argumente ghergut.docx

ARGUMENTE ÎN FAVOAREA ELABORĂRII ȘI APLICĂRII UNUI CURRICULUM ȘCOLAR FLEXIBIL ÎN ACTIVITĂȚI INSTRUCTIV-EDUCATIVE CU ELEVI CARE PREZINTĂ CERINȚE SPECIALE

Motivația în favoarea integrării copiilor cu cerințe speciale este chiar rolul pe care-l are educația în inocularea credinței în valorile umane. Promovarea unei politici sociale care să răspundă cerințelor persoanelor cu deficiențe ține de principiul normalizării.O atitudine lipsită de sensibilitate, de respingere, reprezintă un eșec foarte grav al modului în care formăm și educăm copiii.

Cred că o persoană cu deficiențe poate fi integrată social numai dacă mai întâi a fost integrată educațional.Școala este instituția care modelează atitudinile și comportamentul copiilor prin reconsiderarea obiectivelor și flexibilizarea metodelor pentru adaptarea la cerințele acestora.

Sunt de părere că învățământul de masă e mediul activ în care copilul trebuie să înțeleagă mesajul:,,te poți schimba și te ajutăm să o faci”.Cunosc câteva experiențe reușite.Acestea s-au datorat implicării în primul rând a învățătoarei care a colaborat foarte bine cu familia copilului ,a mers personal la CJRAE și s-a documentat despre felul în care trebuie să adapteze programa și a lucrat diferențiat încât a obținut performanțe.

Acești copii au dreptul la activități care să îi modifice prin adoptarea unor atitudini active din partea întregului grup de cadre didactice.Adoptarea unor atitudini pasive,protectoare duce inevitabil la stadiului minim. Cred că este importanr să se pună accentul pe performanță și nu pe individ,de aceea nu este indicată clasificarea în categorii.

Învățarea eficientă se realizează atunci când este centrată pe elev prin mutarea perspectivelor și prinadaptarea metodelor la cerințele copiilor.

Din discuția cu profesoara de Educație tehnologică am aflat că foarte utile sunt cursurile de formare deoarece prin intremediul acestora a pus în practică, prin metode interactive, tot ce a învățat . A pictat cu elevii pe sticlă, plastic și a confecționat diferite modele utilizând lemnul, ba mai mult a organizat și o paradă a modei. A reușit împreună cu ei să realizeze o instalație electrică. Ceea ce a fost foarte interesant a fost realizarea Căsuței prieteniei în formă de ciupercuță și <<Geanta mea de școală>>. De remarcat a fost faptul că la ora de Educație tehnologică au venit cu ea. Dintre metodele pe care dânsa le-a aplicat a observat că elevii au avut curajul necesar implicării în activitate folosind ”spargerea gheții” .Elevii cu CES s-au implicat si au participat activ la toate activitățile.

Copiii care nu pot face faţă cerinţelor educative, cei care prezintă diverse forme şi

niveluri de eşec în formarea şi consolidarea unor deprinderi, în acumularea cunoştinţelor

necesare, sunt încă prea puţin cunoscuţi, acceptaţi şi abordaţi din punct de vedere

psihopedagogic. Atitudinea cea mai frecventă manifestată faţă de aceştia din partea

societăţii, în general, este de subvalorizare – bazată în mare măsură pe lipsa de reuşită şi de

competenţă educaţională. Copiii cu probleme sunt percepuţi de cele mai multe ori negativ

şi chiar marginalizaţi. Afirmaţii precum: „Nu face faţă programei”, „Nu este pentru această

grădiniţă”, „Trebuie trimis la o grădiniţă specială”, sunt doar câteva dintre argumentele

prin care unele cadre didactice justifică neacceptarea ori eşecul unor copii de a învăţa

alături de ceilalţi copii, de aceeaşi vârstă. Argumente asemănătoare se întâlnesc uneori şi în

învăţământul special, faţă de copiii cu probleme mai grave, care lansează provocări mai

complexe faţă de actul educativ-recuperativ.

În funcţie de caracteristicile copiilor cu nevoi speciale, procesul instructiv-educativ

trebuie conceput în mod diferenţiat. Educaţia este un drept esenţial al fiecărui copil şi

trebuie să se adreseze tuturor copiilor, valorizând diferenţele care există între ei, de ordin

cultural, economic, rasial, religios, de ritm şi de stil de învăţare, de deficienţe posibile, de

tulburări ale învăţării şi dezvoltării individuale.Argumentul principal al educaţiei pentru toţi este dreptul fiecărui copil la educaţie

şi la dezvoltare. El se completează cu asigurarea participării la viaţa socială şi cu ideea

multiculturalismului, care înseamnă acceptarea şi valorizarea diferenţelor. Educaţia pentru

toţi înseamnă o şansă dată tuturor copiilor şi o preocupare ca, indiferent de particularităţile

şi diferenţele individuale, toţi copiii să se poată bucura de educaţie şi instruire.

