Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Biologie şi Pedologie

Specialitatea Silvicultură şi Grădini Publice

ReferatTema: “Biologia amfibienilor şi rolul lor în cadrul

ecosistemelor forestiere”

A realizat: Lefter Mihail

Gr. S-11

2013

Biologia amfibienilor şi rolul lor în cadrul ecosostemului forestier

Aproape un sfert dintre amfibieni din Europa risca sa dispara, potrivit unui studiu al Uniunii Nationale pentru Conservarea Naturii. Peste jumatate dintre speciile de amfibieni (59%) se afla in declin, principalele motive fiind distrugerea de catre om a habitatelor lor naturale, incalzirea globala, poluarea si prezenta speciilor invazive. 

Amfibienii sunt primele vertebrate care s-au adaptat la viaţa de uscat, ocupând un loc intermediar între peşti şi celelalte grupe de vertebrate, aparţinând supraclasei Tetrapoda. Au apărut înca din era Paleozoică, începand să cucerească şi uscatul în perioada devoniană ca urmare a extinderii ariilor continentale, apărând primii amfibieni stegocefali (Ichtyostega cel mai primitiv gen). La început stegocefalii aveau talie mică şi se asemanau cu peştii crosopterigieni. Amfibienii stegocefali au importanţă filogenetică pentru că din ei au luat naştere, la sfârş itul Carboniferului, reptile primitive aparţinând ordinului cotilosaurieni care au stat la originea altor ordine de reptile. Începând cu era Neozoică amfibienii îmbracă forme din ce în ce mai asemănătoare cu formele de astăzi.

Pot fi întâlniţi atât în ecosistemele acvatice, dulcicole, cât şi în cele terestre. Sunt animale extrem de adaptabile şi rezistente, singurele tipuri de ecosisteme în care nu se găsesc fiind lacurile sărate şi în zona celor doi poli ai Pământului.

Caracterele de grup

Amfibienii sunt vertebrate poichiloterme, cu tegumentul nud, bogat în glande puternic vascularizat care permite schimburi gazoase rapide şi intense cu apa şi aerul, atât la larve cât şi la adulţi.

Amfibienii au câte două perechi de membre, cu câte 18 degete şi prezintă diferite adaptări: săpat (genul Bufo), căţărat (Hyla arborea) sau înotat (genurile Rana şi Bombina).

O caracteristică a amfibienilor este aceea că ei nu beau apa, ci o absorb prin piele. Multe specii hibernează sau estivează. Aceasta reprezintă o formă de adaptare care protejează animalul de condiţii nefavorabile, cum ar fi schimbările

1

bruşte de temperatură sau lipsa hranei. Amfibienii nu-şi pot controla temperatura corpului şi sunt animale cu sânge rece.

Pentru a se apăra de duşmani, aproape toţi amfibienii pot secreta venin (bufotoxină), care, de obicei, nu-i afectează pe oameni, dar există şi specii de broaşte veninoase a căror toxină este puternică, ce poate ucide oamenii.

Morfologia externă

Corpul este alcătuit din cap, trunchi şi coada. Formele actuale au dimensiuni până la 1m.

După forma generală se disting trei tipuri:a) Trituriform : la care corpul şi coada sunt alungite, iar pe uscat au o

mişcare ondulatorie, prin târâre (ex. triton, salamandra).b) Raniform : trunchiul este scurt, lipseşte coada, membrele posterioare

sunt alungite şi au membrana interdigitală, deplasându-se prin sărituri (ex. broaşte).

c) Serpentiform (gimnofion) : trunchiul este alungit ca la şerpi, coada este scurtă şi membrele lipsesc, mişcarea fiind serpentiformă.

Morfologia internă

•Tegumentul

Epiderma este alcătuită din puţine straturi de celule vii, rareori cornificate.

