99451306 atestat impactul depozitelor de deseuri asupra mediului
Post on 13-Aug-2015
563 Views
Preview:
TRANSCRIPT
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII TINERETULUI ȘI SPORTULUI
COLEGIUL AGRICOL SANDU-ALDEA
PROIECT PENTRU EXAMENELE DE CERTIFICARE A CALIFICĂRII
PROFESIONALE NIVELUL III
TEMĂ ATESTAT: IMPACTUL DEPOZITELOR DE DEȘEURI ASUPRA
MEDIULUI
PROFIL: RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
SPECIALIZARE: TEHNICIAN ECOLOG ȘI PROTECȚIA CALITĂȚII
MEDIULUI
FILIERA: TEHNOLOGICĂ
PROFESOR ÎNDRUMĂTOR ELEV
CÂRJILĂ RALUCA DUMITRU MIHAIL CRISTIAN
CLASA A XII-A D
Tema
2
Cuprins
Pagina
Argument…………………………………………………………………….……...3
Capitolul I- Impactul deşeurilor asupra mediului……………………….…..…….4
1.1.- Definiţii generale în domeniul deşeurilor………………………..………4
1.2.- Impactul depozitelor de deşeuri…………………………………..……..6
Capitolul II- Depozitarea deşeurilor…………………………………………………9
2.1. - Generalităţi……………………………………….........…………….…..9
2.2.- Regimul juridic al gestionării deşeurilor…………………………….....10
2.3.- Evacuarea ecologică a deşeurilor……………………...…………….......11
2.4.- Strategii de gestionare a deşeurilor……………………………………..15
Concluzii……………………………………………………………………………..18
Bibliografie……………………………………………………………………….….19
3
ARGUMENT
În prezent, deşeurile reprezintă una dintre cele mai acute probleme legate de
protecţia mediului. Mari cantităţi de deşeuri sunt generate anual.
Protecţia mediului este o problemă a tuturor. Este problema redresării,
conservării şi ocrotirii mediului în scopul restrângerii şi eliminării surselor de
poluare, în cadrul dezvoltării armonioase a societăţii.
Cadrul general al strategiei gospodăririi deşeurilor menajere îl constituie
Strategia Protecţiei Mediului bazată pe Strategia Naţională pentru Dezvoltare
Durabilă. Soluţia problemei depozitării şi procesării ecologice a deşeurilor menajere
are o prioritate absolută în dezvoltarea durabilă a teritoriului.
În România, majoritatea depozitelor de deşeuri urbane datează din anii 1960 şi
sunt supraîncărcate. Pentru depozitele vechi nu există proiecte şi măsuri de remediere
a poluării. Pe lângă deşeurile menajere, stradale, comerciale, în depozitele de deşeuri
urbane sunt introduse şi deşeuri industriale periculoase. Deşeurile poluează aerul, apa
şi solul, degradează peisajele pe suprafeţe întinse, şi antrenează costuri ridicate pentru
depozitarea lor. Chiar dacă incinerarea post-depozitare ar constitui o soluţie mult mai
benefică pentru mediu, datorită costurilor foarte mari de implementare pe scară
naţională a acesteia, depozitarea va rămâne principala opţiune de eliminare finală a
deşeurilor în România, ca şi în alte ţări europene.
CAPITOLUL I4
IMPACTUL DEŞEURILOR ASUPRA MEDIULUI
1.1. Definiţii generale în domeniul deşeurilor
Deşeurile sunt acele materiale rezultate în urma proceselor de producţie sau
consum, care nu se mai pot folosi, în structura în care sunt, în procesul de producţie.
Se poate considera că deşeul este orice substanţă sau orice obiect din categoriile
stabilite de lege pe care deţinătorul le valorifică/elimină, are intenţia sau obligaţia de
a le valorifica/elimina.
La nivel european s-a încercat elaborarea unor criterii de clasificare ale
deşeurilor precum şi metode standard de gestionare a deşeurilor, sarcină ce întâmpină
dificultăţi datorită unor cauze cumulative, printre care se pot enumera: lipsa unei baze
de date complete, a unui sistem de monitoring integrat, stadiile diferite de dezvoltare
socio-economică a unor state. Ca un exemplu concludent, în România până în anul
2007, anul aderării la UE, nu a existat o bază credibilă de date, pentru monitoringul
deşeurilor la nivel naţional.
