bazele agrob. ale mecaniz 1
Post on 25-Jun-2015
410 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Universitatea Agrară de Stat din Moldova
Catedra Agrotehnică şi Fitotehnie
Curs de lecţii
Bazele agrobiologice
ale mecanizăriiFacultatea: Ingineria agrară şi transport auto
Specialităţile:
528.1 – mecanizarea agriculturii
524.2 - electrificarea agriculturii
527.1 – ingineria şi tehnologia transportului auto
Autor: dr., conferenţiar universitar
Gh. Bucur
Pedologia
Prelegerea 1 (2 ore)
Tema: Pedologia ca ştiinţă
Subiectele:
1. Obiectivele pedologiei ca ştiinţă. Solul şi factorii de solificare
2. Noţiuni de fertilitate. Tipuri de fertilitate
3. Noţiuni de fond funciar
1. Obiectivele pedologiei ca ştiinţă. Solul şi factorii de solificare
Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea întrebărilor referitoare:
- formării solurilor;
- evoluţiei solurilor;
- însuşirilor solurilor;
- clasificării solurilor;
- răspândirii solurilor;
- metodelor de folosire raţională a solurilor.
Termenul „pedologie” este de origine greacă şi provine din cuvintele (1862):
- „pedon” – înseamnă sol, teren, ogor
- „logos” – cu înţeles de ştiinţă.
Drept obiect de studiu al pedologiei ca ştiinţă îl constituie – solul, considerat
drept „produs” natural al mediului şi serveşte principalul mijloc de producţie în
agricultură.
Solul – este socotit ca formaţiune naturală recentă de la suprafaţa litosferei,
prezentată printr-o succesiune de orizonturi, care s-au format şi se formează
permanent prin transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea factorilor
fizici, chimici şi biologici în zona de contact a atmosferei cu litosfera.
Teorii referitoare formării şi evoluţiei solului apar după 1800 dintre care
putem aminti cea de ordin:
a) chimic
- teoria humusului (şcoala lui A. Thaer), care susţine că plantele se
hrănesc cu humus;
- teoria minerală (şcoala lui J. Liebig), care susţine că plantele se hrănesc
extrăgând din sol sărurile minerale.
b) fizic
- nisipul;
- argila;
- humusul;
- calciul.
c) microbiologic (şcoala lui L. Pateur) – arată rolul mare a microorganismelor
(bacteriile) în transformările biochimice în masa solului.
d) agrogeologic (şcoala lui F. Fallou) – consideră solul o rocă afânată,
rezultată prin transformarea unor roci masive.
e) naturalist (fondator – V. Dokuceaev) – concluziile ştiinţifice şi practice
fiind valabile până în prezent:
- solul se formează conform legilor naturale sub influenţa factorilor naturali
de solificare;
- fiecare tip de sol – prezintă o individualitate.
În ţara noastră primele însemnări asupra solului ne-au rămas de la Dimitrie
Cantemir („Descrierea Moldovei”, 1716).
Primul învăţat român care se ocupă şi de studierea solului este agronomul Ion
Ionescu de la Brad.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă – Gh. Munteanu Murgoci.
Printre numeroasele măsuri ce pot asigura sporirea producţiei agricole, o
importanţă majoră o are şi cele ce se referă introducerii în circuitul agricol a
terenurilor neproductive şi creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă.
Rezolvarea acestor probleme se bazează pe cunoaşterea solului ca principal
mijloc de producţie agricolă.
După cum s-a menţionat – solul se defineşte ca fiind o formaţiune naturală de
la suprafaţa litosferei şi este prezentat printr-o succesiune de orizonturi care s-au
format şi continuă să se formeze permanent în rezultatul transformărilor părţii
minerale şi materiei organice sub acţiunea factorilor de solificare de origine fizică,
chimică şi biologică.
Solul, ca mijloc de producţie în agricultură prezintă şi anumite particularităţi
care îl deosebesc de alte mijloace de producţie ca:
- solul este un mijloc natural de producţie, care se formează şi evoluează la
suprafaţa litosferei în timp, sub influenţa factorilor naturali;
- solul este un mijloc de producţie limitat în spaţiu şi care nu se poate
multiplica ca alte mijloace de producţie;
- solul, la o folosire raţională, nu se uzează ca alte mijloace de producţie.
Formarea solului apare ca rezultat al interacţiunii complexe între partea
superioară a litosferei cu biosfera, atmosfera, hidrosfera.
În funcţie de particularităţile factorilor de solificare are loc formarea
diferitor tipuri de soluri, în anumite zone geografice.
În procesul de solificare toţi factorii sunt egal ca importanţă şi indispensabili.
Factorii de solificare sunt prezentaţi prin:
Clima – caracterizată prin nişte parametri a elementelor meteorologice
(precipitaţiile, umiditatea aerului, curenţii atmosferici ş.a.)
Clima are un rol multilateral ca factor de solificare:
factor indispensabil la desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice;
clima va influenţa asupra regimurilor: de aeraţie, hidric, termic
oxidoreducător;
clima va influenţa procesele de transformare a combinaţiilor minerale;
clima va influenţa procesele de eroziune prin vânt şi apă.
Organismele vii - prezentate prin vegetaţia lemnoasă, ierboasă, fauna din sol.
vegetaţia lemnoasă – condiţie a procesului de pedogeneză cu un regim hidric
percolativ şi orientată spre podzolire, soluri cu rezerve mici de humus;
vegetaţia ierboasă de stepă – condiţie a procesului de pedogeneză, sursă de
bază a formării humusului, orientate la formarea solurilor de tip cernoziomic cu mari
rezerve de humus.
fauna solului – organisme vii care populează diferite orizonturi ale solului şi
care după mărime se grupează astfel:
- microfauna - organisme mai mici de 0,2 mm;
- mezofauna - animale de mărime 0,2 – 4 mm;
- macrofauna - animale de 4 – 80 mm;
- megafaună - animale mai mari de 80 mm.
Roca parentală
• Prin componenţa sa influenţează alcătuirea:
- granulometrică;
- chimică;
- minerologică a solului;
- însuşirile fizico – mecanice;
- regimul de aer, căldură, hrană.
• Compoziţia şi însuşirile rocii de solificare influenţează:
- viteza proceselor de pedogeneză;
- direcţia proceselor de pedogeneză;
- nivelul fertilităţii solului.
Relieful – prezintă unul din cei mai importanţi factorii ai formării solului,
care exprimă o influenţă deosebită asupra genezei acestora.
• Este stabilită următoarea sistematică a tipurilor de relief:
- Macrorelieful – prezentat prin câmpii, platouri, sistem muntos, determină
şi reflectă zonalitatea învelişului de soluri;
- Mezorelieful – prezentat prin forme de relief de dimensiuni medii: dealuri,
văi, vâlcele, terase şi determină structura învelişului de soluri în limitele concrete ale
landşaftului;
- Microrelieful – prezentat prin forme mici de relief cu suprafeţe
neînsemnate în limitele l m: moviliţe, depresiuni ş.a., influenţează asupra
„împestriţării” şi complexităţii învelişului de soluri.
În legătură cu influenţa reliefului şi mai ales în ceea ce priveşte redistribuirea
precipitaţiilor pot fi separate următoarele grupe de soluri:
- soluri automorfe – formate pe suprafeţe plane în condiţii unui flux liber al
apelor de suprafaţă, cu apele freatice la adâncimea mai mare de 6 m.
- soluri semihidromorfe – se formează prin stagnarea apelor de
suprafaţă pentru scurt timp sau cu prezenţa apelor freatice la adâncimea de 3 - 6m.
- soluri hidromorfe – se formează când apele de suprafaţă stagnează pe
o perioadă mai îndelungată, iar apele freatice se găsesc la adâncime mai mică de 3 m.
Apele freatice
De regulă solificarea decurge în condiţii normale de umiditate, sub acţiunea
precipitaţiilor ce cad.
Procesele determinate de excesul de apă de suprafaţă (fluvial) se numeşte
procese de pseudogleizare, iar orizonturile rezultate – orizonturi pseudogleice.
Procesele determinate de excesul de apă freatică, se numesc procese de gleizare,
iar orizonturile ce rezultă – orizonturi gleice.
Când apele freatice situate aproape de suprafaţă conţin săruri solubile (l - 1,5
%) - procesele ce au loc se numesc:
- procese de salinizare (acumulări de săruri sub formă de cloruri, sulfaţi)
- procese de alcanizare (soloneţizare) (îmbogăţirea solului în sodiu).
Timpul – aplicat la evaluarea vârstei solului .
În acest context pedologia evidenţiază câteva tipuri de vârstă:
- vârsta absolută - exprimă vârsta solurilor actuale;
- vârsta geologică - oscilează în limitele largi de la O (zero) până la milioane de
ani.
- vârsta „nulă” (zero) - au suprafeţele uscatului care sunt eliberate de apele ce
le acoperă (mări, râuri) cât şi suprafeţele create de lavele erupţiilor vulcanice
sau acoperite de cenuşa de la erupţii actuale.
-vârsta relativă – caracterizează viteza procesului de pedogeneză,
rapiditatea schimbării unei stadiu de dezvoltare a solului în altul.
Factorul antropic - exprimat prin activitatea omului, factor de acţiune continuă
asupra solului şi asupra întregului complex de condiţii de dezvoltare a procesului de
pedogeneză. Acest factor este îndreptat asupra solului, care provoacă schimbarea
însuşirilor şi regimurilor din sol.
2. Noţiuni de fertilitate. Tipuri de fertilitate
Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului, care şi îl deosebeşte de roca maternă
s-a format în timp prin acumulări în roca dezagregativă şi alterată sub influenţa
factorilor de solificare, a elementelor nutritive, îndeosebi a azotului.
Fertilitatea solului mai este numită şi „rodnicia pământului” şi prezintă o
rezultantă a tuturor proprietăţilor solului:
- fizico-mecanice
- biologice
- ecologice
- chimice.
În literatura de specialitate vom găsi numeroase definiţii ale fertilităţii.
Conform ultimii, noţiunea de fertilitate este definită în felul următor:
Fertilitatea prezintă capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor în moc
permanent şi simultan substanţele nutritive şi apă în cantităţi satisfăcătoare (optime) cu
crearea de condiţii pentru că aceşti factori să fie folosiţi de către plante la maximum.
Literatura de specialitate propune pentru evaluare mai multe categorii de
fertilitate a solului:
Fertilitatea naturală – depistată pe solurile cultivate în condiţii naturale fără
intervenţii a omului. Prezintă un rezultant a acţiunii factorilor pedogenetici.
Fertilitatea artificială — apărută în rezultatul intervenţiei omului prin diferite
măsuri ameliorative (fertilizare, irigare, desecare, amendamente, terasare, desfundare
etc.). Intervenţiile nechibzuite pot produce diminuarea fertilităţii naturale cauzate de
salinizare, acidifiere, eroziune, compactare etc.
Fertilitatea relativă – fertilitatea raportată la cerinţele plantei cultivate, la
condiţiile de climă, la unele verigi tehnologice etc.
Fertilitatea potenţială – exprimă posibilităţile maxime ale solului de a asigura
plantele cu condiţiile de viaţă dar numai după intervenţia omului cu diferite procedee
(sol mlăştinos).
Fertilitatea efectivă – exprimă gradul de asigurare a plantelor cu factorii de
vegetaţie, reflectată prin nivelul de productivitate a solului. Este condiţionată nu numai
de gradul de intervenţie a omului (fertilizare, irigare, lucrare a solului etc.) dat şi de
proprietăţile solului.
Potenţialul agroproductiv al solului – o noţiune mai complexă decât fertilitatea
şi prezintă capacitatea de producţie a solului cultivat.
Sporirea potenţialului agroproductiv al solurilor se poate obţine prin
menţinerea unui bilanţ pozitiv al humusului şi prezintă problema vitală pentru prezentul
şi viitorul agriculturii.
Elementele şi condiţiile fertilităţii solului
Elementele fertilităţii solului sunt prezentate de către elementele nutritive şi a
apei în sol (factori abiotici edafici a mediului de viaţă a plantelor).
Condiţiile de fertilitate a solului exprimă acele stări ale solului care asigură
gradul sporit de utilizare a elementelor de fertilitate şi exprimate prin anumite
valori ale indicatorilor:
- agrobiologici
- agrofizici
- agrochimici
- ecologici.
Indicatorii agrobiologici, ca indicatori ai condiţiilor de fertilitate a solului
sunt determinaţi de:
- cantitatea de materie organică a solului şi calitatea acestora;
- biota solului şi activitatea vitală a microflorii şi microfaunei;
- starea fitosanitară a solului.
• Evaluarea solului în scopul aprecierii nivelului de fertilitate se va face în
baza însuşirilor agrofizice şi însuşirilor agrochimice de bază a solului.
Drept indicatori agrofizici a fertilităţii solului servesc:
textura
structura indicatori agrofizici
porozitatea
compactitatea
În calitate de indicatori agrochimici ai fertilităţii solului evidenţiem:
complexul absorbtiv a solului
reacţia solului indicatori agrochimici
conţinutul de NPK ş.a
Metodele de ameliorare a fertilităţii solului
Din cele mai indicate metode agrotehnice de ameliorare a indicatorii
agrobiologici, agrofizici şi agrochimici a fertilităţii solului servesc:
selectarea reuşită a structurii suprafeţelor de însămânţare în asolament, care
vor include culturi cu capacităţi înalte de restituire solului cantităţilor mari de
materie organică;
cultivarea în asolament în mod obligatoriu a ierburilor furajere perene din
familia Fabaceae şi Poaceae;
administrarea îngrăşămintelor organice (10 t/ha) şi verzi, drept sursă de
menţinere a bilanţului pozitiv a materiei organice în sol.
evitarea cazurilor de practicare a culturilor repetate îndeosebi a monoculturii;
reducerea efectului procesului de mineralizare a materiei organice cauzată de o
activitate sporită a microorganismelor pe soluri cu valori sporite a densităţii aparentă a
solului.
Dezvoltarea solului cât şi nivelul de fertilitate a solului depinde de modul de
folosire a acestuia. Folosirea iraţională a acestuia este urmată de reduceri a
însuşirilor acestuia, deci a nivelului de fertilitate.
Când se afirmă că fertilitatea solului a scăzut, referire se face faţă de nivelul
iniţial al acestuia.
Modificarea fertilităţii solului poate apare ca:
- fertilitatea reprodusă incomplet
- fertilitatea reprodusă complet (simplă)
- fertilitatea ameliorată (lărgită)
Reproducerea incompletă a fertilităţii solului prevede refacerea sa incompletă
faţă de nivelul iniţial luat ca referinţă.
Reproducerea completă (simplă) – prevede refacerea fertilităţii solului la
nivelul său iniţial luat ca referinţă.
Reproducerea ameliorată (lărgită) – prevede ameliorarea fertilităţii solului faţă
de nivelul său iniţial.
Modelările fertilităţii solului au drept obiectiv modificările pozitive
corespunzătoare a solului în scopul folosirii cu eficacitate maximă a factorilor
de vegetaţie şi deci obţinerea de producţii maxime.
Modelele de fertilitate a solului se vor elabora în baza cunoaşterii
cerinţelor plantelor faţă de condiţiile de sol.
Modelul de fertilitate a solului va fi elaborat pe fondul particularităţilor
genetice ale fiecărui tip de sol cunoscând:
- componenţa mecanică
- conţinutul de humus ş.a.
Modelele de fertilitate vor fi elaborate în experienţe de câmp sau în case
vegetale.
Modelul final al fertilităţii va trebui să prevadă însuşirile principale şi
parametrii acestora pentru fiecare specie de plante:
- conţinutul de humus;
Reproducerea fertilităţii solului – lege obiectivă a procesului de solificare
Reproducerea fertilităţii pe terenuri nelucrate
Sub influenţa factorilor naturali şi antropogenici
Reproducere completă (simplă)
Reproducerea incompletă
Reproducere ameliorată (lărgită)
Reproducerea fertilităţii pe terenurile lucrate
Sub influenţa factorilor naturali de solificare
- regimul de nutriţie;
- regimul optim a însuşirilor fizice (compacitatea, structura ş.a.);
- regimul optim a însuşirilor fizico-chimice (reacţia, capacitatea de absorbţie,
cationii absorbiţi, gradul de asigurare cu gaze).
3. Noţiuni de fond funciar
Folosirea raţională a solului o poate asigura cunoaşterea şi evaluarea corectă a
Fondului Funciar.
Fondul Funciar prezintă totalitatea suprafeţelor de teren sau pământ aflate în
limitele unei ţări, unei unităţi teritoriale administrative sau a unei firme agricole.
Fondul Funciar este prezentat printr-o serie de categorii de folosinţă, care
indică modul de folosire a unei oarecare suprafaţă de teren.
Modelarea fertilităţii solului
Studiul cerinţelor plantelor faţă de condiţiile de sol
Experienţe în vase de vegetaţie
Experienţe în câmp
Modelul de fertilitate
Studierea particularităţilor genetice ale solului (componenţa mecanică, conţinutul de humus)
Sunt evidenţiate 5 categorii mari de folosinţă:
- cu destinaţie agricolă;
- cu densitate forestieră;
- aflate permanent sub ape;
- din intravilan (aferente localităţilor urbane şi rurale);
- cu destinaţie specială (pentru transporturi rutiere, feroviare, navale, aeriene
ş.a.).
Nr.
d/oFolosinţa
Suprafaţa Nr.
d/oFolosinţa
Suprafaţa
ha % ha %
1 Arabil 1 Păduri
2 Păşuni 2 Ape, bălţi
3 Fâneţe 3 Drumuri
4 Vii 4 Curţi, construcţii
5 Livezi 5 Teren neproductiv
Total agricol Teren neagricol
Total general
Terenurile agricole – prezintă suprafeţele de teren destinate pentru a fi
obţinută o oarecare formă de producţie agricolă.
Terenurile arabile – suprafeţele de teren care pot fi arate şi cultivate cu
diferite plante de cultură.
