ADAPTARILE UNOR ANIMALE LA CONDITII EXTREME

DE VIATA

REGIUNILE POLARE

Intunericul permanent si temperaturile sub zero ale iernii fac din regiunile

polare cele mai inospitaliere locuri de pe Pamant. Sezonul de vara insa

incurajeaza viata salbatica sa gaseasca metode ingenioase pentru a

supravietui in conditii vitrege.

 Statia de cercetari Vostok, in inima Antarcticii inghetate este cel mai rece

punct de pe Pamant. In timpul unui val de caldura temperatura aerului se

poate ridica la -21°C, dar temperatura medie a verii este sub -31°C. In

miezul iernii antarctice media scade vertiginos la -68°C, cu o minima

extrema de -88°C. Soarele iernii nu rasare niciodata peste orizontul

sumbru, de aceea, timp de 6 luni, continentul este invaluit in intuneric.

Terenul stancos este ingropat sub o patura de gheata groasa de

aproximativ 2km, care s-a format din straturi suprapuse de zapada care nu

s-a mai topit niciodata. Zapada se acumuleaza incet, deoarece in mare

parte a Antarcticii centrale cantitatea anuala de precipitatii este

echivalentul a 20cm de ploaie-mai putin decat in Sahara. Nicio vietate nu

poate supravietui in conditiile extreme ale Polului Sud, inima acestui

desert congelat. Totusi, la o distanta de numai 260km, pe varfurile

Muntilor Queen Maud, stancile iesite la suprafata au o vegetatie saraca de

muschi frunzosi, licheni si muschi pielosi.

Printre animalele cele mai remarcabile ale salbaticiei antarctice sunt

pasarile de apa, pinguinii si focile.

Tundra infloritoare este o sursa bogata de hrana pentru animalele

ierbivore. Printre cele mai mari se numara renul si caliribuul, care se

deplaseaza spre nord de la locurile lor de iernat prin padurile nordice la

locurile lor de pascut din timpul verii din regiunea arctica inalta. Caribuul

are copite late, cu care se poate deplasa cu usurinta pe zapada foarte

adanca. Multe pasari folosesc aceeasi strategie, zburand spre nord in

stoluri foarte mari, pentru a se infrupta din bogatia sezonala. 

Atat renul cat si majoritatea pasarilor se inmultesc in tundra, si migreaza

din nou spre sud la apropierea iernii, dar multe animale ierbovore mai mici

raman acolo. Cei mai numerosi sunt lemingii : rozatoare mici,

asemanatoare cu soarecele de camp, care, in urma unei veri prielnice in

tundra, uneori se inmultesc in asa masura incat devin daunatoare.

Lemingii supravietuiesc iarna sub plapuma izolatoare de zapada, hranindu-

se cu muschi si licheni. Ei nu hiberneaza, asa cum fac animalele mici cu

sange cald, mai spre sud, deoarece iarna polara este multe prea rece si

animalul ar muri pur si simplu inghetat in somn. Dar o vietate cu “sange

rece”, precum o insecta, nu are de ales: temperatura corpului sau este

identica cu cea a mediului inconjurator, mai devreme sau mai tarziu

aceasta scazand sub punctul de inghet. Insectele arctice supravietuiesc

deoarece lichidele care inconjoara celulele corpului ingheata in mici

cristale de gheata. Celulele sunt protejate de proteine anticongelante.

Cristalele mici de gheta nu le dauneaza, si in starea lor supraracita,

celulele – si astfel si organele – insectei pot supravietui fara oxigen pana

cand temperatura creste suficient pentru a le trezi din nou.

Blana lunga si deasa a boului moscat il protejeaza de conditiile reci ale

tundrei arctice.

Omida fluturelui Gynaeophora groenlandica poate supravietui inghetata la

temperaturi joase de pana la -50°C, timp de 10 luni sau mai mult, in

regiunea arctica inalta.

URSUL POLAR

Numele latinesc al ursului polar (Ursus maritimus) inseamna “urs de

mare”, si el poate fi gasit cel mai des acolo unde apele inghetate intalnesc

malul.

Concurand cu ursul brun pentur titlul de cel mai mare carnivor terestru,

maiestuosul urs polar este regele banchizelor din regiunea arctica.

Adaptarea sa la apa il clasifica drept mamifer marin.

Ursul polar a dezvoltat diferite adaptari pentru viata in unele din cele mai

reci, mai pustii si mai ostile medii de pe Pamant – regiunea arctica

circumpolara. Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-

galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai

blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima

caldura in aerul si apa deosebit de rece. Un strat gros de grasime de sub

piele ofera si mai multa izolare, in special in timp de ursul inoata. Ursul

polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea

pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul in

pamant si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a

putea apuca ferm prada care se zvarcoleste. Labele anterioare masive –

cu diametre de pana la 30cm – sunt partial membranate si folosite ca niste

inotatoare in timpul inotului; labele posterioare au rolul de carma. De

asemenea, ei isi inchid narile cand se scufunda. 

Ursul polar are simtul mirosului foarte dezvoltat, care ii permite sa

detecteze o foca ce se odihneste pe gheata la o distanta de peste 30km,

sau in vizuina sa, sub o patura de zapada de 1m adancime. Uneori

pandeste o foca ce se odihneste inotand spre ea incet, apoi “explodeaza”

din apa si o ia prin surprindere.

FOCILE

Apa oceanului este mult mai rece decat sangele focilor, care trebuie

mentinut la 37°C pentru supravietuire. Focile arctice si antarctice traiesc

adesea in ape cu temperaturi de -1.8°C, in timp ce aerul de deasupra

poate fi chiar mai rece. Pentru a micsora pierderea de caldura, focile sunt

mari si fusiforme, suprafata aflata in contact cu mediul rece fiind minima.