Deşeurile pot fi clasificate in funcţie de mai multe criterii:
• în funcţie de provenienţa lor;
• în funcţie de consistenţă;
• în funcţie de biodegradabilitatea lor.
După sistemul EEA (European Environment Agency) deşeurile pot fi impărţite
în următoarele categorii: deşeuri periculoase; deşeuri municipale; nămoluri de
epurare; deşeuri de la ambalaje, deşeuri de la producerea energiei electrice, deşeuri
electronice.
Principalele sectoare economice care sunt mai importante în generarea
deşeurilor sunt:
- industria: industria energetică, industria chimica, industria de prelucrare; 5
- minerit;
- construcţii si demolări;
- deşeuri generate de activităţi medicale;
- activităţi agricole;
- deşeuri municipale.
În funcţie de compoziţia lor, deşeurile mai pot fi clasificate: deşeuri organice,
deşeuri anorganice; deşeuri din hârtie şi carton; deşeuri din mase plastice; deşeuri din
sticlă; deşeuri metalice.
Deşeurile periculoase sunt definite în funcţie de impactul pe care îl au asupra
mediului şi asupra sănătăţii umane. Caracteristicile de periculozitate ale deşeurilor se
referă la toxicitate, corozivitate, inflamabilitate, explozivitate, infecţiozitate.
De eurile toxice se clasifica după categoria de toxicitate. ș
I categorie – extrem de periculoase (de eurile cu con inut de plumb i compu ii lui,ș ș șț
de euri de cianura, unele chimicalele i pesticidele inutilizabile i interzise etc.); ș ș ș
II categorie – nocivitate înalta de eurile cu con inut de vanadiu, de eurile petroliereș șț
etc.);
III categorie – nocivitate medie ( lamul petrolier, de eurile de la producereaș ș
coloran ilor, pigmen ilor, vopselelor i lacurilor, emulsii i lichide); ț ț ș ș
IV categorie – nocivitate redusa (sedimentele decantate rezultate din epurarea
chimica sau electrocoagularea, materialele uzate, lămpile cu mercur etc.).
1.2.Impactul depozitelor de de euri industriale i urbane asupraș ș
mediului
In general, ca urmare a lipsei de amenajări i a exploatării deficitare, depoziteleș
de de euri se număra printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact i riscș ș
pentru mediu i sănătatea publica.ș6
Principalele forme de impact i risc determinate de depozitele de de euri oră ene ti iș ș ș ș ș
industriale, în ordinea în care sunt percepute de popula ie, sunt:ț
modificări de peisaj i disconfort vizual; ș poluarea aerului;
poluarea apelor de suprafa ă; ț
modificări ale fertilită ii solurilor i ale compozi iei biocenozelor pe terenurileț ș ț
învecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute i cu suspensii antrenate de vânt esteș
deosebit de evidenta în zona depozitelor oră ene ti actuale, în care nu se practicaș ș
exploatarea pe celule i acoperirea cu materiale inerte.ș
Scurgerile de pe versan ii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafa ăț ț
contribuie la poluarea acestora cu substan e organice i suspensii.ț ș
Depozitele neimpermeabilizate de de euri urbane sunt deseori sursa infestăriiș
apelor subterane cu nitra i i nitri i, dar i cu alte elemente poluante. Atât exfiltratiileț ș ț ș
din depozite, cat i apele scurse pe versan i influen ează calitatea solurilorș ț ț
înconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosin ei acestora.ț
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de
de euri este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termeniiș
conceptului de “dezvoltare durabila”, se întinde pe durata a cel pu in doua genera iiț ț
daca se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere
ecologica i postmonitorizare (15-20 ani).șIn termeni de biodiversitate, un depozit de de euri înseamnă eliminarea de peș
suprafa a afectata acestei folosin e a unui număr de 30-300 specii/ha, fără aț ț
considera i popula ia microbiologica a solului. în plus, biocenozele din vecinătateaș ț
depozitului se modifica în sensul ca:
in asocia iile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelorț
poluate;
unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care î i găsescș
hrana în gunoaie ( obolani, ciori). ș
7
De i efectele asupra florei i faunei sunt teoretic limitate în timp la durataș ș
exploatării depozitului, reconstruc ia ecologica realizata după eliberarea zonei deț
sarcini tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic ini ial, evolu iaț ț