Din cele mai indicate măsuri orientate la o folosire raţională a Fondului
Funciar ar fi:
- promovarea permanentă a politicii de utilizare raţională a fondului funciar;
- restructurarea, reamplasarea unor categorii de folosinţă;
- stabilirea asolamentelor;
- diferenţierea măsurilor agrotehnice şi ameliorative;
- proiectarea modului de exploatare a pajiştilor;
- proiectarea corectă a reţelelor de drumuri;
- proiectarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.
Fondul Funciar al R. Moldova constituie:
- total – 3334500 ha;
- teren agricol – 2.555000 ha;
- inclusiv: arabil – 1.784000 ha;
- plantaţii pomicole şi viticol 399100 ha.
- fâneţe, păşuni – 372000 ha.
Agrotehnica
Prelegerea 2 (2 ore)
Tema: Agrotehnica ca ştiinţă
Subiectele:
1. Obiectivele agrotehnicii ca ştiinţă. Legile fundamentale ale agriculturii
2. Factorii de vegetaţie. Principiile de clasificare. Metodele de reglare
3. Asolamentele şi clasificarea asolamentelor
1. Obiectivele agrotehnicii ca ştiinţă. Legile fundamentale ale agriculturii
Denumirea „agrotehnică” provine de la cuvintele:
„ager" - de origine latină sau „agros" - de origine greacă - care înseamnă
ogor sau pământ lucrat şi cultivat cu plante de cultură. Techne — de origine
greacă, care înseamnă meşteşug sau artă.
Aşadar agrotehnica este tehnica ogoarelor.
La începutul dezvoltării ştiinţelor agricole, agrotehnicii i s-a atribuit un
conţinut larg şi a fost denumită
- agrologie sau agricultură i generală.
Cu timpul din ea s-au desprins şi dezvoltat aşa ştiinţe ca: Agrochimia, Mecanizarea
agriculturii, Combaterea eroziunii solului ş. a.
Conţinutul său a fost precizat şi perfecţionat continuu.
Primul tratat de Agrologie a fost publicat în anul 1897 – autor Gheorghe
Maior, al doilea tratat – în anul 1925 – autor Marin Chiriţescu Arva.
Primul tratat de Agrotehnică a fost publicat în anul 1942 – autor Gh. Ionescu
Şişeşti. Ediţia a II-a a fost publicată în anul 1947, iar ediţia a III-a – în anul 1958 (în
2 volume împreună cu prof. Irimie Staicu).
Următoarele ediţii a manualului de agrotehnică apar în anii 1969; 1980; 1985;
1996; 1998.
Ca ştiinţă, agrotehnica are legături cu diverse ştiinţe naturale şi aplicative.
Activitatea ei se bazează pe cuceririle altor ştiinţe ca: pedologia, microbiologia,
meteorologia, fizica, chimia, agrochimia, fiziologia plantelor, maşinile agricole,
ecologia ş.a.
Agrotehnica la rândul său serveşte drept fundament pentru alte ştiinţe:
fitotehnia, viticultura, pomicultura, legumicultura, managmentul şi economia agricolă
ş.a
Pe teritoriul R. Moldova primele cercetări ştiinţifice în domeniul agrotehnicii
au fost efectuate în perioada anilor 1893 – 1985 la şcolile agricole din Grinăuţi şi
Cocorozeni, staţiunea experimentală Plotiansk orientate la studierea fertilităţii solului,
metodele de lucrare a solului, pentru diferite tipuri de asolamente.
În etapele ulterioare aceste direcţii de cercetări ştiinţifice au fost şi sunt studiate şi
în prezent la un nivel mai înalt la catedra agrotehnică a Universităţii Agrare de Stat din
Moldova, Instituţii de Cercetări Ştiinţifice ramurale: „Fertilitate”, „Selecţia”, „Hibrid”,
institutul de cercetări ştiinţifice în domeniul tutunului şi tutungeriei ş.a.
Rezultatele cercetărilor ştiinţifice obţinute sunt aplicate cu succes la elaborarea
bazelor ştiinţifice a asolamentelor de câmp, la argumentarea ştiinţifică a sistemelor
lucrării solului, la elaborarea elementelor tehnologice la întreţinerea semănăturilor, la
elaborarea sistemelor de aplicare a metodei chimice de combatere a buruienilor la
culturile de câmp, pe sectoarele pomicole şi viticole.
Drept principale obiective a agrotehnicii pot fi considerate:
studierea legilor producţiei agricole, legile interacţiunii dintre factorii de
vegetaţie şi producţie;
studierea factorilor de vegetaţie şi elaborarea metodelor de dirijare şi
reglare a lor;
studierea principiilor de elaborare a sistemelor convenţionale şi
neconvenţionale de lucrare a solului cu folosirea corectă, eficientă a maşinilor
agricole (plugul, grapa, cultivatorul, tăvălugul, freza, cizelul, paraplow-ului ş.a.)
studierea particularităţilor buruienilor din culturile de câmp, horticole,
viticole, cu precizarea metodelor de combatere a acestora, avantajoase din punct de
vedere agronomic, economic, ecologic; managmentului integrat al buruienilor.
studierea şi precizarea principiilor de organizare şi valorificare a
asolamentelor raţionale.
fundamentarea principalelor sisteme de agricultură în plan evoluţional.
Reeşind din obiectivele menţionate anterior, agrotehnica poate fi definită ca
ştiinţă care are drept obiectiv general – elaborarea celor mai performante metode de
întreţinere a solului, avantajoase din punct de vedere agronomic, economic, ecologic;
orientate la reproducerea lărgită a fertilităţii solului, sporirea producţiei agricole,
calităţii acesteia.
Agrotehnica ca ştiinţă, în scopul realizării obiectivelor proprii, aplică diferite
metode de cercetare ca:
Observaţia – cea mai veche metodă, simplă, nu necesită aparatură,
reactive, fiind subiectivă şi puţin precisă.
Cercetări în laborator – necesită aparatură, reactive la determinarea unor
proprietăţi a solului, compoziţia chimică a plantelor, calitatea producţiei agricole,
gradul de poluare a mediului ş.a.
Cercetări în câmp – se fac în câmpul experimental, cu experienţe mono şi
polifactoriale, fondate conform regulilor tehnicii experimentale.
Avantajul acestora în posibilitatea de a urmări efectul fiecărui factor
experimental sau a interacţiunii factorilor în condiţii naturale (adâncimi la lucrarea
solului; dozele de fertilizare şi erbicidare; desimile, epocile şi adâncimile de semănat,
productivitatea diferitor soiuri, hibrizi noi omologaţi etc.).
Experienţe în case de vegetaţie şi în fitotron
Particularitatea de bază constă în gradularea factorilor de vegetaţie în special
apa şi elementele nutritive.
Fititroanele sunt dotate cu instalaţii moderne cu ajutorul cărora se pot doza cu
precizie lumina, temperatura, umiditatea, hrana ş.a.
Toate rezultatele cercetărilor ştiinţifice se cer a fi supuse prelucrărilor
statistice. Prelucrarea şi interpretarea datelor experimentale se face prin diverse
metode îndeosebi analiza variaţiei, a regresiilor ş.a.
Cele mai bune variante se verifică în staţii pilot în condiţii de producţie şi
apoi sunt propuse pentru aplicare practică în unităţi agricole.
Fondatorul ştiinţelor agricole româneşti Ion Ionescu de la Brad spunea
(1870):
„Oamenii numai de teorie şi oamenii numai de practică nu pot să ne înveţe cu
folos agricultura. Cei dintâi se amăgesc deseori deoarece nu au practicat. Ceilalţi nu
vor putea spune pentru ce fac un lucru într-un fel sau altul”, sau „Unind teoria cu
practica vom şti cum să facem şi pentru ce să facem”.
Legile fundamentale ale agriculturii
Planta cultivată de către om cât şi alte organisme vii se află permanent într-o
strânsă interacţiune cu mediul de viată .
Necorespunderea condiţiilor mediului cu cerinţele plantelor duce la încălcarea
proceselor de creştere şi dezvoltare cât şi la pieirea acestora.
Cerinţele plantelor faţă de condiţiile mediului sunt determinate de caracterele
ereditare , fiind foarte variate nu numai pentru fiecare specie, dar şi pentru fiecare
soi sau hibrid aparte. Capitolul consacrat studierii cerinţelor plantelor faţă de condiţiile mediului,
modul de interacţiune dintre producţie şi factorii de vegetaţie, constituie drept parte
componentă a bazelor ştiinţifice ale agrotehnicii.
Pentru o creştere şi dezvoltare normală plantele de cultură au nevoie de lumină,
căldură, apă, aer şi elemente nutritive;
Reeşind din cele menţionate anterior putem constata faptul că cunoaşterea şi
studierea factorilor de vegetaţie şi modul de interacţiune a acestora este inevitabilă.
Toate acestea vor permite de a elabora cele mai reuşite metode de dirijare şi reglare a
factorilor de vegetaţie în scopul asigurării plantei de cultură cu toţi factorii de
vegetaţie în cantităţi optime, crearea condiţiilor favorabile de creştere şi dezvoltare,
obţinerea de recolte înalte şi calitative, menţinerea în intervale optime a elementelor şi
condiţiilor de fertilitate a solului.
Importanţa factorilor de vegetaţie cât şi modul de interacţiune dintre factorii de
vegetaţie şi plantele de cultură cu influenţa acestora asupra producţiei agricole au fost
şi sunt studiate şi în prezent.
Rezultatele cercetărilor de mulţi ani au permis de a fi stabilite legile
fundamentale referitor fenomenelor de interacţiune dintre producţie şi factorii de
vegetaţie, legile producţiei agricole.:
I Legea nesubstituirii şi egalităţii (echivalenţei) factorilor de vegetaţie.
Reeşind din conţinutul acestei legi concluzionăm:
din punct de vedere calitativ, egalitatea importantei fiziologice a
factorilor de vegetaţie este indiscutabilă. Totodată factorii de vegetaţie nu pot fi
supuşi substituirii: apa ca factor de vegetaţie nu poate fi substituită cu elementele
nutritive; fosforul nu poate fi substituit de către azot sau potasiu ş.a.
din punct de vedere cantitativ, factorii de vegetaţie nu sunt egali între ei:
planta de exemplu consumă cantităţi mari de apă în procesul de creştere şi dezvoltare şi
cantităţi mici de microelemente, dar din punct de vedere fiziologic importanţa
acestora este echivalentă în ceea ce priveşte asigurarea unei creşteri şi dezvoltări
normale a plantei, formarea producţiei agricole.
II Legea acţiunii în comun (complex) a factorilor de vegetaţie. Reeşind din
conţinutul legii a II-a putem concluziona următoarele:
Pe parcursul perioadei de vegetaţie planta de cultură trebuie să fie
asigurată cu toţi factorii de vegetaţie în cantităţi şi raporturi optime.
Diferenţa dintre cerere şi ofertă a factorilor de vegetaţie prezintă aşa
numitul deficit a acestuia, care şi trebuie să fie lichidat cu ajutorul diferitor activităţi
de ordin agrotehnic.
În procesul de vegetaţie factorii de vegetaţie trebuie să acţioneze în
comun (complex) şi nu izolat, condiţionându-se reciproc între anumite limite.
Acţiunea factorilor de vegetaţie în comun, permite folosirea mai reuşită a
acestora, asigurând producţii mari şi cu variaţii mici de producţie de la un caz la altul.
III Legea factorului limitativ al producţiei (legea minimului, optimului,
maximului) conţinutul legii ne sugerează următoarele idei:
Fiecare factor de vegetaţie are o influenţă din cele mai favorabile asupra
plantei atunci când el se încadrează în limitele unei doze anumite reuşite din cerinţele
plantei.
Reeşind faptul că în condiţii naturale (de producţie) este destul de
problematic de a stabili aceste doze, mai practică este folosirea noţiunii de „interval
optim”, care este diferit pentru fiecare plantă, soi, hibrid, perioadă de vegetaţie.
Prezenţa fiecărui factor sub (minimum) sau peste (maximum) intervalul
optim influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor, nivelului de producţie
agricolă. În aceste condiţii el trece în categoria de factor limitativ.
Numeroase experienţe în acest domeniu au permis ulterior elaborarea
legilor minimului, maximului şi optimului.
Legea minimului a fost formulată de Justus van Liebig. în baza experienţelor
lui Dobenek, cu aplicarea ciubărului cu nivele diferite ale doagelor, unde fiecare din el
reprezintă un factor de vegetaţie şi arată nivelul de aprovizionare a plantelor în
diferiţi factori, iar conţinutul de lichid a acestuia reprezintă recolta. Nivelul de recoltă
este determinat de factorul aflat în minim. Ridicarea nivelului de aprovizionare al
factorului aflat în minim face ca nivelul de recoltă să crească până la nivelul altui care
devine minim la rândul său.
Legea maximului, elaborată de Wolny, spune că dacă un factor se află în
cantitate maximă recolta devine zero. Cazul se explică prin acţiunea „toxică” a
factorului asupra plantei.
Legea „optimului” formulată de Liebscher arată că recolta este maximă,
când factorii cercetaţi se află în cantitate optimă.
1 – fără îngrăşăminte şi fără irigare.
2 – aplicarea îngrăşămintelor fără irigare.
3 – aplicarea îngrăşămintelor şi irigaţiei.
Des. 1 Nivelul de productivitate a plantelor în rezultatul acţiunii în complex a factorilor (q/ha)
Des. 2 Nivelul de variaţie a producţiei agricole la diferite forme de interacţiune a factorilor de vegetaţie (%)
1 – fără îngrăşăminte şi fără irigare.
2 – aplicarea îngrăşămintelor fără irigare.
3 – aplicarea îngrăşămintelor şi irigaţiei.
În baza experienţelor în vase de vegetaţie a lui Helriegel cu cultivarea
orzului la diferite niveluri de asigurare cu umiditate, Saks formulează legea
minimului, optimului, maximului. Cel mai înalt nivel de recoltă îl obţinem la
asigurarea plantei cu apă în cantităţi optime (umiditatea de 60 % de la capacitatea
totală pentru apă). La umiditatea în cantităţi minimale şi maximale, recolta este egală
cu zero.
În etapele următoare, în baza totalizării tuturor experienţelor apare
„legea toleranţei”, formulată de Shelford în anul 1913, conform căreia un
factor poate fi limitativ nu numai când se află în „minimum” (după Liebig),
dar dacă el se află şi în „maximum” (după Wolny).
Plantele de cultură au un „minimum” şi „maximum” biologic, iar
intervalul dintre aceste două extremităţi poartă numire de „limitele de
tolerantă ”.
IV Legea restituirii
Conţinutul acestei legi ne sugerează ideea următoare:
- în scopul păstrării nivelului de fertilitate a solului ar fi necesar sau
chiar obligatoriu ca solului să-i fie permanent restituită cantitatea de
elemente nutritive consumată de către planta de cultură la formarea de recoltă,
aplicând sistemele de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi minerale,
argumentate ştiinţific, ceea ce va permite şi o evitare a cazului de poluare a
solului.
- nerespectarea acestei legi este urmată de reduceri esenţiale ale fertilităţii
solului, scăderea nivelului de productivitate a plantelor de calitate a producţiei
agricole.
2. Factorii de vegetaţie. Principiile de clasificare. Metodele de reglare
Factorii de vegetaţie trebuie să prezinte un flux permanent pentru întreaga
perioadă de vegetaţie a plantelor de cultură.
Planta de cultură trebuie să fie asigurată cu factorii de vegetaţie în
cantităţi optimale care în funcţie de modul de interacţiune, vor determina
nivelul producţiei agricole şi calitatea acesteia.
Conştientizarea faptului că creşterea şi dezvoltarea plantelor cât şi
realizarea potenţialului biologic a acestora depinde într-o mare măsură de
mediul de viaţă, ar fi binevenită studierea rolului şi particularităţile acesteia în
relaţia:
«planta de cultură - mediul de viaţă - tehnologie de cultivare»
Mediul de viaţă a plantelor include ca regulă două componente:
- componenţa cu acţiune directă — prezentată prin nişte valori
a condiţiilor de mediu (relieful, roca, structura solului ş.a.) care în finală
determină şi caracterizează spaţiul de existenţă a vegetaţiei, vieţii pe pământ, fără rol
direct, activ în viaţa plantei.
- componenta activă - prezentată prin factorii de vegetaţie – drept
elemente constitutive ale mediului, care intervin activ în viaţa plantelor,
determinând arealul de cultivare şi capacitatea de sinteză a materialului
vegetal. La clasificarea factorilor de vegetaţie sunt folosite două criterii:
originea factorului
modul de acţiune a factorului.
• Conform primului criteriu (originea factorului), evidenţiem două grupe de
factori:
I. Factorii abiotici (lipsiţi de viaţă)
a) Factorii climatici (cosmico-atmosferici):
- lumina
- căldura
- aerul atmosferic factorii influenţaţi în mod semnificativ de relief
- apa atmosferică prin panta terenului şi expoziţia acestuia.
b) Factorii edafici:
- elementele nutritive din sol factori influenţaţi de factorii
- apa din sol cu toate formele sale climatici
II. Factorii biotici (cu viaţă) prezentaţi de:
- organismele vii (fauna) aflată în sol: micro, mezo, megafauna solului.
- microflora solului.
• Acţiunea factorilor biotici, îndeosebi a microfaunei şi microflorei este corelată de:
- anotimp;
- planta cultivată;
- tehnologia de cultivare.
• Caracteristicile factorilor de vegetaţie au la bază:
- modul de acţiune a acestora;
- posibilitatea de dirijare, luându-se în consideraţie: oferta locului; cerinţele
specifice fiecărei plante; posibilităţile tehnologice.
• Cele mai importante caracteristici ale factorilor de vegetaţie sunt:
Factorii de vegetaţie nu au valori constante. Ei variază în timp şi spaţiu în
limita de minimum - maximum.
Deosebim:
a) modificări lente, treptate - dă posibilitate plantei pentru adaptare, fără
influenţă negativă asupra nivelului de producţie.
b) modificări neaşteptate, pot depăşi limitele de adaptibilitate ale plantelor,
menţin starea de stres. Poate avea procese biologice ireversibile.
