matei, 22, 30).
Posibilitatea şi realitatea învierii morţilor a fost contestată în trecut şi
tăgăduită şi astăzi din partea multora, pe considerentul că ea ar fi contrară
legilor firii şi puterii de înţelegere a omului. Pe timpul Mântuitorului, o negau
Saducheii (Matei, 22, 23), pe timpul Sfinţilor Apostoli erau unii chiar în
mijlocul corintenilor, care ziceau că nu este învierea morţilor (I Cor., 15,12).
Astăzi, există eterodocşi care, dacă nu contestă învierea trupurilor, susţin - în
schimb - existenţa a două învieri, la sfârşitul lumii şi astfel, după ei, venirea
Domnului se înţelege ca şi cum El ar trebui să vină de trei ori. Este învăţătura
„milenaristă" sau „milenistă", potrivit căreia vor fi două învieri de apoi.
învierea „cea dintâi", a drepţilor, la începutul „împărăţiei de o mie de ani", şi
o alta a păcătoşilor, care, în raport cu cea dintâi, este „a doua", la sfârşitul
mileniului. Asta ar rezulta din textul Apocalipsei, cap. 20, v. 4-5. După
învăţătura „milenaristă", „învierea întâia", a celor sfinţi, urmată după cei o
mie de ani - de „învierea a doua", a păcătoşilor, este confirmată şi de alte
texte scripturistice. Astfel, Sf. Apostol Pavel le scrie tesaloni- cenilor: „Dacă
credem că lisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei
adormiţi întru lisus îi va aduce împreună cu El. Pentru că însuşi Domnul, întru
poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogon
din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi" (ITes., 4,14-16). Ar rezulta de
aici-după opinia milenistă - că la venirea a doua, Mântuitorul lisus Hristos îi va
învia întâi pe cei morţi întru El, deci, asta ar fi „învierea cea dintâi". „învierea
a doua", a celor păcătoşi, va fi mai târziu, fără să li se spună aici că va fi
precedată de mileniu. Sf. Apostol Pavel precizează însă, spunând: „fiecare în
rândul cetei sale. Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, Ia venirea Lui" (I
Cor., 15, 23). Cu alte cuvinte, drepţii vor învia în ceata drepţilor, la începutul
mileniului, iar păcătoşii, la sfârşitul mileniului, în ceata păcătoşilor.
Să vedem cum stau lucrurile în lumina dreptei credinţe, în privinţa învierii
morţilor. într-adevăr, în cap. 20 din Apocalipsă se vorbeşte de două învieri.
Dar, prin „învierea cea dintâi" se înţelege învierea sufletească, cea întru
Hristos; este învierea din moartea păcatului prin Taina Sf. Botez. Cei ce s-au
învrednicit de această înviere, vor învia abia la sfârşitul lumii; aceasta este „a
doua înviere", „învierea trupească", a celor din morminte. Cine s-a învrednicit
de „învierea cea dintâi", va fi bine răsplătit, „peste el moartea cea de a doua
nu are putere" (Apoc., 20,6.) Se vorbeşte de „moartea cea de a doua",
evident în contrast cu „moartea întâia". Moartea întâia este moartea
trupească; a doua moarte este osânda veşnică sau „iezerul de foc" (Apoc.,
20, 14-15).
Referindu-ne la textul de la I Tes., 4, 14-16, invocat de milenişti în sprijinul
celor două învieri, constatăm că şi acesta infirmă susţinerea lor. Textul
pledează pentru o singură înviere. într-adevăr, aici nu se vorbeşte decât
despre învierea celor drepţi, „morţi în Hristos"; nu se aminteşte nimic despre
învierea păcătoşilor, dintr-un motiv binecuvântat şi anume: Sf. Apostol Pavel
urmărea să-i mângâie pe cititorii săi (v. 18), neliniştiţi şi nelămuriţi în privinţa
parusiei. De aici, nu rezultă că păcătoşii ar învia mai târziu.
în Epistola I-a către corinteni (15, 23), Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre
„cete", dar nu de două cete, a drepţilor şi a păcătoşilor, care ar învins la
intervale deosebite, ci de mai multe cete, potrivit gradelor de
sfinţenie sau păcătoşenie a celor ce vor învia, fiindcă „ades de stea se
deosebeşte în strălucire" (I Cor., 15, 41).
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 163 ..
Nicăieri în Sf. Scriptură nu se vorbeşte decât de o singură venire a
Mântuitorului, la sfârşitul lumii. învierea va fi una singură şi a tuturor
deodată, a celor drepţi şi a celor păcătoşi (loan, 5,28-29). Text concludent
avem în descrierea judecăţii obşteşti, la Matei, 25, 31-46, când sancţiunea
imparţială va fi dictată pentru toţi, drepţi şi păcătoşi - deopotrivă. Va fi un
singur seceriş, pentru grâu şi neghină (Matei, 13, 30, 42-43), o singură dată
va veni mirele pentru toate fecioarele (Matei, 25, 1-139, o singură dată va
veni Stăpânul să ceară socoteală lucrătorilor din via sa (Matei, 21, 33-41),
deodată va cere socoteală despre talanţii pe care i-a încredinţat slujitorilor
Săi (Matei, 25, 14-39). După învierea morţilor, urmând judecata drepţilor şi
păcătoşilor, este exclusă împărăţia hiliastă, cu consecinţele ei dăunătoare
pentru cei ce aderă la ea.
Judecata din urmă, pe lângă caracterul ei solemn şi public, mai este şi
definitivă. Sentinţa ei este pentru veşnicie şi inapelabilă. Păcătoşii vor
„merge la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică" (Matei, 25, 46).
Osânda păcătoşilor aduce cu sine veşnicie chinurilor iadului, pe care
Mântuitorul le-a numit „gheena, focul nestins, unde viermele nu moare şi
focul nu se stinge" (Marcu, 9, 45-48).
Greşit învaţă ortodocşii care tăgăduiesc veşnicia chinurilor iadului,
sprijinindu-se pe textul paulin: „Vrăjmaşul, cel din urmă care va fi nimicit este
moartea" (I Cor., 15, 26) şi pe textul ioaneic. „Şi s-a pogorât foc şi i-a mistuit"
(Apoc., 20, 9). De aici, ar rezulta că ceea ce se numeşte iad sau moartea
veşnică nu va fi altceva decât o nimicire a celor păcătoşi, spre a nu fi în veci.
O astfel de învăţătură face fără rost judecata de apoi. Ori, judecata de apoi
are un împătrit scop: 1) să arate dreptatea lui Dumnezeu; 2) să arate
nedreptăţile oamenilor; 3) să fie răsplătite faptele bune ale celor drepţi; 4) să
fie pedepsite cu chinuri veşnice păcatele celor răi (Rom., 2, 5; II Petru, 3, 7;
Iov, 24, 1; Ps. 61, 11; 95, 13; Pilde, 24, 12; Eccles., 11, 9; 12, 14; Ier., 17, 10;
Matei, 16, 27; 13, 43; 25, 46; Isaia, 13, 11 ş. a. I Vezi: Arhim. Cleopa Ilie,
Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti 1981, p. 215). >
Credinţa în veşnicia pedepselor iadului pentru marii păcătoşi o aflăm i şi la
păgâni. Tantalus a fost aruncat în iad pentru trădarea secretelor zeilor şi aici,
deşi avea apă destulă suferea de o sete grozavă, deoarece i de câte ori voia
să bea, apa fugea de el. Această pedeapsă avea să o sufere în veci.
Invocarea frecventă a bunătăţii absolute a lui Dumnezeu în sprijinul
suprimării chinurilor veşnice, încă nu este justificată. într-adevăr Dumnezeu
este iertător şi îndelung răbdător, dar numai în viaţa aceasta, fiindcă aici este
timpul de îndreptare, de pocăinţă. Obţinerea iertării din partea lui Dumnezeu
depinde de pocăinţa noastră. în viaţa de dincolo însă noi nu ne putem pocăi,
potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Trebuie să fac până este ziuă, lucrurile
Celui ce m-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să
lucreze" (Ioan, 9, 4). Dincolo, Dumnezeu ne judecă după dreptatea Sa. Dacă
ar fi să acceptăm restaurarea tuturor, cum învăţa Origen, ar însemna să
recunoaştem lără rost însăşi întruparea Mântuitorului. Mai mult, ar însemna
să ignorăm un principiu elementar de dreptate, potrivit căruia sancţiunea
este direct proporţională cu gravitatea faptei. Deşi fapta este săvârşită în
timp, pentru răutatea ei nelimitată, ea este pedepsită cu osânda veşnică.
După cum răsplata şi fericirea drepţilor ţine o veşnicie, pentru faptele bune
săvârşite în timp, tot aşa sunt pedepsiţi cu chinuri veşnice păcătoşii,
pentru fărădelegile săvârşite pe durata timpului.
* * *
Se impune ca adevăraţii creştini să întipărească bine în minte că - pentru a fi
părtaşi dreptei răsplătiri - se cere exersare în bine, acţiune de anihilare a
răului introdus prin păcat, care se înfăptuieşte în timp. Eliberarea de patimi
se face cu nevoinţă îndelungată în timp. Faptele vieţii prezente săvârşite de
credincios, au urmări asupra contemporanilor şi asupra posterităţii spre bine
sau spre rău. Dar acţiunea morală a unui creştin - pe măsura rânduielii divine
- îi imprimă şi acestuia o calitate, echivalentă cu despătimirea, care îi asigură
„sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos".
Adormitul în Domnul (N), de care ne despărţim în aceste zile pline de lumină,
a vieţuit în Hristos, iar moartea a considerat-o „un câştig" (Fii., 1, 21). Pentru
el, realizarea binelui în viaţa pământească n-a cunoscut oprire, ci s-a străduit
să plinească permanent „Legea" în familie '* şi în raporturile cu semenii din
societate, de-a lungul călătoriei pământeşti, ştiind că „noi suntem zidiţi
pentru fapte bune" (Efes., 2, 10). Ca gospodar harnic, trăim toamna din plin
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 165 ..
bucuria strângerii recoltelor, ca urmare a muncii tale neîntrerupte. Dar, nu
uita nici o clipă - mai presus de toate - că eşti fiul al lui Dumnezeu, îndatorat
să ajungă spic viu în holda creştină. Altfel spus, în fruntea tuturor grijilor sale,
era gândul veşnicei sale mântuiri, cunoscând cuvântul dreptului şi înaltului
Judecător: „Orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc"
(Matei, 7, 19).
Cel ce pleacă dintre noi, încărcat de mulţi ani, dar şi de o bogăţie sufletească
deosebită, agonisită în timp, rămâne o pildă creştinească demnă de urmat.
Este pilduitoare din partea lui mărturisirea nefăţărită a credinţei în toată
puritatea ei, până în ultima clipă a vieţii. El a avut credinţa în înviere, într-o
singură înviere, la sfârşitul lumii, aceasta definindu-1 ca pe un creştin
autentic. Suntem încredinţaţi că vistieria lui morală va ieşi la iveală pe
întinderea vieţii veşnice, în toată frumuseţea ei. Preamărind - în aceste zile -
pe lisus Cel înviat, să-L rugăm ca pe cel „adormit întru Domnul şi în nădejdea
învierii să-1 învrednicească de veşnica bucurie a vieţuirii cu El, iar familiei
îndoliate să-i aducă mângâiere, pace sufletului şi binecuvântare".
Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!
Invocarea frecventă a bunătăţii absolute a lui Dumnezeu în sprijinul
suprimării chinurilor veşnice, încă nu este justificată. într-adevăr Dumnezeu
este iertător şi îndelung răbdător, dar numai în viaţa aceasta, fiindcă aici este
timpul de îndreptare, de pocăinţă. Obţinerea iertării din partea lui Dumnezeu
depinde de pocăinţa noastră. în viaţa de dincolo însă noi nu ne putem pocăi,
potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Trebuie să fac până este ziuă, lucrurile
Celui ce m-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să
lucreze" (loan, 9, 4). Dincolo, Dumnezeu ne judecă după dreptatea Sa. Dacă
ar fi să acceptăm restaurarea tuturor, cum învăţa Origen, ar însemna să
recunoaştem fără rost însăşi întruparea Mântuitorului. Mai mult, ar însemna
să ignorăm un principiu elementar de dreptate, potrivit căruia sancţiunea
este direct proporţională cu gravitatea faptei. Deşi fapta este săvârşită în
timp, pentru răutatea ei nelimitată, ea este pedepsită cu osânda veşnică.
După cum răsplata şi fericirea drepţilor ţine o veşnicie, pentru faptele bune
săvârşite în timp, tot aşa sunt pedepsiţi cu chinuri veşnice păcătoşii,
pentru fărădelegile săvârşite pe durata timpului.
* * *
Se impune ca adevăraţii creştini să întipărească bine în minte că - pentru a fi
părtaşi dreptei răsplătiri - se cere exersare în bine, acţiune de anihilare a
răului introdus prin păcat, care se înfăptuieşte în timp. Eliberarea de patimi
se face cu nevoinţă îndelungată în timp. faptele vieţii prezente săvârşite de
credincios, au urmări asupra contemporanilor şi asupra posterităţii spre bine
sau spre rău. Dar acţiunea morală a unui creştin - pe măsura rânduielii divine
- îi imprimă şi acestuia o calitate, echivalentă cu despătimirea, care îi asigură
„sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos".
Adormitul în Domnul (N), de care ne despărţim în aceste zile pline de lumină,
a vieţuit în Hristos, iar moartea a considerat-o „un câştig" (Fii., 1, 21). Pentru
el, realizarea binelui în viaţa pământească n-a cunoscut oprire, ci s-a străduit
să plinească permanent „Legea" în familie " şi în raporturile cu semenii din
societate, de-a lungul călătoriei pământeşti, ştiind că „noi suntem zidiţi
pentru fapte bune" (Efes., 2, 10). Ca gospodar harnic, trăim toamna din plin
bucuria strângerii recoltelor, ca urmare a muncii tale neîntrerupte. Dar, nu
uita nici o clipă - mai presus de toate - că eşti fiul al lui Dumnezeu, îndatorat
să ajungă spic viu în holda creştină. Altfel spus, în fruntea tuturor grijilor sale,
era gândul veşnicei sale mântuiri, cunoscând cuvântul dreptului şi înaltului
Judecător: „Orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc"
(Matei, 7, 19).
Cel ce pleacă dintre noi, încărcat de mulţi ani, dar şi de o bogăţie sufletească
deosebită, agonisită în timp, rămâne o pildă creştinească demnă de urmat.
Este pilduitoare din partea lui mărturisirea nefaţărită a credinţei în toată
puritatea ei, până în ultima clipă a vieţii. El a avut credinţa în înviere, într-o
singură înviere, la sfârşitul lumii, aceasta definindu-1 ca pe un creştin
autentic. Suntem încredinţaţi că vistieria lui morală va ieşi la iveală pe
întinderea vieţii veşnice, în toată frumuseţea ei. Preamărind - în aceste zile -
pe Iisus Cel înviat, să-L rugăm ca pe cel „adormit întru Domnul şi în nădejdea
învierii să-l învrednicească de veşnica bucurie a vieţuirii cu El, iar familiei
îndoliate să-i aducă mângâiere, pace sufletului şi binecuvântare".
Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 167 ..
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT SUBIT
Rugăciunile celor vii pentru cei morţi
Avem în faţa noastră o privelişte tristă. O întâmplare neaşteptată a răpit din
rândurile celor vii pe un enoriaş fruntaş al parohiei noastre, încă în plină
putere. Un soţ credincios, pilduitor prin devotamentul lui, un tată grijuliu,
care, până ieri-alaltăieri, alerga şi se zbătea pentru cei dragi inimii sale,
astăzi nu mai este decât un lut cu chip omenesc, dar fără suflare de viaţă.
Vrând-nevrând, lacrimile ne brăzdează faţa - mărturie a durerii ce ne-a
cuprins - şi dăm ascultare cântări funebrale: „Văzându-mă zăcând Iară glas şi
fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudeniile şi
cunoscuţii. Că ieri am vorbit cu voi şi fără de veste mi-a venit asupra-mi
înfricoşatul ceas al morţii". (Vezi: Molitvelnic, Bucureşti, 1950, p. 233).
Lovitura este mare, moartea venind ca un fur, răpind comoara cea mai
aleasă a familiei, pe un soţ bun şi sârguitor şi pe un părinte iubitor şi
jertfelnic, care a fost personificarea hărniciei şi omeniei. Dar, plecarea lui
neaşteptată dintre noi, pe lângă amărăciunea şi sfâşierea sufletească aduse
familiei, este şi un prilej de cugetare mai atentă asupra sfârşitului vieţii
pământeşti, al cărei soroc nu ne este dat să-1 cunoaştem, oricât de învăţaţi
am fi. înţeleptul Solomon a cuprins această idee în următoarele cuvinte. „Şi
am văzut că timpul şi întâmplarea întâmpină pe toţi. Căci omul nu ştie nici
măcar vremea lui; întocmai ca peştii care sunt prinşi în vicleanul năvod,
întocmai ca păsările în lat, aşa sunt prinşi fără de veste oamenii în vremea de
restrişte, când vine dintr-odată peste ei" (Eccle., 9, 11-12). Mai explicit şi mai
categoric, în privinţa sfârşitului nostru fulgerător şi necruţător, este
Mântuitorul, când îşi încheie „Parabola celor zece fecioare", cu cuvintele.
„Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei, 25,
13; 24, 42, 44). Candela sufletului se cere să fie fără întrerupere plină cu
untdelemnul credinţei şi al faptelor bune. „Fericit slujitorul acela, pe care
venind stăpânul său îl va găsi făcând aşa" (Matei, 24, 46). Sunt cazuri însă,
cum este şi cel de faţă, când, din cauza morţii grabnice, creştinul nu-şi poate
lua nici măcar Sfânta împărtăşanie ca merinde pentru drumul vieţii de veci.
Ne revine nouă imperioasa datorie să-1 însoţim dincolo, cu prinosul dragostei
noastre, cu rugăciuni şi mijlociri, ca pe unul care de altfel „legea a păzit şi
întru nădejdea învierii a adormit"... Această îndatorire ne revine dintr-un
motiv binecuvântat. Moartea nu întrerupe comuniunea spirituală a viilor cu
cei morţi. Cei ce au fost uniţi în credinţă în viaţa pământească, îşi păstrează
legătura spirituală cu cei adormiţi întru
Domnul, aparţinând aceleiaşi împărăţii a Mântuitorului lisus Hristos.
* * *
Cu prilejul slujbei înmormântării mirenilor, ne este dat să auzim rostindu-Se
multe rugăciuni de iertare, pentru cel decedat. între altele, este următoarea:
„Mântuieşte pe cei ce nădăjduiesc întru tine, Maica Soarelui celui nespus,
Născătoare de Dumnezeu, şi fă milostiv pe Prea Bunul Dumnezeu cu
rugăciunile tale, rugămu-ne, ca să dea odihnă celui ce a răposat acum, unde
odihnesc sufletele drepţilor, arată-1 moştenitor bunătăţilor celor
dumnezeieşti în locaşurile drepţilor, întru pomenire veşnică, ceea ce eşti cu
totul fără prihană" (Molitvelnic, p. 232).
Rugăciunile acestea nu sunt introduse fără rost în „Rânduiala înmormântării",
după cum nu sunt fără rost nici rugăciunile celor vii ai familiei pentru cei
seceraţi de moarte. Este o concordanţă perfectă între dogmă şi actele de
cult. Cei decedaţi au trecut pe alt plan al existenţei şi formează cu cei vii o
comunitate, un trup al cărui cap este lisus Hristos. Precum membrele trupului
nu pot sta despărţite unele de alte, tot aşa cei vii stau în neîntreruptă
legătură cu cei morţi, şi sunt îndatoraţi să ceară de la Dumnezeu iertarea
păcatelor lor. „Precum într-un singur trup avem multe mădulare şi
mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem
în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora" (Rom., 12,4-5). „Şi dacă un
mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este
cinstit, toate mădularele se bucură împreună" (I Cor., 12,26). Dacă un creştin
moare subit sau altfel, fără să se fi îndreptat întru toate de păcatele sale, cei
vii se întristează, plâng şi se tânguiesc la despărţirea sufletului, rămânând
îndatoraţi să se roage pentru iertarea păcatelor lui.
Avem numeroase mărturii scripturistice în sprijinul mijlocirii celor vii prin
rugăciuni şi fapte de caritate - pentru iertarea păcatelor celor adormiţi.
Enumerăm câteva dintre ele, începând cu Vechiul Testament Există aici rituri
funebre seculare, tot atâtea acte de doliu prin care se exprimă durerea celor
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 169 ..
vii pentru cei răposaţi, jelirea, ruperea hainelor şi încingerea cu sac (II Regi,
3,31). Patriarhul Iacov îl îndatorează - prin jurământ - pe fiul său Iosif, ca
atunci când va adormi să-1 scoată din Egipt şi să-1 îngroape în Canaan. Iosif
şi-a respectat jurământul; când tatăl său s-a săvârşit din viaţă, 1-a dus cu
mare pompă în Canaan şi „au plâns acolo plângere mare şi tare foarte şi a
jelit Iosif pe tatăl său şapte zile" (Fac., 47, 30-31; 50, 10). Iudeii aveau servicii
la înmormântare, care constau din plângeri şi postiri, care variau între trei şi
şapte zile, uneori chiar 30 de zile (Deut., 34, 8). Postul substituie faptele de
binefacere în folosul celor decedaţi.
în Vechiul Testament se vorbeşte şi de daruri-jertfe ce se aduceau pentru cei
morţi. Citim în Cartea a Il-a a Macabeilor următoarele: „Iar a doua zi au venit
cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi
şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele
fiecăruia din cei morţi lucruri închinate idolilor lamniei, de la care îi oprea
legea pe Iudei, şi tuturor vădit lucru a fost că pentru stare pricină au căzut
aceştia. Şi toţi binecuvântând pe Judecătorul cel drept, pe Domnul, cel ce
arată cele ascunse şi întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce
s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Şi lacând adunare de bani după numărul
bărbaţilor a trimis la Ierusalim, să aducă jertfă pentru păcat, foarte şi cuvios
lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia
cei ce mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei
morţi. Şi a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar
este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de
curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat" (II Mac., 12, 39-46).
Necesitatea mijlocirii celor vii pentru cei morţi o susţine şi înţeleptul Sirah,
când povăţuieşte să se facă acte de milostenie nu numai pentru cei vii, ci şi
pentru răposaţi: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă, şi chiar morţilor fa-
le parte de dărnicia ta" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 7, 35). Tobit,
recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morţi, a poruncit fiului său, ca să fie
darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor drepţi (Tobit, 4, 17). Profetul
Ieremia porunceşte ca pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu, să nu se
frângă pâine de jale cu mângâiere pentru cel mort (Ier., 16, 7-11).
Noul Testament este mai explicit în privinţa obligaţiei de a ne ruga pentru
semenii noştri, cât timp sunt în viaţă, dar şi după moarte. „Dacă vede cineva
pe fratele său păcătuind - păcat nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va
da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat
de moarte, nu zic să se roage pentru aşa păcat" (I Ioan, 5, 16).
Din textul ioaneic rezultă că cei vii se roagă pentru cei adormiţi în credinţă,
care n-au fost vrăjmaşi Iui Dumnezeu şi care murind pocăiţi n-au putut face
roade de pocăinţă, sau care nu s-au pocăit deplin aici pe pământ. Astfel de
suflete merg în iad, iar prin rugăciunile Bisericii li se uşurează situaţia sau
chiar sunt salvate de acolo. E vorba de sufletele în care a rămas o oarecare
bunătate ce poate fi făcută rodnică prin rugăciunile noastre, aşa după cum
poate fi dezvoltată prin influenţa soarelui şi a ploii o sămânţă sănătoasă în
pământ fertil, sau după cum poate fi însănătoşită o celulă bolnavă în
organism. Rugăciunile celor vii nu pot ajuta celor decedaţi - fără ca aceştia să
fi săvârşit ceva bun , cu atât mai vârtos nu pot ajuta celor ce au păcătuit
împotriva Duhului Sfânt (Matei, 12, 32), aşa după cum nici soarele şi nici
ploaia nu pot ajuta să răsară din pământ un grăunte stricat sau după cum
organismul nu poate învia o celulă moartă.
S-ar putea ridica obiecţiunea că rugăciunile Bisericii prin care unele suflete
din iad ar putea fi uşurate sau chiar salvate, contravin cuvintelor din
„Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr", în care se spune că între
rai şi iad este o prăpastie de netrecut (Luca, 16, 27). Contradicţia este numai
aparentă, fiindcă textul amintit spune numai atât că nimeni nu poate prin
proprie voinţă să treacă dintr-o stare în alta. Bariera de netrecut - după
moarte - este de netrecut pentru om, dar nu şi pentru Dumnezeu. Cei
decedaţi, dar neîntinaţi de păcate de moarte, beneficiază de îndurare, nu
datorită suferinţelor şi meritelor pe care eventual ei şi le-ar fi câştigat după
moarte, ci datorită mijlocirilor făcute de către cei vii care formează Biserica
luptătoare. însuşi Mântuitorul ne povăţuieşte. „Şi orice veţi cere întru numele
Meu, aceea voi face" (loan, 14,13). Dacă „sângele lui Hristos ne curăţeşte pe
noi de orice păcat", atunci acelaşi sânge curăţeşte de tot păcatul şi pe
decedaţii pomeniţi la Sf. Liturghie pentru care preotul, în momentul când
pune miridele în Sf. Potrire, se roagă: „spală, Doamne, păcatele celor ce s-au
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 171 ..
pomenit aici, cu cinstit sângele Tău pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi" (Vezi: Pr.
Drd. Nicolae Alexa, Temeiuri dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morţi, în
„Studii Teologice", Nr. 1-2 / 1978, pp. 100-101).
Chiar dacă în Noul Testament nu se spune în mod direct să ne rugăm pentru
cei morţi, dar întrucât ni se spune să ne rugăm pentru, toţi oamenii, urmează
că avem datoria să ne rugăm şi pentru cei răposaţi. Sf. Apostol Pavel ne
sfătuieşte stăruitor s-o facem: „Vă îndemn, deci, înainte de toate să faceţi
cereri, rugăciuni, mijlociri, pentru toţi oamenii" (I Tim., 2,1). în expresia „toţi
oamenii" se cuprind viii şi morţii deopotrivă. Cei morţi - prin rugăciunile
noastre, făcute în numele Mântuitorului, şi prin faptele caritabile săvârşite
pentru ei, vor beneficia de mila lui Dumnezeu, bineînţeles dacă au părăsit
lumea cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Asta, după judecata particulară,
înainte de judecata de apoi, când situaţia se pecetluieşte pe vecii vecilor.
Argument convingător că, prin credinţa, nădejdea, dragostea şi ruga noastră
putem ajuta celor răposaţi, avem la Mântuitorul Iisus Hristos, care
tămăduieşte bolnavii şi învie morţii, în baza credinţei altora. Astfel, la
rugăciunea stăruitoare a femeii canaaneence, îi izbăveşte frica de
încercările diavolului (Matei, 15, 28); în baza credinţei, vindecă pe
slăbănogul din Capernaum (Matei, 8, 5-13), vindecă pe sluga sutaşului prin
credinţa stăpânului său. Mai mult, Iisus învie din morţi pe fiica lui Iair (Matei,
9, 18-239, pe fiul văduvei din Nain (Luca, 7, 11-169 etc.
Dacă Mântuitorul a satisfăcut cereri pentru izbăvirea oamenilor noştri demni,
când era pe pământ, suntem încredinţaţi că o va face şi după înălţarea Sa la
cer. însuşi ne încredinţează de adevărul acesta, când spune: „Dacă doi dintre
voi se vor învoi pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de
la Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei, 18, 19). Noi, creştinii, ne învoim pe
pământ, în rugăciune comună, îndeosebi la Sfânta Liturghie, când se aduce
jertfa euharistică şi pomenim „ pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii
vieţii, cei de veci, rugându-ne să-i odihnească unde străluceşte lumina feţii
Tale".
Sfinţii Părinţi au pus accent deosebit pe comuniunea viilor cu morţii, stăruind
asupra legăturii veşnice dintre ei, exprimată din partea celor vii prin
rugăciuni fierbinţi - rod al dragostei ce-i leagă de confraţii trecuţi pe tărâmul
veşniciei. ?Nu trebuie să uităm că fiecare mort este o fiinţă singulară şi de
neînlocuit, el trăind veşnic în memoria lui Dumnezeu, cu meritele şi
metehnele lui. Corect se exprimă un luminat teolog, când afirmă că Biserica,
în rugăciunile sale pentru cei morţi, cere lui Dumnezeu harul ca ei să rămână
mereu prezenţi înaintea ochilor noştri, prezenţa lor să fie constantă. Cât
priveşte schimbarea ontologică a sufletului decedaţilor, ea aparţine în
exclusivitate lui Dumnezeu, milei
Sale, după cum aparţine toată viaţa Bisericii.
* * *
Pe vremea Sf. Ambrozie (t 397) era frecventă superstiţia că există o oglindă
miraculoasă în care omul ar putea să se vadă cum arată în clipa morţii.
Sfântul Părinte a ţinut o cuvântare împotriva acestei superstiţii, spunând
următoarele: „Priviţi viaţa voastră, faptele şi întrelăsările, şi atunci veţi avea
o icoană adevărată, o icoană în care veţi putea vedea cum veţi fi în ceasul
morţii. O viaţă sfântă este calea spre o moarte sfântă, iar o moarte sfântă
este calea spre o viaţă veşnică fericită".
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 173 ..
Adormitul în Domnul (N) nu putem spune că a fost întruchiparea sfinţeniei în
accepţia desăvârşită a cuvântului, dar a năzuit - pe cât i-a fost cu putinţă - să
fie onest şi corect în relaţiile cu aproapele... îi repugna minciuna şi neomenia,
pe acestea le înfiera fără cruţare. Ceea ce 1-a caracterizat îndeosebi a fost
munca osârduitoare pentru familia sa, pentru agonisirea celor necesare
casei, şi educarea sănătoasă a odraslelor sale - împreună cu devotata lui
soţie. El a făcut din muncă o disciplină severă a vieţii, înfruntând cu
tenacitate adversităţile ce i s-au ivit în cale. Dar, prins în iureşul alergărilor
zilnice, a uitat cât de fragil este firul vieţii, cât de slabe sunt puterile noastre,
„când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt
împăraţii şi săracii".
Pentru orientarea noastră creştinească, să reţinem, din acest prilej că icoana
în care putem vedea ceasul morţii este viaţa noastră de fiecare clipă,
neuitând că orice clipă ar putea fi cea din urmă şi decisivă destinului nostru.
Drumul rectiliniu, în afară de arşiţa păcatelor şi ispitelor, ancorat constant la
ţărmul misterios al Absolutului, este garanţia unui sfârşit creştinesc şi a unei
primăveri cu bucurii neîmplinite, veşnice. în repertoriul moral al virtuţilor
noastre, se cere ca - în primul rând - înţelepciunea - care rodeşte prevedere -
să stea la loc de frunte. Ea ne va călăuzi cu chibzuinţă către vremea
secerişului, care este sfârşitul inevitabil, când neghina se va arde, iar grâul se
va strânge în hambar (Matei, 13, 30). Minunat a surprins poeta acest adevăr,
în versurile următoare: „La fel şi omului când ceasu-i bate / El îşi pune
mâinile pe piept / Păcatele lui toate-i sunt iertate / De ştie a muri înţelept"
(Iulia Hasdeu, Bene morione, în „România literară", nr. 6 / 1982).
Adormitul în Domnul (N) n-a uitat poruncile, s-a conformat lor, cu unele
întrelăsări, ca orice pământean. Pragul bisericii 1-a trecut cu creştinească
evlavie, familiei i-a fost proteguitor, „a urât pe cei ce lucrează fărădelegea"
(Ps., 5, 5) şi a preţuit pe cei drepţi şi omenoşi. Azi, îşi dă sufletul Dreptului
Judecător, cu încredinţarea că El este „judecător drept, tare şi îndelung
răbdător" (Ps., 7,11), deci va cântări cu dumnezeiască obiectivitate faptele
vieţii sale.
împărtăşind familiei cuvânt de mângâiere şi întărire sufletească, şi
îndatorându-o să poarte în inimă naşterea chipul lui senin şi bun şi să-1
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 173 ..
pomenească în rugăciuni, rugăm pe Milostivul Dumnezeu să-i treacă cu
vederea toate greşelile, cele de voie şi cele fără de voie, ca un iubitor de
oameni.
Odihnească în pace!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BUNIC
Nemurirea sufletului
1'alriarhul Avram, ajuns la bătrâneţe, a trimis pe sluga sa cea băl rână, pe
Eliazar, din Hebron în Mesopotamia, să ia de acolo femeie lui Isaac, fiul său.
Călătoria lui Eliazar a fost grea şi obositoare. Dar, el, fiind un slujitor
credincios, a dus-o până la capăt, reuşind să aducă lui Isaac de soţie pe
Rebeca, fiica lui Batuel. Grea a fost despărţirea pentru Rebeca de familia ei!
Mereu se depuneau stăruinţe, atât pe lângă Rebeca, cât şi pe lângă Eliazer,
să amâne plecarea. Slujitorul lui Avram - însă - e< mşticnt de misiunea ce i
se încredinţase, a spus celor din Mesopotamia „Lăsajji-mă să mă duc la
stăpânul meu!... Nu mă zăboviţi / Căci Domnul in-a lăcut să izbutesc în calea
mea; lăsaţi-mă să mă duc la stăpânul meu", (l'ac., 24, 54-56).
Este nimerită analogia ce se face între călătoria lui Eliazer şi călătoria vieţii
pământeşti a fiecăruia dintre noi. Fiecăruia dintre noi, i s-a încredinţat din
partea lui Dumnezeu - la primirea sa în lume - o misiune »le îndeplinit,
precum şi un mănunchi de daruri de care să se folosească în acest scop.
Edificatoare, în această privinţă, este Parabola talanţilor, în care se spune că
fiecăruia i s-a încredinţat numărul de talanţi, „după puterea lui", după măsura
puterii de care dispune, sau mai corect spus în măsura sforţărilor ce face de a
atinge un scop mai înalt.
în lumina învăţăturii creştine, sensul vieţii noastre este împlinirea chemării ce
ni s-a statornicit dintru început. în acest scop ni s-a pus la dispoziţie şi
perioada de timp necesară. „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, dar de
vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, este
osteneală şi durere" (Ps., 89,10-11) în intervalul acesta de timp, avem datoria
să fructificăm darurile ce ni s-au dat şi apoi să plecăm liniştiţi pe tărâmul de
unde am purces, asemenea lui Eliazer care s-a întors în Hebron. Cei apropiaţi
nouă plâng, ne-ar opri - dacă ar fi cu putinţă - dar sufletul nostru le răspunde:
„Nu mă opriţi, lăsaţi-mă să mă întorc la Stăpânul meu", fiindcă El ne-a zidit
pentru nemurire. „1 iumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi 1-a zidit
după chipul fiinţei
Sale" (înţelepciunea lui Solomon, 2, 23).
* * *
Călătoria vieţii pământeşti poate avea două înfăţişări, una „este calea cea
lată care duce la pieire şi mulţi sunt care o află" (Matei, 7, 13), e drumul celor
ce n-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu s-au conformat poruncilor Lui. Aceştia
au apucat drumul prin pustietăţi şi au alunecat pe povârnişul păcatului,
ajungând la bătrâneţe să stea în faţa morţii, cu o viaţă prăpădită, irosită în
preocupări minore, plată, fără nimic pozitiv pe răbojul ei. De altă parte, este
„calea cea îngustă care duce la viaţă şi puţini sunt care o află" (Matei, 7,14;
Luca, 13, 24). E drumul celor ce-şi pun viaţa la adăpostul legilor morale, de-a
lungul călătoriei pământeşti ei cunosc osteneli, muncă, suferinţă, dar găsesc -
în compensaţie - la fiecare pas, o bucurie sufletească, o floare înmiresmată.
Tăria aceasta sufletească este rezultanta credinţei lor nemăcinate de îndoieli
şi curăţeniei inimii lor, străină de ranchiună şi de pofte deşarte. Cel virtuos
este convins „că cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2,
17).
Pe calea strâmtă a umblat adormitul în Domnul (N), până la adânci bătrâneţe,
când - firesc - puterile i-au slăbit şi - în cele din urmă - şi-a dat obştescul
sfârşit, desprinzându-se de pe buzele lui cuvintele dreptului Simion: „Acum,
slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei
văzură mântuirea Ta... " (Luca, 2, 29-30). A rostit aceste cuvinte cu conştiinţa
împăcată că „lupta cea bună a credinţei a luptat" (I Tim., 6, 12), „vremea
despărţirii sale s-a apropiat" şi nădăjduieşte a fi învrednicit de „cununa
dreptăţii..., pe care Dreptul Judecător va da-o celor ce au iubit arătarea Lui"
(II Tib., 4, 6, 8).
într-adevăr, răposatul a mărturisit şi păzit credinţa, rostind, duminică de
duminică, la Sf. Liturghie, Simbolul credinţei. A mărturisit pe Dumnezeu cum
1-a cunoscut din Sf. Scriptură - pe care o ispitea zilnic cum 1-a învăţat
Biserica strămoşească şi părinţii săi, conformându-se cuvintelor psalmistului.
„Tăria mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie spre izbăvire" (Ps.,
117, 14). îndeosebi, din tezaurul credinţei a desprins ideea supravieţuirii -
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 175 ..
nemuririi - prin moarte. Cercetând slova sfântă şi observând firea
înconjurătoare, singur a ajuns la concluzia că în natură toate mor ca să se
nască din nou, soarele apune ca să răsară în dimineaţa zilei următoare,
sămânţa aruncată sub brazdă, întâi putrezeşte, apoi încolţeşte şi face lujer.
întreaga natură se dezbracă toamna de podoabele ei, pentru ca în primăvara
următoare să se trezească din nou la viaţă şi să se înveşmânteze în haina
multicoloră a florilor şi verdeţii Singur a conchis că omul-cununa tuturor
creaturilor - nu poate avea un destin inferior firii înconjurătoare, fiind dotat cu
suflet, care, prin natura lui este hărăzit nemuririi. Citind Sf. Scriptură, a aflat
acolo vorbindu-se de „moartea sufletului", dar, până la urmă, a înţeles
că nu este vorba de nimicirea sufletului păcătoşilor de către Dumnezeu, ci de
depărtarea lor de Dumnezeu, de pedeapsa şi nefericirea lor veşnică sau de
„iezerul de foc" (Apoc., 20,15) în care ajung aceştia după judecata de obşte.
Ferice de cei ce sunt familiarizaţi cu problema cheie a mântuirii, cu
nemurirea sufletului, chestiune fundamentală pentru creştini. Pe credinţa în
nemurirea sufletului se întemeiază dogma învierii, a vieţii viitoare şi a unei
sancţiuni drepte şi definitive a faptelor noastre. Pentru creştini, sufletul este
viu prin el însuşi. După opinia lui Grigorie Palama, sufletul are viaţă nu numai
ca lucrare, ci şi ca fiinţă. Evident, viaţa sufletului este alta decât viaţa
trupului. Ca atare, „chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă. Dar,
pe lângă faptul că nu se destramă, mai rămâne şi nemuritor, întrucât nu se
arată să fie pentru altul ci are viaţă în sine ca fiinţă" (Gr. Palama, Capete
despre cunoştinţa naturală, 32, 33, în „Filocalia", trad. rom., Voi. VII, p. 442,
cit. după Pr. Prof. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p.
350). Având viaţă proprie, sufletul nu se poate despărţi - prin moarte - de
ceea ce a fost realitatea lui esenţială în viaţă: conştiinţa eului. Altfel, ar trebui
să admitem descompunerea lui, ceea ce ar fi contra simplităţii şi identităţii
lui. Numai ceea ce este material, ceea ce este compus, se poate desface în
părţile sale constitutive, deci nimici...
Credinţa în nemurirea sufletului se întâlneşte la toate popoarele din toate
timpurile şi din toate locurile. Crezând în rai sau iad, în infern sau în câmpiile
Elisee, în sânul lui Brahina sau în Neant, în Valhala zeilor sau în sânul lui
Mahomed, toate religiile şi toate popoarele au crezut în nemurirea sufletului
şi într-o viaţă viitoare. însuşi faptul înmormântării şi obiceiurile de
înmormântare, precum şi grija ce se poartă cadavrelor, izvorăşte din credinţa
în nemurirea sufletului. îndeosebi, cultul morţilor învederează credinţa în
supravieţuirea sufletului.
Pentru creştin, nemurirea sufletului este un fapt psihologic simţit în
intimitatea conştiinţei lor, potrivit cuvintelor psalmistului: „însetat-a sufletul
meu de Dumnezeul cel viu, când voi veni şi mă voi arăta feţii lui Dumnezeu"
(Ps. 41, 2, 114, 7-8). Conştiinţa nemuririi şi a unei vieţi viitoare, creştinul o
trăieşte cu putere de instinct. Dacă în vâltoarea legilor finalităţii biologice,
|
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 173 ..
toate tendinţele funcţionale îşi găsesc un corelat în lumea reală, de ce s-ar
face excepţie cu această tendinţă spre nemurire legată mai ales de neamul
creştinesc? Dacă pasărea purtată de instinct îşi deschide aripile şi porneşte,
la apropierea iernii, spre alt climat mai cald şi-1 găseşte, de ce aspiraţia
creştinului spre o altă viaţă, cel puţin
174 loan BUN EA
tot aşa de reală şi tot aşa de puternică ca şi instinctul la animale, să fie
singură sortită neîndeplinirii şi înşelării? (Vezi: Ioan Gh. Savin, Apologetice,
Bucureşti, 1929, p. 68).
Pentru nemurirea sufletului pledează şi argumentul moral. El se rezumă la
următoarele: legea morală obligă pe om în general şi pe creştin în special să
Iacă binele şi să evite răul, fără să urmărească răsplata pentru binele făcut
sau să aştepte pedeapsa pentru răul săvârşit. Există însă o altă lege, aceea a
justiţiei, temeiul ordinii morale, care cere ca binele să fie răsplătit şi răul să
fie pedepsit. Ori, în viaţa pământească, adeseori, lucrurile se petrec pe dos.
virtutea este urgisită şi viciul răsplătit. Fiinţa noastră morală însă nu se
împacă cu această degringoladă morală, ci postulează nemurirea sufletului şi
existenţa unei vieţi viitoare, în care faptele bune să fie răsplătite, iar cele rele
să fie pedepsite - după gravitatea lor. La 15 ianuarie 1850, Victor Hugo
spunea în Camera franceză următoarele. „Este o altă viaţă în care se va face
dreptate. Eu cred profund în această lume mai bună şi declar aci, ea este
siguranţa supremă a raţiunii mele, cum este suprema bucurie a inimii mele"
(cit. după Mitropolitul lrineu, Teologia luptătoare, Bucureşti, 1941, p. 94).
Cu moartea lui (N), pleacă dintre noi unul dintre veteranii parohiei noastre,
care fără să fi avut diplome, a adunat din citirea cărţilor, îndeosebi a Bibliei,
şi din experienţa unei vieţi îndelungate, învăţături folositoare, lui şi altora din
jur. „Din vistieria cea bună a inimii sale" (Luca, 6, 45) a scos cele bune şi le-a
dăruit celor ce au voit să ajungă la cunoştinţa adevărului. Este demnă de
subliniat grija pe care adormitul în Domnul (N) a purtat-o pentru neprihana
sufletului său, ştiind că numai „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu"
(Matei, 5, 8)... La credinţa lui fermă, a adăugat bogăţia faptelor sale bune, cu
încredinţarea că numai o astfel de viaţă este piedestal sigur şi solid mântuirii,
într-adevăr, când închidem ochii, întâi ne părăsesc cele deşarte ale vieţii
acesteia, bogăţiile sonore, până la mormânt ne conduc rudeniile şi prietenii,
iar dincolo de mormânt ne însoţesc faptele bune. Virtuţile constituie garanţia
intrării sufletului în cetatea de lumină a Ierusalimului ceresc populat cu
spiritele cele mai alese ale Dumnezeului Celui viu (Evrei, 12, 22).
Reţinem din viaţa decedatului, pe lângă fervoarea credinţei, cu implicaţiile ei,
inclusiv nemurirea sufletului, bunătatea inimii sale. Aceasta o ştiu cu
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 175 ..
deosebire copiii, nepoţii şi strănepoţii, pe care i-a învăţat „să cinstească casa
lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit
înaintea lui Dumnezeu" (I Tim., 5, 4). Duioşia inimii sale s-a revărsat din plin
asupra tuturor, fiind izvor de bucurii mari, care nu pot fi exprimate în cuvinte,
de aceea e firesc că lacrimile celor rămaşi nu pot fi stăvilite.
Acum, bunicul dă urmare logicii care ne stăpâneşte pe toţi. E logica de care
ascultă şi frunzele şi florile, când cad fără viaţă, într-o totală indiferenţă
cosmică. Dar, după cum frunzele şi florile reînvie, odrăslesc, în anotimpul
primăverii, tot aşa şi fiinţa umană la timpul socotit se scoală „întru
nestricăciune şi putere" (I Cor., 15, 42-43). Aici, rezidă mângâierea fără
echivalent a creştinilor.
La plinirea călătoriei pământeşti şi la trecerea lui pe tărâmul vieţii celei
veşnice, noi îl însoţim cu rugăciunile noastre, spre a fi învrednicit de
cetăţenia împărăţiei celei gătite celor ce nu numai zic: „Doamne, Doamne, ci
şi fac voia Tatălui Celui din ceruri".
Odihneşte cu drepţii pe robul Tău!
A
176 loan BUN EA
| jUii» iMrt -t ?
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI BUNICI
Viaţa veşnică f ţ • ^ ^ J )
Duminică (z), la ceasurile dimineţii, se săvârşea jertfa liturgică în biserica
parohială din sat. La isprăvirea Sf. Liturghii, stăruitor fost chemat la patul de
suferinţă al credincioasei (N), despre care ştiam că se luptă qu "povara anilor
mulţi şl cu încercările neputinţelor de tot felul. Am mânecat cu grăbire lat
căpătâiul ~ei,lmpurtâş»nclu-o cuT „cereştile şi de viaţă făcătoarele,
Înfricoşătoarele ale lui Hristos TăFneT..". Tflterior, i s-a săvârşit şi Taina Sf.
Maslu, spre a i se ierta păcatele, a se întarT sufleteşte şi a trece mai uşor
peste chinurile ce o mistuiau. Cu adevărat, săvârşirea Tainei Sf. Maslu i-a
adus mângâiere, alinare şi curaj în suportarea durerilor care o încercau,
ajutând-o să fie izbăvită creştineşte de strânsorile strivitoare ale lutului.
Astăzi, o conducem spre locul de veşnică odihnă, după rânduiala noastră cea
creştinească, încărcată de mulţimea anilor, dar şi de alese podoabe
sufleteşti, pe care singură şi le-a câştigat, prin purtarea pilduitoare, de-a
lungul zbuciumatei sale existenţe pământeşti. I se potrivesc cuvintele cu care
odinioară Elifas îl îmbărbătase pe prietenul său Iov: „Şi vei merge la groapă
ca grâul cel copt, care în vreme s-a secerat" (Iov, 5, 26). Aşa sunt bătrânii
credincioşi şi bătrânele credincioase şi evlavioase, ca snopii de grâu care
aduc rod bogat. Ei sunt ca spicele: după ce şi-au dat roadele, după ce au fost
podoabe vii aici pe pământ, Dumnezeu îi cheamă în împărăţia Sa cea
veşnică. Spre zările acestei împărăţii se îndreaptă astăzi sufletul aceleia care
s-a realizat în lume, ca soţie, ca mamă, ca bunică şi credincioasă, şi care a
înţeles şi trăit adevărul biblic că: „Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci
ai credinţei spre dobândirea sufletului" (Evrei, 19, 39).