biosistemului fiind ireversibil modificata. Actualele practici de colectare
transport/depozitare a de eurilor urbane facilitează înmul irea i diseminareaș șț
agen ilor patogeni i a vectorilor acestora: insecte, obolani, ciori, câini vagabonzi.ț ș ș
De eurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătateș
datorita con inutului lor în substan e toxice precum metale grele (plumb, cadmiu),ț ț
pesticide, solven i, uleiuri uzate.ț
Problema cea mai dificila o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile
toxice, produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt
depozitate în comun cu de euri solide oră ene ti. Această situa ie poate generaș ș ș ț
apari ia unor amestecuri i combina ii inflamabile, explozive sau corozive; pe deț ș ț
alta parte, prezenta reziduurilor menajere u or degradabile poate facilitaș
descompunerea componentelor periculoase complexe i reduce poluarea mediului.ș
Un aspect negativ este acela ca multe materiale reciclabile i utile sunt depozitateș
împreună cu cele nereciclabile; fiind amestecate i contaminate din punct de vedereș
chimic i biologic, recuperarea lor este dificila.ș
Problemele cu care se confrunta gestionarea de eurilor în Romania pot fiș
sintetizate astfel:
depozitarea pe teren descoperit este cea mai importanta cale pentru eliminarea
finala a acestora;
depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile (in apropierea
locuin elor, a apelor de suprafa a sau subterane, a zonelor de agrement); ț ț
depozitele de de euri nu sunt amenajate corespunzător pentru protec iaș ț
mediului, conducând la poluarea apelor i solului din zonele respective; ș
depozitele actuale de de euri, în special cele oră ene ti, nu sunt operateș ș ș
corespunzător: nu se compactează i nu se acoperă periodic cu materiale inerteș
în vederea prevenirii incendiilor, a răspândirii mirosurilor neplăcute; nu exista 8
un control strict al calită ii i cantită ii de de euri care intra pe depozit; nuț ș ț ș
exista facilita i pentru controlul biogazului produs; drumurile principale iț ș
secundare pe care circula utilajele de transport de euri nu sunt între inute,ș ț
mijloacele de transport nu sunt spălate la ie irea de pe depozite; multe depoziteș
nu sunt prevăzute cu împrejmuire, cu intrare corespunzătoare i panouri deș
avertizare.
terenurile ocupate de depozitele de de euri sunt considerate terenuri degradate,ș
care nu mai pot fi utilizate în scopuri agricole; la ora actuala, în Romania, peste
12000 ha de teren sunt afectate de depozitarea de eurilor menajere sauș
industriale;
colectarea de eurilor menajere de la popula ie se efectuează neselectiv; eleș ț
ajung pe depozite ca atare, amestecate, astfel pierzându-se o mare parte a
poten ialului lor util (hârtie, sticla, metale, materiale plastice); ț
Toate aceste considerente conduc la concluzia ca gestiunea de eurilor necesitaș
adoptarea unor masuri specifice, adecvate fiecărei faze de eliminare a de eurilor înș
mediu. Respectarea acestor masuri trebuie sa facă obiectul activită ii de monitoring aț
factorilor de mediu afecta i de prezenta de eurilor.ț ș
CAPITOLUL II
DEPOZITAREA DEŞEURILOR
2.1.-Generalităţi
Depozitarea de eurilor,ș pe lângă faptul ca este un proces tehnologic destul de
scump, mai prezintă un dezavantaj: poluează mediul. Solu iaț nu consta în
9
depozitarea acestora pe locuri virane, pe spatiile verzi sau în parcuri, ci în colectarea
selectiva i reciclarea lor. Aceasta metoda permite recuperarea substan elor valoroaseș ț
pentru reciclare!
Cu puţine decenii în urmă, în Europa, îndepărtarea deşeurilor avea loc într-o
formă adeseori periculoasă pentru mediu. Gunoiul era evacuat în gropi săpate în
pământ, iar apoi ars. În a doua jumătate a acestui1 secol, prin aceste metode, au fost
eliberate cantităţi mari de halogeni şi hidrocarburi, care au ajuns în circuitele
biogeochimice locale sau globale ale substanţelor în natură. Gazul metan şi dioxidul
de carbon, generate prin descompunerea anaerobă şi aerobă a materialelor organice
din deşeu, contribuie astăzi considerabil la schimbarea climei pe glob. Căile de
răspândire a substanţelor dăunătoare sunt aerul şi apele de infiltraţie din depozitele de
reziduuri neprotejate.
