1. vechimea orasului craiova
Post on 13-Jul-2016
12 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
Capitolul I: Istoria, toponimia și poziționarea geografică a
orașului
1.1. Craiova în vremurile arhaice
Orașul Craiova este amplasat în nucleul Olteniei, în Valea Jiului, teritoriul ei fiind un
giuvaier pe coroana formată din Carpații, Dunăre și Olt, cu un relief armonios, bogat în floră,
faună și resurse minerale, plasat într-o zona de interferență carpato- danubiano- ponto-
balcanică.
Arheologic și istoric sunt documentate culturile pre-tracică, traco-getică, geto-dacică și
daco-romană bizantina. Încă din neolitic, 6000-2500 înaintea erei noastre, era în zona
Craiovei, una dintre cele mai vechi si strălucitoare civilizații din sud- estul Europei, cele din
Grecia si Anatolia putând fi comparate cu ea, fiind găsite dovezi ale preocupărilor artistice,
cum ar fi picturile pe ceramica.
Din perioada metalelor, anii 2500 – 2000 înaintea erei noastre, se păstrează obiecte
lucrate in aramă, iar din epoca bronzului s-au descoperit ceramică, unelte și arme, plus un
complex funerar la Ișalnița1.
Pe glia din prezent a orașului au fost găsite de-a lungul vremii dovezi ce atestă că omul
a locuit aici chiar din perioada neolitică. Din perioada supremației romanice s-au găsit
semnele campamentului ridicat aici- castrul roman, ca și cele ale valului numit "brazda lui
Novac"2.
Una dintre cele mai deosebite așezări geto-dacice de pe raza Craiovei s-a numit
Pelendava, iar înapoia cuceriri romane din 102 era noastră, a fost construit un castru alături de
care s-a dezvoltat o așezare civilă. Prima mărturie documentară a acestei așezări umane
datează din anul 225, iar aflările arheologice si numismatice dovedesc ca în Pelendava viața
era prospera.
Valahia Mică, Oltenia arhaică și românească dintru început, având ca inima Pelendava
(Cetatea pelenilor, a pielarilor)3 , și cetatea romana, răscolite de atatea ori de semințiile
nomadice, a renăscut asemenea păsării Phoenix, din propria-i cenușă, în Cetatea Craiovei.
Pe aici trecea drumul ce se îndrepta către vechea așezare păstorească, satul Ciobanul,
--azi Bechet pe Jiu, spre munte, se numea și Drumul oii. El se întretăia în dreptul Craiovei cu
1 Prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu, Civilizații preistorice și antice pe teritoriul României- Curs, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2014, pag. 33. 2 Virgil Vasilescu, Istoria românilor- pe înțelesul tuturor, Editura Fed Print, București, 2006, pag. 1223 Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi, Editura Albatros, pag 94.
șoseaua principală ce străbătea Oltenia de la apus pana la răsărit. La aceasta intersecție, la
Moflenii de astăzi, se afla vechea cetate daco-romană, pe malul de vest4
După anul 275, când Imperiul Roman renunță la Dacia Traiana, o destoinică parte din
Oltenia, inclusiv Craiova de acum, rămâne sub stăpânire efectivă până prin 422 – 447 când au
avut loc raidurile hunilor.
A doua epocă a fierului, circa 350 î.Hr. - 102 d.Hr., arată condiția care s-a definit și s-a
dezvoltat pe temeiul regional traco-getic, în chipurile ei clasice, cultura geto-dacică. Adâncile
schimbări din traiul economic, social, politic și cultural-spiritual, care au avut loc în astă
epocă, au dus, la începutul secolului I î.Hr., societatea geto-dacică, dincolo de marginile
societății gentilice așezând-o în vremea lui Burebista și Decebal alături de cele mai mari
puteri europene ale acelor vremuri. Vestigiile acestei etape au fost surprinse și de cercetările
arheologice de pe teritoriul Craiovei.
Odată cu organizarea statului dac, teritoriul Olteniei s-a inclus organic în sfera
acestuia. Funcția cetăților din vatra Craiovei, de la punctele Cărpiniș și Jidovii, se va schimba
pe măsură ce societatea va evolua spre forme statale. Cetăți de refugiu și apărare în timp de
război, locuite permanent de căpetenii și cete militare, fortificațiile de la Bucovăț au
constituit, după formarea statului dac, un complex cu caracter militar care controla şi nodul
rutier de aici.