Adevărul asupra împărăţiei veşnice, a vieţii celei veşnice, este cheia de boltă
a creştinilor, fiindu-le împărtăşit de însuşi Iisus Hristos El a lăgăduit viaţa
veşnică şi a chezăşuit dobândirea ei. Capul de sud al Africii se numeşte
„Capul Bunei Speranţe". Nu s-a numit totdeauna aşa; înainte i s-a spus
„Capul suferinţelor", fiindcă nici o corabie nu putea trece pe acolo fără să fie
c^v 1 a
nimicită. A fost însă un om norocos, Vasco da Gama, descoperitorul Indiei
orientale, care a trecut prin acel loc fără să i se întâmple vreo nenorocire. De
atunci şi alţii au vâslit pe acolo cu încredere, iar „Capul suferinţelor" şi-a
schimbat numele în „Capul Bunei Speranţe".
în oceanul vieţii omeneşti încă a existat un astfel de loc, peste care nici un
muritor n-a putut trece fără să sufere naufragiu: moartea. Omul era chinuit,
buimăcit şi îngrozit în faţa ei. în situaţia aceasta îngrijorătoare a fost până s-a
întrupat Mântuitorul şi a trecut biruitor peste capul suferinţelor, dându-ne -
totodată - asigurarea că, după poarta întunecată a morţii, ne aşteaptă lumina
vieţii veşnice... Totdeauna omul a avut această presimţire a unei existenţe
dincolo de efemerul în care se desfăşoară firul vieţii sale (dovadă, îngrijirea
mormintelor cinstirea şi pomenirea celor decedaţi etc...). Dar, această
presimţire, rr|îhtuitorul a prefăcut-o în credinţă certă şi lămurită. „Aşa a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe fiul său, Cel Unul-Născut I-a dat ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (loan, 3, 16). El a promis celor ce-L
urmează, că le va da viaţă veşnică. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri
în veac" (loan, 10, 28). ___ —„
Ce se înţelege mai de aproape prin ^|ă veşnica)s Ea este viaţa noastră
personală şi după moarte. Viaţa veşnică îşi are izvorul în Dumnezeu, care
este Dumnezeul viilor, nu al morţilor. „Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avram
şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, nu sunt Dumnezeu al morţilor
ci al viilor" (Matei, 22, 31-32). Din textul acesta rezultă că Dumnezeu - fiinţă
personală - a făcut legământ veşnic cu fiinţe personale, unice, ba chiar le-a
nominalizat, arătând - prin aceasta - destinaţia veşnică a acestora.
Toţi oamenii sunt destinaţi vieţii celei veşnice, vieţii personale de după
mpajcte. Fiecare fiinţă umană îşi are caracterul ei singular, cu o vocaţie
proprie, atribuită ei de Creatorul, la trimiterea sa în lume. Asta însemnează
că fiecare îşi temeluieşte viaţa cea veşnică, prin strădanie proprie, în viaţa
pământească. Bogatul din parabolă a pus o temelie şubredă vieţii veşnice,
prin lăcomia, avariţia şi egoismul lui, de aceea este nenorocit, îl apucă
disperarea că nu mai poate face nimic pentru îndreptarea lui. De pocăinţă şi
de un reviriment nu mai poate fi vorba, după moarte, nici la el şi nici la alţii
c^v 1 a
asemenea lui, fiindcă păcatul şi deprinderea cu răul sunt prea înrădăcinate în
fiinţa lor. Viaţa veşnică a acestora este o temniţă duhovnicească, chin veşnic,
vieţuire cu diavolii.
în schimb, virtuoşii, asemenea lui Lazăr din parabolă, beneficiază de linişte şi
pace sufletească, ca urmare a comuniunii lor cu Hristos şi cu întreaga
Biserică, de-a lungul existenţei lor terestre. Ca atare, viaţa lor viitoare va fi o
duminică fără de sfârşit, „paradisul regăsit şi
eschatologia inaugurată". Viaţa veşnică nu este o simplă revenire la început,
o revenire de unde poate reîncepe ciclul temporal, ci o înaintare vf în acelaşi
infinit, „ne prefacem din slavă în slavă" (II Cor., 3, 18), cum zice Sf. Apostol
Pavel. Viaţa veşnică nu înseamnă „o înaintare într-un timp liniar nesfârşit, ci
într-o infinitate gustată mereu, dar care nu satură niciodată"; „făptura nu are
prin sine veşnicie, numai ca participare la T, cel veşnic" (Cf. Pr. Prof. D.
Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, î Voi. 3, Bucureşti, 1978, pp. 449-
450).
| Pentru cei drepţi, viaţa veşnică va fi întru totul fericită, dar nu ca X un dar
primit de pomană, fără nici un merit din partea lor. Ea presupune p| - întâi -
(credinţa) prin care întreţinem relaţia cu Dumnezeu, Ca fiinţă personală,
creatoare, guvernatoare şi proniatoare a lumii. Credinţa ne pune în legătură
cu Dumnezeu, fără să facem abstracţie de relaţiile frăţeşti cu semenii noştri.
Subiectul nostru retranşat în egoism, chiar având un sâmbure de credinţă,
este steril, nu rodeşte nimic de preţ din punct de vedere moral. Numai
încadrat în comunitatea de viaţă a semenilor, creştinul se dovedeşte că este
mădular viu al Maicii lui Hristos. De la întrupare Mântuitorului, noi suntem
asumaţi în El, astfel că fiind legaţi de El, credinţa ne leagă şi de semeni,
fiindcă toţi intră în sfera realităţii lui Hristos.
De credinţă se leagă şinădejdea :are ne dă încredere că Dumnezeu îşi
respectă făgăduinţele Sale. El ă promis mântuirea şi fericirea veşnică celor ce
fac voia lui Dumnezeu şi păcătoşilor care se pocăiesc. „Prin nădejde ne-am
mântuit, dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui
cineva ceea ce se vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm cu
răbdare" (Rom., 8, 24-25). Nădejdea nu este aşteptare pasivă a vieţii veşnice,
c^v 1 a
ci o încordare a voinţei de a fi în acord cu voinţa lui Dumnezeu, o orientare a
purtării noastre către un nivel superior de viaţă morală. Numai aşa se poate
aştepta fericirea cea nesfârşită, în veşnicie, în care drepţii vor vedea pe
Dumnezeu faţă către faţă" (I Cor., 13, 12) şi vor trăi împreună cu sfinţii, cu
îngerii, cu Maica
Domnului, cu Mântuitorul... ___
Pentru creştini, încununarea credinţei şi nădejdii estdiubirep. Prin iubire
suntem legaţi de Dumnezeu şi de semenii noştri. Credinciosul poate nădăjdui
în viaţa veşnică, dar n-o poate dobândi decât în comuniune frăţească cu cei
din jur, viaţa de veci fiind ţinta tuturor oamenilor. La judecata de obşte, se va
pune accent deosebit pe iubirea afectivă, de aceea preotul Judecător va
spune celor de-a dreapta Sa: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici
fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut" (Matei, 25, 40).
Li se va părea unora că vorbind şi accentuând mereu viaţa veşnică,
minimalizăm sau chiar considerăm iără nici o importanţă timpul vieţii
prezente. Cu desăvârşire greşit! între viaţa pământească şi viaţa veşnică esţe
o relaţie directă. Aceasta din urmă - în toată măreţia ei - o dobândesc nu cei
ce fug de viaţa de aici, ci aceia care îşi valorifică aptitudinile lor morale şi
profesionale. Moştenitorii vieţii veşnice sunt ţoţi cei ce se zbat, luptătorii
pentru un ideal înalt, cei ce fac pe pământ muncă ziditoare, nu se dau înfrânţi
în faţa nici unui obstacol şi sunt gata de orice sacrificiu pentru tot ceea ce
înalţă, înnoieşte şi înnobilează pe oameni. Drumul adevărat al nădejdii spre
viaţa veşnică trece prin calea cea îngustă a muncii perseverente şi jertfelnice
pentru triumful ideilor mari, pentru izbăvirea semenilor de strâmtorări şi
schimbarea în bine a fizionomiei lumii întregi (Vezi: D. Belu, Viaţa veşnică, în
„Mitropolia Ardealului", nr. 7-9/1982, pp. 509-510).
Cele două stări ale veşniciei, fericirea şi nefericirea, pregătite prin felul cum
am dat sau nu ascultare vocaţiei personale, sunt înfăţişate plastic de S£ Chirii
din Alexandria. în următoarele cuvinte: aici, „Drepţii dănţuiesc, păcătoşii sunt
legaţi. Drepţii cântă, păcătoşii se tânguiesc... Drepţii sunt în sânurile lui
Avram, păcătoşii în torentele de foc ale lui Veliar. Drepţii în odihnă, păcătoşii
în osândă... Pe drepţi îi va desfăta vederea lui Dumnezeu, pe păcătoşi îi va
c^v 1 a
întrista vederea focului. Drepţii în cămara de nuntă, păcătoşii în haosul infinit.
Drepţii în lumini, păcătoşii, în întunecimea furtunii... Drepţii cu îngerii,
păcătoşii cu demonii. Drepţii în faţa tronului Stăpânului, păcătoşii în faţa
întunericului chinuitor. Drepţii văd pururea faţa lui Hristos, păcătoşii stau
pururea în faţa diavolului... Drepţii în cer, păcătoşii în abis" (Cit. după Pr. Prof.
D. Stăniloae, Op. cit., p. 459).
v (Ct^cji^ă^ek )!' depănate aici este următoarea: în momente, precum cel
de faţa/sufletul nostru, vrem, nu vrem, este atins de adierea nesfârşitului
ocean spre care mergem toţi. Să nu uităm că, pentru lumina sau întunericul
acestei împărăţii transcendente, singuri ne dăm opţiunea... Nu e cazul să ne
înspăimântăm în foţa morţii, ci să evităm a-1 vătăma pe Dumnezeu, să
luptăm cu tărie împotriva morţii veşnice a ^letului, care este destinat fericirii
veşnice. Cine cugetă şi acţionează astfel, gândul morţii nu-1 dezgustă de
viaţă, el având ferma credinţă că dincolo de poarta întunecată a morţii e
lumina cea neapusă, e fericirea, e odihna veşnică în iubirea fără margini a lui
Dumnezeu.
Adormita înDompul (N) a fost femeia înţeleaptă, asemenea aceleia
——................. r i. î
despre care spune înţeleptul Solomon că a jzidit casa şi nu are preţ pe
, hh
, pământ (Pilde, 14, 1). într-adevăr, ea a fost legată de casă şi de familia ei
prin toate pulsaţiile inimii sale larg dăruitoare. A chivernisit casa cu (
înţelepciune, până au ajutat-o puterile, fiind împreună - lucrătoare cu | soţul
ei, trecut la cele veşnice înainte cu câţiva ani, la fericirea copiilor şi nepoţilor
şi Lumina legii strămoşeşti a aprins-o în sufletul odraslelor ei, îndeosebi în
mintea şi inima nepoţilor, cărora le-a fost o povăţuitoare pilduitoare^ cu
vorba şi cu fapta. Ea poate fi asemuită aceleTa pe care o portretizează poetul
astfel. „Cu părul nins, cu ochii mici / Şi calzi de duioşie / Aievea parcă o văd
aici / Din frageda-mi pruncie". în perspectiva timpului, nepoţii îi vor evoca
figura blândă, senină şi tăcută, tot prin stihurile poetului: „De câte ori
priveam la ea / Cu dor mi-aduc aminte / Sfiala ce mă cuprindea / Asemuindu-
o în mintea mea / Duminicii
c^v 1 a
Preasfinte " (Şt. O. Iosif, Bunică). ....... . ^^
în faţa morţii, ea s-a dovedit tot „femeia tare".!genină)si resemnată, ştiind ca
prin împlinirea chemării ei, a datoriilor pe care le incumbă >daţa
pamâmeâsca, şi-a deschis drum spre viaţa veşnică, cu bucurii compensatorul
drept răsplată pentru neprihana inimii şi lupta cea bună... v> Ăjfost pregătită
totdeauna pentru ceasul morţii, dar gândul acesta n-a facut-o să
dispreţuiască viaţa şi bunurile ei, bineînţeles atâtea câte sunt ^^cTcesare
sănătăţii trupeşti şi sufleteşti. ' (r*Jf* W4 e&ţ^Oi (W£ *»
ÎT Jkli Săvârşindu-şi călătoria şi despărţindu-se de; ceidcagi, le pune la inimă
^ J&Â povaţa paulină - sinonimă unui testament moral: „ în iubire frăţească, i
* ) unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate" (Rom., 12, J,^
10). Trece pragul veşniciei cu o bogată vistierie morală, îndatorând pe ^ cei
rămaşi să-i poarte în suflet chipul luminos şi să o pomenească „din e
neam în neam", ca o întrupare a dăruirii pentru binele celor din jur. Şt> ^
Vrednică de fericire, în veci să fie pomenirea ei!
î ' v ^
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS EVLAVIOS ŞI DREPT*
Sancţiunea divină. Rai - Iad
în raport cu moartea, potrivit învăţăturii creştine, oamenii pot fi împărţiţi în
trei categorii.
Unii despre care moartea nu spune nimic, faţă de care lumea este
indiferentă. în această categorie sunt incluşi aceia care nu fac nici bine, nici
rău, sunt indiferenţi, nesimţitori, cu inimă de gheaţă; aceştia nu au un cuvânt
încurajator sau o faptă bună pentru nimeni.
în a doua categorie intră aceia despre care moartea spune rău, sunt iubitorii
de gâlceava, de scârbă, de pizmă şi de răzbunare; aceştia se bucură de
necazurile altuia şi se întristează de succesele şi bucuriile lui. Sufletul lor este
plin de venin, pe care îl varsă asupra celor din jur, lără să-şi dea seama că
această otravă le va aduce moartea. Ei sunt osândiţi de oameni, dar cu
deosebire de Dumnezeu, care spune prin gura psalmistului: „Departe de
păcătoşi este mântuirea, căci n-au căutat îndreptările Tale" (Ps., 118, 155).
c^v 1 a
Din categoria a treia fac parte cei ce şi-au înţeles şi împlinit chemarea pe
pământ, au dat ascultare legii morale, considerând-o expresie a voinţei lui
Dumnezeu. Aceştia sunt demni de pomenire şi de recunoştinţă „din neam în
neam". Despre aceştia grăieşte inspirat profetul: „Dreptul de va muri, în veac
va trăi" (Avacum, 2, 4).
Din rândul celor ce şi-au înţeles misiunea pământească, face parte şi
adormitul în Domnul (N), în vârstă de (x) ani. El a fost personificarea
înţelepciunii şi a hărniciei, a credinţei nefăţărite, păzitor al poruncilor divine,
pilduitor prin purtarea sa dreaptă, înţelegător al slovei, psalmistului:
„Fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea. Nu uita că
ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile lui spre rugăciunea lor" (Ps., 33, 13-
14).
Prilejul morţii enoriaşului parohiei noastre (n) ne îndatorează să zăbovim
câteva clipe asupra sensului despărţirii sufletului de trup şi să dăltuim în
minte un crâmpei de învăţătură creştinească referitor la
c^v 1 a
cealaltă faţă a existenţei, viaţa de dincolo de mormânt, unde sunt stări
deosebite de cele de aici.
Potrivit crezului nostru creştin, după despărţirea de trup, sufletul
supravieţuieşte, fiind nemuritor prin însăşi natura lui, ca unul ce este de
origine divină (Fac., 2, 7; Eccles., 12, 7; Ps. 145, 3-4; Evrei, 12, 9). Imediat
după moarte, sufletul primeşte o stare provizorie, de fericire sau nefericire,
hotărâtă de judecata particulară, al cărei autor este Iisus Hristos. „Rânduit
este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecată" (Evrei, 9, 27).
Existenţa acestei judecăţi o învederează mântuitorul Iisus Hristos în Parabola
bogatului nemilostiv şi a săracului
Lazăr (Luca, 16, 19-31).
După judecata particulară, sufletele drepţilor se vor bucura anticipat de
fericirea de care se vor bucura după judecata de apoi, deci vor merge în rai,
unde vor aştepta sentinţa definitivă a judecăţii universale. Cât priveşte soarta
păcătoşilor, în urma judecăţii particulare, aceştia merg în iad, unde suferă
anticipat chinurile, împreună cu duhurile necurate (II Petru, 2, 24), până la
judecata de apoi.
Atât sufletele drepţilor, cât şi ale păcătoşilor, au, după moarte, o existenţă
personală şi conştientă. îşi amintesc de faptele săvârşite în viaţă, cântăresc
valoarea sau nonvaloarea lor morală, dar nu pot efectua nici o schimbare a
stării lor. Evident, că nu este o stare identică cu starea din rai sau din iad
după judecata universală. Atât recompensele, cât şi pedepsele, sunt
provizorii. Este ceea ce spune Sf. Atanasie cel Mare, că bucuria pe care o simt
acum sufletele drepţilor este o îndulcire parţială, după cum şi întristarea
păcătoşilor este o întristare parţială.
Este o mare deosebire între cele două stări de după cele două judecăţi.
Aceasta rezultă din următoarele:
a) . La judecata particulară sufletele vor fi judecate numai pentru
faptele lor personale, nu şi pentru urmările lor, încă necunoscute.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 183 ..
b) . în iad, după judecata particulară, spre deosebire de starea de
după judecată universală, există încă nădejde de mântuire. Este adevărat că
nimeni nu se mai poate ajuta personal, dar rugăciunile celor rămaşi în viaţă
pot ajuta celor „adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci". Pot ajuta
mult rugăciunile Bisericii, îndeosebi jertfa liturgică. Rugăciunile celor vii pot
ajuta celor morţi de moarte grabnică, dar cu credinţă în Dumnezeu, însă din
cauza scurtimii şi valurilor vieţii, n-au putut face fapte vrednice de pocăinţă.
c) . în iad, „după judecata particulară, suferinţele sunt mai mici şi
pentru motivul că iadul nu conţine încă sufletele tuturor păcătoşilor şi
pe toţi dracii, a căror atenţie e încă îndreptată spre lume. Mulţimea
suferinţelor măreşte intensitatea lor şi, desigur, la sfârşit, suferinţa individului
va fi pe proporţia suferinţei generale, împotriva căreia nu va putea face
nimic. în sfârşit, ca şi în iadul de după judecata particulară, sufletele din iad,
după această judecată, vor fi lipsite de trupuri, şi astfel suferinţele vor fi
înjumătăţite, fiind numai spirituale. Unirea sufletului cu trupul va umple
măsura, fie a durerii, fie a bucuriei" (Dr. Antonie Plămădeală - azi Mitropolit,
învăţătura ortodoxă despre rai şi iad, în volumul: „Ca toţi să fie ură",
Bucureşti, 1979, pp. 378-379).
Cum stau lucrurile cu şi după judecata universală? îndată după învierea
trupurilor, va avea loc judecata obştească, a tuturor oamenilor. După această
judecată, vor continua să existe veşnic raiul şi iadul, nefiind nici o posibilitate
de schimbare a situaţiei. Fiind judecător drept, „Dumnezeu va judeca lumea,
cu dreptate va judeca popoarele... Dreptatea lui este dreptate în veac" (Ps. 7,
11; 9, 8; 118, 142). Răsplata şi pedeapsa vor fi proporţionate cu faptele, i se
va da fiecăruia ce i se cuvine (Matei, 13, 41-43; 16, 27). Fiecare îşi va primi
plata cuvenită, deplină, fericire sau nefericire, atât pentru trup cât şi pentru
suflet şi va fi eternă.
Răsplata celor drepţi este raiul (numit şi împărăţia lui Dumnezeu împărăţia
cerurilor, cer, sânul lui Avram, casa Tatălui ceresc şi altele punerea Ia
adăpost de orice rău şi posesiunea atotbinelui. Cei drepţi vor vedea pe
Dumnezeu „faţă către faţă, iar nu ca acum ca prin oglindă, în ghicitură" (I
Cor., 13, 12). Vederea aceasta nu va fi o vedere a esenţei divine, pe aceasta
184 Ioan BUNEA
n-o văd nici profeţii, nici îngerii. Vor fi împreună cu Hristos şi se vor împărtăşi
de bunătăţi, „pe care (aici) ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit" (I
Cor., 2,9). Intrând în bucuria Domnului (Matei, 25, 23), drepţii se vor
învrednici de o fericire integrală direct proporţională cu faptele lor; va fi
„odihna în Domnul". Nu va fi aceeaşi fericire pentru toţi, ci deosebită, a
măsurat faptelor fiecăruia. „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii
şi alta strălucirea stelelor. Iar stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa
este şi Ia învierea morţilor" (I Cor., 41-42). Raiul eschatologic, va fi - potrivit
învăţăturii unor Sfinţi Părinţi - o reîntoarcere la paradisul terestru din care au
fost izgoniţi primi oameni, deci o restaurare a stării în care erau înainte de
păcat.
Fericirea din rai va fi veşnică, acolo va fi un veşnic prezent. Cât priveşte
natura fericirii de aici, ea se va deosebi de cea de după judecata particulară,
care este numai spirituală. La judecata universală, trupurile vor învia, ale
celor drepţi şi ale celor nedrepţi, ceea ce evident trebuie să însemneze că
fericirea va fi şi trupească. Nu poate fi vorba de o materializare a trupurilor în
sensul nostru, fiindcă timpul şi dimensiunile dispar, ci de trupuri, la fel cu
trupul înviat a Mântuitorului. Raiul este o stare, noţiune în care e cuprinsă şi
fericirea.
Pedeapsa celor păcătoşi este iadul (numit şi gheena focului, pieire, foc
nestins, genune, întunericul cel mai dinafară, iezerul de foc, închisoarea
duhurilor şi altele). De această stare vor avea parte cei ce au făcut rele,
îndeosebi cei ce n-au făcut acte de caritate (Matei, 25, 31-46), cei ce au
comis păcate împotriva Duhului Sfânt, deci n-au fost iertate (Matei, 12, 31-
32) şi cei ce nici după judecata particulară n-au dobândit o ameliorare a
situaţiei lor. Pedepsele păcătoşilor din iad vor consta din îndepărtarea de la
faţa lui Dumnezeu, durerea fizică şi morală, ruşinea, mânia, deznădejdea,
petrecerea cu diavolul şi slujitorii lui. Se vorbeşte de mustrarea conştiinţei,
exprimată prin imaginea unui vierme neadormit (Marcu, 9, 44), ceea ce
înseamnă că vor fi mereu chinuiţi de regretul de a nu fi dus o viaţă conform
legii morale. Se vorbeşte şi de o altă suferinţă a iadului, care constă în
„plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (Matei, 22, 23), precum şi de pedeapsa
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 185 ..
focului, în care a ajuns bogatul nemilostiv, neavând posibilitatea de a se
răcori. Focul acesta arde fiinţele păcătoşilor, fără a le nimici.
Chinurile din iad vor fi gradate, după mărimea faptelor (Rom., 2, 6; 1 Cor.,
5,10). „Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a
făcut voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut dar a făcut lucruri
vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a încredinţat mult, mult i se
va cere" (Luca, 12, 47-48). Pedepsele vor fi diferenţiate. Astfel, unii vor fi
lipsiţi de vederea lui Dumnezeu şi de comuniunea sfinţilor, alţii se vor chinui
în văpaie sau vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară etc.
Adormitul în Domnul (N), pasionat cititor al Scripturilor şi profund credincios,
a fost familiarizat cu îndatorirea sa creştinească de a se conforma legilor
morale. Era convins că ordinea morală este statornicită de Dumnezeu, legile
morale sunt expresia voinţei divine, şi de împlinirea sau neîmplinirea lor este
indisolubil legată răsplata sau pedeapsa. Virtutea, ca rod al conformării cu
cerinţele legilor morale, a stat la cârma vieţii sale. Nu s-a îndoit nici o clipă că
ea este izvorul fericirii - în viaţa aceasta - şi arvuna dreptei răsplătiri la
înfricoşătoarea judecată. Cu povaţa şi cu pilda vieţii sale, a îndrumat şi pe
semeni săi să nu se lase amăgiţi de mirajul desfătărilor deşarte, spre a fi
scutiţi de amărăciunile vieţii pământeşti şi de sancţiunea divină, care
răsplăteşte, dar şi pedepseşte cu dreptate.
Adeseori, a putut fi auzit, spunându-le celor din apropiere să asculte
cuvintele psalmistului. „mântuirea drepţilor de la Domnul..." (Ts., 36, 39) iar
„pieirea celor fărădelege tot de la Domnul, după fărădelegea şi răutatea lor"
(Ps., 93,23). în lumina acestui îndreptar, trebuie să judece şi să acţioneze
orice creştin conştient, să nu uite că raiul şi iadul sunt corelative virtuţii şi
păcatului... Nu facem binele de dragul recompensei, nici nu evităm săvârşirea
răului de frica pedepsei, cum le place unora să afirme (exemplu Kant), ci
răsplata sau pedeapsa sunt în însăşi natura faptelor. Dumnezeu n-a voit iadul
cu scopul de a-i vedea pe oameni chinuindu-se, ci a-i face să se pocăiască.
Dumnezeu nu vrea iadul, pentru că nu vrea păcatul. Dacă nu este păcat, nu
este iad. Stă în vrerea noastră, să alegem calea spre porţile împărăţiei
cerurilor sau spre osânda veşnică a iadului.
186 Ioan BUNEA
Petrecând la locul de veşnică odihnă pe enoriaşul luminat al parohiei noastre
(N), pentru care „Legea Domnului a fost lăclie picioarelor şi lumină cărărilor
sale" (Ps.r 118, 105), să reflectăm la sfârşitul vieţii noastre pământeşti - prin
moarte - şi la cele ce urmează după ea. Să încrestăm folosul pe care îl avem
împlinind voia cea sfântă a lui Dumnezeu, trăind în curăţie trupească şi
sufletească, deci în afară de urâciunea păcatului. în felul acesta, vom putea
spune în ceasul morţii asemenea decedatului, cu cuvintele psalmistului:
„Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea" (Ps., 56, 10).
în veci să fie pomenirea lui!
cuvânt la moartea unui credincios vârstnic
Starea sufletului după moarte. Judecata particulară
Un dregător din vechime a chemat - într-o zi - la sine pe trei dintre fruntaşii
înţelepţi ai ţării sale şi le-a pus următoarea întrebare: „Ce cred ei că este mai
îngrozitor în lumea aceasta?". Primul a răspuns: „boala", al doilea:
„bătrâneţea", iar al treilea a spus: „Cel mai îngrozitor lucru este, să stai în
faţa morţii, şi să priveşti înapoi la o viaţă plată, irosită în preocupări minore,
fără nici o vibrare a inimii şi fără nici o faptă ziditoare, care să te facă vrednic
de a ţi se pomeni numele... ".
într-adevăr, aşa stau lucrurile! Numai viaţa trăită în slujba realizării binelui
sau a căutării adevărului, este demnă de o pioasă şi recunoscătoare amintire.
Important este să ne ştim folosi de fiecare clipă, să folosim timpul cu
înţelepciune în slujba unui ideal, să găsim calea de a nu trăi sufocaţi într-o
găoace, să găsim calea de a ne ridica deasupra egoismului, care ne ispiteşte
şi ne stăpâneşte frecvent.
Ferice de ce-i ce în clipa morţii, privind înapoi, nu se îngrozesc de ea, fiindcă
în drumul vieţii lor pământeşti au semănat binefaceri, lumină şi înţelepciune.
Din rândul acestora face parte şi adormitul în Domnul (N), pe care l-am
prohodit astăzi şi-1 vom aşeza, după datina noastră creştinească, la locul de
veşnică odihnă. Viaţa lui a fost un imn închinat legii strămoşeşti, remarcându-
se prin purtarea sa creştinească pilduitoare, putând fi asemănat cu pomul
răsărit lângă izvoarele apelor,
care îşi dă rodul la vremea sa, cum zice psalmistul (Ps., 1, 3).
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 187 ..
* * *
Considerăm că este potrivit să folosim acest prilej, spre a zăbovi asupra unei
învăţături referitoare la moarte, îndeosebi la „taina morţii", cum este numită
în limbajul nostru bisericesc. în lumina dreptei credinţe, moartea este poarta
prin care intrăm în viaţa de dincolo. Trupul se desface în elementele
materiale din care a fost alcătuit, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care 1-
a dat (Eccles., 12,7). Drept urmare, pentru creştinul care a dus o viaţă curată,
moartea nu mai este un eveniment înspăimântător, nu este o taină a durerii,
ci a împlinirii, fiindcă ea nu distruge viaţa, ci îi schimbă numai modul de
existenţă Acesta-i motivul pentru care Biserica consideră ziua morţii drepţilor
zi de bucurie, nu de întristare.
După despărţirea de trup, sufletul se întoarce la Dumnezeu spre a fi judecat.
Judecata ce se face imediat după moarte, se numeşte Judecata particulară. I
s-a atribuit acest nume, întrucât înaintea ei se înfăţişează flecare suflet în
particular, fără participarea trupului, înaintea acestei judecăţi, sufletul este
chemat să-şi dea seama de întreaga lui viaţă pământească, de gândurile, de
vorbele şi de faptele sale încrestate pe răbojul existenţei sale terestre. în
temeiul bilanţului prezentat, i se dă răsplata sau pedeapsa cuvenită. Facem
precizarea că nici răsplata şi nici pedeapsa nu sunt depline, nici definitive.
Răsplata sau pedeapsa nu sunt depline, fiindcă judecăţii particulare îi este
supus numai sufletul. Ori, în viaţa pământească, sufletul a lucrat împreună cu
trupul. Ca atare, împreună se cuvine să-şi primească răsplata sau pedeapsa.
Asta se va întâmpla după învierea de obşte, la judecata de obşte, când se vor
lua în considerare nu numai faptele personale în sine, ci şi urmările lor...
Starea de după judecata particulară nu este nici definitivă, întrucât e pasibilă
de modificări, până la judecata din urmă. Potrivit învăţăturii dreptei credinţe,
cei adormiţi în păcate uşoare pot fi ajutaţi să-şi amelioreze situaţia, înainte
de judecata universală, prin mijlocirea celor vii (jertfa liturgică, milostenii,
rugăciuni etc...).
După judecata particulară, cei buni merg în rai şi vieţuiesc în lumea duhurilor
luminoase, fiind învredniciţi de a-L vedea pe Dumnezeu şi a se desfăta în
bucurii pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor., 2, 9). Din
188 Ioan BUNEA
contră, cei răi merg în iad, unde sunt supuşi la diferite suferinţe, ca:
mustrarea cugetului, necazul de a fi în societatea duhurilor rele etc. Atât cei
din rai cât şi cei din iad au o stare provizorie, ei aşteaptă învierea şi judecata
universală.
Judecata particulară îşi are temeiuri scripturistice. Despre ea vorbeşte Sf.
Apostol Pavel când spune: „Este rânduit oamenilor odată să moară, iar după
aceea să fie judecata" (Evrei, 9, 27). Existenţa judecăţii particulare o atestă
lămurit şi Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca, 16, 22-31).
Din cuprinsul acestei parabole rezultă că atât bogatul cât şi săracul îşi
primesc, imediat după moarte, cele ce li se cuveneau, conform purtării avute
în viaţă.. Faptul că i s-a dat fiecăruia ce merita, presupune o judecată, şi
aceasta s-a întâmplat imediat după moartea lor.
în ce priveşte felul cum se face judecata particulară, nu avem informaţii
detaliate în revelaţia divină. Găsim o aluzie în parabola amintită, a bogatului
nemilostiv şi a săracului Lazăr. Ea se face de către Mântuitorul Iisus Hristos,
fiindcă „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci judecata toată a dat-o Fiului" (Ioan, 9,
22). Ea se face în faţa îngerilor buni şi a îngerilor răi, după care sufletul va
merge în tovărăşia unora sau a altora, potrivit faptelor făcute de el şi
sentinţei date de Judecătorul suprem.
Unii Sf. Părinţi, ca Sf. Efrem Şirul (f 373), Sf. Chirii al Alexandriei (j 444), ş. a.,
au încercat să explice mai amănunţit judecata particulară. Explicaţia lor este
în consonanţă cu ceea ce spun cântările şi rugăciunile Bisericii, îndeosebi
cele de la Canonul ce se cântă la ieşirea sufletului cu următorul text: „Acum
toată vremea vieţii mele ca fumul a trecut, şi iată stau înainte-mi îngerii
trimişi de Dumnezeu, cerând fără milă ticălosul meu suflet. Iată, s-au înfăţişat
mulţime de duhuri viclene, ţinând zapisul faptelor mele, şi strigă foarte,
cerând, fără ruşinare, umilitul meu suflet" {Molitvelnic, Bucureşti, 1950, p.
187). Potrivit descrierii Sfinţilor Părinţi, judecata particulară se face astfel:
după despărţirea de trup, sufletul merge la judecată însoţit de îngeri buni şi
de îngeri răi. El trece prin anumite vămi, în prezenţa îngerilor buni şi a
demonilor, unde i se cercetează trecutul şi trebuie să dea socoteală de toate
actele săvârşite în viaţa pământească. Dacă reuşeşte să treacă de toate
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 189 ..
vămile, el este dus de îngeri buni în rai, iar dacă la vreuna din vămi se
constată că a făcut păcate grave, care îl împiedică să meargă mai departe, e
luat de îngerii răi şi dus în iad.
Trebuie să facem menţiunea că vămile au înţeles spiritual. Descrierea lor se
face concret, spre a ne face idee despre lumea de dincolo. Chiar dacă
Biserica nu s-a pronunţat formal asupra învăţăturii despre „Vămile
văzduhului", ea prezintă importanţă prin faptul că întăreşte învăţătura despre
realitatea judecăţii particulare.
Este necesar să menţionăm aci că, potrivit credinţei autentice, nu poate fi
vorba de existenţa unui loc intermediar - între rai şi iad - în care merg
sufletele care au murit cu păcate uşoare. Textul, la care se referă cei ce
susţin existenţa locului intermediar, a focului curăţitor al păcatelor (purgator)
este luat din I Cor., 3, 12-15, unde se vorbeşte că: „omul se va mântui, dar
aşa ca prin foc"; este focul curăţitor care va lămuri faptele tuturor, ale celor
buni şi răi, spun ei. Cum trebuie înţeles corect acest foc? E vorba de focul ce
premerge judecăţii obşteşti focul care va lumina pe cei buni, iar pe cei răi îi
va arde, dar în aşa fel că trupurile lor nu se vor mistui în flăcări, ci se vor
chinui în veci.
Mintea sănătoasă respinge ideea unui foc curăţitor al păcatelor fiind ilogic ca
sufletul imaterial să poată fi chinuit şi ispăşit de păcate printr-un foc material.
Cine admite o astfel de învăţătură, uită că este păgubitoare pentru suflet,
făcându-i pe mulţi să înoate în mocirla păcatelor, în nădejdea că se vor curăţi
după moarte în purgator, deci se vor mântui.
învăţătura despre purgator stă în contrazicere cu învăţătura despre
răscumpărea neamului omenesc prin lisus Hristos. Pe lângă acesta,
susţinătorii purgatoriului uită că pentru mântuirea sufletească putem lucra
numai în viaţa pământească, nu şi dincolo. Se cade să lucreze flecare până
este ziuă, „căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (loan, 9,4).
Ca atare, personal, după moarte, omul nu-şi poate asigura merite, sub nici o
formă; poate obţine eliberarea din iad doar prin mijlocirea celor vii.
* * *
190 Ioan BUNEA
Nu putem presupune că adormitul în Domnul a cunoscut amănunţit toate
aspectele învăţăturii eschatologice ale Bisericii noastre. Ceea ce ştim - cu
certitudine - este faptul că de-a lungul călătoriei sale pământeşti, el a atribuit
fiecărei clipe un sens pozitiv, orientându-şi „faptele vieţii sale după gândul
veşniciei", cum spunea istoricul şi cugetătorul Vasile Pârvan în Memoriale. El
a ştiut că vremea trecută şi nefolosită nu se mai poate recupera, iar vremea
de mâine este în stăpânirea noastră, de aceea - pe cât este omeneşte posibil
- n-a scăpat nici un prilej de a aduce un spor moral vieţii sale, prin munca sa
în familie, în profesiune şi în societate.
Adormitul în Domnul (N), în viaţa lui pământească, n-a pierdut din vedere un
lucru elementar şi anume: misiunea ce i s-a încredinţat din partea Creatorului
de-a lucra pentru înfăptuirea binelui în lume. Deşi suferind încă de o boală
grea şi nemiloasă, el a găsit tăria morală să-i facă faţă, dând - prin aceasta -
un exemplu de bărbăţie în luptă cu potrivniciile. Cunoştea boala de care
suferea, dar faptul acesta, în loc să-1 demobilizeze şi să-1 transforme într-o
fiinţă vegetativă, speriată de un sfârşit mai mult sau mai puţin apropiat, dar
inevitabil, 1-a stimulat în realizări superioare care îi vor perpetua numele din
neam în neam.
Intr-o cunoscută stampă veche, care reprezintă scara vieţii, omul înainte de a
coborî în mormânt, cu palma înaintea ochilor, se uită în zare înaintea lui. îşi
aminteşte trecutul, îşi examinează activitatea depusă pe răbojul vieţii
pământeşti. într-adevăr, aşa se cuvine să procedeze cel ce are conştiinţa
misiunii sale în lume. El mărturiseşte cu
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 191 ..
psalmistul: „Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji de pficainl meu"
(Ps., 37, 38). Cu alte cuvinte, va ocoli ocaziile de a păcătui, iar, in caz de
alunecare, le va spăla în baia pocăinţei şi se va întări „cu pâint .i cea
cerească şi paharul vieţii". Totodată, îşi va da seama că de câte ori si fost
părăsit păcatului, a coborât pe scara vieţii, iar când a oficiat la altarul virtuţii,
a urcat pe culmi însorite, gustând bunăstarea şi fericirea.
Adormitul în Domnul (N) nu se mândreşte - în ceasul acesta - cu roadele
osârdiei sale, fiindcă e greu să aibă justa măsură în aprecierea vieţii sale.
Timpul îl va aşeza şi pe el şi faptele lui la locul cuvenit, în scara valorilor
morale. în smerenia sufletului său, recunoaşte pă n-a realizat decât parţial
din ceea ce dorea şi nădăjduia că va putea înfăptui în anii ce i-au fost rânduiţi
de Dumnezeu, de aceea îi cere cuvenita iertare. Ceea ce rămâne însă pozitiv
din repertoriul vieţii sale şi vrednic de a fi reţinut este grija pe care a avut-o
de a da merinde sănătoasă sufletului său, prin credinţă vie, „roditoare prin
iubire" (Gal., 5, 6) aici, înainte de apusul vieţii pământeşti. Este înţelepciunea
pe care trebuie s-o aibă orice creştin. „Până avem timp, să facem binele
către toţi" (Gal., 6, 10).
Pentru ce a avut luminos în viaţa aceasta, suntem încredinţaţi că Dumnezeu
Cel Atotdrept îi va da defunctului răsplata cuvenită, pe măsura vredniciei
sale. Pentru întrelăsările ivite, fie din cauza imperfecţiunii umane, fie din
cauza ispitirilor ce l-au încercat şi pe el, cerem de la Dumnezeu „să nu fie dat
morţii", adică osândei veşnice, cum zice psalmistul (Ps., 117, 18), ci iertării
celei neîmpuţinate. Pomenirea lui să fie din neam în neam. Odihnească în
pace!
ppp
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 200 ..
cuvânt la moartea unui bătrân evlavios
Sancţiunea divină. Judecata obştească
Cu inimile îndoliate petrecem, astăzi, pe ultimul drum, Ia locul de veşnică
odihnă, pe enoriaşul parohiei noastre (N), în vârstă de (x) ani. înainte de a-şi
da obştescul sfârşit şi-a luat, ca merinde pentru drumul fără întoarcere,
Sfânta împărtăşanie.
în sicriul din faţa noastră se găseşte trupul neînsufleţit al unui fervent şi
evlavios credincios al acestei străvechi parohii. El era cunoscut pentru
dragostea pe care o nutrea faţă de „legea strămoşească" şi pentru grija pe
care o purta pentru biserica la altarul căreia se închina, duminică de
duminică şi sărbătoare de sărbătoare, aşa cum moştenise datina din moşi-
strămoşi. De-a lungul drumului vieţii pământeşti, adormitul în Domnul (N) a
fost pildă, grăitoare de felul înţelept cum trebuie chivernisită familia, în slujba
căreia a stat până în ultimele clipe ale vieţii. Vatra familială a fost locul unde
şi-a găsit chemarea şi tihna, aducând la acest sanctuar darul inimii sale de
soţ, tată, bunic şi luminat îndrumător. Energia de care dispunea şi-a dăruit-o
cu tragere de inimă şi în buna gospodărire a trebilor obşteşti ale comunei.
Mai presus de toate, adormitul în Domnul (N) a avut la cârma vieţii sale
sufleteşti îndreptarul credinţei, pârghie de rezistenţă în confruntările cu
valurile năprasnice ale vieţii şi tărie în ceasul înfricoşător al morţii. în aşa fel
şi-a orânduit viaţa pământească încât sfârşitul să-1 găsească pregătit, fără
datorii neîmplinite şi astfel să poată da „răspuns neînfruntat la înfricoşata
judecată a lui Hristos". Această atitudine a izvorât din cugetarea lui
creştinească potrivit căreia, la timpul sorocit,
fiecare îşi primeşte răsplata sau pedeapsa potrivit faptelor săvârşite.
* * *
„Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a căruia împărăţie nu va
avea sfârşit". Este mărturisirea creştinilor pe care o fac prin articolul VII din
„Simbolul credinţei" privitor la venirea a doua a Mântuitorului. Atunci Domnul
lisus Hristos nu va veni ca Mântuitor, ci ca Judecător şi va fi înconjurat de
îngeri şi învăluit în slavă, slavă de care se vor înfricoşa şi stihiile lumii (Apoc.,
20, 11). Judecata poartă numele de judecata din urmă şi obştească
(universală).
Dumnezeu - Tatăl a încredinţat judecata Fiului Său. Ne-o spune chiar
Mântuitorul: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului"
(loan, 5, 22). Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie judecaţi printr-un om care
cunoaşte slăbiciunile cu care au avut de luptat, căci le-a purtat El însuşi. El
cunoaşte lupta grea ce trebuie dusă pentru realizarea binelui, înfrângerile şi
biruinţele pe care le înregistrăm în drumul spre desăvârşire. El ne-a arătat şi
felul cum pot fi biruite slăbiciunile, întrucât El însuşi s-a ridicat deasupra lor.
El este îndreptăţit să-i judece pe oameni, pentru că Le-a dat - prin jertfa Sa -
puterea de a scăpa de păcat şi osândă. Judecata Lui va fi obiectivă, absolut
dreaptă, întrunind condiţiile de universalitate şi de proporţionalitate, adică
pentru una şi aceeaşi faptă va aplica una şi aceeaşi sancţiune, în raport cu
valoarea sau nonvaloarea reală a ei.
Cum va fi judecata obştească? Ne-o arată textul Sf. Evanghelii de la Matei,
prin chiar cuvintele Mântuitorului: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi
toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna
înaintea lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte
păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a
stânga" (Matei, 25, 31-33).
Primul act al judecăţii de apoi va fi pogorârea pe pământ a înfricoşatului
Judecător, care va fi Fiul lui Dumnezeu. Se va arăta cu alai şi strălucire, având
ca tron un nor luminos, deci într-o formă cu totul deosebită de cum a fost
prima Sa venire în lume.
Al doilea act al judecăţii obşteşti va fi aducerea tuturor noroadelor în faţa
Dreptului judecător, după ce, la trâmbiţa arhanghelului, vor fi înviat toţi
oamenii care au populat pământul de la începutul lumii, mari şi mici, bogaţi şi
săraci, drepţi şi păcătoşi, creştini şi păgâni. într-o clipă, vor fi despărţiţi cei
buni de cei răi, drepţii de-a dreapta, păcătoşii de-a stânga.
Al treilea act al judecăţii obşteşti este sentinţa Dreptului Judecător. ,Atunci va
zice împăratul celor de-a dreapta Lui: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând
am fost şi Mi-aţi dat să mănânc. Celor de-a stânga, le va zice: Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este găsit diavolului şi îngerilor
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 193 ..
lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc. Şi vor merge aceştia la
osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică" (Matei, 25, 34-46).
Din descrierea judecăţii obşteşti rezultă limpede valoarea deosebită a
faptelor vieţii noastre, a trăirii vieţii pământeşti în conformitate cu voia lui
Dumnezeu, altfel suntem lipsiţi de răsplată, nu putem fi părtaşi, cetăţeni ai
împărăţiei celei veşnice. Nu creştinii „căldicei'' vor avea parte de răsplată, ci
aceia care au înscris pe răbojul vieţii sufleteşti fapte bune, virtuţi, cu efect
salutar asupra celor din jur. La judecata particulară, ce are loc imediat după
moarte, când sunt cântărite faptele personale ale omului, de până atunci. La
judecata obştească, oamenii sunt judecaţi şi pentru urmările faptelor lor. Este
îndeobşte ştiut că şi după ce murim, rămân în urma noastră destui martori,
buni sau răi. Dacă am făcut bine, aceşti martori vor fi pentru noi martori buni
la judecata obştească. Am făcut o fântână, am ridicat sau am contribuit la
zidirea unei şcoli, a unui spital, a unei biserici, lăsăm, în felul acesta, pentru
noi, pe pământ şi după moarte, martori care lucrează pentru mântuirea
noastră. Orice faptă ziditoare pentru altul, este deplin răsplătită. „Cel ce va
adăpa pe unul din aceşti mici cu un pahar de apă rece în numele de ucenic,
amin zic vouă, nu-şi pierde plata sa" (Matei, 10, 42). Orice faptă bună pentru
altul este o mărturie pentru noi în eternitate. Orice licărire de gând bun şi
curat, orice vibrare a inimi răsună în veşnicie.
Marele premiu al vieţii veşnice nu se va acorda celor ce n-au făcut răul,
adică, de ruşinea oamenilor, de teama să nu se îmbolnăvească, de teama să
cadă în primejdie, s-au retras în cochilia lor. Din contră, premiul se va da
celor ce au făcut binele. Mântuitorul nu zice: „întrucât n-aţi făcut nici un rău,
moşteniţi împărăţia cerurilor", ci zice: „întrucât aţi făcut binele unuia din
aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut". împărăţia cerurilor nu se dă celor care nu
fac răul, ci celor care dau un codru de pâine celor lipsiţi, îmbărbătare celor
deznădăjduiţi, reazem celor neputincioşi. Aici este miezul moralei creştine:
iubirea efectivă a aproapelui. „întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii
mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan, 8, 35).
