decembrie 2012 Actualitatea Creştină 1

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II (1962-2012)50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II (1962-2012)50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II (1962-2012)

Orientalium EcclesiarumOrientalium EcclesiarumOrientalium Ecclesiarum: : : Decret despre Bisericile Orientale Catolice Decret despre Bisericile Orientale Catolice Decret despre Bisericile Orientale Catolice

Înainte de a privi la conţinutul acestui document, aş dori să reţinem unele date privind Bisericile Orientale Catolice. Asemenea Biserici există în lume 23 la număr şi sunt grupate în jurul a cinci tradiţii: A.alexandrină, B. antiohiană, C. armeană, D. caldee şi E. bizantină.

A. Bisericile de tradiţie alexandrină sunt:A. Bisericile de tradiţie alexandrină sunt:A. Bisericile de tradiţie alexandrină sunt:1. Biserica Patriarhală Coptă - Datează din 1824 şi are sediul patriarhal la Cairo.

Această Biserică se află în Egipt şi Sudan şi are circa 210 000 de credincioşi.2. Biserica Mitropolitană Etiopiană - Organizată ca Ordinariat în 1930 în Eritreia,

cu sediul la Addis Abeba, numără aproximativ 208 000 credincioşi ce folosesc în celebrarea cultului o limbă semitică veche, care nu se mai vorbeşte.

B. Bisericile de tradiţie antiohiană sunt:B. Bisericile de tradiţie antiohiană sunt:B. Bisericile de tradiţie antiohiană sunt:1. Biserica Patriarhală Siriacă - Datează din 1783, are sediul în Liban, la Beirut,

dar majoritatea credincioşilor trăiesc în Iraq (42.000) şi în Siria (26.000). În SUA şi Venezuela sunt circa 55.000 de credincioşi.

2. Biserica Patriarhală Maronită - Fondată de Sfântul Maron în secolul al IV-lea, are sediul în Liban; are 3 milioane de credincioşi. În afara Libanului mai trăiesc catolici maroniţi în Cipru, Iordania, Israel, Palestina, Egipt, Siria, Argentina, Brazilia, Mexic, SUA, Canada, Australia, România etc.

3. Biserica Arhiepiscopală Majoră Siro-Malankareză - Datează din 1930, are 410 000 de credincioşi în India.

C. Biserica de tradiţie armeană:C. Biserica de tradiţie armeană:C. Biserica de tradiţie armeană:Biserica Patriarhală Armeană - Datează din 1742; este prezentă în Liban, Iran,

Iraq, Egipt, Siria, Turcia,Israel, Palestina, România şi alte ţări ale lumii; circa 450 000 de credincioşi. Are sediul în Liban, la Beirut.

D. Bisericile de tradiţie caldee sunt:D. Bisericile de tradiţie caldee sunt:D. Bisericile de tradiţie caldee sunt:1. Biserica Patriarhală Caldee - Datează din 1553. Are sediul la Bagdad şi circa

un milion de credincioşi, parte dintre ei trăind şi în Iraq, Iran, Ierusalim, Liban, Siria, Egipt, Turcia, Australia, SUA etc.

2. Biserica Siro-Malabareză - Fondată în 1662, are 3.600.00 de credincioşi. Se-diul este în India, Statul Kerala.

E. Bisericile de tradiţie bizantină sunt:E. Bisericile de tradiţie bizantină sunt:E. Bisericile de tradiţie bizantină sunt:1. Biserica Patriarhală Melkită - Datează din 1724. Are sediul la Damasc şi

1.200.000 de credincioşi, nu numai în Orientul Mijlociu, dar şi în Canada, SUA, Bra-zilia şi Australia.

2. Biserica Ucraineană - Datează din 1595, cu sediul mai întâi la Lwow, apoi la Kiev. Are circa 4.284.000 de credincioşi nu numai în Ucraina, dar peste tot în lume.

3. Biserica Arhiepiscopală Majoră Română - Datează din 1700. Are sediul la Blaj şi un număr de 737.000 de credincioşi.

4. Biserica Ruteană - Datează din 1646, cu sediul mai întâi în Ucraina, iar acum la Pittsburgh. Are circa 594.000 de credincioşi.

5. Biserica Slovacă - Datează din 1646. Are sediul la Presov şi numără 350.000 de credincioşi.

6. Biserica Albaneză - Îşi are începuturile în 1660 şi numără mai puţin de 4000 de credincioşi.

decembrie 2012Actualitatea Creştină2

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

7. Biserica Bielorusă - Datează din 1595; acum are circa 7000 de credincioşi.8. Biserica Bulgară - Datează din 1859. Are sediul la Sofia şi numără 10 000 de credincioşi.9. Biserica Croată - Datează din 1611. Are circa 15 300 de credincioşi.10. Biserica Greacă - Datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi are mai puţin de 3000 de credincioşi.11. Biserica Italo-albaneză - Datează din 1919; are circa 90 000 de credincioşi.12. Biserica Macedoneană - Fondată în 1918, are sediul la Skopje şi circa 11 400 de credincioşi.13. Biserica Maghiară - Fondată în 1912; are sediul la Hajdudorog şi 300 000 de credincioşi.

Acestea de mai sus sunt deci Bisericile Catolice Orientale şi de ele se ocupă în mod special Congregaţia pentru Biseri-cile Orientale care veghează asupra creşterii tuturor comunităţilor, asupra respectării drepturilor acestora şi a menţinerii vitalităţii şi integrităţii lor în Biserica Catolică şi în lume.

Despre aceste Biserici vorbeşte documentul conciliar la care ne referim şi care la paragraful numărul 3 spune: „Aceste Biserici particulare, atât din Orient cât şi din Occident, deşi diferă parţial între ele prin aşa numitele rituri, şi anume în privinţa liturgiei, a disciplinei bisericeşti şi a patrimoniului spiritual, sunt supuse în egală măsură cârmuirii pastorale a Pontifului Roman”.

Conciliul ne spune că istoria şi tradiţiile acestor Biserici fac parte din patrimoniul Bisericii Universale a lui Cristos, şi că „Bisericile din Orient, ca şi cele din Occident, au dreptul şi datoria de a se conduce după propriile discipline particu-lare” (nr.5).

Aflăm că „din cele mai vechi timpuri este în vigoare în Biserică instituţia patriarhatului, recunoscută încă de primele concilii ecumenice.

Sub numele de patriarh oriental se înţelege un episcop care are jurisdicţie asupra tuturor episcopilor, inclusiv a mitropoliţilor, asupra clerului şi a poporului din propriul teritoriu sau rit, după normele dreptului, şi rămânând neatins primatul pontifului roman.

Oriunde este stabilit un ierarh de un rit anume în afara teritoriului patriarhal, el rămâne ataşat ierarhiei patriarhatului de acelaşi rit, după normele dreptului” (nr. 7).