Derma conţine cromatofori, care determină fenomenul de homocromie.Produsele epidermice sunt glandele mucoase şi seroase ,care contribuie la

menţinerea umidităţii pielii, permiţându-i o intensă respiraţie tegumentară (cutanee).

•Scheletul

Notocordul este bine dezvoltat, alcătuit din patru regiuni: cervicală, dorsală, sacrală şi caudală. Urodelele au numerose vertebre codale, pe când anurele au doar vertebra coccigiană.

Craniul neural are un număr redus de oase, iar cel visceral este îndepărtat şi dispus pe laturile craniului neural.

2

Scheletul membrelor, de tip pentadactil, este format din centură şi membrul propriu-zis. Amfibienii actuali au patru degete la membrul anterior şi cinci la cel posterior.

•Musculatura

Materia musculară, evidentă la larve, se pastrează la muschii dorso-ventrali şi abdominali la adult. Muschii anurelor sunt mai bine dezvoltaţi la nivelul membrelor posterioare, unde functionează ca antagonişti aductorii cu abductorii şi respectiv extensorii cu flexorii.

3

•Sistemul nervos

Este mai dezvoltat decât la peşti, telencefalul este separat în două emisfere, înaintea sa fiind lobii olfactivi.

Paliul este format în partea mediană din arhepaliu şi în partea distală din paleopaliu. Tuberculii bigemeni sunt bine dezvoltaţi, iar creieraşul este redus la o cută transversală. Există zece perechi de nervi cranieni.

4

•Organe de simţ

Corpusculii tactili sunt răspândiţi pe tot tegumentul.Linia lateral este dezvoltatp la larve, la amfibienii fosili, iar dintre adulţii

amfibienilor actuali la unele anure şi urodele.Organul simţului chimic este reprezentat de mucoasa olfactivă şi organul

lui Jacobson.Ochii prezintă un muschi retractor, două pleoape mobile, una nictitantă

şi glanda lui Harder în unghiul intern al ochiului.Urechea anurelor, în plus faţă de peşti, are urechea mijlocie şi columela.

Din urechea internă , canalul endolimfatic prezintă prelungiri în lungul măduvei spinării şi a cavităţii pleuro-peritoneale. La urodele şi gimnofioni, lipsite de urechea mijlocie, tegumentul se întinde peste osul prootic.

•Aparatul digestiv

Amfibienii adulţi au regim alimentar carnivor. Dinţii anurelor sunt prinşi pe maxilar, vomer şi palatine, iar la urodele şi pe mandibulă.

5

Limba la urodele are formă de pernuţă, iar la anure este fixată la extremitatea anterioară, liberă posterior, cu capătul laţit şi lipicios. În gură sunt numai glande mucoase.

Stomacul este bine delimitat. Intestinul anterior se continuă cu intestinul posterior, care este dilatat ţi se deschide în cloacă.

Larvele de anure cu un regim alimentar vegetal, au tubul digestiv alungit şi intestinal dispus în cercuri concentrice.

•Aparatul respirator

Respiraţia este branhială la speciile acvatice (Proteus) şi la stadiile larvare.

Amfibienii adulţi respiră prin plămâni. Aceştia sunt saci simpli cu pereţii uşor cutaţi în alveole, sunt slab dezvoltaţi, având o suparafaţă respiratorie redusa. Cei doi plămâni se deschid în laringe, care la anure are corzi vocale. La unii masculi există un sac (Hyla) sau doi saci (Rana) de rezonanţă, care proeminează pe tegument.

În afară de respiraţia pulmonară adulţii au o respiraţie cutanee, care se face prin tegumentul subţiat (Hydromantes), prin unele cute tegumentare vascularizate (Cryptobranchus) sau prin cavitatea buco-faringiană (Plethodontidae).

6

•Aparatul circulator

Inima este tricamerală, având două atrii şi un ventricul. Atriul drept primeşte sânge cu dioxid de carbon de la ţesuturi, iar atriul stâng primeşte sânge cu oxigen de la plămâni. Sângele din cele două atrii ajunge în ventriculul unic unde se amestecă parţial, deci circulaţia este incompletă.