Iubirea - în accepţia ei creştină - nu are la temelie interese personale, nici
dorinţa de parvenire sau porniri pătimaşe. Ea „nu caută ale sale" (I Cor., 13,
194 Ioan BUNEA
5), de aceea va trage în cumpănă la judecata obştească, ea este chezăşie
aşezării de-a dreapta, când îşi primeşte dreapta răsplată. Din practicarea ei
efectivă culeg roada, beneficiază semenii noştri, deci are o funcţie socială. Ea
face să rodească binele, cu deosebire mila, pe arie largă, astfel că cei ce s-au
nevoit pe drumul ei în viaţă pământească, „vor secera ce au semănat aici"
(Gal., 6,7). Diferenţierile - din punct de vedre calitativ moral - ce se vor face
prin verdictul dreptei judecăţi, sunt urmarea bogatei sau puţinei iubiri
revărsate asupra fraţilor noştri „mai mici", în lipsa trupească sau sufletească.
195 Ioan BUNEA
„Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta este strălucirea
stelelor; iar stea de stea se deosebeşte" (1 Cor., 15, 41). Este sugestivă
această comparaţie privitoare la nemitarnica sancţiune divină.
învăţătura despre a doua venire a Mântuitorului şi judecata obştească este,
pentru creştini, adevăr de credinţă. El nu suferă dezminţire: „Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele, ele nu vor trece" (Marcu, 13, 31). Trăim cu
Hristos, murim cu El, înviem cu El şi în faţa Lui vom sta în ziua judecăţii.
Creştinul care crede sau judecă altfel, n-a înţeles interdependenţa dintre
merit şi răsplată, dintre păcat şi pedeapsă, corelaţia vieţii de aici cu cea de
dincolo. N-a înţeles ceea ce spune Sf. Apostol Pavel - pe un ton puţin ironic:
„Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri" (I Cor.,
15, 32), „... dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de
plâns decât toţi oamenii" (1 Cor., 15, 19).
* * *
Pentru creştin, credinţa în viaţa viitoare şi în existenţa unei judecăţi obiective
este stavilă împotriva urgiilor păcatului şi reazem în temeluirea sănătăţii - în
general - şi a sănătăţii morale în special. ,Adu-ţi aminte de cele mai de pe
urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui" (Isus Sirah, 7, 38). Această credinţă
este, pentru el, izvor al acţiunii morale, forţă puternică în înfruntarea
nenorocirilor ivite de-a lungul vieţii, ceea ce adormitul în Domnul (N), a
înţeles pe deplin dând adeziune totală învăţăturii evanghelice.
N-am vrea să fim rău înţeleşi, că punem rânduială în purtarea noastră de
dragul recompensei sau de frica pedepsei, deci calculat. Atât răsplata, cât şi
pedeapsa există în însăşi natura faptelor, vrem, nu vrem ele vin. De aceea,
privind în adâncul lucrurilor, ar fi o nesocotinţă să trecem cu indiferenţă
pragul mormântului, fără să lăsăm în urma noastră o dâră de lumină, drept
arvună a întăririi personalităţii noastre triumfătoare în veşnicie. Cel care
pleacă dintre noi pe drumul veşniciei (N), a semănat în jur deosebită
mireasmă creştinească, lăsând o pildă grăitoare pentru cei ce vor „să-şi ia
crucea şi să-i urmeze lui Hristos".
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 204 ..
Aducându-i astăzi prinosul recunoştinţei noastre, împărtăşind familiei
sentimentele noastre, nefăţărite de compasiune, se cuvine să dăltuim în
conştiinţa noastră creştinească datoria de a ancora viaţa, încă de pe acum, la
ţărmul misterios al veşniciei. Să nu uităm că învierea şi judecata sunt noţiuni
corelative. învierea implică judecată, o judecată infailibilă. Este judecata lui
Hristos, la sfârşitul lumii, în urma căreia nemernicii vor merge la muncă
veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei, 25,,46).
Pentru cel ce s-a mutat de la noi, să cerem Domnului să-1 odihnească întru
fericirea cea neîmbătrânitoare. în veci să fie pomenirea lui!
CUVÂNT LA MORMÂNTUL UNUI SINUCIGAŞ
Sinuciderea. Veştejirea ei
în mod obişnuit, suntem profund impresionaţi şi îndureraţi la plecarea dintre
noi - pe drumul morţii - a celor cu care am trăit alături şi i-am iubit. Fiecare
plecare - de felul acesta - este fără întoarcere şi lasă un gol în inimile
noastre... Cu fiecare moarte, cu o energie mai puţină în arena de luptă a vieţii
familiale şi sociale...
Sunt cazuri - însă , cum este cel de faţă, când întristarea şi durerea sporesc în
intensitate, fiindcă cel ce se desprinde din rândurile noastre, într-un moment
de descumpănire, singur şi-a făcut sfârşitul. Evident, este un sfârşit
necreştinesc, de aceea Morala creştină aşeasă o atare faptă, nesocotită între
„păcatele strigătoare la cer". Categorisirea aceasta între păcatele grele, a
curmării vieţii proprii, îşi are o temeinică justificare. Sinuciderea, ca şi
celelalte păcate similare trecute, în această categorie, nesocoteşte
imboldurile puse de Dumnezeu în firea noastră, păcatele strigătoare la cer
sunt aşa de grave, încât, mai mult decât altele, cer o pedepsire din partea lui
Dumnezeu fără întârziere. Ele vădesc o răutate - slăbiciune - a voii subiectului
şi se săvârşesc cu premeditare, în afară de dezechilibru mintal, cum este
cazul de faţă. E de folos, din acest prilej, să ne oprim şi să luăm în discuţie
acest păcat al sinuciderii, care aduce
grave prejudicii vieţii omeneşti, în general, şi celei creştineşti în special.
* * *
Porunca a Vl-a din Decalog spune. „Să nu ucizi" (Ieşire, 20, 13), deci interzice
luarea vieţii aproapelui, precum şi ridicarea vieţii proprii, adică sinuciderea.
196 Ioan BUN EA
Definită mai de aproape, sinuciderea constă în curmarea conştientă şi
voluntară a propriei vieţi trupeşti, indiferent de mijloacele folosite. Nu intră în
sfera noţiunii de sinucidere jertfirea vieţii proprii pentru interese superioare,
cum este cazul medicului, care acceptă să lucreze în mediu contagios, spre a
alina suferinţele bolnavilor. Tot aşa este cazul unor savanţi care lucrează în
mediu toxic, în interes superior ştiinţific, precum şi cazul celor ce-şi jertfesc
viaţa pentru apărarea patriei şi a comorilor ei sfinte.
Prin sinucidere, omul intră în atribuţiile lui Dumnezeu, care i-a dat viaţa ca un
dar, spre a se folosi de el, în vederea mântuirii. Sinuciderea are caracterul
unei violări nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane,
care îi revine în exclusivitate lui Dumnezeu. Mântuitorul lisus Hristos a mers
la moarte fiindcă a fost ascultător până la moarte, dar nu şi-a luat viaţa
socotindu-o fără preţ, ci a dat-o preţ de răscumpărare pentru mântuirea
oamenilor. Greşit califică unii moartea martirilor sinucidere, fiindcă pe ei nu
dezgustul de viaţă i-a făcut să meargă la moarte „de bună voie", ci curajul
faţă de moarte şi tăria credinţei. Cuvântul ultim al sinuciderii este moarte, pe
când al jertfei pentru o cauză sfântă este viaţa.
Sinuciderea este abatere de la datoria ce o avem faţă de noi înşine, o
încălcare a legii morale şi o sfidare a instinctului de conservare. Cauzele ei
pot fi multe: remuşcarea pentru fapte reprobabile şi ireparabile (ex.
trădarea), orgoliul de-a stârni un efect deosebit în conştiinţa societăţii, lipsa
unei concepţii sănătoase despre viaţă, nenorociri mari etc. Există şi sinucideri
provocate de cauza morbide; există bolnavi de nervi, dezechilibraţi sufleteşte
sau zdruncinaţi din punct de vedere moral, aceştia îşi curmă zilele. Unele din
aceste tulburări sunt fără vină din partea omului, deci nu implică o
responsabilitate, cum este şi cazul de faţă. Cele mai multe - însă - sunt
consecinţele unei vieţi dezordonate (desfrâu, alcoolism, necumpătare etc...),
deci implică vină şi responsabilitate morală.
Se vorbeşte şi de aşa numitele sinucideri gratuite. Unii îşi suprimă viaţa din
pură oboseală şi plictiseală de viaţă. Ei se recrutează din sânul blazaţilor şi
rataţilor societăţii, din lumea celor care sufăr de aşa numitul „spleen". Obosiţi
de viaţă, moartea le apare ca o salvare. Acestora le lipseşte orice dor de
viaţă, orice forţă morală de rezistenţă.
197 Ioan BUN EA
Eără să micşorăm rolul cauzelor de ordin patologic sau economic,
complicaţiuni de ordin sentimental, ca ură, gelozie etc., afirmăm cu toată
tăria şi convingerea că prioritară şi determinantă cauză a sinuciderilor este
de ordin sufletesc. Când omul este puternic sufleteşte, are o solidă armătură
morală, biruieşte greutăţile vieţii, când e slab, când îi lipseşte forţa morală,
mai ales când şi-a pierdut punctul arhimedic - credinţa - prăbuşirea vine cu
paşi repezi. „Frica de Dumnezeu" este începutul înţelepciunii, precum şi
unicul mijloc prin care putem înlătura flagelul sinuciderii.
Suferinţa fizică şi morală nu justifică sinuciderea. Se sinucide nu cel în
suferinţă, ci cel lipsit de credinţă şi stăpânit de deznădejde. Iov din Vechiul
Testament ajunsese în cumplită sărăcie, dar nu s-a sinucis la fel Lazăr din
parabolă. Poetul Milton orbise, compozitorul Beethoven surzise, dar nu şi-au
pus capăt zilelor.
fSP
Mulţi se întreabă: este sinucigaşul un erou? Pentru concepţia creştină, o
asemenea întrebare nici nu se pune, întrucât ea condamnă categoric
sinuciderea. Mântuitorul Iisus Hristos i-a sfătuit pe Sfinţii t Apostoli să fugă
din cetate în cetate, când erau în primejdie, nu să se sinucidă. Sf. Apostol
Pavel îl opreşte pe temnicerul din Filipi, care trăsese sabia să-şi ia viaţa,
crezând că au evadat întemniţaţii încredinţaţi pazei lui. Sinuciderea este
dezertare de la înalta misiune pe care Dumnezeu - i ne-a încredinţat-o
fiecăruia.
Dezertorul - recte sinucigaşul - este un laş, nu un erou. Cum poate « fi erou
un ins care, din cauza mizeriei, se sinucide şi-şi lasă familia să rezolve
singură greutăţile vieţii? Prin gestul său n-a rezolvat nimic, ci mai mult a
complicat viaţa celor rămaşi. Numai în viaţă se poate reabilita omul. Creştinul
este dator să accepte viaţa aşa cum este, cu bucuriile şi durerile ei, aşa cum
nimerit se exprimă poetul. „Şi oricât de amărâţi să fim / Nu-i bine să ne
dezlipim / De Cel ce vieţile le-a dat / O fi viaţa chin răbdat / Dar una ştim: ea
ni s-a dat / Ca s-o trăim (G. Coşbuc, Moartea lui Fulger).
Biserica, prin canoanele ei, opreşte înmormântarea sinucigaşilor după
rânduielile bisericeşti, afară de cazul când se dovedeşte că sinucigaşul
suferea de o boală grea de nervi, care i-a întunecat judecata şi i-a anihilat
198 Ioan BUN EA
voinţa, cum este cazul de faţă. Opreliştea este motivată de faptul că
sinucigaşii singuri au rupt legătura cu Dumnezeu, uitând că „trupul este
templul Duhului Sfânt, pe care îl au de la Dumnezeu" 8 I Cor., 6, 9),
* * *
Vorbind despre sinucidere, trece prin faţa ochilor noştri sufleteşti următoarea
schemă. Pe crucea Golgotei era răstignit trupul Mântuitorului. Nu departe, se
balansa trupul unui sinucigaş - Iuda, care n-a voit să facă nimic pentru
mântuirea sa. Destinul lui Iuda este aşa de asemănător cu al numeroşi
sinucigaşi, patima iubirii de arginţi 1-a dus la păcatul greu al trădării, iar de
aici, în loc să se întoarcă la Iisus pocăit (îşi recunoscuse vina şi restituise banii
- preţul trădării) a preferat ştreangul pentru a se pierde pentru totdeauna.
în schimb, Faust al lui Goethe şi-a căutat fericirea în medicină filosofie şi
ştiinţă, dat n-a găsit-o. Deznădăjduit, era pe punctul de a ceda stăruinţelor lui
Mefistofel să se sinucidă. Când ducea la gură paharul cu otravă, a auzit
clopotele învierii, care l-au zguduit puternic şi a renunţat la gestul funest,
renăscând pentru o viaţă de linişte şi pace.
Iată şi datoria noastră: să întărim credinţa, arma împotriva deznădejdii. Să
vestim credinţa în înviere, să audă sufletele descumpănite, bântuite de
gândul sinistru al sinuciderii şi să lupte împotriva răului, până la capătul vieţii,
aşa cum a rânduit Dumnezeu. Viaţa este datorie, nimicirea ei este laşitate, nu
curaj, cum cred cei rătăciţi. Unicul sens al vieţii noastre este activitatea - sub
auspiciile credinţei, izbăvire sigură, în marile încercări pe care creştinul le are
şi izvor al fericirii.
în ceasul acesta greu, cerem de la Dumnezeu să roureze peste inimile
îndoliate ale membrilor familiei, mila, îndurarea şi îmbărbătarea Sa, de care
au atâta nevoie.
Pe cel care pleacă dintre noi, îl încredinţăm judecăţii lui Dumnezeu, despre
care psalmistul spune: „îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi
mult milostiv" (Ps., 102, 8). „A Lui este dreapta judecată şi înaintea judecăţii
Lui - la timpul sorocit - ne vom înlăţişa toţi" (Rom., 14, 10).
199 Ioan BUN EA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS PURUREA NEVOITOR CĂTRE
MÂNTUIRE
Trăirea în Domnul - Moartea întru Domnul
în fapt de seară s-a stins din viaţă un credincios care „lupta cea bună a
luptat, credinţa a păzit" (I Tim., 4, 7). Moartea lui a venit ca o izbăvire din
suferinţa amară, pe care a îndurat-o, ca urmare a unei boli ce se încuibase în
organismul său.
Moartea poposeşte frecvent în casele noastre. Deţinătoarea premiului Nobel,
scriitoarea suedeză, Selma Lagerlof, vorbind despre moarte, spune că ea
joacă dansuri macabre prin cimitire şi nu ocoleşte sălile infectate ale
spitalelor. în schimb, o cuprinde teama când loveşte casa unui om drept ori
când se află la casa unui om bun. Ea nu vrea să fie întâmpinată cu lacrimi, ci
cu bucurie liniştită, conştientă că mântuieşte sufletele din lanţurile durerii şi
de povara lutului, că le ajută să se bucure de viaţa slobodă şi strălucită din
ceruri.
într-adevăr, moartea este o dezlegare fericită pentru cei ce se zbat în
cumplite suferinţe, cum este şi cazul de faţă. Adormitul în domnul (N), a
trecut prin toate întâmplările vieţii cu pilduitoare tărie şi bucurie, după cum a
dovedit o neasemuită bărbăţie în suportarea chinurilor pricinuite de boala
care 1-a încercat îndelung. Motivul? De-a lungul anilor ce i-au fost hărăziţi, a
avut la inimă, cuvintele psalmistului: „Dumnezeu este cel ce mă încinge cu
putere şi a pus fără prihană calea mea" (Ps., 17, 35). Viaţa lui pământească a
fost un imn închinat lui Dumnezeu, toate actele vieţii sale s-au desfăşurat
conform voii lui Dumnezeu, exprimată în legile morale. A trăit cu credinţa
nestrămutată că Dumnezeu este mântuirea, nădejdea şi ajutorul, aşa că şi
sfârşitul 1-a primit ca fiind o întoarcere în Domnul, cum de altfel se cuvine să-
1 privească orice mădular viu al Bisericii. El poate să spună cu psalmistul:
„întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Dumnezeu ţi-a făcut ţie bine"
(Ps., 114, 7).
Creştinul ştie că se apropie de pragul morii cu fiecare ceas al vieţii sale. Este
conştient, că moartea pune capăt tuturor grijilor şi agitaţiilor vieţii acesteia.
El ştie că „moartea este odihna omului" (Iov, 3, 23). Moartea este odihna
trupului omenesc, dar asta nu înseamnă şi odihna sufletului pentru cel care a
200 Ioan BUN EA
părăsit pământul, fiindcă cel răposat, dacă nu mai are bucurii şi întristări
pământeşti, are - în schimb - bucuriile şi mâhnirile vieţii veşnice, legate
indisolubil de sufletul nemuritor.
Mâhnit este sufletul păcătosului în viaţa veşnică, fiindcă a fost robul păcatelor
în viaţa aceasta. Este sortit „gheenei", focului nestins", „unde viermele nu
moare şi focul nu se stinge" (Marcu, 9, 43-44). Vina îi aparţine lui în
exclusivitate, fiindcă a persistat, în păcatele sale, nu le-a spălat cu harul
pocăinţei, a uitat de Dumnezeu şi de valoarea sufletului, în schimb, câtă
bucurie şi ce fericire are sufletul celui ce a vieţuit conform rânduielii morale -
de-a lungul călătoriei pământeşti - deci s-a pregătit pentru patria cerească
preţuind credinţa şi practicând vieţuirea curată, creştinească.
Cuvântul lui Dumnezeu ne grăieşte de „fericirea celor ce mor în Domnul.
Aceştia se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor sunt cu ei" (Apoc.,
14,13). Cu alte cuvinte, „mor întru Domnul" cei ce au vieţuit „întru Domnul",
adică şi-au pus destinul vieţii pământeşti sub oblăduirea Părintelui ceresc,
„de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit" (Iacov, 1,17).
Pentru aceştia, Dumnezeu este izvorul vieţii, pe care ştiu s-o preţuiască şi s-o
folosească cu înţelepciune - ca piedestal vieţii veşnice. Cei ce cred în Domnul
trec cu această credinţă pragul morţii...
întâmpină cu seninătate ceasul morţii cei ce au iubit pe Dumnezeu în zilele
vieţii lor pământeşti, cu toată puterea sufletului şi a inimii lor. Poruncile lui
Dumnezeu au constituit deviza vieţii lor, s-au străduit să trăiască aşa cum le-
a poruncit Dumnezeu, adică El a împărăţit în sufletul lor, cârmuindu-le
cugetele, simţirile şi aspiraţiile. Este linia vieţii creştinului autentic.
Trec liniştiţi pragul morţii cei ce n-au uitat niciodată frăţeasca iubire a
aproapelui, ştiut fiind că mântuirea trece pe la aproapele, încheie călătoria
pământească în Domnul cei ce şterg lacrimile celui ce plânge, ajută pe cel
nevoiaş, iartă jignirile, mâhnirile, amărăciunile ce li s-au pricinuit, nu plătesc
pentru bine cu rău, nu răspund la rău cu rău. Aceştia, dacă nu pot spune bine
despre cineva, se feresc să spună rău, astfel că nici duşmanul lor n-ar putea
să spună altceva, decât ceea ce a spus Saul proorocului David, fiindu-i foarte
mare duşman: „Tu eşti mai drept decât mine, fiindcă mi-ai răsplătit cu bine,
pe când eu ţi-ar răsplătit cu rău" (I Regi, 24,18). Vrednic de intrare în
201 Ioan BUN EA
împărăţia lui Dumnezeu este acela, care a făcut să se sălăşluiască împărăţia
lui Dumnezeu în sufletul lui, încă în viaţă fiind, adică n-a uitat ceea ce spunea
Mântuitorul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia
cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Celui din cercuri" (Matei, 7, 21).
Moare în Domnul creştinul adevărat, care în curgerea întregii vieţi n-a
amânat pocăinţa păcatelor „pe mâine", zi necunoscută oricui, ci le-a spălat în
baia naşterii a doua, în Mărturisire. Apoi, şi-a luat zălog al vieţii veşnice
Stanţa Cuminecătură, în vremea rânduită de Biserică şi în ceasul tainic al
morţii. Cel care a trăit viaţa în Domnul, când moare poate spune din inima lui
credincioasă: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne! Nădejdea aceasta în
Domnul îi uşurează ceasul înfricoşător al morţii..."
S-ar putea să ridice cineva obiecţiunea că pentru a putea înfrunta cu tărie
ceasul greu al morţii, e necesar să fii sfânt. Ori, noi, vrând-ne- vrând, suntem
neputincioşi, tributari păcatelor în fiecare clipă a vieţii pământeşti, aşa că nu
putem atinge calea aceasta a perfecţiunii, a desăvârşirii, de care mereu ni se
spune. Lucrurile însă stau altfel: căderea este firească, după cum şi
redresarea este firească. Cuvântul lui Dumnezeu ne grăieşte că „Chiar dacă
cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală, dar cei fărădelege se poticnesc în
nenorocire" (Ps., 24, 16).
Sfânta Scriptură abundă în exemple de oameni ce n-au ştiut să se întoarcă
din rătăcirea lor, prăbuşindu-se iremediabil, precum şi de oameni ce s-au
redresat, convertindu-se Ia o viaţă nouă, viguroasă. Ca exemplu negativ,
amintim pe apostolul Iuda, care a păcătuit de moarte, trădându-1 pe lisus.
Acesta, în loc să se căiască de păcatul său, s-a spânzurat, pierzându-şi
mântuirea. în schimb, Sf. Apostol Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul de
trei ori, a plâns cu lacrimi de pocăinţă, fiind reabilitat şi reintegrat în slujba
apostolicească.
Incontestabil, omul în viaţa pământească e supus mereu păcatului. „Dacă
zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru
noi" (I loan, 1,8). „Cum ar putea un om să fie Iară de prihană înaintea lui
Dumnezeu sau cum ar putea să fie curat cel ce se naşte din femeie" (Iov, 25,
4). Numai Dumnezeu este fără de păcat! Datoria noastră este însă să ne
împotrivim întărâtărilor patimilor, să fim străjeri adormiţi la poarta sufletului
202 Ioan BUN EA
nostru, împotriva ispitelor diavolului, prin care vine păcatul, aşa cum ne
povăţuieşte Sf. Apostol Iacov: „... Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la
voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă
mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici" (Iacov, 4, 7-8).
Grija, de căpetenie a vieţii noastre pământeşti este să nu fim nepăsători în
datoria ce o avem de a ne mântui sufletul prin curăţirea lui de păcate.
Mântuitorul lisus Hristos fericeşte pe „slugile acelea pe care, venind stăpânul
'e va veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la m£sa §'»
venind alături, le va sluji. Eie că va veni la straja a doua fie că va v'en' la straja
a treia, şi le va găsi aşa, fericite sunt acelea" (Luca 12 3"7-38) • Mântuitorul
asigură fericirea - recte mântuirea celor ce şi-au ispâsit păcatele Prin v^ţă
curată şi prin fapte închinate în numele lui Iisus Hristos Ioan Gură de Aur ne
învaţă - între altele - că Domnul preţuieşte gândv>r^e' dorinţele bune ale
inimii şi avânturile neîmplinite, din cauza morţi» neaşteptate, aşa că nu are
nici o justificare motivaţia celor ce susţin că din cauza imperfecţiunii nu
putem găsi calea izbăvirii
noastre nu put£m trece senini pe tărâmul vieţii de dincolo.
* * *
Dispariţia cfe(l'nc'osu'u' Par°hiei noastre (N), în urma unei boli necruţătoare eSte ° rea'»tate tristă, luminată însă de puterea cu care a făcut faţă bolii si ^ înfruntat
clipa despărţirii sufletului de trup. Cunoştea boala de care suferea> faPtu" acesta, în loc să-1 demobilizeze şi să-1 transforme într-° f"nţă vegetativă,
speriată de un sfârşit mai mult sau mai puţin aprop'at c'ar inevitabil, nu numai
că 1-a întărit, ci 1-a stimulat la realizări caritat®ve' Pana *a ultima suflare, şi la
resemnare în faţa inevitabilului c#re este moartea. Sufletului lui, împăcat şi-a
aşteptat sfârşitul aşa cU*n z'ce PoetuI Erancis Jammes: „Şi, când voi merge,
Doamne spre T»ne' atâta cer. / Să fie sărbătoare pe câmp ca şi pe cer.
Aceasta şi acol<?> e s*n8ur dorul meu. / Doresc atât, ca drumul să fie cum îl
vreu / Spre ra'u' unde stele se văd şi ziua mare"...
Se ştie că J^ust al lui Goethe, la vârsta înaintată, după ce a răpit valurilor
mării Un ţinut inundabil şi s-a gândit la poporul fericit care se va dezvolta în
ace* ţinut, a dorit să reţină acea minunată clipă din viitor, zicându-i întâfz'e
Puţin, eşti atât de frumoasă". Nu s-a descumpănit la seducţiile Satanei, ci şi-a
203 Ioan BUN EA
mântuit Sufletul prin binele făcut până în ultima clipă La scară redusă,
adormitul în Domnul (N) a fost creştinul care a stat în slujba virtuţii, a fugit de
ispitele diavoleşti, „socotindu-se străin şi călător Pe pământ, luptător
împotriva poftelor trupeşti, care se războiesc îmPotriva sufletului" (I Petru, 2, 1).
Clipa a fost, pentru el, prilej de a se îmbogăţi sufleteşte, prin demnitatea
purtării sale creştineşti, în faf°ilie> în societate, în profesiune şi în orice pas al
vieţii sale terestre.
Considerări temeiul vieţii de dincolo, vrednicia vieţii de aici, a semănat în
jurul său poveţe înţelepte şi fapte ce-1 definesc ca pe o fiinţă ce şi-a înscris
nui^ele în conştiinţa posterităţii. Dorinţa lui a fost identică cu aceea a unui
înţelept de a deveni conştiinţa mai bună a celor care-i urmează, de a da sens
plin lui „a fi".
Viaţa nu este arbitrară, ea este unică, singura care ne este dată, deci trebuie
să reflectăm serios ce facem cu ea. Orice risipă este definitivă. Adormitul în
Domnul (N) nu şi-a irosit-o în zadar, ci şi-a potrivit-o cuvintelor psalmistului:
„Sfârşitul sau ochii Mei după mântuirea Ta şi după cuvântul dreptăţii Tale"
(Ps. 118, 123). Rămâne pildă de vieţuire creştinească şi săvârşire din viaţă
pentru familia care îl deplânge şi pentru toţi care i-au preţuit nevoinţa întru
cele ce zidesc - cu adevărat pe cei ce nu nesocotesc această mântuire.
Biserica, prin rostul slujitorului ei, roagă pe Dumnezeul milei şi al îndurărilor,
ca adormitului în Domnul (N) să-i treacă cu vederea păcatele inerente vieţii
sale pământeşti, iar sufletul lui să-1 aşeze în ceata drepţilor bine plăcuţi Lui.
întru pomenire veşnică numele lui!
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI PREOTESE
Misiunea educativă a preotesei
Deplângem încetarea clin viaţă a venerabilei preotese (N), în vârstă de (x)
ani. după ce în prealabil şi-a luat merindea creştinească pentru drumul vieţii
veşnice, Sf. împărtăşanie. Tuturor celor care au cunoscut-o li s-au umezit
ochii la vestea stingerii din viaţă a unei fiinţe care a strălucit prin altruismul
ei, ca soţie, mamă, preoteasă, înger păzitor al cuibului familial şi creştină, în
care „credinţa a fost lucrătoare prin iubire" (Gal., 5, 6). Aceasta este
explicaţia că ne găsim astăzi adunaţi, în număr impresionant, în jurul sicriului
204 Ioan BUN EA
cu osemintele ei pământeşti, spre a-i aduce prinosul pietăţii, preţuirii şi
recunoştinţei noastre, precum şi
făgăduinţa veşnicei aduceri aminte de chipul ei luminos.
* * *
Multe întrebări se pun minţii noastre şi apăsătoare sentimente încearcă inima
noastră, în această clipă de dureroasă despărţire, îndeosebi suntem
confruntaţi cu fragilitatea şi scurtimea vieţii noastre pământeşti. Se găseşte
undeva un tablou care poartă titlul. „Cele patru vârste". în partea dinainte a
tabloului se vede o câmpie cu pâraie şerpuitoare, iar la ţărm doi copii se
joacă fără grijă. în mijlocul tabloului este o femeie tânără, cu un buchet de
flori proaspete; la stânga, un tânăr călăreţ pleacă plin de curaj în viaţă. în
partea dindărăt, pe o ridicătură, deasupra unei peşteri, stă o bătrână obosită,
privind în depărtare, aşteptând sfârşitul vieţii. Din peşteră curge un râu,
simbolul fluidităţii timpului, iar deasupra peşterii se poate citi inscripţia.
„Viaţa este un vis scurt".
într-adevăr aşa stau lucrurile. Ne-o confirmă psalmistul: „Doamne, o mie de
ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii.
Nimicie vor fi anii lor, dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi se
va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca" (Ps., 89, 4-6). „Ce umbră
trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei fără întoarcere... " (înţelepciunea
lui Solomon, 2, 5).
Viaţa pământească este un vis scurt; dar din orice vis te deştepţi. Moartea
este trezirea din visul pământesc la realitatea vieţii veşnice. Realitatea
veşnică are două feţe: una sumbră, de care vor avea parte păcătoşii, toţi cei
ce având lumina în faţă, au ales întunericul, toţi cei ce au pus lumina sub
obroc, nu în sfeşnic ca să lumineze (Marcu, 4,21).
Există apoi o faţă luminoasă, este Ierusalimul ceresc, în care vor intra drepţii,
cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu, au realizat împărăţia lui Dumnezeu,
întâi, în sufletul lor (Luca, 17, 21), s-au închinat „în duh şi în adevăr" la altarul
de jertfă, pe care se aduce jertfa Golgotei în chip nesângeros, considerându-o
arvună a împărăţiei cereşti. Despre aceştia zice Sf. Scriptură. „Dreptul de va
muri, în veac va fi viu" (Avacum, 2, 4; Rom., 1, 17; Ioan, 11, 25).
205 Ioan BUN EA
Evident, aducerea noastră la viaţă nu este întâmplătoare, ea s-a făcut cu un
rost, avem de îndeplinit o misiune, o chemare în lume, de aceea zice Sf.
Apostol Pavel: „Să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost
chemaţi" (Efes., 4,1). Darurile sunt felurite, după cum şi slujirile sunt felurite,
ne spune acelaşi Sfânt Apostol Pavel (I Cor., cap. 12). Femeii i s-a hărăzit
chemarea de a aduce întregire bărbatului, a fi împreună lucrătoare cu el pe
tărâm familial şi social. „Să-i facem un ajutor asemenea lui", a zis Dumnezeu
la creaţiune (Fac., 2, 18). Ea a fost numită, pe drept cuvânt, „fântână a
vieţii". Viaţa face un popas în ea, omenirea se împrimăvărează cu fiecare
zămislire, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. îndeplineşte această
chemare nobilă, nu dintr-un dictat raţional, ci dintr-un imbold tainic, cea
creştină din imboldul credinţei care o încredinţează că orice faptă a vieţii
noastre are ecou în veşnicie. Cu alte cuvinte, mântuirea este temeluită întâi
în imanenţă, deci presupune un început de sfinţenie în timpul vieţii prezente,
„fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei, 12,14).
început de sfinţenie în viaţa aceasta? Paradox, vor zice unii. Şi totuşi, nu,
fiindcă o soţie, prin înţelepciunea şi devotamentul ei, îşi poate sfinţi căminul
prin agheasma celei mai curate iubiri. O mamă, prin educaţia aleasă dată
odraslelor ei, aprinde în inimi focul idealului pentru scopuri nobile în viaţă,
pentru un trai cumpătat şi rostuit în limitele decenţei, deci ale legilor morale
statornicite de Creator. Ca înger păzitor al cuibului familial, ea poate face din
casa ei un colţ de rai, având grijă ca în vatră să nu se stingă focul care
învăpăiază inimile celor din jur, să ferească casa de iscoade diavoleşti, care
strică armonia, buna învoire şi fericirea tuturor.
Ce misiune sfântă are de îndeplinit femeia când a acceptat şi ipostaza de
preoţească! îndatoririle ei sporesc, având de îndeplinit măreaţa slujbă de a fi
împreună lucrătoare cu soţul ei la exercitarea rodnică a apostolatului
preoţesc. S-a spus - şi nu fără temei - că preoteasa, care este la înălţimea
chemării sale, este mâna dreaptă, un alter ego al preotului, în activitatea
familială, precum şi în buna
206 Ioan BUN EA
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI PREOTESE
Misiunea educativă a preotesei
Deplângem încetarea din viaţă a venerabilei preotese (N), în vârstă de (x)
ani. după ce în prealabil şi-a luat merindea creştinească pentru drumul vieţii
veşnice, Sf. împărtăşanie. Tuturor celor care au cunoscut-o li s-au umezit
ochii la vestea stingerii din viaţă a unei fiinţe care a strălucit prin altruismul
ei, ca soţie, mamă, preoteasă, înger păzitor al cuibului familial şi creştină, în
care „credinţa a fost lucrătoare prin iubire" (Gal., 5, 6). Aceasta este
explicaţia că ne găsim astăzi adunaţi, în număr impresionant, în jurul sicriului
cu osemintele ei pământeşti, spre a-i aduce prinosul pietăţii, preţuirii şi
recunoştinţei noastre, precum şi
făgăduinţa veşnicei aduceri aminte de chipul ei luminos.
* * *
Multe întrebări se pun minţii noastre şi apăsătoare sentimente încearcă inima
noastră, în această clipă de dureroasă despărţire, îndeosebi suntem
confruntaţi cu fragilitatea şi scurtimea vieţii noastre pământeşti. Se găseşte
undeva un tablou care poartă titlul. „Cele patru vârste". în partea dinainte a
tabloului se vede o câmpie cu pâraie şerpuitoare, iar la ţărm doi copii se
joacă fără grijă. în mijlocul tabloului este o femeie tânără, cu un buchet de
flori proaspete; la stânga, un tânăr călăreţ pleacă plin de curaj în viaţă. în
partea dindărăt, pe o ridicătură, deasupra unei peşteri, stă o bătrână obosită,
privind în depărtare, aşteptând sfârşitul vieţii. Din peşteră curge un râu,
simbolul fluidităţii timpului, iar deasupra peşterii se poate citi inscripţia.
„Viaţa este un vis scurt".
într-adevăr aşa stau lucrurile. Ne-o confirmă psalmistul: „Doamne, o mie de
ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii.
Nimicie vor fi anii lor, dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi se
va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca" (Ps., 89, 4-6). „Ce umbră
trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei fără întoarcere... " (înţelepciunea
lui Solomon, 2, 5).
Viaţa pământească este un vis scurt; dar din orice vis te deştepţi. Moartea
este trezirea din visul pământesc la realitatea vieţii veşnice. Realitatea
veşnică are două feţe: una sumbră, de care vor avea parte păcătoşii, toţi cei
207 Ioan BUN EA
ce având lumina în faţă, au ales întunericul, toţi cei ce au pus lumina sub
obroc, nu în sfeşnic ca să lumineze (Marcu, 4,21).
208 Ioan BUN EA
209 Ioan BUN EA
Există apoi o faţă luminoasă, este Ierusalimul ceresc, în care vor intra drepţii,
cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu, au realizat împărăţia lui Dumnezeu,
întâi, în sufletul lor (Luca, 17, 21), s-au închinat „în duh şi în adevăr" la altarul
de jertfa, pe care se aduce jertfa Golgotei în chip nesângeros, considerându-o
arvună a împărăţiei cereşti. Despre aceştia zice Sf Scriptură. „Dreptul de va
muri, în veac va fi viu" (Avacum, 2, 4; Rom., 1, 17; Ioan, 11, 25)<
Evident, aducerea noastră la viaţă nu este întâmplătoare, ea s-a făcut cu un
rost, avem de îndeplinit o misiune, o chemare în lume, de aceea zice Sf.
Apostol Pavel: „Să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost
chemaţi" (Efes., 4,1). Darurile sunt felurite, după cum şi slujirile sunt felurite,
ne spune acelaşi Sfânt Apostol Pavel (1 Cor., cap. 12). Femeii i s-a hărăzit
chemarea de a aduce întregire bărbatului, a fi împreună lucrătoare cu el pe
tărâm familial şi social. „Să-i facem un ajutor asemenea lui", a zis Dumnezeu
la creaţiune (Fac., 2, 18). Ea a fost numită, pe drept cuvânt, „fântână a
vieţii". Viaţa face un popas în ea, omenirea se împrimăvărează cu fiecare
zămislire, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. îndeplineşte această
chemare nobilă, nu dintr-un dictat raţional, ci dintr-un imbold tainic, cea
creştină din imboldul credinţei care o încredinţează că orice faptă a vieţii
noastre are ecou în veşnicie. Cu alte cuvinte, mântuirea este temeluită întâi
în imanenţă, deci presupune un început de sfinţenie în timpul vieţii prezente,
„fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei, 12, 14).
început de sfinţenie în viaţa aceasta? Paradox, vor zice unii. Şi totuşi, nu,
fiindcă o soţie, prin înţelepciunea şi devotamentul ei, îşi poate sfinţi căminul
prin agheasma celei mai curate iubiri. O mamă, prin educaţia aleasă dată
odraslelor ei, aprinde în inimi focul idealului pentru scopuri nobile în viaţă,
pentru un trai cumpătat şi rostuit în limitele decenţei, deci ale legilor morale
statornicite de Creator. Ca înger păzitor al cuibului familial, ea poate face din
casa ei un colţ de rai, având grijă ca în vatră să nu se stingă focul care
învăpăiază inimile celor din jur, să ferească casa de iscoade diavoleşti, care
strică armonia, buna învoire şi fericirea tuturor.
Ce misiune sfântă are de îndeplinit femeia când a acceptat şi ipostaza de
preoţească! îndatoririle ei sporesc, având de îndeplinit măreaţa slujbă de a fi
gggfi
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 207'
împreună lucrătoare cu soţul ei la exercitarea rodnică a apostolatului
preoţesc. S-a spus - şi nu fără temei - că preoteasa, care este la înălţimea
chemării sale, este mâna dreaptă, un alter ego al preotului, în activitatea
familială, precum şi în buna
219 Ioan BUNEA
desfăşurare a misiunii sale de păstor sufletesc al parohiei. Pilduitoare este
figura preotesei Elisabeta, soţia preotului Zaharia. întregirea fericită pe care o
aducea soţului este concentrată în cuvintele Sf. Evanghelist Luca. „Şi erau
amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate
poruncile şi rânduielile Domnului" (Luca, 1,6).
Făcând portretul slujitorilor bisericeşti cu însuşirile indispensabile chemării
lor, Sf Apostol Pavel schiţează şi portretul soţiilor lor, spunând că ele trebuie
„să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate" (I
Tim., 3,11). Când stipulează aceste condiţii, care, privesc moralitatea
viitoarei soţii a preotului, Sf. Apostol Pavel are în vedere marea răspundere
ce-i incumbă preotesei în orânduirea model a căminului preoţesc, prin
aplicarea regulilor de bună-cuviinţă şi de cuminţenie, în primul rând, la
persoana ei proprie. I se cere să fie virtutea personificată, evitând luxul
exorbitant, vestimentaţia stridentă, distracţiile păgubitoare, zavistia, intriga
şi alte deprinderi urâte, care o fac necorespunzătoare pentru chemarea ei de
colaboratoare a preotului. Adevărata preoteasă va fi cuprinsă de duhul
cucerniciei şi al jertfelniciei, spre a putea fi alături de soţul ei la toate
răscrucile vieţii acestuia, aşa cum a fost Agnes, soţia lui Brand, din piesa cu
acelaşi nume a lui H. Ibsen, care îi spune soţului: „Oriunde mergi tu, merg şi
eu". Brand îi răspunde: „în doi urcuşul nu e greu". Frământările sufleteşti ale
preotului trebuie să fie şi ale ei, spre a aduce alinare, mângâiere şi îmbărbă-
tare. Această contopire sufletească prin credinţă, este premisa vieţii lor
familiale şi forţa de luptă pe baricadele vieţii dinafară.
Preoteasa are un rol important în viaţa poporului nostru drept-cre- dincios. Ca
atare, ea trebuie să fie înzestrată cu darul înţelegerii şi cu simţul răspunderii
pentru misiunea ei educativă, atât în intimitatea căminului familial, cât şi
dincolo de graniţele lui strâmte, în toate relaţiile vieţii obşteşti de la sate şi
de la oraşe. Primul şi marele rol însă îl are înăuntrul familiei, de o parte
pentru a degaja pe preot de măruntele şi prozaicele griji cotidiene şi a-i crea
o oază de recreaţie şi destindere, iar de altă parte, a face educaţie
pilduitoare copiilor ei. Absenţa ei de la această îndatorire are urmări
păgubitoare pentru activitatea soţului în parohie. Sf. Apostol Pavel califică
220 Ioan BUNEA
drastic această lipsă în chivernisirea înţeleaptă a casei, de povăţuire ziditoare
a membrilor familiei, spunând: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai
ales ai casei sale, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un
necredincios" (I Tim., 5, 8). în lumina învăţăturii pauline, dezertarea de la
obligaţiile pe care le incumbă calitatea pe care o are în familie, ca soţie,
mamă şi pe deasupra preoteasă, echivalează cu abjurarea credinţei,
dezvăluie un suflet gol, lipsit de forţa necesară unei eficiente acţiuni
educative. Şi nu-i de dorit să fie aşa! Preotesele noastre - cu deosebire cele
din trecut - au excelat prin felul înţelept cum şi-au chivernisit viaţa şi şi-au
educat copiii, mulţi la număr. Preotesele din zilele noastre să înveţe de la
înaintaşele lor, spre a fi de ajutor păstorului de suflete.
Incontestabil, preoteasa poate şi chiar este îndatorată să lucreze şi în afară,
în enorie, împreună cu alte femei, întregind astfel pe soţ şi servindu-i ca un
preţios organ de informare. Este recomandabil însă ca desfăşurarea activităţii
ei în afara cercului familial să se facă cu cea mai mare prudenţă. Pentru a
putea face lucru de folos, se cere să fie iniţiată asupra naturii şi scopului unei
astfel de activităţi, să dispună de superioritate morală şi, dacă e posibil, şi
intelectuală. Va evita să dea verdicte în probleme de administraţie parohială,
a avea ultimul cuvânt în problemele vieţii din parohie, fiindcă o astfel de
ingerinţă stârneşte
revoltă, produce sminteală, dezavuează pe soţul ei, oricât de zelos ar fi.
* * *
Referindu-ne la felul cum adormita în Domnul (N) şi-a îndeplinit misiunea ce i-
a fost hărăzită, ea se înscrie în elita feminină, remarcându-se printr-o trăire
creştinească pilduitoare de-a lungul celor (x) de ani. Lumina n-a pus-o sub
obroc, ci în sfeşnic, ea nu s-a stins niciodată, chiar dacă uneori norii s-au
adunat şi ceţurile au acoperit-o, ea a fost „femeia tare în virtute", legată prin
pulsaţiile inimii de căminul ei drag, binecuvântat de Dumnezeu cu un soţ
integru şi cu odrasle care fac cinste societăţii. Misiunea ei educativă în familie
şi-a înţeles-o şi şi-a îndeplinit-o exemplar.
Aria activităţii decedatei s-a extins şi dincolo de cercul familiei. Ea a vibrat cu
inima şi pentru credincioşii păstoriţi de soţul ei, zelos slujitor al altarului.
221 Ioan BUNEA
înţelegându-şi misiunea de preoteasă, a trăit „în virtute fără de prihană". Prin
munca ei de fiecare clipă, a sprijinit cu înduioşătoare fidelitate - ca preoteasă
- munca pastorală a soţului, spre a da roade duhovniceşti între enoriaşi. A
ţinut sub apa Botezului mulţi fii ai parohiei, s-a îngrijit de modelarea lor
sufletească în duhul legii strămoşeşti. A excelat prin înţelepciune, curăţenie
sufletească, blândeţe şi spirit caritabil, fiind o colaboratoare neîntrecută în
misiunea sacerdotală a soţului. Străină de orice ambiţie deşartă şi de
vanitate, ea şi-a căutat rostul vieţii, din anii tinereţilor până în toamna târzie
a bătrâneţii, exclusiv în munca închinată străduinţelor de exemplară educaţie
familială şi socială.
în limbaj popular, se spune că la moartea cuiva a căzut o stea. Azi, a căzut o
stea, de aceea întristarea este prezentă în inimi. Nu pentru că bolta cerului
nu ar mai avea alte stele, ci pentru că a căzut o stea, care nu se mai iveşte a
doua oară, o mamă jertfelnică şi o preoteasă în accepţia desăvârşită a
cuvântului, „care copiii şi nepoţii i-a învăţat să cinstească casa şi să dea
răsplătire părinţilor, fiind lucru bun şi plăcut lui Dumnezeu" (I Tim., 5, 4).
Distinsa preoteasă care ne părăseşte a fost o fiinţă unică în felul superior
cum a dat ascultare mesajului divin ce i s-a încredinţat, de aceea îi purtăm
recunoştinţă veşnică.
Pleacă dintre noi trupeşte, iar noi o însoţim cu rugăciunile noastre, cerând
bunului Dumnezeu să-i ierte păcatele inerente vieţii sale pământeşti şi să-i
dea cununa cea nevestejită a răsplăţii, ca urmare a vredniciei sale deosebite
pe drumul vieţii pământeşti, în veci să fie pomenirea ei!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DASCĂL Apostolatul dăscălesc
Profund impresionaţi de moartea fulgerătoare, care a smuls din mijlocul
nostru pe un luptător falnic în arena vieţii, pe un dascăl luminat şi entuziast,
pe un familist devotat, ne găsim adunaţi - în număr impresionant - în jurul
sicriului cu osemintele lui pământeşti, să-i aducem prinosul nostru de
recunoştinţă, de preţuire şi de creştinească pietate.
Pleacă dintre noi omul de acţiune, dascălul plin de râvnă, până l-au ajutat
puterile, prietenul devotat, unul din generaţia care a trăit şi a contribuit la
222 Ioan BUNEA
înscrierea de pagini luminoase pe răbojul istoriei noastre naţionale: a fost
părtaş la bucuriile şi suferinţele nordului din care a răsărit.
Durerea familiei şi a noastră a tuturor, care l-am cunoscut şi l-am iubit, este
mare. Emoţia ne copleşeşte pe toţi, se strecoară în suflet deznădejdea,
suntem înclinaţi să decretăm zădărnicia strădaniilor noastre. Avem o prea
mare obişnuinţă şi un prea puternic ataşament faţă de viaţa pământească,
pe care imaginaţia noastră n-o poate înlocui cu o altă schiţă existenţială, de
aceea cu tulburare şi regret ne desfacem de ea. Cum să nu te doară inima
părăsind Jumea pământească, de care te-au legat atâtea şi atâtea, dar
îndeosebi când este singura modalitate sub care îţi poţi reprezenta limpede
existenţa? Este singura modalitate sub care îţi reprezinţi existenţa când uiţi
ceea ce formulează plastic şi lapidar poeţii Mihai Eminescu şi Rainer Maria
Rilke, că „Viaţa este cuibul morţii". Dintru început, viaţa se împleteşte cu
moartea, este unitatea existenţei. în Elegii duineze, R. M. Rilke spune:
„ Suntem doar coaja, frunză doară / Moartea cea mare, ce-i în orişicine, /ce-i
acel fruct pe care totul împresoară". Cu alte cuvinte, moartea are un sens
pozitiv, în contact cu realitatea ei ineluctabilă, viaţa îşi sporeşte vigoarea,
iubirea arde mai intens şi se adânceşte mai puternic. Moartea nu este o taină
a durerii, ci o taină a împlinirii.