Patriarhii şi sinoadele acestora constituie instanţa superioară pentru toate problemele patriarhatului (nr. 9). Conciliul Vatican II a confirmat vechea disciplină în vigoare în Bisericile Orientale în privinţa sacramentelor şi de

aceea găsim în document referinţe la administrarea Mirului (nr. 13-14); la Oficiul liturgic şi Euharistie (nr.15); la Sacra-mentul Pocăinţei (nr.16), al Preoţiei (nr.17) şi al Căsătoriei (nr.18).

În privinţa cultului divin, Conciliul Vatican II prevede că numai Scaunul Apostolic şi Conciliul ecumenic au dreptul „să stabilească, să transfere sau să suprime zilele de sărbătoare comune pentru toate Bisericile Orientale” (nr. 19), iar „patriarhii sau autorităţile locale bisericeşti supreme au dreptul de a conveni, prin consens unanim şi ascultând părerile celor interesaţi, asupra celebrării Paştelui în aceeaşi duminică” (nr.20).

Referitor la relaţiile cu fraţii din Bisericile despărţite, Conciliul spune: „Bisericile orientale aflate în comuniune cu Scaunul Apostolic roman au îndatorirea deosebită de a promova unitatea tuturor creştinilor, mai ales orientali, după prin-cipiile Decretului «Despre ecumenism» promulgat de acest sfânt Conciliu, în primul rând prin rugăciune, prin exemplul vieţii, prin fidelitatea plină de respect faţă de vechile tradiţii orientale, printr-o mai profundă cunoaştere reciprocă, prin colaborare şi stimă frăţească faţă de lucruri şi oameni” (nr.24).

„Comunicarea în cele sfinte care lezează unitatea Bisericii sau implică adeziunea formală la eroare sau primejdia de rătăcire în credinţă, de scandal sau de indiferentism este oprită de legea divină” (nr. 26).

„Fiind stabilite principiile amintite, orientalilor care se află în bună credinţă despărţiţi de Biserica Catolică, dacă cer din proprie iniţiativă şi se află în dispoziţia cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor; mai mult, şi catolicilor le este îngăduit să ceară aceste sacramente de la preoţii necatolici în a căror Biserică există sacramente valide, ori de câte ori există o necesitate sau un real folos spiritual, iar accesul la un preot catolic este, fizic sau moral, imposibil” (nr. 27).

Şi ultimul citat pe care îl propun din acest document este cel din Introducere, care observă: „Biserica Catolică preţuieşte foarte mult instituţiile, riturile liturgice, tradiţiile bisericeşti şi disciplina vieţii creştine din BISERICILE ORIENTALE. Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la apostoli prin sfinţii părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii universale”.

Ioan ROBUArhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 3

ACTUALITATE

Raţiunile credinţeiRaţiunile credinţeiRaţiunile credinţeiConferinţele Facultăţii de Teologie Romano-Catolică din BucureştiConferinţele Facultăţii de Teologie Romano-Catolică din BucureştiConferinţele Facultăţii de Teologie Romano-Catolică din Bucureşti

În cadrul conferinţelor pe tema Raţiunile credinţei, pe data de 22 noiembrie 2012, ora 19, au avut loc două conferinţe din prisma unor abordări ştiinţifice. Astfel, prof. dr. Andrei Marga (Institutul Cultural Român) a vorbit despre „Credinţă şi ştiinţă: conflict sau complementaritate?” , iar dr. Robert Lazu (Timişoara), despre „Cardinalii şi evoluţionismul. Ştiinţă versus teologie în contextul culturii contemporane”. Moderatorul acestor conferinţe a fost pr. prof. dr. Wilhelm Dancă.

Domnul profersor Marga a început prin a situa filo-zofia, ştiinţa şi religia în contextul istoric al fiecăreia. Astfel, filozofia se află astăzi după diferite curente filozofice care i-au influenţat parcursul: contextualismul, deconstructivis-mul, relativismul. Astăzi, ea se găseşte în plin concretism (faptele perceptibile prevalează în faţa valorilor). Concluzia trasă este aceea că filozofia s-a schimbat, luând anumite cotituri, unele semiotice (Charles Pierce), hermeneutice (H. G. Gadamer), altele religioase (ne aflăm într-o societate post seculară). Anumite pretenţii ale filozofiei s-au ruinat, cum ar fi găsirea substanţei sau originea şi găsirea sensului vieţii.

În ce priveşte ştiinţa, ea a abandonat proiectul de a da o nouă etică omului. Iar religia a arătat că nu poate fi clasificată într-un muzeu al umanităţii, ci are un cuvânt de spus.

Reluând o temă a filozofiei germane (Lebenswelt, „lumea trăită a vieţii), domnul profesor Marga a analizat relaţiile dintre filozofie – ştiinţă şi religie. Filozofia nu mai are un acces privilegiat la adevăr, având nevoie de ştiinţă pentru aceasta. Controversa dintre Habermas şi Dieter Hein-rich a adus la lumină întrebarea „cum explicăm conştiinţa de sine?”. Răspunsul este imposibil fără intervenţia religiei (creştinismul), care singura propune prin doctrina mântuirii un răspuns la această întrebare. Astfel, chiar dacă astăzi constatăm prăbuşirea tribunalului filozofiei, descoperim importanţa unei conlucrări strânse între cei trei piloni ai

cunoaşterii: filozofia, ştiinţa şi religia. Fiecare are fragili-tatea ei (ştiinţa îndeosebi fiind dependentă de constantele ei şi de diversele constelaţii culturale) care o deschide la o cooperare cu celelalte.

Putem astfel interoga împreună cu Benedict al XVI-lea pertinenţa unui aşa-zis raţionalism care se dezice de osmoza dintre credinţă şi raţiune.

Domnul Lazu a dezvoltat în conferinţa sa un caz par-ticular al raportului dintre ştiinţă şi raţiune: evoluţionismul. Punctul de plecare a fost afirmaţia Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, din 22 octombrie 1996, în cadrul unei intervenţii la Academia Pontificală pentru Ştiinţă: „Să recunoaştem că doctrina evoluţionismului este mai mult decât o ipoteză”. Trei cardinali au intervenit în decursul anilor care au urmat acestei afirmaţii, pentru a clarifica şi explica poziţia Bisericii: Card. Joseph Ratzinger, Card. Cristoph Schoenborn, Card. Avvery Dulles. Astfel, Card. Schoenborn a arătat importanţa unei metafizici aristotelico-tomiste în înţelegerea conceptu-lui de creaţie continuă. La fel şi Card. Dulles care a insistat pe importanţa metafizicii şi pe doctrina Providenţei lui Dum-nezeu. Patru idei fundamentale sunt formulate ca importante pentru un creştin credincios de către Card. Schoenborn: existenţa lui Dumnezeu Creator ex nihilo, marea varietate a creaturilor, creaţia este susţinută continuu de Dumnezeu, fiecare creatură este ghidată de Providenţa divină. În finalul conferinţei, domnul Lazu a explicat contextul afirmaţiei Fericitului Ioan Paul al II-lea.