La rândul lor, acestea făceau parte dintr-un sistem de fortificații, mai mult ori mai
puțin similare, începând cu cea de la Bâzdâna (Belcinu, județul Dolj) în sud și până la cea de
la Vârţu, județul Gorj, în nord. Aceste fortificații aveau și rostul de a împiedica accesul unor
eventuali dușmani, pe valea Jiului, spre zona montană de unde, peste Plaiul Vâlcanului, se
putea ajunge în Transilvania.
Acum un secol, la Mofleni mai existau încă zidării romane, care puteau fi văzute la
suprafață. În zona castrului au fost descoperite multe antichități romane. Cărămidă romană a
fost folosită la pardosirea bisericii Coşuna, la zidurile acesteia (și astăzi se văd în zidurile
bisericii cărămizi romane), la temeliile clopotniței, la chiliile mănăstirii și la pardosirea unor
construcții anexe ale mănăstirii, iar sub temeliile mănăstirii au fost folosite blocuri mari
paralelipipedice, de piatră cochiliferă, cioplite în manieră romană.
Printre antichitățile romane descoperite la Mofleni se numără și resturile unui mozaic
de cărămidă, ceramică, monede, o statuetă de bronz a zeiței Victoria, un vârf de lance din fier,
un unguentarium de sticlă și altele.
4 Revista Mitropolia Olteniei, Din istoria arhiepiscopiei Craiovei și a municipiului Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1975, pag 17.
1.2. Craiova în Evul întunecat și mediu
La extremitatea veacului al V-lea, stăpânirea romano-bizantina revine în nordul
Dunării si va dura până la sfârșitul secolului al VI-lea. Monedele, ceramica de import,
descoperite pe raza Craiovei dovedesc existenta in acea vreme a schimburilor comerciale cu
lumea romano-bizantina.
Ponderea cea mai mare în economia secolelor IV-X de pe raza Craiovei o aveau
agricultura și creșterea vitelor. Alte ocupații ale locuitorilor acelor vremuri erau pescuitul și
meșteșugurile, cele din urmă păstrând un caracter predominant casnic, deși nu lipseau micile
ateliere de fierărie și olărie. Monedele și ceramica de import, descoperite pe raza Craiovei,
dovedesc că schimburile comerciale cu lumea romano-bizantină au continuat și în această
vreme.
Așezarea arhaică a Craiovei a fost fortificată. Baricadele cetățuii vor fi durat până
către sfârșitul veacului al XV-lea, mai exact în 1479 când au fost distruse de oștirile turcești și
ungureștii, odată cu acelea ale Strehaiei și ale altor forturi.
Ele împresurau paraclisul și așezământul domnesc în care, cu timpul s-a așezat marele
ban. Aici a rezidat Barbu I Craiovescu și in timpurile mai noi boierii mari din divanul cel mic
al Craiovei5
Craiova fiind așezata pe un drum comercial important ce lega orașele din Transilvania
de Vidin, comerțul intens din acea vreme este atestat si de numeroase tezaure monetare. Unul
dintre cele mai importante a fost descoperit lângă Craiova si cuprinde 450 monede de pe
vremea lui Mircea cel Bătrân si a fiului sau Mihai.
În ultimele decenii ale secolului al XV-lea, s-a înființat Marea Bănie de Craiova care,
in scurt timp a devenit a doua instituție politica importanta, după domnie. Mihai Viteazul, a
fost Mare Ban al Craiovei si, in acea perioada, orașul era important centru economic si
militar.
Din actul data de principele Bela al IV-lea Ioanitilor, la 2 iunie 1247, aflăm de
cnezatul lui Ioan. Acesta: „urma după Țara Severinului și se continua cu cnezatul lui Farcaș
ce mergea până la Olt. De aici trebuie sa înțelegem și teritoriul de o partea și de alta a Jiului
cu localitatea Craiovei”6.