Focile au un strat de grasime ( tesut adipos) pe tot corpul, care protejeaza

temperatura din interior a focii si da corpului o forma hidrodinamica pentru

a reduce rezistenta la inaintarea in timpul inotului. 

Ca si mamiferele terestre, focile au plamani si nu branhii, insemnand ca la

scufundare trebuie sa isi tina respiratia. Plamanii lor sunt mai mari (si

focile au mai multe coaste) decat ai majoritatii mamiferelor terestre, dar

nu duc aer in adancuri la scufundare. In schimb, ele se hiperventileaza

(inspira si expira foarte repede) cand sunt inca la suprafata, pentru a-si

umple sangele cu oxigen. In ultimul moment, ele expira aerul din plamani

inainte de scufundare.

BUHA ZAPEZILOR

Adaptata sa reziste perioade lungi fara hrana, si sa vaneze atat in lumina

permanenta a verii cat si in intunericul fara sfarsit al iernilor din regiunea

arctica, buha zapezii, bine izolata de penele sale, supravietuieste in tundra

friguroasa, unde putine alte pasari se aventureaza chiar si vara.

Majoritatea bufnitelor sunt bine izolate datorita penajului lor, din 2 motive.

In primul rand, fiind active in timpul noptii, ele trebuie sa fie capabile sa

tolereze temperaturi mai reduse decat celelalte pasari. In al doile rand, cu

cat sunt mai bine izolate, cu atat pierd mai putin din caldura corpului, si

astfel au nevoie de hrana mai putina pentru a-si mentine temperatura

corpului. Acest lucru este important, deoarece bufnitele trebuie sa prinda

mai putine prazi pentru a supravietui, astfel incat ele fac fata mai usor

eventualelor lipsuri; si cu cat trebuie sa prinda mai putine vietati, cu atat

riscul de a se hrani este mai redus. Aceste lucruri sunt importante pentru

supravietuirea in patria buhelor zapezilor – terenurile inghetate aflate la N

de Cercul Polar de Nord. 

Datorita penajului sau, buha zapezilor este foarte bine protejata de frig. In

primul rand, ea este aproape complet acoperita. Ciocul sau este scurt si

numai varful acestuia este expus. Ochii sunt protejati de gene lungi si

dese, ceea ce poate ajuta la retinerea aerului cald in apropierea suprafetei

globilor oculari. Picioarele sunt imbracate in “pantaloni” lungi, din pene

dese, care ajung pana jos la gheare. Sub un strat exterior compact de

pene de contur, pasarile au o “lenjerie intima” termica formata din puf fin.

In fine, structura penelor contribuie la efectul lor izolator – celulele penelor

sunt goale pe dinauntru, astfel incat ele tin aerul cald in interior.

MAMIFERE ZBURATOARE

ADAPTARILE LA ZBOR ALE UNOR MAMIFERE

Liliecii sunt singurele mamifere care si-au insusit perfect arta zborului. Insa

exista trei grupe de mamifere, neinrudite cu acestia, care pot parcurge in

zbor planat distante considerabile. Acestea sunt veveritele zburatoare,

falangerii zburatori si lemurienii zburatori.

Multe mamifere care traiesc in arbori, incluzand veveritele si maimutele,

fac salturi neinfricate dintr-un copac in altul pentru a evita coborarea la

sol, care ascunde multe primejdii. Aceasta strategie este foarte buna in

locurile unde copacii sunt desi, dar este imposibila in regiunile unde

copacii sunt rari. Mamiferele zburatoare au depasit aceasta problema,

gratie membranelor de piele care se intind de la membrele posterioare la

cele anterioare.

Veverita zburatoare

Cel mai raspandit mamifer zburator este veverita zburatoare. Spatiul sau

de raspandire este intins: din America de Nord spre est, peste Europa si

Asia, doua grupuri se intalnesc si in Africa.

Multe dintre veveritele zburatoare sunt mici, avand o lungime a corpului

de pana la 135mm, fara coada caracteristica lunga si stufoasa. In mare

parte infatisarea si stilul lor de viata sunt similare cu cele ale rudelor lor,

veveritele obisnuite. Traiesc in regiunile impadurite, facandu-si cuiburile in

scorburi vechi de ciocanitoare sau alte cavitati din trunchiurile si ramurile

copacilor. Se hranesc cu scoarta, mugurii, frunzele si semintele copacilor,

iar la sol cauta ciuperci si fructe. Ele nu sunt totusi cu desavarsire

vegetariene, si unele specii se hranesc cu oua de pasari, insecte si alte

vietati mici. Este posibil ca oamenii sa nici nu observe ca o veverita

zburatoare traieste in padurea din apropiere, deoarece, spre deosebire de

veverita obisnuita, ea cauta hrana in timpul noptii. Pentru a-si incepe

zborul, ea se catara in varful unui copac, ca si zburatoarele agatatoare

cand isi iau zborul din varful unei stanci. Ea isi da drumul in aer,

intinzandu-si picioarele pentru a deschide membrana si zboara pe un alt

copac. In timpul zborului isi foloseste coada stufoasa pentru a carmi.

La sfarsitul zborului veverita isi intinde picioarele inainte pentru a ateriza

pe patru labe. Ea apuca arborele cu ghearele sale ascutite, si se ascunde

repede in spatele sau, ca si cum ar fugi de un pradator. Lungimea zborului

planat al veveritei variaza, dar s-au inregistrat si distante de 100m.

Veverita zburatoare europeana este de fapt o specie siberiana.

Lemurienii zburatori

Lemurienii zburatori nu sunt nici zburatoare, nici lemuri. Probabil ca

numele alternative colugo si cobego ar fi mai potrivite. Ei se gasesc in

Insulele Filipine, Malaezia si S Chinei.