Factorii de vegetaţie sunt permanent în interdependenţă (interacţiune), de
unde reesă următoarele:
a) factorii se influenţează reciproc şi acţionează printr-o rezultantă medie
comună.
b) intervenţiile prin tehnologiile de cultivare trebuie să fie complexe şi nu
unilaterale.
c) intervenţia tehnologică unilaterală (fertilizarea numai cu azot, irigarea,
monocultura ş.a.) amplifică efectul limitativ al factorilor de vegetaţie cu consecinţe
negative asupra recoltei.
Factorii de vegetaţie nu pot fi supuşi substituirii din care reesă
următoarele:
a) factorii de vegetaţie sunt la fel de necesari şi egali după importanta
fiziologică.
a) lipsa sau excesul a unuia din ei devine factor limitativ.
b) tehnologia de cultivare trebuie să fie orientată la atenuarea efectului
negativ a factorului limitativ.
c) efectele negative sau chiar pozitive a factorilor de vegetaţie depind de
nivelul de intervenţie a factorilor tehnologici, biologici, şi antropogeni.
Factorii de vegetaţie pot fi supuşi dirijării şi reglării luându-se în consideraţie:
- caracterul de regim al acestora
- caracteristicile fiecărei plante cu privire la condiţiile de mediu.
• Metodele de dirijare a regimului de căldură prevăd:
zonarea şi amplasarea pe teritoriu în funcţie de SGTU (suma gradelor de
temperaturi utile) ale plantelor de cultură.
respectarea epocilor de însămânţare, densitatea plantelor la hectar, adâncimea
de încorporare a seminţelor.
combaterea şi reglarea gradului de îmburuienire.
Metode de reglare a regimului de căldură.
afânarea solului.
eliminarea din sol a excesului de apă (drenaj)
administrarea gunoiului de grajd
mulcirea
reţinerea zăpezii
irigarea cu apă caldă
plantarea fâşiilor forestiere
formarea perdelelor de fum
aplicarea surselor artificiale de căldură.
Metode pentru ameliorarea regimului de aeraţie a solului.
optimizarea însuşirilor fizice ale solului (densitatea aparentă, porozitatea
solului, compoziţia agregativă).
eliminarea excesului de apă din sol.
lucrări ale solului în scopul intensificării schimbului de gaze.
practicare în rotaţie a culturilor cu sisteme radiculare puternic dezvoltate.
Metode pentru dirijarea şi reglarea regimului hidric din sol:
• zonarea culturilor agricole în funcţie de cerinţele plantei faţă de umiditate
• respectarea elementelor tehnologice referitoare: epocii, desimii de semănat ce
vor permite o folosire mai efectivă a umidităţii solului.
sisteme raţionale de lucrare a solului (aratul)
tăvălugirea solului
combaterea buruienilor
aplicarea îngrăşămintelor organice
asolamentul cu alternarea reuşită a culturilor
fondarea perdelelor forestiere
drenaj - la eliminarea excesului de apă
desecarea.
Metode de dirijare şi reglare a regimului de lumină:
• zonarea culturilor cu repartizarea acestora în zone unde acest factor
corespunde cerinţelor lor biologice.
• respectarea elementelor tehnologice referitoare: epocii, desimii de semănat ce
vor permite o folosire mai efectivă a luminii datorită uniformităţii înalte de
formare a plantulelor.
Metode de reglare a regimului de lumină
orientarea rândurilor de plante pe direcţia N - S.
practicarea culturilor succesive, în scopul sporirii perioadei de utilizare a
luminii în perioada de vegetaţie.
practicarea culturilor intercalate (fasolea + porumb), permit ca lumina
neinterceptată de o cultură să fie folosită de altele.
combaterea buruienilor cu reducerea concurenţei pentru folosirea acestui
factor.
fertilizarea solului - va permite formarea unei suprafeţe foliare mari.
3. Asolamentele şi clasificarea asolamentelor
• Asolamentul – prezintă suprafaţa de teren arabil împărţit în sole, pe care
plantele de cultură se succed, alternează, se schimbă cu locul în timp şi spaţiu într-o
ordine stabilită cu aplicarea în complex a sistemelor de lucrare a solului, de fertilizare,
erbicidare în scopul sporirii fertilităţii solului, sporirii cantitative şi calitative a
producţiei.
• Se cere de a nu confunda noţiunea de asolament cu rotaţia culturilor, deoarece
ultima prevede succesiunea în timp pe o singură solă.
• Încă în comuna primitivă s-a observat o scădere a nivelului de producţie a
plantelor cultivate pe unul şi acelaşi sector mulţi ani la rând.
• La geto-daci cu 1000 ani î.e.n., deja avea loc împărţirea terenului în câmpuri
(sole) pe care se cultiva în alternanţă culturi apropiate între ele după durata de
vegetaţie şi modul de cultură.
• La primele etape de dezvoltare a agriculturii, după imposibilităţile de aplicare
a sistemului de agricultură cu ţelină şi pârloagă, sectoarele sunt divizate în două
sole.
Una din sole se lasă pentru refacerea fertilităţii timp de un an şi a obţinut
denumirea de „ogor" (necultivat timp de un an). Astfel apare succesiunea de 2 ani: ogor
- plantă cultivată (folosirea numai 50 % din suprafaţă).
• Ulterior câmpul era împărţit în 3 sole, din care 2 se cultivau în cadrul rotaţiei:
„ogor - plantă cultivată - plantă cultivată”.
• Mai târziu ogorul nu mai satisfăcea cerinţele de produse şi este înlocuit cu sola
ocupată cu culturi furajere (mai frecvent trifoiul). Astfel au fost puse bazele
agrotehnice ale „sistemului de agrotehnică altern”.
Apare rotaţia: 1. cerealiere de primăvară cu trifoi; 2. trifoi; 3. cereale păioase de
toamnă; 4. prăsitoare (porumb, cartof, sfecla ş.a).
Pentru prima dată a fost practicat în Anglia.
În aceste asolamente la culturile prăsitoare se introduce îngrăşămintele organice, în
structură se introduc în mod obligatoriu leguminoasele, se aplică irigaţiile, pesticidele,
îngrăşămintele minerale.
Anterior deja a fost menţionat că efectul maximal asolamentul ni-l asigură dacă
concomitent cu respectarea succesiunii culturilor în timp şi spaţiu vor fi aplicate în
complex şi alte sisteme.
Asolamentul sistemului de agricultură convenţională cât şi sistemului de
agricultură durabilă prevede aplicarea în complex a:
- sistemului de alternare a culturilor în timp şi spaţiu;
- sistemul de lucrare a solului;
- sistemul de fertilizare a plantelor de cultură;
- sistemul de protecţie a plantelor cu aplicarea preparatelor chimice pentru
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Drept sistem de bază este socotit sistemul de succesiune a culturilor, deoarece
acest sistem determină şi sistemele de lucrare a solului cât şi a sistemelor de fertilizare
şi protecţie a plantelor.
Sistemul de succesiune a plantelor de cultură prevede întocmirea şi respectarea
strictă a alternării culturilor în corespundere cu regulile şi cerinţele agrotehnice.
Sistemul de lucrare a solului – prevede pregătirea solului în conformitate cu
cerinţele şi particularităţile plantei de cultură, orientate la modificările pozitive a
însuşirilor agrobiologice, agrofizice şi agrochimice ale solului, optimizarea regimurilor
solului, condiţii optime pentru semănat, întreţinerea semănăturilor, strângerea de
recoltă.
Sistemul de fertilizare – prevede elaborarea sistemului de administrare în
asolament a îngrăşămintelor organice şi chimice, avantajoase din punct de vedere
agronomic, economi, ecologic.
Sistemul de protecţie a plantelor – prevede elaborarea în primul rând a sistemelor
de aplicare a metodei chimice de combatere a buruienilor de asemenea avantajoase din
punct de vedere agrotehnic, economic, ecologic.
• În activităţile de proiectare cât şi în perioada de aplicare practică a asolamentelor
specialistul va opera cu următoarele noţiuni numite şi elemente ale asolamentului:
Sola - o anumită suprafaţă de teren din cadrul asolamentului cu sol cât mai omogen
pe care se va cultiva una sau mai multe (2-3) plante cu însuşiri biologice şi tehnologii
asemănătoare.
Sola ocupată cu 2 – 3 plante - poartă denumirea de solă - mixtă.
Parcela - o subdiviziune a solei mixte pe care se va cultiva o singură specie de
plante.
Cultura principală – ocupă o anumită solă în anul de referinţă.
Cultura premergătoare – cultura cultivată în anul precedent pe sola respectivă,
deci înaintea culturii principale.
Cultura succesivă (dublă, secundară) – se însămânţează în acelaşi an, pe aceiaşi
solă, după recoltarea culturii principale (pentru boabe, furaj, îngrăşăminte verzi).
Cultura principală trebuie să elibereze cât mai timpuriu sola. Mai frecvent practicată
în asolamentele legumicole, pe sectoare irigabile.
Cultură intercalată - cultivarea unei specii de plante printre rândurile sau pe
rândurile plantei principale.
Exemple: fasole sau dovlecei prin porumb; ceapă, usturoi prin vie ş.a.
Cultură în amestec – cultivarea a 2 – 3 specii de plante amestecate chiar la semănat
cu recoltarea împreună.
Exemple: borceagurile de toamnă sau primăvară; amestecuri de leguminoase şi
graminee perene la înfiinţarea pajiştilor etc.
Cultură protejată (ascunsă) - specia de plante care vegetează o perioadă alături de
cultura principală şi care îşi continuă vegetaţia şi în anul următor.
Exemplu: trifoiul semănat în culturile de grâu, orz, ovăz.
Cultura amelioratoare - specia de leguminoase anuale sau perene care îmbogăţesc
solul în azot fixat pe cale biologică cu ajutorul bacteriilor simbiotice.
Planul de cultură - indică suprafeţele (ha) ocupate de fiecare din plante din cadrul
asolamentului.
Structura semănăturilor - indică ponderea procentuală a fiecărei culturi din cadrul
asolamentului.
Rotaţia culturilor - indică ordinea de cultivare a plantelor în timp pe o solă.
Durata rotaţiei - numărul de ani după care o cultură revine pe aceiaşi solă, sau
timpul când o cultură trece prin toate solele asolamentului.
Cultura repetată - prezintă cultura cultivată pe aceiaşi solă a unei plante timp de
2 - 3 (rar 4) ani. Este admisibil numai pentru culturile care se autosuportă.
Cultura repetată se cere a nu fi confundată cu monocultura unde o specie este
cultivată an de an pe aceiaşi solă (peste 5 ani) dar cu multe dezavantaje.
- Veriga rotaţiei - prezintă cele două culturi care se succed între rotaţie.
- Tipul de asolament - când intră rotaţie se prezintă concret plantele de cultură
care se succed.
- Schema de asolament - când într-o rotaţie sunt indicate grupele biologice de
culturi.
• Importanţa asolamentelor poate şi trebuie să fie evaluată atât din punct de
vedere agrotehnic cât şi economico-organizatoric şi energetic.
• Din punct de vedere a importanţei agronomice putem constata următoarele:
asolamentul şi succesiunea corectă a culturilor în timp şi în spaţiu va
asigura:
ameliorarea regimului hidric al solului pentru plantele de cultură cu diferite
cerinţi biologice faţă de apa ca factor de vegetaţie.
ameliorarea regimului de nutriţie a solului în funcţie de cerinţele şi
particularităţile în nutriţia plantelor de cultură.
ameliorarea însuşirilor agrobiologice a solului cu:
asigurarea balanţei pozitive a materiei organice a solului;
asigurarea activităţii vitale înalte a biotei solului;
asigurarea unei stări fitosanitare a solului exprimată printr-un grad
scăzut de îmburuienare, prezenţa a patogenilor bolilor şi a dăunătorilor.
ameliorarea însuşirilor agrofizice ale solului cu optimizarea valorilor:
compacităţii;
densităţii aparente;
porozităţii totale, capilare, necapilare;
compoziţiei agregative a solului ş.a.
ameliorarea însuşirilor agrochimice a solului;
complexului absortiv al solului;
reacţia solului;
conţinutului elementelor nutritive de bază (NPK).
• Toate cele menţionate anterior confirmă rolul major al asolamentului în ceea ce
priveşte reproducerea fertilităţii solului, optimizarea regimului hidric, aeraţie, termic,
nutriţie a solului, sporirea nivelului de productivitate a plantelor de cultură şi a
asolamentului în ansamblu, calitatea producţiei agricole.
Din punct de vedere economico-organizatoric şi energetic importanţa
asolamentului este manifestată prin:
crearea de condiţii satisfăcătoare în ceea ce priveşte o perfecţionare a
organizării teritoriului care prevede:
promovarea politicii de utilizare raţională a fondului funciar în rezultatul
delimitarea terenului agricol în funcţie de pretabilităţile la arabil, pomicultură,
viticultură, fâneţe, păşune, irigare ş.a.
Ameliorarea însuşirilor biologice ale solului:
reglarea conţinutului de materieorganică;reglarea biotei solului;starea fitosanitară a solului.
Ameliorarea elementelor de fertilitate a solului
Ameliorarea condiţiilor de fertilitate a solului
Importanţa agrotehnică a asolamentului
Ameliorarea regimului de nutriţie,
conţinutului de humus în sol
Ameliorarea însuşirilor chimice ale solului:
• valorile CAS;• valorile pH solului;• conţinutul de N, P, K în sol.
Ameliorarea însuşirilor fizice la optimizarea:
• compacităţii solului;• densităţii aparente a solului;
• porozităţii totale, capilare şi necapilare a solului;• compoziţiei agregative a solului.
Optimizarea regimului hidric,conţinutului de
apă în sol
restructurarea, reprofilarea şi reamplasarea unor categorii de folosinţă.
diferenţierea măsurilor agrotehnice şi ameliorative.
proiectarea de reţele a fâşiilor forestiere.
scoaterea din circuitul agricol a terenurilor erodate.
proiectarea modului de exploatare a pajiştilor.
proiectarea reţelelor de drumuri.
proiectarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare ş.a.
crearea de condiţii referitoare determinării corecte la specializarea
gospodăriei agricole, care prevede în prim plan:
determinarea structurii suprafeţelor ocupate cu plantele de cultură reeşind din:
necesităţile în producţie agricolă a gospodăriei;
cerinţele şi prezenţa pieţelor de desfacere;
posibilităţile de transportare a producţiei agricole, materiei prime la
centrele de prelucrare.
crearea de condiţii referitoare planificării şi determinării raportului optimal al
volumului de producţie din ramura fitotehnică şi zootehnică.
crearea condiţiilor de efectuare calitativă şi cu cheltuieli reduse a procedeelor
agrofitotehnice.
valorificarea superioară a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, apei pentru
irigare.
sporirea nivelului de producţia obţinută şi calitatea acesteia;
sporirea valorilor indicatorilor economici de bază, eficienţei economice a
tehnologiilor de cultivare a plantelor de cultură.
Condiţii pentru determinarea corectă a
specializării gospodăriei agricole
Importanţa organizatorică, economică, energetică a asolamentului
Condiţii de efectuare calitativă şi cu cheltuieli
reduse a procedeelor agrotehnice
Condiţii pentru planificare şi determinare a raportului optimal
al volumului producţiei fitotehnice şi zootehnice
Condiţii pentru o valorificare superioară a resurselor
energetice: îngrăşămintelor, pesticidelor, apei de irigare
Condiţii pentru sporirea nivelului de producţie
agricolă, calitatea producţiei
Sporirea eficienţei economice a tehnologiilor de cultivare cu sporirea
valorilor, indicatorilor economici de bază
Condiţii pentru perfecţionarea lucrărilor de
organizare şi folosire raţională a fondului funciar
La clasificarea asolamentelor sunt folosite mai multe principii din care
menţionăm:
clasificarea după numărul de sole:
de durata scurtă (2-3 sole) - ogor - plantă cultivată
de durata medie ( 5 - 6 sole) - mazăre - grâu/t - porumb/bobe l
-porumb/boabe 2 - lucerna (sola săritoare)
de lungă durată (8 - 10 sole) - mazăre - grâu/toamnă - fl./soarelui
-porumb/siloz - orz/toamnă - soia - porumb/boabe l - porumb/boabe 2.
clasificare după scopul urmărit (producţia de bază) şi raportul dintre grupe de
culturi, diferite după caracteristicile morfologice, biologice şi tehnologice de
cultivare.
Asolamente de câmp - asolamentele cu o pondere sporită în structura
suprafeţelor însămânţate a culturilor cerealiere, tehnice, leguminoase. Raportul dintre
grupe de culturi se stabileşte în funcţie de nivelul de pantă a terenului.
a) panta până la 3° - 75 % culturile prăsitoare : 25 % culturi compact
semănate;
b) panta de 3 - 5° - 50 % culturi prăsitoare : 50 % culturi compact semănate;
c) panta de 5 -7° -75 % culturi compact semănate : 25 % culturi prăsitoare.
Asolamente furajere - asolamentele în care cota sporită (mai mult de 50 - 60 %)
le revine culturilor pur furajere (sfecla furajeră; porumb/silos, porumb/boabe;
borceagurile).
Specializarea acestora are loc după culturile incluse în rotaţie, specificul
fermelor zootehnice. In acest context vom deosebi:
a) asolament furajer de pe lângă fermă (include maximum de culturi cu
producţii mari şi cheltuieli mari pentru transportare).
b) asolament furajer cu ierburi perene destinat pentru furaj sau păşunat.
Asolament special - asolamente care includ plante pentru cultivarea cărora
sunt elaborate tehnologii speciale, sau terenurile necesită măsuri complexe de
protejare.
Drept modele de asolament speciale pot fi considerate:
a) asolament antierozional pe pantă peste 7° care va include numai specii
plante compact semănat cu o pondere ( 75 %) a ierburilor furajere perene.
b) asolament legumicol - cu o pondere sporită (70 - 80 %) a culturilor
legumicole.
c) asolamentele şcolii pomicole, viticole (pepenierele);
d) asolamente pentru plantele medicinale.
Asolamentele mixte - asolamentele în care aproximativ jumătate din
suprafaţă este ocupată cu plante din cultura mare iar altă jumătate cu culturi
furajere sau legumicole.