Prin recunoaşterea influenţei substanţelor dăunătoare asupra organismelor vii şi
adoptând o tehnică de analiză îmbunătăţită, discuţiei i s-a adăugat la începutul anilor
80, o nouă dimensiune. Gunoiul urban a început să fie considerat ca un amestec
nedefinit de substanţe, mai mult sau mai puţin dăunător din punct de vedere chimic,
dar care, prin reacţii chimice şi biologice interne, poate conduce la alte substanţe şi
mai dăunătoare.
Depozitele de deşeuri, privite până acum formal au început să fie denumite
depozite - reactor. După acest moment, oamenii de ştiinţă au început să acorde atenţie
potenţialului reactiv al deşeurilor şi emisiilor nocive ale acestora. În cadrul
gospodăririi deşeurilor, la estimarea efectelor asupra mediului înconjurător, nu se mai
discută numai despre felul şi tehnica înlăturării deşeurilor, ci şi despre prioritatea
strategiilor şi activităţilor de evitare a formării de eurilor şi deș valorificare a acestora.
Totodată este recomandată estimarea cantităţii şi calităţii resturilor rămase, a
necesităţii de tratare a acestora, precum şi a emisiilor produse pe termen lung.
Căile principale de răspândire a substanţelor dăunătoare din depozitele de
reziduuri neprotejate sunt aerul, solul şi apa. Riscul apari iei emisiilor ca şiț
10
necesitatea realizării barierelor tehnice de împiedicare a răspândirii lor în mediul
înconjurător constituie premisa adoptării măsurilor de protecţie şi prevenire a
poluării, utilizate astăzi pe scară largă în ţările dezvoltate.
2.2. Regimul juridic al gestionării şi eliminării deşeurilor
Societatea de consum a adus, pe lângă binefacerile sale, şi multiple probleme
dificile, printre care cele de ordin tehnic, economic şi juridic privind existenţa
deşeurilor şi cerinţa eliminării (diminuării) acestora.
Una dintre numeroasele probleme ale vieţii moderne o constituie cea a stocării,
neutralizării ori eliminării deşeurilor.
Evitarea producerii de de euri/valorificarea deşeurilorș
Obligaţia de a evita formarea deşeurilor este formulată în Legea 426/2001,
privind aprobarea i modificare Ordonan ei de Guvern 78/2000 privind regimulș ț
de eurilor. Nu trebuie să ne ocupăm numai de o valorificare responsabilă şi oș
înlăturare a deşeurilor, ci trebuie să luăm şi măsurile necesare pentru a limita
formarea deşeurilor. Acest obiectiv poate fi atins prin încurajarea tehnologiilor
curate şi a produselor revalorificabile şi reutilizabile. Asigurarea posibilităţilor de
vindere a deşeurilor valorificabile trebuie luată în considerare, ca o altă cerinţă a
politicii deşeurilor. Reintroducerea în circuit şi reutilizarea deşeurilor ca materii
prime este un domeniu care trebuie stimulat, fapt pentru care trebuie elaborate
prescrip ii speciale.ț
2.3. EVACUAREA ECOLOGICĂ A DEŞEURILOR URBANE
Salubrizarea mediului urban constituia, până în urmă cu puţin timp, o temă
care se discuta doar în dezbaterile publice, odată cu menţionarea necesităţii de a
transporta deşeul în afara limitelor spaţiului de locuit. Colectarea deşeurilor din oraşe,
din motive estetice şi ca sarcină a organelor publice, datează, în Europa centrală încă
din perioada Renaşterii. Accelerarea răspândirii epidemiilor prin contactul cu
deşeurile din gospodării particulare sau de exemplu din amplasamente pentru 11
tratamente medicale este astăzi un fapt cunoscut, căruia i se caută soluţii în cadrul
asigurărilor sociale. Microorganismele şi substanţele din reziduurile urbane pot afecta
sănătatea oamenilor. Multe dintre mecanismele de transport şi de manifestare ale
acestora sunt cunoscute şi constituie obiect al prezentului ghid. Măsurile de prevenire
(de exemplu respectarea distanţelor de siguranţă, a intervalelor de ridicare a
gunoiului, a interdicţiei de acces în rampele de gunoi deschise) sunt stabilite astăzi de
către autorităţile de control şi de cele care eliberează autorizaţii, autorită i careț
asigură totodată şi realizarea lor.