Din întrebările şi comentariile numeroşilor participanţi la conferinţă a reieşit necesitatea promovării dialogului dintre credinţă şi ştiinţă, fie la nivel filosofic, unde raţiunea ar trebui lărgită, fie la nivelul teologic, unde trebuie evitat falsul irenism şi asumarea de către teologi a recentelor teorii ştiinţifice despre originea lumii.

Pr. drd. Ioan Thomas Răileanu

decembrie 2012Actualitatea Creştină4

ACTUALITATE

Copilăria lui Isus - a treia carte a trilogiei lui Joseph RatzingerÎncepând cu 21 noiembrie, al treilea volum al trilogiei

Papei Benedict dedicate lui Isus din Nazaret va fi disponibil în librăriile din Italia. Publicat de Rizzoli şi Casa de Editură a Vaticanului, volumul L’infanzia di Gesu („Copilăria lui Isus”) va apărea simultan în câteva limbi (italiană, germană, croată, franceză, engleză, poloneză, portugheză şi spanio-lă), în 50 de ţări; prima ediţie a apărut în peste un milion de exemplare. În lunile următoare, cartea va fi tradusă în alte douăzeci de ţări, urmând ca în total să apară în 72 de ţări.

Pe 20 noiembrie, cartea a fost prezentată oficial presei în Sala Papa Pius al X-lea din Vatican. La prezentare, au intervenit Cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedintele Con-siliului Pontifical pentru Cultură; Maria Clara Bingemer, profesor de teologie la Universitatea Pontificală Catolică din Rio de Janeiro; pr. Giuseppe Costa, director al Casei de Editură a Vaticanului; Paolo Mieli, preşedintele Rizzoli (RCS), şi pr. Federico Lombardi SJ, director al biroului de presă al Sfântului Scaun. Cartea, definită de autorul ei ca o „mică anticameră” a trilogiei despre Isus din Nazaret, are 176 de pagini şi cuprinde patru capitole, un Epilog şi un scurt Cuvânt înainte.

Serviciul de ştiri al Vaticanului a pus la dispoziţie o pre-zentare a cărţii, pe care o redăm în continuare.

Primul capitol este dedicat genealogiilor Mântuitorului din Evangheliile lui Matei şi Luca, genealogii foarte diferi-te, deşi ambele au aceeaşi semnificaţie teologică şi simboli-că: plasarea lui Isus în istorie şi originea Sa adevărată ca un nou început pentru istoria lumii.

Capitolul al doilea vorbeşte despre vestea naşterii lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus. Recitind dialogul dintre Maria şi Arhanghelul Gabriel, din Evanghelia după Luca, Joseph Ratzinger explică faptul că, printr-o femeie, Dumnezeu în-cearcă „să intre din nou în lume”. Pentru a-l elibera pe om de păcat, scrie Pontiful, citându-l pe Bernard de Clairvaux, Dumnezeu are nevoie de „ascultarea liberă” a voinţei Sale. „Creând libertatea, El însuşi s-a făcut, într-un anumit sens, dependent de om. Puterea Lui este condiţionată de «da»-ul de neforţat al fiinţei umane”. Astfel, numai datorită asenti-mentului Mariei poate începe istoria mântuirii.

Capitolul al treilea este centrat pe evenimentul din Betleem şi pe contextul istoric al naşterii lui Isus, al Im-periului Roman de sub Augustus, care se extindea de la Răsărit la Apus şi a cărui dimensiune universală a permis intrarea în lume a unui „Mântuitor universal”; „aceasta este într-adevăr plinirea timpului”. Elementele unice din relata-rea naşterii abundă în semnificaţii: sărăcia în care „Cel care este cu adevărat primul-născut” alege să se reveleze şi, prin urmare, „slava cosmică” ce învăluie ieslea; iubire specială a lui Dumnezeu pentru cei săraci, care se manifestă în vestea dată păstorilor, şi cuvintele imnului Gloria, a cărui traduce-re este controversată.

Capitolul al patrulea este de-dicat celor trei magi, care au văzut steaua „Regelui iudeilor” şi care au venit să-l adore pe Prunc, dar pre-zintă şi fuga în Egipt. Aici, figurile magilor, reconstruite printr-o gamă bogată de informaţii istorice, ling-vistice şi ştiinţifice, sunt prezentate ca o emblemă fascinantă a neliniştii interioare şi a căutării adevărului de către spiritul uman.

Epilogul relatează ultimul episod din copilăria lui Isus (conform Evangheliei după Luca), ultima relatare pe care o avem despre El înainte de începutul slujirii publice, cu botezul în Iordan. Este episodul cu cele trei zile ale pele-rinajului de Paşti la Templul din Ierusalim, în care Isus, în vârstă de doisprezece ani, îi lasă pe Maria şi pe Iosif şi rămâne în Templu pentru a discuta cu rabinii. Isus, care creştea „în înţelepciune şi în statură, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”, se manifestă în natura Sa ca Dumnezeu adevărat şi, în acelaşi timp, om adevărat, care a „crezut şi a învăţat ca un om”.

Redacţia română a Radio Vatican a publicat pe site-ul propriu două pasaje din cartea Papei, puse anticipat la dis-poziţia presei de editorii trilogiei Isus din Nazaret. Numărul paginilor respectă ediţia italiană.

Din capitolul III: Bucuria Naşterii lui Isus„Îngerul Domnului le-a apărut păstorilor, iar slava lui

Dumnezeu i-a învăluit în lumină. «Ei au fost cuprinşi de spaimă» (Lc 2,9). Îngerul le-a risipit spaima şi le-a vestit lor «o mare bucurie, care va fi pentru întreg poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul» (Lc 2,10) Ca semn, le spune, «veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle»”.

„Dintr-o dată s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând: «Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oameni-lor pe care îi iubeşte!» (Lc 2, 12-14) Evanghelistul spune că îngerii „vorbesc”. Dar pentru creştini era clar încă de la început că vorbirea îngerilor este „un cânt”, în care întreaga măreţie a marii bucurii vestită de ei este prezentă în mod tot mai perceptibil. Şi astfel, din acel moment, cântul de laudă al îngerilor continuă neîncetat. Continuă de-a lungul secolelor în forme mereu noi şi în celebrarea Naşterii lui Isus, răsună mereu nou. Se poate înţelege bine că popo-rul simplu de credincioşi i-a auzit cântând şi pe păstori şi până în zilele noastre, în Noaptea Sfântă, se unesc cântului lor, exprimând astfel marea bucurie ce este dată tuturor de atunci şi până la sfârşitul lumii”. (Capitolul 3: Naşterea lui Isus la Betleem, pp.87-88)

Din Epilogul cărţii: Creştea în înţelepciune, statură şi

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 5

ACTUALITATE

har: Isus, om adevărat şi Dumnezeu adevărat„Este important şi ceea ce (Evanghelistul) Luca spune

despre creşterea lui Isus nu numai în vârstă, dar şi în înţe-lepciune. Pe de o parte, în răspunsul celui de doisprezece ani, s-a făcut evident faptul că El îl cunoaşte pe Tatăl – Dumnezeu – dinăuntru. El singur îl cunoaşte pe Dumnezeu, nu doar prin oamenii care dau mărturie pentru el, dar El îl recunoaşte în sine însuşi. Ca Fiu, El stă la per tu cu Tatăl. Trăieşte în prezenţa sa. Îl vede. (Evanghelistul) Ioan spune că El este Unicul care «este la pieptul Tatălui» (1,18) şi de aceea îl poate revela. Este chiar ceea ce devine evident în răspunsul celui de doisprezece ani: El este lângă Tatăl, vede lucrurile şi oamenii în lumina sa.