Dezvoltarea plămânului ca aparat respirator implică două circulaţii: marea circulaţie (inimă-corp) şi mica circulaţie (inimă-plămân).

7

8

•Aparatul excretor

Rinichiul amfibienilor este un opistonefros. Uneori canalele de evacuare a urinei se deschid direct în cloacă după tipul metanefros. Forma rinichiului este alungită la urodele şi scurtă la anure.

Vezica urinară, bifida, se deschide in cloacă.În mediul acvatic, pielea elimină produsele de excreţie, iar în mediul

terestu diureza se face prin rinichi, paralel cu excreţia apei prin tegument.

•Aparatul reproducător

Sexele sunt separate, exceptie la genul Bufo care este hermafrodit. Spermatozoizii sunt eliminaţi de testicule prin nişte canalicule care străbat rinichii, ureterele şi ajung în cloacă. Ovulele trec din ovare în cavitatea generală, sunt captate de conductele genital şi ajung în cloacă.

Fecundaţia poate fi: externă (anure) şi internă (urodele şi apode)La anure sexele se acuplează. Peste ovulele eliminate de femela, masculul

elimină lichidul spermatic.Masculul urodelelor formează un spermatofon pe care îl elimină cu

mamelonul cloacal. Spematoforul depus pe substrat de mascul, este cules de femelă cu ajutorul mamelonului său cloacal.

•Dezvoltarea

În cursul dezvoltării amfibienilor, se disting perioada embrionară, urmată de perioada postembrionară, caracterizată prin metamorfoza. Dezvoltarea embrionară ţine câteva zile.

Cea mai complexă metamorfoza se întalneşte la anure (durează câteva luni). Larva (mormolocul) eclozată, la început e acoperită cu cili şi are coada scurtă, care ulterior se dezvoltă şi se inconjoară de o cută tegumentară.

Mişcarea, la început, se face cu ajutorul cozii şi ulterior cu ajutorul membrelor posterioare, care ies primele la suprafaţa tegumentului, iar după resorbţia cozii rămân singurele organe de mişcare.

În decursul metamorfozei organele larvale: coada, scheletul visceral, musculatura corpului şi intestinul se reduc; după dezvoltarea membrelor şi plămânilor, broştele tinere pot părăsi apa.

Metamorfoza urodelelor este mai puţin complicată decât a anurelor, deoarece în stare adultă îşi menţin întotdeauna coada.

9

Clasificare:

Clasa Amphybia se divide în trei ordine: Apoda, Urodela (Caudata) şi Anura(Ecaudata), având drept criteriu de clasificare absenţa sau prezenţa membrelor şi a cozii.

1.Ordinul Apoda(Gymnophyona)

Cuprinde specii lipsite de picioare, cu aspect serpentiform, care duc o viaţă subterană. Epiderma tegumentului este bogată în glande, iar derma produce solzi mici.

Fecundaţia este internă, după eclozare larvele îşi continuă metamorfoza într-o apă dulce.

Batracienii apozi au arealul de raspândire cu climâ caldă şi umedă: în America de Sud, Asia de Sud-Est şi în Africa, în zona centrală.

Typhlonectes compressicaudata (broasca oarbă) traieşte pe fundul apelor puţin adânci printre plantele acvatice, raspândită în Guyana şi Venezuela.

Geotrypetes teraphini (brosca de peşteră) originara din regiunile Africii occidentale, traieşte în apropierea peşterilor.

2.Ordinul Urodela(Caudata)

Cuprinde amfibieni cu coadă, cu corpul cilindric, şi cu două prechi de membre slab dezvoltate şi egale. Acestea servesc doar pentru deplasarea pe uscat, în apă înotand cu coada conicp sau turtitp lateral.