Lemurul zburator are membranele mai dezvoltate decat veverita

zburatoare. Pielea se intinde unind intreaga coada si varfurile labelor,

facandu-l sa arate ca un mic covor zburator cand zboara dintr-un copac in

altul. Acest animal este aproximativ de marimea unei pisici – este mult

mai mare decat majoritatea veveritelor zburatoare. Femelele sunt de

culoare gri, iar masculii ciocolatii.

Lemurii zburatori se hranesc cu fructe, frunze, seminte, si muguri. Hrana

si-o cauta in timpul noptii, iar in timpul zilei dorm. Ca si liliecii, femela

naste un singur pui, care se agata de blana de pe pieptul ei. Zborul planat

poate atunci 136m.

Falangerii zburatori

Falangerii zburatori sunt animale marsupiale, mamifere cu punga din

Australia si Noua Guinee. Membrana care le serveste la zbor este similara

cu cea a veveritelor zburatoare, iar ei au de asemenea cozi lungi si

stufoase. Falangerii zburatori sunt raspanditi in estul Australiei, in

Tasmania si in Noua Guinee, insa deoarece si ei sunt vanatori de noapte

pot fi vazuti doar foarte rar.

Exista trei grupuri de falangeri zburatori cunoscute si sub numele de

opossumi zburatori. In prima grupa, cele mai mici sunt zburatoarele

mancatoare de miere sau de zahar, numite astfel fiindca le place hrana

dulce. Ele sunt gri pe spate si albe pe burta si cantaresc 130g sau mai

putin zburatoarele mancatoare de miere din Papua formeaza o subspecie

in Noua Guinee.

Strans inruditi cu zburatoarele mancatoare de miere sunt opossumul

zburator mic, un animal ceva mai mare decat acesta si zburatorul cu burta

galbena, care aproape atinge marimea unei pisici. Aceasta vietuitoare isi

poate schimba directia zborului. Pentru schimbarea directiei el isi foloseste

coada.

Cea de-a doua grupa este formata din opossumi zburatori pigmei sau

zburatoarele cu coada de pene, numite astfel datorita cozii care seamana

cu niste pene. O specie traieste in Australia iar alta in Noua Guinee. Ei sunt

de marimea soarecilor si se hranesc cu nectarul florilor si insecte.

Al treilea falanger zburator, opossumul zburator mare are o singura specie

care traieste in estul Australiei. El este inrudit cu koala si se

hranestenumai cu frunzele si mugurii de eucalipt. El este cel mai mare

falanger zburator, cantarind 1.5kg.

PRIZONIERII SI VIZITATORII USCATULUI - PESTI

Se stie ca pestii sunt strans legati de mediul lor de viata si, scosi afara din

el mor. Si totusi, in cazuri extreme, chiar si aceste fiinte perfect adaptate

existentei acvatice se zbat, pe uscat. Aceste situatii exceptionale sunt

generate fie de seceta care seaca albia raurilor, obligand pestii sa ramana

catva timp prizonierii uscatului, fie de surprizele refluxului, care uneori se

desfasoara atat de rapid incat pestii raman in mal si sunt nevoiti sa se

hraneasca in astfel de conditii.

Cei mai multi dintre acesti pesti amfibii sunt urmasi ai dipnoilor stravechi,

la care, alaturi de branhii, s-au dezvoltat si plamani rudimentari, un fel de

basica inotatoare incretita si strabatuta de o retea bogata de vase

sangvine. Astfel de fosile-vii sunt Lepidosiren din fluviul Amazon,

Neoceratodus din raurile australiene, ori Protopterus din apele Africii

occidentale.

Protopterul african iubeste mlastinile. Cand acestea dau semn de secare –

si anume in perioada cuprinsa intre lunile august si decembrie –

protopterul incepe sa sape in mal un put adanc absorbind namolul cu gura

si asvarlindu-l pe masura ce galeria inainteaza, prin capacelele branhiale.

Cuibul este apoi largit, ca pestele sa poate executa apoi miscari de

intoarcere. Cat timp se mai pastreaza un strat de apa pe fundul mlastinei,

el isi scoate putin capul afara pentru a “sorbi” cate o gura de aer. Cand

apa seaca cu desavarsire, iar malul ameninta sa ii astupe gaura, el isi

fabrica la iuteala, din propriile lui secretii, o gogoasa prelungita pana la

suprafata ca un tub, pe care animalul il tine in gura si prin care respira

aerul atmosferic. Aici asteapta rabdator, cu corpul indoit in forma de U si

fara sa se hraneasca, perioada de inundatii, cand ploile vor umple din nou

albiile secate ale mlastinilor, ingaduindu-i sa-si reia viata normala. 

Neoceratodusul australian isi sapa de asemenea o groapa verticala in

namol, supravietuind astfel perioadei secetoase.

Prezenta sacilor pulmonari face ca dipnoii sa infirme “mutismul” proverbial

al pestilor. Miscarile rapide sau violente ale aerului in aceste cavitati

produc anumite sunete usor reperabil. Astfel, atunci cand e capturat,

protopterul suiera ca un sarpe, in timp ce sunetele scoase de lepidosiren

sunt mai degraba asemanatoare cu mieunatul unei pisici.

Pestele urcator (Anabas scandens), comun in India, Birmania si arhipelagul

Filipine, poate de asemenea sa traiasca afara din apa. In zilele anotimpului

uscat, cand apa seaca in intregime, el porneste in cautarea unei alte

mlastini folosind piesela sale operculare in forma de fierastrau si

inotatoarele pectorale rigide si ascutite. Se spune ca ar avea chiar si

calitatea de a se sui pe palmieri. Suprravietuirea lui pe uscat se datoreaza

prezentei a doua organe labirintiforme, bogat capilarizate, unde

inmagazineaz aer atmosferic.