Reeşind din conţinutul procentual a culturilor în structura acestora
deosebim:
a) asolament mixt - legumicol - furajer;
b) asolament mixt - furajer - legumicol;
c) asolament mixt - legumicol - plante din cultura mare.
• Din particularităţile de bază ale agriculturii R. Moldova pot fi menţionate:
ponderea sporită în structura suprafeţelor de însămânţare a culturilor
prăsitoare - peste 50 %.
ponderea sporită în structură a culturilor tehnice - peste 20 %.
condiţii climaterice favorabile pentru înmulţirea şi răspândirea bolilor,
dăunătorilor, buruienilor.
destul de frecvent umiditatea solului trece în categoria factorului limitativ (sub
valorile optime ale regimului hidric al solului).
condiţii favorabile pentru desfăşurarea procesului de eroziune a solului cauzată
de apă.
Toate cele menţionate anterior impune într-o mare măsură elaborarea,
implementarea şi valorificarea asolamentelor bazate pe o succesiune corectă a
culturilor în timp şi spaţiu.
Diferite instituţii ramurale de cercetări ştiinţifice şi în special catedra
Agrotehnică a UASM în staţionare de lungă durată au studiat asolamentele şi diferite
sisteme de alternare a culturilor în baza cărora au elaborat aşa numita schiţă principială de
alternare a culturilor de câmp care ţine cont de următoarele particularităţi şi
obiective:
particularităţile structurii suprafeţelor de însămânţare stabilite tradiţional în
republică, în zona respectivă.
elaborarea de succesiuni orientate la optimizarea regimului hidric al solului, cu
formarea rezervelor de apă satisfăcătoare din punct de vedere agronomic.
efectuarea unei succesiuni orientate la soluţionarea problemei de nutriţie a
plantelor.
• Schiţa principială prevede următoarea ordine de succesiune a diferitor grupe
biologice a plantelor de cultură:
1. Culturi cu termeni timpurii de recoltare (îndeosebi a celor destinate pentru
obţinerea masei verzi pentru sectorul zootehnic).
2. Culturile cerealiere de toamnă.
3. Culturile tehnice.
4. Culturile prăsitoare.
5. Culturile prăsitoare.
• Soluţionarea problemei referitoare formării rezervelor bune de apă va fi
condiţionată de perioada de la recoltarea culturii principale până la semănatul
culturii principale următoare.
• O importanţă majoră o are formarea rezervelor de apă pentru culturile
cerealiere de toamnă, care într-o mare măsură va depinde de termenul de recoltare a
culturii premergătoare.
Exemplu: rezervele de apă în sol la semănatul grâului de toamnă în funcţie de
cultura premergătoare:
• borceag de primăvară - grâu/toamnă - 180 mm.
• grâu/toamnă - grâu/toamnă - 140 mm
• porumb/boabe - grâu/toamnă - 120 mm.
• Soluţionarea problemei referitoare regimului de nutriţie în cazul dat este
evoluată reeşind din intervalul de timp pus la dispoziţia descompunerii materie
organice până la semănatul culturii următoare.
Exemple:
a) verigă: borceag - grâu/toamnă.
Până la semănatul grâului de toamnă gradul de descompunere a materie
organice atinge valorile de 100 %. Primăvara în agrofitocenoza grâului va lipsi
concurenţa dintre planta de cultură şi grupele de microorganisme cu privire la
folosirea în nutriţie a azotului.
b) veriga: porumb/boabe - grâu/toamnă.
Până la semănatul grâului de toamnă avem de a face cu un interval mic pentru
descompunerea materiei organice (34 %). Deci primăvara va apărea o concurenţă
sporită dintre planta de cultură şi microorganisme cu privire la folosirea în nutriţie a
azotului.
c) veriga: porumb/boabe - porumb/boabe; floarea-soarelui - porumb/boabe.
În astfel de verigi completament lipseşte concurenţa menţionată anterior.
Dezvoltarea intensivă a plantelor de cultură are loc în condiţii când materia
organică din sol este deja descompusă.
Din cele mai importante direcţii, etape întreprinse la organizarea asolamentelor
în gospodăriile agricole cu diferite forme de proprietate a solului vom evidenţia:
Delimitarea terenului agricol după categoriile de folosinţă, pretabilitatea acestuia
la arabil.
În funcţie de particularităţile reliefului, solului, microclimei, nivelul apelor freatice vor
fi evidenţiate suprafeţele de terenuri agricole pentru fondarea:
asolamentelor legumicole – cu panta până la 3;
asolamentele de câmp – cu panta până la 7;
asolamente furajere – cu panta până la 3;
asolamentelor de câmp antierozionale – cu pantă peste 7;
asolamentele şcolilor pomicole, viticole;
terenuri pentru fondarea plantaţiilor pomicole, viticole;
terenuri pentru fondarea păşunilor, fâneţelor.
Întocmirea planului de cultură şi structura acestuia.
Indiferent de forma de gospodărire, proprietate a pământului, la întocmirea
planului de cultură şi structura acesteia se va ţine cont de cerinţele agronomice referitor
raportului dintre grupele biologice ale plantelor de cultură.
Conform cerinţelor de ultimă oră se prevede ca în structura suprafeţelor pentru
însămânţare cota procentuală va constitui aproximativ:
- culturile cerealiere - 50 %
- culturile tehnice - 15 %
- culturile furajere - 30 %
- legumicole - 5 %.
Model a structurii suprafeţelor
N / o Culturile %
Culturile cerealiere – total 50 %
1 Grâul de toamnă 19 %
2 Orzul de toamnă 6 %
3 Orzul de primăvară 3 %
4 Porumb boabe 19 %
5 Mazărea 3 %
Culturile tehnice – total 15 %
1 Sfecla pentru zahăr 5 %
2 Floarea soarelui 6 %
3 Tutun 1,5 %
4 Soia 2,5 %
Culturile furajere 30 %
1 Ierburi furajere perene (lucerna) 15 %
2 Măzăriche + ovăz (borceag de primăvară) 5 %
3 Sfecla furajeră 10 %
4 Porumb – siloz
5 Porumb la masă verde
1 Legumele 5 %
Total 100 %
1) Cult. cerealiere (50 %) : cult. tehnice (15 %) : furajere (30 %) : legume. (5 %)
50 : 15 : 30 : 5
2) Raportul culturilor compacte şi prăşitoare
50 % : 50 %
Structura propusă are drept obiectiv păstrarea unei diversităţi mai largi a speciilor
plantelor de cultură cu asigurarea unei succesiuni mai reuşite a acestora, asigurarea
plantelor de cultură cu premergătoarele cele mai indicate, raport satisfăcător dintre
grupa de culturi prăşitoare şi a celor compact semănate (50 % : 50 %).
În afară de cele menţionate anterior la întocmirea planului de cultură specialistul va
ţine cont de:
particularităţile economiei naţionale ;
prezenţa în zonă a industriei;
necesităţile în asigurare cu producţie agricolă a populaţiei a localităţii concrete;
prezenţa pieţelor de desfacere a producţiei agricole;
nivelul de asigurare a gospodăriei cu tehnica agricolă specială, asigurarea cu
braţele de muncă;
păstrarea unei diversităţi înalte a plantelor de cultură ce va permite organizarea mai
reuşită a rotaţiei culturilor.
Repartizarea suprafeţelor de însămânţare în toate tipurile de asolament
preconizate în gospodărie.
Repartizarea suprafeţelor se va efectua în două etape:
a) la prima etapă vor fi repartizate suprafeţele ocupate cu ierburile furajere perene pe
toate tipurile de asolamente şi culturile legumicole în asolamentul legumicol.
b) la etapa a doua vor fi repartizate suprafeţele de însămânţare a celorlalte culturi în
ordinea următoare:
repartizarea suprafeţelor de culturi cerealiere păioase de toamnă;
selectarea şi repartizarea culturilor premergătoare pentru cerealierele păioase de
toamnă;
repartizarea suprafeţelor ocupate de culturile tehnice;
repartizarea suprafeţelor ocupate cu culturile cerealiere de primăvară şi a celor
prăşitoare.
La etapa a patra se va concretiza şi evalua situaţia referitoare numărului, formei
şi mărimii solelor.
Numărul de sole depinde de tipul de asolament. Indiferent de tipul de asolament
numărul de sole trebuie să permită efectuarea unei rotaţii cât mai eficiente a culturilor.
Ca regulă cel mai mare număr de sole este prevăzut în asolamentele de câmp (6 – 10
sole).
Forma solelor – trebuie să asigure eficienţa maximă a măsurilor agrotehnice.
S-a constatat că cea mai satisfăcătoare formă a solelor este considerată cea
dreptunghiulară cu un raport dintre lungime şi lăţime de 3 : 1.
Mărimea solelor este determinată de tipul, suprafaţa asolamentului şi a
numărului de sole. În gospodăriile agricole cu suprafeţe mari a asolamentelor sunt
recomandate următoarele suprafeţe ale solelor:
- asolament legumicol – 15 – 30 ha;
- asolament furajer – 25 – 30 ha;
- asolament agricol – 75 – 100 ha;
- asolament antierozional – 10 – 110 ha.
pornind de la necesitatea amplasării lucernei în asolament în scopul
reproducerii fertilităţii solului şi ţinând cont de fenomenul de „oboseală” a solului,
fiecare asolament cu ierburi perene, leguminoase, acestea vor include în sine
aproximativ 7 sole.
Astfel suprafaţa minimă a unui asolament pe terenuri relativ plane va constitui
175 – 210 ha (25 – 30 ha suprafaţa unei sole x 7 sole), iar pe terenurile cu relief
neuniform – 85 – 105 ha (12 – 15 ha suprafaţa unei sole x 7 sole).
numărul de sole ocupat cu culturi ameliorative va fi determinat de nivelul de
fertilitate a solului.
Prelegerea 3
Tema: Sistemele de lucrare a solului
Subiectele:
1.Obiectivele şi principiile de clasificare a lucrării solului
2. Aratul – lucrarea de bază a solului. Obiective şi particularităţi
3. Lucrările superficiale. Obiective şi particularităţi
4. Sistemele de lucrare a solului. Obiective şi particularităţi
• Lucrarea solului este cunoscută încă din antichitate, care permanent a evaluat
de la uneltele de piatră, grapele de lemn şi până la plugurile şi agregatele complexe
de azi fără aşi pierde actualitatea.
• Lucrarea solului poate fi definită ca o formă de acţiune mecanică asupra
solului cu agregate şi unelte de lucru în scopul creării celor mai satisfăcătoare
condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, efectuarea la timp şi calitativ a
semănatului, întreţinerii semănăturilor, strângerea recoltei.
• Lucrarea solului de întotdeauna a constituit o verigă din cele mai importante în
tehnologia de cultivare a plantelor de cultură, dar în acelaşi timp nu poate fi
supraapreciată, deoarece nu poate înlocui rolul şi importanta altor măsuri
tehnologice.
• Pentru agrofitocenoze lucrarea solului prezintă o condiţie obligatorie
determinată de faptul că planta de cultură ca componentă dominantă a
agrofitocenozei posedă de un înalt potenţial biologic, care şi prezintă cerinţi sporite
faţă de condiţiile de mediu.
• Lucrarea solului în agrofitocenoze va permite:
formarea rezervelor satisfăcătoare de apă pentru plante şi elementelor
nutritive – drept elemente de bază a fertilităţii;
va asigura ameliorarea valorilor indicatorilor agrobiologici ai solului:
restituiri mai sporite de materie organică a solului cu posibilităţi de menţinerii
balanţei pozitive a acesteia în sol; biota înaltă a solului cu activizări a proceselor
microbiologice şi descompunere a materiei organice; menţinerea unei stări
fitosanitare satisfăcătoare a solului;
va asigura ameliorarea valorilor indicatorilor agrofizici ai solului:
compacitatea, densitatea aparentă, porozitatea totală, compoziţia agregativă a
solului cu ameliorarea în finală a regimului termic, hidric, aeraţie, nutriţie a solului;
crearea condiţiilor pentru desfăşurarea reuşită a proceselor de solificare.
• Toate cele menţionate anterior permit de a crea echilibrul biologic pozitiv
între cerinţele plantei de cultură şi oferta solului.
Obiectivele de bază a lucrării solului
Modificări ale factorilor fizici,
chimici, biologici
Menţinerea şi sporirea fertilităţii solului datorită
încorporării în sol a materiei organice şi
afânarea stratului arabil
Asigurarea, valorificarea solului afectat de factori limitativi (exces de umiditate, solonizare ş.a.)
Depoluarea solului în rezultatul intensificării proceselor de oxidare
Sporirea productivităţii şi calităţii producţiei, valorilor indicatorilor economici a tehnologiilor de cultivare
Sporirea eficienţei îngrăşămintelor, apei de irigat, rotaţiei culturilor
Combaterea buruienilor, bolilor,
dăunătorilor cu încorporarea acestora în
profunzime
Reducerea consumului de carburanţi la
efectuarea corectă şi în condiţii optimale
Lucrările solului sunt clasificate după mai multe criterii:
A. După scopul principal:
- Lucrările de bază - efectuate la adâncimi mai mari de 20 cm până la 80
cm. Este socotită de bază datorită faptului că se execută înaintea celorlalte lucrări.
De calitatea ei va depinde lucrările de pregătire a patului germinativ.
• Din lucrările de bază fac parte:
arătura - executată cu plugul şi tăierea şi întoarcerea brazdelor.
lucrarea de bază a solului cu organe plane de lucru, „ploscorez" - fără
răsturnarea brazdei;
afânarea adâncă - arătură ameliorativă la 40 - 80 cm fără schimbarea poziţiei
orizonturilor (fără întoarcerea şi răsturnarea solului);
arătura de desfundare - executată la adâncimi de 50 - 80 cm pe terenurile
pentru fondarea plantaţiilor pomicole, viticole.
- Lucrări de pregătire a patului germinativ - efectuate la adâncimi maxime
de 10 - 12 cm, fără răsturnare a solului, cu formarea condiţiilor optime pentru
semănat, germinat şi formare a plantulelor.
- Lucrări de întreţinere a ogoarelor şi a semănăturilor.
întreţinerea ogoarelor prevăd efectuarea: dezmiriştirii, lucrări a soiului cu
cultivatorul concomitent cu grapări în perioada de vară şi primăvară - vară.
lucrările de întreţinere a culturilor - se desfăşoară după semănat pentru îngrijirea
culturii: combaterea buruienilor, afânarea solului etc. Prevede efectuarea: grapării,
tăvălugirii, prăşitului mecanic.
B. După epoca de executare deosebim lucrări executate:
• în perioada de vară: lucrări pentru întreţinerea ogoarelor, întreţinerea
culturilor prăsitoare, lucrări pentru pregătirea patului germinativ pentru culturile
succesive, cerealierele de toamnă, culturile de primăvară;
• în perioada de toamnă: continuă lucrări de pregătire a patului germinativ
pentru cerealierele de toamnă, discuirea şi arăturile adânci pentru culturile care se
seamănă în primăvară;
• în perioada de primăvară: pregătirea patului germinativ pentru culturile de
primăvară, întreţinerea ogoarelor şi a culturilor prăsitoare.
C.După uneltele cu care se execută lucrări a solului cu:
• plugul;
• grapa cu discuri;
• grapa cu colţi;
• freza;
• tăvălug;
• cultivator;
• nivelator etc.
D. După adâncimea la care se execută:
• lucrări superficiale - arătura superficială, dezmiriştirea, cultivarea,
graparea, tăvălugirea etc.
• lucrări adânci - arătura;
• lucrări foarte adânci - arătura adâncă, afânarea adâncă, arătura de
desfundare.
E. După complexitatea agregatului si lucrarea realizată:
• lucrări de pregătire a patului germinativ concomitent cu fertilizarea şi
erbicidarea;
• praşilele mecanizate concomitent cu fertilizarea sau cu administrarea
erbicidelor pe rândurile de plante.
I. În funcţie de plantele pentru care se cultivă se deosebesc:
• lucrări ale solului pentru cerealele de toamnă şi primăvară;
• lucrări pentru culturile prăsitoare;
• lucrările solului pentru fondarea plantaţiilor pomicole, viticole, pentru
legumicultură etc.
Clasificarea lucrărilor solului
II. După epoca de executare
III. După uneltele cu care se execută
I. După scopul principal
A. Lucrări de bază 20-80 cm arătura -20-35 cm afânarea adâncă –60-80 cm desfundarea -50-80 cm.
V. După complexitatea agregatului
IV. În funcţie de plantele de cultură
B. Lucrări de pregătire a patului germinativ max. 10 – 12 cm
A. În perioada de vară: întreţinerea ogorului, culturilor prăşitoare, pregătirea patului germinativ pentru culturile succesive, cerealele de toamnă
B. În perioada de toamnă: continuă pregătirea patului germinativ, discuirea, aratul
C. Lucrări de întreţinere a ogoarelor şi semănăturilor
1. cu plugul2. cu grapa (discuri)3.cu grapa cu colţi4. cultivator5. tăvălug ş.a.
1.pentru cerealierele păioase2.pentru culturile prăşitoare3.pentru fondarea plantaţiilor pomicole şi viticole
C. În perioada de primăvară: pregătirea patului germinativ, întreţinerea ogoarelor, culturilor prăşitoare
Pregătirea patului seminţelor + fertilizarea + erbicidarea
Praşilele mecanizate + fertilizarea + erbicidarea
VI. După adâncimea care se execută
1. superficiale2. adânci3. foarte adânci
2. Aratul – lucrarea de bază a solului. Obiective şi particularităţi
• Arătura este cea mai importantă lucrare a solului, fiind numită şi lucrare de
bază.
• Arătura se va efectua cu plugul cu cormană, piesele active ale căreia taie
fâşiile de sol numite - brazde - de diferite lăţimi şi adâncimi, care sunt expuse
unor procese tehnologice ca:
- întoarcerea;
- afânarea;
- mărunţirea;
- amestecarea.