Dacă evitarea formării unui anumit deşeu nu este posibilă, atunci trebuie pus
accentul pe valorificarea sau reciclarea acestuia. Aceasta operaţie se diferenţiază, din
punct de vedere tehnologic, în funcţie de metodele valorificării materiale sau termice.
În primul rând, trebuie să i se acorde prioritate valorificării materiale a reziduurilor,
prin recuperarea (cel puţin parţială) a energiei şi materialului folosite la fabricarea
produsului. în cazuri particulare este necesară şi estimarea efectelor valorificării şi a
tehnicii de valorificare asupra mediului natural i antropizat. Trebuie să se stabileascăș
exact, printr-o evaluare tehnică şi ecologica ce efecte au acţiunile intenţionate
(verificarea compatibilităţii cu mediul înconjurător), precum şi luarea în considerare a
faptului că valorificarea deşeului conduce la o poluare a mediului mai mică decât
îndepărtarea lui.
În acelaşi timp, trebuie examinată amănunţit fiabilitatea tehnică şi economică a
sistemului de valorificare, numai în acest mod putându-se stabili cu exactitate
durabilitatea investiţiilor şi funcţionarea îndelungată a instalaţiilor de protecţie a
mediului.
Diminuarea poluării mediului înconjurător, prin evitarea formării de reziduuri,
predomină în toate conceptele de gospodărire a deşeurilor. Pentru aceasta, este
recomandată o intervenţie adecvata încă din timpul procesul de producţie a bunurilor
de consum şi a alimentelor de tot felul, după care este necesară punerea în aplicare a
tuturor posibilităţilor de valorificare a deşeurilor, în condiţiile luării în seamă a
efectelor asupra mediului. 12
Tipuri de pubele pentru depozitarea deşeurilor
Pubele pentru colectare selectivă
Depozitele
13
Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire,
laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit şi de tratare a
levigatului, de utilaje (buldozere, încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi
de servicii de întreţinere a acestor utilaje.
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo
măsură ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Conform
Directivei Consiliului 75/442/CEE aceste depozite trebuiau închise până în anul
2007, însă România nu s-a putut conforma în acest termen. Ca urmare, României i s-a
acordat o perioadă de tranziţie, care este până la sfârşitul anului 2009 pentru deşeurile
periculoase industriale, până la sfârşitul anului 2011 pentru deşeurile provenite din
industria minieră, până la sfârşitul anului 2013 pentru deşeurile provenite din
industria energetică, chimică şi metalurgică şi până în 16 iulie 2017 pentru deşeurile
municipale. Eşalonarea închiderii depozitelor neconforme este reglementată prin
HG 349/2005.
Actual, depozitarea în rampe de gunoi presupune la sfârşit închiderea
depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare) şi este o practică curentă în multe
ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea s-a încheiat sau în
mine abandonate. O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă
relativ ieftină şi care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile
rampe, necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea
de gunoaie, atragerea dăunătorilor (insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi
a solului. Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze
rezultate în urma fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc
efect de seră şi contribuie la încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se face prin
levigat (lichidul scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator
se infiltrează în sol şi poluează apele pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de
puternice că împiedică creşterea plantelor deasupra acestor rampe. În mod normal, pe
rampă deşeurile sunt compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi
acoperite cu folii şi cu pământ.
14
Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de
depozit. Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de
carbon (45 %), la care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de
carbon, mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat
prin ardere. Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă să fie
totuşi ars la instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea
metanului are un efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt
prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de
material plastic (geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă
trebuie să fie mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de
5 m pentru deşeuri periculoase.
Incinerarea este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor. Este una
din metodele de tratare termică a deşeurilor. În urma incinerării se obţin căldură,
gaze, abur şi cenuşă.
Incinerarea poate fi practicată în instalaţii mici, individuale, sau la scară
industrială. Pot fi incinerate atât deşeurile solide, cât şi cele lichide sau gazoase.
Metoda este preferată în locurile unde nu se dispune de teren pentru rampe şi la
eliminarea anumitor deşeuri periculoase, cum sunt cele biologice provenite din
activităţi medicale, însă la nivel industrial este controversată, din cauza poluanţilor
gazoşi, în special dioxine (dibenzodioxine policlorinate — PCDD şi benzofurani
policlorinaţi — PCDF) produşi prin ardere.
