amin maalouf - carti gratis · pdf file title: amin maalouf - scarile levantului 10 (pdf,...

Click here to load reader

Post on 18-Jan-2021

17 views

Category:

Documents

2 download

Embed Size (px)

TRANSCRIPT

  • In plină mulţime, pe chei, se zărea într-adevăr chipul unui tânăr uluit. Avea părul deschis la culoare, trăsăturile netede, uşor copilăreşti, gâtul arcuit într-o parte, de parcă tocmai atunci primise ghirlanda ce-l încingea.

    Câte ceasuri n-am petrecut contemplând această imagine! La şcoală, am avut patru ani la rând acelaşi manual de istorie, fiindcă trebuia să studiem în fiecare clasă doar câte o perioadă: întâi glorioasa Antichitate, de la cetăţile feniciene la cuceririle lui Alexandru; apoi romanii, bizantinii, arabii, cruciaţii, mamelucii; pe urmă, cele patru secole de dominaţie otomană şi, în sfârşit, cele două războaie mondiale, mandatul francez, independenţa... Eu, cel puţin, eram prea nerăbdător ca să aştept desfăşurarea programei. Pasiunea mea era istoria. Aşa că, încă din primele săptămâni, străbătusem toată cartea; nu mă săturam să citesc şi să recitesc, iar paginile ajunseseră, una după alta, îndoite, mototolite, cu colţurile rupte, subliniate din belşug, umplute cu mâzgăleli, cu notiţe sau cu interjecţii în chip de comentariu; la sfârşit, nu mai rămăsese decât o biată adunătură de hârtii destrămate.

    Cu alte cuvinte, avusesem tot timpul să privesc acea imagine şi să-i reţin fiece amănunt. Ce mă fascina oare? Se afla, probabil, în acel dreptunghi alb-negru, Nu mai lat de-o palmă, tot ceea ce îmi stârnea, la acea vârstă, visele: călătoria pe mare, aventura, devotamentul dus până la capăt şi, poate mai mult decât orice, toate acele tinere cu chipurile întoarse spre zeul învingător...

    Acum, zeul era aici. Chiar în faţa mea, la Paris, stând în picioare în metrou, agăţat de un stâlp metalic, un necunoscut înconjurat de o mare de necunoscuţi.

    Având însă aceeaşi privire uimită, aceleaşi trăsături netede de copil bătrân, acelaşi păr deschis la culoare, astăzi alb, ieri poate bălai. Şi acelaşi gât arcuit într-o parte. Cum să nu-l recunosc?

    Când a coborât la staţia Volontaires, m-am luat după el. Trebuia să merg la o întâlnire, dar mă hotărâsem: persoanei pe care urma să o văd puteam oricum să-i dau telefon după- amiază sau a doua zi; pe el, dacă i-aş fi pierdut urma, eram convins că n-aveam să-l mai revăd niciodată.

    înainte să iasă în stradă, s-a oprit în faţa planului cartierului. S-a apropiat, cât pe ce să intre cu nasul în hartă, apoi s-a dat înapoi, căutând distanţa potrivită.

    Ochii îl trădau. Norocul meu; m-am îndreptat spre el.

    — Aş putea să v-ajut?

    Vorbisem cu accentul din Străvechiul Ţinut, pe care a dat semn că-l recunoaşte prin trei vorbe de întâmpinare şi un surâs binevoitor; căruia i-a urmat, totuşi, o puternică expresie de uimire. Am zărit atunci o urmă de neîncredere şi nu cred că m-am înşelat. Da,

  • neîncredere şi chiar un soi de teamă ruşinată. Cea a unui om care bănuieşte că a fost urmărit, dar care nu e convins de asta şi căruia îi displace să pară ursuz sau nepoliticos de pomană.

    — Caut o stradă care ar trebui să se afle prin preajmă, a spus el. Se numeşte Hubert Hughes.

    Am găsit-o de îndată.

    — lat-o. Atât doar că au scris H. Hughes, cu caractere ilizibile.

    — Vă mulţumesc pentru amabilitate! Vă mulţumesc că aţi dat vina pe autorii planului, iar nu pe ochii mei îmbătrâniţi.

    Vorbea cu un soi de încetineală blândă, ca şi cum trebuia să scuture de praf fiecare vorbă înainte să-i dea drumul. Frazele îi erau însă mereu corecte, îngrijite, fără elipse sau contracţii, fără formulări familiare; uneori chiar bătrânicioase şi desuete, de parcă stătuse la taclale mai degrabă cu cărţile decât cu semenii săi.

    — Pe vremuri, m-aş fi orientat din instinct, fără să consult vreun plan sau vreo hartă...

    — Nu-i departe. Pot să vă conduc. Ştiu bine cartierul. Din pură politeţe, m-a rugat să nu mă deranjez.

    Am insistat şi, în trei minute, am ajuns. S-a oprit în colţul străzii şi a străbătut-o domol din priviri, înainte să spună, oarecum dispreţuitor:

    — E o stradă mică. Chiar foarte mică. Dar, până la urmă, e o stradă. Banalitatea extremă a constatării a sfârşit prin a căpăta în ochii mei un

    soi de originalitate.

    — Ce număr căutaţi?

    De fapt, i-am întins o mână de ajutor. N-a prins-o.

    — Nici un număr în mod special. Am venit doar să văd strada. Am s-o colind până la capăt şi apoi am să mă întorc pe trotuarul de alături. N-aş vrea însă să vă reţin, probabil că aveţi treabă. Mulţumesc că m-aţi însoţit până aici!