• Din obiectivele de bază ale arăturii evidenţiem:
modificările pozitive a însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
optimizări a valorilor regimului de aer, căldură, apă, nutriţie.
crearea condiţiilor pentru o activitate sporită a microorganismelor.
amestecarea şi încorporarea calitativă a resturilor vegetale, îngrăşămintelor
organice, minerale şi a amendamentelor.
aducerea la suprafaţă a solului cu structură bună.
condiţii bune de combatere a buruienilor, îndeosebi a celor perene cu
înmulţire vegetativă prin muguri de rădăcină, rizomi, stoloni.
diminuarea atacului de boli şi dăunători.
pe terenurile în pantă, arătura pe curbe de nivel determină reducerea
eroziunii solului.
crearea condiţiilor optime pentru un semănat calitativ şi îngrijire a
semănăturilor.
• Adâncimea arăturii va fi stabilită pentru fiecare parcelă în parte:
condiţiile locale de sol sau climă;
starea culturală a terenului;
cerinţele biologice a plantelor pentru adâncimea lucrării.
• Pentru agricultura R. Moldova, reeşind din particularităţile pedo-climaterice se
aplică următoarea clasificare a arăturii după adâncime:
Clasificarea arăturii după adâncime
SpecificareaAdâncimea arăturii, cm
Grupa biologică sau cultura pentru care se execută arătura
Arătură superficială14-16; 16-18; 18-20
Culturile succesive, cerealierele păioase de toamnă după
premergătorii timpurii, ani secetoşi, soluri cu stratul de humus subţire.
Arătură obişnuită (etalon) 20-22Cerealierele păioase de toamnă
unele leguminoase la boabe anuale.
Arătură medie 25-27 Culturile prăsitoare
Arătură adâncă28 -30; 30-33; 33 -35
Sfecla pentru zahăr
Arătură desemidesfundare 40-45
Fondarea plantaţiilor pomicole, viticole
Arătură de desfundare 50 -60; 60 -70Fondarea plantaţiilor pomicole,
viticole
• După perioadele de executare a arăturii deosebim:
A. Arătura de vară - executată:
după recoltarea culturilor care se recoltează la începutul sau în toiul verii ca:
borceagurile, răpită, porumbul la masă verde, lucerna (anul III, cositul 1), mazărea,
orzul, grâul, legumele timpurii ş.a.
se execută pentru semănatul sau plantarea culturilor succesive;
se execută pe terenurile destinate pentru cerealierele de toamnă sau a
culturilor din primăvara anului următor.
• Arătura pentru culturile succesive are drept obiectiv pregătirea solului pentru
efectuarea unui semănat calitativ.
• Arătura pentru cerealierele de toamnă şi a culturilor de primăvară are mai
multe avantaje:
va crea condiţii pentru o înmagazinare şi păstrare mai reuşită a apei în sol;
va favoriza procesele microbiologice şi ca urmare se va acomoda în sol
cantităţi mari de elemente nutritive;
vor fi mai reuşit distruse buruienele în vegetaţie, dăunătorii, agenţii
fitopatogenici a plantelor de cultură.
• Arătura se va efectua la adâncimea:
pentru culturile succesive - 14 – 16 cm;
pentru cerealierele de toamnă - 20 – 22 cm;
pentru culturile de primăvară - 25 – 27 cm (28 – 30).
B. Arătura de toamnă - se execută:
toamna după recoltarea culturilor târzii;
în caz când din unele motive a fost amânată cea de vară.
• Arătura de toamnă se va executa:
pentru culturile de toamnă - 20 – 30 cm;
pentru culturile de primăvară - 25 – 27 cm.
• Arătura de toamnă executată pentru semănăturile de primăvară are
următoarele consecinţe favorabile:
infiltrarea uşoară a apei în perioada de acumulare;
încorporarea calitativă a îngrăşămintelor organice şi a celor chimice (P, K);
îngroparea seminţelor de buruieni, dăunători, agenţii fitopatogeni;
o încălzire mai rapidă primăvara cu pregătirea uşoară a solului pentru
semănatul de primăvară.
C. Arătura de primăvară
• Ca regulă în condiţiile R. Moldova, semănatul în primăvară se realizează pe
arăturile de vară şi toamnă (în unele cazuri – arătura în aşa numitele „ferestre de
iarnă");
• Arătura de primăvară ca regulă nu este recomandată din punct de vedere
agrotehnic deoarece are multe neajunsuri:
pierderi considerabile de apă acumulată în perioada toamnă - iarnă;
încadrarea perioadei de efectuare a lucrărilor în perioada de primăvară;
solul nu corespunde pe deplin cerinţelor pentru efectuarea unui semănat la timp
şi calitativ.
• Arătura de primăvară se practică numai în următoarele situaţii:
dacă din diferite motive n-a fost executată cea din toamnă;
recomandată în zonele mai umede, unde nu există pericolul de pierderi a apei
din sol prin evaporare;
când arătura de toamnă a ieşit în primăvară foarte tasat.
• Termenul de efectuare - odată cu posibilităţile de efectuare a acesteia calitativ în
câmp, la adâncimi mici (14-16; 16-18 cm) cu o grapare concomitentă.
• Pe solurile uşoare ea poate fi înlocuită cu lucrări efectuate cu grapa grea cu
discuri.
• În agricultura mondială sunt aplicate mai multe metode de arat:
Arătura în lături – denumită şi arătură în părţi, în afară.
• Se execută prin începutul aratului din marginea dreaptă a parcelei şi cu
deplasarea agregatului în sens invers acelor de ceasornic.
La capătul parcelei, plugul este scos din brazdă, se deplasează în gol şi este
introdus în brazdă pe partea stângă a parcelei. Se continuă astfel până se termină de
arat întreaga parcelă cu formarea la margine câte o coamă iar la mijloc un şanţ.
Arătura la cormană - numită arătură la mijloc sau înăuntru.
• Agregatul de arat intră în brazdă la mijlocul parcelei, la capăt se
întoarce şi se ară o a doua brazdă lângă prima, formând o coamă. La sfârşit parcela va
avea la mijloc o coamă şi la fiecare margine câte un şanţ. Agregatele se deplasează
în sensul acelor de ceasornic.
Arătura pe sărite.
• La executarea a uneia din metodele indicate mai mulţi ani la rând are loc
o evidenţiere sporită a coamelor sau a şanţurilor.
Acest fenomen poate fi înlăturat în rezultatul alternării arăturii la
cormană şi în lături, numită şi arătură pe sărite.
Pe aceiaşi parcelă într-un an va fi folosită la arat a metodei în lături, iar în alt.
an – a metodei la cormană.
Arătura în spinări.
• Metoda este indicată pentru regulile joase, umede, reci, în primul rând pe
podzoluri.
• Aratul se face la cormană pe fâşii înguste de 6 – l0 brazde.
• Pământul arat apare cu spinări (coame), iar între parcele apar şanţurile. Apa
neinfiltrată în sol se scurge în şanţurile laterale, şi dacă acestea au
înclinare, apa curge în afara terenului lucrat.
• Metoda este indicată şi pe terenurile în pantă. Coamele şi şanţurile
orientate perpendicular pe pantă, opresc scurgerile de apă, deci şi a eroziunii.
Aratul într-o singură parte
• Se execută numai cu plugurile reversibile, care răstoarnă brazdele într-o
singură parte atât la dus cât şi la întors.
• în aşa caz terenul lucrat va fi fără şanţuri şi coame.
• Metoda este indicată când se ară pe parcele mici, în grădini, pe
terenurile în pantă.
3. Lucrările superficiale . Obiectivele şi particularităţi
• Lucrarea solului cu grapa (graparea) se caracterizează ca lucrare a solului cu o
productivitate sporită şi permite realizarea următoarelor obiective:
mărunţirea superficială a solului;
afânarea superficială a solului;
nivelarea terenului;
distrugerea buruienilor;
mărunţirea resturilor vegetale de la cultura precedentă.
• În funcţie de felul pieselor active de lucru deosebim următoarele tipuri de
grape:
A. cu colţi, cu colţi reglabili
B. cu discuri – uşoare, medii, grele
C. rotative
D. stelate
F. lanţate.
Fiecare sunt utilizate în funcţie de obiectivele preconizate.
• Perioadele când pot fi utilizate grapele:
la dezmiriştire;
concomitent cu aratul;
de la arat până la semănat;
îngrijirea unor culturi;
îngrijirea pajiştilor permanente, a sectoarelor ocupate cu lucerna, trifoi.
• Lucrarea solului cu cultivatorul (cultivaţia) se caracterizează de asemenea cu
productivitatea sa sporită, fiind folosită:
la pregătirea solului pentru semănat (cultivaţia totală);
întreţinerea culturilor prăsitoare (cultivaţia parţială), (prăşit, fertilizarea
suplimentară, muşiroirea ş.a.);
la formarea de biloane, deschiderea de rigole ş.a.
• Din obiectivele de bază urmărite putem enumăra:
afânarea solului;
mărunţirea solului;
amestecarea solului;
tăierea buruienilor.
• După construcţie organele active de lucru ale cultivatorului pot fi sub formă
de:
săgeată universală (tip exterpator;
brici unilateral;
daltă;
cuţit.
• Lucrarea solului cu tăvălugul (tăvălugirea) este socotită lucrarea de aşezare
(tasare) a stratului superior de sol practicată mai frecvent în zonele secetoase.
• Acţiunea asupra solului de către tăvălug este influenţa de:
- diametrul tăvălugului
- greutatea tăvălugului
- suprafaţa tăvălugului
• Tăvălugul presează solul pe adâncimi cuprinse între 3 - 8 cm. în funcţie de
greutatea tăvălugului deosebim:
- tăvăluge uşoare - presează solul până la 300 g/cm2
- tăvăluge mijlocii - presează până la 400 g/cm
- tăvăluge uşoare - presează până la 500 g/cm2
• La aceiaşi greutate tăvălugul cu diametrul mai mare lucrează mai bine.
• După caracterul suprafeţei tăvălugele se împart în:
- tăvăluge netede;
- tăvăluge neregulate (dinţată, crestată, inelară).
• Tăvălugele netede execută îndeosebi tasarea solului, cu o mărunţire parţială a
bolovanilor, fiind folosite pe soluri mai uşoare şi mijlocii.
• Tăvălugii cu suprafaţă neregulată sunt utilizaţi pentru mărunţirea bolovanilor
şi distrugerea crustei. Când se urmăreşte tasarea solului cu tăvălugul inelat, viteza
de plasare este de 4 – 5 km/h, iar când se urmăreşte mai mult spargerea crustei şi
mărunţirea bolovanilor, viteza poate fi de 5 – 7 km/h.
• Tăvălugirea se execută în următoarele cazuri principale:
tăvălugirea solului prea afânat cu tăvălug neted pentru semănatul plantelor cu
seminţe mici, în scopul sporirii contactului seminţelor cu solul (muştar, trifoi, răpită
ş.a.).
tăvălugirea solului după semănatul culturilor cu seminţele mari (sfecla, orzul,
ovăzul, grâul ş.a.).
în primăverile secetoase, pe solurile prea afinate se recomandă
tăvălugirea înainte de semănat pentru asigurarea unui semănat în strat umed.
tăvălugirea solului la semănatul culturilor de toamnă în caz că arătura este
proaspătă, care va asigura o răsărire uniformă, să fi evitat cazul de dezgolire sau
dezrădăcinare a plantelor pe timpul iernii.
tăvălugirea arăturii bulgăroase cu tăvălugele inelare sau crestate, asociată cu
grapa.
tăvălugirea arăturii de întoarcere a ţelinei naturale sau a ierburilor perene
cultivate în scopul evitării uscării stratului întors, favorizează descompunerii
resturilor vegetale.
tăvălugirea plantelor folosite ca îngrăşământ verde pentru încorporarea lor mai
calitativă.
• Tăvălugirea se va efectua pe solurile zvântate.
• Pe solurile nisipoase se evită folosirea tăvălugului neted pentru nu a favoriza
spulberarea.
3. Sisteme de lucrare a solului. Obiective şi particularităţi
În tehnologiile de cultivare a plantelor de cultură vom evidenţia în calitate de
elemente a acestora şi un anumit număr de lucrări ale solului.
Totalitatea procedeelor de lucrare a solului, ordinea de executare, şi cerinţele faţă
de calitatea acestora reprezintă în ansamblu aşa numitul Sistem de Lucrări a Solului.
Sistemul de lucrare a solului prezintă o verigă cheie a sistemului general de măsuri
agrofitotehnice.
Dintre caracteristicile de bază a sistemelor de lucrare a solului vom menţiona
următoarele:
SLS trebuie să poarte un caracter zonal, adică să posede de nişte particularităţi
specifice zonei pedoclimaterice concrete.
SLS trebuie să fie orientate la evitarea cazurilor de „şablonare”, deci să fie
supuse unor modificări concrete reeşind din condiţiile climaterice ale anului agricol.
SLS trebuie să aibă flexibilitate, adică să posede de nişte posibilităţi de adoptare
chiar la condiţiile concrete ale fiecărei parcele, sole şi posibilităţile economice ale
fermierului.
SLS trebuie să aibă funcţionalitate, adică să posede de posibilităţile de executare
a lucrărilor în fiecare an indiferent de mersul vremii.
SLS să fie accesibile constituirii unor module de lucrări – cu posibilităţile de
reglare a vitezelor şi operaţiunilor care se execută.
SLS să asigure condiţii pentru optimizarea factorilor de viaţă limitativi
caracteristici zonei agricole.
SLS să asigure condiţii optime de efectuare la timp şi calitativ a semănatului,
procedeelor de întreţinere a semănăturilor, strângerea de recoltă.
SLS trebuie să contribuie la conservarea solului şi protecţia mediului
înconjurător.
SLS trebuie să asigure producţii mari şi calitative.
În funcţie de obiectivele urmărite sistemele de lucrări cuprind trei grupe mari:
Sistemul clasic (convenţional) – prevede lucrări a solului cu plugul cu cormană
cu întoarcerea brazdei. Este aplicat cca pe 85 % din suprafaţa de arabil. În perspectivă
se prevede reducerea ponderii acesteia până la 65 % (reducerea consumului de
combustibil).
Sistemul neconvenţional – prevede renunţarea totală sau periodică de la arătura
cu plugul cu păstrarea cca 30 % din totalul de resturi vegetale. Se aplică pe cca 15 % din
suprafaţa arabilă cu extindere în următorii ani până la 35 %.
Este cunoscut sub denumirea de „sistem de lucrări pentru conservarea solului,
SLCS”.
Sistemul de semănat direct – semănatul se face într-un sol nelucrat, cu renunţare
la orice procedeu de lucrare a solului.
Fiecare din cele 3 sisteme menţionate include în sine mai multe variante prezentate
în continuare.
Sistemul lucrării de bază (clasic) Sistemul de lucrare a solului înainte de semă-a solului (pentru plantele de câmp cu termenul natul de primăvară (I – pentru culturile cude semănat în primăvară) termeni timpurii de semănat, II – pentru
culturile cu termeni târzii de semănat)
Sistemul de lucrare a solului Sistemul de lucrare a soluluipentru cerealierele de toamnă pentru cerealierele dedupă premergătoare cu termeni toamnă după premergătoarede recoltare după 1.07 cu termeni de recoltare până
la 1.07
Sistemul de lucrare a solului în ogor curat Sistemul de îngrijire (întreţinere)(timpuriu, negru) a semănăturilor.
Sisteme de lucrare a solului
Sistemele de lucrare a solului practicate în ţară
1. Dezmiriştirea – grape cu discuri 1. Discuirea – cu grapele cula 8 – 10 cm. discuri grele, 10 – 12 cm
2. aratul – cu plugul cu antetrupiţe + (numai după floarea-soareluigrapa, la adâncimile corespunzătoare tutun).
3. Grapări – după precipitaţii la formarea 2. Aratul – cu plug cu crustei (1,5 cm) antetrupiţă, 20 – 22; 25 – 27;
4. Cultivaţii (1 – 2) – la apariţia buruienilor 33 – 35 cm.în agregate cu grapa (6 – 8 cm)
Sistemul lucrării de bază a solului (sistemul clasic)
După culturi prăşitoareDupă cerealierele păioase
Pentru veriga: prăşitoare – prăşitoare. (porumb – porumb; porumb – fl.soarelui)
Cu arătura timpurie (până la 15.IX)
1. Graparea – la maturitatea fizică a solului 1. Graparea – la maturitatea fizică a solului cu
cu grape medii sau grele. grape medii sau grele.
2. Lucrarea solului cu cultivatorul (cultivaţia), 2. I lucrare a solului cu cultivatorul (cultivaţia
la adâncimea de încorporare a boabelor (cu 1 – 2 de provocare).
zile până la semănatul său concomitent cu semănatul). 3. II lucrare a solului cu cultivatorul
(cultivaţia
de stârpire). Poate fi efectuată la adâncimea
de încorporare a boabelor.
Sistemul de lucrare a solului în perioada de până la semănat
Sistemul de lucrare a solului în perioada de până la semănatul
culturilor timpurii
Sistemul de lucrare a solului în perioada de până la semănatul
culturilor târzii
1. Aratul – plug + grapă, 16-18 cm, 1. Aratul – plug+grapă; 16-18 cm,imediat după recoltare. imediat după recoltare.
2. Graparea – cu grape medii sau uşoare, 2. Graparea – cu grape medii sau de-a curmezişul arăturii uşoare, de-a curmezişul arăturii.
3. Lucrări a solului cu cultivatorul 3. Lucrări a solului cu cultivatorul (cultivaţii) – 1-2, la 6-8 cm determinată (cultivaţia) la 6-8 cm concomi-de gradul de îmburuienare, tent cu grapareaconcomitent cu graparea
4. Grapări – după ploi, la formarea 4. Grapări – după ploi, la formareacrustei. crustei.
5. Cultivaţia – la adâncimea de încorporare 5. Cultivaţia – la adâncimea de a boabelor (cu 1-2 zile până la semănat încorporare a boabelor.sau concomitent cu semănatul)
Remarcă: în anii secetoşi aratul nu se admite. Se cere efectuări de lucrări
superficiale.