Instalaţiile de incinerare sunt cuptoare prevăzute cu focare cu grătar cu
împingere directă sau răsturnată, cuptoare rotative, cuptoare verticale, focare cu
ardere în strat fluidizat, sau cu ardere în suspensie Ele pot trata (arde) deşeuri cu
putere calorifică mică, de doar 10 MJ/kg.
În ultima perioadă se discută despre coincinerarea deşeurilor. În acest caz
deşeurile sunt arse în focarele marilor cazane energetice sau în cuptoarele de ciment,
în amestec cu combustibilul uzual al acestora. Ponderea deşeurilor în amestecul
15
combustibil este de cca. 10 %. Termenul de „coincinerare” se aplică în cazul în care
arderea amestecului combustibil care conţine şi deşeuri nu deturnează instalaţia de
ardere de la utilizarea sa obişnuită. Dacă într-o asemenea instalaţie scopul principal
devine incinerarea deşeurilor, procesul va fi considerat incinerare, nu coincinerare, iar
condiţiile de autorizare a funcţionării în acest caz vor fi mai stricte, adică cele pentru
incineratoare.
2.4.Strategii de gestionare a deşeurilor
Tendinţele în ceea ce priveşte managementul deşeurilor, promovate de
EEA şi adoptate de majoritatea statelor membre UE sunt reprezentate de:
- minimizarea şi prevenirea cantităţilor de deşeuri;
- reciclarea;
- incinerarea;
- depozitarea.
Strategia universală este aceea de a minimiza cantitatea de deşeuri
respectiv cea de resurse naturale utilizate, si de maximizare a fluxului de
reciclare a materiei si energiei (Cherubini şi colab, 2008).
Cele mai acceptate şi promovate metode în gestionarea deşeurilor sunt
minimizarea cantităţilor de deşeuri si reciclarea. Minimizarea ţine mai
mult de o parte conceptuală, mult utilizată în zilele noastre şi se încearcă a
fi susţinuta prin diferite instrumente: perceperea taxelor „pay as you
through”, ,,willingness to pay”. De asemenea intervin şi alţi factori, cum
ar fi: comportamentul oamenilor, gradul de dezvoltare al societăţii,
atitudini, concepţii, nivelul de educaţie. Cea mai utilizată metodă a fost şi
este in continuare în unele ţări, aceea de depozitare a deşeurilor, în ciuda
faptului că prezintă cele mai multe efecte negative. Acest lucru poate fi
pus pe seama gradului de dezvoltare al ţărilor, al comportamentului şi
atitudinilor societăţii civile şi autorităţilor; precum şi existenţa
instrumentelor legale, a factorilor politici. De exemplu, ţările în curs de
dezvoltare, au ca strategie politică, dar şi scop general, dezvoltarea
16
economică, lăsând problemele legate de mediu (impactul deşeurilor
asupra CN, in cazul de faţă), pe o poziţie inferioară. Într-adevăr, în ţările
cu o industrie puternică, ţări care reprezintă forţe economice, consumul
de resurse şi producţia sunt mult mai mari, şi implicit cantitatea de
deşeuri este in consecinţa, însă îşi pot dezvolta şi aplica tehnologii
moderne de gestionare a deşeurilor şi în acelaşi timp le diferenţiază net
nivelul de educaţie, dar şi măsura în care sunt dispuşi să accepte anumite
instrumente (ca de exemplu: „pay-as-you-through”; „willingness to pay”).
Metode de recuperare
Simbolul internaţional al reciclării.
Prin recuperare se înţelege extragerea din deşeuri a resurselor care
pot fi refolosite. Recuperarea poate fi făcută prin reciclare,
reutilizare, regenerare sau orice alt proces de extragere a materiilor
prime auxiliare. Poate fi recuperată atât partea materială, cât şi cea energetică.
Materialele pot fi refolosite pentru a produce noi bunuri, iar energia poate fi
convertită în energie electrică. Ca şi în cazul eliminării, recuperarea trebuie făcută
fără a periclita sănătatea oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot
fi dăunătoare pentru mediu.