Aceeasi proprietate o intalnim si la pestii cataratori (Periophthalmus

koelreuteri) care traiesc in padurile de mangrove de pe tarmurile

oceanelor Indian si Pacific. Nu mai mari de 15 cm, ei au inotatoare

pectorale lungi, puternice si astfel croite, incat pot fi folosite ca picioare.

Acest lucru ii permite pestelui sa se catere pe copaci si sa vaneze in timpul

refluxului mai mult pe uscat decat in apa. Ei fug incolo si incoace ca

soparlele, aruncandu-se asupra victimelor lor:insecte, viermi sau melci, cu

o viteza atat de mare incat rareori se intampla sa dea gres. Daca sunt

urmariti fug ca sageata peste namol, se infunda in el si sunt greu de

descoperit.

In tara noastra singurul peste care poate parasi apa este tiparul. Scos

afara din balta unde traieste, el este capabil sa se tarasca chiar si cateva

sute de metri pentru a o regasi. In noptile cu roua, tiparul vaneaza pe tarm

insecte si melci. El poate trai chiar cateva zile in aer, cu conditia ca pielea

sa sa fie in permanenta mentinuta in stare umeda.

CRABUL COCOTIERILOR

Crabul cocotierilor(Birgus latro) este de culoare rosie-bruna, cu slabe

dunguiri galbui,, si a fost semnalat inca din secolul 9 de un negustor arab,

care declara ca a intalnit un animal care iese din mare, se suie in cocotieri

hranindu-se cu sucul nucilor de cocos si se inapoiaza in mare. Acesta este

un crab adaptat la viata terestra si care, mai ales noapte se suie in

cocotieri, doboara nuci coapte pe care apoi le sfarma si le mananca.

Domeniul uscatului din regiunea tropicala este mult mai abundent in hrana

decat domeniul marin. Ca urmare, o serie de animale, mai ales din

regiunea tidala (flux-reflux) ies tot mai mult la aer, dupa ce au castigat

treptat un nou mecanism de respiratie. Branhiile crabilor se gasesc

adapostite intr-o camera branhiala, acoperita de un fel de scut solid spre

exterior. Camera aceasta se deschide printr-un por sau fanta prin care

intra si iese apa. Largimea deschiderii este reglabila de o musculatura,

astfel incat stand la aer din cand in cand o portiune din aceasta patrunde

in camera branhiala in care spre partea ei de jos se gaseste apa, care

umecteaza mereu suprafata branhiilor. Prin intermediul unei paturi foarte

subtiri de apa de la suprafata branhiilor se face schimbul de gaze. In

procesul de respiratie s-a constatat ca mai ales la crabii marini cu viata

aeriana, chiar daca numarul branhiilor nu se schimba(uneori chiar scade),

suprafata de schimb a camerei branhiale creste la aproape de doua ori

fata de cei care nu ies niciodata la aer. Ca urmare, la Birgus latro

consumul de oxigen pe gram de tesut viu si ora este de 2,33 ori mai mare

decat la un crab marin de aceeasi talie. In plus, trebuie amintit ca epiteliul

camerei branhiale este foarte vascularizat, astfel incat schimbul de gaze

se poate face direct si pe aici, oxigenul ajungand in spatiile lacunare, iar

CO2 iese direct in spatiul aerian al camerei branhiale.. este evident ca in

procesul de respiratie la acesti crabi se evapora si se pierde o mare

cantitate de apa. Aceasta obliga crabii ca din cand in cand sa intre in apa

de mare pentru a-si improspata apa de respiratie. De obicei intrarea in

mare se face noapte si dureaza de la 10 minute la 3 ore. In unele zone

unde atmosfera este saturata in vapori de apa crabul poate ramane pe

uscat si cateva zile. El se adaposteste intr-o coaja de nuca de cocos, astfel

ca sa-si micsoreze suprafata de evaporare, clestii se suprapun unii peste

altii la deschidere ca sa aiba un cat mai mic contact direct cu atmosfera. 

UNUL DIN FURNIZORII NAMOLULUI DE LA TECHERGHIOL

Toata lumea a vazut in lacurile sarate din vechile saline prabusite si umplute cu apa de ploaie (Cojocna, Ocna Sibiului, Sovata,etc), azi statiuni balneare pentru tratamentul digeritelor afectiuni reumatismale, mici racurosi rosii, care nu sunt prea agreati de cei care se imbaiaza. Sunt indivizi de Artemia salina, un crustaceu filipod care prezinta o serie de curiozitati care are si determina multe studii asupra lui:filtreaza apa cu ajutorul picioarelor, retinand particule organice (chiar si macromolecule proteice nedegradate) pentru hrana, are hemoglobina, pigment caracteristic vertebratelor, traieste atat in ape dulci, salmastre, marine si suprasarate, adica are o euhalinitate foarte larga; este atras de lumina. Sunt foarte friabile si cele mai mici miscari de agitatie ale apei, provocate de vanturi le deplaseaza spre tarm unde, lovindu-se, mor in masa, alcatuind in unele locuri in lungul malului, un brau rosu.Unul din fenomenele cele mai interesante la Artemia este dependenta formei lor de salinitatea globala a apei in care traiesc. S-a observat ca daca se ia ponta de Artemia si se pune in ape de salinitate diferite, se constata ca in fiecare apa apar forme diferite, corespunzatoare subspeciilor care caracterizau formele acelei salinitati. Aceasta e una din