* * *
în faţa morţii, în faţa întrebărilor ce se pun minţii noastre referitor la moarte,
simţim responsabilitatea pe care o avem ca misionari ai transcendentului, ca
trimişi ai Iui Dumnezeu în lume, Ca fiinţe morale, cu însuşiri raţionale şi
libere, nu ne este indiferent cum întrăm în lumea incognoscibilului. Ni s-a pus
pe umeri o sarcină, ni s-a încredinţat un dar pe care să-I chivernisim. Ce-i de
tăcut? Să dezertăm de la misiunea ce ni s-a trasat de „Cel ce vieţile le-a dat?"
Dezertarea din faţa chemării noastre, îndeosebi de creştini, echivalează cu
înscrierea noastră în zona animală, unde viaţa se desfăşoară sub imperiul
pornirilor instinctive, fără conştiinţa finalităţii lor.
Viaţa omenească îşi are specificul ei, ea este o excepţie a morţii, aşa cum
lumina este o excepţie a întunericului universal. Intre ele, viaţă-moarte, este
o corelaţie, o legătură indisolubilă, de aceea, spre a avea o moarte senină,
223 Ioan BUNEA
vieţii i se cere să-şi pună de acord pulsaţiile cu gândul veşniciei. A ne hotărî
faptele noastre după gândul veşniciei, însemnează a ţese pânza vieţii
pământeşti „după chemarea cu care am fost chemaţi" (Efes., 4, 3; II Tim., 1,
9). Fiecare om este un altul, Dumnezeu i-a imprimat fiecăruia chipul Său,
sădit în fiecare fiinţă umană, pe lângă funcţia biologică, şi aspiraţia spre
înălţimi, ieşirea din praznicul cotidian şi slujirea unui ideal, în primul rând un
ideal moral.
Idealul este apanajul omului. într-un sens, idealul este interior, tipul pe care
avem să-1 realizăm, în alt sens, este exterior întruparea lui într-o faptă
văzută. Urmărirea unui ideal încântă viaţa, o face mai frumoasă, mai
optimistă, cu adevărat eroică. Luptând pentru un ideal, urmărindu-1 cu
asiduitate, ne apropiem de Dumnezeu, deoarece nimic nu te apropie de
Dumnezeu, cât strădania de-a crea o operă desăvârşită, spunea
Michelangelo. în lumina învăţăturii creştine, idealul este planul încredinţat
nouă spre realizare.
Ce ideal mai sublim există în lume decât a fi luminător al sufletelor, a
deschide ochii minţii şi ai inimii celor neştiutori sau rătăciţi? în afară de slujba
preoţească, nici unei slujiri nu i se poate aplica denumirea de apostolat, în
aşa de mare măsură ca slujbei dăscăleşti. în sensul larg al cuvântului, fiecare
dintre noi trebuie să fie un misionar, îndeplinindu-şi chemarea pe măsura
darului primit, în cadrul familiei, neamului sau profesiunii pe care o exercită.
Fiecare este chemat să facă să rodească ce este bun în el, să lase o dâră de
lumină în urma lui, spre folos la cât mai mulţi. Dascălul se mistuie şi se
dăruieşte însă mai mult, decât pământeanul de rând pentru idealul pe care-1
urmăreşte, fiindcă după vorba poetului T. Arghezi: „Altarul ca să fie şi pietrele
să ţie / Cer inima şi viaţa zidită-n temelie".
Apostolatul dăscălesc nu-i uşor, nu-i profesie obişnuită, ci misiune sfântă,
care cere jertfă, fiindcă principala lui vocaţie este dăruirea: „Cu duhul fiţi
fierbinţi", zice Sf. Apostol Pavel (Rom., 12,11). Cu alte cuvinte, spre a aprinde
lumina în suflete - îndeosebi în sufletul copiilor - se cere să ardă întâi în
sufletul învăţătorului. Pe drept cuvânt a fost caracterizat învăţătorul de către
O. Goga: „izvoditor al sufletelor /mag din basme. Ce prin potopul veacurilor
224 Ioan BUNEA
negre / Ne-a luminat cărările pribege". Aşa a fost în trecut aşa rămâne de-a
pururi, acelaşi geniu slujitor al luminii şi adevărului, împărtăşind din prisosul
inimii sale pentru binele altora, mai ales pentru tinerele vlăstare ce-i sunt
încredinţate spre a fi instruite şi educate. Acestora Ie dăltuieşte în conştiinţă
iubirea de glie, de datini, de cântecul tradiţional, de omenia românească, de
tot ce înnobilează pe om.
Numele de învăţător a fost pomenit totdeauna cu veneraţie, inclusiv de
creştini, fiindcă însuşi Mântuitorul a fost învăţător. Firesc, fiecare dintre noi îşi
aminteşte cu emoţie şi recunoştinţă de dascălul care 1-a iniţiat în taina
scrisului şi cititului, aşezând temeliile viitoarei personalităţi morale şi
intelectuale. Câtă migală, câtă pasiune, câtă răbdare în această muncă
aparent măruntă, dar covârşitoare pentru destinul viitor al copilului! O face
cu tragere de inimă, fiindcă iubeşte copiii, asta fiind calitatea prin excelenţă a
învăţătorului de vocaţie. Muncă istovitoare, dar nu descurajantă, fiindcă
leacul împotriva oboselii învăţătorului este reîntâlnirea cu copiii, cu sursa
oboselii sale. întâlnirea cu copiii îl fereşte şi de rutină, fiindcă se confruntă
mereu cu ceva nou, copilul. învăţătorul şi-a integrat în fiinţa sa ceea ce spune
Dostoievski: „ochii unui copil şi un cer senin sunt de-ajuns să facă viaţa
întreagă fericită".
învăţătorul de vocaţie se dăruieşte copiilor în şcoală, dar şi celor în mijlocul
cărora trăieşte, părinţilor învăţăceilor săi. Fiecare zi nouă o primeşte ca pe un
dar, începe - pentru el - printr-un triumfal răsărit de soare, răspunzând
fiecărui apel, dispus să ajute, să se facă util pentru alţii. Şi cum poate să se
facă util celor din jur? „Nepunând lumina sub obroc, ci în sfeşnic, ca să
lumineze tuturor" (Matei, 5, 15; Marcu, 4, 21, Luca, 11,33). Aria misionară, de
luminător a învăţătorului, ce se extinde şi dincolo de pereţii şcolii, în afară de
catedră, el fiind „lumină lumii", deci povăţuitorul, cu vorba şi cu fapta, pentru
toţi cetăţenii în mijlocul cărora trăieşte. Şi acestora le dăruieşte din prinosul
inimii sale generoase, stimulându-i pentru orice acţiuni de interes obştesc,
spre a-i face să înţeleagă sensul solidarităţii umane, atât de necesară pentru
binele familiilor şi neamului din care face parte.
225 Ioan BUNEA
Sobru şi cumpănit, prin definiţie, învăţătorul - în accepţia desăvârşită a
cuvântului - înţelege să treacă vertiginos prin viaţă, având ca ideal ridicarea
localităţii în care îi este dat să lucreze, care, pentru el este
..................... . .a. /\ecst univers face parte din substanţa sa etică
§1 tuturor celor ce populează acest spaţiu geografic le infuzează dragostea
de valorile perene - adevăr, bine, frumos, omenie, caracter moral - precum şi
dragostea de patria natală, pentru jertfa supremă, în caz de nevoie. Ceea ce
propovăduieşte, dascălul traduce în faptă, fără pic de ezitare. Aşa se explică
tributul de sânge pe care învăţătorii l-au dat în războiul de întregire a
neamului, de făurire a statului naţional unitar, alături de foştii lor învăţăcei
sau de părinţii acestora. înfrăţiţi în acelaşi ideal al iubirii de glie, s-au înfrăţit
până la topirea întregii lor fiinţe în jertfa supremă.
Evident, pentru apostolatul pe care îl exercită - cu totală lepădare de sine -
învăţătorului i se cuvine recunoştinţă, truda lui se cuvine să fie răsplătită,
potrivit cuvintelor Sf. Apostol Pavel: „Vă rugăm, fraţilor, să aveţi luare aminte
pentru cei ce se ostenesc între voi şi bine vă sfătuiesc. Şi pentru munca lor,
să-i socotiţi pe ei vrednici de prisoselnică dragoste..." (I Tes., 5, 12-13). El nu-
şi etalează palmaresul trudei sale, pe drept cuvânt bucurându-se de cinstirea
obştească. Desigur, în agitata şi istovitoarea lui muncă, are şi clipe de
şovăială şi descumpănire, dar nu de abdicare. Chiar dacă nu reuşeşte să fie o
energie eruptivă, care să uimească prin dezlănţuirea ei, cu toate adversităţile
ce i se ivesc în cale, rămâne la datorie; până la ultima bătaie a inimii, rămâne
lângă steag, cu crezul şi iluminările lui, cum se spune. Poate fi asemănat
copacilor care mor în picioare.
* * *
Adormitul în Domnul (N) s-a dovedit dascălul pilduitor, începând cu cele mai
mici gesturi şi terminând cu aceea de erou al luminii, ştiind „că roada luminii
e în orice bunătate, dreptate şi adevăr" (Efes., 5,9). A îmbrăţişat slujba
dăscălească, nu din calcule utilitariste, ci din vocaţie, dintr-o chemare tainică
spre o muncă de înălţare a altora... A fost o aspiraţie spre o îndeletnicire
proprie firii sale. A excelat - în exercitarea ei - prin cuvânt (povaţă),
învăţătură (ştiinţă) şi faptă ziditoare. El a înţeles că învăţătura, oricât de
226 Ioan BUNEA
multă şi de erudită ar fi, rămâne slavă moartă, fără o inimă caldă, iubitoare,
fără devotamentul celor ce o propovăduiesc. Este ceea ce spune Sf. Apostol
Pavel: „... De aş şti toate tainele şi aş avea toate cunoştinţele... nimic nu
sunt... Dragostea zideşte" (I Cor., 13, 2; Efes., 4, 16).
Munca lui didactică s-a caracterizat printr-un elan de tinerească dăruire -
proprie spiritelor mistuite de chemarea irezistibilă a unui ideal.
227 Ioan BUNEA
Ba a dat roade bogate în viaţa vlăstarelor tinere, cărora le-a sădit în
conştiinţă iubirea de limba românească şi producţiile folclorice româneşti, le-
a picurat în suflete dragostea de trecutul zbuciumat şi - în acelaşi timp glorios
- al neamului nostru, de comorile lui tradiţionale, şi credinţa în ascensiunea
lui măreaţă. în predarea lecţiilor, adormitul în Domnul (N) vibra puternic, se
identifica cu subiectul pe care îl preda, de aceea ele aveau un larg ecou în
sufletul receptiv al elevilor săi. Aceştia îl deplâng sincer, ca dovadă suspinele
şi lacrimile amare ce le varsă cu acest prilej trist.
Descendent dintr-o familie ţărănească, în care cultul muncii, onestitatea şi
pasiunea cărţii erau la loc de cinste, adormitul în Domnul (N) a devenit
slujitorul şi luminătorul celor mici şi celor mari deopotrivă. Era modest, retras,
cumpănit şi sfielnic, dar hotărât şi neînduplecat în atingerea ţelurilor sale.
Aşa se explică secerişul bogat, la încheierea călătoriei pământeşti, oglindit în
seriile de elevi pe care i-a educat cu devoţiune sacră, azi cu rosturi
importante în viaţa obştească,
Cu pregătirea lui de excepţie, cu probitatea şi integritatea lui morală, cu
acest portret luminos, răposatul (N) a realizat „o avuţie pe care molia şi
rugina nu o strică, iar furii nu o sapă şi nu o fură" (Matei, 6, 20). O astfel de
bogăţie îndreptăţeşte la nemurire, la supravieţuirea sufletului în comuniunea
elitelor morale. în lumina dreptei credinţe, nu e vorba de contopirea lui în
spiritul universal - cum înclină unii să creadă - fiindcă ar fi o nemurire
deşartă, în dezacord cu speranţele noastre cele mai adânci. A supravieţui
însemnează a-şi păstra sufletul forma individuală, ceea ce corespunde cu
învăţătura lăsată de Mântuitorul: „Drepţii (fiecare) vor merge la viaţă veşnică,
iar păcătoşii (fiecare) la osândă veşnică" (Matei, 25, 46).
Noi îi aducem, acestui purtător de lumină, în ceasul despărţirii, prinosul
recunoştinţei şi preţuirii noastre, ca unuia care slujba şi-a lăcut-o deplin",
„călătoria" a săvârşit-o cu deplin folos obştesc, deci îndreptăţit la „cununa
răsplăţii", din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Să-i fie ţărâna uşoară şi
memoria binecuvântată!
mm
228 Ioan BUNEA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MEDIC
Misiunea umană a medicului
Deplângem încetarea din viaţă a ilustrului medic (N), în vârstă de (x) ani, O
inimă larg cuprinzătoare a încetat să bată, se desprindea cu greu din lumea
în care se integrase (ca soţ, tată, bunic, medic, prieten vecin etc.). Era
cunoscut prin farmecul atitudinilor sale joviale, prin simţul deosebit al
respectului de sine, dar cu deosebire prin solicitudinea faţă de cei ce se zbat
în suferinţă. Familia pierde pe chivernisitorul înţeles, iar societatea pe
medicul pururea săritor pentru cei mistuiţi de amară suferinţă; el s-a dăruit
pentru tămăduirea rănilor semenilor până la totală uitare de sine. Desigur,
tristeţea copleşeşte inimile noastre, la această neaşteptată despărţire de o
fiinţă cuceritoare prin nobleţea caracterului ei integru. Dar, ar fi o laţărnicie
goală dacă n-am găsi - în aceste momente - decât accente de amărăciune
pentru dispariţia celui ce a fost (N), medicul generos şi omul de elită, în
accepţia desăvârşită a cuvântului. Datoria celor rămaşi este să-i relevăm
faptele şi să nu uităm
că stelele strălucesc din depărtare şi după ce le-a secat izvorul luminii.
* * *
Moartea medicului (N) a venit la începutul primăverii, în acest anotimp al
izbucnirii florilor, al universului de miresme proaspete, al trezirii vieţii în toată
natura înconjurătoare. Farmecul acestui anotimp ne cucereşte sufletul, în
toată fiinţa noastră este un dor de înălţare, de desprindere din inerţie, un
îndemn la acţiune.
în aceast? tensiune de viaţă, parcă este discrepantă ideea de moarte. Deşi
moartea este asociată cu viaţa, cum zice poetul M. Eminescu: „Căci toţi se
nasc spre a muri / Şi mor, spre a se naşte", totuşi sfârşitul ne doare. Uităm că
sfârşitul îl luăm asupra noastră de la începutul existenţii fiecăruia, ca pe o
sentinţă definitivă, putând să-şi spună cuvântul în orice moment. „Cine este
omul ca să trăiască şi să nu vadă moartea?", se întreabă psalmistul (Ps., 88,
47). Iar Mântuitorul îndeamnă mereu la veghere, spunând: „Fiţi gata, că în
ceasul în care nu gândiţi Fiului Omului va veni" (Luca, 12, 40).
Privite lucrurile din perspectiva creştină, întoarcerea în veşnicie trebuie să fie
bogată, cu realizări multiple, încrestate pe răbojul hronicului pământesc,
evident - în primul rând - de natură morală. Viaţa pământească nu este o
carte a norocului, ca să te poţi juca pe fiecare din fdele ei, ci este o funcţie,
este o chemare spre împlinire, spre desăvârşire, de aceea i s-a spus omului
„floarea creaţiunii", „chipul şi slava lui Dumnezeu" (I Cor. ,11,17). Viaţa este
o temă pe care Dumnezeu o dă fiecăruia Ia naştere, ca s-o lucreze după
chemarea pe care o are, „fiecăruia după puterile lui". Nu toţi înţeleg această
rânduială, ca dovadă că dau temei statornicite de Dumnezeu caracter de
comedie sau roman complicat, alţii fac din ea date statistice, mai puţin
poezie şi rugăciune. Creştinilor le incumbă imperioasa datorie de a face din
ea un imn glorios muncii creatoare, cu punerea în lucrare a energiilor ce le
sunt încredinţate, spre a imita pe Dumnezeu - Creatorul şi a sluji oamenilor.
Chemarea pământească a creştinilor este de a imita pe Atotţiitorul întru
dăruire, „răscumpărând vremea" în realizarea binelui pentru familie,
societate, neam, năpăstuiţi, ştiut fiind că: „Un pahar de apă, dat în nume de
frate, va fi răsplătit" (Matei, 10, 42).
Chemarea şi-o îndeplinesc deplin - în primul rând - cei ce se consideră
misionari ai lui Dumnezeu în lume, ascultă şoaptele tainice ale conştiinţei lor
şi lucrează spre a ctitori ceva durabil şi lipsit de orice interes meschin şi
egoist. în sufletul acestora se produce o combustie puternică, un foc lăuntric
ce nu Ie îngăduie linişte nici chiar în suferinţă, ci îi îmboldeşte spre înălţimile
unui apostolat destinat a sluji - în spiritul deplinei abnegaţii - dus până la
jertfa de sine. Obişnuit, funcţiile noastre sufleteşti sunt întocmite pentru
scopul egoist al conservării de sine, deci poartă în ele un caracter interesat şi
utilitar. Din fericire, cu toată această structură a vieţii noastre sufleteşti pusă
în slujba intereselor noastre egoiste, s-au putut dezvolta pe încetul, cu
caracter de flori plăpânde, dar totuşi destul de rezistente, o seamă de elanuri
sufleteşti dezinteresate, străine de gândul iubirii de sine, care ne ajută să ne
ridicăm deasupra noastră înşine şi să lărgim aria afectivă până la uitarea de
noi înşine. E vorba de un „dispozitiv secret", care conferă funcţiilor noastre
sufleteşti o misiune altruistă, e acea flacără incandescentă care ne cuprinde
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 230 ..
fiinţa şi face din îndeletnicirea noastră un apostolat, o misiune sfântă în lume
(Vezi: Ion Petrovici, Fulguraţii filosofice şi literare, Bucureşti, „Biblioteca
pentru toţi", pp. 64-65).
S-ar părea că noţiunea de apostolat este legată în exclusivitate de slujba
preoţească sau dăscălească. Nu, ci ea, cuprinde şi alte categorii de slujbaşi,
pe medici, în primul rând, cărora li se cere, pe lângă bogăţia ştiinţei lor, şi
inimă dăruitoare, fiindcă după cum remarcă Sf. Apostol Pavel: „Cunoştinţa
semeţeşte, iar iubirea zideşte" (I Cor., 8, 1). Potrivit învăţăturii scripturistice,
medicul este lăsat de Dumnezeu, îşi are chemarea lui definită de a aduce
alinare celor bolnavi, a-i îmbogăţi în ceea ce le lipseşte, spre a fi fericiţi. Şi o
pot face - şi o fac cu folos, când pun în ceea ce fac nu numai tehnică, ci şi
inimă, cu alte cuvinte sunt solidari cu cei în suferinţă, le împărtăşesc durerea,
iubindu-i. Numai atunci acurateţea exercitării profesiunii conferă actului
medical eficienţă maximă, când face să vibreze acea coardă a sensibilităţii
umane, care, în mare măsură, aduce tămăduirea. Atunci şi numai atunci se
cheamă că medicul este solidar cu semenul său. Se întreabă unii: există oare
medici care să nu fie stăpâniţi de conştiinţa facerii de bine, a rostirii iubirii
faţă de oameni, ajutându-i? Nu credem în valabilitatea unor astfel de
exemplare şi, chiar dacă ciudăţenia naturii îi creează, tot ea îi elimină
impecabil din rândul nostru.
Apostolatul medical este sinonim cu îmbogăţirea vieţii, este vocaţia unei forţe
irezistibile spre acţiuni şi scopuri nobile în slujba oamenilor. în accepţia largă
a cuvântului, slujbă apostolească a îndeplinit medicul (N), în anii cât l-au
ajutat puterile, excelând în nobila chemare de tămăduitor al trupurilor, prin
povaţă, învăţătură şi faptă ziditoare. Având conştiinţa răspunderii, el a
înţeles, asemenea Apostolilor, că învăţătura agonisită rămâne slovă moartă
fără o inimă caldă şi iubitoare, fără devotamentul celor ce o propovăduiesc.
Munca lui ca medic a avut trei caracteristici esenţiale: şi-a cunoscut temeinic
domeniul specialităţii sale, l-a iubit şi - mai presus de toate - a iubit omul,
fiind solidar cu semenul său în clipele de mistuitoare suferinţă. El a ştiut că,
pentru medic, comandamentul suprem este bolnavul, care, potrivit unei
mărturisiri făcute de o somitate medicală a ţării noastre, trebuie să-ţi fie
mamă, tată, frate sau soră. El a ştiut că trebuie să iubeşti bolnavul ca pe tatăl
tău, să vii la patul lui în miez de noapte, atunci când durerea omenească te
cheamă. Aşa a fost medicul (N), râvnitor, în slujba chemării medicale,
înţelegând să facă din viaţa sa un imn închinat muncii creatoare, care este,
după vorba medicului- poet Vasile Voiculescu: „Cea mai veche taină şi lege
de pe lume, care urzeşte, înaltă şi creează".
Aşa a fost medicul (N), de care cu adânc regret ne despărţim, modest, duios
în vorbă, se strecura pe nesimţite în sufletul tuturor, cu deosebire al
bolnavilor, cărora le inspira încredere şi nădejde în redobândirea sănătăţii.
Nici o vorbă de jignire sau apostrofare mai aspră nu se desprindea de pe
buzele sale, ci totul se desfăşura în marginile decenţei şi sub imperiul unei
voinţe blajine şi conciliante, aşa cum stă bine unui adevărat
ucenic al lui Hipocrat. O ştiu toţi bolnavii care s-au împărtăşit din ştiinţa lui
bogată şi din prisosul inimii sale bune.
încercările vieţii nu l-au cruţat nici pe el, dar s-a îmbrăcat în armura bărbăţiei,
convertind suferinţa în imbold spre dăruire. Când aripa morţii 1-a săgetat, o
umbră de mâhnire i-a învăluit sufletul, că n-a putut să-şi fie şieşi de folos -
cum a fost atâtora - în boala care i-a adus sfârşitul prea de vreme. Are însă
satisfacţia că energia sa nu s-a irosit în zadar, ci a fost izvor de tămăduire şi
alese virtuţi pentru familie şi societate, toate : ;„;. porţi spre nemurire. Fiinţa
lui nu s-a stins cu totul, fiindcă sămânţa ostenelilor sale a rodit şi va rodi în
fapte ce sunt înscrise în tabloul valorilor veşnice, aşa cum nimerit se exprimă
poetul: „Păduri s-au stins. Şi rând pe rând / Oameni în umbră s-au retras /
Veşminte de lut luând / Dar şi poporul a rămas (L. Blaga, Izvorul). Pilda lui
vorbeşte, de la
sine şi îndatorează pe urmaşi în această nobilă misiune.
* * *
Fiecare ins are viaţa sa proprie, cu întreg conţinutul ei, cu rosturile ce le
împlineşte, cu lumina ce o reflectă, mai intensă sau mai pală. Deşi e o verigă
dintr-un lanţ de fiinţe umane, fiecare dintre noi este un exemplar unic şi
nerepetabil, de aceea dispariţia lui răneşte şi doare. Aşa este şi în cazul de
faţă, prin moartea medicului (N), legea morţii nu se suspendă, dar fiind o
fiinţă de elită, unică în manifestările ei umaniste, dispariţia ei atinge
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 232 ..
sensibilitatea noastră şi inima sângerează. Vrednicia Iui fără seamăn ne-a
adunat în jurul sicriului cu osemintele lui pământeşti să-i aducem prinosul
recunoştinţei noastre, al pietăţii şi al veşnicei aduceri aminte. Dâra de lumină
lăsată de-a lungul vieţii sale pământeşti, este cea mai grăitoare dovadă că a
înţeles sensul superior al vieţii pământeşti, de a fi solidar cu cei în suferinţă.
Pe Livingstone, care a făcut medicină între negrii Africii, câştigându-le sufletul
prin caritatea sa apostolică, la moarte, aceştia l-au dus pe umeri cale lungă,
1200 km., predându-1 englezilor să fie îngropat în Webstminster, Panteonul
gloriilor engleze. O cinstire deosebită i se cuvine şi adormitului în Domnul (N),
care, în profesiunea sa, „n-a căutat ale sale", potrivit cuvintelor înţeleptului
Sirah: „Cinsteşte pe doctor cu cinstirea ce i cuvine, că şi pe el 1-a făcut
Domnul", iar la moarte, „fă amară plângere şi tânguire pentru vrednicia lui"
(înţelepciunea lui Isus Sirah, 12, 1, 18-19).
Sufletul medicului (N) a părăsit locaşul de lut. Lutul se dă pământului, cu
încredinţarea că moartea nu este un exil, ci fiecare colţ
al pământului devine o celulă a universului, în care viaţa şi moartea nu se
neagă şi nu se opun, ci se împletesc într-o adâncă iubire. Bobul de grâu
aruncat sub brazdă însă putrezeşte, apoi răsare din el holda de grâu. La fel,
fiinţa decedatului va trăi în conştiinţa urmaşilor, iar dincolo - drept răsplată a
ostenelilor sale pământeşti - va avea bucurii neîmpuţinate, aşteptând sorocul
să dea „răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos".
Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI ENORIAŞ VIRTUOS
Viaţă - Moarte - înviere - Preamărire
De câte ori ne despărţim de un semen al nostru - soţ, mamă, tată, frate,
rudenie, prieten sau altcineva) - se rupe ceva din fiinţa noastră, pustiul şi
amărăciunea pun stăpânire pe sufletul nostru, fac să sângereze inima
noastră. Asta cu atât mai mult când cel ce se desprinde din rândurile noastre
şi pleacă pe drumul mormântului, este o fiinţă cu o bogată vistierie morală,
care s-a nevoit spre cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor.
Adormitul în Domnul (N), pe care l-am prohodit şi-1 vom conduce la locul de
veşnică odihnă - până la obşteasca înviere - a fost o fiinţă conştientă de
misiunea ce i s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu - la naştere - trebuind
s-o îndeplinească într-o perioadă de timp determinată, ca apoi, la o dată
calendaristică imprevizibilă, să treacă pragul morţii. Pentru el, moartea ţinea
de textul vieţii, ca o împlinire a acesteia, „ca un punct pe i", cum spune
Lucian Blaga. îl regretăm, dar îl şi omagiem pentru înţelepciunea cu care a
înţeles corelaţia dintre viaţă
şi moarte, unitatea existenţei noastre ca împletire a vieţii cu moartea.
* * *
Variate întrebări se pun minţii noastre, apăsătoare sentimente ne încearcă, în
astfel de împrejurări, cum este cazul de faţă. Reflectăm mai profund atât
asupra morţii cât şi asupra vieţii. în pofida lacrimilor ce ne umezesc ochii şi
ne brăzdează faţa, vrând-nevrând, trebuie să recunoaştem că sfârşitul îl luăm
cu noi de la începutul existenţii fiecăruia - ca o sentinţă definitivă, care stă
deasupra noastră într-una. Nu-i ştim termenul când se exercită să ne întoarcă
în veşnicia din care am purces.
234 Ioan BUN EA
Aceasta-i semnificaţia morţii, în lumina învăţăturii creştine, punte spre
veşnicie. Acesta-i crezul nostru creştin, că moartea nu-i dispariţia noastră
pentru totdeauna în pulberea pământului, ci trecerea pe alt tărâm. După cum
firea înconjurătoare nu moare, ci doarme iarna, pentru ca în primăvară să se
trezească din nou la viaţă, înveşmântată în alba găteală a florilor, cântând
din nou vieţii, cu bucurie, în fiinţa ei, renăscută, o cântare de biruinţă, tot aşa
trupul nostru „se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc" (I Cor., 15,
44). învăţătura aceasta este exprimată limpede în cuvintele
Mântuitorului: ,Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când
cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă
roadă" (loan, 12, 24). Putinţa învierii o demonstrează şi Sf. Apostol Pavel prin
analogia ce o face cu sămânţa aruncată în pământ şi care nu răsare dacă nu
putrezeşte întâi: „Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor., 15,
36).
în grai bisericesc, mortul se numeşte „răposatul", adică adormitul, pentru că
trupul va şedea în sânurile pământului până în clipa când, la glasul trâmbiţei
Arhanghelului, va învia, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce credeîn Mine
va fi viu, chiar dacă va muri" (loan, 11, 25). ,Aceasta este voia Tatălui Meu,
ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi" (loan, 6, 40).
Trupurile celor morţi - înviate prin actul dumnezeiesc al învierii obşteşti - vor
fi libere de neputinţele şi trebuinţele, legate de viaţa trupească în viaţa
pământească, urmând să se unească cu sufletele spre viaţa veşnică. Credinţa
creştinilor în înviere face din ei alţi oameni, le dăltuieşte în suflet convingerea
în permanenţa întregii lor personalităţi, trup şi suflet, hărăzită prin înviere
vieţii veşnice, fericirii veşnice, în cazul săvârşirii binelui, sau osândei veşnice,
în cazul săvârşirii păcatelor, îndeosebi contra Duhului Sfânt, care nu se arată,
nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei, 12, 32).
Dacă moartea este trecerea pe un alt tărâm al existenţei, dacă viaţa de
dincolo este concluzia celei terestre, aceasta din urmă trebuie rostuită cu
înţelepciune, trăind-o cu demnitate până la capăt, sporind talanţii ce ni s-au
încredinţat, ascultând chemarea spre realizarea eului nostru moral, potrivit
loan JtJ UN EA
cuvintelor Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc
desăvârşit este" (Matei, 5, 48). E vorba de vocaţia noastră de creştini, care
constă într-o nevoie permanentă de ordine, de adevăr, de puritate a
conştiinţei, într-o nevoie permanentă de mai bine, într-o mare atracţie spre
virtuţi, mărgăritare care vor mărturisi despre vrednicia noastră înaintea
dreptei judecăţi. Realizarea acestei vocaţii, prin potrivirea purtării noastre - în
viaţa pământească - cu voinţa lui Dumnezeu, este chezăşia echilibrului
nostru intern şi a trecerii senine în împărăţia de lumină de dincolo de moarte.
Raţionamentul acestei corelaţii, a interdependenţei între ceea ce este aici şi
ce va fi dincolo, nu este apanajul credincioşilor de rând, ci şi al altora -
superiori din punct de vedre intelectual - care s-au cutremurat în faţa acestei
grave probleme. Este cunoscut Pariul lui Pascal, în care autorul, referindu-se
la existenţa lui Dumnezeu şi la tărâmul vieţii de dincolo, afirmă că depăşeşte
raţiunea, aparţine resortului inimii. Este un domeniu al probabilităţii, ne
putem pronunţa şi pro şi contra, dar rămâne riscul. De o parte mărginitul, cu
care ne hazardăm, de altă parte infinitul - recte nemurirea - pe care s-o
câştigăm. Dacă. realitatea infinitului există şi ne-am confirmat ordinii morale
- câştigăm totul. Dacă păzim legea morală şi acel „au delâ" - dincolo - n-ar
exista, nu pierdem nimic.
Drept urmare, aşa să ne chivernisim viaţa, încât existând, şi noi mărturisim
cu tărie credinţa în existenţa vieţii de dincolo, să facem faţă onorabil temei
ce ni s-a dat s-o lucrăm de-a lungul anilor existenţei noastre pământeşti, să
ne îndeplinim misiunea ce ne-a fost hotărâtă. Pe crucea ce străjuieşte
mormântul lui Timotei Cipariu sunt gravate următoarele cuvinte: „învăţaţi, o
muritori, să nu dispreţuiţi răgazul pe care vi-1 dă viaţa". Este concentrată aici
o bogăţie de înţelepciune, privitoare la întrebuinţarea cu folos a timpului vieţii
pământeşti drept piedestal celei viitoare, Desigur, putem fi avari sau risipitori
cu această bogăţie, rămânând răspunzători în clipa marii socoteli, când nici
cel mai perfecţionat computer nu poate schimba bilanţul.
într-o adunare se vorbea despre viaţă şi despre moarte, fiecare dându-şi
părerea. S-au iscat neînţelegeri între cei prezenţi. Unii spuneau că viaţa este
plăcută, alţii spuneau că moartea este mai bună, fiindcă scăpăm de necazuri
şi suferinţe. A luat cuvântul un credincios înţelept, care a spus următoarele.
„Şi viaţa şi moartea sunt bune şi rele după cum ne ducem traiul, dar ca să le
împăcăm există o singură cale". „Care?", au întrebat cei prezenţi. „Să iubim
viaţa iubind pe Dumnezeu şi să iubim moartea fiindcă ne întâlnim cu El". Toţi
au fost mulţumiţi cu răspunsul.
Ferice de cei ce fac din viaţa lor un imn glorios lui Dumnezeu, slujesc binelui,
omeniei, adevărului, „răscumpărând vremea" (Efes., 5, 16). Ei găsesc la
fiecare pas o floare, o îndestulare, ca atare sunt învredniciţi de recunoştinţă
din partea oamenilor şi răsplată din partea lui Dumnezeu. Ei ştiu că temeiul
„vieţii de dincolo" este „viaţa de aici", întreagă, deplină, bogată în agoniseli
sufleteşti, trăită până la capăt cu toată puterea sufletului. Ei ştiu că dăruind
din sufletul lor trăiesc deplin, şi cu cât dau mai mult trăiesc mai deplin.
Orientarea eschatologică dă posibilitate creştinului luminat, sincer, nefăţărit,
de a vedea în orice sarcină omenească, un mandat încredinţat din partea lui
Dumnezeu pentru binele oamenilor. El vede în moarte o etapă spre înviere,
iar în viaţa preaslăvită supravieţuirea faptelor bune.
loan JtJ UN EA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CÂNTÂREŢ BISERICESC
Misiunea cântăreţului bisericesc în buna desfăşurare a serviciilor divine
Vinerea trecută (z), la ceasurile dimineţii, clopotele bisericii noastre vesteau -
cu glasul lor duios şi trist - săvârşirea din viaţă a cântăreţului de strană (N), în
vârstă de (x) ani. Şi-a dat obştescul sfârşit după o boală lungă şi grea,
împreunată cu o mistuitoare suferinţă, îndurată cu tărie mucenicească, şi
după ce şi-a luat ca merinde, pentru drumul vieţii de veci, Sfânta
împărtăşanie
Cu plecarea din viaţă a cântăreţului (N), strana bisericii noastre rămâne
văduvită de măiestria glasului său cucernic, prin care lăuda pe Domnul şi
făcea să vibreze inimile noastre, ale tuturor. E firesc, deci, să ni se
umezească ochii tuturor celor care l-am cunoscut, l-am preţuit şi i-am
apreciat ţinuta corectă, întâi, la strană, apoi în familie şi în relaţiile lui cu
semenii. Moartea lui lasă un gol mare şi nu se ştie când şi dacă vom găsi un
urmaş pe măsura omeniei şi priceperii sau în cele tipiconale. Era cunoscut
pentru punctualitatea sa la sfintele slujbe, pentru grija pe care o avea de a
imprima actelor de cult, chiar celor mai mărunte nota cu adevărat
creştinească, şi pentru înţelepciunea dovedită în colaborarea cu slujitorii de
la altar. Cu firească emoţie, îi aducem - astăzi - prinosul recunoştinţei
noastre, însoţit de făgăduinţa pomenirii, cu pietate, a numelui său, la Sfânta
Liturghie, fiindcă aşa se cuvine „să lăudăm pe bărbaţii cei de ispravă din
neamul nostru" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 44, 1).
Săvârşirea din viaţă a enoriaşului şi cântăreţului bisericii noastre (n), ne dă
prilejul să zăbovim - chiar şi numai sumar - asupra contribuţiei, a efectului pe
care îl are muzica bisericească în cultivarea şi întărirea sentimentului religios.
Dintru început Biserica creştină a preţuit muzica, introducând-o în serviciile
divine, orientându-se după îndrumarea paulină: „Cântaţi în inimile voastre lui
Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti"
(Col., 3, 16).
între religie şi artă, cu deosebire între religie şi muzică este o mare afinitate,
fiindcă amândouă corespund aspiraţiilor idealiste ale sufletului omenesc.
Religia şi muzica sunt cele două aripi prin care sufletul omenesc, se înalţă
deasupra prozaicului sufocant cotidian, trece din lumea realului în lumea
idealului, în lumea străină de mirosul greu şi apăsător al lutului. Alături de
religie sau în conlucrare cu ea, „muzica reuşeşte să înalţe sufletul, să-1
înaripeze, să-1 ridice de pe pământ, să-1 desfacă de legăturile lutului, printr-o
melodie vocală sau o cântare instrumentală inspirată, perfect echilibrată
ritmic", se exprimă comprehensiv Sf. Ioan Gură de Aur.
S-a spus că muzica adăugă cuvântului profunzime, iar cuvântul împrumută
muzicii înţeles. într-adevăr, muzica este cea mai frumoasă artă, fiindcă,
dintre toate, ea are cea mai mare putere de a chema pe oameni spre lumea
osemintelor veşnice. Desigur, este vorba de muzica cu virtuţi artistice, fără
stridenţe, îndeosebi cu profunzimi morale. Aceasta poate determina la
săvârşirea de fapte eroice sau caritabile. Puterea ei de a genera fapte măreţe
rezidă în fondul religios sau moral ce se ascunde în ea. Muzica determină la
acţiune, când compozitorul urmăreşte în opera sa, în chip special, un scop
religios sau moral şi când, pentru atingerea lui, prelucrează în compoziţia sa
motive religioase sau morale. Pe drept cuvânt s-a spus despre opera
compozitorului S. Bach că este „cuvântul lui Dumnezeu făcut muzică". „Oda
bucuriei" din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, la fel, are un profund conţinut
moral. Ea este solia muzicală îngerească de pace, viziunea în spirit a stelei ce
a strălucit odinioară deasupra Betleemului. Ea are o valoare morală şi socială
deosebită, invitând la înfrăţire noroadele, în momente de tensiune, mai ales
prin finalul ei, care sună astfel. „Slavă ţie stea curată /Voie bună pe pământ /
Astăzi te simţim aproape, / Sol din cer cu soare sfânt / Raza ta aduce iarăşi /
Pe popor lângă popor, / Toţi pe lume noi fraţi suntem / Unde vii uşoare zbor...
"
Cu toate că este înrudită cu religia şi s-a născut ca formă de exprimare a
sentimentului religios, muzica nu urmăreşte mântuirea omului. Ea reprezintă
numai aspiraţia către frumuseţea ideală, gustarea plăcerii neinteresate,
procurarea bucuriilor pure, pe care pe altă cale nu le putem câştiga. O audiţie
muzicală autentică creează în noi sentimentele de armonie interioară pe care
le-a avut compozitorul în momentul creaţiei. Compoziţia lui este un vehicul
de transmitere a emoţiilor unui suflet altui suflet. De câte ori tema şi
prelucrarea ei are fond religios-creştin, prin ea ni se revelează ceva din
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 227 ..
lumea supranaturală a divinităţii. Este explicabil - deci - de ce Biserica s-a
folosit, dintru început, de muzică, nu numai pentru a da fast actelor de cult, ci
şi pentru
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CÂNTĂREŢ BISERICESC
Misiunea cântăreţului bisericesc în buna desfăşurare a serviciilor divine
Vinerea trecută (z), la ceasurile dimineţii, clopotele bisericii noastre vesteau -
cu glasul lor duios şi trist - săvârşirea din viaţă a cântăreţului de strană (N), în
vârstă de (x) ani. Şi-a dat obştescul sfârşit după o boală lungă şi grea,
împreunată cu o mistuitoare suferinţă, îndurată cu tărie mucenicească, şi
după ce şi-a luat ca merinde, pentru drumul vieţii de veci, Sfânta
împărtăşanie
Cu plecarea din viaţă a cântăreţului (N), strana bisericii noastre rămâne
văduvită de măiestria glasului său cucernic, prin care lăuda pe Domnul şi
făcea să vibreze inimile noastre, ale tuturor. E firesc, deci, să ni se
umezească ochii tuturor celor care l-am cunoscut, l-am preţuit şi i-am
apreciat ţinuta corectă, întâi, la strană, apoi în familie şi în relaţiile lui cu
semenii. Moartea lui lasă un gol mare şi nu se ştie când şi dacă vom găsi un
urmaş pe măsura omeniei şi priceperii sau în cele tipiconale. Era cunoscut
pentru punctualitatea sa la sfintele slujbe, pentru grija pe care o avea de a
imprima actelor de cult, chiar celor mai mărunte nota cu adevărat
creştinească, şi pentru înţelepciunea dovedită în colaborarea cu slujitorii de
la altar. Cu firească emoţie, îi aducem - astăzi - prinosul recunoştinţei
noastre, însoţit de făgăduinţa pomenirii, cu pietate, a numelui său, la Sfânta
Liturghie, fiindcă aşa se cuvine „să lăudăm pe bărbaţii cei de ispravă din
neamul nostru" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 44, 1).
^ Săvârşirea din viaţă a enoriaşului şi cântăreţului bisericii noastre (n), ne dă
prilejul să zăbovim - chiar şi numai sumar - asupra contribuţiei, a efectului pe
care îl are muzica bisericească în cultivarea şi întărirea sentimentului religios.
Dintru început Biserica creştină a preţuit muzica, introducând-o în serviciile
divine, orientându-se după îndrumarea paulină: „Cântaţi în inimile voastre lui
Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti"
(Col., 3, 16).
Intre religie şi artă, cu deosebire între religie şi muzică este o mare afinitate,
fiindcă amândouă corespund aspiraţiilor idealiste ale sufletuluiCuvânt de învăţătură la înmormântare 229 ..
omenesc. Religia şi muzica sunt cele două aripi prin care sufletul omenesc, se
înalţă deasupra prozaicului sufocant cotidian, trece din lumea realului în
lumea idealului, în lumea străină de mirosul greu şi apăsător al lutului. Alături
de religie sau în conlucrare cu ea, „muzica reuşeşte să înalţe sufletul, să-1
înaripeze, să-1 ridice de pe pământ, să-1 desfacă de legăturile lutului, printr-o
melodie vocală sau o cântare instrumentală inspirată, perfect echilibrată
ritmic", se exprimă comprehensiv Sf. Ioan Gură de Aur.
S-a spus că muzica adăugă cuvântului profunzime, iar cuvântul jp' împrumută
muzicii înţeles. într-adevăr, muzica este cea mai frumoasă artă, fiindcă,
dintre toate, ea are cea mai mare putere de a chema pe oameni spre lumea
osemintelor veşnice. Desigur, este vorba de muzica cu virtuţi artistice, fără
stridenţe, îndeosebi cu profunzimi morale. Aceasta poate determina la
săvârşirea de fapte eroice sau caritabile. Puterea ei de a genera fapte măreţe
rezidă în fondul religios sau moral ce se ascunde în ea. Muzica determină la
acţiune, când compozitorul urmăreşte în opera sa, în chip special, un scop
religios sau moral şi când, pentru atingerea lui, prelucrează în compoziţia sa
motive religioase sau morale. Pe drept cuvânt s-a spus despre opera
compozitorului S. Bach că este „cuvântul lui Dumnezeu făcut muzică". „Oda
bucuriei" din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, la fel, are un profund conţinut
moral. Ea este solia muzicală îngerească de pace, viziunea în spirit a stelei ce
a strălucit odinioară deasupra Betleemului. Ea are o valoare morală şi socială
deosebită, invitând la înfrăţire noroadele, în momente de tensiune, mai ales
prin finalul ei, care sună astfel. „Slavă ţie stea curată /Voie bună pe pământ /
Astăzi te simţim aproape, / Sol din cer cu soare sfânt / Raza ta aduce iarăşi /
Pe popor lângă popor, / Toţi pe lume noi fraţi suntem / Unde vii uşoare zbor...
"
Cu toate că este înrudită cu religia şi s-a născut ca formă de exprimare a
sentimentului religios, muzica nu urmăreşte mântuirea omului. Ea reprezintă
numai aspiraţia către frumuseţea ideală, gustarea plăcerii neinteresate,
!
«ÎS
KŞgB
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 227 ..
procurarea bucuriilor pure, pe care pe altă cale nu le putem câştiga. O audiţie
muzicală autentică creează în noi sentimentele de armonie interioară pe care
le-a avut compozitorul în momentul creaţiei. Compoziţia lui este un vehicul
de transmitere a emoţiilor unui suflet altui suflet. De câte ori tema şi
prelucrarea ei are fond religios-creştin, prin ea ni se revelează ceva din
lumea supranaturală a divinităţii. Este explicabil - deci - de ce Biserica s-a
folosit, dintru început, de muzică, nu numai pentru a da fast actelor de cult, ci
şi pentru
228 Ioan BUNEA
a intensifica trăirile religioase, a trezi emoţii puternice în sufletul
credincioşilor şi a crea o atmosferă pacificatoare între ei. Prin ea se
urmăreşte propagarea dreptei credinţe, cultivarea şi păstrarea ei. Cântarea
bisericească este haina în care se îmbracă poezia religioasă cu feluritele ei
imne bisericeşti. Ea serveşte admirabil la redarea şi exprimarea - prin voce
omenească - a sentimentelor de laudă de preamărire şi de mulţumire către
Atotputernicul Dumnezeu.
Autoritatea bisericească a acordat importanţa cuvenită cântării bisericeşti,
de-a lungul vremii. Astfel, Sinodul local din Laodiceea (364) a hotărât, prin
canonul 15, să se instituie o clasă de persoane, care să cânte în biserică.
Aceştia sunt antecesorii cântăreţilor de strană ai timpurilor noastre. în
cântarea melodiilor bisericeşti, acestora li s-au stabilit anumite reguli, de care
să ţină seama la strană şi în purtarea lor de toate zilele. îndeosebi, li s-a
interzis strigarea în cântare. Prin canonul 75 al Sinodului al Vl-lea ecumenic
(680), s-a adus - în privinţa cântăreţilor bisericeşti - următoarea hotărâre:
„Voim ca cei ce vin în biserică spre a cânta să nu întrebuinţeze nici strigături
necuviincioase, nici să silească firea spre răcnire şi să zică ceva din cele
nepotrivite şi neînsuşite Bisericii...". Cu alte cuvinte, se cerea şi se cere - în
continuare - cântăreţului de strană să fie credincios fervent şi cucernic
dovedind aceasta prin toate atitudinile lui, spre a fi pildă de purtare
creştinească celor din jur.
) Fiind indispensabili la săvârşirea serviciilor divine, cântăreţii bisericeşti, prin
activitatea lor, sunt strâns legaţi de preotul slujitor al actelor de cult,
însoţindu-1 neîncetat. Li se cere - deci - să confirme, prin ţinuta lor, că sunt
conştienţi de chemarea pe care o au de a contribui - alături de preot - la
promovarea vieţii religioase şi morale în rândul credincioşilor. în special, la
strană, ei sunt, îndatoraţi să aibă grijă ca imnele bisericeşti, cu profund
conţinut dogmatic şi moral, să fie interpretate prozodic şi evlavios, evitând
tonul teatral, spre a avea ecou pozitiv în sufletul celor care ascultă. S-a
constatat că pe melodiile de strană, aplicate frumos, conţinutul, religios al
minelor poate fi redat cu mai multă înţelegere şi claritate de o singură voce
sau cântare unisonă, decât în cor de mai multe voci deodată (Vezi: Prof. Dr.