Reciclarea este metoda ce vizează doua aspecte importante: eficienţa folosirii
resurselor şi impactul asupra mediului. Deşeurile nu mai reprezintă, în societatea de
astăzi, acel rău inevitabil, ci o sursa importanta de resurse secundare, tocmai de aceea
se promovează din ce în ce mai mult reciclarea şi avantajele în ceea ce priveşte
utilizarea durabilă a resurselor, de asemenea deşeurile reprezintă o sursă regenerabilă
de energie, (Stehlìk, 2009). Această metodă consideră clasificarea deşeurilor în
funcţie de componenţa lor, respectiv in funcţie de existenţa lor ca posibile resurse
secundare. Conform normelor europene, metoda reciclării poate consta în: reciclarea
materiei şi reutilizarea energiei.
Reciclarea materială presupune înlocuirea resurselor primare cu folosirea
materialelor din deşeuri, Fricke şi Kolsch (2009). Ei consideră reciclarea materialelor 17
ca metodă care include reciclarea materiilor şi reciclarea biologică cu compost
(proces aerob) şi fermentare (proces anaerob), spre deosebire de Bjorklund şi
Finnveden (2005) care susţin că reciclarea deşeurilor biodegradabile (referindu-se la
compostare şi digestie anaerobă) are puţine trasături comune cu ceea ce presupune
reciclarea propriu-zisă a materialelor. Aceştia din urmă au realizat un studiu în care
au comparat reciclarea cu incinerarea şi depozitarea deşeurilor, din punct de vedere
al indicelui de încălzire globală, GWP şi al energiei totale utilizate. Rezultatele
obţinute au indicat faptul că produsele din materialele reciclate necesită un consum
mai mic de energie decât cele provenite din resursele primare. Primul studiu amintit,
cel făcut de, Fricke şi Kolsch (2009) este axat pe calcularea eficienţei consumului de
energie pentru reciclare. Tipurile de deşeuri ce sunt vizate pentru aplicarea acestei
metode sunt urmatoarele: hârtie si carton, plastic, sticla, metale.
Rezultatele obţinute au dovedit faptul că reciclarea materială a deşeurilor constituite
din hârtie şi carton, şi din mase plastice, are avantaje semnificative în sectorul
eficienţei energetice. De asemenea reciclarea metalelor este considerată a fi eficientă
în ceea ce priveşte utilizarea raţională a resurselor.
CONCLUZII
În anul 1999, Guvernul a adoptat Strategia Na ională pentru Dezvoltareț
Durabila, iar în anul 2002 a fost elaborata Strategia Protec iei Mediului. Acestț
document stabile te ca principii generale: ș· conservarea i îmbunătă irea condi iilor de sănătate a oamenilor; ș ț ț
· dezvoltarea durabila;
· evitarea poluării prin masuri preventive;
18
· conservarea diversită ii biologice i reconstruc ia ecologica a sistemelorț ș ț
deteriorate;
· conservarea mo tenirii valorilor culturale i istorice; ș ș· principiul “poluatorul plăte te”; ș
· stimularea activită ii de redresare a mediului. ț
Criteriile pe baza cărora au fost stabilite obiectivele protec iei mediului sunt: ț
· men inerea i îmbunătă irea sănătă ii popula iei i a calită ii vie ii; ț ș ț ț ț ș ț ț
· men inerea i îmbunătă irea capacita ii productive i de suport a sistemelorț ș ț ț ș
ecologice naturale;
Impactul deşeurilor asupra mediului identifică efecte directe şi indirecte asupra
următorilor factori: fiinţe umane, faună şi floră, sol, apă, aer, climă şi peisaj, bunuri
materiale şi patrimoniu cultural, precum şi interacţiunea dintre factorii menţionaţi.
Pentru binele comunită ii de azi, dar mai ales în scopul protejării mediului,ț
evacuarea monitorizata a de eurilor trebuie urmărită prin toate mijloacele.ș
Activită ile de evitare a producerii de eurilor i de revalorificare a acestora stau peț ș ș
primul loc în cadrul strategiilor de gestionare a de eurilor.ș
BIBLIOGRAFIE
- C. Pumnea; G. Grigoriu - „Protecţia mediului ambiant” , Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994
- Legea nr. 426 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonan ei de urgenta aț
Guvernului nr. 78/2000 privind regimul de eurilorș- www.gestiuneadeseurilor.ro - „Manual privind activită ile specifice din domeniulț
gestiunii de eurilor municipale” - „Evacuarea ecologică a de eurilor urbane” şiș ș
„Dezvoltarea gestionarii deşeurilor în Europa”
19
- "Ecosfera i politici ecologice"- de Florina Bran i Ildikòș ș Ioan
20
top related