Discuțiile privitoare la prima atestare documentara a orașului sunt foarte ample și
pentru moment nu s-a ajuns la un consens. In documentele interne, cea mai veche mențiune 5 Revista Mitropolia Olteniei, Din istoria arhiepiscopiei Craiovei și a municipiului Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1975, pag 216 Idem, pag 19.
despre Craiova datează prin deducție, din 1455 (1475)7. Este vorba de arhicunoscuta piatra
aflata la Mânăstirea Dealul și așezata de boierii Craiovesti pe mormântul binefăcătorului lor,
Vladislav voievod: „A raposat Io Vladislav voievod, in anul 6963 (=1455) luna august 22 zile.
și a facut aceasta piatra in zilele lui Neagoie Voievod. A facut-o Barbul ban, Pirvul dvornic și
fratii lor, fiii lu Neagoe din Craiova, caci Vladislav voievod i-a ridicat vlasteli”8.
1.3. Craiova în preajma pașoptismului
Craiova evoluează în primele decenii ale secolului al XVII-lea și cu înnoiri de ordin
edilitar. Se construiesc prin munca meșteșugarilor poduri de bârne pe ulițele orașului, canale
pentru alimentarea cu apă, se repară și se înființează noi fântâni pe arterele principale
(Fântâna Popova, construită la începutul secolului al XVII-lea, refăcută de Matei Basarab în
1651). Se iau măsuri pentru instalarea unui orologiu public în „turnul de la biserica cea mare”.
O reacție generală a locuitorilor a fost determinată de măsura domnitorului Caragea,
care în 1781 a donat „moșia” orașului marilor boieri locali. Încadrarea orașului, considerat pe
temeiuri istorice și juridice „slobod”, în ansamblul unor structuri feudale perimate înseamnă o
diminuare a rolului și poziției orășenilor în viața economică. Ca urmare a rezistenței active,
noul domn C.A. Moruzi a anulat în 1783 dania anterioară.
O contribuție importanta a avut Craiova si in Revoluția din 1821 condusa de Tudor
Vladimirescu, care a i-a acordat un loc prioritar ca centru economic si strategic deosebit. In
izvoarele vremii, Craiova era frecvent denumita “Capitala micii Romanii”.
Si in 1848 Craiova a fost unul dintre centrele revoluției, fiind aleasa drept locul de
întrunire a guvernului provizoriu, înainte ca acesta sa ajungă la București, iar in 1857 a jucat
un rol hotărâtor in alegerile pentru Adunările ad-hoc ce au dus la Unirea Principatelor
Romane din 24 Ianuarie 1859 prin alegerea si in Tara Românească a domnitorului Alexandru
Ioan Cuza.
Intelectualitatea Craiovei s-a situat ferm în rândurile prime ale înnoirilor, atât în viața
urbei cât și a țării. Un rol deosebit de important în pregătirea și desfășurarea revoluției avea
să-l aibă corpul profesoral de la Școala Centrală din Craiova, în frunte cu Ioan Maiorescu. Un
fost elev al școlii, viitor pașoptist, Nică B. Locusteanu, amintea despre „neuitații” profesori ai
săi ca fiind oameni cu o vastă cultură și mari patrioți.
7 http://museum.ici.ro/oltenia/dolj/romanian/istoria_orașului_craiova.htm. Accesat pe data de 09.08.2015 la ora 15:278 Revista Mitropolia Olteniei, Din istoria arhiepiscopiei Craiovei și a municipiului Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1975, pag 22.
Pe lângă predarea cunoștințelor teoretice bogate, acești minunați oameni se ocupau cu
toată grija de educația tinerilor vlăstare, cărora li se insufla „iubirea de neam și jertfirea pentru
pământul strămoșesc”. Datorită străduințelor slujitorilor școlii, Craiova a cunoscut o viață
spirituală deosebită, menită să constituie, în prag de ev nou, promovarea ideilor de dreptate
socială, de independență și unitate națională, pentru care acest pământ românesc avea o
străveche tradiție.
În 1795, o epidemie de pestilență a secerat sute de vieți omenești, iar în 1796 focul
pustiește multe cartiere. Pagube serioase au fost aduse orașului de către cetele turcești din
Vidin, care au ocupat Craiova in 1806.
De reputația orașului se lipesc dese acte de amplă rezonanță în conștiința poporului
nostru. Pana în 1817, când potera a reușit sa-l prindă și sa-l arunce in ocna de la Telega,
vestitul haiduc Iancu Jianu bagase groaza in cei bogați.
