146733609-prelegere-semiologia-sistemului-cardiovascular-lucia-pirţu.pdf

Semiologia sistemului

cardiovascular

Lucia Pîrţu, dr. med.,

asistent universitar

Departamentul Pediatrie

Sistemul cardiovascular, reprezintă unul din cele

mai importante sisteme ale organismului

copilului prin funcţiile sale:

• de transportare:

• a substanţelor nutritive,

• oxigenului,

• metaboliţilor,

• suportul apărării imune

• reglarea umorală a multiplelor procese

fiziologice

Spre deosebire de adult, la copii, indiferent de

vârstă, patologia cardiacă este dominată de:

• malformaţii cardiace congenitale

• cardiopatii

În ultimii ani la fel se menţionează o tendinţă de

majorare a incidenţei:

• tulburărilor de ritm şi conductibilitate

• hipotensiune

• hipertensiune arterială.

Particularităţi morfo-funcţionale ale sistemului

cardiovascular la diverse etape de dezvoltare

Ontogeneza sistemului cardiovascular începe în a II săptămână

de la concepţie, în mezoderm, prin formarea ,,tubului cardiac”

primitiv, din care se formează:

• trunchiul arterial comun, ulterior se vor dezvolta vasele

magistrale (aorta şi artera pulmonară);

• bulbul cardiac, din care se va dezvolta ventriculul drept;

• ventricolul primitiv – predecesorul ventriculului stâng;

• atriul primitiv – precede cele două atrii;

• sinusul venos, de unde se vor forma venele mari.

În săptămâna III urmează conturarea din tubul cardiac a două straturi :

• intern, din care ulterior se va dezvolta endocardul;

• extern, din care provine miocardul şi epicardul.

Săptămâna IV- se va forma cordul cu 2 cavităţi

Săptămîna IV - se constituie sistemului de conducere:

• nodul sinusal,

• atrioventricular,

• fascicolul His,

• Bahman,

• precum şi căile suplimentare (Kent etc.)

Săptămâna V – cord cu 3 cavităţi

Săptămâna VI-VII:

• divizarea trunchiului arterial comun în

artera pulmonară şi aortă,

• divizarea ventriculului unic în ventricul

stâng şi drept (formarea septului

interventricular).

Circulaţia fetală

Instituirea circulaţei placentare începe în săptămâna a VIII-a de dezvoltare intrauterină.

Astfel, sângele oxigenat de la placentă, prin vena ombilicală, ajunge la ficatul fătului, unde divizându-se în mai multe ramuri ajunge în vena portae şi ficatul fătului primeşte cel mai oxigenat sânge.

Prin canalul venos (Aranţius) altă parte de sânge se îndreaptă spre vena cavă inferioară, amestecându-se cu sângele venos, venit din părţile inferioare ale corpului fătului şi ficat şi se varsă în atriul drept, unde se varsă şi vena cavă superioară, care aduce sânge venos din partea superioară a corpului.

Circulaţia fetală

Sângele ajuns pe aceste două căi în atriul drept nu se va amesteca complet, cea mai mare parte, venită prin vena cavă inferioară, prin foramen ovale va trece în atriul stâng, ventricolul stâng şi aorta ascendentă.

Sângele din vena cavă superioară se va duce din atriul drept în ventricolul drept.

În atriul stâng mai ajunge şi sângele din venele pulmonare nefuncţionale, dar această cantitate de sânge nu este importantă pentru raportul de gaze.

Circulaţia fetală

Sângele din ventricolul stâng prin aorta ascendentă în sistolă ajunge în vasele ce irigă partea superioară a corpului (aa. Anonyma, Carotis, Subclavia sin.),

Cea mai mare parte a sângelui din a. pulmonară, prin canalul arterial (Botallo), ajunge în aorta descendentă, mai jos de vasele care irigă creierul, cordul şi partea superioară a corpului.

Circa 10% de sânge din ventriculul drept prin artera pulmonară, ajunge în plămânii care nu funcţionează şi prin venele pulmonare se întoarce în atriul stâng.

Circulaţia fetală se caracterizează prin:

1. Existenţa comunicărilor (fetale) între partea dreaptă şi stângă, precum şi între vasele magistrale – respectiv două şunturi dreapta-stânga.