Vasile Pătraşcu, Importanţa muzicii şi rolul cântărilor bisericeşti în cultul
divin, în volumul colectiv Zece ani în slujba Bisericii şi neamului, Cluj, 1934, p.
183).
fi în viaţa parohiilor noastre, cântăreţul bisericesc a jucat un rol de seamă,
întâi, în interpretarea corectă, metodică, a imnelor bisericeşti. Era chiar o
tradiţie, în unele părţi, ca această îndeletnicire să treacă din
tată în fiu. Cântăreţul bisericesc este întâlnit adeseori şi sub numirea de
„dascăl". Asta înseamnă că au fost vremuri când îndeplinea - cât era cu
putinţă - şi funcţia de învăţător, împărtăşind celor din jur din bruma de
învăţătură pe care o deţinea. Se ştie cu câtă duioşie povesteşte Ion Creangă
despre primul său dascăl, cântăreţul bisericesc din Humuleşti din vremea sa,
„Bădiţa Vasile", cum îi zicea el. Este demn de amintit şi „Diacul Toader" din
Eeldru (Năsăud), care a ţinut o cuvântare funebră la moartea soţiei
logofătului Pătraşcu Ciogolea, Cneaghina Sofronia (1639).
■p Istoria literaturii române le atribuie cântăreţilor bisericeşti - şi nu fără
temei - rolul de cronicari, mulţi dintre ei însemnând pe cărţile bisericeşti de la
strană, date referitoare la evenimente mai deosebite din viaţa localităţii în
care vieţuiau şi-şi desfăşurau activitatea cum ar fi vizite ale unor personalităţi
bisericeşti sau de stat, calamităţi naturale, cotropiri străine, semne naturale
deosebite etc... Consemnarea acestor întâmplări a facilitat istoricilor
reconstituirea unor pagini uitate din istoria noastră naţională şi bisericească.
Pentru felul conştient şi demn
cum şi-au îndeplinit rostul, ei sunt preţuiţi şi li se cinsteşte amintirea.
* * *
Râvna pe care adormitul în Domnul (N) a dovedit-o în slujba de cântăreţ
bisericesc, îl situează în rândul celor ce cu vrednicie au slujit legea
strămoşească. El a fost o întruchipare vie şi autentică a „cantorului
tradiţional", care a iubit cu pasiune slova sfântă şi a vibrat cu toate coardele
sufletului său ori de câte ori a lăudat pe Dumnezeu - prin cântare - fiindcă a
ştiut, că „Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea", cum zice psalmistul
(Ps., 146, 1).
230 Ioan BUNEA
Adormitul în Domnul nu avea veleităţi bibliceşti de propovăduitor, fiindcă ştia
din „ispitirea Scripturii", că pentru asta trebuie să ai „apostolie" (Rom., 10,
15), dar îşi însuşise o bogată cultură teologică, încât credincioşilor, cu care
venea în contact, le servea înţelepte povăţuiri creştineşti. Prin aceia făcea
dovada, de o parte, că citirea Bibliei era - pentru el - o îndeletnicire frecventă,
iar de altă parte, ÎI vădea cu mult interes pentru înţelesul melodiilor
bisericeşti, din care încă scotea învăţăminte folositoare pentru el şi pentru
semenii săi. Şi sub acest aspect, a fost pilduitor, fiindcă a cugetat şi a trăit
creştineşte. îndeosebi, a luptat împotriva rutinei, ştiind că aceasta face să
dormiteze sufletul. A avut în permanenţă grijă ca intonarea cântării
bisericeşti să nu fie ceva maşinal, mecanic, sunet de flaşnetă, ci trăire
intensă, transpunere
personală în conţinutul ei. Ca atare, cântarea lui pleca de la inimă şi ajungea
la inimă, însufleţea, trezea emoţii în ascultători. Aici, rezidă, între altele,
regretul firesc pe care îl încearcă astăzi credincioşii din această parohie, la
săvârşirea lui din viaţă.
A avut amărăciuni şi a suferit nedreptăţi de-a lungul călătoriei pământeşti,
dar nu s-a descumpănit. împotriva lor a folosit ca arme cinstea şi munca,
virtuţi cu care a înfruntat potrivniciile ce i-au stat în cale, menţinându-şi
demnitatea până în clipa din urmă a vieţii. Stilul său superior de viaţă
creştinească 1-a imprimat şi familiei sale, care azi îl deplânge împreună cu
noi. Suntem încredinţaţi că toţi care l-au cunoscut şi s-au împărtăşit din
dulceaţa cântării bisericeşti interpretată de adormitul în Domnul (N), îi vor
cinsti memoria aşa cum se cuvine, şi-1 vor pomeni în ruga lor.
Biserica, prin rostul meu, îi aduce omagiul pietăţii şi recunoştinţei, rugând pe
Milostivul Dumnezeu, căruia i-a slujit, să-1 aşeze în latura drepţilor fiindcă,
după vorba psalmistului, „a iubit bună-cuviinţa casei Sale şi locul locaşului
slavei Sale" (Ps., 25, 8).
în veci pomenirea lui!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI EPITROP PAROHIAL
Moarte-îrwiere (Conlucrarea epitropului cu parohul în chivernisirea bunurilor
parohiale)
„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu
Tine înviind Tu; răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, însuţi împreună mă
proslăveşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta" (din canonul Învierii-Tropar).
Cu inimile sfâşiate de durere petrecem astăzi - a doua zi de Paşti - la locul de
odihnă veşnică pe epitropul (N), în vârstă abia de (x) ani. I se cuvine prinos
de recunoştinţă şi veşnică aducere aminte, pentru vrednicia de care a dat
dovadă de-a lungul călătoriei pământeşti, fiind omul acţiunii ziditoare,
plinitorul binelui.
Şi-a dat obştescul sfârşit pretimpuriu, după o boală ascunsă, mistuitoare şi
necruţătoare, chinuit de o durere mare, îndulcită doar de darul credinţei vii
care a ars cu tărie, necontenit, în sufletul lui.
A închis ochii pe vecie în zorii zilei de Vinerea Mare, zi cu adânc înţeles în
crezul nostru creştin. Este ziua în care Fiul lui Dumnezeu a fost ţintuit pe
cruce pentru a spăla cu sângele Său păcatele tuturor oamenilor. Eveniment
lără precedent: pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, întunericul a
învăluit zarea, „iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând
cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte zicând: «Cu adevărat, Fiul
lui Dumnezeu a fost acesta»" (Matei, 27, 54).
Prin răstignirea Mântuitorului, crucea a devenit din obiect de batjocură,
obiect de cinste. Iisus s-a jertfit „să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi uniţi
într-un singur trup prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia" (Efes, 2, 16). Este
sacrilegiu a susţine despre cruce că este spânzurătoare. Crucea nu este
spânzurătoare, nici spurcată sau blestemată, ci Cel spânzurat pe ea, Iisus -
cum zice Sf. Apostol Pavel - (Gal., 3,13), s-a făcut blestemat în faţa lui
Dumnezeu, El, în locul nostru. Crucea nu inspiră groază, asemenea
instrumentelor de tortură, fiindcă ea este altar de jertfă, arma cu care s-a
adus mântuirea, deci trebuie cinstită. „Iar mie, să nu-mi fie a fi lăuda, decât
numai crucea Domnului nostru lisus Hristos, prin care lumea este răstignită
pentru mine şi eu pentru lume" (Gal., 6, 14). „Cuvântul crucii, pentru cei ce
232 Ioan BUNEA
pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui
Dumnezeu". (1 Cor., 1, 18).
Vinerea patimilor, ziua încetării din viaţă a enoriaşului (N) ne învaţă încă un
mare adevăr: suferinţa izvorâtă din iubire se preface în bucurie, peste
Golgota se trece la biruinţă, prin moarte la înviere. Prin lisus, Cel crucificat,
mort şi înviat, moartea a fost biruită. Locul fricii de moarte 1-a luat credinţa
în înviere. „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii)
celor adormiţi" (I Cor., 15, 20) A înviat Hristos, vom învia şi noi. „Adevărat,
adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia" (loan, 5, 25; Vezi şi: 5, 28-
29; Efes 5, 14). A nu crede în învierea Domnului şi a trupurilor, însemnează a
trăi morala morţii, morala fiarelor din Efes, cum numeşte şi mustră Sf. Ap.
Pavel pe cei ce nu cred în înviere. „Dacă m-am luptat ca om, cu fiarele din
Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, că
mâine vom muri" (I Cor., 15, 32).
învierea trupurilor va fi îndată după a doua venire a Mântuitorului. Ea va fi
una singură şi a tuturor deodată, drepţi şi păcătoşi. Deci, după învierea
morţilor, urmând îndată judecata, nu mai rămâne loc pentru trâmbiţata -
desigur greşit - împărăţie de 1000 de ani.
Ce se înţelege prin înviere? Reconstituirea trupului omenesc din elementele
din care a fost alcătuit şi unirea lui din nou cu sufletul cu care a vieţuit pe
pământ. Trupul are nevoie de înviere, fiind alcătuit din elemente materiale,
deci supus descompunerii, de vreme ce sufletul, fiind imaterial, simplu, nu se
descompune.
Posibilitatea învierii trupurilor o demonstrează Sf. Ap. Pavel prin asemănarea
pe care o face cu sămânţa, care se aruncă în pământ şi nu răsare, dacă nu
pot creşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma ierbii, a pomului
sau a florii, a cărei sămânţă s-a semănat (I Cor., 15, 36). Chezăşia învierii
noastre, a tuturor oamenilor, este învierea Mântuitorului. „Precum în Adam
toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Cor., 15, 22).
Trupurile celor înviaţi vor fi îmbunătăţite, vor fi preamărite ca şi trupul
Domnului după înviere, „se va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre,
întru asemănarea trupului slavei Sale" (Fii., 3, 21).
Trupurile înviate vor fi identice - în esenţa lor - cu cele actuale, căci prin
moarte nu-şi pierd fiinţa, ci numai şi-o schimbă. Cei înviaţi se vor deosebi unii
de alţii, atât după vârstă, cât şi după gen. Sf. Ap. şi £v. Ioan spune că a văzut
înaintea tronului de judecată „pe cei mari şi pe cei mici" (Apoc., 20,12). Cu
alte cuvinte, a văzut pe fiecare înviat la vârsta la care a murit: copiii copii, iar
bătrânii bătrâni. „Deosebirea aceasta du va fi însă piedecă pentru cei drepţi
ca să înţeleagă măreţia Dumnezeii"" şi să o preamărească împreună cu
îngerii, deoarece puterile lor sufleteşti vor fi sporite într-o măsură mare"
(Teologia Dogmatică şi simbolică ~ Manual pentru Institutele Teologice, voi.
II, Bucureşti, 1958, pp. 9^9-980).
Trupurile înviate, deosebite calitativ de cele de pe pământ, vor fi la fel cu
trupul înviat al Mântuitorului, având următoarele însuşiri:
a. nestricăcioase şi nemuritoare, cum zice Sf. Ap. Pa^el: „Se seamănă
trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune" (I Cor., 15, 42). Fiind
nestricăcioase, trupurile înviate vor rămâne pentru totdeauna aceleaşi, fără a
se altera vreodată. Ele vor trăi în ved, vor fi nemuritoare - drept urmare şi a
însuşirii nestricăciunii lor.
b. robuste (puternice) şi fără infirmităţi: „... se seamănă întru slăbiciune,
înviază întru putere" (Ibid., 43).
c. spirituale (duhovniceşti), uşoare, simple, la fel cu trupurile îngerilor.
Trupurile înviate, nu vor avea nevoie de mâncare sau păutură, de nici un bun
material, scutite de orice boală... „La înviere, nici nu se însoară, nici nu se
mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer'' (Matei, 22,30). Dacă
Mântuitorul a mâncat şi a băut după învierea sa, faeut-o din necesitatea de a-
şi alimenta viaţa trupească, ci numai pentru £ dovedi ucenicilor Săi adevărul
învierii Sale. Trupurile înviate vor fi strălucitoare prin aceea că vor radia
curăţenia morală şi sfinţenia sfinţilor, file vor fi preamărite, încât vor putea
străbate cu uşurinţă şi repeziciune, <?riunde, după cum şi Mântuitorul a
putut intra la Sf. Apostoli prin uşile încuiate (Ioan, 20, 19, 26).
Toate aceste însuşiri le vor avea numai trupurile celor drepţi §i nu toate în
aceeaştmăsură, căci zice Sf. Ap. Pavel: „Alta este.strălucirea soarelui şi alta
strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor, Căci stea de stea se deosebeşte în
234 Ioan BUNEA
strălucire. Aşa este şi învierea morţilor... " (I Cor. 15, 41-42). Cu alte cuvinte,
se vor învrednici de aceste însuşii numai trupurile celor care au făcut parte
din Biserică, care este trupul lui Hristos, şi au fost mădulare vii ale ei,
sănătoase, viguroase, urgisit^are ale păcatului. Acestea vor intra în
„Ierusalimul ceresc". Certificatul de intrâre nu-1 va constitui numărul anilor
încrestaţi pe răbojul vieţii părpânteşti, ci credinţa vie, „lucrătoare prin
dragoste" (Gal., 5.6). curăţenie morală, împlinirea poruncilor, împărtăşirea
din darurile Mântuitoare ale Bisericii. Ţinând seama de legătura indisolubilă
dintre Biserică şi Mântuitorul, Biserica singură este Mântuitoare. în afară de
Biserică nu există mântuire, fiindcă lisus este singurul nume „întru care
trebuie să ne mântuim noi" (fapt. Ap., 4, 12).
Ne facem mădulare vii ale Bisericii lui Hristos prin ..baia naşterii de a doua"
(Botezul) şi prin îndeplinirea chemării noastre hărăzite de Creatorul, de a lî
misionari ai împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Chemarea bărbatului în
lume este de a fi luptător în arena vieţii, agonisitor al celor necesare familiei,
luptător pentru aplicarea patriei şi comorilor ei sfinte, luptător împotriva
păcatului, fiindcă rigoarea lui nu stă puterea muşchilor, ci în forţa morală",
fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea
păcătoşilor nu a stat, ci în legea Domnului a umblat" (Ps., 1,1 -2). „fericit
bărbatul care rabdă ispita (şi o învinge), căci lămurit tăcându-se, va lua
cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El" (Iacov,
1, 12).
* * :]=
Adormitul în Domnul, (N) a fost bărbatul care şi-a rostuit viaţa, cu
înţelepciune, valorificând-o prin fapte bune, porţi deschise spre veşnicie, spre
nemurire. Timpul vieţii pământeşti nu 1-a lăsat să se prelingă nepăsător, ci 1-
a răscumpărat pentru săvârşirea binelui, pentru cei din jur, familie, societate
şi Biserică.
L-am cunoscut în vara anului (a), când am fost rânduit păstor sufletesc al
acestei străvechi parohii, Era primul epitrop al Bisericii şi a rămas în
continuare, dovedindu-se vistiernicul destoinic, corect şi inimos. Am avut
ocazia să-i cunosc inima bună, în multe împrejurări, când - fără ezitare - a
venit în ajutorul celor în necaz, ajunşi de izbelişte. Era un bun şi priceput
gospodar. Ca epitrop, s-a dovedit bun chivernisitor al averii Bisericii din
această parohie, având un rol preponderent în lucrările de mărire şi
restaurare a bisericii. Realizările lui vorbesc de la sine. A dat obol bănesc,
muncă cu braţele, soluţii imediate şi bine gândite în împrejurări grele, când
erau multe de făcut şi parohia trebuia revitalizată, scoasă din starea de
paragină. Adormitul, alături de alţi vrednici credincioşi, a făcut tot ce
omeneşte s-a putut face, pentru a da o înfăţişare nouă bisericii. Astfel că
poate să spună: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa
am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul îmi va da-o
în ziua aceea, El,
236 Ioan BUNEA
Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui"
(II Tim., 4, _,-8).
Cartea vieţii lui (N) şi-a închis scoarţele, dar în filele ei s-a înscris pilda omului
de bine, care a dăruit „din vistieria inimii sale" (Luca, 6, 45) cele de folos
tuturor, astfel că i se potrivesc cele cuprinse în Cântarea de înviere: „Ieri m-
am îngropat împreună cu tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine
înviind Tu: răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, însuţi împreună mă
proslăveşti. Mântuitorule, întru împărăţia Ta".
De azi încolo, (N) înfloreşte în veşnicie, al cărei prag îl trece. Dumnezeu să-1
ierte şi să-i fie memoria binecuvântată!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI SLUJBAŞ PENTRU BINELE OBŞTESC
Slujirea intereselor obşteşti
Cu regret şi cu legitimă durere în suflet, ne despărţim, astăzi, de un c>m
datoriei, care şi-a identificat viaţa cu slujba pe care a îndepli- nit-o-1se Potrivesc
cuvintele Sf. Apostol Pavel, care laudă pe cei ce slujesc unul altuia prin
iubire" (Gal., 5, 13). Nu exagerăm şi nu îndeplinim numai un act
convenţional, conturând portretul celui ce a fost slujbaşul devotat al
instituţiei în care şi-a desfăşurat activitatea, ci o facem dintr-un imperativ al
conştiinţei noastre, care nu poate rămâne nepăsătore la pierderea unor fiinţe
consacrată binelui obştesc, cum este cazul de faţă.
Trupeşte, bunul nostru credincios, coleg şi prieten, pleacă dintre noi. El însă
va dăinui faptic în conştiinţa noastră, a celor rămaşi, care vom vorbi despre
el, îl vom aminti, vom fi influenţaţi de pilda lui ziditoare, vom face mereu apel
la modul lui de gândire şi de acţiune. Astfel că adormitul în Domnul (N) va fi o
prezenţă activă între noi, uneori chiar mai intensă decât cea care a fost în
viaţă.
Obişnuit, facem biografia bărbaţilor aleşi, care ne arată idealurile pe care
aceştia le-au înfăptuit, precum şi calea pe care au urmat-o pentru atingerea
lor; din înfăţişarea vieţii lor rezultă esenţa înfăptuirii lor. Dar tot aşa de utile
sunt şi biografiile oamenilor obişnuiţi, care - într-o oarecare măsură - ne
oglindesc pe noi înşine. Acestea din urmă ne ajută să ne înţelegem propria
noastră fiinţă, precum şi mijloacele folosite de semenii noştri spre a merge
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 235 ..
cât mai departe în viaţă. Viaţa acestora din urină - adeseori - se
caracterizează printr-o linie mereu ascendentă, ei nu se mulţumesc cu o
trăire mijlocie a vieţii, ci se străduiesc ca ceea ce îndeplinesc, să
îndeplinească cu tragere de inimă şi cu un deosebit simţ al răspunderii. Chiar
dacă nu reuşesc să realizeze opere monumentale, în slujba pe care sunt
chemaţi s-o exercite, se impun şi trăiesc - în amintirea celor din jur - prin
exemplul hărniciei, onestităţii şi omeniei, pfjn ceea ce pun în circulaţia
morală a aproapelui, cum este cazul de
faţă.
în fiecare an, la 20 august, Biserica noastră sărbătoreşte pe profetul Samuel,
din Vechiul Testament, care s-a remarcat, în acele vremuri îndepărtate, şi ca
un conducător ideal al unui popor întreg, al poporului iudeu. El a fost un
conducător energic şi stăruitor pentru bunul mers al ţării. El este pildă de
urmat, pentru cei ce sunt în slujbe înalte, ca şi pentru cei ce îndeplinesc
rosturi mai modeste în viaţa obştească.
Samuel este fiul Anei, cea dispreţuită de prieteni şi rudenii, pe motivul că nu
avea copii. Rugăciunea i-a fost ascultată; Cel milostiv i-a dăruit un copil, pe
care 1-a numit Samuel, în tălmăcire: „Cerut de la Dumnezeu" El şi-a modelat
sufletul sub ochii oblăduitori ai mamei, aşa cum zice Sf. Scriptură: „Şi a
crescut Samuel şi Domnul a fost cu el şi n-a rămas neîmplinit nici unul din
cuvintele lui" (II Regi, 3, 19).
într-adevăr, Samuel a fost „bărbatul, care n-a umblat în sfatul
necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a
şezut. Ci în legea Domnului a fost voia lui, şi la legea lui cugeta ziua şi
noaptea"... Unul ca acesta este asemenea „unui pom răsădit lângă izvoarele
apelor, care rodul său va da la vremea sa, şi frunza lui nu va cădea, şi toate
câte va face, vor spori" (Ps., 1, 1-3). De roadele pomilor nu se bucură pomul
care e împodobit cu ele, ci cei ce le mănâncă. Tot aşa, de viaţa prea frumos
împodobită cu daruri sufleteşti a lui Samuel, s-a bucurat un întreg popor,
care, sub conducerea lui, a propăşit în pace, în linişte, belşug şi fericire.
înfrângând pe filisteni, i-a determinat pe aceştia să restituie Chivotul Legii,
astfel că poporul a putut să-şi satisfacă cerinţele religioase după rânduiala
din strămoşi.
La sfârşitul vieţii sale, Samuel a întrebat poporul, dacă 1-a cârmuit bine sau a
fost nedrept cu el. Iată ce spune el: „Iată-mă, mărturisiţi asupra mea înaintea
Domnului şi a unsului lui, de am luat cuiva boul, de am luat cuiva asinul, de
am asuprit pe cineva şi de am apăsat pe cineva, de am luat de la cineva mită
şi am închis ochii la judecata lui, şi vă voi despăgubi".
„Şi au răspuns toţi. „Tu nu ne-ai nedreptăţit, nici nu ne-ai asuprit, nici nu ai
luat nimic de la nimeni"...
Ca o încheiere de mărturisire sub formă de jurământ, Samuel a zis către
popor. „Martor ne e Domnul şi martor e unsul lui în ziua aceasta, că voi n-aţi
găsit nimic asupra mea! Iar ei au zis: «Martor»" (I Regi, 12, 1-5).
Iată cum îşi încheie Samuel slujba de conducător, cu conştiinţa deplin
împăcată că „a umblat cu vrednicie, după chemarea cu care a fost chemat"
(Efes., 4,1). Mărturisirea lui făcută sub formă de jurământ, rămâne o pildă
grăitoare pentru toţi cei de sunt rânduiţi în slujbe, împlinindu-le „spre a
plăcea aproapelui în ceea ce este bine, spre întărirea sufletească" (Rom., 15,
2).
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 237 ..
A fi slujbaş public înseamnă a înţelege aspiraţiile, necazurile şi bucuriile obştii
din care ai răsărit şi eşti rânduit să-i slujeşti cu abnegaţie. Potrivit credinţei
noastre creştine, slujbaşul adevărat trebuie să fie călăuzit de iubire, fiindcă
„cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte" (1 Ioan, 3, 14). Iubirea se
întinde asupra tuturor, fără discriminare, inclusiv a celor de alt neam şi de
altă credinţă. Prin iubirea aproapelui trebuie să înţelegem pe „toţi oamenii'.
dar nu ca abstracţiuni, ci ca existenţe concrete, aşa cum se prezintă ei în
relaţiile dintre ei. Aceste relaţii pot fi între părinţi şi copii, între păstori ş
păstoriţi, între cârmuitori şi cetăţeni etc. Oricât de variate ar fi aceste forme
de relaţii, un lucru rămâne constant: raportul de iubire care trebuie să
domnească între ei. în toate cazurile, superiorii, cei învestiţi cu rol de
conducători, chiar mai puţin însemnat, au mai multă răspundere faţă de
inferiori, mai corect spus faţă de împreună lucrătorii lor, pentru realizarea
binelui comun.
Aici, ne gândim îndeosebi la cârmuitorii obşteşti, nu atât la cei din ierarhia
superioară, cât la cei ce îndeplinesc slujbe obişnuite, chemaţi să vegheze şi
să lucreze - până în cele mai mici amănunte - la aplicarea legilor. în
raporturile cu concetăţenii lor, li se cere să fie ca nişte adevăraţi părinţi,
aplicând cu dreptate legile asupra tuturor, fără nici un fel de părtinire. Ei îşi
vor pleca urechea la nevoile celor cu care lucrează, atât trupeşti cât şi
sufleteşti. Nu-i mai puţin adevărat, că este de absolută trebuinţă ca mai întâi
ei înşişi să fie model de respectare cu rigurozitate a legilor... Altfel, nu vor fi
luaţi în seamă, şi li se pot aplica cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat
fariseilor şi cărturarilor: „Lăsaţi-i pe ei: sunt călăuze oarbe... " (Matei, 15, 14).
Sunt înfieraţi slujbaşii care alunecă în următoarele păcate:
Nedreptatea, care constă în nesocotirea drepturilor legitime ale subalternilor
sau împreună slujitorilor, sfidând şi desconsiderând şi persoana lor.
Părtinirea - constă în acordarea de drepturi, uneori chiar privilegii, de către
slujbaşi celor ce nu merită. Părtinirea este adeseori în legătură şi cu alte
păcate mai grele: arghirofilia, intriga, duşmănia, luxul, ş. a. îndeosebi luxul
aduce un mare rău pentru slujbaşi. El cere multă risipă de bani şi constrânge
pe cei ce sunt stăpâniţi de el, să recurgă la orice, numai şi numai spre a-şi
238 Ioan BUN EA
satisface gusturile. Aici rezidă rădăcina fraudelor care îi duc, pe cei prinşi în
mreaja acestui păcat, Ia temniţă şi ruşine.
Favoritismul (nepotismul) e o formă a părtinirii, în care legea e flagrant
călcată, drepturile acordându-se protejaţilor sau rudeniilor, din partea
slujbaşului chemat să fie corect, onest faţă de cei cu care lucrează.
Mita constă în primirea de daruri băneşti sau în natură, spre a uşura sau a
scuti de obligaţiile de serviciu pe un slujbaş, cu prejudicierea serviciului şi a
slujbaşilor. Mita este înfierată de opinia publică, precum şi de slova biblică,
care spune: „Blestemat să fie cel ce va lua mită... " (Deut. 27-25).
împilarea constă în purtarea cu asprime faţă de cei din jur, inclusiv faţă de
cei împreună lucrători, amărându-i, ba chiar scurtându-le viaţa.
Evident, toate aceste păcate descalifică pe slujbaşul public care se lasă robit
de ele, fiindcă ordinea morală cere ca legea morală şi legea civilă să fie
respectate cu stricteţe. Altfel, se produc perturbări, cu consecinţe
păgubitoare pentru colectivitate. „Conducătorii şi toţi cei ce sunt în
dregătorii, să petreacă viaţă paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna-
cuviinţă, că acesta este lucru bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu" (I
Tim., 2, 2-3). Dregătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această
slujire neîncetat" (Rom., 13, 6), adică au datoria să lucreze, cu precădere,
pentru binele tuturor, combătând cu vehemenţă
corupţia, care strică buna vieţuire în raporturile dintre cetăţeni.
* * *
Adormitul în Domnul (N) a fost slujbaşul cu un înalt simţ al datoriei. El a avut
întipărită în conştiinţă deviza: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le
şi voi la fel" (Luca, 6, 3; Matei, 7, 12). Prin întreaga sa conduită ireproşabilă, a
fost pildă ziditoare pentru subalternii sau confraţii săi. Spre a putea cere
altora ceva, a îndeplinit el întâi. El a înţeles că nu este cu putinţă o viaţă
împreună în societate, fără dăruire din partea tuturor, întâi a celor ce deţin
slujba de îndrumare şi răspundere. Slujbaşul adevărat este acela care caută
mai întâi pe sine să se facă vrednic de a călăuzi şi judeca pe alţii. Cei ce l-au
cunoscut pe adormitul în Domnul (N), ştiu că viaţa lui a fost străină de
compromisuri. Nota distinctivă a portretului său moral a constituit-o
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 239 ..
modestia, atribut al oamenilor cu o conştiinţă trează faţă de viaţă şi
implicaţiile ei grave. S-a remarcat ca un om al muncii, al datoriei, al
integrităţii caracterului moral. Legea, pe care era chemat s-o aplice, era
pentru el sfântă, ştiind că cei ce „i se împotrivesc îşi vor lua osânda"... El mai
ştia că „dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună ci pentru cea rea... " în
inima lui era întipărit şi îndreptarul. „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu
iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea"
(Rom., 13, 2-3, 8).
Deşi riguros cu sine însuşi, când vorbea de vreo încercare a celor din jur,
legea o trecea prin inima lui, venindu-le frăţeşte într-ajutor, dovedindu-se
înţelegător al suferinţei omeneşti. De pe urma muncii şi iubirii sale au
beneficiat mulţi, întâi familia sa, apoi cetăţenii care au apelat la serviciile lui.
Este explicabil deci că este regretat sincer de obştea creştinească, care a
venit să-i dea cinstea cuvenită şi să-1 conducă la locul de veşnică odihnă.
S-a spus şi nu fără temei - că nemurirea nu este o chestiune de durată, ci de
calitate. Nemurirea este cuprinsă în limitele unei clipe, înţelegând aici anii,
mai mulţi sau mai puţini ce-i sunt hărăziţi omului pentru călătoria
pământească. în limitele acestei clipe, dacă realizăm fapte de calitate
superioară, deci atingem cota maximă de perfecţiune, atunci nemurirea se
confundă cu ceea ce este esenţă (morală), cu acel ceva care, prin natura sa,
este în afara timpului. Decedatul, prin viaţa sa sobră, echilibrată şi
generoasă, a pus accent pe calitatea faptelor săvârşite în limitele unei clipe,
asigurându-şi cinstire din partea oamenilor şi răsplată din partea lui
Dumnezeu. Asemenea lui Samuel, el poate să invoce, la plecarea sa din
lume, „martor cugetul ", că în calitatea sa de slujitor obştesc, „nu s-a lăsat
biruit de rău, ci a biruit răul cu binele" (Rom., 12, 21).
Cu încredinţarea că adormitul în Domnul (N) şi-a agonisit o comoară
nepieritoare, rugăm pe Milostivul Dumnezeu să-1 aşeze în loc de odihnă, în
loc de lumină, în loc cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea şi
suspinarea...
240 Ioan BUNEA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INGINER
Misiunea creatoare a creştinului
în zorii zilei de (z), a închis ochii senini şi blânzi strălucitul inginer constructor
şi exemplarul om de desăvârşită omenie (N), în vârstă de (x) ani. Odată cu
moartea lui s-a stins o forţă creatoare, o inepuizabilă pasiune creatoare. Era
cunoscut pentru dăruirea vieţii şi priceperii sale în ctitorirea de aşezăminte în
folosul obştii din care a răsărit. Aceasta-i şi explicaţia pentru care ne găsim
prezenţi la această tristă ceremonie, în număr deosebit de mare, spre a-i
aduce prinosul preţuirii, recunoştinţei şi pietăţii noastre.
Adormitul în Domnul (N) a construit aproape o jumătate de secol, cu rară
isteţime şi rigoare, astfel că tot ce a ieşit din osteneala sa, înfruntă stihiile
năprasnice ale timpului. Cineva din apropierea lui, care 1-a cunoscut în viaţa
de fiecare zi şi 1-a apreciat obiectiv, spunea că „a creat Eternităţi". într-
adevăr, găsind soluţii ingenioase şi îndrăzneţe, în toate situaţiile ivite, pe
care timpul le-a ratificat, s-a dovedit omul pentru care existenţa terestră a
avut sens numai ca o creaţie continuă.
Personalitatea adormitului în Domnul (N) impresionează prin forţa ei morală,
care s-a manifestat în profesiunea sa - exercitată în nota apostolatului care
nu cunoaşte opriri sau capitulări - în familia sa, în societatea şi neamul din
care a făcut aparte. El este pilduitor prin dinamismul lui, prin deschiderea
faţă de semeni şi nevoile lor, precum şi prin lipsa de ostentaţie în ceea ce a
realizat, dovedind o atitudine etică personală mult deasupra
contemporanilor, în viaţa şi strădaniile sale. Din exemplul lui de înaltă ţinută
intelectuală şi probitate personală, posteritatea se poate inspira cu folos.
Este cazul să folosim prilejul morţii enoriaşului parohiei noastre (n), spre a
dăltui mai adânc în conştiinţa noastră misiunea pe care o avem - în călătoria
pământească - de a dura ceva în care să fie încorporată o fărâmă din energia
noastră, din fiinţa noastră. în lumina învăţăturii creştine, prin creaţie ne
înrudim cu Creatorul. Ca fiinţe raţionale şi libere, noi n-am fost aduşi la viaţă
spre a ne complace în reverii şi a fi bursieri ai naturii, ci să lucrăm, să
valorificăm propriile noastre daruri, din potenţiale să le facem să devină
actuale şi rodnice, să descifrăm tainele lumii înconjurătoare, să colaborăm cu
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 241 ..
Creatorul în realizarea planurilor Sale înţelepte. Pe drept cuvânt, Sf. Apostol
Pavel spune că suntem „ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu,
împreună-lucră- tori cu Dumnezeu" (I Cor., 3, 9).
Orice muncă în scopul descoperirii legilor naturii şi folosirii lor pentru binele
comun, este îndeplinirea şi continuarea v oinţei creatoare a lui Dumnezeu.
Revelaţia divină cuprinde indicaţii lămurite în privinţa aceasta. După ce
Dumnezeu a creat pe cei dintâi oameni, i-a binecuvântat şi le-a spus: „Fiţi
rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-1 stăpâniţi şi domniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile, ce
se mişcă pe pământ, şi peste tot pământul... " (Fac., 1, 28). Stăpânirea
pământului implică utilizarea de mijloace potrivite pentru realizarea ei, între
care munca are un rol primordial. Acel „creşteţi" din citatul biblic trebuie luat
în sensul de îndemn şi de poruncă a întăririi spiritului, în acţiunea de
dominare a naturii; această acţiune a devenit necesară îndeosebi în urma
alunecării în păcat, când firea nu mai răspunde de la sine exigenţelor
spiritului. Despre o naştere fiziologică nu poate fi vorba, întrucât primii
oameni n-au fost creaţi copii. Sfânta Scriptură ne semnalează pe cel dintâi
făurar - care a răspuns poruncii lui Dumnezeu de a crea, e vorba de
Tubelcain, care „a creat, unelte de aramă şi de fier" (fac., 4, 22). Acestei
porunci i-au dat ascultare toate generaţiile viitoare, fiecare neam în parte
contribuind la civilizaţia lumii, la progresul omenirii.
în destinul hotărât lumii de Providenţă, muncii creatoare i s-a statornicit un
rol de deosebită importanţă. Conform datelor biblice, creaţiunea lumii se
sfârşeşte în cele şase zile ale creaţiunii. Nu-i mai puţin adevărat însă că, pe
linia organizării, ea se continuă neîntrerupt de-a lungul veacurilor, până la
desăvârşirea şi transfigurarea lumii în spirit. La crearea lumii, Dumnezeu n-a
avut nevoie de colaborarea omului, dar pretinde această colaborare în
acţiunea de conservare, stăpânire, perfecţionare şi mântuire a ei. Creştinul
trebuie să ştie că este chip al lui Dumnezeu, menit să ajungă la asemănarea
cu Dumnezeu. Dumnezeu îl cheamă la activitate; îl cheamă la colaborare. In
acest sens, Mântuitorul a rostit cuvintele: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez"
(loan, 5, 17). îndeosebi în mântuirea personală, colaborarea omului cu
242 Ioan BUNEA
Dumnezeu este absolut necesară. Spre a o obţine, credinciosul e îndatorat să
îngemăneze vrerea lui cu harul divin, realizând din această tandră vrednicie
personală, piedestal spre împărăţia lui Dumnezeu cea ne înserată. împreună-
lucrarea omului credincios cu lucrarea lui Dumnezeu, îi asigură asemănarea
cu Dumnezeu, ţinta supremă a vieţii sale.
Munca este o lege a firii. în comunitatea din care face pane. fiecare ins îşi are
locul şi misiunea sa. astfel că munca e pusă în slujba întregului, are o funcţie
socială. Nu există muncă înjositoare, toate sunt de folos, fiindcă toate slujesc
propăşirii obşteşti. Adev ărul acesta îl ilustrează Sf. Apostol Pavel în imaginea
trupului şi a mădularelor: „Dacă ar fi tot trupul ochi, unde ar fi auzul? Sunt
multe mădulare, însă un singur trup" şi „mădularele nu au toate aceeaşi
lucrare" dar lucrarea fiecăruia este spre folosul trupului întreg şi al celorlalte
mădulare (1 Cor., 12. 14-20; Rom. 12, 4-8).
Graţie muncii, realitatea materială se transfigurează, ea primeşte o valoare
purceasă din spiritul nostru, mereu activ, iscoditor şi cu valenţe capabile să
înfrumuseţeze lumea. Prin efort, geniul artistic introduce în realitatea
materială o parte din lumea spiritului, la fel, geniul tehnic impune şi el naturii
forme şi cerinţe ale spiritului. Cine se retrage în carapacea îngustă a
egoismului, se consideră dezertor de la chemarea ce o are de a dărui un
strop de minte şi de inimă pentru înfrumuseţarea chipului său şi pentru
înveşmântarea realităţii înconjurătoare în haina înmiresmată a primăverii.
Acestuia îi lipseşte năzuinţa spre plenitudine, desfăşurarea vieţii sale este
cenuşie, plată şi fără orizont. Adevărata existenţă umană înseamnă
participare la tumultul vieţii umane, prin cooperare socială, printr-o activitate
ce se resfrânge asupra semenilor, sub multiple forme: a bunei educaţii a
copiilor, a activităţii profesionale, a contribuţiei personale la înfrumuseţarea
şi propăşirea lumii sau comunităţii, cum a făcut adormitul în Domnul (N).
Proverbul popular: „Cine a sădit un pom în viaţa lui nu a trăit degeaba"
exprimă un îndoit adevăr, acela al datoriei omului de a lăsa în urma lui o
împlinire oricât de modestă şi, în acelaşi timp, al mulţumirii de sine, pe care o
au cei ce au conştiinţa săvârşirii unei fapte bune, a unei datorii, cum o are cel
ce pleacă dintre noi, lăsând construcţii măreţe, monumentele.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 243 ..
A trăi în plenitudine înseamnă a nu lăsa timpul să se prelingă fără folos, a
răscumpăra fiecare clipă în folosul unei înfăptuiri - a fi măsura darului ce ţi s-
a dat, a talanţilor primiţi. Povaţa Sf. Apostol Pavel". „Răscumpăraţi vremea..."
(llfes., 5, 16) acest înţeles îl are, de a sălta cu fiecare gând şi realizare în
ierarhia morală, încadrare în exigenţele aforismului „Nulla dies sine lines".
Pentru creştin, a trăi în plenitudine înseamnă a se integra în cursul vieţii
obşteşti cu înfăptuiri ziditoare, a nu strica corola de lumini a lumii, cum zice
poetul şi filozoful L. Blaga ci a o face să strălucească mai viu şi mai puternic.
Poetul arată ce chemare avem în faţa tainelor cu care ne confruntăm. Eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină / şi întocmai cum cu razele ei albe luna / nu
micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa
îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori, de sfânt mister / şi tot ce-i
ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari sub ochii mei... " (Poezia Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii).
Gândirea modernă accentuează vocaţia creatoare a spiritului uman; ea
vorbeşte despre spiritul faustic. Ce este acest spirit faustic? Voinţă tenace şi
perseverentă, năzuinţă fără odihnă, de a descoperi noi adevăruri, de a crea
noi forme ale frumosului, de a găsi căile desăvârşirii morale. Filosoful
iluminist Lessing preţuia cu deosebire năzuinţa veşnic reînnoită a omului spre
adevăr, spunând următoarele: „Nu adevărul în a cărui posesiune se află un
om sau îşi închipuie că se află, ci osteneala sinceră pe care şi-a dat-o ca să
umble după adevăr, aceasta face valoarea omului, fiindcă nu prin posesiune,
ci prin cercetare îi sporesc puterile în care, numai în ele, stă desăvârşirea lui
în continuă desăvârşire. Posesiunea te face liniştit, leneş, trufaş. Dacă
Dumnezeu ar ţine în dreapta tot adevărul, fie şi cu adaosul de a greşi mereu
şi veşnic şi mi-ar spune: «Alege!», cu umilinţă m-aş prosterna la stânga lui şi
aş zice: «Tată, dă-mi năzuinţa; adevărul, curat este numai pentru Tine»"
(citat după N. Bagdasar, Spiritulfaustic, în,Almanahul civilizaţiei", 1969, p. 78-
81).
Cel care a adoptat acest mod de gândire, această atitudine înţeleaptă în faţa
vieţii şi problemelor ei grave, acceptă şi amurgul ei cu bărbăţie şi seninătate;
chiar dacă este încercat de suferinţe fizice grele, e oarecum desprins de
244 Ioan BUNEA
obsesia simţurilor şi se complace într-o zonă de înaltă spiritualitate. Pentru
acesta, nici frica de moarte nu e terifiantă. Acceptă gândul morţii fără cârtire,
fiindcă „călătoria e plină", cum zice Sf. Apostol Pavel. Cel care şi-a împlinit
chemarea, contribuind, cu cărămida lui la propăşirea obştii din care a făcut
parte, aşteaptă moartea în linişte şi resemnare, asemenea adormitului în
Domnul (N). Pentru el, moartea nu este trecere spre neant,,ci zbor spre
nemurire, cu care s-a logodit prin spiritul său creator.
* * *
Minutarul de pe cadranul vieţii credinciosului parohiei noastre (n) s-a oprit
brusc, unii - judecând omeneşte - ar spune că s-a oprit duşmănos. S-a oprit,
dar nu pentru totdeauna, ci ca să se mute şi să-şi reia bătaia în alte ritmuri
mai lente, pe cadranul nevăzut al veşniciei unde începe cealaltă numărătoare
tainică şi incontrolabilă a aducerilor aminte, şi-a acelui de-a pururi ireversibil
şi mereu inevitabil „a fost".
Lângă sicriul acestui credincios cumpănit şi drept, inegalabil în avântul lui
creator şi în modestia lui rarisimă, ne găsim azi într-o spontană manifestare,
de nimeni regizată, să-i omagiem memoria şi să-i cinstim osârdiile
pilduitoare. Poate pe unii dintre noi să ne copleşească - în aceste clipe -
sentimentul deprimant, că fără decedatul (N) în mijlocul nostru, drumurile
vieţii ni s-au îngustat. Este o apărare firească, dar nu-i mai puţin adevărat că
există o lege a compensaţiei, potrivit căreia orice energie pusă în slujba
binelui public are ecou în veşnicie, înfăptuirile confratelui plecat dintre noi îi
vor păstra chipul în memoria posterităţii, numele lui va fi pomenit cu
recunoştinţă şi evlavie din neam în neam, iar sufletul lui va fi părtaş
nemuririi, potrivit adagiului horaţian: „Exegi monumentum acre perennius".
Numele lui nu trebuie îngropat în uitare, fiindcă exemplul vieţii sale e
asemenea unei fântâni de apă veşnică, din care, generaţii după generaţii, se
cuvine să se adape. Plecând astăzi pe drumul tainic al veşniciei, noi îl însoţim
cu mângâietoarea slovă biblică adresată celor ce binemerită: „Să lăudăm pe
bărbaţii cei vestiţi din neamul nostru... Până în veac va rămâne sămânţa lor
şi mărirea lor nu va pieri. Trupul lor cu pace s-a îngropat şi numele lor
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 245 ..
trăieşte între neamuri. înţelepciunea lor o povestesc popoarele şi lauda lor o
vesteşte adunarea" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 44, 1, 13-15).
Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS FRĂMÂNTAT DE PROBLEME
ESCHATOLOGICE
Netemeinicia milenarismului
Se spune că săgeata trăsnetului - în majoritatea cazurilor - atinge locurile
cele mai înalte, adeseori, se îndreaptă şi asupra văilor adânci. Nimeni nu
poate fi sigur de năprasnica ei lori tură. La fel şi moartea loveşte tot ce-i iese
în cale, Iară nici o discriminare. Ha este asemenea furtului, care dă lovitura
când nu te aştepţi, spre a-şi însuşi agoniseala trudei noastre.
Cei vechi spuneau: „Murim când ne naştem" (Nascentes morimur), adică în
clipa când intrăm în viaţă suntem muritori. Aforismul acesta a fost îmbrăţişat
şi dezbătut, în operele lor, de către numeroşi scriitori romantici, sceptici sau
pesimişti. Leopardi spunea: „Deopotrivă de nefastă-i ziua de naştere a celui
ce se naşte"; R. M. Rilke spunea: „Moartea plânge în noi"; M. Eminescu:
„Parcă-am murit de mult" (Melancolie), şi „Un vis al morţii eterne e viaţa
lumii întregi" (împărat şi proletar). Ideea aceasta o găsim şi în proverbele
poporului nostru. „Cine vede naşterea, vede şi moartea" sau: „Omul cu
moartea după cap".
Inevitabilitatea morţii nu este motiv să subestimăm sensul major al vieţii. Ne
referim îndeosebi la creştini, care sunt chemaţi să fie colaboratori ai lui
Dumnezeu spre realizarea împărăţiei Sale în lume. Multora însă le este
nelămurit acest concept. S-a fluturat şi se mai susţine încă ideea că această
împărăţie trebuie situată în intervalul dintre a doua venire a Mântuitorului şi
judecata universală, cu o durată de „o mie de ani". De aici numirea acestei
rătăciri de milenarism sau hiliasm.
Cine sunt cei ce susţin milenarismul? La noi, milenarismul îl propovăduiesc
următoarele secte: Martorii lui Iehova, Studenţii în Biblie sau mileniştii,
Nazarinenii, Pocăiţii, Adventiştii reformişti, Secerătorii sau creştinii ultimelor
zile, Inochentiştii ş. a.
246 Ioan BUNEA
Ce susţin mai de aproape adepţii mileniului? Pornind de la textul din
Apocalipsă, 20, 1-14, ei susţin că împărăţia de o mie de ani se va întemeia la
a doua venire a Mântuitorului, când El va învia pe cei drepţi şi va împărăţi cu
ei o mie de ani; după aceasta vor învia „cei morţi în păcate", păcătoşii, va
avea loc apoi judecata, sfârşitul lucrurilor vremelnice şi întrarea în veşnicie.
Să încercăm să ticluim - după regulile ermineutice - textul scripturistic, în
care şi-ar găsi motivare învăţătura despre împărăţia d< 1000 de ani sau
mileniul. Capitolul 20 din cartea Apocalipsei începe < 11 cuvintele: „Apoi am
văzut un înger coborându-se din cer. având chelit adâncului şi un lanţ mare
în mâna lui" (v. 1). Cine poate fx acest îngei cu putere excepţională proprie?
Desigur că nu este un înger oarecare, fiindcă un înger de rând nu poate avea
„cheia adâncului". A avea „cheia adâncului" înseamnă a avea putere
suverană peste abis şi peste toţi locuitorii săi. Ori, adâncul este locaşul
diavolului, pe care cei vechi şi-l reprezentau asemenea unei crăpături în
adâncimile pământului, plină de miros greu, de fum şi de foc nestins. Ca un
înger să stăpânească peste împărăţia diavolilor, ar fi trebuit să aibă putere
deosebit de mare, primită din partea lui Dumnezeu, care toate le împlineşte.