Cu toate acestea, este adevărat şi faptul că înţelepciunea lui creşte. Ca om, El nu trăieşte într-o atotcunoaştere abs-tractă, dar este înrădăcinat într-o istorie concretă, într-un loc şi într-un timp, în diferitele faze ale vieţii umane, şi din aceasta primeşte formă concretă cunoaşterea sa. Astfel, vedem aici în mod lămurit că El a gândit şi a învăţat în felul oamenilor.

Devine cu adevărat clar că El este om adevărat şi Dum-nezeu adevărat, după cum se exprimă credinţa Bisericii. Împletirea strânsă dintre cele două dimensiuni, la urma urmei, nu o putem defini. Rămâne un mister şi, cu toate acestea, apare în mod foarte concret în scurta naraţiune despre cel de doisprezece ani – o naraţiune care, în acest fel, deschide în acelaşi timp porţile spre întregul figurii sale, prezentat succesiv de Evanghelii”.

(Epilog, Isus în templu la doisprezece ani, pp. 146-147).

Primul volum din trilogia Isus din Nazaret a apărut în 2007 şi parcurge viaţa lui Isus, de la Botezul în Iordan până la schimbarea la faţă. În limba română, cartea a apărut în 2010, la Editura RAO.

Cel de-al doilea volum: Isus din Nazaret: De la intra-rea în Ierusalim la Înviere a fost lansat în martie 2011 la Vatican, în mai multe limbi simultan. În limba română, vo-lumul a apărut la Editura Galaxia Gutenberg şi a fost lansat de curând la Târgul de carte Gaudeamus, care s-a desfăşurat la Bucureşti, în perioada 23 – 25 noiembrie a.c.

Gaudeamus 2012Gaudeamus 2012

Zile de târg, sau bucuria întâlniriiZile de târg, sau bucuria întâlniriiLa ediţia din anul acesta (a XIX-a!) a Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de

învăţătură, desfăşurat între 21 şi 25 noiembrie, au luat parte peste 400 de edituri, invitat de onoare fiind Republica Moldova, iar invitat privilegiat, Italia. Ca noutăţi am remarcat două dintre iniţiativele organizatorilor, una vizând trecutul – „Edituri dispărute, cărţi regăsite” (proiect de readucere în atenţie a editurilor dispărute), iar cealaltă orientată spre viitor: inaugurarea Centrului Internaţional de Agenţii Literare, unde editori, autori, traducători şi agenţi literari pot stabili contacte şi colaborări.

Din lumea editorială catolică au participat cu standuri expoziţionale Editura Galaxia Gutenberg, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi Editura Sapientia. Au fost de asemenea prezente cu publicaţii Editura Carmelitană şi Editura Pauline. Printre cele circa 600 de evenimente desfăşurate în cadrul târgului, un moment frumos de întâlnire l-au reprezentat lansările a trei cărţi apărute la Galaxia Gutenberg: Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Înviere, de Bendict al XVI-lea; Partea cea bună, de Tereza-Brînduşa Palade şi Simbol şi tipologie biblică în literatura Antichităţii târzii, de Rodica Maria Miron. Încă şi mai surprinzătoare – prin numeroasele ei conexiuni mai apropiate sau mai îndepărtate, a fost întâlnirea prilejuită de lansarea cărţii Marelui Rabin al Romei din vremea Papei Ioan Paul al II-lea, Elio Toaff, Evreii necredincioşi, fraţii noştri mai mari, apărută la Editura Hasefer în traducerea Franciscăi Băltăceanu şi a Monicăi Broşteanu, şi la a cărei lansare a luat cuvântul din partea Bisericii Catolice pr. Francisc Doboş.

După o absenţă de un an, editura noastră (Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti) a participat anul acesta cu peste 40 de titluri noi în limbile română, italiană, engleză şi franceză, pe teme de teologie, morală, artă şi istorie bisericească, literatură pentru copii şi tineret etc. Dintre apariţiile cele mai recente menţionăm: Benedict al XVI-lea, Moarte şi viaţă veşnică; D. Doboş (coord.), Catolicii din Turnu Severin; Wilhelm Tauwinkl, La dimen-sione prefigurativa dell’universo sacramentale şi Dal sacrificio all’indulgenza. Itinerario ermeneutico-teologico; Vincenţiu Pal, O istorie a catolicilor din Greci, Luana Zanguropol Alexe - Jean Radermakers sj, Chemin de croix; Mihaela Vasiliu, O lumină în întuneric. Spiritualitatea Mons. Vladimir Ghika.

Dacă la început atmosfera târgului mi s-a părut oarecum copleşitoare, tot umblând printre tarabe un gând a început să se înfiripe ca numitor comun al acelei mari varietăţi de expozanţi şi produse: fiecare carte are la originea sa un gest de iubire (fireşte, o iubire mai bine sau mai rău orientată, în funcţie de background-ul autorului şi de programul editurii). Aceasta ar fi, în sensul cel mai larg, învăţătura cu care m-am întors de la Târgul Gaudeamus, şi a fost o învăţătură aducătoare de bucurie.

Liana GEHL

decembrie 2012Actualitatea Creştină6

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

Prin familii, „biserica devine o şcoală de comuniune”Duminică seara, 18 noiembrie, la Sfânta Li-

turghie de la ora 17.00 celebrată în parohia Re-gina Sfântului Rozariu din Popeşti-Leordeni, Preasfinţitul Cornel Damian s-a rugat pentru şi împreună cu 19 cupluri care au aniversat în decursul acestui an, cinci sau zece ani de căsă-torie. Iniţiativa de a aduna familiile tinere şi de a aduce mulţumire pentru darul căsătoriei este pe de o parte, un răspuns la intuiţia profetică a Fericitului Ioan Paul al II-lea „de a face din biserică o şcoală de comuniune” şi, pe de altă parte, se înscrie în spiritul formării permanente a familiilor, recomandată de scrisoarea Famili-aris Consortio.

În predica sa, Episcopul Cornel Damian, responsabil cu pastoraţia familiilor pe lângă Conferinţa Episcopală Română, a arătat că nu ar putea exista o reală comuniune în sânul parohiei fără a întreţine puternică făgăduinţa de iubire şi fidelitate dintre soţi, fără a-i încuraja să cultive legământul pe care l-au primit în ziua căsătoriei, fără a-i încuraja să fie deschişi faţă de viaţă şi fără a-şi educa copiii la credinţă. În acest sens, Excelenţa Sa a subliniat că taina căsătoriei este un sacrament al credinţei, care îi uneşte pe soţi cu Cristos şi care leagă familiile care s-au cununat în Domnul între ele. Sfânta Liturghie a fost urmată de o agapă ţinută în Casa comunităţii, la care cei prezenţi şi-au amintit de nunta de odinioară.