2. Mărirea semnificativă a minut-volumului circuitului (mare) din cauza absenţei funcţiei pulmonare.

3. Asigurarea preferenţială cu sânge bogat oxigenat a organelor vitale (creier, cord, ficat, membrele superioare) prin a.ascendentă şi arcul acestea.

4. Presiune practic echivalentă în aortă şi a. pulmonară.

Circulaţia postnatală

După naşterea copilului şi realizarea primului inspir, rezistenţa pulmonară scade şi se produce o serie de modificări:

• Sistarea circulaţiei ombilicale odată cu ligaturarea şi secţionarea cordonului ombilical

• Ca rezultat al scăderii producţiei de prostaglandine E1 are loc închiderea canalului venos (Aranţius), a ductului arterial, a foramen ovale

• Scăderea rezistenţei vasculare pulmonare şi creşterea semnificativă a debitului vascular pulmonar

•

Cordul nou-născutului are în rezervă un

potenţial important de adaptare:

• Scăderea viscozităţii sângelui prin majorarea

numărului de elemente figurate (eritrocite,

leucocite);

• Sistarea circulaţiei placentare, care diminuează

volumul sângelui circulant cu 25-30% şi

reduce calea de parcurs a acestuia;

• După naştere creşte sarcina ventriculului

stâng şi se micşorează treptat sarcina v. drept.

Evoluţia fiziologică a sarcinii, fără acţiunea

factorilor nocivi, în special teratogeni, asigură

şi dezvoltarea adecvată a sistemului

cardiovascular.

În caz contrar se pot produce perturbări serioase

de ontogeneză, cu formarea de malformaţii

congenitale cardiovasculare.

Particularităţi funcţionale ale sistemului

cardiovascular la copii

• Organismul copilului are cerinţe net superioare faţă de cord în legătură cu metabolismul mai intens.

• Funcţia cordului beneficiază de condiţii mai favorabile în comparaţie cu adulţii din cauza absenţei la copii a intoxicaţiilor cronice (alcool, nicotină, diverse noxe profesionale etc.).

• Sistemul cardiovascular la copii are posibilităţi de refacere mai mari decât la adulţi.

• Reglarea nervoasă a activităţii cardiace la copii este reprezentată prin predominarea sistemului simpatic asupra celui parasimpatic.

Diagnosticul unei boli cardiace, in general şi al unei

cardiopatii congenitale, în special, parcurge în mod

obişnuit două etape:

• prima etapă urmăreşte depistarea bolii cardiace,

pornind de la datele examenului clinic, completate cu

rezultatele unor investigaţii curente;

• cea de-a doua etapă apartine serviciilor speciale de

cardiologie pediatrică şi presupune stabilirea

diagnosticului lezional, toleranţa bolii cardiace şi a

riscurilor la care este supus bolnavul.

Stabilirea diagnosticului corect şi complet într-o

boală cardiovasculară la copil necesită

utilizarea următoarelor metode de diagnostic:

1. Anamneza

2. Examenul fizic

• inspecţie

• palpare

• percuţie

• auscultaţie

3. Radiografia toracic - indexul cardio-toracic – ce reprezinta raportul: diametru atrial+diametru ventricular împarţit la diametrul toracic, măsurat la înalţimea unghiului cardiofrenic drept

4. Examene grafice noninvazive:

a) echocardiografia;

b) fonocardiograma;

c) metode de cardiologie nucleară, radiocardiografie pulmonară, radiospirometrie;

d) tomografie computerizată triaxială

5. Examene invazive: cateterism şi angiografie

Principalele simptome de afectare a

sistemului cardiovascular

Palpitaţiile sunt expresia disritmiei cardiace,

organice sau funcţionale.

Ele pot să fie generate de o distonie neuro-

vegetativă, de unele stări funcţionale şi, mai

rar la copil, de un substrat lezional organic.

Durerile precordiale sunt alarmante pentru bolnav, ele se pot manifesta sub formă de:

• înţepături,

• cardialgii,

• presiune, cu localizarea precordială

• arsură,

• constricţie toracică

Când sunt de origine cardiacă, acestea vor fi produse prin:

• unele cardiopatii congenitale,

• insuficienţă coronariană (stenoze aortice)

• hipertensiune pulmonară etc.