Aici, nu ni se spune că acestui înger, care are „cheia adâncului", i s-ar fi dat o
asemenea putere, cum se spune despre îngerul menţionat în cap. 10, v. 1, ci
o avea în virtutea naturii sale. Sub chipul îngerului, se înfăţişează, în viziune,
însuşi Domnul Iisus Hristos, care vine să zdrobească pe diavol (Evrei, 2, 14; I
Ioan, 3, 8). Nedumerirea ce s-ar putea naşte în legătură cu această
interpretare, o putem înlătura referindu-ne la textul din cap. 3, v. 18, unde
Mântuitorul spune despre Sine: „Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii
vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului". Ori, a avea „cheile adâncului" este
identic cu a avea „Cheile morţii şi ale iadului". Puterea suverană peste
moarte, Mântuitorul a câştigat-o prin moartea Sa pe cruce şi prin pogorârea
cu sufletul la iad, împăcând în principiu omenirea cu Dumnezeu şi eliberând
din legături pe toţi drepţii legii vechi, care au adormit întru nădejdea venirii
Sale. Acest înger poartă „un lanţ mare în mâna lui", care ce înseamnă că are
putere să lege pe diavolul, după cum 1-a şi prins şi „1-a legat pe o mie de
ani", pentru ca să nu mai poată aduce rău omenirii.
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 247 ..
Versetul 2 ne arată ce a făcut Mântuitorul după ce s-a pogorât cu sufletul Ia
iad: „Şi a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi
1-a legat pe o mie de ani". Prin cuvântul diavol, Satana sau balaur, Sf.
Apostol Ioan exprimă înfăţişarea principiului răului, mai marele diavolului. Pe
acesta 1-a ferecat în lanţuri „pe o mie de ani" sau „mii de ani", cum e textul
în unele traduceri (V Gheorghiu). Numărul „1000 de ani" este un număr
simbolic şi reprezintă o durată mai lungă de timp adică întreaga durată de la
întâia venire a Mântuitorului spre a mântui lumea, până la a doua venire a Sa
spre a o judeca, e timpul existenţii Bisericii lui Hristos pe pământ, când
diavolului i s-a luat puterea.
într-adevăr, în acest capitol se vorbeşte de o împărăţie, dar nu de una de o
mie de ani, ci despre împărăţia lui Hristos, „împărăţia lui Dumnezeu" sau a
cerurilor, care va exista în intervalul dintre prima venire şi a doua venire a
Sa. în intervalul acesta, puterea diavolului este limitată, domnia o are
Mântuitorul. El domneşte în chip spiritual în Biserica triumfătoare a cerului şi
în Biserica luptătoare de pe pământ. Membrii acestei împărăţii sunt numai cei
ce nu „s-au închinat fiarei, nici chipului ei, ci au înviat şi au împărăţit cu
Hristos". Se vorbeşte aici de „învierea cea dintâi". Prin „învierea cea dintâi"
se înţelege învierea sufletească cea întru Hristos, este învierea din moartea
păcatului prin Taina Sf. Botez. Cei ce nu s-au învrednicit de această înviere,
vor învia abia la sfârşitul celor 1000 de ani, adică la sfârşitul lumii, este „a
doua înviere", „învierea trupească", a celor din morminte. Cine s-a învrednicit
de „învierea cea dintâi", va fi bine răsplătit, „moartea ce-a de a doua nu are
putere". Se vorbeşte de „moartea cea de a doua", desigur în contrast cu
„moartea întâia". Moartea întâia este moartea trupească, a doua este osânda
veşnică, „iezerul de foc" (v. 14-15). învierea de apoi este una singură, a
tuturor deodată, deci este exclusă posibilitatea intercalării unui Mileniu între
cele două învieri, întâi a drepţilor şi apoi, la sfârşitul mileniului, a păcătoşilor,
cum se susţine printr-o greşită interpretare.
Din interpretarea corectă a capitolului 20 din Apocalipsă rezultă că prin
„împărăţia de o mie de ani" trebuie să înţelegem împărăţia lui Hristos, pe
timpul căreia diavolului i s-a limitat puterea asupra oamenilor. La sfârşitul
248 Ioan BUNEA
acestei împărăţii, diavolului i se va permite să tulbure pentru un timp,
noroadele şi să lucreze cu furie, sub forma de antihrist, fiară sau prooroc
mincinos. Durata acestei acţiuni va fi scurtă, ea va constitui unul din semnele
premergătoare sfârşitului lumii, când va fi aruncat în „iezerul de foc şi
pucioasă" (iad).
Nicăieri în Sf. Scriptură nu se vorbeşte decât de o singură venire a
Mântuitorului. învierea de apoi va fi una singură şi a tuturor deodată, a celor
drepţi şi a celor păcătoşi (loan, 5, 25-29; Matei, 25, 3-46). Un singur seceriş
pentru grâu şi pentru neghină (Matei, 13, 30; 42-43). O singură dată va veni
mirele pentru toate fecioarele (Matei, 25, 1-13); o singură dată va veni
stăpânul să ceară socoteală lucrătorilor din via sa (Matei, 21, 3-419; deodată
va cere socoteală despre talanţii pe care i-a încredinţat slujitorilor Săi (Matei,
25, 14-30). După învierea morţilor, urmând judecata, nu mai rămâne loc
pentru o împărăţie de o mie de ani.
învăţătura hiliastă este în contradicţie cu învăţătura de credinţă a Bisericii
ecumenice. Astfel, ea desfiinţează dogma despre judecata particulară. Ea
nesocoteşte cuvântul limpede, fără echivoc, categoric al Mântuitorului, în
privinţa celei de a doua veniri: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie,
nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Matei, 24, 36). Şi iarăşi: „Nu
este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa"
(Fapt. Ap., 1,7).
Milenarismul contravine spiritului optimist al ortodoxiei, care învaţă pe
credincioşi să sporească în viaţă virtuoasă, să fie creatori de valori morale şi
materiale, nu visători într-o împărăţie ce nu-şi are nici o justificare. Adepţii
hiliasmului sunt chinuiţi de visuri eschatologice ei exercită o influenţă
contagioasă asupra firilor slabe, semănând în jurul lor dezgust pentru
activitate şi trăire în prezent. Dacă fixarea de termene, în legătură cu a doua
venire a Mântuitorului, aduce cu sine dezechilibru psihic, o serie de tensiuni
nefireşti, în preajma momentului datat, în schimb nedeterminarea în timp a
eschatologiei face responsabilă fiecare clipă, o cere să fie plină de sens
ziditor. Cu acest înţeles a spus Mântuitorul cuvintele: „Privegheaţi deci, că nu
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 249 ..
ştiţi în care zi vine Domnul vostru" (Matei, 24, 42). Suntem creaţi în timp, dar,
responsabili în
faţa eternităţii, astfel că fiecare clipă capătă valoare de eternitate.
* ^
Cunoaşterea problemelor eschatologice - în lumina dreptei credinţe este un
imperativ de prim ordin. Asta din multiple motive, dar cu deosebire din
motive practice. Cine nu le cunoaşte, uşor cade victimă amăgirii şi
amăgitorilor. De aceea zice Sf. Apostol Pavel: „Nu vă lăsaţi furaţi de
învăţăturile străine cele de multe feluri..." (Evrei, 13, 9). Tot el spune: „... Să
nu fiţi copii şi jucărie valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al
învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea
rătăcirii" (Efes., 4, 14).
Amăgire este şi milenarismul, fie că locul mileniului îl situează pe pământ, fie
că îl situează în cer. Viaţa viitoare pe care o postulează creştinismul nu este
un loc unde să fie satisfăcute dorinţe omeneşti deşarte, ce eventual n-au
putut fi satisfăcute în viaţa pământească. Viaţa viitoare este o viaţă a
duhului, o viaţă a bucuriei şi veseliei spirituale. Acolo nu este nimic
pământesc, aşa cum spune Mântuitorul: „...Nici nu se însoară, nici nu se
mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer"
250 Ioan BUNEA
tt vAjfJV,
f
Având în vedere j nici^pirimljl
tească la periferia di|
/considerăm nimerit:
loan BUNEA
Uf'v y ^gy
tâk.,* {\wjXULI f^mSî
ătăcirea unor pretinşi creştini .care nu reţin
nici îţi evanghelice, şi-şi desfăşoară existenţa
pămaîv ptei credinţe, într-un indiferentism
reprobabil, aducem o lămurire în privinţa
vieţuirii autentic
v creştineşti - raportată la dreapta judecată a lui Dumnezeu.
eă'Sta se impui etichetaţi sub numele de netrecătoarele p< rezulta - chipurile
-
i&Sf
până la urmă de pe-
epseîece^cmglîfcKîpŢiresc din natura faptelor săvârşite? îndeosebi, pe
iubirea nemărginită a lui^Dumnezeu, care, fiind izvorul tuturor bunătăţilor,
şi-ar dezice calitatea Sa de Părinte, dacă ar pedepsi pe cei neascultători sau
delăsători cu pedepse veşnice. Nu se poate concepe părinte neiertător faţă
de fiii săi, cu atât mai vârtos nu poate fi Dumnezeu ^neiertător, El fiind Tatăl
tuturor, zic ei.
într-adevăr, Dumnezeu este iertător, aşteaptă îndreptarea păcăto- 'şilor: „...în
cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocă- ieşte, decât
pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca, 15,
7). Dumnezeu este îndelung răbdător, nu precupeţeşte nimănui iertarea, dar
aşteaptă pocăinţă în viaţa pământească. Timpul vicţiipământeşti este
timpulăg^ <yîor negesarejo^tnirii. fiindcă, dacă vine noaptea nimeni nu
poate să lucreze" (loan, 9, 4). Aştepţi iertarea păcatelor numai fiindcă
|"V w» e,-//<r-'JJOWW Y "fU
ijtffî
2252
Dumnezeu este bun, fără să lucrezi în această direcţie, fără nici o contribuţie
personală? E nedrept să |i se aplice acest regim de favoare. Ai reţinut numai
o însuşire a lui DumnezecîTaceea ce-1 defineşte deplin, ^iubirea" (I loan, 4,
16), dar ai uitat o altă însuşire morală a lui Dumnezeu, ai uitat că Dumnezeu
este şi^fcept)(Sîr^şi îndelung răbdător (Ps., 7, 11). în viaţa pământească
iubirea lui n-a cunoscut margini, <jar din cer nu ne mai judecă după
atotputernicia şi iubirea Sa, ci după dreptoţg^Şa, adică fiecăruia îi dă ce
i se cuvine, celor drepţi răsplată, celor păcătoşi, precum şi celor „căldicei"
pedeapsă. „Precum este multă mila Lui, aşa este multă şi certarea Lui, pe
un om după faptele lui îl judecă" (înţelepciunea lui Isus Sirah, T6,16;
Matei, 25, 46).
Există o relaţie firească între faptă/şi sancţiune, ca de la cauză la efect.
Totuşi, unii o nesocotesc, considerând ca este nedrept ca cineva, pentru nişte
inegfijenţe, imperfecţiuni omeneşti sau păcate, să fie sancţionat cu^osarîcîa
veşnică... Pedeapsa este disproporţionată faţă de
Js I. 2»
ie cu atât mai vârtos, cu cât acest soi de
creştini Ierfnd&TC'n'fj)- socot că, până la
urmă, vor fi scutiţi epse aîe"justiţiei
divine, pe considerente ce ar ţin
cuprinsul textelor scripturistice.
■S .»}■> fU\ i«v
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 253 ..
păcat; Dumnezeu, care e atotbun, nu poate dicta, pentru un păcat trecător,
pedeapsă veşnică, zic ei.
Lă prima vedere, s-ax părea că obiecţiunea este justificată. Aparent numai,
fiindcă dacă am lua-o în considerare ca întemeiată, ne-am Iovi de o altă
inadvertenţă. în cazul acesta, nici fericirea drepţilor n-ar trebui să
fie~veşmcă, fiindcă aceeaşi relaţie - proporţie - există între această stare şi
faptele de vrednicie care au gerierat-o. Este uşor a subscrie eă numai
răsplătirea şi fericirea drepţilor este veşnică, iar osânda celor răi
est^ranzitori^^emelnî^Uităm că Dumnezeu este atotdrept şi, dacă
răsplăteşte cu fericire veşnică pe cei drepţi, potrivit faptelor Tor bjune
dinviaţa pământească, tot aşa pedepseşte - cu o^M'veşnică - pe cei
păcătoşi^ care au păcătuit \Temelnic. „El (Dumnezeu) va judeca lumea cu
dreptate" (Ps., 9, 8). Şi este dintr-un motiv binecuvântat păcatele neispăşite
în viaţa de aici, prin pocăinţă corespunzătoare, rămân neşterse înaintea lui
Dumnezeu, acelaşi întru dreptate şi sfinţenie, şi cu urmări nefaste pentru
generaţiile viitoare. De altfel, păcătosul a alungat voluntar pe Dumnezeu din
sufletul său, singur şi-a prejudiciat fericirea, încă în viăţă~^aici, aşa că -
implicit - uebuie să suporte consecinţele^ } purtării, sale şi dincolo de
mormânt. ^ ■ " « p. ^
Este luciru ştiut, fără posibilitate de tăgad^ră pentru orice fară- . ^ > delege
săvârşită într-o clipă a vieţii pământeşti (crimă, tâlhărie la drumul ^ mare
etc.), se aplică pedepse mari, uneori ele se întind pe întreagă durata aa^a?
> vieţii, până la moarte. Justiţia aplică aceste pedepse, luând în considerare
gravitatea faptei şi implicaţiile ei sociale. O face juuiţia \ ^ umană, dar o face,
In primul rând, Dumnezeu, izvorul a toată dreptatea.
Mânecând de la o interpretare greşită a unor texte scrîpturice, unii
tăgăduiesc însăşi existenţa iadului;» susţinând inexistenţa chinunior veşnice
aleladuîuîrNe oprim la două din aceste texte care, zic ei, pledează în sprijinul
punctului lor de vedere. Astfel: „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este
moartea" (1 Cor., 15, 26). „Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat
tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit"
(Apoc., 20, 9). Confundând noţiunea de moarte cu aceea de iad, ei trag
concluzia jgăia^THffWBiăi fi, el fiind nimMtTOrpInvepe expresiile, „foc" sau
„chin veşnic", ele nu desemnează ceva fără de sfârşit, ci numai o aruncare în
pământ. Până la urmă, ajung la concluzia că fiinţa umană se reduce la
elementele ei v>> materiale, neavând suflet nemuritor. r
Ce spunem acestor aberaţii doctrinare? O tălmăcire corectă a textelor.
Noţiunea „moarte" nu însemnează iad, ci moartea ţ p S f . ^ y
C
Ap. Pavel - în textul amintit - vrea să spună, că în viaţa viitoare nu va mai fi
moarte trupească, adică uzare, învechire, trecere, ci veşnicie. Dacă ar mai
exista şi atunci moarte, ar însemna că diavolul, „cel ce are stăpânirea morţii"
(Evrei, 2, 14) n-a fost încă deposedat de această putere, iar păcatul, a cărui
plată este moartea (Rom., 2, 23), ar dăinui şi după judecaţa_4eapoi.
întreag-^3|Jkdptuî^v a Vechiului şi a Noului Testament deopotrivă - abundă
în texte referitoare la veşnicia muncilor iadului, pentru păcătoşi, şi fericirea
veşpică, a celor drept, în privinţa aceasta, profetul Qsaiajia spus următoarele.
„Şi când vor ieşi, vor vedea cadavrele celor ce v s-au răzvrătit împotriva mea,
că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge. Şi ei vor fi sperietoare
pentru toţi" (Isaia, 66, 24). Viermele cel neadormit, de care vorbeşte profetul
Isaia, este mustrarea necruţătoare a conştiinţei, pentru păcătoşi, de-a pururi.
In acest sens vorbeşte şi proorocuXIMmeţ) „Şi mulţi dintre cei care dorm în
ţărâna pământului se vor sculş^unti la viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi
scârbă veşnică" (Daniel, 12, 2). Prin cuvântul „mulţi", profetul înţelege „toţi",
mulţimea celor morţi.
Exhaustivă mărturie în existenţa chinurilor veşnice avem de la
^nţuilaajJLJisus Hristos. Când vorbeşte despre Judecata de apoi, El /
spune:,Atunci va zice (împăratul) celor de-a stânga. Duceţi-vă de Ia Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Şi
vor merge aceştia la osândă veşnică" (Matei, 25, 41, 46). Eiul Omului va fi
inflexibil cu .sluga violentă şi netrebnică" (Matei, 25, 26-30), deoarece este
drept. îndeosebi nu poate trece cu vederea pe cei ce au fost inumani şi
nedrepţi faţă de cei săraci şi blânzi, fiindcă El însuşi se identifică cu aceşfiâ.
^devărat zic vouă, întrucât aţi facut-unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici,
Mie Mi-aţi făcut" (Matei, 25, 40). De asemenea, vroind să precizeze veşnicia
chinurilor iadului, Mântuitorul le-a numit „gheara, focul nestins, unde
viermele nu moare şi focul nu se stinge" (Marcu, 9, 43-44). Osânda veşnică -
de după Judecata de apoi - o atestă şi alte numeroase texte biblice (Matei,
18, 9; Rom., 2, 9; Marcu, 3, 29; II Tes., 1, 9; Apoc., 14, 11; 20, 10 etc.) şi este
neînchipuit de grozavă, fiindcă va provoca „plângere" şi scrâşnirea dinţilor"
(Matei, 8, 12, 13; 42, 50; Luca, 13, 28). Intensitatea ei va fi deosebit de mare
şi învăluită cu „întunericul cel mai dinafară" (Matei, 22, 13).
)0 In consecinţă, păcătuiesc toţi cei ce trflteayff prnhlema
judecăţii de apoi, aşa cum le-ar veni lor bine. în loc să-şi mobilizeze
I
L
forţele, pe parcursul anilor, pentru o viaţă virtuoasă, se retranşează într-un
fe!13e ataraxie, aşteptare pasiv ă, care nu aduce nici un spor vieţii lor
morale. Ei uită invăţăfu^ră"H^ntuitoru 1 ui: creştinului, care aspiră cu
adevărat la mântuire, i se cere purtare corespunzătoare^"credinţa lui să se
"oglindească' în'^f^îO'omui se cunoaşte dxipă roâHe , creştinuTdupă ^
Jfepte. „PomuTcare nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Nu oricine
îmi zice Doamne. Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu Celui din cercuri" (Matei. 7, 20-21).
' ' Am înfăţişat - sumar - învăţătura creştină corectă desore dreapta judecată,
spre a seni ca orientare tuturor credincioşilor, îndeosebi celor ce vor să o
subestimeze sau să-i confere o înfăţişare ce le-ar aduce comod mântuirea,
fără vreo sforţare personală. Aceştia din urmă sunt goi sufleteşte, săraci în
credinţa îoS^emai mu|fnecredinpi, iar viaţa lor este o succesiune "de reverii,
ce încântă pentru moment, dar n-au putere izbTvitoare^_" ' ■——»■<-
J Cei utdiferenţi trăiesc într-o nepăsare faţă de credinţa în care s-au botezat
în Hristos, unii dintre ei socotind toate religiile deopotrivă de adevărate sau
deopotrivă de false. Ei uită caracterul dinamic al credinţei creştine,
„lucrătoare prin dragoste" (Gal. 5, 5)77,...Puneţi din partea voastră toată
sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună
cunoştinţa" (II Petru, 1, 5).
Creştinul este chemat să fie alături de Hristos, el are un nume ce i s-a dat la
Botez, pe care trebuie să-1 umplede conţinut şi să-I onoreze prin toate
manifestările sale. Creştinul autentic nu trece prin viaţa tară să lase în urma
lui un gând bun sau o faptă aleasă. El are menirea să fie „mireasma lui
Hristos, între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier" (II Cor., 2, 15). Ori,
indiferenţii au o stare de suflet care, în Sf. Scriptură, se numeşte „î m pk-
ţrireiiJ nim ii", dăunătoare pentru viaţa lor, darmai ales pentru clipa când va
avea loc dreapta judecată. „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu
vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima..." (Ioan, 12, 40; Eapt. Ap., 28, 27;
Isaia, 6, 9-10; Ieremie, 5, 21). Au dispreţuit bogăţia bunătăţii, îngăduinţei şi
îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, „adunându-şi mânie în ziua mâniei şi a
arătării dreptei ju- i decăţi a lui Dumnezeu, ca urmare a învârtoşării inimii lor
şi a nepocăinţii /
ei (Rom., 2, 4-5). f------------------------------
io j)in prilejul acesta trist. aj^spărţirii ^ parohiei noastre )
(n), să întipărim în conştiinţa noastră creştinească un adevăr ce_.QU-sufere
:
dezm.nţ.re.LaJudecata obştească, „Dumnezeu dă fiecărui* duPă faPtele cf ne să
dăm no sancţiunii, să dăt^EH^P
ne povaţuieşte STXpostoT PavST (El^75^Î6) • Sd^r^fiecaredipă
^SŞSuda. ^ngaatelzvbrpentru o viaţă morală^®"5™ acţium ziditoare,
singurek^^U^ă PHă i^^nţele.
j>a ne rugam Domnului sa nu fie neroditoare nici o diPâ faPtele vieţn noastre
pământeşti, iar celui care ne părăseşte să-i Cerem ie3£?a Eâcatelor „cele mţru
ştiinţă şi Întm neştiinţă", ^ familiH ^re^ârie
§iC££SSneagcă resemnare.----------------------------------- - —
n„ "Mi,uj§te zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndura Ta, ca să nu fie randuita
la locul de muncă, ci aşezată unde este lU^ina vieţii".
fP* ' •
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN ISPITIT DE CREDINŢE DEŞARTE
Necromanţia - învăţătură anticreştină
Cine şi-ar fi închipuit înainte cu puţin timp că deasupra caşei şi familiei (N)
flutură umbra morţii? Stăm uluiţi în faţa imaginii stranii a morţii celui ce
vădea vigoare şi isteţime în toate manifestările sale. în cazul de faţă, ca şi în
altele similare, se adevereşte cuvântul Sf. Scripturi: „Ca umbra de trecătoare
este riata noastră şi sfârşitul ei e fără întoarcere, că s-a pecetluit şi nimeni nu
mai vine înapoi" (înţelepciunea lui Solomon, 2, 5). Sau, cum spune o cântare
de la înmormântare: „Omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca
iarba s-a tăiat, cu pânză se înfăşoară, cu pământ se acopere".
Moartea - de altfel ca şi viaţa - e prilej de meditatie pentru noi. Ne încearcă
tot felul de întrebări şi căutăm să dăm răspunsul corespunzător. Dacă vieţii
încă îi mai găsim o noimă cu lumina raţiunii, moartea rămâne o tama de
nepătruns, şi încă o „taină mare". Asta, din pricină că uităm trăsătura ei
caracteristică, de prag metafizic al gândului. Este un domeniu rezervat
credinţei, aici nu putem „umbla prin vedere" (II Cor., 5,7), cum zice Sf.
Apostol Pavel. Din această realitate ni s-a descoperit doar un unghef> atât
cât este necesar pentru o bună orientare în viaţă... Ce este altceva învăţătura
eschatol ogică decât un îndreptar, potrivit căruia putem cunoaşte, că viaţa de
aici este arvuna celei viitoare, o pregătire pentru aceasta, cu preţul unor
dăruiri, unor renunţări personale, în favoarea binelui obştesc.
în lumina învăţăturii creştine, prin moarte, sufletul părăseşte locaşul de lut,
potrivit hotărârii Ziditorului, „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a
fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care 1-a dat" (Eccles., 12, 7). De
aici nu rezultă, că între cei vii şi cei decedaţi este ruptă orice legătură. Eicând
parte din aceeaşi împărăţie, între ei este o legătură duhovnicească, este
legătura dragostei, bazată pe unitatea Bisericii şi a capului ei, Iisus Hristos.
Prin pomenirile şi prin rugăciunile, pe care cei vii le fac pentru cei morţi, cei
vii n-au pretenţia să-i vadă şi să-i audă pe cei morţi, invocarea celor drepţi - a
sfinţilor sau a îngerilor se face în tainică rugăciune, prin credinţă. Mai mult.
celor decedaţi nu li se cere să împărtăşească anumite taine ce aparţin în
exclusivitate lui Dumnezeu, aşa cum au pretenţia spiritiştii. care practică
vorbirea cu morţii sau necromanţia.
Necromanţia este un fel de vrăjitorie care pretinde că se poate sta de vorbă
cu morţii. Cei care o practică încearcă să se sprijine pe mărturii scripturistice.
Astfel, ei aduc cazul lui Saul din Vechiul Testament, care ar fi chemat sufletul
lui Samuel. prin vrăjitoarea din Endor (1 Regi. cap. 28). Chiar invocarea
sfinţilor şi a îngerilor este - în fond - o vorbire cu morţii, spre a veni în ajutorul
celor vii, zic ei.
Cei ce se îndeletnicesc cu chemarea spiritelor morţilor, susţin că Sf. Scriptură
face menţiune şi de apariţia unor oameni morţi sau a unor îngeri. Spre
exemplu, la Schimbarea la faţă a Mântuitorului, s-au arătat Moise şi llie
(Matei, 17, 3), după învierea Mântuitorului, s-au arătat mai mulţi morţi ieşiţi
din morminte (Matei, 27, 52-53). Se vorbeşte apoi, zic ei, de apariţia unor
îngeri, la naşterea Sf. loan Botezătorul (Luca, 1, 11-20), la naşterea
Mântuitorului (Luca, 2, 98-15), la suferinţele Mântuitorului în grădina
Ghetsimani (Luca, 22, 43). Adopţii necro- manţiei invocă şi intervenţia celor
morţi spre folosul unor drepţi şi sfinţi din Vechiul şi Noul Testament (Fac.,
cap. 19; Tobit, cap. 5, şi 12; Fapt. Ap., 1, 10; 5, 19-20; 12, 7-9 etc...)
Spiritiştii - practicanţii necromanţiei - susţin - în lumina Sf. Scripturi ! - că este
admisă şi reîncarnarea. Spre a-şi întări susţinerea, invocă cazul reîncarnării
profetului Uie în persoana Sf. loan Botezătorul. Doar însuşi Mântuitorul a zis
despre loan. „El este llie cel ce va să vie" (Matei, 11, 14), acela despre care
proorocul Maleahi a profeţit că trebuie să se reîncarneze (Maleahi, 3, 23-24)...
în opinia lor, însăşi „naşterea din nou" (loan, 3, 3-7), de care vorbeşte
Mântuitorul, este tot reîncarnare.
Ei mai pun în discuţie şi cazul orbului din naştere. Cu prilejul acestei
vindecări, Sfinţii Apostoli l-au întrebat pe Mântuitorul ce greşeli ispăşeşte
orbul - proprii sau ale părinţilor lui (loan, 9, 2). Din discuţie ar rezulta că orbul
ar fi posibil să ispăşească păcate dintr-o viaţă anterioară.
Să vedem dacă învăţăturile spiritiste despre vorbirea cu morţii sunt într-
adevăr întemeiate, le justifică sau le infirmă, textele scripturistice. întâi, cazul
lui Saul, care - chipurile - ar fi chemat sufletul lui Samuel prin vrăjitoarea din
Endor. Curios că Saul a interzis cu asprime necromanţia în popor. Totuşi, într-
o strâmtorare, în luptă cu filistenii, a recurs la ea. Prin mijlocirea vrăjitoarei
din Endor, a chemat spiritul lui Samuel, să-i comunice ce soartă îl aşteaptă,
deoarece Dumnezeu este îndepărtare de el. Samuel s-a tulburat şi i-a
prevestit sfârşit tragic. Pentru nelegiuirea lui de a vorbi cu morţii, Saul a fost
aspru pedepsit: i s-a luat împărăţia şi viaţa, căzând în propria sa sabie. „Aşa a
murit Saul, pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului,
pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi a cercetat o
vrăjitoare. Şi nu a cercetat pe Domnul. De aceea a şi fost omorât şi domnia a
fost dată lui David, fiul lui lesei" (Paralipomena, 10, 13-14; Vezi şi: 1 Regi, 31.
4). Pedeapsa i-a venit lui Saul. fiindcă a nesocotit oprelişti categorice venite
din partea lui Dumnezeu. Amintim câteva dintre ele: „Să nu alergaţi la cei ce
cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi, şi să nu vă întinaţi cu ei" (Iov, 19,
31). „Dacă vreun suflet va alerga la cei ce cheamă morţii le la vrăjitori, ca să
desfrâneze în urma lor, eu voi întoarce faţa mea împotriva sufletului aceluia
şi-1 voi pierde din poporul lui" (Iov, 20, 6) „Bărbatul sau femeia, de vor
chema morţi sau se vor vrăji, să moară neapărat, cu pietre să fie ucişi, că
sângele lor este asupra lor" (Iov, 20, 27). Dumnezeu consideră chemarea
spiritelor morţilor răzvrătire împotriva voii Sale, adevărată „urâciune", deci
neîngăduită şi pasibilă de pedeapsă. (Vezi: Deut., 18, 98-14, I Regi, 21, 6).
Referitor la apariţia unor oameni morţi sau a unor îngeri (Ex. Moise şi llie,
îngerii care au vestit naşterea Sf. loan Botezătorul şi a Mântuitorului etc.),
aceste apariţii s-au făcut la porunca lui Dumnezeu, nu la intervenţia
oamenilor. Ele sunt un argument pentru nemurirea sufletelor şi ne
demonstrează posibilitatea lor de a se arăta oamenilor, pentru a îndeplini o
misiune ce li s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii,
existenţa spiritelor este indiscutabilă, dar nu la discreţia oamenilor, ele nu se
supun capriciului unui mediu sau altul, ci stau sub dependenţa lui Dumnezeu,
singurul care poate dispune de ele. A constrânge spiritul unui mort să-ţi stea
la dispoziţie, să-i auzi vocea şi să-ţi descopere anumite taine, însemnează o
practică magică, care nu este altceva decât „născocire meşteşugită",
„fermecătorie", în înţelesul vulgar al cuvântului (Apoc., 9, 21; II Tim., 3, 8).
Cât priveşte reîncarnarea, trebuie s-o respingem din capul locului, ea
contravenind dogmei răscumpărării şi învierii. Dacă am admite-o, am tăgădui
rostul întrupării Iui lisus Hristos, în scopul mântuirii lumii. Cazul la care se
referă spiritiştii, că Sf. loan Botezătorul ar fi reîncarnarea profetului llie, nu
este întemeiat. Şi iată de ce: într-adevăr, profetul Maleahi a proorocit
reapariţia lui llie, dar aceasta nu se va întâmpla înainte de naşterea lui Mesia
ci va fi „înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată" (Maleahi, 3,
23), ceea ce înseamnă în preajma sfârşitului lumii, deci înaintea judecăţii de
apoi. Cuvintele îngerului către
Sf. Ioan Botezătorul: „Şi va merge înaintea Lui cu puterea lui Ilie" (Luca, 1,17)
nu trebuie înţelese ca reîncarnarea lui Ilie, ci că el va fi asemenea lui Ilie în
privinţa misiunii de a predica pocăinţa, precum şi în privinţa activităţii şi
îmbrăcămintei etc. (IV Regi, 1, 8 ş.a.).
S-ar părea că textul. „El este Ilie, cel va să vie" (Matei, 11, 4) ar confirma
reîncarnarea lui Ilie în persoana Sf Ioan Botezătorul. Şi, totuşi nu poate fi
vorba de o identificare a lor, şi de o asemănare. Argumentul doveditor îl
avem în chiar răspunsul negativ pe care Sf. Ioan Botezătorul îl dă iudeilor din
Ierusalim, prin mijlocirea preoţilor şi leviţilor. „Nu sunt" (Ioan, 1, 21). Ilie nici
nu avea nevoie de reîncarnare - chiar după doctrina spiritistă, potrivit căreia
reîncarnarea se face în scopul curăţirii succesive de păcate - el fiind
neprihana întruchipată.
în cazul orbului din naştere, nu este vorba de reîncarnare în scopul vreunei
ispăşiri. O spune limpede Mântuitorul, că cel orb nu ispăşeşte nimic, ci este
orb numai ca prin el să se arate lucrurile lui Dumnezeu (Ioan, 9, 3), adică
Dumnezeu îşi manifestă puterea Sa tămăduitoare.
Necromanţia este vrăjitorie, credinţă deşartă, substituindu-se descoperirii
divine. Prin ea, cei ce o practică intră într-un domeniu ascuns ochiului
omenesc. Acest domeniu, necăzând subsimţurile noastre, este o impietate să
pretinzi că poţi - prin anumite mijloace, vrăji - să determini spiritele a-şi
descoperi taina în legătură cu soarta celor morţi şi a celor vii. Credinţa în
intervenţia şi posibilitatea convorbirii cu spiritele celor morţi este un semn al
necredinţei în Dumnezeu. Este un păcat, pentru că cel care practică
necromanţia este nemulţumit cu cât a descoperit Dumnezeu pentru
mântuirea omului. Cu înţelepciune ne povăţuieşte profetul Ioan: „Şi când vor
zice: «întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce vorbesc din pământ», să
le răspundeţi: «Nu se cuvine oare poporului să alerge la Dumnezeul său? Să
întrebe oare pe morţi pentru soarta celor vii? întrebaţi legea şi
descoperirea»" (Isaia, 8, 19-29).
Creştinii nu au nevoie să comunice cu morţii, fiindcă Dumnezeu le-a pus la
îndemână adevărurile necesare mântuirii prin revelaţia Sa. De altfel, revelaţia
s-a încheiat odată cu Iisus Hristos: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe
rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele
acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care 1-a pus moştenitor
a toate şi prin care s-au făcut şi veacurile" (Evrei, 1, 1-2). „Sfârşitul legii este
Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede" (Rom., 10,4). Necromanţia este
o adăugire la cele împărtăşite prin revelaţie, contravenind la ceea ce învaţă
Sf. Apostol Pavel: „Chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie
decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatemă" (Gal., 1,8).
Necromanţia nu are nici o legătură cu descoperirea divină. Rezultă aceasta şi
din Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca, 16, 19-31). Când
bogatul nemilostiv ruga pe Avram să trimită pe Lazăr în casa tatălui său ca să
comunice fraţilor săi starea în care se găsea, şi să-i sfătuiască a nu face şi ei
ce a făcut el, spre, a fi feriţi de locul de chin, i s-a răspuns că „au pe Moise şi
pe prooroci", deci au totul, spre a se mântui, adică Descoperirea divină,
făcută prin Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie.
într-adevăr, creştinii n-au nevoie de vorbirea cu morţii, spre a afla calea
mântuirii. Cine o practică, face dovada necredinţei sale. Dacă vrea cineva să
fie aproape sufleteşte de cei dragi, plecaţi din această lume, o poate face
exclusiv prin rugăciune. Asta nu însemnează că-i poate vedea şi fotografia,
cum pretind spiritiştii. Sfinţii Părinţi nu primeau nici un fel de arătare, de
teama de a nu intra în contact cu spiritele cele rele demonii, care se
substituie celor bune ştiind că „însuşi Satana se preface în înger al luminii" (II
Cor., 11, 14; I loan, 4, 1-3). Ca atare, să nu fim stăpâniţi de mândria
diavolească de a chema sufletele celor plecaţi dintre noi, fiindcă ne smintim
în credinţa noastră, deoarece este lămurit că între cei vii şi cei morţi
„prăpastia mare s-a întărit", ca nimeni să nu poată trece la noi (Luca, 16, 26).
* * *
Cunoaşterea dreptei credinţe, în toate compartimentele ei, inclusiv în cel
eschatGlogic, este absolut necesară, spre a nu fi momiţi şi a da crezare unor
practici ce sunt în dezacord cu adevărul revelat. între aceste practici, foarte
ispititoare, este şi necromanţia, căreia îi cad victime şi unii credincioşi care
frecventează biserica, se împărtăşesc, declarându-se buni creştini, cum s-a
întâmplat cu adormitul în Domnul (N), care, într-o perioadă de timp scurt, a
aderat la această credinţă deşartă. Ulterior, s-a convins că ea contravine
dreptei credinţe şi a abandonat-o. Este o notă pozitivă, meritorie, a vieţii sale
creştineşti, astfel îl cinsteşte în mod deosebit. El a înţeles cuvântul categoric
al Sf. Scripturi: „întoarceţi-vă de la această deşertăciuni către Dumnezeul cel
viu, Care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt în ele". (Fapt. Ap., 14,
15; 3, 19).
în împrejurări grele, la apariţia unor calamităţi, în faţa unor nenorociri mari,
personale sau familiale, sau împinşi de o simplă curiozitate omenească, unii
trece uşor peste măsura credinţei, şi încearcă şi pe alte căi - inclusiv prin
vorbirea cu morţii - ieşirea din strâmtoare - sau descifrarea unor taine ce
scapă puterilor noastre obişnuite. Este setea de totdeauna de a cunoaşte -
prin anticipaţie - viitorul. Aceştia greşesc, păcătuiesc, se înşeală în nădejdea
descoperirii unor „lumini noi". Ele nu sunt „vestiri", asemenea profeţiilor
adevărate, ci „ghiciri", în care locul lui Dumnezeu 1-a luat omul şi atunci
acesta descoperă ce vrea el, nu ce vrea Dumnezeu. Cei ce practică
necromanţia se arată nemulţumiţi şi neîncrezători în învăţătura Mântuitorului,
propovăduită de Biserica întemeiată de El. Ei au căzut în cursa celor ce „şi-au
întors auzul de la adevăr şi s-au abătut către basme" (II Tim., 4, 4).
Cei tari în credinţă se împotrivesc credinţei deşarte despre necromanţie,
având ca îndreptar cuvintele Sf. Apostol Pavel adresate lui Timotei. „O,
Timotei, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte
şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase" (I Ţim., 6, 20; 4, 7; 1,4). Ei nu
se vor răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, nu vor substitui pe Dumnezeu cu
nişte spirite - în generalitatea lor demonică - ci vor mărturisi pe Hristos ca
Unicul Eiu al lui Dumnezeu şi Răscumpărător al lumii.
Din prilejul trist al despărţirii de enoriaşul parohiei noastre (n), să dăltuim în
conştiinţă marea datorie ce o avem de a ne lumina în cele ale credinţei şi a
vieţuirii creştineşti autentice. „Să ne ostenim - cum zice Sf. Apostol Pavel - a
ne pune nădejdea în Dumnezeu cel viu, care este Mântuitorul tuturor
oamenilor şi mai ales al credincioşilor" (I Tim., 4, 10).
Deşi adormitul în Domnul (N), „ca o oaie pierdută a rătăcit", cum zice
psalmistul (Ps., 118, 176), n-a uitat poruncile Iui Dumnezeu, de aceea suntem
încredinţaţi că va fi răsplătit pentru avuţia duhovnicească agonisită în
vistieria inimii sale. Noi, în acest sens, ne rugăm pentru el. „Odihneşte,
Dumnezeule, pe robul Tău şi-1 aşează în rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi
drepţii ca luminătorii strălucesc, pe adormitul robul Tău odihneşte-1,
trecându-i lui, toate greşelile."
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CONVERTIT Sfârşit creştinesc - vieţii noastre
Este îndeobşte ştiut că viaţa este un bun dorit de om cu multă ardoare. Nu-i
mai puţin adevărat că este un bun foarte fragil şi trecător. O spune limpede
psalmistul. „lată cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimica este
înaintea Ta... ". „Ca un chip trece omul'' (Ps. 38, 7, 9) -. Ideea aceasta o
exprimă şi profetul în următoarele cuvinte: „Moartea intră pe ferestrele
noastre, ca să piardă pe copiii din uliţe şi pe tinerii din pieţe" (leremia, 9, 21).
Creştinul autentic ştie că sfârşitul îl luăm cu noi de la începutul existenţei
fiecăruia ca o sentinţă definitivă, care stă deasupra noastră fără întrerupere.
Nu-i ştim termenul când se exercită să ne întoarcă în veşnicia din care am
purces. Ca atare: „Luaţi aminte, zice Mântuitorul, privegheaţi şi vă rugaţi, că
nu ştiţi când va fi acea vreme. Este ca un om care a plecat în altă ţară şi
lăsându-şi casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar
portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni
stăpânul casei. Sau seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau
dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind. Iar
ceea ce vă zic vouă tuturor: Privegheaţi". (Marcu, 13, 33-37). Se cere
imperios ca în sufletul fiecărui creştin să fie întipărite cuvintele unei rugăciuni
de cerere, care se repetă mereu la diferitele slujbe: „Sfârşit creştinesc vieţii
noastre, Iară durere, neînfruntat, la Domnul să cerem... ". Sfârşitul vieţii
noastre poate veni oricând, la şaptezeci de ani, cum zice psalmistul, sau mai
de vreme, cum este cazul de faţă. Esenţialul este ca acest sfârşit să fie
„creştinesc, fără durere, neînfruntat... "
Este mai presus de orice îndoială că sfârşitul „creştinesc, fără durere şi
neînfruntat" nu vine de la sine, oricât ar fi de arzătoare dorinţa noastră în
acest sens. Pregătirea lui se face cu migală şi străduinţă, de-a lungul
călătoriei pământeşti. Este ştiut că fructul nu apare dintr-odată în pom.
Primăvara iese din floare, vara creşte şi se coace, iar toamna se culege,
întocmai aşa unui sfârşit „creştinesc, fără durere, neînfruntat", îi premerge o
viaţă creştină, trăită pe măsura voii lui Dumnezeu, în afară de păcat, fiindcă
noi creştinii „suntem zidiţi pentru fapte bune" (Efes., 2,10) Acestea constituie
avuţia duhovnicească prin excelenţă, ca urmare a crezului ortodox - pe care
suntem îndatoraţi să-1 mărturisim şi să i ne conformăm.
Devierile de la linia dreptei credinţe sunt multe şi păgubitoare, prejudicind
mântuirea. Una din aceste devieri este şi învăţătura despre vorbirea în limbi
sau glosolalia, practicată astăzi de unii eterodocşi. I'lecându-se de la faptul că
în ziua Cincizecimii - Pogorârea Duhului Sfânt - Sfinţii Apostoli au primit darul
de a vorbi în limbi necunoscute lor până atunci aceştia susţin, bineînţeles
eronat, că acest dar trebuie să-1 aibă fiecare creştin, altfel nu poate face
dovada că posedă pe Duhul Sfânt, nu este „vas ales" pentru Duhul Sfânt, deci
este lipsit de mântuire.
Cuvântul Sf. Scripturi, îndeosebi Faptele Apostolilor (cap. 1-2) şi Epistola I-a
către Corinteni (cap. 12, 13 şi 14) infirmă o atare susţinere, î ntr-adevăr, în
ziua Cincizecimii, Sfinţiţi Apostoli s-au învrednicit de darul glosolaliei - vorbirii
în limbi, dar cu un scop determinat şi anume: convertirea la creştinism a
tuturor noroadelor, fiecare ins fiind îndreptăţit să beneficieze de cuvântul lui
Dumnezeu în limba lui şi să se mântuiască. Se punea problema organizării
primei comunităţi creştine, a înjghebării văzute a Bisericii. Pentru recrutarea
membrilor ei, pentru aducerea în sânul ei a idolatrilor, a celor ce practicau
jertfele sângeroase, a celor „atraşi şi încântaţi de cele trupeşti", cum zice Sf.
Ioan Gură de Aur (Cuvântări la praznice împărăteşti, trad. de Pr. D. Fecioru,
Bucureşti, 1942, p. 258), deci a celor străini de semnificaţia darurilor
spirituale, erau necesare semne văzute şi uşor de priceput. Vorbirea în limbi,
deşi una din lucrările spirituale ale Duhului Sfânt, totuşi se aude în afară şi
prin ea se învederează lucrarea lăuntrică petrecută în suflet, deci este un
argument convingător pentru cei îndoielnici sau potrivnici Evangheliei, un gaj
la nişte necredincioşi, cum zice Sf. Ioan Gură de Ajur. în acest sens, vorbeşte
şi Sf. Apostol Pavel. „Limbile sunt spre semn nu credincioşilor, ci
necredincioşilor" (I Cor., 14, 22). Au fost necesare, la început, aceste semne,
spre a aduce la creştinism „oile cele pierdute ale casei lui Israel" şi alte
seminţii ale pământului. Darul glosolaliei n-a fost un dar permanent, nici chiar
la Sf. Apostoli. Ei n-au practicat glosolalia, sub înrâurirea darului Duhului
Sfânt, decât o singură dată, în Ierusalim, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în
scopul arătat...
E necesar să mai facem încă o precizare. Sf. Apostoli erau oameni simpli din
Galileea, nu cunoşteau altă limbă în afară de limba maternă, în ziua
i Ti
Cincizecimii primesc darul de a vorbi şi propovădui în limbi străine,
neînvăţate dinainte, limbi cu înţeles ale altor neamuri. Deci, nu e vorba de
limbi inexistente, născocite; ei vorbesc în limbile celor veniţi la sărbătoare din
diferite părţi ale imperiului roman (greacă, latină, arabă etc., circa 15 limbi).
Străinii înţelegeau şi „erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul.
Ce să fie aceasta?'' (Fapt. Ap., 2, 12). Localnicii nu-i înţelegeau şi-i considerau
în stare de ebrietate, dar străinii pricepeau totul. Astfel că ceea ce vorbeau
Sf. Apostoli nu erau „bolboroseli" de sunete încâlcite, ci cuvinte cu înţeles,
care şi-au dat roadele fără întârziere. Convertirea celor „trei mii de suflete" şi
întemeierea văzută a Bisericii.
Se vorbeşte de practicarea glosolaliei şi în Corint, unde erau de faţă, la
adunările de cult, numai localnici, deci fără cunoştinţa unor limbi străine. Aici,
„Cel ce vorbeşte în limbi nu vorbeşte somonilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni
nu-1 înţelege, ci el, în duh, grăieşte taine" (I Cor., 14, 2). „Cel ce grăieşte în
limbi să se roage ca să şi tălmăcească" (I Cor., 14, 13). în cazul dat, glosolalia
fără tălmăcire nu foloseşte nimănui, poate celui ce are acest dar. Ca atare,
Sf. Apostol Pavel povăţuieşte pe cel ce are darul glosolaliei, să-şi grăiască
numai sieşi şi lui Dumnezeu, discret, ca să nu producă neorânduială în
rugăciunea obştească. Căci, „dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă şi toţi ar
vorbi în limbi şi ar intra neştiutori sau necredincioşi, nu vor zice oare, că
sunteţi nebuni?" (1 Cor., 14, 23). In Ierusalim, în ziua Cincizecimii, glosolalia
s-a manifestat în rânduială. în schimb, în Corint, glosolalia se desfăşura, fără
cuvenita rânduială, vorbeau mai mulţi deodată, de aceea Sf. Apostol Pavel le
cere creştinilor de aici să înlăture neorânduiala, lipsa de seriozitate, pentru că
„Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii" (I Cor., 14, 33).
Glosolalia a fost folositoare ca argument pentru intrarea necredincioşilor în
Biserica creştină, a fost periodică şi trecătoare. Sf. Apostol Pavel recomandă,
cu precădere prorocia-propovăduirea, ştiind că glosolalia poate fi denaturată,
practicată fals, de către unii nepricepători şi vicleni. De altfel, deodată cu
înfiriparea primelor comunităţi creştine, glosolalia, ca dar harismatic, a
încetat. Ca dovadă, ea n-a format subiectul vreunei definiţii dogmatice,
întrucât n-au fost controverse în jurul ei. Reeditarea ei, cu răstălmăcirea
textelor scripturistice, este o aberaţie condamnabilă.
i Ti
Este şi absurd să predici în limbi, neînţelese de tine şi de cei care te ascultă,
iar pe deasupra să mai pretinzi că ai dar ceresc. Este absurd să te rogi în
limbi neştiute de nimeni. Este absurd să însoţeşti rugăciunea de tremurături,
salturi, bătăi din palme etc... Ele fac mai curând dovada prezenţei unui duh
care nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana (I Tim., 4, 1). De aceea, Sf.