Pr. Lucian IANUŞ

În perioada 16-18 noiembrie 2012, la Popeşti-Leordeni (lângă Bucureşti) a avut loc Consiliul naţional al comuni-tăţii Credinţă şi Lumină. S-au reunit responsabilii şi dele-gaţii comunităţilor Credinţă şi Lumină din Cluj-Napoca, Târgu-Mureş, Iaşi, Săbăoani, Bucureşti şi Popeşti-Leor-deni. Din partea structurii superioare de organizare (Pro-vincia Dunăre, din care fac parte comunităţile Credinţă şi Lumină din Ungaria, Serbia şi România) a fost prezent coordonatorul provincial, Amar Singh-Bahadur.

Consiliul naţional este o întrunire anuală ce oferă un prilej de reflecţie asupra misiunii şi strategiei de depăşire a provocărilor la nivelul echipelor de coordonare ale co-munităţilor, pornind de la o împărtăşire sinceră şi delicată a reuşitelor şi nereuşitelor. Gazdele au participat cu în-treaga comunitate - persoane cu handicap mintal, părinţii şi prietenii lor - la toate discuţiile şi analizele, devenind astfel mai conştienţi de dimensiunea naţională şi interna-ţională a mişcării şi de complexitatea situaţiilor întâlnite.

Comunităţile Credinţă şi Lumină au fost fondate în 1971, la Lourdes, cu ocazia unui pelerinaj organizat pen-tru cca. 12.000 persoane. În acel moment, Jean Vanier şi Marie-Helene Mathieu au fost inspiraţi de dorinţele multor familii pentru a porni câteva grupuri de susţinere pentru persoanele cu nevoi speciale, pentru ca şi acestea să îşi găsească un loc în inima Bisericii şi să fie mai bine primite şi în diversele domenii ale societăţii.

În cursul unei luni, membrii unei comunităţi Credinţă şi Lumină se întâlnesc o dată sau de mai multe ori, pentru a se asculta, a-şi împărtăşi grijile şi speranţele, pentru a se ruga, pentru a fi împreună prin jocuri, cântece, activităţi de lucru manual şi orice alte iniţiative organizate pentru a împlini nevoile şi dorinţele celor simpli şi umili. Aceste persoane sunt de multe ori desconsiderate în societatea noastră consumistă, predominant concurenţială, deşi ele ne îndreaptă atenţia spre esenţa relaţiilor inter-umane: prietenie, bunătate, veselie, grija şi iubirea pentru cei de lângă noi. Fidelitatea în prietenie, perseverenţa în constru-irea relaţiilor, cu înţelegere şi dragoste pentru cei sărmani sunt însuşiri rar întâlnite astăzi, dar preţuite şi cultivate la Credinţă şi Lumină. arcb.ro

Consiliul naţional al comunităţii Credinţă şi Lumină, reunit la Bucureşti

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 7

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

Lectio Divina la parohia Sfânta CruceDorinţa de a se încrede şi mai mult în Cristos i-a de-

terminat pe unii dintre enoriaşii Parohiei Sfânta Cruce să participe vineri, 16 noiembrie, la un moment meditativ de Lectio Divina. Aşa cum s-a anunţat la deschiderea Anului Credinţei, în fiecare a treia vineri din lună, după Sfânta Liturghie de la ora 18.00, va avea loc în sala de cateheză a parohiei meditarea unor texte din Biblie.

Părintele paroh Ionel Pojum a explicat, la început, că există mai multe modalităţi de a parcurge Cuvântul cel Viu şi că a fost aleasă o formă în care sunt cuprinse mai multe etape ce se derulează pe parcursul unei seri, timp de aproximativ o oră, şi anume: în prima etapă se va proclama Evanghelia duminicii imediat următoare; apoi, textul evan-ghelic va fi explicat; în următoarea etapă, după un scurt moment de reculegere personală, se va proclama din nou Evanghelia, iar apoi, participanţii pot împărtăşi meditaţia lor personală; apoi Cuvântul viu şi actual al lui Dumnezeu devine rugăciune şi propunere de viaţă.

După proclamarea şi explicarea textului din Marcu 13, 24-32, Evanghelia Duminicii a XXXIII, au fost propuse câteva întrebări ajutătoare: Care sunt „cataclismele” din viaţa mea? Care este „suferinţa” care va trebui să treacă? În ce situaţii experimentez în mod deosebit că soarele meu se întunecă, luna încetează să strălucească şi stelele cad de pe cer? Ce impact are asupra mea apariţia glorioasă şi solemnă a Fiului Omului? Sunt pregătit să-l primesc? Dacă a doua venire a lui Cristos ar fi astăzi, aş fi gata ca

îngerii Domnului să mă adune ca pe unul dintre discipolii şi ucenicii lui? În ce lucruri sunt gata şi în ce lucruri uneori nu sunt gata?

Din mărturiile împărtăşite, s-a văzut cum Isus este viu în Cuvântul Său, care lucrează, care te face să trăieşti, care face să descoperi mereu frumuseţea vieţii în el. Deşi au fost texte cutremurătoare care vorbeau despre „sfârşit” (În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca... Mc 13, 24-25), s-a vorbit cu naturaleţe şi în mod deschis despre încrederea pe care cel cu adevărt credincios o are în Isus Mântuitorul, dincolo de frici şi obstacole umane, fiindcă încrederea este în Fiul Omului venind pe nori cu mare putere şi măreţie (Mc 13, 26) care va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru colţuri ale lumii, de la marginea pământului până la marginea cerului (Mc 13, 27).

Cei prezenţi au descoperit că meditând cu fidelitate Cu-vântul cel Viu din Sfânta Scriptura, credinţa fiecăruia are şanse tot mai mari să crească şi ea poate să fie la momen-tul potrivit făclie pentru paşii noştrii.

Pe 21 decembrie va avea loc următoarea întâlnire Lectio Divina.

Angelica BABOSCHI

Hramul comunităţii din PloieştiChristus vincit, Christus regnat, Christus imperat

(„Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos porunceşte”). Această proclamaţie a răsunat pe 25 noiembrie, în biserica din Ploieşti, când singura comunitate din Arhidieceza de Bucureşti pusă sub patronajul lui Cristos Regele Universu-lui şi-a sărbătorit hramul. Sfânta Liturghie, la care au par-ticipat numeroşi credincioşi şi persoane consacrate, a fost prezidată de Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, alături de care au concelebrat paisprezece preoţi din Arhidieceză.