Există şi situaţii (unele miocardite, pericardite, endocardite, cardiopatii reumatismale, extrasistolii) care pot produce dureri precordiale de cauză necoronariană.

În neuralgia intercostală pot apărea de asemenea dureri cu localizare precordială, dar care pot fi uşor diferenţiate.

• Durerile toracice de tip anginos sînt rareori descrise

la copil şi doar în unele cardiopatii obstructive care se

însoţesc de creşterea tensiunii arteriale de asupra

obstacolului (supraîncărcare de presiune) ca de

exemplu în stenoza aortică, stenoza pulmonară, boala

vasculară obstructivă pulmonară.

În mod obişnuit, sediul durerii este substernal, îmbracă

caracter constrictiv, nu iradiază şi cedează rapid la

repaos.

• Durerile la membrele inferioare, după un

efort important se întîlnesc

la copiii cu coarctaţie de aortă.

• Cianoza de tip cardiac este centrală, apare când

hemoglobina redusă depăşeşte 5% şi se poate

accentua la efort.

Acrocianoza este

posibilă la nou-

născuţi în caz de

hipotermie, această

stare este necesar

de diferenţiat

de hipotermie

• Dispneea, simptom relativ precoce (se

întîlneşte la copii mai mari), este rezultatul

tulburărilor de oxigenare a ţesuturilor;

Se întâlneşte: • la efort (dispnee de efort),

• în repaus (ortopnee)

• sau brusc (dispnee paroxistică, uneori nocturnă, edem

pulmonar acut).

• Tahipneea este un semn mai frecvent (la

sugari) atît in insuficienţa cardiacă cît şi in

formele cianotice de MCC.

Ea se accentuează: • la efort,

• plâns,

• supt,

• defecaţie,

• mers,

• joacă

traducînd o afecţiune severă, prost tolerată.

• Hiperpnea paroxistică este o manifestare

particulară, caracteristică cardiopatiilor

congenitale cianogene cu flux pulmonar scăzut

(de exemplu tetralogia Fallot).

Constă în creşterea frecvenţei şi amplitudinii

mişcărilor respiratorii, concomitent cu

accentuarea cianozei şi reprezintă un criteriu

de gravitate pentru acest tip de cardiopatii

(stare de rău hipoxic).

Lipotimia

• pierderea cunoştinţei de scurtă durată, dar cu

păstrarea funcţiilor vitale (circulaţia şi

respiraţia).

Sincopa

• pierderea cunoştinţei, de scurtă durată, fără păstrarea funcţiilor vitale:

• micşorarea marcată până la oprire a contracţiilor cardiace;

• lipsa pulsului;

• micşorarea până la oprire a respiraţiei.

• prăbuşirea tensiunii arteriale;

• manifestări neurologice;

• durează 3-4 minute, peste 5 minute se produce decerebrarea.

• Între lipotimie şi sincopă este diferenţă de

grad, ambele având ca substrat tulburările de

irigaţie cerebrală - reducerea debitului

cerebral.

Sincopele la efort sunt rare;

• se pot întîlni in stenoza aortică (valvulară)

In a doua copilărie sincopele vasovagale sînt mai frecvente.

Diagnosticul unei pierderi a conştienţei necesită examene complimentare:

• dozarea glicemiei,

• calcemiei,

• ECG,

• electromiogramă.

Dacă diagnosticul de hipoglicemie, spasmofilie sînt eliminate, diagnosticul cel mai obişnuit este de sincopă vagală.

NB! În unele cazuri poate fi provocată de unele tulburări de ritm (ECG continuă, prin metoda Holter).

Antecedente personale

• greutatea la naştere,

• durata sarcinii,

• scorul Apgar,

• apariţia cianozei sau dispneei,

• a dificultătilor în alimentaţie.

• apetitul scăzut,

• scăderea rezistenţei generale,

• creşterea ponderală deficitară.

Vom urmări dacă în primele trei luni de sarcină:

• au existat agresiuni toxice (intoxicaţie sau consum de alcool la mamă),

• tratamente hormonale, antibioticoterapie

• expuneri la radiaţii sau infecţii virale (rubeolă, rujeolă, gripă etc.)