Apostol şi Evanghelia loan ne povăţuieşte să fim cu băgare de seamă:
„Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile de sunt de la
Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume" (1 Ioan, 4, 1). în
privinţa prefăcătoriei duhului celui rău, Sf. Apostol Pavel spune: „însuşi
satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare, dacă şi slujitorii
lui iau chip de slujitori ai dreptăţii..." (II Cor., 11, 14-15). Este absurd să crezi
că Dumnezeu îşi manifestă iubirea Sa prin bolboroseli sau croieşte - în felul
acesta - credincioşilor drum către mântuire. De ce ne-a mai dat atunci
Dumnezeu mintea şi graiul? Să le întunecăm prin elucubraţii morbide? S-ar
dezice Dumnezeu în atotbunătatea şi atotînţelepciunea Sa. Povaţa paulină
este limpede şi categorică: „Dar în biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu
mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi" (I Cor.,
14, 19).
Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, nu se dă fiecăruia. Este un dar
excepţional şi nu constituie o condiţie a creştinului autentic. „Oare toţi
vorbesc în limbi?", se întreabă Sf. Apostol Pavel (I Cor., 12, 20). Glasololia nu
constituie o condiţie a mântuirii, ştiut fiind că factorii mântuirii personale
sunt: Harul divin, credinţa şi faptele bune (Pentru amănunte, a se consulta:
Preot Petre Deheleanu, Glosolalia sau vorbirea în limbi, ca dar harismatic,
Arad, f.a., pp. 65-73).
* * %
Adormitul în Domnul (N), după o perioadă de oscilări şi devieri de la linia
dreptei credinţe, când a dat adeziune învăţăturii greşite despre glosolalie,
precum şi altora, s-a recules şi a revenit la credinţa moşilor şi strămoşilor săi.
în intervalul scurt de timp ce i-a fost dat să mai trăiască, a înţeles că
mântuirea se poate obţine exclusiv în Biserică şi sub oblăduirea Bisericii lui
Hristos, care este „stâlp şi temelie a adevărului" (I Tim., 3, 15). El a înţeles,
cum de altfel trebuie să înţeleagă orice creştin, că Duhul sfânt a fost prezent
i Ti
la întemeierea văzută a Bisericii creştine, dar este prezent şi în continuare în
Biserică, spre „a înnoi faţa pământului". Duhul Sfânt o fereşte de rătăcire, îi
asigură caracterul de învăţătoare infailibilă a adevărului, iar credincioşilor -
dacă vor - le este pavăză împotriva înşelăciunii şi amăgirilor ce vin de la cel
viclean".
Din cazul de faţă şi a altora similare - reţinem că din orice drum greşit, te poţi
întoarce, orice păcat poate fi iertat, bineînţeles recunoscut şi mărturisit în
duh de căinţă. Mai mult, mântuirea este şi cesiune de timp, dar cu deosebire
de curaj. Ea se poate obţine şi în ultima clipă a vieţii, cum este cazul cu
tâlharul Dismas, cel răstignit de-a dreapta lui Iisus, căruia - în temeiul
recunoaşterii vinei, Mântuitorul i-a zis.,Astăzi vei fi cu Mine în rai". Adevărul
acesta îl ilustrează şi „Parabola despre plata egală al lucrătorilor viei" (Matei,
20, 1-16). Aici, se arată că înaintea lui Dumnezeu preţuieşte nu atât numărul
anilor, cât căldura credinţei şi curăţia vieţii. Cu această agoniseală morală,
sfârşitul vieţii este „creştinesc, fără durere, neînfruntat", iar „răspunsul bun la
înfricoşă- toarea judecată a lui Hristos", este asigurat.
Adormitul în Domnul (N) pleacă dintre noi cu cugetul împăcat, că a înţeles
ceea ce spune psalmistul. „Că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii;
ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în
locaşurile păcătoşilor" (Ps., 83,11). Sfârşitul lui este creştinesc îndatorând
familia şi pe cei ce i-au preţuit vrednicia, nu numai cu lacrimile fireşti în
această împrejurare tristă de despărţire, ci şi la pomenirea lui în rugăciunile
lor, neuitând a-şi pregăti şi ei sfârşitul lor tot creştineşte.
Noi invocăm mila Părintelui ceresc, pentru enoriaşul parohiei noastre,
rugîndu-L prin rugăciunea îndătinată la înmormântare: „Cu sfinţii odihneşte,
Mântuitorule, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici
întristare, ci viaţă fără de sfârşit".
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS ACCIDENTAT
Veşnicia - reversul clipei
în multe împrejurări, filosofăm asupra fragilităţii şi vremelniciei vieţii noastre
pământeşti. Niciodată însă nu experimentăm aidoma aşa de dureros, acest
adevăr, decât în cazuri, ca cel de faţă, când o fiinţă, în plin avânt creator,
dispare fulgerător dintre noi, fiind atinsă de săgeata ascuţită a morţii... îşi
i Ti
sfârşeşte viaţa într-un accident, pe care e greu să-1 supunem judecăţii
noastre lucide, el fiind pricinuit de factori imponderabili, datorat unei fatalităţi
inevitabile sau poate pripelii, inerente imperfecţiunii umane.
Stăm uluiţi în faţa imaginii stranii a morţii lui (N), cunoscut de noi toţi ca omul
acţiunii ziditoare, bărbatul plin de elan şi dornic să se realizeze prin faptele
de interes obştesc, pururea cu zâmbetul pe buze şi cu inima vibrând la tot ce
înalţă şi fericeşte pe om... în cazul de faţă - ca şi în altele similare - se
potrivesc cuvintele Ecclesiastului: „încă nu ştie nici măcar vremea lui.
întocmai ca şi peştii care sunt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi
păsările în laţ, aşa sunt prinşi oamenii în vremea de restrişte, când vine dintr-
odată peste ei" (Eccles., 9,8-12). Sorocul morţii este exprimat limpede în
multe cântări de la slujba înmormântării. Astfel, se spune într-un loc: „Venit-a
asupra-mi moartea ca un fur, venit-a stricătorul şi m-a surpat, venit-a şi ca şi
cum n-*ş fi fost m-a arătat, venit-a şi pământ fiind, ca şi cum n-aş fi fost zac,
cu adevărat vie, cu adevărat nălucire suntem noi: muritorii..." în altă parte, se
spune. „Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Toate sunt mai
neputincioase decât umbra, toate sunt mai înşelătoare decât visurile; o clipă
numai şi pe toate acestea moartea le apucă. Ieri vorbeam cu voi, şi fără de
veste a venit
asupra-mi înfricoşatul ceas al morţii... ".
* * *
în faţa sicriului ce închide trupul neînsufleţit al credinciosului parohiei noastre
(n), răspunde o moarte năpraznică, la o vârstă când clocotea de energie şi se
străduia să-şi împlinească vocaţia ce-i fusese hărăzită. Rămânem înfrânţi mai
ales dacă suntem săraci sufleteşte, dacă ne lipseşte reazemul moral al
credinţei, pe care să ne sprijinim. Ne prinde dezgustul de materia urâtă, de
chemările telurice, care ne ţin în stăpânirea lor. Ne paşte gândul să dezertăm
de la lupta grea şi istovitoare a existenţii pământeşti. La ce bun goana
aceasta chinuitoare, când ursita nu acordă nici un favor, nici chiar celor
vrednici, dacă şi un credincios plin de râvnă pentru urcarea înălţimilor morale
precum cel care ne părăseşte a putut să moară şi încă în forma aceasta
absurdă?
i Ti
Ne întrebăm: Ce-i de făcut? Să deznădăjduim? Ar fi dezertare ruşinoasă de la
imperativele majore ale vieţii, fără nici o legitimare creştinească. Să bem
cupa voluptăţilor cu nesaţ, socotind că asta-i totul? Ar fi ceva nedemn de
calitatea noastră de fiinţe etice, îndeosebi de calitatea noastră de
mărturisitori ai crezului creştin. c-
In lumina dreptei credinţe, viaţa este un bun dat de Dumnezeu spre a fi trăit
în toată plenitudinea drepturilor şi resurselor sale. Viaţa omenească nu e nici
vis, nici părere, nici chin, nici blestem, nici carceră, ci un bun dat, care
trebuie trăit, sporit şi valorificat, viaţa de aici fiind condiţie necesară pentru
viaţa de dincolo. Desigur, valorificarea darului vieţii nu e legată de o anumită
perioadă a călătoriei pământeşti, ci de fiecare clipă, fiindcă s-ar putea
întâmpla să pierdem prilejul acesta în clipa următoare, printr-o curmare
neaşteptată a firului ei. Pentru creştini, moartea şi-a pierdut „boldul" groazei,
iar supremul „memento" e viaţă însăşi, în care clipa care trece e prinsă sub
unghiul sfinţitor al eternităţii. Nimerit se exprimă psalmistul: „Ziua zilei spune
cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă" (Ps., 18, 2).
fiecare clipă a vieţii pământeşti e menită să aducă un spor în drumul nostru
către desăvârşire, mântuire. Cine nu se foloseşte de ea, păşeşte pe un teren
primejdios, care duce la prăbuşire. Cum zice înţeleptul Solomon: „Multe căi
sunt drepte în ochii omului, iar sfârşitul lor sunt căile morţii" (Pilde, 14, 12).
fiecare clipă trebuie trăită întreagă şi cât mai intens, fiindcă de deplinătatea
şi calitatea vieţii de aici, depinde starea vieţii „de dincolo". Cu alte cuvinte,
trăim bucuriile şi darurile acestei vieţi, preţuind mai mult viaţa decât hrana şi
trupul decât îmbrăcămintea" (Matei, 6, 25). A trăi viaţa „din plin", nu
înseamnă a o trăi numai pe planul vieţii fizice - îndeosebi a senzaţiilor tari - ci
a celei spirituale. Această trăire spirituală - prioritar în conştiinţă, apoi în
demnitatea purtării noastre - dă un alt preţ clipei trecătoare. Din această
perspectivă, însăşi bucuriile sunt compatibile cu viaţa şi demnitatea ei, cu
sensul şi sfinţenia ei. fireşte, prin bucurii nu se înţeleg degradările şi viciile,
excesele şi patimile, care se exclud ele singure din ceea ce poate constitui un
bun şi bucurie pentru viaţă.
i Ti
Mântuitorul Iisus Hristos n-a suprimat vreuna din micile bucurii fizice şi
morale ale vieţii, ci le-a îmbrăcat într-un înalt înţeles al purităţii şi sfinţeniei.
Astfel, El a binecuvântat casa, nunta şi familia, a îngăduit ospăţul, a ridicat la
înălţimea de taină însoţirea dintre bărbat şi femeie, a osândit asprimea
înăcrită a vieţii. Iisus a îmbogăţit patrimoniul spiritual, înmulţindu-i firele de
legătură cu orizontul înaltelor şi curatelor bucurii spirituale. întreagă viaţa
pământească a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor Apostoli,
pluteşte într-un aer de calmă bucurie, iubire şi lumină, supremă bucurie şi
lumină fiind marea minune a învierii Domnului. Mântuitorul a eliberat viaţa de
aici de groaza morţii de dincolo, înlocuind groaza morţii prin bucuria învierii;
a înlăturat tragicul vieţii de aici, prin realitatea de dincolo, aceasta devenind
îndreptar vieţii de aici. Pentru creştini, viaţa pământească nu este toată
viaţa, ci un fragment dintr-un întreg pe care nu-1 vedem, dar îl dorim, „o
prefaţă" la o altă viaţă, pe care conştiinţa morală o sesizează şi o postulează.
Ţinând seama de valoarea vieţii noastre - ca „arvună numai" pentru veşnicia
vieţii viitoare, se impune ca încă aici s-o ancorăm la ţărmul misterios al
veşniciei, clipă de clipă, fiindcă nu se ştie sorocul când ni se cere să dăm
socoteală de felul cum am chivernisit această comoară. „Fericite sunt slugile
acelea pe care, venind, stăpânul le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se
va încinge şi le va pune la masă şi, venind alături, le va sluji. Fie că va veni la
straja a doua, fie că va veni la straja a treia, şi le va găsi aşa, fericite sunt
acelea" (Luca, 12, 37-38).
Dăm sens major, creştinesc, vieţii noastre, când supunem gândul şi fapta
noastră voinţei divine. Asta nu înseamnă fugă de lume, nici asceză aspră, nici
neglijarea afacerilor importante şi comune ale vieţii sau oprelişte de a gusta
bucuriile şi splendorile lumii şi vieţii. Cuvântul Sf. Apostol Pavel este limpede
şi lămuritor în privinţa aceasta. „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de
faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (1 Cor., 10, 31). Creştinului
i se cere cu deosebire înţelepciune, folosirea fiecărei clipe cu înţelepciune.
Fiind călăuzit de înţelepciune, este circumspect şi prevăzător, îşi înfăţişează
în minte - cu anticipaţie - piedecile ce stau în calea mântuirii sale şi ia măsuri
la timp pentru înlăturarea lor. Cel înţelept procedează asemenea fecioarelor
prevăzătoare din parabolă, cinci la număr, care şi-au pregătit de cu vreme
i Ti
candelele lor, pentru primirea mirelui. Ele au prevăzut că somnul, adică
moartea, precum şi mirele, adică Mântuitorul, pot veni inopinat, ca atare şi-
au umplut candela vieţii cu untdelemnul credinţei vii - lucrătoare prin lapte -
spre a intra cu Domnul în bucuria cea veşnică.i Ti
Lucrând astfel, fără întrebări şi fără compromisuri, creştinul are certitudinea
că nu se sfârşesc toate la pragul mormântului. Credinţa lui refuză ideea
neantului, fiindcă admiţându-1 ce ar mai însemna veşnicia? Conştiinţa
creştinească e asemenea unei cărţi înzestrate cu viaţă. Pe fiecare pagină a
cărţii e semnătura noastră prin care dăm girul faptelor noastre bune. Aceste
fapte bune nu sunt fleacuri trecătoare. Cum? Devoţiunea sacră pentru
ridicarea fiinţelor mici, elanul de vitejie sufletească, cu care biruim răutăţile,
iubirea de oameni, mila pentru cei căzuţi, întinderea braţului spre a ajuta
ridicarea sufletului, în năzuinţa lui spre lumină să fie mărunţişuri ridicole şi
inutile? Iubire? Să fie o zădărnicie a zădărniciilor? Aşa ceva nu încape în
mintea creştinului autentic, ca Dumnezeu Cel atotînţelept, atotbun,
atotdrept, să anihileze tot ce este generozitate în viaţa noastră şi să prefacă
astfel de acte în stupidităţi. Din contră, fiecărei clipe îi conferă o valoare cu
ecou în veşnicie. în această fermă convingere, lucrează neîncetat şi aşteaptă
sfârşitul cu cugetul împăcat, ca „un câştig" (fii., 1, 21), ca o „Mutaţie" la viaţa
cea neîmpuţinată.
* * *
Adormitul în Domnul (N), în anii ce i-au fost hărăziţi să-i trăiască, s-a
remarcat printr-o conduită morală pilduitoare. Din casa părintească, a plecat
pe drumul spinos şi plin de surprize, cu o bogăţie sufletească deosebită:
cultul muncii şi onestitatea. Această zestre morală şi-a îmbogăţit-o prin
şcoală şi strădanie proprie, devenind un exemplar de elită în profesiunea sa
şi în raporturile cu cei din jur. Cei care l-au cunoscut au reţinut din viaţa lui -
ca atribute definitorii: iubirea, prietenia, pornirea irezistibilă spre dăruire -
uneori echivala cu jertfelnicia - şi integritatea caracterului moral.
Moartea lui este o grea lovitură pentru familia şi instituţia în care şi-a
desfăşurat activitatea, fiindcă acestora le-a dăruit puterea lui de muncă, fiind
legat sufleteşte de ele prin toate fibrele fiinţei sale.
Din prilejul acesta trist, când trebuie să restituim pământului - înainte de
termen - împrumutul înapoi, se impune o revizuire a conştiinţei noastre
creştineşti, în sensul de a nu o lăsa să dormiteze, ci să-şi exercite prompt
atribuţiile ce-i revin ca seismograf al plinirii noastre creştineşti, fără zăbavă.
într-o cântare de la înmormântare, se spune. „Oamenilor, de ce ne tulburăm
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 271
zadarnic? Calea pe care alergăm este scurtă şi coboară repede". Da, într-
adevăr, e scurtă viaţa, chiar în viziunea psalmistului, dar o mai scurtăm şi noi
prin nesocotinţa noastră, imprudenţă, violenţă etc. în intervalul de timp pe
care îl avem, în limitele clipei date, e de nesperată trebuinţă să avem un
echilibru armonic, un simţ de măsură şi armonie interioară care, tradus în
reguli de viaţă, înseamnă cumpătare, naturaleţe, demnitate etc... Acestea
sunt virtuţi prin care facem dovada că nu suntem călăuziţi de forţa brută, ci
de un ideal, care imprimă gândurilor şi actelor noastre ceva din maiestatea
veşniciei.
Clipa de faţă ne mai învaţă ceva. Oricât am fi de tari, să nu ne credem
atotputernici, „Pentru că toată făptura este ca iarba, şi toată mărirea ca
floarea ierbii, uscatu-sa iarba şi floarea a căzut" (I Petru, 1, 24). Decedatul a
ştiut că „lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în
veac" (I Ioan, 2, 17). Deşi călătoria pământească i s-a scurtat, viaţa lui, până
în clipa fatală, s-a desfăşurat corect, cinstit, sub oblăduirea legilor morale,
fiind un soţ devotat, un părinte jertfelnic şi un credincios ce n-a zis numai
„Doamne, Doamne, ci a făcut voia Tatălui Celui din ceruri" (Matei, 7, 21). Cu
el se verifică adevărul biblic, că nu mulţimea anilor este hotărâtoare pentru
mântuire, ci calitatea cugetelor şi a purtării noastre, ce prind contur şi rodesc
în ani mai puţini... Adormitul în Domnul (N) a lăsat o moştenire luminoasă,
întâi în familie, ceea ce îl îndreptăţeşte să aştepte iertarea păcatelor şi să
nădăjduiască a fi învrednicit a merge acolo, unde „noapte nu va mai fi, unde
nu va avea trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că
Domnul Dumnezeu îi va fi lumină şi va împărăţi în vecii vecilor" (Apoc., 22,
5).
Noi îl însoţim cu rugăciunile noastre - cu încredinţarea că a dat fiecărei clipe a
vieţii pământeşti o întrebuinţare înţeleaptă, spunând: „Fericită este calea
întru care mergi astăzi, suflete, că ţi s-a gătit ţie loc de odihnă".
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS MISTUIT DE DORUL DESĂVÂRŞIRII
Problematica vieţii şi a morţii
Un luminat cugetător contemporan spune următoarele: „Nu este de-ajuns să
fii bătrân. Trebuie să fii un bătrân bun. Să-ţi uiţi interesele, să te lepezi de
272 Ioan BUNEA
pasiuni. Să îndrăgeşti adevărul şi frumuseţea, dar şi viaţa în întregime, aşa
mizerabilă cum este, ca şi cum ai fi un tânăr de treabă. Să îndrăgeşti viaţa,
dar să nu tăgăduieşti moartea" (Constantin Tsatsos, Aforisme şi cugetări,
trad., Bucureşti, 1977 p. 143).
Mi-a revenit în minte acest aforism, în faţa trecerii la cele veşnice a unui
credincios care a privit cu luciditate viaţa cu implicaţiile ei grave, precum şi
responsabilităţile ce-i incumbă în faţa morţii. în mod frecvent, efervescenţa
pe care ţi-o pricinuieşte viaţa, cu preocupările ei zilnice, nu te lasă să mori
demn şi liniştit. Nu este cazul cu cel de care - cu profund regret - ne
despărţim astăzi. Pentru el, viaţa a fost un imn închinat muncii creatoare,
pusă în slujba binelui obştesc, iar moartea n-a privit-o cu panică... Atitudinea
aceasta înţeleaptă, în faţa vieţii, ca şi în faţa morţii, e verdictul cugetului
împăcat, că rostul ce i-a fost hărăzit 1-a înţeles şi 1-a dus la îndeplinire.
Ne este dat să vedem, la tot pasul, oameni care simt nevoia să-şi pună ordine
în lucruri înainte de a muri. Unii îşi scriu testamentul şi se îngrijesc de locul
unde să fie înmormântaţi. Alţii se îngrijesc să lase fiecărui membru al familiei
ceva din ceea ce i-a aparţinut, aşa ca nimeni să nu fie nedreptăţit. Dacă
preocuparea aceasta, de a face ordine în viaţă în vederea morţii, se
întâlneşte chiar şi la oamenii cei mai simpli, cu atât mai vârtos vom întâlni-o
la aceia care sunt mistuiţi de dorinţa de a-şi împlini vocaţia în lume şi a gusta
din aroma desăvârşirii. Din rândul acestora face parte şi adormitul în Domnul
(N). Având la prezidiul vieţii harul înţelepciunii, el a fost totdeauna conştient
că nu va trăi o veşnicie, de aceea a continuat să se perfecţioneze, să pună în
ceea ce face corectitudine şi migală, până în ultima sa clipă. Aşa se explică
faptul că se desparte de înfăptuirile lui, ca şi de viaţă, cu o edificatoare
seninătate. Activitatea susţinută i-a fost remediu eficace împotriva fricii de
moarte...
Aşteptând moartea ca pe un oaspete necunoscut, decedatul şi-a făcut
rânduială în casă şi a îndepărtat din jurul său lucrurile de preţ pentru lumea
aceasta. E o lecţie instructivă pentru noi, îndatorându-ne să zăbovim asupra
interdependenţei dintre aceste două realităţi, cu care ne confruntăm în mod
inexorabil : viaţa şi moartea.
întotdeauna, spiritul omenesc s-a aplecat cu sete asupra vieţii şi misterelor
ei, precum şi asupra încetării ei prin moarte, întrebându-se dacă dincolo de
acest deznodământ inevitabil - care e moartea - mai dăinuie ceva. în dorul lui
de permanentizare a vieţii, omul nu s-a putut împăca cu ideea distrugerii
totale a fiinţei sale, de aceea a preconizat nemurirea, trăgând concluzia că nu
putem fi indiferenţi în faţa problematicii vieţii şi morţii. Cu deosebire creştinii
- sprijiniţi pe crezul lor cu rădăcini în revelaţie - sunt îndatoraţi să se întrebe
ce reprezintă ei în calitatea lor de fiinţe raţionale şi libere, ce misiune au în
lume, care este obârşia lor şi care este finalitatea vieţii lor.
Există o maximă foarte cuprinzătoare - de circulaţie aproape generală - care
are următoarea formulare: „Meditează îndelung. Cine eşti, ce faci, de unde vii
şi încotro te îndrepţi". Prin ea suntem invitaţi la reculegere, suntem sfătuiţi să
nu privim viaţa cu uşurătate, ci în profunzimea ei, ca prilej ce ni se dă o
singură dată, spre a ne realiza ca fiinţe create „cu puţin micşorate faţă de
îngeri, încununaţi cu slavă şi cu cinste (Ps., 8, 5).
Potrivit aforismului amintit, viaţa nu e o trăire în suprafaţă, ci o trăire adâncă,
o realitate ce se impune conştiinţei noastre prin obligaţii morale faţă de noi
înşine şi faţă de semeni. Viaţa îşi are farmecul ei, dar şi exigenţele ei
riguroase. Ea este o ţesătură de bucurii şi încercări, o alternanţă între râvna
muncii şi bucuria odihnei, deci trebuie privită cu luciditate, senină, fără
dramatisme zguduitoare.
întrebarea ce şi-o pune orice fiinţă umană - conştientă de vocaţia ei în lume:
Cine eşti?, are o însemnătate hotărâtoare pentru destinul ei. Şi-au pus-o şi cei
din vechime. Sfatul de a şti cine eşti era deviza înscrisă la Delphi, la intrarea
în templul lui Appolon: „Cunoaşte-te pe tine însuţi". Ea fost reluată ca
principiu de conduită de mai mulţi gânditori, de-a lungul secolelor, cu
deosebire de Socrate, Lessing şi Kant.
în ce constă această cunoaştere de sine? în aflarea aptitudinilor sau
slăbiciunilor personale, în cântărirea puterii gândului, dar şi a limitelor
personalităţii noastre. Numai cunoscându-ne bine, vom reuşi să corectăm
defectele pe care le avem şi să folosim constructiv calităţile pe care le
posedăm... Pentru creştini, problema se pune stringent, ei trebuie să se
274 Ioan BUNEA
confrunte cu ei înşişi, să aducă înaintea examenului conştiinţei erorile lor, cu
sinceritate deplină, spre a se putea îndrepta. Li se cere să fie severi cu
conduita lor; în aprecierea propriilor fapte, au datoria să fie obiectivi şi
necruţători, ei singuri cunoscând mai bine motivele care au generat conduita
lor necorespunzătoare. în schimb, să fie îngăduitori cu faptele semenilor, aşa
cum ne povăţuieşte înţeleptul Solomon. „Să nu uităm că păcătuim mai mult
decât toţi ceilalţi" (înţelepciunea lui Solomon, 15,13), dar mai ales cum ne
povăţuieşte Mântuitorul: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi" (Matei, 7, 1).
AJ doilea termen al maximei amintite e dependent de primul principiu şi se
rezumă la întrebarea: Ce faci? Toţi oamenii oneşti se întâmpină unii pe alţii
cu această cuprinzătoare întrebare. Goethe considera că adevărata
cunoaştere de sine nu este contemplarea, ci propria activitate. „încearcă să-ţi
faci datoria - notează el - şi vei cunoaşte ce se află în tine". Cu alte cuvinte,
fapta este expresia întregii personalităţi, e ritmul vieţii, îngăduind omului să
se cunoască pe sine. Creând, făcând un lucru, omul se formează pe sine,
întregindu-se şi identificân- du-se cu opera printr-un proces de potenţare
psihică. înfăptuirile, de orice natură ar fi, se răsfrâng asupra personalităţii
morale a făptuitorului, contribuind hotărâtor la determinarea felului său de a
fi şi de a gândi. Ele aprind în noi lumina cerească de care se luminează toţi
cei din jurul nostru;
La întrebarea: Ce faci?, creştinul dă un răspuns similar aceluia pe care L-a dat
Mântuitorul mulţimilor: „Eu m-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci
voia Celui ce M-a trimis pe Mine" (loan, 6, 38). Suntem şi noi misionari ai lui
Dumnezeu în lume, oaspeţi cu îndatoriri multiple: familiale, profesionale,
obşteşti etc..., toate efectuate cu râvnă, pasiune şi dragoste, aşa cum zice Sf.
Apostol Pavel: „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnul
slujiţi" (Rom., 12,11). Altfel spus, în tot ce faci să te consideri mesager al lui
Dumnezeu în lume, alături de lumea creată de Dumnezeu, să aşezi şi
înfăptuirile tale, măreţe sau modeste, dar toate după gândul veşniciei. Aici e
taina vieţii senine.
Pe plan strict uman - adică în raporturile interindividuale, ceea ce dă
adevărata valoare sufletului omenesc este comuniunea cu sufletele altora.
Trăim deplin numai dând sufletul nostru. Prin jertfa de sine, sufletul nostru se
înmulţeşte şi creşte până la puterea măreaţă pe care i-o atribuim divinităţii,
cum nimerit se exprimă un profund cugetător al neamului nostru, V. Pârvan.
Aici, ajungem la ceea ce constituie esenţa vieţii creştine: iubirea... A face
bine aproapelui e un mijloc terapeutic. A face bine altuia, înseamnă a te lipsi
pe tine însuţi în beneficiul altuia, a renunţa tu la ceva din tine, pentru ca să
dai altuia. Eaci bine, ca să nu mai fii sclavul poftelor tale, al gusturilor, al
pretenţiilor, al ambiţiilor ♦uli» deşarte. E proprietatea sufletului omenesc de
a oglindi în feţele lui in numărate tot ce e frumos în lumea noastră dintre
ţărână şi astre. | liiiunczeul 1-a creat pe om, i-a lăsat să ştie să se bucure de
acest dar al Iul tic a vedea frumosul, 1-a lăsat şi credinţa că sufletul lui e
veşnic. Prin nit mi ic tot ce a fost în noi mărginire piere, rămâne în viaţa de
dincolo ut ii ui rănirea gândului nostru, care de altfel, chiar în viaţa de aici, se
i ldii a uriaş până la stele. Prin moarte, tot ce e pământesc se şterge, Ml ii iii
n faptele generoase, cu ecoul lor armonios în alte suflete. Dacă lliimil ce l-am
cântat în viaţă a fost frumos şi puternic, el trece în sufletul it> in-raţiilor
următoare, din neam în neam.
< Comandamentul următor: De unde vii?, este o continuarea i rli trial le două
principii. E o întrebare ce depăşeşte fruntariile realităţii tu 11 mie tangibile,
dar e specific umană. Păstorul Canledan, rătăcit pe (lll inderi, închipuit de
Leopardi, ridică ochii spre cer şi rosteşte copleşit i Ir emoţie: „Ce înseamnă
această nesfârşită singurătate /iar eu ce sunt?"
întrebarea: De unde vii? implică o multiplicitate de probleme: t ibArşia
universului, originea omului şi a vieţii, a valorilor materiale şi »pli ituale, a
culturii, toate aceste taine ce-şi dezvăluie treptat - în cursul vreinii-câte ceva
din adâncurile lor. în lumina învăţăturii creştine, omul cmc lăptura directă şi
cea mai de seamă, din toate câte sunt în lume, • 11 sită de Dumnezeu. între
om şi natură este o strânsă legătură, o înrudire i Ir aproape chiar. Omul însă
se situează într-o categorie superioară, prin Hi .li articulat, raţiune, conştiinţă
de sine. Este o fiinţă, care, pe lângă inip, este înzestrată şi cu spirit, graţie
căruia tinde să fie asemenea lui I himnezeu, Creatorul lui are privilegiul de a
crea bunuri materiale şi morale, a propulsa progresul.
276 Ioan BUNEA
S-ar părea că, răspunzând la întrebarea: De unde vii?, am ajuns la iin termen
final. Şi totuşi nu! Ni se pune stăruitor încă o întrebare: încotro te îndrepţi?
Orice călător trebuie să cunoască scopul periplului şi obiectul ultim, deci să
cunoască în prealabil drumul ce are de parcurs, I irocurându-şi un ghid cu
informaţii care să-i indice etapele călătoriei sale.
Indisolubil legat de această întrebare este idealul sau biografia liecărui om,
chemat să-şi împlinească chemarea în lume, fiindcă să nu uităm că fiecare
are un rost legat de propria sa persoană. Astfel Goethe considera ca ideal
personal al omului împlinirea propriei personalităţi. El preconiza ca ideal „...
această năzuinţă de a înălţa cât mai sus piramida existenţei omeneşti, a
cărei temelie ne-a fost dată".
La întrebarea: încotro te îndrepţi?, mulţi răspund egoist, prin acumulări
materiale sau prin obţinerea unor demnităţi sociale. Din
fericire, sunt şi răspunsuri altruiste de ordin familial (educaţia copiilor,
asigurarea unei bune stări materiale descendenţilor apropiaţi etc...)... Există
şi exemplare de excepţie, înzestrate cu un înalt simţ al obligaţiei sociale, de
ordin etic, de a contribui prin toate actele vieţii lor, la propăşirea societăţii din
care lac parte; aici, în această arie consideră ei că sunt hărăziţi să-şi
împlinească personalitatea.
Potrivit îndreptarului evanghelic, la întrebarea: încotro te îndrepţi?, creştinul
răspunde prin înfăptuirea corectă, conştiincioasă, adeseori trudnică, a fiecărei
fapte, a fiecărei activităţi, oricât de neînsemnată ar fi. El ştie că „prin multe
suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (fapt. Ap., 14, 22). Nu
uită rugămintea pe care Sf. Apostol Pavel o face tesalonicenilor: „V-am rugat
cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă
cheamă la împărăţia şi la
mărirea Sa" (I Tes., 2, 12) faptele bune al vieţii sale sunt singurii
martori înaintea Dreptului Judecător, la aportul ştiut numai de „Cel ce numără
nisipul mărilor şi picăturile ploii şi zilele veacului" (înţelepciunea lui Isus Sirah
1,2).
„Suntem călători pe pământ" (Evrei, 11, 13). Căutăm o patrie zidită pe
temelii de nezdruncinat. Dumnezeu ne-a gătit o cetate de lumină, al cărei
prag îl trec cei ce „lupta bună a luptat, călătoria au săvârşit (i-au înţeles
sensul), credinţa au păzit" (II Tim., 4, 7), deci ştie încotro să se îndrepte.
Trecerea prin viaţă nu-i o osândă şi nici o aventură temerară, „ci poartă
strâmtă şi îngustă" (Matei, 7, 14). E viaţă ctitorită sub auspiciile legii morale,
deci înafara păcatului, singura prin care se împlineşte destinul nostru veşnic,
ferice de cei ce intonează, de la leagăn până la mormânt, aria vieţii lără de
prihană, în acord cu maiestatea tainică a lui Dumnezeu. Pentru aceştia,
moartea nu-i o catastrofa, ci o transpunere lină pe tărâmul de dincolo de
zare, aşa cum a fost pentru adormitul în Domnul (N).
Adormitul în Domnul (N) a avut în viaţă o linie mereu ascendentă, lipsită de
sinuozităţi. Din fragedă tinereţe, a ştiut ce vrea şi ce face. N-a lăsat loc
întâmplării în viaţa şi în activitatea sa. Cine 1-a cunoscut la cârma familiei
sale, în profesiunea sa, în slujirea intereselor obşteşti, în relaţiile cu semenii,
a rămas profund impresionat de integritatea caracterului său. A ţinut ca totul
■ap
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 277
să se desfăşoare după cuviinţă şi după rânduială. îndeosebi, a refuzat
minciuna şi prefăcătoria, perfidia şi clevetirea. în schimb, frumosul moral era
în mare cinste în sufletul său şi-1 semnala cu deosebită satisfacţie, când îl
descoperea - e adevărat rar - la cei din jur.Cuvânt de învăţătură la înmormântare 278
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 279
S-ar putea crede că plutea deasupra realităţii vieţii, că era străin de bucuriile
vieţii acesteia. Aparent numai, fiindcă înţelepciunea care îl călăuzea, îi
spunea că bucuria e ca raza soarelui, din care porneşte toată viaţa. Este
îndeobşte ştiut că raza soarelui alungă putregaiul corupţiei, care se naşte în
aerul viciat. Făcea distincţie între bucurii şi bucurii. Bucuriile păcătoase le
veştejea (ca, spre pildă, bucuria alcoolului, a petrecerilor zgomotoase, a
desfrâului, a senzaţiilor tari etc.), ştiind că ele ruinează iremediabil. în
schimb, se bucura de duioşia soţiei, de vocile îngereşti ale copiilor, de luncile
înflorite, de dumbrăvile ce răsună de cântecul păsărilor. Toate mărturii ale
gustării frumosului natural şi moral deopotrivă, deci a bucuriilor neprihănite.
In portretul moral al decedatului descoperim însuşiri ce caracterizează pe
oamenii de elită. între altele, el - printr-un efort conştient - s-a curăţit de
păcatul încântării de sine. A renunţat de a se iubi numai pe sine şi a aştepta
recunoştinţă pentru faptele sale. A avut puterea de a se fi dăruit fără
răsplată, numai pentru comori ce nu putrezesc, pe care „nici molia, nici
rugina nu le strică, nici furii nu le sapă şi nu le fură" (Matei, 6,2). Asta a
considerat el a fi taina vieţii celei fără de moarte.
Pe unde a trecut cel de care ne despărţim, a lăsat o frântură de viaţă, deci
numai datorii împlinite. N-a uitat niciodată de moarte, considerând că numai
în felul acesta păstrează distanţa necesară faţă de lucruri şi-şi menţine
demnitatea faţă de loviturile sorţii, care au fost cu nemiluita, fără să-1
descumpănească.
Astăzi, trece pragul veşniciei, senin, fiindcă „a vieţuit cu bun cuget înaintea
lui Dumnezeu până în ziua aceasta" (Fapt. Ap., 23, 1). Pleacă împăcat că n-a
fost un torent impetuos care se varsă într-o mare apropiată sau seacă înainte
de a ajunge la ţărmurile ei, ci un râuleţ, care pleacă departe şi curge
neîncetat. Considerându-şi vocaţia de a fi „împreună- lucrător cu Dumnezeu"
(I Cor., 3, 9), în călătoria sa pământească a năzuit neîncetat spre „starea
bărbatului desăvârşit" (Efes., 4, 13), încheindu-şi astfel cu un bogat bilanţ în
roade duhovniceşti biografia individuală creştinească. Pilda lui de smerenie
creştinească şi aleasă vieţuire morală, rămâne veşnic grăitoare pentru noi.
„Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne, suişuri în inima
sa a pus" (Ps., 83, 6). Pentru aceste suişuri, la care decedatul a adăugat
i Ti
osârdia sa, cerem Milostivului Dumnezeu iertare pentru orice prihănire venită
asupra lui. Cu pietate şi recunoştinţă să fie pomenit numele lui!
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI FEMEI FĂRĂ FAMILIE
Munca şi rugăciunea - ajutor întru necazuri
Privită în sine, moartea este un duşman al omului, fiind urmarea păcatului.
De urgia ei nu scapă nimeni, pentru că „atunci când s-a închis uşa raiului, din
care a fost izgonit omul, s-a deschis uşa păcatului prin care a intrat moartea
în lume. Şi a fost însoţită cu blestem şi cu stricăciune pentru întreg neamul
omenesc" (llie Miniat, Didahii, p. 95).
Pe cât de îngrozitoare este moartea, la fel este şi o boală grea şi îndelungată,
care macină puterile omului, cum este cazul de faţă cu adormita în Domnul
(N), care s-a topit trupeşte la o vârstă când alţii sunt în plină putere. Obrajii i
se uscaseră, ochii îşi pierduseră strălucirea de mai înainte şi buzele îşi
pierduseră culoarea lor sănătoasă, până în zorii zilei de (z), când şi-a dat
obştescul sfârşit, având de veghe la căpătâi pe bunii şi milostivii ei ocrotitori -
vecinii, care i-au aprins lumânarea şi i-au rostit creştinescul. „Dumnezeu s-o
ierte".
E de remarcat faptul că mulţi dintre semenii noştri mor liniştiţi şi împăcaţi
sufleteşte după o suferinţă, îndelungată, graţie tăriei morale pe care o au în
suflet. Ce i-a făcut pe martiri să primească cu seninătate moartea, dacă nu
sufletul Iof scăldat în baia de lumină a razelor cereşti? Dacă sufletul n-ar sta
la cârma vieţii noastre, ne-am sfâşia ca fiarele şi n-am avea nici un ţel înalt în
viaţă. Sufletul este mărgăritarul de mult preţ, dau pe care se cuvine să-l
îngrijim şi să-1 ferim de orice întinăciune. De aceea zice Mântuitorul: „Ce ar
folosi omului, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi-1 pierde? Sau ce ar da
omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei, 16, 26).
Cine este sănătos sufleteşte, deci îşi rostuieşte viaţa după legile morale,
merge pe drumul cel bun, traiul este tihnit, şi fericit, iar încercările şi
suferinţele nu-1 descumpănesc, le înfruntă cu bărbăţie, însăşi înfăţişarea lui
dinafară exprimă starea de echilibru sufletesc, cum zice înţeleptul Sirah.
„Eaţa este semn că inima întru cele bune petrece" (înţelepciunea lui Isus
Sirah, 13, 31).
■
i Ti
Credinciosul însetat de dorul de a fi pururea cu Stăpânul său, se asociază
psalmistului şi zice împreună cu el. „în ce chip doreşte cerbul izvoarele
apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Ps.,
41, 1). Sufletul credinciosului simte tainic chemarea spre nemurire, motiv
pentru care nu se încovoaie în faţa feluritelor încercări de descumpănire ce i
se ivesc în cale. Strânsorile lutului sunt puternice, amărăciunile şi ispitele
încearcă să abată sufletul din drumul său ascendent, să-1 dirijeze pe o
traiectorie periculoasă, aceea a decăderii iremediabile, a morţii veşnice.
Lupta este grea, fiindcă întărâtările patimilor răscolesc în noi porniri josnice,
sunt „poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului" (I Petru, 2,
91). Numai o stavilă puternică poate înfrunta asaltul acestor răbufniri
demonice, aceasta este conştiinţa morală, pârghia şi frâna morală a
sufletului, pe care-1 dirijează spre piscuri de lumină, cu bucurii neîntinate de
invidie şi egoism.
O condiţie esenţială a înzdrăvenirii sufletului este rugăciunea şi munca, două
aripi cu care ne ridicăm din mocirla vieţii deşarte şi păşim spre ceea ce
zideşte şi sfinţeşte pe om. Cu rugăciunea şi munca zidim împărăţia lui
Dumnezeu - întâi în sufletul nostru, cum zice Mântuitorul (Luca, 17, 21). Cu
sprijinul lor biruim loviturile şi înlăturăm furtunile ce vin peste noi, aşa cum a
reuşit să facă în chip pilduitor adormita în Domnul (N). Dintru început, a
cunoscut obida vieţii, norocul nu i-a surâs atunci când a văzut lumina zilei. A
trebuit ca întru sudoarea feţei sale să-şi agonisească pâinea cea de toate
zilele. „N-a mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu trudă, a lucrat
noaptea şi ziua, ca să nu fie povară nimănui" (II Tes., 3, 8). N-a avut parte nici
de o căsătorie fericită. Lipsa unui sprijin, a unei îmbărbătări sau mângâieri,
dar mai ales singurătatea, i-au făcut viaţa o permanentă stare de zbucium şi
de suferinţă morală. S-au văzut munţi pleşuvi lără firicel de iarbă, pe care nu
numai omul, dar şi păsările îi ocolesc. Nu acelaşi lucru este cu dealurile
acoperite cu pomi roditori. Pe acestea oamenii le urcă cu drag şi cu voie
bună, iar păsările - de dimineaţa şi până seara - ciripesc şi cântă, dovadă că
sunt în largul lor şi se simt bine. Femeia pe care Dumnezeu a învrednicit-o să
aibă copii, este asemenea dealului împodobit cu flori, iar femeia Iară copii e
ca muntele înalt şi pleşuv, pe care nu găseşti nici un firicel de iarbă şi de care
fug şi păsările.
280 Ioan BUNEA
Corabia vieţii pământeşti a adormitei în Domnul (N) s-a zbătut zi de zi în
furtună, dar valurile n-au înghiţit-o. Ea a vâslit cu înţelepciune şi cu lăudabil
curaj, având ochii sufletului îndreptat spre Dumnezeu şi dreptatea Lui.
Cuvintele din Apocalipsă: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa
vieţii" (Apoc., 2, 10) i-au fost scut şi apărător în toate strâmtorările vieţii sale.
N-a uitat nici o clipă „că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea încercare, şi
încercarea nădejde" (Rom., 5, 3-4). Nădejdea ei era îndreptată spre
Ierusalimul cresc (Evrei, 12, 22), cetatea Dumnezeului celui viu. hărăzită
celor ce n-au cunoscut compromisurile sau tranzacţiile în materie de credinţă
- de-a lungul călătoriei pământeşti.
La sfârşit, când n-a mai putut duce singură corabia vieţii sale, fiind ţintuită la
patul neputinţelor. Dumnezeu i-a rânduit oameni de inimă, care i-au alinat
durerea şi i-au potolit fierbinţeala. (Pot fi nominalizaţi ca pilde de purtare
creştinească). Aceştia au înţeles cu adevărat cum trebuie îndeplinite faptele
milei trupeşti şi sufleteşti: să hrăneşti pe cel flămând, să adapi pe cel însetat,
să îmbraci pe cel gol, să cercetezi pe cei ce sunt în necazuri, pe cei bolnavi,
să îngropi pe cei săraci, să te rogi pentru aproapele). Aceştia şi-au asigurat
răsplată în cuget şi la judecata de obşte. „întrucât aţi Scut unuia dintre aceşti
fraţi ai Mei, prea mici, Miei Mi-aţi făcut" (Matei, 25, 40). „Şi cel ce va da de
băut un pahar cu apă rece, nu-şi va pierde plata" (Matei, 10, 42; Marcu, 9,
41).
Adormita în Domnul (N) a fost lipsită de bucuria de a fi mamă. Ea a cunoscut
şi a practicat cu regularitate doar munca şi rugăciunea, fiindu-i pârghia de
rezistenţă în confruntările cu imponderabilul şi asperităţile vieţii. Lipsesc
astăzi lacrimile copiilor, care ar fi iubit-o, ar fi vărsat lacrimi de despărţire şi i-
ar fi păstrat amintirea. Ne împreunăm noi gândurile şi cerem de la Dumnezeu
iertarea păcatelor ei şi răsplata cuvenită a vredniciei sale. Din viaţa ei să
învăţăm, că munca şi rugăciunea - împletite armonios - odrăslesc cinste şi
deminate -, fiind piedestal pentru a dobândi „cununa cea neveştejită a
măririi" (I Petru, 5, 4). Să nu uităm „că prin multe suferinţe trebuie să intrăm
în împărăţia lui Dumnezeu" (Fapt. Ap., 14, 22).
5Cuvânt de învăţătură la înmormântare 281
Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!
cuvânt la slujirea parastasului
Semnificaţia dogmatică a momentelor din „Rânduiala parastasului"
Este datină creştinească să se facă pomenirea morţilor, în temeiul iubirii
frăţeşti care leagă sufletele celor vii de cei decedaţi. Ea se face în cadrul
jertfei liturgice, dar şi la anumite date calendaristice rânduite.
Este rânduit din partea Bisericii ca în ziua de sâmbătă să se facă pomenirea
tuturor creştinilor ortodocşi, a părinţilor şi fraţilor noştri adormiţi întru
Domnul. Sunt apoi rânduite şi anumite zile ale morţilor. Astfel, la trei zile
după moarte, simbolizând învierea din morţi a Mântuitorului a treia zi; la nouă
zile, simbolizând ceasul al nouălea, când Mântuitorul şi-a dat duhul; la 40 de
zile, simbolizând înălţarea Mântuitorului la cer, la un an, întrucât la un an se
duceau Apostolii la mormântul vreunui martir şi slujeau Sf. Liturghie, la şapte
ani, numărul şapte fiind considerat număr sfânt; la ziua aducerii creştinului.
Există şi anumite zile ale morţilor: sâmbăta lăsatului de carne, sâmbetele 2, 3
şi 4 din Postul Mare, sâmbăta Floriilor (a lui Lazăr), sâmbăta Rusaliilor
(numită şi Moşii de vară, ziua de pomenire a moşilor şi strămoşilor). In unele
părţi se mai face pomenirea morţilor şi în ziua învierii sau luni, după
Duminica Tomii. în Biserica noastră se mai obişnuiesc şi aşa numitele
„Sărindare", constând în pomenirea unui mort la 40 de liturghii în şir, mai
ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva.
* * *
Felul cum se face pomenirea celor morţi este următorul: pomenirea numelui
la Sf. Liturghie cu milostenie, dar îndeosebi prin aducerea şi slujirea
parastasului, ceea ce facem noi astăzi pentru cel adormit întru Domnul (N),
înainte cu şase săptămâni...
Temeiuri scripturistice pentru instituirea parastasului avem nume-. roase.