Sistemul de lucrare a solului pentru cerealele păioase de toamnă (ogor ocupat)
Ogor ocupat cu culturi cu forme biologice de primăvară (măzăriche + ovăz, porumb/masă verde ş.a.) cu termeni de recoltare până la 1.07
Ogor ocupat cu culturi cu forme biologice de toamnă (măzăriche + secară; măzăriche + orz; măzăriche + grâu, secară) cu termeni de recoltare până la 1.07
Var. I – sol cu umiditate optimală Var. II – în sectoare fără buruieni perene. 1. Discuirea – în1-2 urme sau1. Aratul – cu plugul+grapa la 16-18 cm. 1. Dezmiriştirea – grape cu discuri direcţii cu grape cu discuri2. Cultivaţii (1-2) – determinată de gradul 8 – 10 cm. (5 – 6 cm).
de îmburuienare, la 6-8 cm. 2. Aratul – plug cu antetrupiţă, 20 – 22 cm. 2. Lucrări superficiale la 8-12 3. Grapări – după ploi, odată cu formarea 3. Cultivaţii – la apariţia buruienilor, cm cu diferite maşini agricole
crustei. concomitent cu graparea. (cultivatoare, grape).4. Cultivaţia – la adâncimea de încorporare 4. Cultivaţia – la adâncimea de încorporare 3. Cultivaţia – la adâncimea de
a boabelor. a boabelor. încorporare a boabelor.
Sistemul de lucrare a solului pentru cerealierele păioase de toamnă
(după culturi cu termeni de recoltare după 1.07)
După mazăre După cerealiere păioase După porumb
1. Arătura de toamnă cu plugul 1. Arătură – primăvară, plug +
cu antetrupiţă la adâncimea de grapa, la 16-18 cm.
25 – 27 cm.
2. Graparea – primăvara, la maturizarea 2. Cultivaţia I – cultivatorul +
fizică a solului. grapa, la 10-12 cm.
3. Cultivaţia I – de provocare, cultivatorul 3. 3-4 lucrări a solului cu cultiva-
+ grapa, la 12-14 cm. torul +grapa, la 8-10 cm
4. Cultivaţia II – de stârpire, cultivatorul 4. Grapări – după ploi la forma-
+ grapa, la 10-12 cm. rea crustei.
5. 2 – 3 lucrări cu cultivatorul, la 8-10 cm 5. Lucrarea solului cu cultivato-
(intermediare). rul + grapa, la adâncimea de
încorporare a boabelor (cu o zi
până la semănat sau odată cu
semănatul).
6. Grapări după ploi, la formarea
crustei.
7. Lucrarea solului cu cultivatorul +
grapa, la adâncimea de încorporare
a boabelor (cu o zi până la semănat,
sau odată cu semănatul).
Sistemul de lucrare a solului în ogor
OGOR NEGRU OGOR TIMPURIU
Sistemul de lucrări pentru conservarea solului (SLCS)
(autorii sistemului - SUA, Canada)
Obiectivele de bază: lichidarea sau reducerea consecinţelor negative a
agriculturii convenţionale
a) de ordin agrotehnic – reducerea numărului de treceri a sistemelor de maşini
agricole în scopul păstrării proprietăţilor fizice ale solului.
b) economico – energetic – reducerea preţului de cost a producţiei în baza
reducerii consumului de carburanţi.
c) ecologic – lichidarea fenomenului de eroziune a solului, furtunilor de praf.
Indicatorii de bază:
a) excluderea totală sau pentru o anumită perioadă a lucrării de bază a solului cu
întoarcerea brazdei;
b) păstrarea la suprafaţă a resturilor vegetale;
c) reducerea numărului de procedee la lucrarea solului.
Zero lucrări(no till)
1. semănat în mirişte pe resturi vegetale, sol înţelenit.
2. buruienele vor fi combătute cu ajutorul erbicidelor.
Cu biloane1. sistemul este preconizat pentru culturile
prăşitoare.2. deschiderea biloanelor se va efectua la
cultura premergătoare.3. semănatul – în biloanele formate.4. buruienele – combătute cu ajutorul
erbicidelor.5. 30 % - resturi vegetale – rămân la
suprafaţă.
Cu benzi înguste1. solul se lucrează în fâşii cu lăţime
de 15 – 25 cm în momentul semănatului.
2. semănatul se efectuează în mijlocul zonei lucrate.
Lucrări reduse sau cu mulci (minim tillage)
1. lucrarea de bază fără întoarcerea brazdei (grapa cu discuri).
2. 30-60 % resturi vegetale rămân la suprafaţă.
3. destinat pentru culturile succesive în legumicultură.
SLCS
Prelegerea 4
Tema: Fitotehnia ca ştiinţă
Subiectele:
1. Obiectivele şi particularităţile fitotehniei ca ştiinţă
2. Principii de clasificare şi clasificarea culturilor de câmp
3. Noţiuni de tehnologii de cultivare,componentele tehnologiilor
1. Obiectivele şi particularităţile fitotehniei ca ştiinţă. Fitotehnia poate fi privită şi ca
ramură a Economiei Naţionale a R. Moldova şi ca ştiinţă.
Fitotehnia ca ştiinţă – studiază diversitatea plantelor de câmp, particularităţile
morfologice şi biologice a acestora, clasificarea botanică, soiurile şi hibrizii propuşi
pentru omologare, în baza cărora fitotehnia îşi schiţează drept obiectiv elaborarea
tehnologiilor de cultivare a plantelor avantajoase din punct de vedere agrotehnic,
economic şi ecologic.
Pentru realizarea acestui obiectiv Fitotehnia apelează la cunoştinţele furnizate de
ştiinţi ca:
fiziologia plantelor
biochimia
fizica
matematica
agrotehnică
ameliorarea plantelor
mecanizarea agriculturii
protecţia plantelor
ştiinţele economice.
Drept căi ce vor permite sporirea continuă a producţiei agricole au fost şi
rămân:
- modificările permanente a structurii suprafeţelor cultivate în funcţie de
cerinţele economiei naţionale, pieţelor de desfacere;
- sporirea continuă a productivităţii plantelor la hectar.
În vederea sporirii continuă a productivităţii plantelor se cere îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- îmbinarea acţiunii a celor trei factori importanţi:
factorul biologic (sămânţa, soiul, hibridul);
factorul zonare (extinderea în zone cu condiţii favorabile pentru plante);
factorul tehnologia de cultivare (rotaţia, îngrăşămintele, densitatea, termenii
etc.).
2. Principiile de clasificare şi clasificarea culturilor de câmp. Fitotehnia ca ştiinţă
studiază numai plantele de câmp care conform clasificării propuse de Academia
Agricolă „Timireazev” din Moscova sunt divizate în mai multe grupe şi subgrupe
biologice. La clasificare sunt folosite două principii:
- particularităţile morfologice şi biologice;
- caracterul de folosire a producţiei agricole.
Conform celui de-al doilea principiu plantele de cultură sunt divizate în următoarele
grupe:
Culturile cerealiere
cerealierele păioase de toamnă şi primăvară (grâul/t, orzul/t, secara/t,
ovăzul, orzul/p).
cerealierele panicoide de primăvară: porumbul, sorgul, meiul, orzul, hrişcă.
leguminoasele la boabe: mazărea, soia, fasolea ş.a.
Culturile rizocarpe, tuberculifere, bostănoase.
culturile rizocarpe: sfecla/zahăr, sfecla furajeră, morcovul furajer ş.a.
culturile tuberculifere: cartoful, topinamburul ş.a.
culturile bostimoase: pepenele verde, pepenele galben, dovleacul ş.a.
Ierburile furajere
ierburi furajare anuale din familia Poaceae (gramineele): Iarba de Sudan,
Ciumiza, Părâng ş.a.
ierburi furajere anuale din fam. Fabaceae (leguminoasele): măzărichea
de toamnă şi primăvară, seradela.
ierburi furajere multianuale din fam. Poaceae: golomăţul, raigrasul
înalt, obsiga ş.a.
ierburi furajere multianuale din fam. Fabaceae: lucerna, sparceta, trifoiul.
Culturile oleaginoase şi eterooleaginoase
culturile oleaginoase: floarea-soarelui, răpită, muştarul ş.a.
culturile eterooleaginoase: levănţica, salvia, trandafirul.
Culturile textile
culturile textile cu fibre pe sămânţă: bumbacul
culturi textile cu fibre de liber în tulpină: cânepa, inul ş.a.
Culturile narcotice: tutunul, mahorcă, hameiul.
Reeşind din particularităţile biologice (principiul întâi de clasificare) plantele de
cultură le prezentăm astfel:
După durata perioadei de vegetaţie:
cu perioadă scurtă de vegetaţie (culturi din familia Poaceae)
cu perioadă lungă de vegetaţie (culturi din familia Fabaceae şi Polygonaceae)
După durata vieţii:
anuale;
bienale;
multianuale.
După numărul de generaţii:
monocarpice;
policarpice.
După exigenţa la lumină, căldură:
plante a zonei moderate (dezvoltarea mai rapidă, rezistente la temperaturi
joase): grâu, orz, secara, mazărea ş.a.
plante a zonei tropicale şi subtropicale (plante slab rezistente la temperaturi
joase, schimbările a regimului cald, rece): porumbul, orezul, fasolea, bostănoasele ş.a.
3. Noţiuni de tehnologii de cultivare, componentele tehnologiilor. Tehnologiile de
cultivare a plantelor de câmp sunt elaborate în baza cercetărilor ştiinţifice efectuate
în fiecare zonă pedoclimaterică, pentru fiecare specie şi chiar soi de plantă în mod
separat.
Harta tehnologică de cultivare a plantelor de cultură include în sine două
compartimente de bază:
- compartimentul agrotehnic;
- compartimentul economic.
Compartimentul agrotehnic prezintă într-o ordine argumentat ştiinţific toate procedeele
agrotehnice şi elementele tehnologiei de cultivare, divizate în următoarele grupe de
procedee:
• lucrarea de bază a solului, fertilizarea;
• lucrarea solului în perioada de până la semănat, semănatul;
• întreţinerea semănăturilor, fertilizarea ca hrană suplimentară;
• recoltarea.
Pentru fiecare grupă de procedee harta tehnologică indică:
• volumul de lucru;
• indicii de calitate;
• sistemele de maşini agricole;
• perioada de executare a operaţiunilor tehnologice.
Din particularităţile de bază a flecarii hărţi tehnologice evidenţiem următoarele:
• se cere să poarte un caracter zonal;
• se cere să se evite şablonarea acestora;
• să contribuie la optimizarea factorului limitativ în zona respectivă;
• să asigure cele mai optime condiţii ce creştere şi dezvoltare a plantelor de
cultură;
• să fie avantajoase atât din punct de vedere agronomic cât şi economic şi
ecologic:
Compartimentul economic, permite specialistului în ramură să evalueze mai
reuşit cheltuielile de producţie, să determine în finală valorile indicatorilor economici de
bază.
Prelegerea 5
Tema: Culturile cerealiere
Subiectele:
1. Cerealierele păioase: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile
tehnologiilor de cultivare a cerealierelor păioase (grâul, orzul,
secara de toamnă)
2. Cerealierele panicoide, importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile
tehnologiilor de cultivare a culturilor panicoide (porumbul la
boabe)
3. Leguminoasele la boabe: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile
tehnologiei de cultivare
l. Cerealierele păioase: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile tehnologiilor
de cultivare a cerealierelor păioase (grâul, orzul,
secara de toamnă). Din grupa biologică a plantelor cerealiere păioase în R. Moldova
sunt cultivate:
- grâul de toamnă
- orzul de toamnă
- secara de toamnă
- orzul de primăvară
- ovăzul
O răspândire mai largă au căpătat grâul şi orzul de toamnă.
Suprafeţele şi productivitatea acestor culturi în ultimii ani au constituit (anul 2002):
grâul de toamnă - 320 mii ha; 30 – 35 q/ha;
orzul de toamnă - 50 – 60 mii ha, 25 – 30 q/ha;
secara de toamnă - l ,6 – 2,0 mii ha, 20 – 25 q/ha;
orzul de primăvară - 40 – 45 mii ha, 25 – 30 q/ha;
ovăzul – 2,5 – 3 mii ha, l5 – 20 q/ha.
Din caracteristicile de bază a cerealierelor păioase de toamnă evidenţiem:
- semănatul - toamna cu 50 - 60 zile până la stabilirea temperaturilor joase;
- recoltarea are loc în anul următor;
- dezvoltarea are loc în 2 perioade: toamna până la stabilirea temperaturilor
joase şi primăvara - vara cu recoltarea în lunile iunie - iulie;
- folosesc mai efectiv umiditatea, substanţele nutritive din sol;
- mai puţin sunt efectuate de secetă;
- recoltarea - cu 8 - 10 zile mai timpuriu decât cele de primăvară.
Cerealierele păioase de toamnă se deosebesc printr-o rezistenţă înaltă:
- la iernare (condiţii nefavorabile de iernare)
- la îngheţuri (rezistente la temperaturi joase: secara - 20°C; grâul - 16-18°C;
orzul -10-12°C).
O importanţă sporită o are călirea cerealierelor păioase care se desfăşoară în 2 faze:
Ifază - ziua la t° - 8 – 10°C, noaptea - 0°C cu acumularea substanţelor
plastice în nodul de înfrăţire;
II fază - deshidratarea celulelor, sporirea concentraţiei sucului celular la nodul
de înfrăţire;
Condiţiile călirii: zile senine şi nopţi răcoroase. Durata călirii - 20 - 24 zile.
Din cauzele care pot provoca pieirea cerealierelor păioase de toamnă
evidenţiem:
- îngheţurile
- asficţia
- descălţarea
- atacul de mucegaiul alb.
Din particularităţile biologice de bază evidenţiem:
căldura: Z t°a.b. - 1800 - 2200° C; germinarea la t° de 1-3° cu o germinare mai
uniformă la t° - 12 - 15°. La maturizarea boabelor - 20 - 25°C;
lumina: cerealierele de toamnă sunt socotite ca plante de zi lungă (10 - 12 ore);
umiditatea: umiditatea optimală - 70 - 75 % de la capacitatea de câmp pentru apă.
Perioada critică a culturilor faţă de umiditate: înfrăţirea - înspicarea;
solurile: cele mai convenabile: cernoziomurile, castanii închise, luto-nisipoase, cu
pH neutră. Nu sunt convenabile solurile podzolice, alcaline sau acide, mlăştinoase,
nisipoase.
Cerealierele păioase de toamnă sunt cultivate pentru obţinerea boabelor cu o
compoziţie chimică satisfăcătoare, care sunt destinate pentru industria alimentară
(panificare, cofetărie ş.a.).
Boabele de o calitate mai joasă pot fi folosite în calitate de material furajer concentrat.
Din formele de producţie auxiliară enumărăm: paiele, pleava folosite în prim plan ca
material furajer fibros cât şi în alte domenii.
Particularităţile tehnologiilor de cultivare a cerealierelor păioase (grâul, orzul, secara
de toamnă), în tehnologia de cultivare a cerealierelor păioase de toamnă evidenţiem
următoarele verigi:
Selectarea corectă a locului în asolament
Conform cerinţelor agronomice drept culturi premergătoare pot fi recomandate:
- premergătoarele cu termenii de recoltare până la I decadă a lunii iulie:
borceagurile de toamnă şi primăvară, lucerna (anul III, cositul I), şi după I decadă a
lunii iulie: mazărea la boabe, porumbul la siloz şi boabe şi în cazuri excepţionale -
floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr. Cerealierele păioase de toamnă vor fi cultivate pe
unul şi acelaşi sector nu mai mult de 2 ani la rând.
Fertilizarea. La fertilizare folosim îndeosebi îngrăşămintele minerale în doze de: N
- 120 - 150 kg/ha ; P - 60 - 90 kg/ha; K - 60 - 90 kg/ha.
Fertilizarea poartă un caracter fracţionat:
N (50 %)PK - sub lucrarea de bază
P - concomitent cu semănatul (15-20 kg/ha s.a.)
N (50 %) - în perioada de vegetaţie sub formă de hrană suplimentară.
La fertilizare în caz de necesitate, pot fi folosite şi microelementele (Bo, Cu, Mn, Zn).
Pentru evitarea cazurilor de polignire a semănăturilor este recomandat aplicarea
retardanţilor - preparatul CCC (TUR) -2-4 kg/ha s.a. - faza de înfrăţire.
Lucrarea solului se va realiza în baza celor două sisteme de lucrare de bază:
- SLS după premergătoarele cu recoltarea până la I decadă a lunii iulie;
- SLS după premergătoarele cu recoltarea după I decadă a lunii iulie.
Particularităţile de bază a acestor sisteme sunt prezentate în cursul de Agrotehnică la
capitolul „Sistemele de lucrare a solului".
Epocile, metodele, normele de semănat a cerealierelor de toamnă vor fi
coordonate în funcţie de particularităţile climaterice ale anului, condiţiile de sol.
Epocile de semănat optime sunt socotite:
- grâul de toamnă -1 - II decadă a lunii septembrie ;
- orzul de toamnă - a III decadă a lunii septembrie, I decadă a lunii octombrie;
- secara de toamnă - a III decadă a lunii august, I decadă a lunii septembrie.
Din condiţiile obligatorii: cantitatea de apă în orizontul 0 – 10 cm - 20 mm. În faza
de înfrăţire: 40 mm - în orizontul 0-20 cm.
Epocile de semănat :
- rânduri dense -7,5 cm între rânduri;
- rânduri obişnuite - 15 cm între rânduri;
- pe diagonală.
Remarcă: se va ţine cont de nivelul de fertilitate a solului, gradul de îmburuienire
a solului.
Normele de semănat:
- grâul de toamnă -4-6 mln boabe germinabile la l ha (200 - 240 kg/ha)
- orzul de toamnă-4-6 mln boabe germinative la l ha (l50 -200 kg/ha)
- secara de toamnă - 4 – 5 mln boabe germinative la l ha (150-200 kg/ha)
Remarcă: se va ţine cont de particularităţile morfologice ale soiurilor omologate.
La semănat vor fi folosite semănătoarele: SZ-3,6; SZS-2,1 ş.a.