O deosebită atenţie se va acorda:

• istoricului antenatal şi a cirumstanţelor naşterii:

• durata sarcinii,

• greutatea la naştere,

• scorul Apgar,

• prezentaţia,

• cianoza la naştere,

• dificultăţile de alimentaţie.

Se va concretiza:

• evoluţia creşterii şi dezvoltării de la naştere şi până la momentul adresării (dezvoltarea fizică şi neuropsihică),

• rezistenţa la infecţii,

• prezenţa de infecţii pulmonare (cardiopatii cu şunt stânga-dreapta),

• apariţia de edem pulmonar acut (stenoză mitrală, hipertensiune arterială etc.),

• Istoricul de „accident cerebral" va fi căutat cu grijă, pentru că poate sugera endocardita, iar cefaleea, modificările de personalitate, somnolenţa (la un copil cu tetralogie Fallot) sugerează diagnosticul de abces cerebral.

• sincope (stenoză aortică),

• claudicaţii la nivelul membrelor inferioare la efort (coarctaţie de aortă).

Antecedente heredo-colaterale

Se examinează prezenţa la alţi membri ai

familiei a:

• Cardiopatiilor congenitale,

• Existenţa consanguinităţii,

• Dismorfii specifice pentru unele malformaţii

congenitale,

• Cardiomegalii,

• Moarte subită inexplicabilă la tineri.

Examenul fizic al copilului cu afecţiuni

ale sistemului cardio-vascular

• Examenul fizic al sistemului cardiovascular

include aceleaşi etape şi metode ca şi

examenul fizic în general şi anume: inspecţia,

palparea, percuţia şi auscultaţia.

• Examenul cuprinde nu numai regiunea

precordială sau doar sistemul cardiovascular,

ci organismul în întregime, pentru că orice

semn poate fi deosebit de important.

Particularităţile metodei de inspecţie a

sistemului cardio-vascular la copii:

1. Inspectarea sistemului cardio-vascular la copii se

efectuează în condiţiile în care copilul este liniştit sau

în timpul somnului acestuia.

2. Se realizează inspecţia generală a întregului organism

şi locală, la nivelul aparatului cardiovascular.

3. Se va aprecia tipul constituţional, parametrii

antropometrici, retardul fizic fiind caracteristic

copiilor cu afecţiuni cardiace severe, în special cu

malformaţii congenitale.

4. Se va atrage atenţia la prezenţa unor stigme de

disembriogeneză/sindroame genetice (sindromul Marfan,

sindromul/boala Down, sindromul Noonan, sindromul

Turner, Klinefelter etc), care includ şi afectare cardiacă.

5. Se vor inspecta tegumentele şi ţesutul adipos subcutanat,

constatându-se prezenţa sau lipsa cianozei, edemelor, palorii,

eritemului inelar, sau altor leziuni cutanate sugestive pentru o

cardiopatie.

6. Inspecţia regiunii cervicale anterioare va scoate în evidenţă

turgecenţa /pulsaţia jugularelor.

7. Inspecţia regiunii precordiale va constata cel mai frecvent

pulsaţii ale inimii şi vaselor magistrale.

Particularităţile metodei de palpaţie a

sistemului cardio-vascular la copii

La copii, palpaţia reprezintă metoda prin care se verifică

semnele găsite la inspecţie şi se descoperă altele.

Palpaţia poate furniza informaţii privind:

• volumul cardiac,

• şocul apexian (mai sus situat la sugari),

• freamătul şi galopul,

• caracterul pulsului,

• calitatea circulaţiei periferice etc.

Şocul apexian la copii se palpează în regiunea precordială cu palma şi apoi cu vârful degetelor:

• în vârstă de până la 2 ani este situat în spaţiul intercostal IV stâng cu 2 cm exterior de linia medioclaviculară stângă;

• la vârsta de - 2-5 ani – în spaţiul IV intercostal cu 1 cm exterior de linia medioclaviculară stângă;

• la copii mai mari de 5 ani - în spaţiul V intercostal pe linia medioclaviculară stângă.