Astfel, în Vechiul Testament se vorbeşte despre jertfe - daruri - ce se aduceau
pentru cei decedaţi. în Cartea a Il-a a Macabeilor se face menţiune de jertfele
rânduite să fie aduse pentru unii dintre iudei, înfrânţi în luptă, care căzuseră
în idolatrie. „Şi făcând adunare de bani după numărul bărbaţilor care erau cu
el, două mii de drahme de argint a trimis la Ierusalim, să aducă jertfă pentru
păcat. Foarte bun şi cuvios
lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi nădejde că vor învia cei
ce mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi
şi a văzut că celor ce cu bună cucernicie au dormit, foarte bun dar le este
pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfa de curăţie
pentru cei morţi, ca să se elibereze de păcat" (12, 43-46).
în lumina învăţăturii neotestamentare, cei morţi cu cei vii formează o
comunitate, o familie, o împărăţie. Toţi creştinii formează un trup, al cărui
cap este Hristos. Precum membrele corpului nu pot sta despărţite unele de
altele, tot aşa cei vii trebuie să stea în neîntreruptă legătură cu cei morţi şi să
ceară de la Dumnezeu iertarea păcatelor lor, învred- nicindu-i de fericirea
veşnică. „Căci precum într-un trup avem multe mădulare şi mădularele nu au
toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi cei mulţi un trup suntem în Hristos şi fiecare
mădulare unii altora" (Rom., 12, 4-5). „Şi dacă un mădular suferă, toate
mădularele suferă împreună şi dacă un mădular este cinstit, toate
mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare
(fiecare) în parte" (I Cor., 12, 26). Deci, dacă moare un creştin, fără să fie
îndreptat de păcatele sale, cei vii se întristează şi au datoria să se roage
pentru iertarea păcatelor lui. lisus a făcut minuni fiind rugat de alte persoane.
Credinţa acestor persoane a mântuit pe alţii, i-a tămăduit sau chiar i-a înviat.
Cei morţi, personal nu mai pot face nimic pentru îndreptarea lor, după starea
provizorie decretată de judecata particulară, în aşteptarea celei de obşte, în
schimb cei vii pot ajuta prin mijlocirile lor către Dumnezeu, cum este şi
slujirea parastasului, potrivit cuvintelor Sf. Apostol Pavel: „Vă îndemn, înainte
de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, pentru toţi oamenii" (I Tim., 2,
1).
Cuvântul parastas provine din grecescul 7taptoxr|(J,t, a veni în ajutor, de
unde raxpaoxaoK;, mijlocire, adică rugăciune de mijlocire pentru cei morţi.
Parastasul este o rugăciune de mijlocire a celor vii pentru cei morţi. în
rânduiala parastasului se unesc cererile rudelor decedatului cu ale preoţilor
pentru iertarea păcatelor lui. Iertarea de păcate se face numai datorită iubirii
nemărginite a lui Dumnezeu, care a dat pe Fiul său jertfă, pe Iisus-
Mântuitorul (I Tim., 2, 5). Prin El adresăm şi noi rugăciunile pentru cei
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 283
decedaţi. Fiindcă prin El ne-a venit mântuirea. De aceea, Biserica a rânduit ca
totdeauna slujirea parastaselor să fie unită cu Sf. Liturghie...
Elementele materiale ce se aduc la parastas îşi au rostul lor, fiecare având o
semnificaţie precisă. Parastasul sau coliva, care sunt făcute din grâu,
simbolizează pe cel decedat. Acesta se dă firii, aşezându-se în pământ,
asemenea bobului de grâu. „Grăuntele de grâu căzând în pământ, dacă nu va
muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă" (Ioan, 12, 24).
Trupul omului se dă pământului, aici putrezeşte, pentru ca la obşteasca
înviere să se scoale întru nestricăciune (1 Cor., 15,42). Lumânările
simbolizează lumina cerească, pe Iisus lumina lumii, lumina credinţe drept-
măritoare care luminează cărările vieţii. Vinul este element de jertfă la Sf.
Liturghie, se preface în sângele Domnului, el este tăria vieţii noastre întru
cele ce zidesc spre mântuire, bineînţeles în semnificaţia lui euharistică.
Clătinarea parastasului sau colivei simbolizează părtăşia rudeniilor cu mortul,
ele nu se despart de el, trăiesc cu credinţa într-o revedere în altă viaţă.
întrebarea care se pune: Dacă cei vii fac rugăciuni pentru iertarea păcatelor
celor morţi - inclusiv parastase - nu mai ajunge nimerit în iad după judecata
de apoi. Aşa li se pare celor neştiutori, dar Mântuitorul spune limpede: „în
casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt... " (Ioan, 14, 2). Rugăciunile de la morţi
- inclusiv cele de la parastase - uşurează starea celor morţi în păcate, afară
de cele de moarte, care, după spusele Mântuitorului, nu se iartă „nici în
veacul acesta, nici în cel ce va să fie" (Matei, 12, 32). E vorba de cei răzvrătiţi
sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au voit să ştie nici de oameni, nici de
Biserică, nici de Dumnezeu. Cele sfinte nu se aruncă câinilor şi mărgăritarele
porcilor, ne spune Mântuitorul (Matei, 7, 69- Mai precis, e vorba de cei căzuţi
în păcate de moarte.
Rugăciunile de pomenire a morţilor - inclusiv cele de la parastas - ajută
numai celor adormiţi întru credinţă, „întru nădejdea învierii şi vieţii de veci".
„Cei ce au decedat în credinţă au acceptat să intre în dialogul viu şi de viaţă
făcător cu Dumnezeu înainte de moarte, chiar dacă nu s-au angajat deplin în
el, chiar dacă n-au răspuns cu toată fiinţa apelului lui Dumnezeu" (Pr. Prof. D.
Stăniloae, Rugăciunile pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii, în „Studii
284 Ioan BUNEA
Teologice", Nr. 1-2 / 1970, p. 33). Rugăciunile celor vii ajută celor morţi de
moarte grabnică, dar care au avut credinţă în Dumnezeu, însă cauza scurtimii
vieţii şi a valurilor vieţii ce i-au prins în vâltoarea lor; nu s-au putut îndrepta,
n-au putut lua nici măcar Sf. împărtăşanie, ca merinde pentru drumul vieţii
de veci. Rugăciunile ajută celor ce nu s-au ruinat slujind numai patimilor, ci
au avut o oarecare obişnuinţă a binelui cu care s-au dus de aici. Ele folosesc
celor ce n-au avut o viaţă de credinţă şi fapte bune, dar la sfârşitul vieţii au
găsit puterea să se căiască, însă nu aşa de cutremurător ca să li se prefacă
fiinţa dintr-o dată şi în întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care caz s-ar
fi dus în cer.
* * ❖
Ţinând seama de faptul că suntem cetăţeni sau fii ai aceleiaşi împărăţii, al
cărei cap este Hristos, am pomenit astăzi, la slujirea parastasului, pe (N), de
la cărui moarte s-au împlinit şase săptămâni. Cu acest prilej, pe lângă
rugăciunile făcute împreună pentru iertarea păcatelor lui, am adus în faţa
ochilor noştri sufleteşti şi chipul lui, înduioşându-ne, pentru moment, dar şi
mângâindu-ne că iubirea care ne-a legat rămâne - în continuare - puntea de
legătură cu fiinţele dragi, care au plecat prea timpuriu dintre noi.
Creştineasca noastră credinţă ne îndatorează să-i păstrăm mereu vie icoana
şi să facem să se sălăşluiască în inimile noastre rememorarea, izvor de pace
şi întăritoare mângâiere.
Vorbind despre „învierea Domnului şi învierea noastră" Sf. Apostol Pavel ne
spune, între altele: „Dacă nădăjdui în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem
mai de plâns decât toţi oamenii" (I Cor., 15, 10). Ori, nu se poate concepe
creştin autentic, care să nu lege viaţa pământească de tărâmul eschatologic.
Dând adeziune acestui crez, pacea şi tăria vor pogorî în sufletele îndoliate,
aşteptând, cu încredere, revederea cu cei dragi, la timpul sorocit...
încredinţaţi că ruga noastră către Dumnezeu va aduce iertare păcatelor celui
pomenit, într-un cuget să zicem în veci să fie pomenirea lui!
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 285
CUVÂNT LA MOARTEA PROFESOAREI ANA VOILEANU-NICOARÂ*
Când moare un om, oricum ar fi el. moare o mică lume, iar atunci când moare
şi se prăbuşeşte în timp o fiinţă deosebită, moare şi se prăbuşeşte în lut o
constelaţie de lumi, o pulbere întreagă de gânduri şi de sentimente, de
deznădejdi şi de speranţe. Aşa, s-a întâmplat şi cu moartea prof. Ana
Voileanu-Nicoară, atât doar că lumea gândurilor sale n-a pierit odată cu ea, a
intrat numai în pământ, ca să iasă pe urmă deasupra, pe culmi, ca o coloană
de foc, arătând drumul spre lumina şi progres.
Întrebarea care stăruie în mintea noastră, în acest pios moment, este
aceasta: vom fi în stare să facem portretul adevărat al prof. Ana Voileanu-
Nicoară, care a fost o luptătoare vajnică pe arena vieţii, înfrăţită cu idealurile
artei? Stăpâniţi de sentimentul recunoştinţei faţă de cei ce au înţeles mesajul
ce i-a fost încredinţat de Providenţă, vom da curs cugetării creştineşti în faţa
acestei cutremurătoare probleme a morţii.
Vtaţa noastră poate fi mai lungă sau mai scurtă, frumoasă sau mai puţin
frumoasă, cu bucurii sau cu necazuri... Oricum ar fi aspectul şi desfăşurarea
ei, ea nu poate fi prelungită dincolo de pragul mormântului.
Realitatea morţii ne stă mereu în faţa, ni se pare dureroasă, am vrea să nu
dăm faţă cu ea, dar în această dorinţă de a vieţui necontenit, se dezvăluie o
aspiraţie profundă a fiinţei noastre spre nemurire.
Ne temem de moarte, dorim să vieţuim fără de sfârşit. Faptul acesta scoate
la lumină un adevăr ce nu suferă desminţire. Oamenii încearcă să-şi
286 Ioan BUNEA
prelungească viaţa nu numai în viaţa veşnică, ci şi pe pământ. O formă de
prelungire a vieţii este prelungirea pe care o realizează părinţii prin copiii lor.
O altă prelungire a vieţii este prin faptele deosebite ale oamenilor
excepţionali, care s-au remarcat în domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei,
aducând un aport la propăşirea noroadelor. Şi popoarele năzuiesc spre
nemurire. Fiecare popor vrea să trăiască de-a lungul veacurilor şi se
străduieşte să creeze valori spirituale şi materiale, care să dăinuiască în
veşnicie, iar numele lui să fie pomenit „din neam în neam". Aşa a făcut şi
poporul nostru de-a lungul istoriei.
Ne împărtăşim din portretul nemuririi - implicit al fericirii - dacă dăm
ascultare chemării ce ne-a hărăzit Dumnezeu fiecăruia, fiindcă, după
*). „îndrumarul bisericesc" al Arhiepiscopiei Clujului pe anul 1982.
_r... avti, „necare îşi are darul său de la Dumnezeu, unul aşa, altul altfel" (I
Cor,, 7, 7).
Toate darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu sunt o binecuvântare, sunt
folositoare, izvor de fericire, de nemurire, dacă le facem să rodească cu
chibzuită înţelepciune. între aceste daruri, un loc deosebit, îl ocupă arta -
darul de a crea şi gusta frumosul - dar cu deosebire muzica. Toate artele sunt
o binefacere pentru sufletul omenesc, pe care îl transformă, îl purifică, îl
înalţă, îl eliberează de preocupări meschine şi de forţe demonice. Sf.
Scriptură ne spune că „de câte ori un duh rău intra în Saul, David lua barca,
iar regele era uşurat" (I Regi, 36, 23). Când Elisei era hărţuit de regi
inoportuni, chema un cântăreţ cu harpa şi „când cânta acela, harul lui
Dumnezeu se pogora asupra lui" (III Regi, 3, 15).
în raport cu celelalte arte, muzica naşte cele mai puternice şi mai adânci
desfătări sufleteşti. Ea se adresează părţii emotive a sufletului, împingându-L
în regiunea armoniilor profunde ale existenţei, dincolo de lumea
divergenţelor exterioare şi a disonanţelor de la suprafaţă, dincolo de
domeniul patimei şi vrăjmăşiei în care trăia îndeobşte. în antichitatea greacă,
ignorarea muzicii era socotită ca un defect de educaţie şi ca un autentic
deficit moral. Pe drept cuvânt, fiindcă muzica aduce cea mai deplină uitare
de sine, te hotărăşte la supremul sacrificiu al egoismului, deşteptându-ţi la
diferite ocazii entuziasmul de a merge la moarte. Pe aripile sublimelor
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 287
armonii ale unui concert de Bortneanschi sau Palestrina, sufletul se înalţă mai
uşor către Dumnezeu decât prin orice meditaţie şi se dispune către dăruire în
scopuri caritabile mai degrabă decât în urma celei mai înflăcărate peroraţii
predicatoriale. „Există desigur şi armonii vizuale pe care arta plastică se
încumetă a le exprima, dar cele mai învăluitoare rămân armoniile de sonuri,
şi nu numaidecât cele care sunt emise de vibraţiile unei voci iubite... " (I.
Petrovici, Arte şi artişti, în „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti, f.a., p. 69).
Ferice de cei ce sunt miruiţi cu harul miraculos al muzicii, ca adormita în
Domnul, Ana Voileanu-Nicoară! Aceştia nu ştiu ce-i sărăcia, nu au cunoscut
urâtul. Ei culeg - cu antenele misterioase ale inimii - melodii din zumzetul
albinelor, din boarea lină care mişcă domol vârfurile pomilor şi din vântul
năpraznic care, dacă ar fi avut putere, ar fi prăpădit lumea. Din rândul
acestora face parte şi prof. Ana Voileanu- Nicoară, care a întrecut în bogăţie
sufletească pe mulţi dintre noi. A înţeles chemarea ce i-a fost hărăzită, a
înţeles - cum trebuie să înţeleagă orice creştin - ca în plămada fiinţei noastre
nu avem numai vâlvătaia simţurilor sau pofta instinctului, ci şi flacăra
demnităţii spirituale.. înţeles că frumuseţea morală este podoaba ce
constituie piedestal cătr« nemurire...
Descendentă directă, în a şasea generaţie, a „logofătului Mateic Voileanu -
grămăticul, autorul codicelui Mateiu Voileanu...", adormita în Domnul a văzut
lumina zilei la 2~ ianuarie 1890, în Sibiu. Tatăl său a îndeplinit funcţia de
asesor consistorial, la Mitropolia Ardealului din Sibiu. în el „darurile spirituale
ale legendarului grămătic şi-au trăit o nouă şi amplificată viaţă", cum se
exprimă decedata în cartea sa de amintiri.
De la părinţi a moştenit bogate daruri, sete de învăţătură, dragoste pasionată
de carte, talent literar, sensibilitate şi simţ pentru frumos, dar cu deosebire
simţ artistic muzical. Dând ascultare vocaţiei, a urmat studii strălucite la
Conservatorul din Viena şi Berlin, fiind totodată o mesageră entuziastă a
cântecului românesc peste hotare.
Activitatea prodigioasă, pe tărâm pedagogic, artistic şi ştiinţific, şi-a
desfăşurat-o ca profesoară la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din
Cluj-Napoca şi Timişoara, între anii 1919-1952. Activitatea didactică a
288 Ioan BUNEA
constituit pentru decedata un apostolat, dăruind din sufletul ei tot ce avea
mai bun pentru educarea tineretului, întâi pentru actualizarea potenţialităţilor
artistice - muzicale, apoi pentru modelarea lui sufletească în duhul marilor
idealuri umane, precum şi în dragostea de glia străbună. Studenţii au fost
copiii ei.
La 28 iulie 1928 s-a căsătorit cu Vladimir Nicoară, scriitor. Viaţa familială s-a
deslăşurat în armonie în scurta ei durată de 12 ani, până în 1940, când soţul
a trecut la cele veşnice.
în văduvie, s-a regăsit, având un bogat izvor de energie morală sănătoasă.
Dacă ar fi să-i facem profilul moral, l-am putea rezuma la următoarele:
blândeţea, modestia, discreţia, hărnicia, duioşia în grai, dar cu deosebire
iubirea nefăţărită. Iubirea i-a fost călăuză nelipsită şi decisivă la marile
răscruci ale vieţii sale: iubire pentru mica ei familie, iubire pentru marea
familie a neamului, iubire pentru frumos, literatură, artă... Iubirea - ca şi alte
atitudini sufleteşti - le vroia curăţite de tina egoismului ignobil, dirijate spre
zările albastre ale unui maximum de viaţă spirituală.
Adormita în Domnul a fost un exemplar de elită intelectuală şi morală, pe
măsura adagiului horaţian: „Angelus vitae scelerisque purus".
Aşa se explică sacrificiile mari făcute pentru familie până în ultimele clipe ale
vieţii. Aşa se explică afecţiunea, afinitatea, legătura ei sufletească
Cuvânt de învăţătură la înmormântare 289
cu persoane alese, care au apreciat-o şi i-au sărit în ajutor, când au apărut
neputinţele bătrâneţii şi boala a ţintuit-o la pat. Acestora le aduce cuvenita
mulţumire. în ceasul plecării din lume.
La poarta cerului bat zilnic mulţi drumeţi obişnuiţi şi plângători. Astăzi, bate
la această poartă un suflet ales, o virtuoasă în ale muzicii, îndrăgostită a
cântecelor, cărora le spune cu Octavian Goga: „Cobor din lumea mea de stele
Şi vă petrec filă cu filă Sărmane cântecele mele,
îmi vine să vă plâng de milă.
* * *
Vă las cu mintea-ndurerată Şi ochii închişi pe jumătate, Mă duc în Ţara
fermecată A cântecelor necântate.
(Cântecele mele).
Se duce în împărăţia cea ne înserată „a cântecelor necântate", unde va găsi
cea mai frumoasă cântare, a nemuririi, unde va găsi tihnă deplină, drept
răsplată pentru răscumpărarea timpului de aici. Va înflori în veşnicie, al cărei
prag îl trece, şi va petrece într-un simpozion cu bucurii neîmpuţinate în
comunitatea celor mai alese spirite, aşa cum ea a intuit anticipativ, în poezia
proprie, intitulată: „Cântec de laudă morţii". „Voi dormi ca niciodată Eără
mâine, fără ieri Eără deşteptări amare Eără dor de mângâieri. Voi dormi cum
doarme luna Zbor prin veac cu miezul stins, Somn de colb sclipind în soare,
Vis de Stea şi cerul nins. Şi în zumzetul de-albine Ce îngână slava ta împleti-
se-va şi cântu-mi, Moarte, soră, Doamna mea!"
Dormi în pace suflet mare! Să-ţi fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!
Cluj-Napoca, 18 septembrie 1976
CUVÂNT ROSTIT LA MOARTEA PROFESORULUI ILIE MARINCA DE LA LICEUL DE
BÂIEŢI DIN TURDA
Deplângem săvârşirea pretimpurie din viaţă a profesorului Ilie Marinca, după
o boală grea. îndurată cu bărbăţie creştinească.
în faţa sicriului care cuprinde rămăşiţele pământeşti ale profesorului Ilie
Marinca, ne ducem cu gândul înapoi, la anii ce au urmat celui dintâi război
mondial. Şcoala românească de dincoace de Carpaţi era în perioada de
înfiripare şi organizare. Printre cei dintâi ctitori şi slujitori care au oficiat la
292 Ioan BUNEA
altarul şcolii româneşti de dincoace de munţi - în această perioadă - şi au
dăltuit în sufletul tineretului, însetat după învăţătură, valorile ştiinţei şi
dragostea de neam, pomenim cu adâncă pietate pe osârduitorul şi
entuziastul dascăl Ilie Marinca.
De atunci, fără întrerupere, răposatul în Domnul s-a dăruit apostolatului
dăscălesc, ştiind să facă accesibilă şi atractivă ştiinţa matematicii şi a fizicei
chiar şi celor mai slab dotaţi elevi. Taina succesului lui didactic trebuie s-o
căutăm în superioara lui pregătire ştiinţifică şi în rezervorul moral de care
dispunea. Apostrofele aspre nu erau izvorâte din spirit de ranchiună, ci din
dragostea părintească pe care o purta elevilor săi. Severitatea şi iubirea
părintească îşi găseau o fericită aplicare în sistemul educativ pe care îl
practica. Nota de umor, caracteristică dascălilor de vocaţie, era mereu
intercalată în cursul predării lecţiilor, ceea ce aducea cu sine bună dispoziţie
şi voioşie în sufletul elevilor. în privinţa aceasta, defunctul a fost o pildă de
felul cum trebuie alternată în educaţie seriozitatea cu gluma şi anecdota,
cum se pot tempera greutăţile profesiunii de dascăl, privindu-le cu ochiul
neclintit al înţeleptului pricepător de cauze şi de orânduielile veşnic
schimbătoare în această viaţă efemeră. Simpatic prin exuberanţa-i glumeaţă
şi prin firea pururea hazlie, captiva pe orice om de la prima cunoştinţă, dar
cucerea îndeosebi sufletul elevilor şi colegilor săi.
în conţinutul sufletesc al defunctului s-au îngemănat darurile moştenite de la
părinţi cu strădaniile lui personale. E cazul să pomenim aici de influenţa
deosebit de eficace pe care a avut-o asupra lui nobila lui mamă. Din comoara
ei de virtuţi a primit, întâi de toate, cultura inimii, podoaba cea mai aleasă a
omului de bine. Rămânând orfan de tată la vârsta de 12 ani, mama sa, azi
încă în viaţă, în vârstă de 88 de ani, a luat asupra-şi întreaga grijă a creşterii
şi povăţuiţii fiului ei. Şi nu s-a dezminţit în felul înţelept cum a dirijat educaţia
fiului ei. Cu intuiţie şi ţărănească, fără arguţii şi artificii pedagogice, ea i-a dat
odraslei nu numai ,.banul văduvei", ci şi lamura sufletului său. L-a crescut în
ataşamentul faţă de glia din care a răsărit.
Cu merindea sufletească, primită din neprihana pilduitoare a mamei, şi cu
rodul ştiinţei, agonisit prin muncă stăruitoare - în luptă cu diversităţile vremii
de atunci - llie Marinca a păşit în arena vieţii descinzând la Turda în toamna
anului 1919, ca să împărtăşească din prisosul ştiinţei şi virtuţilor sale fiilor
neamului românesc de pe aceste meleaguri. Despre strădaniile depuse la
Turda şi despre roadele recoltate, vorbesc, pe lângă cele treizeci şi ceva de
serii de elevi pe care i-a avut, întreaga obşte românească din localitate şi
judeţ, care l-a văzut antrenat în toate manifestările culturale şi artistice,
menite să promoveze marile creaţii autohtone şi străine deopotrivă.
Dragostea lui pentru artă şi mai cu seamă pentru pian era o adevărată
pasiune. Virtuozitatea era integrată în pasta sufletului său, fapt ce explică şi
pronunţata lui sensibilitate şi emotivitate. Om al cifrelor şi al notelor
muzicale, profesorul llie Marinca se dăruia cu prisosinţă ecuaţiilor ca şi
simfoniilor.
Evident că personalitatea polivalentă a decedatului s-a răsfrânt nu numai
asupra familiei neamului, ai cărei fii i-a modelat în duhul marilor idealuri
umane şi i-a familiarizat cu adevărurile ştiinţei şi cu regulile codului moral, ci
şi asupra familiei proprii, pentru care a avut grijă să fie icoană pilduitoare. Şi
într-adevăr, a fost soţ şi tată în accepţia desăvârşită a cuvântului, de aceea
portretul lui de familist rămâne ca îndreptar pentru toţi cei care l-au cunoscut
şi i-au preţuit vrednicia.
Stingerea din viaţă a profesorului llie Marinca, abia la vârsta de 60 de ani,
este o pierdere incalculabilă pentru familie şi şcoala românească. S-a stins
cum se stinge lumânarea, care şi cu ultimele ei pâlpâiri mai încearcă să
înlăture întunericul neştiinţei, care de multe ori iese biruitor. Untdelemnul
candelei sale s-a revărsat din plin pentru luminarea atâtor vlăstare ale
neamului nostru. Cât timp i-a fost hărăzit aici pe pământ
„cu vrednicie a umblat, după chemarea cu care a fost chemat (Efes., 4,
sămânţa ostenelilor sale va rodi însutit în elevii formaţi sub aripile
oblăduitoare ale bogatelor sale cunoştinţe, iar numele lui va fi pomenit alături
de ceilalţi ctitori şi educatori în analele şcolii noastre prestigioase de la Turda.
Testamentul lui - cu deviza muncii constructive pentru binele celor mulţi -
rămâne înscris în inimile noastre, foşti elevi şi colegi, care facem legământ
să-i urmăm şi de aci înainte pilda-i grăitoare.
294 Ioan BUNEA
în aceste clipe de sfâşietoare durere, când trebuie să ne despărţim,
împărtăşim îndureratei familii cuvânt de mângâiere, iar ţie, maestre şi scump
coleg, îţi zicem rămas bun. Mergi la tronul cel ceresc cu fruntea ridicată, căci
laşi pe pământ monumentul, mai trainic decât metalul, al faptelor tale pentru
neam şi ţară.
Dumnezeu să-ţi dea odihnă veşnică şi să te aşeze în lăcaşurile celor ce s-au
săvârşit pentru binele omenirii şi luminarea neamului lor!
Cluj-Napoca, 18 august 1950
CUVÂNT LA MOARTEA PROFESORULUI ŞI DIRECTORULUI PETRE SUCIU DE LA
LICEUL DE BĂIEŢI DIN TURDA
Cu sufletul cernit de durere şi cu adâncă veneraţie, aducem omagiul nostru
de recunoştinţă celui care a fost profesorul, directorul şi neîntrecutul
educator Petre Suciu, care, timp de aproape patru decenii, a slujit cu
devotament Bisericii şi şcolii româneşti de dincoace de Carpaţi.
în faţa sicriului cu trupul neînsufleţit al profesorului Petre Suciu. gândul îmi
zboară înapoi, la anii 1938-1919, când şcoala românească din Transilvania se
găsea în perioada de înfiripare şi organizare. între bărbaţii luminaţi şi cu
tragere de inimă pentru luminarea poporului românesc din această provincie,
până nu demult greu asuprită, dar îndeosebi pentru luminarea fiilor lui, la
care s-a făcut apel în acest moment crucial, a fost Petre Suciu, căruia i s-au
încredinţat destinele liceului românesc din Turda, pe care 1-a gospodărit -
până la pensionare - ca un cârmaci înţelept.
Generaţiile de elevi care au frecventat cursurile acestui aşezământ de cultură
românească, păstrează în memoria lor personalitatea polivalentă a
directorului şi profesorului Petre Suciu, caracterizată prin orizontul larg al
gândirii şi simţirii sale.
înzestrat cu o vastă cultură, grefată pe fundalul nobil al sufletului său,
defunctul a înţeles şi a urmat cu sfinţenie comandamentul evanghelic, care
spune: „Lumina să nu fie pusă sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor"
(Marcu, 4, 21; Luca 11, 33). Părinte iubitor, preot, coleg bun, blând şi valoros,
condeier iscusit şi cercetător devotat, până la nesocotirea intereselor
personale şi familiale, al generaţiilor de elevi ce s-au perindat pe Ia liceul, la
altarul căruia a oficiat cu deosebită vrednicie timp de 27 de ani. Ca educator,
s-a remarcat prin cea mai aleasă calitate care se cere celui chemat să
modeleze plămada sufletului tineretului în duhul marilor idealuri umane,
corectitudinea şi împlinirea fără tranzacţii a datoriei. Slujba dăscăliei nu
constituia pentru el o corvoadă, nici o anexă a altor ocupaţii mai rentabile
înăbuşitoare de orice ideal, nici tarabă de negustor - speculator al
slăbiciunilor omeneşti - ci un apostolat, o chemare taică venită de dincolo de
vremi, făuritoare de caractere tari, puse în slujba norodului nostru mult şi
greu încercat.
296 Ioan BUNEA
Cât de largă, de duioasă şi de înţelegăti un < i Inim i <!• Imn mini, o
dovedeşte grija pe care o purta elevilor eu diasişti • t* una^liui t pentru
asigurarea asistenţei lor materiale iMnrl.i untvi imiI.i < u mărăcinişul ei de
evenimente şi cu cronologia ei gnoalt < ia slm|>llllt ,n,i în predarea uşoară a
profesorului Petre Suciu, care prlv< a Im i tu tic, nu prin perspectiva
masacrelor şi a paroxismului omencw. ei i sporului de omenie şi demnitate ce
constata de la o epocă la alta Meşlri Iscusit şi neîntrecut era defunctul în
creionarea şi evocarea trecutului nostru de zbucium, dăltuind în sufletul
receptiv al tinerelor generaţii cultul valorilor tradiţionale, interesul deosebit
pentru cauza păturii ţărăneşti din care au răsărit şi însufleţirea pentru tot ce
înălţă insul şi colectivitatea. Se desprindea din vorba, ca şi din toată fiinţa lui.
grija pe care o purta cultivării energiilor morale native ale tineretului. îi
repugna figura bestiei umane, respingea cu dispreţ suveran pe toţi sfidătorii
de morală, de aceea urmărea cu persistenţă ca elevii săi să se ridice
deasupra intereselor mărunte, să fie înzestraţi cu bun simţ şi să fie călăuziţi
de principii umanitare.
O realizare a defunctului, care nu poate fi refăcută, în acest ceas, şi care
dezvăluie şi mai mult nobleţea sufletului său, este înfiinţarea - alături de
cantina solvenţilor a unei cantine pentru elevii săraci. Atunci, când numărul
celor care îşi puneau astfel de probleme era enorm, directorul Petre Suciu şi-
a plecat urechea la strâmtorările în care se zbăteau mulţi elevi care aveau
râvnă pentru carte, dându-le adăpost şi hrană. Din banul văduvei a hrănit pe
cei flămânzi şi a îmbrăcat pe cei goi.
Pleacă dintre noi omul care avea totdeauna surâsul pe buze, inima deschisă,
dăruitoare şi maniere distinse. în raporturile cu semenii, chiar şi în raporturile
cu turma mică a copiilor, care îi erau aşa de dragi, lucra după lozinca biblică:
„Mai fericit este a da decât a lua"... Ca atare, evita jignirile înţepătoare,
precum şi profiturile deşarte, iar când trebuia să mustre, o făcea în marginile
decenţei şi sub imperiul unei voinţe blajine şi conciliante. Desfătarea prin
excelenţă a vieţii sale a constituit-o dăruirea din comorile nestemate ale
cărţii celei bune, căreia i-a dat o largă răspândire în şcoală, precum şi în
rândurile poporului, prin diferite societăţi culturale pe care le-a prezidat.
Cuvântări funebre ocazionale 304
Acum, când Pallida ora răpeşte dintre noi pe un apostol jertfelnic, îmi vin în
minte versurile pline de tâlc ale celebrului clasicist clujean, Vasile Bogrea, din
poezia Sfat:
Cuvântări funebre ocazionale 305
..Când moartea rine Şi de la tine, Ca de la mine Şi ori şi cine Prada reţine Ea
nu ridică Decât ce-i pică: Lutul şi haina."
Ridică lutul şi haina, dar supravieţuiesc, faptele şi învăţămintele lăsate
generaţiilor pe care le-ai crescut. Ostenelile tale nu s-au irosit în zadar, ci au
rodit şi vor rodi în toţi cei ce au păşit pragul liceului din Turda, unde sufletul
tău mare a oficiat slujba împlinirii nobilelor şi înaripatelor aspiraţii umane.
In clipa sfâşietoare a despărţirii, împărtăşim îndureratei şi încercatei familii
cuvinte de mângâiere, celor de aproape şi celor de departe, iar ţie, maestre
şi scump coleg, care acum păşeşti pe calea nemuririi, îţi zicem. Rămas bun,
asigurându-te că lucrarea ce ai făptuit în viaţă pentru neam şi lege, vom
căuta s-o desăvârşim, cinstindu-ţi astfel memoria după cuviinţă".
„Dumnezeu să-ţi dea odihna binemeritată"!
Cluj-Napoca, 9 martie 1954
CUVÂNT IA MOARTEA LUI ALIN MORARIU - 69 DE ANI
Maestru emerit al Sportului
Deplângem săvârşirea fulgerătore din viaţă, în ziua de 20 X. a.c., a
maestrului emerit al sportului Albin Morariu, în vârstă abia de 69 de ani.
Vestea morţii lui Albin Morariu ne-a umezit ochii celor care i-am cunoscut şi
preţuit vrednicia, îndeosebi pe aceea de om integru, de om de omenie, în
înţelesul superior al cuvântului. Nu ne-am aşteptat la o plecare aşa de
timpurie şi fără un semnal de alarmă prevestitor, a celui care iubea intens
viaţa şi lupta pentru înnobilarea ei prin cultivarea virtuţilor sportive.
Albin Morariu, bonomul şi prietenul curat ca lacrima, pleacă pe drumul fără
întoarcere, lăsând un gol în familia, de care era legat sufleteşte cu întreaga
lui fiinţă, şi în arena vieţii obşteşti - cu deosebire sportive - în care a activat
cu pasiune rar întâlnită. După judecata noastră omenească, moartea lui pare
ilogică, fiindcă cei buni ar trebui să trăiască două vieţi, ţinând seama de
mireasma inimii lor dăruitoare pentru familie şi societate, cum a făcut-o cu
prisosinţă adormitul în Domnul (N). Şi totuşi, unora nu le este dat să trăiască
până la capăt, să atingă măcar vârsta psalmistului. Taină de nepătruns, după
datele experienţei şi judecăţii noastre omeneşti, imperfecte... în lumina
învăţăturii creştine, moartea este uşa prin care sufletul trece în veşnicie. Prin
298 Ioan BUNEA
moarte, oricând ar veni, Hristos ne trece în comuniune cu Dumnezeu, ne
ridică pe treapta plenitudinii vieţii, bineînţeles după o călătorie înţeleaptă pe
drumul vieţii pământeşti.
Ţinând seamă de sensul creştin major al morţii, noi nu omagiem vârstele, ci
timpul pe care nu l-am lăsat să se prelingă nepăsător peste făptura noastră,
timpul care a săpat brazdele înţelepciunii, nu ale bătrâneţii, timpul în care am
căutat ceva, chiar dacă n-am găsit, am vrut ceva, chiar dacă n-am izbutit,
timpul în care am ars pentru ceva, ne-am mistuit pentru un ideal, fericirea de
a nu trăi sufocaţi într-o găoace...
Adormitul în Domnul (N) „a răscumpărat vremea" (Efes., 5, 16), viaţa lui a
fost un imn închinat muncii creatoare. Cronicarul Grigore Ureche, în Cronica
sa, spune. „Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa". între cei
puţini care au dat ascultare chemării ce i-a fost hărăzită, împletind rodnic
gândurile şi faptele vieţii sale, lăsând pildă ziditoare posterităţii, se numără
decedatul.
Pentru a contura portretul sufletesc al defunctului, trebuie să ne ducem cu
gândul la familia din care a răsărit - şi de la care a primit merindea trupească
şi sufletească - petru căile sinuoase ale vieţii. Aici, alături de ceilalţi fraţi şi
surori, mulţi la număr, a pus la inimă poveţele desprinse de pe buzele unei
mame trudnice şi ale unui tată înţelept şi evlavios. A înţeles, din ceea ce l-au
povăţuit părinţii, îndrumarea - sinonimă cu povaţa lui Solomon: „Cel ce ia
seama la poruncă îşi păstrează sufletul său... cel ce are milă de sărman
împrumută domnului, şi el îi va răsplăti fapta lui cea bună" (Pilde, 19, 16-17).
Cu această zestre morală şi-a luat zborul de la cuib şi, pretutindeni pe unde
şi-a purtat paşii, s-a dovedit om al acţiunii ziditoare, traducând în faptă
şoaptele tainice ale unei împărăţii venite de dincolo de aspectul schimbător şi
efemer al lucrurilor. Acestea sunt trăsăturile luminoase, fundamentale, ale
portretului moral al decedatului: caracterul integru şi cultul prieteniei,
elocvente pentru învederarea omeniei, proprie fiinţei sale.
Caracterul lui moral s-a vădit, întâi în sinceritatea deplină, în francheţea rar
întâlnită. A avut repulsie pentru prefăcătorie, n-a purtat mască, n-a avut două
sau mai multe feţe, cum au mulţi pretinşi imaculaţi şi moralizatori. Cumpănit
299 Ioan BUNEA
la vorbă şi faptă, nu s-a făcut colportor de clevetiri defăimătoare... Deviza lui
era: a nu spune despre altul numai bine. I-a repugnat înfumurarea, izvorul
tuturor prăbuşirilor, fiind modest, cuceritor prin modestia lui. Totdeauna, a
existat, în repertoriul moral al vieţii decedatului, o concordanţă deplină între
gând, vorbă şi faptă. Cuvântul dat a fost datorie curată, cu riscul pagubelor
personale, de aceea prietenia a fost pentru el virtutea prin excelenţă: „Mai
mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii
săi, nimeni nu are" (loan, 15-313).
Aşa a fost Albin Morariu, aşa l-am cunoscut toţi, modest, inimos, săritor,
zâmbitor, discret, duios în vorbă, calităţi cu care se strecura pe nesimţite în
sufletele acelora cu care venea în contact. Nu se desprindeau de pe buzele
lui cuvinte de jignire, nici apostrofări mai aspre, ci totul se desfăşura în
marginile voioşiei, a glumei reconfortante. N-am exagera dacă am spune că a
fost extraordinar, fără vicleşug.
îl revăd în minte, în anii refugiului, la Turda, iniţiind în tainele sportului pe
elevii liceului abordând teme sportive ce urmăreau modelarea sufletească a
„voinicilor Ardealului" în dragostea de aceste meleaguri, o parte din ele
vremelnic şi samavolnic înstrăinate. îl revăd plin de avânt tineresc
participând la înjghebarea folclorică sportivă „Şoimii Carpaţilor", având în
frunte pe savantul medic Dr. Iuliu Haţieganu, ducând culorile ei dincolo de
hotarele ţării.
Sportul a fost pasiunea vieţii decedatului, încă din trecutele vremi, când prea
puţin preţ se punea pe această ramură a activităţii culturale. S-a îndeletnicit
cu sportul nu dintr-un veleitarism oarecare, nici pentru slavă deşartă. L-a
conceput ca mijloc de întărire a sănătăţii, de ridicare a omului, cu deosebire a
tinerilor, deasupra patimilor şi de substituire a gândurilor otrăvitoare, cu
gânduri generoase... Era duşmanul soma- latriei, punând sportul în slujba
unei etici a persoanei şi dragostei... * Evident că personalitatea polivalentă a
decedatului s-a răsfrânt şi asupra familiei, fiind povăţuitorul şi osârduitorul
pilduitor pentru fericirea ei. Astăzi, îi binecuvântează pe toţi din obştea
familială, cei de faţă şi cei de departe, cu încredinţarea că imaginea lui
senină va rămâne mereu vie în inimile lor.
300 Ioan BUNEA
* * *
Cu moartea lui Albin Morariu pierdem o fiinţă aleasă, dar lumea gândurilor
sale nobile, a pasiunilor sale transfiguratoare, nu va pieri, fiindcă zestrea
morală agonisită de el va rodi în generaţiile ce-i vor lua pilda ca îndreptar.
Numele lui nu se îngroapă în uitare, el fiind fântână de apă vie din care
generaţii după generaţii urmează să se adape şi să primească îndemn pentru
faptele altruiste!
Ne-a părăsit aşa cum a trăit, modest şi zâmbitor, cu cugetul împăcat că şi-a
împlinit misiunea pe care a avut-o, aş îndrăzni să spun că a trecut din lume
cu un aer de eleganţă boemă. Noi îl însoţim cu rugă fierbinte către milostivul
Dumnezeu, să-i fie somnul lin, să aibă pacea peregrinului care a avut
mulţumirea că ceea ce a adăpat i s-a împlinit, în veci să fie pomenirea lui!
Cluj-Napoca, 23 octombrie 1974
301 Ioan BUNEA
CUPRINS
ROSTIRI DESPRE AŞEZAREA ÎNTRU IUBIRE (loan Chirilă) ... i
PRECUVÂNTARE...................................... .....................5
partea întâi: cuvânt de învăţătură la botez
TAINA SFÂNTULUI BOTEZ.............................................9
SIMBOLISMUL MOMENTELOR TAINEI SF. BOTEZ. ...... 15
BOTEZUL AUTENTIC, „CU APĂ ŞI CU DUH SFÂNT" .... 20
DE CE BOTEZĂM COPIII!?........................................... 24
partea a doua: cuvânt de învăţătură la cununie
TAINA SFINTEI CUNUNII. ESENŢA EI........................... 33
UNITATEA ŞI INDISOLUBILITATEA CĂSĂTORIEI.......... 37
SIMBOLISMUL MOMENTELOR PRINCIPALE DIN
RÂNDUIALA CUNUNIEI............................................... 42
FAMILIA - LEAGĂNUL FERICIRII OMENEŞTI................. 47
COPIII-DAR DE LA DUMNEZEU. ÎNŢELEAPTA LOR POVĂŢUIRE 51
PARTEA A TREIA: CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA ÎNMORMÂNTARE
CUM PREDICĂM LA ÎNMORMÂNTĂRI?...................... 59
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DE ORICE VÂRSTĂ
Sensul morţii în concepţia creştină............................ 71
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INTELECTUAL
Viaţă-moarte.............................................................. 75
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BĂTRÂN
Credinţa - reazim vieţii şi tărie în faţa morţii..............80
AL DOILEA CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN DE ORICE VÂRSTĂ
Sfânta Euharistie - merinde pe drumul veşniciei........85
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PREOT
Apostolatul preoţesc............................ ..................... 90
AL DOILEA CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PREOT
Virtuţile preotului....................................................... 94
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN ÎNŢELEPT
Folosirea timpului pentru mântuire............................98
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CARE ŞI-A ÎNŢELES CHEMAREA
Există o deşertăciune a vieţii?............................... 102
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI ENORIAŞE VIRTUOASE
Legătura viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii.. 106
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DREPT-CREDINCIOS
Călător şi oaspete.................................................... 110
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CUMPĂTAT
Trupul - părtaş la destinul creştinului...................... 114
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PRUNC
Tăria morală a creştinului. Optimismul creştin......... 119
Cuprins 30.
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TÂNĂR
întrebuinţarea cu folos a fiecărei clipe a vieţii pământeşti 124
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MIRE.......................128
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI JURIST
Iubirea - pivotul dreptăţii.................... .................... 133
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CARE A BOLIT MULT înţelesul creştin
al suferinţei............................. ......................... 137
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS ASASINAT
Urgisirea crimei........................................................ 141
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TATĂ'VĂDUV
Bărbăţia creştină...................................................... 144
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI VĂDUVE
Chivernisirea înţeleaptă a vieţii............................... 149
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI MAME
Icoana mamei.......................................................... 155
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT ÎN SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ
învăţături greşite cu privire la învierea de obşte şi
Judecata de Apoi...................................................... 160
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT SUBIT
Rugăciunile celor vii pentru cei morţi...................... 166
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BUNIC
Nemurirea sufletului............................................. . . 172
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI BUNICI -
Viaţa veşnică......... ................................................ 177
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS EVLAVIOS ŞI DREPT
Sancţiunea divină. Rai - Iad..............................;...... 182
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS VÂRSTNIC
Starea sufletului după moarte. Judecata particulară 187
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BĂTRÂN EVLAVIOS
Sancţiunea divină Judecata obştească. .................. 192
CUVÂNT LA MORMÂNTUL UNUI SINUCIGAŞ
Sinuciderea. Veştejireaei.................................. ...... 197
304 Ioan BUNEA
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS PURUREA NEVOITOR CĂTRE
MÂNTUIRE Trăirea în Domnul -Moartea întru Domnul 201
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI PREOTESE
Misiunea educativă a preotesei............. .......... ........206
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DASCĂL
Apostolatul dăscălesc...............................................211
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MEDIC
Misiunea umană a medicului........................... ........216
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI ENORIAŞ VIRTUOS
Viaţă - Moarte - înviere - Preamărire.........................221
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CÂNTĂREŢ BISERICESC Misiunea cântăreţului
bisericesc în
buna desfăşurare a serviciilor divine.........................226
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI EPITROP PAROHIAL (decedat în Vinerea Mare şi
înmormântat a doua zi de Paşti) Moarte-înviere (Conlucrarea epitropului şi
parohul în
chivernisirea bunurilor parohiale).................... ........231
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI SLUJBAŞ PENTRU BINELE OBŞTESC
Slujirea intereselor obşteşti...................................... 236
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INGINER
Misiunea creatoare a creştinului......................../............ 241
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS FRĂMÂNTAT ' DE PROBLEME
ESCHATOLOGICE
Netemeinicia milenarismului.....................................246
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN INDIFERENT
Dreapta judecată......................................................251
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN ISPITIT DE CREDINŢE DEŞARTE
Necroinanţia - învăţătură anticreştină...................... 257
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CONVERTIT
Sfârşit creştinesc - vieţii noastre.............................. 263
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS ACCIDENTAT
Veşnicia - reversul clipei...........................................268
Cuprins 305
CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS MISTUIT DE DORUL DESĂVÂRŞIRII
Problematica vieţii şi a morţii..............................273
CUVÂNT LA MOARTEA UNEI FEMEI FĂRĂ FAMILIE
Munca şi rugăciunea - ajutor întru necazuri..............279
CUVÂNT LA SLUJIREA PĂRĂSTASULUI
Semnificaţia dogmatică a momentelor din
„Rânduiala parastasului"..........................................282
PARTEA A PATRA CUVÂNTĂRI FUNEBRE OCAZIONALE
CUVÂNT LA MOARTEA PROFESOAREI
ANA VOILEANU-NICOARĂ........... ...................289
CUVÂNT ROSTIT LA MOARTEA PROFESORULUI
ILIE MARINCA DE LA LICEUL DE BĂIEŢI DIN TURDA293
CUVÂNT LA MOARTEA PROFESORULUI ŞI DIRECTORULUI
PETRE SUCIU DE LA LICEUL DE BĂIEŢI DIN TURDA 296
CUVÂNT LA MOARTEA LUI ALIN MORARIU - 69 DE ANI 299
II) . Pr. Gh. Liţiu, Cuvânt la înmormântare, în revista „Biserica Ortodoxă
Română", Nr. 9-10 /1978, p. 1133-1134; Vezi şi: Prot. Dr. M. Bănescu,
Marginalii laproble-
I matica necrologului, în „Mitropolia Banatului", Nr. 10-12 /1980, pp. 697-699-
12). „Arhiva Someşană", Năsăud, Nr. 23 / 1938.
4. Dozarea materialului omiletic în cadrul necrologului
în alcătuirea necrologului, preotul este îndatorat să ţină seama de
anumite reguli de credinţă creştină, deşi prioritar, este zelul apostolic.
El nu trebuie să uite că necrologul încorporează în conţinutul lui două
grupe de idei: parenetice şi panegirice. în partea parenetică a
necrologului, se expune învăţătura religioasă şi morală creştină, aşa cum
este ea formulată de Biserica creştină, spre a întări şi mângâia sufleteşte
* * *
Pământul avar, care cu zgârcenie împrumută o mână de ţărână, fără nici o
discriminare, tuturora, şi-a cerut cu grăbire împrumutul înapoi, în persoana
profesorului llie Marinca. El însă n-a murit cu totul, fiindcă
306 Ioan BUNEA
top related