In 1821, craiovenii s-au ridicat intra-un glas la chemarea lui Tudor Vladimirescu. In
1848, in zilele revoluției, la Craiova a apărut ziarul "Naționalul".
Mânăstirea Bucovățului, cunoscuta și sub numele de Cosuna. Pisania arata ca biserica
a fost clădită in anul 1572, de Stefan biv vel Clucer și fiul acestuia Pârvu Clucerul, in timpul
domniei lui Alexandru II Mircea (1568-1577). In 1656, Paul de Alep o considera "un mare
edificiu din piatra zugrăvită frumos in toate părțile". Biserica – pustiita in 1781, cu clopotniță
dărâmată de apele Jiului in 1834, părăsită de călugări in 1848 – a servit ca biserica de mir
pana in 1896. In 1929 a fost restaurata de Comisia monumentelor istorice.
La 16 aprilie 1877 era alcătuită comisia de aprovizionare, sub conducerea lui Petre
Opran din Craiova, care a organizat strângerea de alimente și ofrande din oraș și din tot
județul. Țăranii ofereau mai ales grâu, porumb, săpun, pânză, îmbrăcăminte. S-au înființat
depozite pentru hrana și furajul armatei la Craiova, Radovan, Galicea, Poiana și Băilești.
Orașul Craiova a dat eroica sa contribuție de sânge pentru sfârșitul glorios al
războiului pentru independentă țării. La 18 februarie 1878, generalul Cerchez, în fruntea
unității sale militare, intra în Craiova. Divizia I care se întorcea de pe front a fost primită cu
mult entuziasm de locuitorii orașului. În documentele vremii se sublinia: „Orașul a fost
iluminat. Prin localitățile unde trecea, populația a manifestat mare bucurie. Ostașii scandau:
Grivița!”
România își câștiga independența. Se împlineau, astfel, cuvintele lui Nicolae Bălcescu:
„Vrem să fim o nație, una, puternică și liberă prin dreptul și datoria noastră, pentru binele
nostru și al celorlalte nații, căci voim fericirea noastră și avem o misie de îndeplinit”.
Craiova se găsea, în ajunul Primului Război Mondial, în poziția unui oraș cu peste
50.000 de locuitori, cu o intensă activitate comercială, cu o industrie în formare şi o
remarcabilă viață culturală. Craiova se consolida ca oraș principal al Olteniei într-o mare zonă
agrară, în mijlocul unei puzderii de sate aflate în lanțurile resturilor feudale.
Între orașul care purta mereu mai pronunțat pecetea capitalismului și satul rămas în
urmă, cu fiecare an se crease o prăpastie ale cărei implicații sociale le adusese pentru scurt
timp la suprafață 1907 și aveau să le readucă evenimentele de după război, când clasa
muncitoare și organizațiile sale radicalizate vor aborda într-un chip nou problema agrară.
Intelectualitatea Craiovei, în cea mai mare parte ancorată în comandamentele reale
politice și sociale ale vremii, înțelegea că chestiunile poporului nu pot rămâne la discreția unei
boierimi retrograde și nici a unei administrații precare. În fata țării se aflau probleme mari pe
care oamenii de cultură ai Craiovei le-au înțeles și au contribuit la împlinirea lor.
Desăvârșirea unității naționale a poporului român, acest deziderat patriotic de autentic
democratism, anima în modul cel mai viu numeroși profesori, învățători care educau în acest
chip miile de elevi ai orașului, animau pe medicii și inginerii urbei nemaivorbind de poeții,
gazetarii și scriitorii prezenți cu condeiul tot timpul, pentru a susține marea cauză națională a
românilor.
Izbucnirea Primului Război Mondial sub impulsul intereselor marilor state
imperialiste a fost receptată în mod diferit de populație Craiovei. Marea majoritate condamna
deschis războiul ca aducător de mizerie și sărăcie. România, tara mică, prinsă în cleștele
fronturilor marilor puteri - Austro-Ungaria și Rusia țaristă - rămăsese singură în neutralitatea
sa și era amenințată de ambele tabere că va fi ocupată dacă nu intră în război, deoarece
împiedică desfășurarea operațiilor militare de anvergură chiar la mijlocul frontului de răsărit.