Şocul apexian se mai caracterizează prin mobilitate, amplitudine

La palparea ariei precordiale se mai pot constata:

echivalente palpatorii ale zgomotelor sau

suflurilor cardiace (freamătele).

Freamătul sistolic şi diastolic, (traducerea

palpatorie a existenţei suflurilor) se apreciază la copii

doar în caz de leziuni organice valvulare:

• la apex freamătul diastolic – în stenoză mitrală;

• freamăt sistolic parasternal – în defect de sept

interventricular sau canal arterial Batallo persistent.

• freamăt sistolic în spaţiul II intercostal pe dreapta – în

stenoză aortală.

Pulsul la copil este mai greu de evaluat din cauza

particularităţilor de vârstă.

De regulă, pulsul se palpează la artera radială şi

femurală (absenţa acestuia semnifică coarctaţie

de aortă).

Caracteristicile pulsului cuprind:

• frecvenţa,

• amplitudinea,

• ritmicitatea,

• capacitatea.

• Frecvenţa pulsului la copii se poate aprecia şi

după pulsaţia fontanelei mari, arterelor

temporale, carotide.

• Frecvenţa contracţiilor cardiace în mod normal

trebuie să coincidă cu frecvenţa pulsului, în

caz contrar se constată un deficit de puls.

• Copiilor le este caracteristică tahicardia fiziologică, respectiv frecvenţa înaltă a contracţiilor cardiace (la nou-născut 120-140 bătăi/min.).

• Labilitatea frecvenţei contracţiilor cardiace este o particularitate importantă a copilului:

• ţipătul,

• plânsul,

• mişcările o accelerează,

• iar somnul o diminuiază.

Note practice:

Mulţi copii au în mod normal aritmie sinusală. Copilul va fi rugat să inspire adânc pentru a observa efectul asupra ritmului cardiac.

Frecvenţa contracţiilor cardiace / minut

în funcţie de vârstă

0 -24 ore 94 – 145 1 – 3 ani 98 – 164

1 - 7 zile 100 – 175 3- 5 ani 65 – 132

8 – 30 zile 115 – 190 5 – 8 ani 70 – 115

1 – 3 luni 124 – 190 8 – 12 ani 55- 108

3 – 6 luni 110 – 180 12 – 16 ani 55 - 102

6 – 12 luni 112 – 178

Particularităţile metodei de percuţie a

sistemului cardio-vascular la copii

• Percuţia inimii a pierdut mult din valoarea atribuită

în trecut, când există mijloace paraclinice accesibile şi

cu rezultate mult mai exacte (radiografie,

ultrasonografie).

• Rezultatele obţinute prin percuţie sunt în mare parte

influenţate şi de experienţa celui care o aplică, având

la copii o valoare reală numai după vârsta de 4 ani.

Metoda rămâne, totuşi, utilă în condiţiile lipsei

dotării, în cazul bolnavilor nedeplasabili sau în

diverse urgenţe.

• Prin percuţia zonei precordiale se obţin două

tonalităţi, comparativ cu sonoritatea

pulmonară:

• unul submat - matitate relativă (defineşte cordul

acoperit de plămâni);

• unul mat - matitate absolută (neacoperită de

langhetele pulmonare):

• Percuţia cordului la aprecierea matităţii se face

prin lovituri cu degetul nemijlocit pe cutia

toracică, în poziţie orizontală a copilului.

ASCULTAŢIA CORDULUI

1. IMPORTANŢA METODEI – TEHNICA

- ascultaţia bolnavului se face în diferite poziţii:

•decubit dorsal

•decubit lateral stang

•pozitie şezandă cu trunchiul uşor aplecat anterior

•ortostatism

• cordul stang se asculta in apnee postexpiratorie,

• cordul drept in apnee postinspiratorie

după un efort fizic izometric/izotonic, în decubit lateral stâng

• ascultarea valvelor aortice şi pulmonare se face şi in ortostatism sau în poziţie sezândă, cu trunchiul uşor aplecat în faţă

• insuficienţa aortică se ascultă în poziţie şezandă, cu mâinile ridicate deasupra capului, pentru a accentua regurgitarea diastolică a sângelui, din vase spre cord.