Adâncimea de încorporare a seminţelor : depinde de gradul de umiditate a
solului:
- la o umiditate optimă - 5 – 6 cm.
- la o umiditate înaltă - 3 – 4 cm.
- la o umiditate scăzută -6 – 7 cm.
Întreţinerea semănăturilor prevede următoarele procedee agrotehnice:
- tăvălugirea (timp secetos);
- controlul iernării (metoda de monolite);
- graparea fitosanitară din primăvară (distrugerea crustei, buruienilor);
- hrănirea suplimentară (cu îngrăşămintele cu azot);
- semănatul de completare (în caz de necesitate, când numărul de plante la
l m2 -250 plante la hectar);
- administrarea preparatului CCC;
- lupta cu bolile şi dăunătorii.
Recoltarea – cerealierelor păioase de toamnă se va realiza prin cele două
metode:
- recoltarea divizată (2 faze) – înălţimea plantelor mai mare de 60 cm,
numărul de plante la l ha - mai mare de 300 – 350.
la I etapă - se va realiza formarea poloagelor;
la a II etapă - se realizează colectarea şi treeratul poloagelor.
- recoltarea în direct - înălţimea plantelor mai mică de 60 cm, semănăturile
rare.
La arie – boabele vor fi supuse curăţitului, uscatului şi depozitate cu
umiditatea de 14%.
2. Cerealierele panicoide: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile
tehnologiei de cultivare. Din grupa culturilor cerealiere panicoide fac parte
următoarele specii: porumbul, sorgul, meiul, orezul, hrişcă. În cadrul R. Moldova
din speciile enumerate pe suprafeţe mai sporite sunt cultivate porumbul şi hrişcă.
Conform datelor statistice suprafeţele de porumb şi hrişcă cât şi productivitatea
acestora au constituit respectiv:
- porumbul 400 – 450 mii ha - 35 – 40 q/ha boabe;
- hrişcă 4 mii ha - 2 – 3q/ha boabe.
În continuare vom pune în discuţie informaţia referitoare porumbului la boabe.
Din particularităţile biologice de bază a porumbului evidenţiem:
căldura - t°ab a porumbului constituie 2300 - 2600°C. Temperaturile minime de
germinare - 8 - 10°C, iar cele optime - 10 - 12°C şi mai mari. Dezvoltarea normală are
loc la temperaturile de 25 - 30°C.
umiditatea - porumbul este socotită ca o căldură mezofilă cu CT de 200 - 400.
Condiţii optime de umiditate - 70 - 80 % de la capacitatea de câmp pentru apă. Perioada
critică faţă de umiditate a porumbului este socotită: 10 zile până la şi 20 zile după faza de
înflorire. Efective sunt precipitaţiile din luna iulie - august.
lumina - porumbul face parte din grupa de culturi de zi scurtă (8-10 ore).
solul - porumbul preferă solurile curate de buruieni, bine afânate, fertile pH 5 - 7,
solurile cernoziomice, castanii - închise, cenuşii - închise, luto - nisipoase, nisipo -
lutoase. Nu sunt convenabile solurile: mlăştinoase, cu aciditatea sporită sau salinizate.
Porumbul este cultivat în primul rând pentru obţinerea boabelor care pot fi folosite
ulterior în:
- alimentarea omului;
- în industrie;
- în furajarea animalelor.
Particularităţile tehnologiilor de cultivare a culturilor panicoide (porumbul la boabe).
În tehnologia de cultivare a porumbului la boabe evidenţiem următoarele verigi:
Locul în asolament . Porumbul nu este pretenţios faţă de cultura premergătoare,
suportând chiar şi aşa numită monocultura.
Din cele mai reuşite culturi premergătoare am evidenţia cerealierele păioase de toamnă
sau primăvară.
Mai frecvent însă în condiţiile de producţie porumbul este cultivat după:
- tutun;
- sfecla pentru zahăr sau furajeră;
- floarea - soarelui;
- porumbul (3-4 ani).
Fertilizarea porumbului prevede administrarea:
- îngrăşămintele organice - 40 - 60 t/ha sub lucrarea de bază a solului;
- îngrăşămintele minerale – N120-140; P90. K90 – sub lucrarea de bază a solului (PK apoi
N);
- administrarea sulfatului de zinc (ZnSO4) – în caz de evitare a cazului de cloroză (în
perioada de vegetaţie, prin stropire).
Lucrarea solului - se va realiza în funcţie de cultura premergătoare:
a) după cerealierele păioase de toamnă – SLS de semiogor cu arătură timpurie;
b) după culturile prăsitoare târzii – SLS de bază cu arătura târzie. SLS de bază pot fi
modificate în funcţie de condiţiile climaterice ale anului, particulari solului;
c) primăvara până la semănat – SLS pentru pregătirea patului germinativ.
Semănatul . Termenii optimi de semănat a porumbului - când temperatura solului la
adâncimea de 5 – 7 cm este de 10 - 12°C, corespunde decadei a III a lunii aprilie I decadă
a lunii mai.
Metoda de semănat - va fi selectată în funcţie de gradul de fertilizare a solului,
gradului de îmburuienire. Mai practicată este metoda de rânduri rare cu distanţa între
rânduri de:
- 60 cm (soluri fertile, curate de buruieni)
- 70 cm (soluri slab fertile, grad înalt de îmburuienire).
Norma de semănat - este diferenţiată în funcţie de zona şi particularităţile
hibridului variind în limitele de:
- 45 - 55 - zona de Sud şi Centru a R. Moldova
- 50 - 60 - zona de Nord a R. Moldova cu semănătorile: SPC - 6; SUPN - 8 ;
SCN- 6 ş.a.
Întreţinerea semănăturilor de porumb prevede :
- tăvălugirea - imediat după semănat cu tăvăluge inelate sau netede.
- graparea semănăturilor - până la şi după apariţia plantulelor.
- combaterea buruienilor - prin metoda chimică sau agrotehnică (cultivaţia
între rânduri).
- combaterea bolilor, dăunătorilor - conform recomandărilor în vigoare.
Recoltarea se poate efectua:
- cu curăţitul ştiuleţilor - la umiditatea boabelor de 33 %, 30 %, 32 %
(combinele de tip Hersoneţ - 200; 9 ş.a.)
- cu treeratul ştiuleţilor – separarea, curăţatul şi treeratul ştiuleţilor,
mărunţirea plantelor cu transportarea acestora. Sunt folosite combinele pentru cereale
şi dispozitivul PPK - 4.
3. Leguminoasele la boabe: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile
tehnologiei de cultivare
Grupa biologică de plante leguminoasele la boabe include următoarele specii: mazărea,
fasolea, soia, latirul, năutul, bobul de grădină ş.a.
De o importanţă mai sporită se bucură: mazărea, fasolea, soia. Conform datelor de
statistică aceste culturi ocupă următoarele suprafeţe şi au demonstrat următoarea
productivitate:
- mazărea 45 – 50 mii ha - 18 – 23 q/ha;
- soia 15 – 20 mii ha - 15 – 20 q/ha;
- fasolea 10 – 15 mii ha - 10 – 15 q/ha.
Din sferele principale de aplicare a acestor culturi evidenţiem:
- alimentaţia oamenilor;
- alimentaţia animalelor;
- industria prelucrătoare.
Una din particularităţile de bază a producţiei de leguminoase - conţinutul sporit de
proteine în boabe şi în masa verde (de 2 – 3 ori mai sporit ca la boabele cerealierelor
păioase şi panicoide).
Unele din ele (soia) se bucură de un conţinut mare a uleiului vegetal de o înaltă
calitate.
Leguminoasele la boabe prezintă o mare importanţă agrotehnică, datorită prezenţei
bacteriilor fixatoare de azot ce se găsesc în nodozităţile sistemului radicular a acestora
(îmbogăţesc solul cu 50 - 100 kg/ha azot).
Pe lângă numeroasele însuşiri pozitive leguminoasele pentru boabe prezintă şi câteva
neajunsuri reeşite din particularităţile biologice ale acestora:
sunt mai pretenţioase faţă de condiţiile pedoclimaterice;
multe din ele nu suportă temperaturile joase şi nici arşiţele;
umiditatea prea mare cât şi seceta le sunt nefavorabile;
neprielnice sunt şi solurile prea compacte sau prea uşoare;
sunt mai sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor;
prezintă dificultăţi la recoltare datorită prea joase a păstăilor;
necesită multă sămânţă la hectar;
nu pot reveni pe acelaşi teren decât după 3 – 5 ani.
Căldura Leguminoasele la boabe prezintă următoarele cerinţi faţă de căldură:
Mazărea – temperatura minimă de germinare - 3 - 4°C.
Soia, fasolea – temperatura minimă de germinare - 10 - 12°C
Umiditatea Pentru germinare leguminoasele la boabe consumă 110 - 140 % apă de
la masa acestora. Coeficientul de transpiraţie variază în limitele de 400 - 600. Perioada
critică faţă de umiditate – faza de butonizare – formarea păstăilor.
Lumina Mazărea se dezvoltă bine în condiţii de zi lungă (10 – 12 ore) iar soia şi
fasolea în condiţii de zi scurtă (8 – 10 ore).
Solul Mai satisfăcătoare soluri pentru leguminoase la boabe sunt socotite cele
iuto-nisipoase, nisipo-lutoase, pH neutră sau de o aciditate scăzută.
Particularităţile tehnologiei de cultivare a mazării. Din particularităţile de bază ale
tehnologiei de cultivare a mazării vom evidenţia:
I. Selectarea corectă a locului în asolament a mazării . Cele mai indicate
culturi premergătoare sunt socotite:
- cerealierele păioase de toamnă şi primăvară;
- culturile prăsitoare.
Nu va fi cultivată după culturile care au boli şi dăunători comuni. La locul vechi în
asolament va reveni peste 2 – 4 ani.
II. Fertilizarea leguminoaselor la boabe în special a mazării – prevede
administrarea numai a îngrăşămintelor minerale - îngrăşăminte de P2O5 şi K2O în
doze 90 – 120 kg/ha s.a. (P2O5) şi 30 – 60 kg/ha s.a. (K2O) sub lucrarea de bază a
solului.
Îngrăşămintele de azot – vor fi administrate doar numai pe solurile reci, slab fertile
sub formă de doze „start" - de 30 - 60 kg/ha s.a.
III. Lucrarea solului prevede aplicarea diferitor sisteme în funcţie de
cultura premergătoare:
- sistemul lucrării de bază a solului cu variantele:
a) după cerealierele păioase cu arătura timpurie;
b) după culturile prăsitoare cu arătura târzie.
- sistemul de lucrare a solului în perioada de primăvară până la semănat:
IV. Semănatul – va fi efectuat numai cu seminţe de clasa I care vor fi supuse
procesului de inoculare cu:
- rizolignin
- rizotorfin
- nitragină
şi tratării acestora cu microelemente.
Termenii de semănat – primăvara, odată cu maturizarea solului (t° solului l - 3°C).
Normele de semănat – cea mai indicată fiind cea de 1,2 - 1,6 mln boabe germinabile
la hectar (200 – 300 kg/ha).
Metodele de semănat indicate pentru mazăre:
- rânduri dense - 7,5 cm.
- rânduri obişnuite - 15 cm.
Adâncimea de încorporare a boabelor – depinde de tipul de sol şi
rezerva de umiditate optimală fiind de 5 – 6 cm.
V. Întreţinerea semănăturilor de mazăre prevede executarea următoarelor
procedee agrotehnice:
tăvălugirea – cu tăvălugile inelate sau netede în primăveri le secetoase;
graparea semănăturilor până la şi după apariţia plantulelor (3 – 4 frunzuliţe);
combaterea chimică a buruienilor (erbicidarea) până la semănat şi în perioada
de vegetaţie;
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
VI. Recoltarea mazării poate fi realizată doar numai prin metoda divizată care
prevede două operaţii tehnologice:
1. secerişul şi aşezarea plantelor în poloage la maturizarea a 75 % de păstăi.
2. colectarea şi treeratul, peste 2 - 4 zile după seceriş. Sunt aplicate combinele
pentru cereale înzestrate cu dispozitivul PPG - 3.
Particularităţile de cultivare a soiei. Tehnologia de cultivare a soiei prevede executarea
următoarelor măsuri:
I. Selectarea locului în asolament . Mai solicitate în calitate de cultură
premergătoare sunt cerealierele păioase de toamnă şi primăvară.
Sunt recomandate şi unele culturi prăsitoare care nu au boli şi dăunători comuni.
Revenirea soiei la locul vechi trebuie să aibă loc peste 2-4 ani.
II. Lucrarea solului la cultura soia se va efectua în funcţie de cultura premergătoare
şi prevede aplicarea următoarelor sisteme de lucrare a solului:
- SLS de bază cu arătură timpurie (până la 15 IX) şi târzie (după 15.IX).
- SLS primăvara până la semănat, în scopul formării patului germinativ şi prevede
executarea: grapării la maturizarea fizică a solului, l - 2 lucrări cu cultivatorul în scopul
de nivelare şi combatere a buruienilor, culţivaţie la adâncimea de încorporare a seminţelor
(în ziua semănatului sau cu l - 2 zile până la semănat).
III. Semănatul soiei are loc când temperatura solului la adâncimea de 5 - 7 cm atinge
limitele de 10 - 12°C, cea ce corespunde decadei a III a lunii aprilie, I decadă a lunii mai.
Metodele de semănat recomandate:
- rânduri obişnuite - 15 cm între rânduri;
- rânduri rare - 45 cm între rânduri.
Norma de semănat depinde de mărimea seminţelor. Norma numerică - constituie
0,5 - 0,7 mln. boabe germinabile la hectar iar cea gravimetrică 150 - 250 kg/ha.
Adâncimea optimă de semănat - 5 - 6 cm (soiurile mărunte – 4 – 5 cm; soiurile
mascate - 6 - 8 cm), înainte de semănat seminţele vor fi supuse inoculării.
IV. Întreţinerea semănăturilor de soia prevede :
- tăvălugirea - imediat după semănat, îndeosebi în primăverile secetoase;
- graparea semănăturilor - până şi după apariţia plantulelor;
- în caz de necesitate combaterea chimică a buruienilor (în perioada de vegetaţie)
cu erbicidele recomandate şi dozele prevăzute;
- semănăturile în rânduri rare pot fi supuse lucrărilor solului cu cultivatorul
între rânduri până la împreunarea rândurilor;
- lupta cu bolile şi dăunătorii.
V. Recoltarea soiei are loc la maturizarea completă a boabelor cu ajutorul
combinelor pentru cerealierele păioase reutilate pentru recoltarea soiei. Recoltarea
divizată este recomandată doar numai pentru semănăturile polignite.
Prelegerea 6
Tema: Culturile rizocarpice, oleaginoase, tutunul
Subiectele:
1. Culturile rizocarpice: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile
tehnologiei de cultivare;
2. Culturile oleaginoase: importanţă, suprafeţe, producţii. Particularităţile
tehnologiei de cultivare;
3. Tutunul: importanţă, suprafeţe, producţii. Particularităţile tehnologiei de
cultivare
1. Culturile rizocarpice: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile
tehnologiei de cultivare
Culturile rizocarpice sunt prezentate prin următoarele specii:
- sfecla pentru zahăr;
- sfecla furajeră;
- morcovul furajer;
- cicoarea ş.a.
- napul;
- turnepsul.
În cadrul R. Moldova o răspândire mai largă a căpătat sfecla pentru zahăr şi
parţial furajeră.
Conform datelor de statistică suprafeţele cultivate şi productivitatea ace specii
constituie:
- sfecla pentru zahăr 50 – 60 mii ha – 250-300 q/ha;
- sfecla furajeră 3 mii ha - 300 – 400 q/ha.
Din sferele importante de întrebuinţare a sfeclei pentru zahăr vom evidenţia:
- în industrie - materie primă la obţinerea zahărului folosit în alimentaţie şi
alte scopuri;
- la furajarea animalelor (tăieţeii, melasa, rădăcinile, frunzele);
- nămolul de la prelucrare prezintă un amendament important pentru solurile
acide datorită unui conţinut înalt de calciu.
Din particularităţile biologice de bază a sfeclei pentru zahăr evidenţiem:
- sfecla pentru zahăr prezintă o plantă bienală: I an - 160 - 170 zile (rozeta
frunze şi rădăcina); II an - 100 - 130 zile - formarea de fructe şi seminţe.
- Căldura. t°ab a sfeclei pentru zahăr variază în limitele de 2200 - 2700°C.
Germinarea seminţelor – la temperaturi minime de 2 - 5 °C.
Formarea plantulelor - la 6 - 7°C (de dorit 12 - 15°C pentru obţinerea uniform
acestora), în faza de l - 2 frunze rezistă temperaturi sub zero grade până la 4 - 5 °C.
- Umiditatea. Condiţii optime de umiditate se crează la valorile de 60 - 70% d;
capacitate de câmp pentru apă a solului.
Pentru gonflare are nevoie de 150 - 170 % apă de la masa seminţelor.
Consumul maximal de apă - lunile iulie, august. Datorită sistemului radicular bine
dezvoltat este rezistentă la secetă.
- Lumina. Sfecla pentru zahăr este socotită ca plantă de zi lungă.
Insuficienţa de lumină reduce esenţial conţinutul de zahăr.
- Solurile preferabile - cernoziomurile, cele castanii sau suri de pădure,
luto-nisipoase, pH 6,5 - 7,5. Nu sunt preferate solurile lutoase, sărace, acide.
Particularităţile în tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr
În tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr evidenţiem următoarele verigi:
Alegerea locului în asolament . Experienţele de lungă durată au demonstrat că
realizarea potenţialului de producţie a sfeclei pentru zahăr este asigurat dacă în
calitate de culturi premergătoare sunt folosite culturile cerealiere păioase de toamnă sau
primăvară.
Din culturile prăsitoare nu sunt solicitate cele din grupa celor tehnice şi cele care
după recoltare lasă pe câmp cantităţi sporite de resturi vegetale care în perioadele
ulterioare nu asigură condiţii pentru efectuarea calitativă a semănatului, întreţinerii,
recoltării. La locul vechi în asolament trebuie să revină cel puţin peste 2-3 ani.