experientele care arata in modul cel mai evident rolul factorilor de mediu in forma si morfologia animalului.Cu toate acestea, se cunoaste faptul ca la baza cladirii morfo-functionale a organismelor sta codul genetic al ADN-ului. Dar in afara factorilor mutageni, care foarte rar pot produce schimbari morfo-functionale a unor organisme, exista si alti factori care provoaca astfel de modificari in mod curent in functie de existenta si persistenta lor in mediul in care traiesc organismele. Acesto factori sunt adaptabili, se modeleaza structurilor morfo-functionale ale echilibrului care trebuie sa existe intre capacitatea de a trai si capacitatea de a se adapta conditiilor externe.Alte exemple pentru acest tip de mediu ar fi : Gasterosteus aculeatus (ghidrinul)- in apa dulce nu are placi osoase pe laturile corpului, dar pus in apa de mare isi formeaza adevarate scuturi in lungul corpului, incat poti usor sa spui ca este vorba de o cu totul alta specie ; Eryphia spiniforms(crabul galben) din Marea Neagra are pense de 2 ori mai mari decat cel din Mediterana.In lacul Eforie exista creveti, moluste si pesti care exista si in Marea Neagra, dar avand cu totul o alta forma. In apele acestui lac au inceput sa se deverseze resturile de namol sarat care se scotea din Techirgiol si se intrebuinta la bai. Astfel apele lacului s-au sarat din ce in ce mai mult, iar animalele care s-au adaptat intr-un interval de 150 de ani la aceasta crestere de salinitate aveau aspect morfologic si o comportare fiziologica cu totul diferita de aceleasi animale din Marea Neagra. De exemplu pestele Pomatoschistus microps leopardinus era mai mare, mult mai inchis la culoare , cu spatiul interorbital mult marit si cu raportul dintre lungimea axului longitudinal si transversal puternic modificat fata de cel din Marea Neagra.Studiind rezistenta la salinitati variabile la Artemia salina s-a constatat spre surprindere generala ca acest mic crustaceu este capabil sa-si pastreze in sange o concentratie moleculara foarte constanta, cu toata variatia concentratiei externe. Acesta este unul dintre principalii furnizori ai namolului terapeutic din lacul Techirghiol – principalul element care ii furnizeaza substante vindecatoare este Artemia, care este un animal supus destructiei de o multime de vicisitudini ale mediului: traieste in patura de suprafata a apelor (cca 1m grosime) unde patrunde lumina, viata lui depinde de salinitate, depinde de agitatia apei, deci de vanturi, care il antreneaza spre tarm unde moare.

ADAPTARI ALE UNOR ANIMALE LA CONDITII

EXTREME

DE VIATA

VIATA SUBTERANA

Multe animale sapa vizuini pentru a se adaposti de vremea rea si de

dusmani. Unele insa isi petrec aproape toata viata in pamant si sunt

special adaptate pentru a se deplasa si a gasi hrana in siguranta

intunecata a solului.

Viata subterana ofera multe avantaje in special pentru animalele mici,

precum ramele. Mediul este de obicei umed si cald, si in solurile bune

exista hrana disponibila din belsug, sub forma de materie vegetala si

ramasite organice. Animalele mai mari precum rozatoarele care traiesc in

vizuini si cartitele, isi gasesc hrana rozand radacinile plantelor sau vanand

animale mai mici ale solului, ramanand in acelasi timp in siguranta fata de

pradatori precum vulpile si bufnitele insa viata subterana aduce cu sine si

unele probleme. In primul rand animalul trebuie sa-si creeze propriul

spatiu de locuit sapand adesea prin pamant intarit sau chiar prin roca

moale. Solul doar rar este atata de compact incat sa nu poata fi miscat

intr-o oarecare masura, astfel incat un animal mic precum o rama poate sa

sape impingandu-si corpul bine lubrifiat prin particulelel de pamant. Corpul

ramei este in esenta un tub de muschi dispus in 2 straturi, un rand de fibre

musuclare intinzandu-se de-a lungul animalului, celalalt in jurul sau ca o

serie de curele. Strangand stratul de “curele” din partea din fata a corpului

sau, rama isi impinge capul inainte impingand la o parte particulele de

pamant cu o forta considerabila. In timp ce capul sau este impins inainte,

punctul de contractie se muta in spate pentru a impinge tot mai mult

corpul ramei prin tunel. 

In acelasi timp, fibrele musculare longitudinale se contracta tragand corpul

inainte, ingrosandu-l in partea anterioara pentru a-l ancora in pamant. In

momentul in care coada ramei va fi trasa inainte de o alta unda de

contractie va fi inceput deja sa impinga capul animalului in solul proaspat.

Multe animale care traiesc in vizuini sapa in pamant cu botul . Soarecii-

cartita africani – animale extrem de bine adaptate la viata subterana –

sunt un bun exemplu. Ca toate rozatoarele, au dintii frontali mari, care

cresc incontinuu pe toata durata vietii, dar cei ai soarecelui-cartita fiind

deosebit de masivi, sunt folositi pentru a daltui si cioparti pamantul.

Buzele sale se indoaie si se inchid in spatele dintilor frontali pentru a

impiedica intrarea pamantului in gura si folosind labele impinge inapoi

solul. 

Un insectivor precum cartita europeana nu are dinti mari, potriviti pentru

sapat, astfel isi foloseste membrele anterioare, adaptate luand forma unor

harlete late de excavare. Inarmat cu 5 gheare puternice si sustinut de

oase puternice, fiecare “brat” de excavare este actionat de un grup

special de muschi ai membrelor anterioare, unii intinzandu-se pana jos pe

ambele flancuri. Utilizandu-si bratele alternativ, de la o parte a solului din

fata sa impingandu-si in acelasi timp corpul in tunel cu membrele sale

posterioare mici, scotand pamantul in sus pe canalele verticale, care astfel

formeaza musuroaiele de cartita tipice pajistilor europene. 

