Particularităţile de construcţie a unui personaj într-o nuvelă studiată: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii, cu o acţune riguros construită în conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe bine individualizate. Spre deosebire de povestire, cu care se confundă adeseori, nuvela are următoarele trăsături definitorii: construcţia subiectului este riguroasă, personajele sunt deja caractere formate, accentul este pus pe construcţia personajelor, nu pe acţiune, iar timpul şi spaţiul sunt clar delimitate.

În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, prima şi cea mai importantă fiind nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” a lui Costache Negruzzi. Aceasta este istorică prin temă şi din perspectiva formulei estetice cu elemente clasice.

Titlul nuvelei face referire la personajul principal, anticipând conflictul şi importanţa personajului în operă.

Opera este împarţită în patru capitole, fiecare având câte un moto semnificativ care accentuează conflictul dominant. În centrul nuvelei, scriitorul îl aşază pe Alexandru Lăpuşneanu , domnul Moldovei, acţiunile prezentate cât şi celelalte personaje având rolul de a reliefa caracterul personajului principal.

„Alexandru Lăpuşneanu, după înfrângerea sa în două rânduri de oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se întorcea acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul pe care nu l-ar fi pierdut de n-ar fi fost vândut de boieri.” Astfel, Lăpuşneanu „intrase în Moldavia, întovărăşit de şapte mii de spahii şi de vreo trei mii oaste de strânsură. „

Alexandru Lăpuşneanu este un erou romantic prin calităţi de excepţie şi defecte extreme, caracter realizat pe baza antitezei romantice. Cu alte cuvinte, Lăpuşneanu este un personaj excepţional pus în situaţii excepţionale. Spre deosebire de „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche) din care s-a inspirat Negruzzi), în care este prezentat domnitorul Lăpuşneanu, în nuvela lui Negruzzi este prezentat personajul cu acelaşi nume. Autorul păstrează date istorice, cum ar fi anumite scene şi replici (scena ospaţului, piramida). Abaterile de la documentele istorice sunt intenţionate şi au rol în construirea personajului) boierul Moţoc murise înainte de întoarcerea in ţară a lui Lăpuşneanu, Spancioc şi Stroici fugiseră din ţară în Polonia, uciderea lui Moţoc e inspirată din moartea unui domnitor grec linşat de popor).

Dialogul constituie în opera lui Negruzzi o soluţie artistică folosită cu scopul de a pune în evidenţă evoluţia psihologică a personajului.

Domnitorul este caracterizat direct de catre narator („Lăpuşneanu, a căreia ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă moarte”) şi celelalte personajue, şi indirect, prin intermediul dialogului, monologului, gestualităţii şi comportamentului.

Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Molodvei (omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit Domniţtei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc in mâinile mulţimii), pun în evidenţă tiania domnitorului care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii boierilor.

Încă din primul capitol putem observa, prin intermediul dialogului, anumite gesturi care dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul din scena în care Lăpuşneanu întâlneşte solia formată din Moţoc, Veveriţei, Spancioc şi Stroici, conturează foate bine conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători. Acest conflict evidenţiază trăsătura fundamentală a lui Lăpuşneanu, şi anume, voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei, impunându-şi ferm autoritatea.

Lăpuşneanu îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea boierilor, la început, este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Schimbul de replici reflectă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a domnului, care-i determină pe boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie.”

Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui Lăpuşneanu, ca răspuns la vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt evidenţiate impulsivitatea, lipsa de scrupule şi violenţa domnitorului în înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia voastră.”

Observaţiile asupra fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă trăirile interioare ale eroului : „răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca un fulger.”

Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanu îl cruţă pe Moţoc pentru încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia necruţătoare a domnului.

Partea a III-a a nuvelei („Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică şi începe printr-o linişte şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii se adunaseră la biserică.

Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantică şi contrastul din scena uciderii celor 47 de boieri.

Dismularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice personajului romantic şi sunt foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar după ce a ascultat Sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte galben la faţă, şi ca racla sfântului ar fi tresărit.”

În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre cinismul lui Lăpuşneanu („El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca să placă stăpânului, simţind părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”

În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează groaza în faţa morţii.

Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care naratorul îşi trădează atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”, „era groază a privi această scenă sângeroasă”.

În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o operă de ficţiune care se îndepărtează de spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi putut sta alături de Hamlet dacă ar fi avut prestigiul unei limbi internaţionale”. (G. Călinescu)

Relaţiile dintre două personaje într-o nuvelă studiată: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi

În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând cu secolul XIX. Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă.

Apărută în anul 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”, nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este romantică prin temă (prezentarea unui episod din istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul), prin construcţia personajelor, prin sursele de inspiraţie utilizate.

Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor ersonaje complexe. Cele două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă sunt domnitorul şi soţia sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe baza antitezei. Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic; el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare. Domniţei i se face un portret remarcabil, cu amanunte biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi tiran.

Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază şi motivaţia acestuia de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor săi, faţă de care se arătase ataşat şi generos în prima domnie. Personalitatea protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus, dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie, când reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin spiitul vindicativ, un umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat ulterior într-o piramidă din capete de boieri. Lăpuşneanul este şi viclean, când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară pentru a-şi atinge obiectivul.

Doamna Ruxanda are, în structura administrativă şi politică a Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru un soţ precum Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi, aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un “leac de frică”.

Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se umilească profund:”Ruxanda căzu la picioarele lui”. Respectul, încrederea şi admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din apelativele :”bunul meu domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii “Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil, rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi provoacă lesinul domniţei, domnitorul este sarcastic:”Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.

Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul, răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei care l-au călugărit. Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei, proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea face mult rău şi de acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa otrăvită domnitorului, care moare în chinuri groaznice.

Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu romantic: dacă domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă, sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.