Arealul de răspândire îl formează Emisfera Nordică.Salamandra salamandra (Salamandra-de-foc-europeană) are un tegument

negru lucios cu pete galbene portocalii, ajunge până la 28cm şi este cea mai răspândită specie din Europa. De obicei, femela este mai mare decât masculul şi naşte larve vii.

Triturus cristatus (tritonul cu creastă) are un abdomen galben cu negru, iar la baza cozii prezintă o dungă albastră. Dimorfismul sexual este evident în perioada de reproducere când masculul are o creastă dinţată de-a lungul spatelui. Lungimea ajunge la 18cm. 3.Ordinul Anura(Ecaudata)

10

Speciile din acest ordin sunt cunoscute sub numele de broaşte fără coadă. Au un corp scurt, comprimat dorso-ventral; cele două perechi de membre servesc pentru locomoţia terestră dar şi pentru înot.

Broştele râioase şi speciile înrudite ocupă biotopuri răspândite în sudul Statelor Unite, Europa, centrul şi sudul Asiei, etc.

Hyla arborea (brotăcelul) este o specie arboricolă cu talia de 3-5cm; se colorează în verde ca frunzele copacului în care urcă. Labele membrelor sunt palmate, iar în vârful degetelor prezintă discuri adezive. Este răspândită în Europa, Asia şi nordul Africii.

Bufo bufo (broasca râioasă brună) pe partea dorsală a corpului prezintă glande otrăvitoare; degetele au pe faţă ori ventral câte 2 rânduri de tuberculi otrăvitori. Nu depaşeşte 15cm lungime, este terestră şi duce viaţa nocturnă.

Bufo viridis (broasca râioasă verde) se întâlneşte în Europa de Nord, Asia apuseană şi în nordul Africii. Tegumentul are glande otrăvitoare, iar degetele un singur rând de tubercule; este o specie nocturană.

Rana esculenta (broasca mică de lac) are partea dorsală colorată în verde intens; burta este albicioasă, iar regiunea sacrală şi membrele posterioare sunt marmorate cu negru brun. Ajunge la 12cm lungime şi este comună în toată Europa.

Bombina variegata (broasca buhai de baltă) are un tegument “bubos” datorită glandelor ce secretă substanţe iritante. Abdomenul este colorat în galben; este raspândită în zona de deal din Europa şi Asia.

Importanta amfibienilor:

- pentru că fac parte din lanţul trofic iar dispariţia lor va afecta existenţa altor specii;

- amfibienii sunt bio-indicatori (cu ajutorul lor nişte ecologi/biologi/chimişti pot trage concluzii foarte importante despre ecosistemul forestier – dacă e poluat, dacă are loc vreo altă perturbare gravă a echilibrului speciilor, dacă e totul bine în ecosistem, sau trebuie de intervenit pentru conservarea lui)

- amfibienii se hrănesc cu ţânţari, căpuşe şi alte insecte purtătoare de boli periculoase pentru specia umană (deci un avantaj direct pentru om pentru că amfibienii asigură menţinerea acelor specii într-o limită sigură, ca număr de indivizi; dacă nu mai sunt amfibieni ne putem trezi cu o invazie de căpuşe şi ţânţari);

11

- amfibienii, ca exemplu broaştele, sunt folosite în cercetarea medicinală care contribuie la salvarea de vieţi omeneşti.

- amfibienii sunt hrana pentru moluste, pesti si pasari - din glandele unor amfibieni se extrag principii active pentru

medicamente utilizate in tratarea unor boli cardiovasculare, obţinerea de medicamente: antivirale şi antibiotice, analgezice, pentru tratarea ulcerului gastric, lipici rezistent folosit în chirurgia ficatului şi splinei.

- unele specii de amfibieni sunt comestibile.

12

Bibliografie:

1. www.scribd.com2. www.wikipedia.org3. www.biodiversitatemm.info4. www.referate.ro5. http://animalia.go.ro/

13