Sapatul este greu iar animalele care isi petrec viata sub pamant sunt

adaptate pentru a se misca usor prin tunelele inguste care implica un

minim de excavare. Goferii cu buzunar din America de Nord pot alerga

inainte si inapoi prin tunele cu aceeasi usurinta, si, ca si soarecii-cartita

africani, au pielea nelipita de corp, care aluneca usor peste muschi;

crescand abilitatea lor de a se misca in loc stramt, permitandu-le sa se

intoarca in tunele daca este necesar.

Blana catifelata a cartitei europene creste perpendicular pe piele, pentru a

opune acceasi rezistenta, indiferent in ce sens se deplaseaza animalul. Ea

nu absoarbe apa, ramanand lucioasa si uscata chiar si in soluri noroioase,

semiimbibate cu apa. Aceasta blana este tipica mamiferelor care traiesc in

viziuni, desi soarecii-cartita golasi, dupa cum sugereaza numele, sunt

practitc lipsiti de par.

Chiar si picioarele pot fi un impediment sub pamant, majoritatea reptilelor

si amfibienilor care traiesc in vizuini au membrele mici. Soparla-vierme din

Mexic, de exemplu, si-a pierdut membrele posterioare dar pastreaza o

pereche de membre anterioare turtite, folosite in principal la suprafata;

celelalte specii de soparla-vierme sunt complet lipsite de membre.

Vederea

Desi sub pamant este intuneric, putine animale subterane sunt complet

oarbe. In multe cazuri ochii lor sunt atat de bine protejati de frecarea cu

solul incat sunt practic inutili pentru vederea normala – cei ai soparlelor-

vierme, de exemplu, sunt acoperiti cu straturi de piele transparenta. Dar

majoritatea animalelor subterane pot detecta lumina si reactioneaza la ea,

in mod normal sapand in jos in directia opusa.

Exista divezi care sugereaza ca majoritatea soarecilor-cartita africani sunt

orbi, dar totusi isi folosesc ochii: suprafata ochilor este extrem de sensibila

la curentii de aer si este folosita la detectarea curentilor care indica o

deteriorare e sistemului de tunele.

Desi ochii pot detecta lumina, ei nu prea sunt de folos pe intuneric,

majoritatea animalelor subterane folosindu-si celelalte simturi. 

Un bun simt tactil este vital si mamiferele de vizuina sunt bine dotate cu

peri senzoriali.

Alte simturi

Soarecii-cartita orbi din zona Mari Negre, avand ochii acoperiti cu piele, au

siruri de peri tepeni, sensibili la atingere pe partile laterale a capului,

furnizand informatiile legate de mediu.

Soarecii-cartita africani – neinruditi cu soarecii-cartita orbi – au peri lungi

senzoriali imprastiati pe suprafata corpului. Acestea sunt singurele fire de

par de pe corpul soarecelui-cartita golas.

Mirosul este important, atragand animalele de vizuina precum cartitele

spre prazile (viermi, larve si gandaci) care se abat prin tunelele lor.

Cecilienii – amfibieni de vizuina asemanatori cu viermii lipsiti de membre,

inruditi cu salamandrele – au receptorii de miros pe tentaculele mici aflate

pe ambele laturi ale gurii, pentru o mai buna eficienta. Aceasta adaptare

este unica in randul vertebratelor terestre

Utilizarea sunetului

Majoritatea animalelor care traiesc in vizuini nu au urechi vizibile, insa

multe animale de vizuina au dezvoltat adaptari care le permit sa detecteze

si sa identifice potentialele prazi sau dusmani posibili exclusiv prin sunet. 

De exemplu timpanele soparlei-vierme sunt pe marginea gurii, bine

pozitionate pentru a percepe vibratiile sunetelor transmise prin tunele.

Oasele urechii cartitelor aurii din S Africii sunt foarte mari, pentru a fi

extrem de sensibile la vibratiile provocate de pradatorii care se apropie,

permitand cartitei timp indeajuns pentru a scapa.

ADAPTARI ALE UNOR ANIMALE LA CONDITII

EXTREME DE VIATA

VIATA IN INTUNERIC

Multe animale traiesc in locuri lipsite total sau partial de lumina, sau stau

ascunse toata ziua pana cand se pot bucura de siguranta intunericului.

Aceste animale au trebuit sa dezvolte simturi ascutite pentru a se deplasa,

a gasi hrana si a-i ocoli pe pradatorii care pandesc in intuneric.

In habitatele mai normale, noaptea animalele vanate au o mai mare

siguranta deoarece pot evita sa fie depistate dintr-o privire. Insa ele nu

sunt in completa siguranta, deoarece multe animale de prada au dobandit

sisteme senzoriale care opereaza pe intuneric. In multe cazuri animalele

vanate au gasit cai de a contracara aceste sisteme, obligandu-l pe

pradator sa dezvolte altele, mai sofisticate. Insa si asa, siguranta este mult

mai mare in intuneric.

In afara acelor specii care traiesc in pesteri, viziuni permanente sau in cele

mai mari adancimi ale marilor, putine vietati traiesc in intuneric complet.

Aproape intotdeauna exista putina lumina, si vederea multor animale

evoluat astfel incat sa fie folosita la maxim.

O principala adaptare este dimensiunea. Ochiul unui vertebrat, precum un

peste, o pasare sau un mamifer – sau un cefalopod, precum o caracatita

sau o sepie – aduna lumina printr-o lentila si o focalizeaza asupra retinei.

Cu cat lentila este mai mare cu atat aduna si focalizeaza mai multa

lumina, astfel incat multe vietati ale intunericului au ochii imensi.

De exemplu, ochii maimutei de noapte din America de Sud – singura

maimuta cu adevarat nocturna – sunt mult mai mari decat cei ai

maimutelor inrudite active ziua (diurne), ocupandu-i aproape jumatate din

fata. Acestia ii permit sa identifice hrana si sa efectueze salturi de la o

creanga la alta cu precizie intr-un intuneric aparent perfect. 