La omilie, PS Cornel, explicând Evanghelia, a făcut câteva precizări de natură istorică cu privire la această solemnitate, instituită în anul 1925 de către Papa Pius al XI-lea, iar apoi a explicat dialogul dintre Cristos, aflat într-o aparentă situaţie de neputinţă, şi Pilat din Pont, reprezen-tantul Imperiului Roman. Dialogul scoate în evidenţă faptul că împărăţia lui Cristos nu este din această lume, dar este prezentă în această lume, fiind o împărăţie a Adevărului, la care Cristos ne cheamă pe toţi.

Cei prezenţi au avut ocazia să trăiască momente înălţătoare, într-o atmosferă caldă şi simplă, în care s-au îmbinat frumos rugăciunea cu cântul şi cu tăcerea sfântă,

în prezenţa Dom-nului, Regele nos-tru. Sfânta Liturghie s-a încheiat cu adoraţia euharistică, rugăciunea de consfinţire la Inima Preasfântă a lui Isus şi binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, părintele Iosif Imbrişcă, parohul comunităţii, şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Preasfinţitul Cornel Damian şi faţă de preoţii prezenţi, unii dintre ei veniţi de la distanţe considerabile, pentru că au binevoit să fie prezenţi la sărbătoarea comunităţii catolice ploieştene. Preasfinţitul le-a mulţumit tuturor şi le-a adresat un cuvânt de preţuire preoţilor care se ocupă, în Ploieşti, de pastoraţia credincioşilor romano şi greco-catolici, precum şi celorlalţi preoţi prezenţi la celebrare. Totodată, episcopul le-a mulţumit pentru activitatea lor caritativă surorilor din Congregaţia Micile Slujitoare ale Inimii lui Isus pentru Bolnavii Săraci, care activează în Ploieşti.

Pr. Andrei Dumitrescu

decembrie 2012Actualitatea Creştină8

ŞTIRI INTERNE

Întâlnirea responsabililor cu pastoraţia tineretului din diecezele şi eparhiile din România

Sărbătoarea Sf. Martin la Timişoara

Responsabilii diecezani şi eparhiali cu pastoraţia tinere-tului s-au întâlnit la Cluj-Napoca în ziua de 10 noiembrie 2012 pentru a analiza trei aspecte ale pastoraţiei tineretului la nivel naţional: evaluarea Întâlnirii Naţionale a Tinere-tului Catolic (INTC) de la Iaşi, perspective ale INTC şi pregătirea pentru Ziua Mondială a Tineretului (ZMT) de la Rio de Janeiro. Întâlnirea s-a desfăşurat cu sprijinul Depar-tamentului pentru Tineret al Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Asociaţia Tinere-tului Român Unit, ASTRU Cluj.

Lucrările reuniunii au fost conduse de PS Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea şi responsabil cu pasto-raţia tineretului în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România. În deschiderea lucrărilor, PS Virgil Bercea a transmis aprecierea episcopilor pentru munca ce se desfă-şoară spre binele tinerilor şi a evidenţiat viziunea Sinodului episcopilor, recent încheiat la Roma, care nu îi consideră pe tineri doar ca destinatari ai operei de evanghelizare, ci ca protagonişti, colaboratori şi co-responsabili. „Noua evanghelizare are în lumea tinerilor un ogor angajant, dar şi deosebit de promiţător, aşa cum arată numeroasele experi-enţe, de la cele mai populate, cum sunt Zilele Mondiale ale Tineretului, la cele mai ascunse, dar nu mai puţin puternice, cum ar fi diferitele experienţe de spiritualitate, de slujire şi de misionaritate. Tinerilor trebuie să li se recunoască un rol activ în opera de evanghelizare, mai ales faţă de lumea lor.” (Mesajul adresat Poporului lui Dumnezeu de participanţii la a XIII-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Epi-scopilor, pe tema “noii evanghelizări”, nr. 9). În evaluarea

INTC Iaşi 2012, s-au luat în considerare aspectele pozitive şi elementele care au nevoie de îmbunătăţire. Din discuţii, a reieşit că INTC Iaşi 2012 a fost o reuşită datorită calităţii organizării, implicării exemplare a voluntarilor şi a partici-pării majorităţii tinerilor la programele propuse. Prezenţa tinerilor a fost o mărturie de credinţă pentru oraşul Iaşi, considerând faptul că întregul eveniment s-a desfăşurat în spaţii publice. În pregătirea viitoarelor ediţii ale INTC, va trebui să se ţină cont de schimbările care intervin cu rapi-ditate în lumea tinerilor. Cei prezenţi au fost de acord că formatul acestor întâlniri are nevoie de o analiză amănunţi-tă şi de o eventuală schimbare pentru ca INTC să fie în mai mare măsură în slujba creşterii în credinţă a tinerilor şi să îi conducă la Cristos. Locul şi perioada următoarei ediţii INTC urmează să fie stabilite ulterior.

Al treilea punct pe ordinea de zi a vizat pregătirea parti-cipării tinerilor din România la ZMT Rio de Janeiro, care se va desfăşura în perioada 23-28 iulie 2013. Tema ZMT Rio 2013 este: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate popoarele!” (Mt 28,19). Au fost transmise informaţiile primite de la Consiliul Pontifical pentru Laici – Secţiunea tineri şi de la Comitetul de Organizare Local de la Rio. S-a luat decizia ca tinerii care vor participa la acest eveniment să fie organizaţi într-un singur grup, coordonat la nivel naţional. Informaţii necesare vor fi oferite de oficiile diecezane şi eparhiale pen-tru pastoraţia tineretului, care în următoarea perioadă vor deschide şi înscrierile pentru participarea la ZMT Rio 2013.

Pr. Felix ROCAsursa: www.intc2012.ro

Pe 12 noiembrie, Domul din Timişoara a fost martorul unei serbări pline de lumină şi bucurie: sărbătoarea Sf. Martin din Tours. Organizată de cateheta Gabriela Burmann împre-ună cu elevii Liceului „Nikolaus Lenau”, de la ciclul primar, dar şi cu educatoarele şi copiii de la grădiniţa aceluiaşi liceu, serbarea s-a bucurat de prezenţa pr. Johann Dirschl, Vicar general al Diecezei de Timişoara, a numeroşi copii, a cadrelor didactice şi a părinţilor.

Serbarea celor mai mici s-a rezumat la un scurt moment de cântece, la o povestire a vieţii Sf. Martin, o rugăciune şi binecuvântarea finală; programul celor mai mari a fost mai bogat în momente. După salutul iniţial, programul a con-tinuat cu o rugăciune, cu cântece, cu o frumoasă scenetă susţinută în limba germană de elevi, care a prezentat viaţa

Sf. Martin: copilăria sa, cariera militară, convertirea şi con-sacrarea sa ca episcop. După scenetă, a urmat un moment

de rugăciune încheiat cu cântece şi cu binecuvântarea finală.

Înainte de a pleca în procesiune spre şcoală, cu lampioanele specifice acestei sărbători, copiii au înmânat părintelui două puşculiţe în care au strâns bani pentru cei de aceeaşi vârstă cu ei, dar mai puţin binecuvântaţi.