Focare de ascultaţie :

mitral,

tricuspidian,

aortic,

pulmonar

Suplimentare:

pe traiectul vaselor

posterior între scapulă

şi coloană

La formarea zgomotelor participă trei elemente :

valvular,

muscular,

acceleraţia sau decelerarea bruscă a fluxului

în diverse cavităţi ale cordului

Zgomotele cordului au o serie de caracteristici:

•intensitatea

•tonalitatea

•timbrul

Modificarea zgomotelor cordului:

• intensitatea: crescută sau scazută

• Tonalitatea: înaltă sau joasă

• timbru – clangor

• dedublarea zgomotului 1 si a zgomotului 2

• prezenta de zgomote asociate: clicuri,

clacmente, sufluri, frecatura pericardică

Zgomotul 1 (Z1)

- zgomot intens, de tonalitate joasa, prelungit (0,10-0,14 sec.);

intensitatea maxima in focarele mitralei si tricuspidei

Zgomotul 2 (Z2)

-format aproape exclusiv dintr-un grup vibratoriu amplu, generat

de inchiderea sigmoidelor aortice si pulmonare, cu durata de 0,05

– 0,09 sec.

Între Z1-Z2 este mica pauza (mica tăcere) corespunzand sistolei

mecanice, iar intre Z2 - Z1 este marea tăcere (diastola)

Zgomotul 3 (Z3)

- corespunde umplerii ventriculare rapide; tonalitate redusa, se

percepe la 0,12-0,16 sec.dupa Z2.; da senzatie palpatorie

Zgomotul 4 (Z4)

- fiziologic in copilarie

- zgomot de origine atriala; situat la 0,12 sec. inaintea Z1

• Zgomotele cardiace la copil sunt mai frecvente, mai

intense (sugarul are un torace mai subţire), cu

tendinţă la egalizare (la sugar).

• Pe măsură ce copilul creşte, zgomotul I se

accentuiază la vârf, iar zgomotul II - la artera

pulmonară, uneori dedublându-se variabil cu

respiraţia.

• Prezenţa zgomotului III la tineri este fiziologică,

datorită tonusului bun al miocardului, care face ca

acesta să vibreze în faza de umplere rapidă diastolică.

• În miocardite, prezenţa lui echivalează cu ritmul de

galop şi semnifică hipotonie miocardică.

• Diminuarea intensităţii zgomotelor cardiace apare în: miocardite, pericardite, emfizem pulmonar etc.;

• Creşterea intensităţii zgomotului I apare în stenoza mitrală, iar a zgomotului II în hipertensiunea arterială.

• Ambele zgomote sunt accentuate de efort, emoţii, hipertiroidism etc.

• Tulburările de ritm sunt depistate cel mai adesea prin auscultaţie, urmând ca EKG să precizeze natura disritmiei cardiace.

Auscultativ:

• primul zgomot cardiac la copii, ce înseamnă începutul sistolei ventriculare, se ascultă maximal la apex;

• zgomotul II, încheie sistola ventriculară, mai intens se ascultă la baza cordului;

• zgomotul II, pe artera pulmonară se auscultă accentuat sau dedublat din cauza situaţiei topografice a arterei pulmonare mai aproape de peretele toracic şi din cauza activităţii preponderent a ventriculului drept;

• în primele 3 luni zgomotele cardiace au aproape aceiaşi intensitate, iar pauzele sunt egale (embriocardie).

Suflurile cardiace

Apreciate auscultativ se caracterizează prin:

• locul de producere,

• durată,

• intensitate,

• timbru,

• propagare

• asociere sau nu a freamătului.

Grade de intensitate Levine

(Freeman-Lee)

• gradul 1(1/6): audibile doar într-o camera cu zgomot

de fond redus; sunt merosistolice

• gradul 2 (2/6): sufluri de intensitate mica

• gradul 3 (3/6): intensitate medie, nu se mai aud la

dezlipirea parţiala a stetoscopului de pe torace

• gradul 4 (4/6): intensitate crescută, se aud şi la

dezlipirea parţiala a stetoscopului de torace

• gradul 5 (5/6): intensitate mare, se aud cu

stetoscopul la o mica distanţa de torace

• gradul 6 (6/6): se aud şi la distanţa de peretele

toracic sau prin ascultaţie directa

După perioada de apariţie suflurile se clasifică în :

• sistolice

• diastolice

• sistolo-diastolice

• continue

După durată suflurile pot fi : • protosistolice

• mezosistolice

• telesistolice

• holosistolice

Suflurile cardiace se mai clasifică în: • organice;

• funcţionale.