Animalele marine au ochii mari din motive diferite. Cei ai focii Ross sunt

foarte mari pentru a aduna lumina putina care patrunde prin banchiza din

regiunea arctica; foca vaneaza in apele reci, intunecoase de sub gheata si

doar rar este vazuta in largul marii. Cei mai mari ochi, cu un diametru de

40 cm, apartin sepiei uriase care urmareste pestii si alte prazi in

adancurile negre ale ocenelor.

Dar dimensiunea nu este totul. Retina unui animal adaptat la intuneric

este specializata pentru lumina slaba, cu o proportie mare de celule

receptoare foarte sensibile, numite bastonase. Aceste celule nu pot

distinge culoarea, astfel incat desi un animal cu astfel de ochi poate vedea

in intuneric aproape perfect, el nu distinge culorile

Rechinii si pisicile au si o alta adaptare: un strat reflectorizant in spatele

retinei, numit tapetum. Intr-un ochi tipic de vertebrat, lumina care trece

prin retina este absorbita de un strat cu pigmenti negri, dar ochiul

rechinului este captusit cu mii de oglinzi minuscule sau placi tapetale.

Acestea reflecat lumina inapoi prin celule senzoriale, folosind eficient

acceasi lumina de doua ori pentru a imbunatati imaginea. O parte din

aceasta lumina iese prin partea anterioara a ochiului, producand astfel

efectul straluctior “ochi de pisica”. 

Vederea pe intuneric este un avantaj dar putine animale adaptate la

intuneric se bazeaza pe el. De exemplu, bufnita are ochi mari, tipici

pradatorului nocturn. Ochii huhurezului mic au de 100 de ori puterea de

colectare a luminii ochilor unui porumbel, dar are si un auz ascutit.

Discurile faciale de pene tepene directioneaza sunetele de inalta frecventa

in deschizaturile ascunse dar foarte mari ale urechilor, permitand bufnitei

sa detecteze cel mai mic fosnet al ierbii. Urechile liliacului sunt si mai

sensibile dau au o functie diferita. Liliecii insectivori navigheaza prin

ecolocatie, producand un sir de pocnete ultrasonice si monitorizand

ecourile reflectate de obstacole. Cu cat intarzierea ecoului este mai mica,

cu atata obiectul este mai aproape. Fireste, urechile liliacului trebuie sa

discerne foarte bine pentru a interpreta diferitele tipuri de ecouri, de

aceea urechile multor specii sunt foarte complexe. In forma elementara

aceasta facilitate permite liliacului sa manevreze intre obstacole fara

repere vizuale, dar sistemele perfectionate ii permit sa vaneze insecte

zburatoare pe intuneric.

Liliacul iesit la vanatoare scaneaza aerul din jur, tipand cu o frecventa de

aproximativ 5-6 impulsuri pe secunda. Daca receptioneaza un ecou de la

un obiect mic, izolat, precum un fluture de noapte, el mareste frecventa

impulsurilor pentru a imbunatati definitia imaginii sunetului si se apropie.

Unii pesti ca mormyridele africane folosesc energia electrica intr-un mod

similar. Mormyridul emite un sir de impulsuri electrice printr-un organ din

coada sa, aceasta creaza un camp electric monitorizat de receptorii aflati

in cap. Receptorii detecteaza distorsiunile din camp produse de obiecte

aflate la o distanta de pana la 1m, permitand pestelui sa navigheze in cele

mai intunecoase si mai tulburi conditii. Si pestii au un sistem de perceptie

bazat pe presiune. Majoritatea pestilor au un sir de senzori de presiune pe

ambele flancuri de-a lungul asa-numitei linii laterale. Daca pestele inoata

langa o piatra pe intuneric, el ii poate detecta apropierea prin cresterea

usoara a presiunii cand apa este inghesuita intre piatra si corpul pestelui.

Apropierea unui pradator provoaca aceeasi reactie. 

Simtul ascutit al mirosului este un mare avantaj in intuneric, si multe

animale, de la fluturi de noapte pana la rechini, gasesc sursele de hrana si

partenerii sexuali bazandu-se pe miros. Masculul fluturelui de matase

poate urmari o femela de la mai multe sute de metri, urmarind o dara de

miros iar rechinul este foarte sensibil la mirosul sangelui in apa. Pentru

multe asemenea animale vederea este aproape de prisos. Ele traiesc in

intuneric dar sistemele lor senzoriale perfectionate le ofera mai multa

informatie despre mediul inconjurator decat cele pe care ni le ofera noua

ochii.

PASAREA PESTERILOR

Exista cateva pasari care s-au adaptat atat de bine vietii cavernicole incat

poti fi considerate ca troglofile, iubitoare de pesteri, o buna parte a vietii

lor petrecandu-se in aceste cavitati ala Pamantului.

Cea mai cunoscuta dintre ele, Steatornis caripensis , numita si guachara,

murraca, oil bird, diablotin de catre localnici, este mentionata inca de

acum 300-400 ani.

A fost descoperita cam in15 pesteri din America ecuatoriala, situata intre

700 si 1300 m altitudine. 