Sărbătoarea Sf. Martin este marcată în acest mod de mai mulţi ani de către elevii Liceului „Nikolaus Lenau”, dar şi de cei din alte parohii ale Diecezei,

precum Reşiţa, Lipova, Caransebeş, Oţelu Roşu, Sânnnico-lau Mare, Jimbolia, Sântana şi Arad. Anul acesta, şi elevii Liceului Teologic Romano-Catolic „Gerhardinum”, clasele primare au marcat sărbătoarea Sf. Martin, Episcop de Tours.

text&foto: Claudiu CĂLIN; sursa: catholica.ro

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 9

ŞTIRI EXTERNE

ITALIA: 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea la parlamentul italian

S-au împlinit 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea la parlamentul italian. Cu această ocazie Cardinalul Tarcisio Ber-tone, a trimis un mesaj deputaţilor italieni Rena-to Schifani şi Gianfranco Fini. Declaraţia a fost citită de Arhiepiscopul Giovanni Angelo Becciu, substitut pentru afacerile generale, în cadrul unei ceremonii desfăşurate în parlament.

Cardinalul Bertone a transmis salutul Papei Benedict al XVI-lea şi a amintit că vizita Pontifului polonez „constituie o pagină memorabilă în istoria relaţiilor dintre Italia şi Sfântul Scaun, un eveniment întărit de autoritatea figurii venerabile a Fericitului Pontif, care a dorit intens întâlnirea, în ciuda condiţiei deja precare a sănătăţii sale”. Cardinalul a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea de a se face referinţă la roadele creştinismului, „care animă identitatea socială şi culturală a Italiei”. „Acest patrimoniu spiritual şi etic poate să ofere, chiar şi în momen-tele dificile, resursele adecvate pentru reînnoirea conştiinţelor şi pentru orientarea spre binele comun, în primul rând din partea celor chemaţi să formeze parlamentul”.

BRAZILIA: Viză gratis pentru ZMT 2013

Pelerinii şi voluntarii care demonstrează că sunt înregistraţi pentru Ziua Mondială a Tineretului din 2013, de la Rio de Janeiro, vor putea să intre în Brazilia fără să plăteas-că viza. Organizatorii estimează că sute de mii de tineri vor participa vara viitoare la acest eveniment, programat între 23 şi 28 iulie 2013.

Pentru obţinerea gratuită a vizei, par-ticipanţii trebuie să prezinte un formular ce poate fi obţinut de pe site-ul Ministe-rului de Externe al Braziliei, împreună cu paşaportul şi dovada de înregistrare. Viza gratuită va fi valabilă timp de 90 de zile şi poate fi obţinută până inclusiv pe 28 iulie 2013. Voluntarii pot obţine o viză extinsă, valabilă pe un an de zile. Tinerii români vor participa la acest eveniment organizaţi într-un singur grup, coordonat la nivel naţional. Informaţii necesare vor fi oferite de oficiile diecezane şi eparhiale pentru pastoraţia tineretului, care în următoarea perioadă vor deschide şi înscrierile pentru participarea la ZMT Rio 2013.

SUA: Document al episcopilor despre predicăEpiscopii americani, reuniţi în conferinţa episcopală la Baltimore, au adoptat la 13 noiembrie un nou document

despre predici: „Predicarea misterului credinţei: predica de duminică”, primul pe această temă după 30 de ani. Episcopii îi încurajează pe predicatori să lege predica de duminică de vieţile de zi cu zi ale oamenilor. Documentul a fost pregătit de Comitetul pentru Cler, Viaţă Consacrată şi Vocaţii al episcopatului american, condus de Arhiepiscopul Robert J. Carlson de St. Louis.

Arhiepiscopul Carlson a subliniat că documentul pastoral doreşte să pună ministerul predicării pe o puternică temelie teologică. Predicarea trebuie să fie făcută „mai eficient, în contextul noii evanghelizări. Oamenii noştri doresc predici mai bune, predici care să îi ajute să îşi redescopere credinţa.” El a spus că în elaborarea textului, i-a implicat şi pe credincioşi, pe care i-a consultat în mai multe rânduri în ceea ce priveşte predicile ascultate la Liturghie.

INDIA: apă potabilă pentru 250 de familii

Cinci călugăriţe din congregaţia Surorile Crucii au reuşit să asigure apă potabilă pentru 250 de familii din tribul Koderna, districtul indi-an Andhra Pradesh. Până acum un an, cele 250 de familii consumau apă impură, nu îşi puteau trimite copiii la şcoală, întreaga familie era expusă la boli. Acum, locuito-rii din Koderna au un puţ din care extrag apă potabilă. În plus, surori-le s-au îngrijit ca tribul să aibă şi o şcoală şi un dispensar. În prezent, circa 100 de copii frecventează şcoala administrată de surori.

SPANIA: Acţiunea Catolică, împotriva şomajului

„Pentru demnitatea umană, muncă pen-tru toţi” este motto-ul campaniei lansate de Acţiunea Catolică din Spania pentru a atrage atenţia asupra dreptului la un loc de muncă stabil. Totodată, organizaţia a cerut autorităţilor să intervină urgent pentru a stopa creşterea alarmantă a ratei şomajului, provocată de criza economică. Organizaţia denunţă concepţia actuală despre muncă, asemuită cu “un simplu instrument în slujba productivităţii sau a concurenţei" şi supusă marilor interese economice şi chiar

speculative. Lipsa unui loc de muncă nu este doar o dramă socială, dar şi o dramă personală, care provoacă nesiguranţe, distruge proiecte de viaţă şi poate degenera în violenţă, indignare, mânie şi teamă.

decembrie 2012Actualitatea Creştină10

IN MEMORIAM

In memoriam -

Sora Rosella Soressi

Nu îndrăznesc să mă întreb: de ce? Şi sunt sigur că, atunci când am aflat că sora Rosella a murit, mulţi dintre noi am spus: „Nu se poate! Nu pot să cred!” Dar, din păcate, este adevărat!

Într-o zi de luni, pe 5 noiembrie, sora Rosella a plecat din Bucureşti singură, cu maşina, spre Casa de reculegere de la Traian, în judeţul Neamţ.

Era obosită de atâta muncă şi avea nevoie de odihnă, de reculegere, ca să se întărească mai ales pe plan spiritual. Dar n-a mai ajuns la destinaţie. În apropiere de Răcăciuni, un sat din judeţul Bacău, în urma unui tragic accident rutier, cu voia Domnului, sora Rosella a ajuns la locul de fericire şi de odihnă veşnică. Călătoria ei pe acest pământ s-a înche-iat destul de repede, trecând, prin moarte, la viaţa veşnică, la numai 52 de ani.

Ne-am rugat pentru ea cu lacrimi de durere, dar şi cu lacrimi de recunoştinţă, mulţumindu-i bunului Dumnezeu pentru exemplul bun pe care l-a dat ca persoană consacrată, pentru disponibilitatea şi dorinţa de a face bine tuturor, în numele lui Cristos, şi pentru cei 19 ani de slujire în Arhidi-eceza noastră.