Suflurile organice se caracterizează prin: intensitate mare, de obicei gradul 3-6(VI), se propagă după limitele cordului, sunt însoţite de freamăt.

Suflurile organice mai pot fi:

• sufluri organice în caz de anomalii congenitale ale cordului/ vaselor magistrale

• valvulare – în defecte valvulare congenitale sau dobândite

• miocardiale – care apar în cadrul proceselor inflamatorii sau distrofie a miocardului

Suflurile funcţionale pot avea geneză şi localizare diferită,

cum ar fi:

• Anemice - care apar la modificarea proprietăţilor reologice

ale sângelui circulant ( în caz de anemie, tireotoxicoză, febră);

• Cardiopulmonare - apar la compresia căilor respiratorii;

• Sufluri funcţionale din cauza compresiei vaselor mari;

• Sufluri hipertonice, datorită hipertoniei muşchilor papilari

• Sufluri miocardice, ce apar la copii ca rezultat al menţinerii

de durată a focarelor cronice bacteriene (tonzilita cronică), cu

acţiune toxico-infecţioasă nemijlocită asupra cordului.

Suflurile sistolice se percep auscultativ:

• la baza cordului în patologii cardiace

congenitale;

• la apex în patologii dobândite;

• la baza cordului în stenoze (aortică sau

pulmonară).

Suflurile diastolice:

• au la origine valvulopatii dobândite;

• la apex sugerează o stenoză dobândită (mitrală

sau tricuspidiană)

• percepute la bază (în focarul aortei sau a arterei

pulmonare) pot caracteriza o insuficienţă

valvulară dobândită.

Tensiunea arterială se apreciază în mod obligator

începând cu vârsta de 3 ani;

Metoda de preferinţă

auscultativă.

• Prematuritatea, greutatea foarte mică la naştere, alte

patologii în perioada neonatală;

• Malformaţii congenitale de cord;

• Malformaţii congenitale renale sau urologice;

• Infecţii urinare recurente, hematurie, proteinurie;

• Transplante de organe;

• Maladii sistemice ce evaluează cu hipertensiune

arterială (neurofibromatoză, scleroză tuberoasă);

• Administrarea preparatelor ce măresc TA;

• Hipertensiune intracraniană avansată.

Indicaţii de măsurare

a TA la copii < 3 ani

Iniţial se determină TA la ambele braţe;

în caz dacă TA diferă, ulterior TA se va aprecia

la braţul cu TA mai mare.

Aprecierea TA.

Condiţii pentru pacient:

• încăpere confortabilă după temperatură şi anturaj;

• în condiţii de repaus fizic şi psihic timp de cel puţin 5

minute;

• după o oră de la ingerarea alimentelor, cafelei sau

tutunului;

• în poziţie clinostatică: copilul aşezat şi sprijinit de

speteaza scaunului, cu picioarele pe podea şi braţul

sprijinit la nivelul cordului.

Condiţii din partea echipamentului:

• sfigmomanometrul aneroid se echilibrează fiecare 6

luni

• manşeta se aplică pe braţul dezgolit, cu marginea

inferioară a manşetei cu 2-2,5 cm deasupra plicii

cubitale;

• gradul de constrângere a manşetei se apreciază prin

posibilitatea de introducere a unui deget între manşetă

şi braţ;

• dimensiunile manşetei se selectează în aşa mod, ca

lăţimea balonului de cauciuc să acopere 40% din

distanţa dintre olecranon şi acromion, iar lungimea –

80-100% din circumferinţa braţului

• Se determină TA la unul din membrele

inferioare, folosind manşeta standard pentru

adulţi; de circa 12,5 cm.

• În cazul adolescenţilor obezi – lăţimea

manşetei este de 17,5 cm.

Ulterior valorile TA obţinute se compară cu

harta percentilor pentru TA corespunzătoare

vârstei, sexului şi taliei.