Se spera, în același timp, că armata română va înclina cumpăna în favoarea taberei în
care va intra. După doi ani de neutralitate, la presiunile ultimative ale marilor puteri. România
a intrat în război de partea Antantei în speranța împlinirii idealurilor de unitate națională. În
anii neutralității, Craiova a devenit un puternic centru militar, aici fiind cartierul general al
Armatei I-a. Armata I-a din Craiova, în august 1916, când România a intrat în război
împotriva Puterilor Centrale, avea un efectiv de 134.400 de oameni.
Perioada celor două decenii interbelice a fost și pentru Craiova o etapă importantă în
dezvoltarea economica-socială și edilitară. Centru administrativ al unuia din cele mai
însemnate județe ale țării, situat într-o zonă eminamente agrară, Craiova s-a dezvoltat într-un
ritm lent și unilateral. Orașul înainta cu pași prea mici pe calea industrializării capitaliste, în
raport cu alte localități urbane ale țării.
Marii moșieri din Oltenia, depozitarii unor însemnate capitaluri provenite din
despăgubirile de la împroprietărirea țăranilor, își vor investi fondurile în bănci și instituții
comerciale, în acțiuni neproductive. Numărul celor care s-au apropiat de industrie a fost
extrem de mic. Dezvoltarea postbelică a orașului nu a cuprins toate ramurile economiei, a fost
stânjenită de menținerea resturilor feudale în agricultură, de îngustimea pieței, formată în
proporție de 87% din țărani cu un nivel de trai extrem de scăzut, de „lipsa” capitalului,
materiilor prime, de insuficiența mijloacelor de transport etc.
Datele recensământului din 1930, care înregistrează 1.240 de întreprinderi industriale
cu 5.530 de lucrători., ilustrează concludent extensia redusă a dezvoltării economice a
Craiovei. Cele peste o mie de întreprinderi erau, în imensa lor majoritate, ateliere
meșteșugărești, care au dat, o bună vreme, trăsătura „industriei” orașului. Caracteristic pentru
evoluția unilaterală a industriei orașului a fost creșterea preponderentă a ramurii alimentare și
ușoare, slaba înzestrare tehnică și fărâmițarea deosebită în puzderia de mici ateliere.
Majoritatea întreprinderilor erau dotate cu utilaj vechi, dispuneau de o putere mecanică
modestă și spatii necorespunzătoare. Procesul de trecere la producția de fabrică se realizează
greoi, fabricile capitaliste propriu-zise continuând să joace un rol redus în ansamblul
ramurilor industriale. Specific pentru economia orașului, lipsită de marea producție de fabrică,
era ponderea însemnată pe care o ocupa munca la domiciliu, procentul acestor producții fiind,
în jurul anului 1930, cu 48,2% mai mare ca cel al lucrărilor din fabrici. Caracterul rudimentar
al producției privea și aceste ramuri industriale dominante, producătoare de bunuri de
consum.
Urmare directă a ritmului lent de dezvoltare a industriei este faptul că procesul de
concentrare și centralizare a capitalului nu înregistrează intensitatea cunoscută în alte orășel
ale țării.
1.4. Toponimia
Toponimia numelui orașului este una simplă, după cum vom vedea. Craiuva–
Craiuova sau Craiova Veche. Pășind în linie cu filetul evolutiv al Craiovei, ne dăm seama că
această așezare posedă o patină a timpului deosebit de accentuată.
Acest toponim se pronunța, pana in secolul al XIX-lea Craiuva sau Craiuova. Ea avea
un centru comercial ce cuprindea actuala Piața Veche și locul pe care Constantin
Brâncoveanul și Ioan Arhimandritul ridicaseră Hanul Mânăstirii Horezu.
Partea de sud a acestui centru era străjuită de zidurile ce înconjurau Biserica
Domneasca „Sfântul Dumitru” și Casa Băniei9
Am prezentat aici mai multe citate din diferiți autori vechi și noi , pentru a ilustra și a dovedi
grandoarea și importanta celui mai vechi oraș din Oltenia: Craiuva , adică Craiova.
9 Revista Mitropolia Olteniei, Din istoria arhiepiscopiei Craiovei și a municipiului Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1975, pag 17
top related