Adam si Evade Liviu Rebreanu

Romanul Adam şi Eva al lui Liviu Rebreanu, dezvoltă la modul liric una din temele

cardinale ale oricărei mitologii- metempsihoza cu implicaţiile ei- un ciclu expiator de mai

multe reîncarnări.

În operă se descrie încercarea necontenită a aceluiaşi suflet să se unească cu sufletul pereche. Astfel sufletul reuşeşte să treacă prin 7 vieţi. Cifra reprezentativă 7 şi multiplii săi apar pe tot parcursul naraţiunii, reprezentând zile de naştere, datele morţii, perioade de călătorii. De asemenea apare şi în structura cărţii : sunt 7 vieţi, 7 capitole, fiecare cu câte 7 părţi. Fiecare capitol are ca titlu un nume de femeie: Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne, şi Ileana.

Romanul urmăreşte povestea personajului masculin, al perechii, iar sufletul acestuia se reancarnează de 7 ori în Mahavira, Unamonu, Gungunum, Axius, Adeodatus, Gaston şi în final în Toma Novac, toţi acestia fiind ființe din perioade de timp diferite şi din locuri diferite.

Cu toţii suferă morţi violente din cauza personajelor feminine, iubirea lor ramânând neâmplinită până  la a 7-a moarte, când, în cele din urmă, sufletele se unesc.

Adam şi Eva poate fi considerat și o lecţie de istorie, datorită acţiunii fiecărui capitol care se desfăşoară în civilizații diferite, pe meridiane diferite, variind de la India antică până la România de la începutul secolului al XX-lea. În text, bărbatul este într-o permanentă căutare a sufletului pereche şi este influenţat de contextul social şi politic al fiecărei perioade în parte. El ia parte la călătorii, la înmormântări, la nunţi, la lupte şi toate acestea pentru a-şi găsi într-un sfârşit sufletul pereche, care, de altfel, duce de fiecare dată la condamnarea sa la moarte. Cei doi îndrăgostiţi au o poveste de iubire foarte concentrată, fiind de fiecare dată scurtată de un alt personaj, care este şi cauza sfîrşitului tragic al fiecărui erou în parte. Fără acest personaj, sufletele celor doi ar fi îmbătrânit împreună, iar cele 7 vieţi ar fi avut un sfârşit fericit.

Destul de neobișnuită pentru un autor cum este Liviu Rebreanu, al cărui nume este, în general, legat de romanele cu problematică socială precum Ion, Adam și Eva reușește să captiveze prin ineditul ei, făcându-ne, la final, să ne întrebăm dacă noi înșine ne vom găsi vreodată sufletul pereche…

Liviu Rebreanu a limitat metempsihoza la o serie umană, a supus bărbatul la suferinţe

groaznice, lăsând femeia să supravieţuiască bărbatului, în final femeia se lamentează la capul

eroului mort. Iar teosoful modern îşi contemplă satisfăcut prietenul care a plătit tributul teoriei

lui. Cu toate aceste transfigurări literare ale conceptelor mitice discutate, romanul departe de a

fi didactic, monoton sau prolix, rămâne o creaţie inedită a unor variaţiuni pe aceeaşi temă

mitologică, căutarea frenetică a partenerului şi întregirea cu acesta într-o făptură unică, unitară

şi suficientă sieşi.

De-a lungul celor șapte vieți iubirea îndrăgostiților nu ajunge să se împlinească chiar

dacă în cea de-a șaptea viață reușesc să se întâlnească și să-și vorbească. Din păcate, Ileana

avea un soț foarte gelos pe care nu-l putea părăsi și din acest motiv cei doi ascund relația și își

asumă riscul că vor fi prinși într-o zi. Ceea ce se și întâmplă. În urma acestui episod, Toma

Novac este împușcat de patru ori de către soțul gelos. Grav rănit, Toma ,,vede” cele șapte vieți

pe care le-a trăit și moare, din ochi murindu-i și lumina, cea de-a șaptea viață așa cum îi

spunea prietenul său.

Iubirea dintre cei doi îndrăgostiți s-a rezumat doar la o privire sau la un mic gest, adică

nu ,,s-a consumat”. Asta până la ultima parte când Toma are o relație în adevăratul sens al

cuvântului cu Ileana. Dar ce folos dacă el moare și asta este ultima lui viață, nemaiputându-se

reîncarna; "Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din

milioanele de bărbaţi doreşte o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una

singură! Adam şi Eva!"

Existenţele umane ce se perindă în roman, dominate de un sens tragic-solemn, de o

fatalitate sumbră a sacrificiului, impun un ritm ceremonios al evocării, după cum aceeaşi

manieră de relatare e cerută de viziunea civilizaţiilor rând pe rând înviate din noaptea

timpurilor şi a căror succedare continuă reactualizează, parcă, sentimentul de melancolie

gravă din eminesciana Panoramă a deşertăciunilor.

Cu toate aceste transfigurări literare ale conceptelor mitice discutate, romanul departe

de a fi didactic, monoton sau prolix, rămâne o creaţie inedită a unor variaţiuni pe aceeaşi temă

mitologică, căutarea frenetică a partenerului şi întregirea cu acesta într-o făptură unică, unitară

şi suficientă sieşi.