Fertilizarea sfeclei pentru zahăr prevede:
administrarea îngrăşămintelor organice - 40 – 60 t/ha sub lucrarea
de bază (PRT-10; 16; BDT-7 (14 cm)).
administrarea îngrăşămintelor minerale: NPK - 300 - 420 kg/ha s.a.
(RUM - 8; RUM-16)
De bază - 90 %.
Odată cu semănatul – îngrăşăminte complexe - 0,5 – 1,0 q/ha.
Hrănirile suplimentare – ca excepţie, foarte timpuriu (frunza a 5-a) în doze de N30 P20
K30.
Lucrarea solului. La lucrarea solului după cerealierele păioase se prevede
aplicarea:
SLS de bază cu arătură timpurie sau târzie (în funcţie de condiţiile de
umiditate);
SLS primăvara până la semănat orientată la formarea calitativă a
patului germinativ.
Semănatul sfeclei pentru zahăr se va efectua când temperatura solului la
adâncimea de 10 cm atinge valori de 5 - 6°C cu semănătoarea SST-12 A; B.
Normele de semănat se stabilesc în funcţie de valorile capacităţii germinative care
pot varia de la 35 - 38; 20 - 23 glomerule la l ml. până la 9 – 11 glomerule.
Schema de semănat. Este recomandată cea în rânduri distanţate de 45 cm între
rânduri.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de sol şi umiditate a acestuia şi poate
constitui: 2,5 -3;3-4;4-5 cm.
Întreţinerea semănăturilor de sfeclă pentru zahăr prevede realizarea
următoarelor procedee:
tăvălugirea - cu tăvăluge inelate cu pinteni;
afânarea între rânduri până la apariţia plantulelor după urma marcherului
(RB-5,4; USMK dotat cu RB-5,4 la o adâncime de 2,5 cm şi cu o viteză de 6 – 8
km/oră).
afânarea după apariţia plantulelor, numai la o densitate sporită, cu
grapele cu colţi sub un unghi de 45° faţă de direcţia de semănat.
administrarea erbicidelor - conform recomandărilor, faza de 3 - 4 frunze.
formarea densităţii plantelor în faza de 3 perechi de frunze, aplicând
următoarele metode:
buchetarea - cu schema 27x18; 23x22 ş.a. cu ajutorul cultivatorului
USMK - 5,4 A (B), deacurmezişul direcţiei rândurilor.
răritul de-a lungul rândurilor, cu formarea de buchete cu ajutorul
maşinii agricole USMP - 5,4.
controlul vizual – în caz când la l ml avem prezente 7 - 1 0 plante
cu înlăturarea plantelor în locurile dese.
afânările între rânduri:
I afânare - după formarea densităţii;
II - III afânare - cu intervale de 15 zile între procedee.
protecţia plantelor de boli şi dăunători conform recomandărilor.
Recoltarea sfeclei pentru zahăr are loc în perioada septembrie - octombrie. Până
la recoltare pe sectoarele tasate se va efectua o afânare între rânduri la 10 - 12 cm cu
USMK - 5,4. Recoltarea prevede realizarea celor două etape:
înlăturarea frunzelor - cu maşina BM - 6 (6A);
recoltarea rădăcinilor - cu ajutorul combinelor RCS - 6; CS - 6B.
Metodele de recoltare:
• flux;
• transbordare;
• flux - transbordare.
2. Culturile oleaginoase: importanţă, suprafeţe, producţii
Culturile oleaginoase în condiţiile R. Moldova sunt prezentate prin
următoarele specii:
- floarea-soarelui;
- răpită de toamnă şi primăvară;
- muştarul alb şi vânăt.
Din alte specii de oleaginoase putem evidenţia: ricinul, susanul, perila, lalemanţia
ş.a. În condiţiile R. Moldova pe linie largă este cultivată floarea soarelui care ocupă o
suprafaţă de 150-200 mii ha cu o productivitate de 18 – 20 q/ha (potenţială 25 – 27
q/ha).
Din sferele principale de întrebuinţare a florii soarelui enumărăm:
- alimentaţia oamenilor (ulei, cofetărie, margarina, conserve);
- industrie - fabricarea săpunului, lacului, vopselelor, linoleumului, furfurolului
ş.a.
- furajarea animalelor - şrotul, maceratul, plantele silozate ş.a.
Referitor particularităţilor biologice ale florii soarelui vom evidenţia următoarele:
căldura - t°ab variază în limitele 1600 - 2800°C. Temperatura minimă
de germinare - 4 – 6°C. Plantulele apar la temperaturile de 8 – 10°C (opt. 15 -
20°C).
Temperaturi optime de dezvoltare a plantelor - 25 - 27°C. Negative sunt
socotite temperaturile care depăşesc valorile de + 30°C.
umiditatea – coeficientul de transpiraţie constituie 470 – 570. Perioada critică
faţă de umiditate – faza de înflorire a plantelor.
lumina - floarea soarelui face parte din grupa de plante de zi scurtă (8-10
ore).
solul - cele mai convenabile sunt socotite toate tipurile de cernoziom, cele
castanii de pădure cu pH în limitele de 6,0 - 6,8. Nu sunt convenabile solurile
grele, lutoase, nisipoase, cu o aciditate sporită, salinizate.
Tehnologia de cultivare a florii soarelui prevede realizarea următoarelor
procedee:
Selectarea locului în asolament prevede cultivarea florii soarelui în primul
rând după:
cerealierele păioase de toamnă şi primăvară;
porumbul/siloz;
porumb/boabe.
Revenirea la locul vechi în asolament:
peste 6 - 7 ani – în zona de nord a R. Moldova;
peste 5 - 6 ani – în zona de Sud.
Fertilizarea florii soarelui prevede administrarea numai îngrăşămintelor
minerale în doză de: N 45 - 60; P 60 - 90; K 30 - 60 care se va efectua în două etape:
I - fertilizarea de bază - 80 - 90 % din dozele totale calculate (PK –
după dezmiriştire, N - înainte de arat);
II - fertilizarea concomitent cu semănatul - cu îngrăşăminte complexe
(amofos, nitroamofosca - 0,5 - 1,0 q/ha).
Lucrarea solului pentru floarea soarelui se va realiza în funcţie de
cultura premergătoare şi condiţiile de umiditate şi vor fi aplicate cele două sisteme
de lucrare a solului.
• SLS de bază cu arătură timpurie şi târzie;
• SLS primăvara până la semănat cu formarea patului germinativ.
Semănatul - prevede realizarea următoarelor măsuri:
• epoca de semănat - când temperatura solului la adâncimea de
încorporare a seminţelor atinge limitele de 8 - 10°C (decada a II - III a lunii aprilie);
• schema de semănat - rânduri rare cu distanţa între rânduri de 60; 70 cm.
• norma de semănat - coordonată în funcţie de calitatea seminţelor şi
zona agropedologică. Norma recomandată - 45 - 50 mii seminţe viabile la hectar.
• adâncimea optimă de încorporare a seminţelor - 4 - 6 cm pentru hibrizi;
5 - 8 cm pentru soi.
Întreţinerea semănăturilor prevede executarea următoarelor procedee
agrotehnice:
erbicidarea - cu administrarea erbicidelor până la semănat;
tăvălugirea - imediat după semănat cu tăvălugele inelate cu pinteni;
graparea - după tăvălugire cu grapele cu colţi reglabili;
afânările între rânduri - cu cultivatorul CRN - 4,2; 5,6 până la
împreunarea rândurilor;
lupta cu bolile şi dăunătorii.
Strângerea recoltei - are loc când 70 – 80 % de calatidii capătă culoare brună,
20 – 30 % - calatidii uscate, cu combina SC – Niva înzestrată cu dispozitivul PSP - 1,5
sau PUN – 1,5.
3.Tutunul: importanţa, suprafeţe, producţii.
Din grupa culturilor narcotice fac parte următoarele specii:
- tutunul;
- mahorcă;
- hameiul.
În cadrul R. Moldova din aceste specii de plante este cultivat tutunul, în ultimii
10 ani suprafeţele ocupate cu tutun au fost micşorate esenţial, de la 110 mii ha în anii
80, până la 10-15 mii ha, cu o productivitate medie la nivelul de 15 – 20 q/ha (25 - 30
q/ha recolta potenţială).
Tutunul este cultivat în vederea obţinerii frunzelor destinate industriei produselor
pentru fumat (ţigarete, ţigări de foi şi pentru pipă).
Din frunzele de tutun se extrage acidul nicotinic (vitamina PP), folosit în
industria farmaceutică. Din seminţele de tutun se extrage uleiul vegetal (35 - 40 %)
folosit în alimentaţie şi industria vopselelor.
Din particularităţile biologice ale tutunului evidenţiem următoarele:
Căldura. t°ab ale tutunului pentru întreaga perioadă variază în limitele
3200 – 3600°C.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor – în jurul de 12°C,
temperatura optimă de germinare - 30 - 35°C. Temperaturile optime de creştere a
plantelor sunt de -25-27°C .
Umiditatea. Plantele vegetează bine la umiditatea solului de 60 – 80 % din
capacitatea de câmp. Coeficientul de transpiraţie - 300 - 500.
Lumina. La tutun predomină formele de zi lungă, fiind întâlnite şi
forme indiferente.
Solul - are o influenţă puternică asupra producţiei şi calităţii paralel cu clima.
Cele mai potrivite soluri sunt: cele uşoare, nisipoase sau lutoase, aerate, calde şi cu
pH între 6,4-7,3.
În tehnologia de cultivare a tutunului în câmp, evidenţiem următoarele elemente
tehnologice:
Rotaţia. Se cunoaşte că tutunul trebuie să evite monocultura şi să fie cultivat în
asolamente cu o revenire la locul vechi în asolament peste un interval de timp de 2 - 4 ani.
Fertilizarea - prevede administrarea numai a îngrăşămintelor minerale în doze
N45- 60P60-120K60, ca fertilizare de bază sub lucrarea de bază a solului. Hrănirea suplimentară se
efectuează odată cu plantarea tutunului în apa de udat rândurile, în doză de N15 P30 K20.
Lucrarea solului se va efectua în funcţie de cultura premergătoare cu
aplicarea procedeelor agrotehnice prevăzute în sistemele de lucrare a solului:
- SLS - de bază;
- SLS - primăvara până la plantare.
Plantarea tutunului - începe cu administrarea erbicidelor conform recomandărilor
de ultimă oră. Plantarea începe când temperatura solului la adâncimea de 10 - 12 cm se
stabileşte la nivelul de 10°C (decada a II şi III a lunii aprilie, I decadă a lunii mai). La
plantare sunt aplicate maşinile agricole: SKN- 6 sau SCNB - 4.
Schema de plantare: 70 x 18 cm (79,4 mii plante/ha)
90 x 20 cm (55,6 mii plante/ha).
Peste 3-5 zile se va efectua plantarea de completare.
Lucrările de îngrijire prevăd executarea următoarelor măsuri agrotehnice:
• afânările între rânduri - cu ajutorul cultivatorului
I - peste 8-10 zile după plantare
II - IV - cu un interval de 12 - 15 zile (II şi III - la 10 - 12 cm; a IV - la 5 - 6
cm).
• muşuroitul - când înălţimea plantelor atinge valorile de 15 - 18 cm.
• praşilele manuale în rând.
• cârnitul şi copilitul - prevede înlăturarea inflorescenţelor în scopul sporirii
calităţii
frunzelor şi înlăturarea copililor (ramificări la subţioara frunzelor).
• combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea. Frunzele de tutun sunt recoltate la maturitatea tehnologică (industrială),
când acestea posedă de însuşiri fumative înalte.
Recoltarea se va efectua treptat în câteva etape, de jos în sus.
Frunzele recoltate sunt supuse apoi următoarelor procese:
- înşiratul frunzelor pe sfoară cu andrică de 80-100 cm. Lungimea sforii - 3,5 - 4m;
- dospirea şi uscarea tutunului (naturală sau artificială);
- prelucrarea şi păstrarea tutunului uscat.
Prelegerea 7
Tema: Erburile furajere
Subiectele:
1.Erburile furajere graminee: importanţa, particularităţi
2. Erburile furajere leguminoase: importanţa, particularităţi
3. Particularităţi în tehnologia de cultivare a erburilor furajere
1.Erburile furajere graminee: importanţa, particularităţi
2. Erburile furajere leguminoase: importanţa, particularităţi
Speciile de ierburi furajere sunt divizate în câteva grupe în baza duratei vieţii:
I. - ierburile furajere anuale din familiile gramineelor şi leguminoaselor :
- măzărichea de toamnă şi primăvară
- ghizdeiul mărunt familia leguminoaselor
- seradela
- Iarba de Sudan
- mohorul familia gramineelor
- ciumiza
II. - ierburi furajere multianuale din familiile gramineelor şi leguminoaselor:
- lucerna
- sparceta familia leguminoaselor
- trifoiul
- sulfina
- golomăţul
- raigrasul înalt familia gramineelor
- obsiga nearistată
Importanţa ierburilor furajere este apreciată în baza evaluării următoarelor momente:
aplicate la asigurarea sectorului zootehnic cu furaje sub formă de:
• masă verde;
• fân, fânaj;
• faină vitaminizată.
aplicate pe linie largă în asolamentele antierozionale sau pe terenurile în afara
asolamentelor în scopul protejării acestuia de eroziunea cauzată de apă.
restituie solului cantităţi mari de materie organică contribuind pozitiv la
menţinerea unui bilanţ pozitiv a acesteia în sol, cu sporirea în finală a conţinutului de
humus.
contribuie la evitarea cazului de levigare a elementelor nutritive în profunzime.
cele din familia leguminoaselor îmbogăţesc solul cu azot, în baza lucrului efectuat
de către bacteriile fixatoare de azot, situate în nodozităţile sistemului radicular a acestora.
sunt incluse în asolamentele legumicole în scopul de refacere a compoziţiei
agregative a solului.
Din particularităţile biologice de bază a ierburilor furajere evidenţiem:
• ierburile furajere se caracterizează cu o rezistenţă înaltă la temperaturile joase;
• ierburile furajere prezintă cerinţe sporite faţă de umiditatea solului, fiind tot
odată rezistente la secetă, datorită sistemului radicular foarte dezvoltat;
• ierburile furajere sunt sensibile la gradul de iluminare, ceea ce impune
necesitatea de a fi cultivată fără plantă protectoare;
• ierburile furajere preferă solurile fertile şi curate de buruieni, bine aerate. Nu
sunt convenabile solurile mlăştinoase, lutoase, luto-argiloase, salinizate.
În R. Moldova culturile furajere ocupă o suprafaţă de 64 mii ha din care
ierburile furajere perene 35 mii ha cu o productivitate respectivă de 58,8 şi 131 q/ha.
3. Particularităţile tehnologiei de cultivare a ierburilor furajere (lucerna, sparceta).
În tehnologia de cultivare a lucernei şi sparcetei vom evidenţia următoarele procese
tehnologice:
Locul în asolament . Aceste specii pot fi cultivate şi în afara asolamentului.
Cele mai indicate culturi premergătoare în asolament pentru lucerna şi sparceta sunt:
- cerealierele păioase;
- leguminoasele la boabe;
- bostănoasele;
- cartoful.
În calitate de cultură premergătoare nu este recomandat porumbul.
Fertilizarea - prevede administrarea îngrăşămintelor atât organice cât şi minerale:
- îngrăşămintele organice - 15 - 20 t/ha sub lucrarea de bază a solului;
- îngrăşăminte minerale de bază – P160 K60 sub lucrarea de bază a solului;
- hrănirile suplimentare – la începutul perioadei de vegetaţie cât şi după
fiecare cosiş – P180K90. N - înainte de semănat şi ca hrană suplimentară.
Lucrarea solului se va efectua în funcţie de cultura premergătoare şi
prevede aplicarea celor două sisteme:
- SLS de bază
- SLS primăvara până la semănat cu extinderea obligatorie a tăvălugirii până la şi
după semănat.
Semănatul. Până la semănat se va efectua tratarea seminţelor cu preparate
chimice contra bolilor şi dăunătorilor şi inocularea cu nitragină sau rizotorfină. Cel mai
efectiv este semănatul în stare pură, fără cultură protectoare.
Semănatul se efectuează după schemele:
- rânduri dese (7,5 cm)
- rânduri obişnuite (15 m).
Normele de semănat:
- lucerna - 25 - 30 kg/ha ce va asigura o densitate a plantelor de 300 - 400 la m 2;
- sparceta - 90 - 100 kg/ha.
Termenii de semănat — cât mai timpuriu, odată cu maturizarea solului. Adâncimea
de încorporare: lucerna - 2 - 3 cm, sparceta -3-4 cm.
Întreţinerea semănăturilor prevede executarea următoarelor procedee
agrotehnice:
• tăvălugirea după semănat;
• distrugerea crustei până la apariţia plantulelor cu grape rotative sau
tăvălugi inelaţi;
• graparea semănăturilor în primul an şi în următorii ani toamna cât şi
primăvara orientate şi la combaterea buruienilor;
• grapări după fiecare cosiş;
• pe masivele bătrâne - lucrarea solului cu scormonitorul în scopul
întineririi semănăturilor;
• fertilizarea suplimentară - primăvara cu N30 şi P90 şi cu N15 - după fiecare cosiş.
Strângerea recoltei . Recoltarea se va realiza în faza de butonizare -
înflorire a plantelor. Se interzice recoltarea după ploi şi irigare, masa cosită este
folosită ca masă verde proaspătă sau masă la pregătirea fânajului sau a fânului.
Înălţimea maximă de tăiere a plantelor la recoltare este de 6 – 8 cm de la
suprafaţa solului. Ultimul cosiş (în preajma iernii) se va executa la înălţimea de 8 -
10 cm - în scopul sporirii rezistenţei la iernare.
Pe sectoarele semincere recoltarea începe la o maturizare a 50 – 60 % din păstăi
(de culoare brună) cu executarea secerişului dimineaţa sau seara pentru a evita
pierderile de seminţe. Păstrarea seminţelor are loc la o umiditate a acestora de 14 %.
top related