Guacharo cuibareste intre 200-770m de la deschidere, intr-un intuneric

deplin. In cuiburile asemanatoare unui tort scobit la mijloc femela depune

2-4 oua. Puiii sunt neobisnuit de grasi, abdomenul lor fiind captusit cu o

adevarata perna de tesut adipos. Cantitatea de grasime se datoreaza atat

alimentatiei bogate in fructe de palmier care contin palmeina(ulei vegetal)

cat si lipsei totale de miscare in intunericul pesterii, in care puiii stau circa

4 luni. Usurinta demna de liliac cu care zboara aceste pasari in grotele

intunecoase, fara sa izbeasca obstacolele a suscitat interesul multor

calatori si oameni de stiinta. Astfel s-a explicat orientarea acustica, ca si la

lilieci. Cand zboara prin pestera pasarile scot anumite tipete (click) cu o

frecventa medie de 7000 de vibratii pe secunda. E vorba deci de sunete

audibile si nu de ultrasunete ca la lilieci. Orientarea pasarilor se face pe

principiul ecoului, ele fiind inzestrate deci cu ecolocator. Undele reflectate

sunt captate cu ajutorul urechilor. Ecolocatia e folosita numai pe intuneric

si este ca si la lilieci o forma de orientare in timpul deplasarii rapide in

intunecimea de nepatruns a pesterilor.

REGIUNILE DESERTICE

Camila cu o cocoasa sau dromaderul se gaseste in deserturile Africii de

Nord si ale Orientului Mijlociu, unde este domesticita sau salbaticita.

Camila cu doua cocoase sau camila bactriana, este larg raspandita in

Africa de Nord, India si Asia de S-E, dar in stare salbatica exista doar in

numar mic in desertul Gobi, pe granitele Mongoliei si Chinei. 

In timp ce camilele sunt locuitoare ale deserturilor, huanaco traieste pe

pajisti, pe campii si in munti, precum si in regiuni aride, de la nivelul marii

pana la inaltimi de 4800m. Vicunia se gaseste numai la inaltimi de 3000m

sau mai mult. Toate aceste specii pot sa supravietuiasca la extreme mari

de temperatura.

Camilele se simt perfect in conditiile aride ale desertului, la care sunt bine

adaptate. Ele strabat solul cu un mers rostogolit si pot sa se deplaseze cu

viteze de pana la aproximativ 65km/h.

Adaptari la desert

Genele lungi ale camilei si urechile scurte si paroase o protejeaza de

nisipul suflat de vanturi, iar narile sale ca niste despicaturi pot sa se

inchida. Camila isi mentine greutatea corpului pe pernitele late ale talpilor,

mai degraba decat pe copite, iar acestea, impreuna cu pernitele mari ale

degetelor, o ajuta sa se deplaseze cu usurinta pe nisipul moale. 

Camila poate sa supravietuiasca cu apa foarte putina. Un santulet ce

merge de la fiecare nara la despicatura buzei superioare permite

prinderea in gura a umezelii scoase pe nari. De asemenea, animalul

conserva apa producand fecale uscate, iar rinichii sai micsoreaza

pierderea de apa prin urina. Camila poate sa supravietuiasca unei pierderi

de apa ce depaseste cu 40% greutatea corpului sau. Temperatura corpului

sau in timpul zilei poate sa creasca considerabil pana ca ea sa transpire –

acest proces incepand doar cand temperatura aerului este de cel putin 40°

C.

PE O DUNA DE NISIP

Dune de nisip gasim peste tot in lume, atat de-a lungul coastelor cat si in

regiunile desertice. Dune exista si in zone interioare, formate in urma cu

mii de ani, cand deserturile erau mai intinse.

Orice animal care isi face caminul in dune trebuie sa gaseasca apa, sa

retina cat se poate de multa umiditate in corpul sau si de asemenea

trebuie sa fie bine adaptat la deplasarea pe nisipul afanat. Una dintre cele

mai mici si cele mai frecvente vietati intalnite pe dunele de coasta si pe

plaje este racul saritor (Talitrus saltator). Desi uneori sunt cunoscute si sub

numele de pureci de nisip, aceste vietati de fapt sunt Amphipoda, un tip

de crustacee inrudite cu crevetele, si nu insecte. Ele au o lungime de

aproximativ 1.5cm si se pot deplasa rapid in timp ce isi cauta hrana. Ele isi

petrec ziua ingropate in nisip, iesind in timpul noptii pentru a se hrani.

Multe tipuri de muste se gasesc si ele pe dune, unde se hranesc cu

vegetatie putreda si cu excrementele animalelor care le viziteaza locatia.

Cosasii de asemenea pot fi intalniti adesea pe dune stabilizate, alaturi de

anumite tipuri de viespi si gandaci. Aceste insecte scapa de caldura

nisipului petrecandu-si o mare parte din zi in zbor. Paianjenii precum

paianjenul-lup, pe de alta parte, scapa de caldura strecurandu-se in

straturi mai racoroase de nisip. In Marea Britanie dunele de nisip de coasta

ofera un habitat ideal (in mod surprinzator) pentru un amfibian, broasca

raioasa dungata (Bufo calamita). Acestea se inmultesc in ochiurile de apa

calda si putin adanci dintre dune. Pentru mentinerea habitatului adecvat

pentru acesti amfibieni este necesara administrarea atenta a dunelor.

Labele lor membranate mari actioneaza in asa fel incat sa le sustina si sa

le distribuie greutatea, impiedicand nisipul sa le alunece sub labe. In dune

exista si reptile, precum soparlele si serpii. Dunele interioare sunt caminul

multor serpi mai mari, care au dezvoltat o metoda mai speciala de a se

deplasa pe nisipul miscator: prin miscarea corpului lor in valuri ei sunt

capabili sa se propulseze pe diagonala peste suprafata. Sarpele cu

clopotei unduitor (Crotalus cerastes) din regiunile desertice ale Americii de

Nord a fost denumit dupa metoda sa distincta de locomotie care lasa urme

ciudate in forma literei S sau J alungite peste nisip. In dunele de coasta ale

Europei de N-V nu exista asemenea pesti periculosi. Vietatile care se abat

pe dunele de nisip nu prea pot scapa de ochii ageri ai pradatorilor

nocturni.