    Dacă tot ajunsesem până aici, n-aş fi avut chef să plec aşa, trebuia să pricep. Ciudăţenia aparentă a personajului mă făcuse şi mai curios. Am hotărât să Nu-i bag în seamă ultimele vorbe, de parcă acestea n-ar fi fost decât un exces de politeţe.

    — Probabil că aveţi nişte amintiri legate de această stradă!

  • — Nu. N-am fost niciodată aici.

    Mergeam din nou unul lângă celălalt. Eu, aruncându-i scurte ocheade cercetătoare, el cu nasul iţit în sus, admirând clădirile.

    — Cariatide. O artă robustă şi liniştitoare. O frumoasă stradă burgheză. Cam strimtă... Probabil că etajele inferioare sunt cam întunecoase. Cu excepţia, poate, a celor care dau spre bulevard.

    — Sunteţi arhitect!

    Fraza mea a ţâşnit precum răspunsul la o ghicitoare. Având doar - ca să nu dea o impresie de prea mare familiaritate - o măruntă nuanţă interogativă.

    — Nicidecum.

    Când am ajuns la capătul străzii, s-a oprit brusc. A ridicat ochii ca să citească plăcuţa albastru cu alb.

    Apoi i-a plecat, în semn de reculegere; mâinile care-i spânzurau de-a lungul corpului s-au împreunat deodată în faţă, cu degetele împletite ciudat, de parcă ar fi ţinut o pălărie închipuită.

    M-am aşezat în spatele lui.

    Strada Hubert-Hughes Luptător în Rezistenţă Am aşteptat să termine şi, odată întors spre mine, l-am întrebat cu o voce sfioasă, ca atunci când şuşoteşti în timpul unei înmormântări:

    — L-aţi cunoscut?

    A răspuns cu acelaşi ton tainic:

    — Numele lui nu-mi spune nimic.

    Fără să-mi ia în seamă nedumerirea, a scos un carneţel din buzunar şi a făcut câteva scurte notaţii. După care mi-a spus:

    — Am aflat că la Paris există treizeci şi nouă de străzi sau bulevarde sau pieţe care poartă numele unor luptători în Rezistenţă. înainte de asta, am vizitat douăzeci şi una. Nu mi-au mai rămas decât şaptesprezece. Şaisprezece, dacă elimin piaţa Charles-de-GaulIe, pe care am străbătut-o pe vremuri, pe când se chema „l'Etoile"...

    — Aveţi de gând să le vizitaţi pe toate?

    — în patru zile, am timp suficient.

  • De ce în patru zile? Nu găseam decât o explicaţie:

    — După aceea, vă întoarceţi în ţară?

    — Nu cred...

    Deodată, a părut că s-a rătăcit în propriile gânduri, departe de mine şi de numita stradă Hubert-Hughes.

    Făcusem oare o greşeală când am pomenit de ţară şi de întoarcere? Poate că tocmai evocarea acelor „patru zile" îl făcea să se cufunde în meditaţie.

    Nu se cuvenea să mă bag şi mai adânc în sufletul lui. Aşa că am preferat să schimb subiectul.

    — Deci nu l-aţi cunoscut pe Hubert Hughes. Cu toate astea, interesul dumneavoastră pentru Rezistenţă nu e, cu siguranţă, întâmplător.

    l-a luat ceva vreme să răspundă. întârzia să revină pe pământ.

    — Ce-aţi spus?

    A trebuit să repet observaţia.

    — într-adevăr, venisem să-mi fac studiile în Franţa, în timpul războiului. Atunci am cunoscut nişte luptători în Rezistenţă.

    A fost cât pe ce să vorbesc despre fotografie şi despre manualul meu de istorie... Am renunţat în grabă. Ar fi priceput că l-am urmărit intenţionat. Ar fi bănuit că l-am pândit, poate chiar zile la rând, şi că puneam la cale cine ştie ce tărăşenie. Nu, era mai bine să fac pe neştiutorul.

    — Probabil că v-aţi pierdut ceva prieteni în acei ani.

    — Câţiva.

    — Dar dumneavoastră n-aţi pus mâna pe arme?

    — Nu.

    — Aţi preferat să vă dedicaţi studiilor...

    — Nu tocmai... M-am trezit în clandestinitate. Şi eu, ca toată lumea.

    — Pe vremea aceea, nu toată lumea a luptat în Rezistenţă. Mi se pare că sunteţi prea modest.

  • Am crezut că va protesta. N-a suflat o vorbă. Aşa că am repetat: „Chiar îmi păreţi prea modest!", pe un ton hâtru, de parcă ar fi fost mai degrabă vorba despre o concluzie, decât despre o întrebare. O veche şmecherie de jurnalist care a funcţionat perfect, pentru că, iată, a devenit dintr-o dată vorbăreţ. Deşi frazele îi rămăseseră domoale, erau pline de ardoare.

    — Nu vă spun decât adevărul! Am intrat în clandestinitate, ca mii de alţi oameni. Nu eram nici cel mai tânăr, nici cel mai vârstnic, nici cel mai spăimos, dar nici cel mai viteaz. N-am făcut nici o ispravă însemnată.

    Mânuind cu eleganţă vorbele şi gesturile, izbutea să se arate indignat fără să manifeste nici cea mai mică ostilitate faţă de mine, insistentul său interlocutor.

    — Ce studii făceaţi?

    — Medicina.

    — Bănuiesc că le-aţi reluat, după război.

    — Nu.

    I IM „nu" cam rece. Probabil că îl ofensasem. A căzut din nou pe gânduri. După care mi-a zis:

    — Aveţi nenumărate trebu