În sens mai larg, integrarea educativă presupune schimbarea mentalităţilor cu privire la rolul social al şcolii, schimbarea mentalităţilor în plan individual, al cadrelor didactice, al părinţilor.Reformele cele mai accentuate sunt cele la nivelul modului de desfăşurare a activităţii didactice.

. De obicei, cadrele didactice sesizează două tipuri de elevi cu dificultăţi de învăţare: elevi ai căror capacităţi rămân vizibile şi dincolo de performanţele dobândite şi tipul care se conturează în situaţia bine cunoscută în care învăţătorul nu poate intra în nici un fel de relaţie educaţională eficientă cu

elevul .

Experienţa a demonstrat faptul că,atunci când sunt implicaţi în viaţa şi în activităţile semenilor, aceşti copii devin extrem de

fericiţi şi progresează în mod decisiv. Integrarea, dacă este elaborată şi condusă pornind de

la o pedagogie specifică, este cel mai puternic mod de ameliorare a prognosticului pentru

copiii cu cerinţe educative speciale.

Educaţia integrată a copiilor cu CES, cu asigurarea unor resurse şi modalităţi de

intervenţie şi de sprijin, constituie o provocare autentică pentru activitatea de până acum a

cadrelor didactice, atât a celor din învăţământul general, cât şi a celor din învăţământul

special.

Pentru cadrele didactice din unităţile integratoare, implicaţiile majore se

structurează pe cel puţin trei direcţii principale: schimbarea atitudinii, perfecţionarea/

dezvoltarea profesională şi modificarea practicii la grupă.

Fiecare copil trebuie abordat ca o fiinţă aparte, cu povestea sa sau, cu alte cuvinte,

cu anamneza sa. Problema anamnezei este fundamentală deoarece aduce în discuţie

etiologia, mediul în care trăieşte copilul, traiectoria sa anterioară.

Fiecare caz este unic pe plan

clinic şi psihopedagogic şi trebuie abordat ca atare.În grădiniţă, ca şi în familie, copilul învaţă cum trebuie să se poarte cu adulţii, cum

trebuie să vorbească, ce atitudine trebuie să aibă în anumite împrejurări, ce are voie să facă

sau ce îi este interzis. Educatoarea introduce pe rând diferite reguli de comportare care-l

ajută pe copil să se integreze mai uşor în mediul social apropiat. Posibilitatea copilului de a

aprecia propriile sale acţiuni şi pe ale celor din jur în raport cu anumite norme, reguli

stabilite de educatoare, se formează treptat în cadrul relaţiilor multiple ce se stabilesc în

familie şi în grădiniţă.

În acest sens, J.A.Comenius afirma:

„Numai ceea ce omul a absorbit la această vârstă este solid şi persistent în el.

Aceasta rezultă din următoarele exemple: un vas de lut păstrează mirosul a ceea ce a fost

umplut mai întâi până ce se sparge. Un copac, aşa cum, din fragedă vârstă şi-a întins

ramurile în sus, în jos sau lateral, astfel le păstrează de-a lungul secolelor până la tăiere.

Lâna îşi păstrează atât de puternic culoarea cu care a fost îmbibată prima dată, încât nu se

lasă revopsită. O obadă, o dată întărită, mai degrabă crapă în mii de bucăţi decât să se

îndrepte. Tot aşa în om persistă atât de puternic primele impresii, încât, ca să le putem

schimba, mai degrabă, s-ar produce o minune. Iată de ce recomandăm ca aceste impresii

din prima tinereţe să corespundă regulilor adevăratei înţelepciuni.”

Prin urmare, modul în care sunt satisfăcute obiectivele educaţionale se va răsfrânge

asupra personalităţii adultului de mai târziu. Îndrumarea pedagogică a copiilor cu cerinţe

educative speciale se înscrie ca o strategie educaţională cu profunde implicaţii asupra

modelării şi devenirii personalităţii sale.

Şcoala este un mediu important de socializare. Integrarea şcolară exprimă: atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează; condiţia psihică în care acţiunile instructiv-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivaţii puternice care susţine efortul copilului în munca de învăţare; situaţie în care copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa; corespondenţă totală între solicitările formulate de şcoală si posibilităţile copilului de a le rezolva; existenta unor randamente la învăţătură şi în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilităţile copilului sau la cerinţele şcolare. Asistentul social joacă din nou, un rol important, prin alegerea instituţiei de învăţământ, putând astfel modela evoluţia ulterioara a copilului .

Gheruţ,A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale.Strategii de educaţie integrată, Ed.Polirom. Iaşi, 2001;

Ungureanu, D. (1998), Copilul cu dificultăţi de învăţare, E.D.P., Bucureşti.

Prof. Baltă Sabina