Am plâns şi am suspinat pentru că suntem oameni, dar să nu uităm că suntem şi creştini; şi de aceea, nu trebuie să cădem în descurajare. Nimic nu se întâmplă fără voia Dom-nului. Pe cruce, Isus se adresează Tatălui ceresc cu aceste cuvinte: „Părinte bun, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu!”. La Liturghia de înmormântare a sorei Rosella, am auzit cuvintele Sfântului Paul: „Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem”; la fel şi cuvintele din Evanghelie: „Să nu se tulbure inima voastră; voi credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine…; mă duc să vă pregătesc un loc”. Noi credem aceste adevăruri! Credem că sora Rosella a ajuns

în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a fi răsplătită cu viaţa veşnică. Noi, cei care am cunoscut-o şi ne-am bucurat de prezenţa ei în mijlocul nostru, îi mulţumim Domnului cu lacrimi şi suntem convinşi că, aşa cum spune Monseniorul Ghika, „numai Dumnezeu nu profanează lacrimile noastre” şi „cerul este singurul loc unde sunt mereu locuri libere”.

Sora Rosella Soressi s-a născut în oraşul Piacenza, pe19 aprilie 1960. La vârsta de 25 de ani, a făcut profesiunea solemnă la Institutul de Surori „Muncitoarele lui Isus” din Carnelo. Pentru amintirea de la profesiune, alesese aceste cuvinte: „M-ai chemat: Iată-mă! Doamne, Isuse drag, alegerea ta este şi alegerea mea. Inelul pe care-l voi purta toată viaţa îmi va aminti de această unire cu tine, va fi sim-bolul acestui legământ pe care-l fac astăzi cu tine”. Şi a rămas fidelă toată viaţa acestei promisiuni.

Cum a ajuns în România şi de ce a venit la noi? Era în primăvara anului 1993, când o enoriaşă mi-a prezentat două surori care făceau parte din Institutul Surorile Muncitoare ale lui Isus, ce veniseră să mă întrebe dacă era nevoie de prezenţa lor în parohie, dacă aveam nevoie de ajutorul lor. După ce am discutat cu ele, am spus că sunt de acord să colaborăm, mai ales că era vorba să muncim pentru şi în numele lui Isus. Aşa că în luna octombrie a anului 1993, când au venit să activeze în parohia pe care o păstoream atunci, Sacre Coeur, ne-am apucat de treabă; iar cele două „muncitoare ale lui Isus”, Sora Rosella şi sora Rina, au fost iubite şi apreciate de comunitate.

Cu trecerea timpului, ne-am cunoscut mai bine. Au fost ani frumoşi şi rodnici, cu multe activităţi caritative, catehetice, liturgice, culturale, sociale şi recreative. Aici, în Grădina Maicii Domnului, au găsit un frumos buchet de flori, pentru că douăsprezece tinere, care au fost atrase şi convinse de exemplul lor de persoane consacrate, devotate şi fidele chemării lui Isus, s-au decis să devină surori ca şi ele.

Cred că nu sunt singurul care apreciază exemplul de dăruire şi de slujire al sorei Rosella. Sunt sigur că nici enoriaşii parohiei Sacre Coeur nu o vor uita niciodată, pen-tru exemplul bun pe care l-a dat ca persoană consacrată şi pentru tot binele pe care l-a făcut în comunitate.

Dumnezeu să o răsplătească cu viaţa şi fericirea veşnică!Pr. Ioan Ciobanu

(…) Ne părăseşte o vrednică „muncitoare a lui Isus”, o superioară locală, care cu multă înţelepciune lucra atât pentru comuniunea în cadrul propriei comunităţi şi a Federaţiei Conferinţei Superioarelor Majore (FCRSM), cât şi pentru apostolatul în favoarea celor săraci şi lipsiţi.

A rămas pentru noi o persoană a bucuriei, o persoană a voioşiei, animată de zelul sfânt al apostolatului misionar, o vrednică membră a Consiliului de conducere a FCRSM (mandatul 2000-2003) şi a echipei de pastoraţie a Diecezei de Bucureşti.

Acum, cu aceeaşi promptitudine, răspunde ultimei chemări, chemarea la Domnul, şi de aceea, încredinţându-ne cu deplină speranţă bunătăţii lui Dumnezeu, în acest An al Credinţei, îl rugăm să-i dea odihna veşnică şi să o învăluie în lumina neprihănirii Sale, spunând împreună: «Odihna cea veşnică dă-i-o ei, Doamne, şi lumina cea fără de sfârşit să-i strălucească ei. Să se odihnească în pace, din mila lui Dumnezeu». Amin.

(Mesaj de condoleanţe comun din partea PS Florentin Crihălmeanu, responsabil cu viaţa consacrată în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România

şi din partea Federaţiei Conferinţei Superioarelor Majore)

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 11

VLADIMIR GHIKA

Vladimir Ghika - Martor al credinţei (3/14)

După introducerea generală din primul episod, am vă-zut în numărul trecut cum Vladimir Ghika a dat marturie despre credinţa sa în închisoarea miliţiei politice, în timpul interogatoriilor. Înainte de a-l urma pe Monseiorul în marti-riul său, vă propun două flashbackuri, unul acum şi unul în numărul următor, de Crăciun.

Am fost întotdeauna convins că martiriul este fructul unei vieţi de comuniune cu Dumnezeu. „Căci nu este nici un pom bun care să facă fructe rele şi nici un pom rău care să facă fructe bune, pentru că orice pom se cunoaşte după fructele sale: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale…” (Lc 6,43-46). Aceste cuvinte ale lui Isus sunt pla-sate în contextul „lecţiei” despre judecata aproapelui, date apostolilor abia aleşi dintre ucenici. Ca o paranteză, în acest răstimp, Vladimir Ghika este supus tocmai unei astfel de judecăţi din partea celor care îl asistă pe Sfântul Părinte Papa în misiunea de a propune Bisercii modele de urmat. Aşa cum este tipicul procesului de beatificare şi canonizare, mai întâi sunt consultaţi teologii, iar mai apoi colegiul cardinalilor, membri ai Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

Aşadar, vă invit să facem o incursiune în trecutul lui Vladimir Ghika, pentru a vedea şi pomul, nu numai rodul. Chiar dacă suntem gata să mâncăm fructe din pomi pe care nu i-am văzut în viaţa noastră, în acest caz, putem măcar să întrevedem ca într-o fotografie pomul cel bun. Facem un salt de 50 de ani de la data arestării (18 noiembrie 1952), mai exact, aşa cum vedeţi în partea de jos a imaginii care însoţeşte aceste rânduri, 21 mai 1902. Contextul este cel al intrării oficiale a lui Vladimir Ghika în Biserica Catolică (15 aprilie 1902). Acest eveniment a fost criticat de domnul Baba-Novak în ziarul „Epoca” şi Vladimir Ghika trimite o scrisoare de nouă pagini directorului ziarului, ca drept la repli-că. Nu avem la îndemână articolul la care dă replica tânărul Vladimir, în vârstă de 28 de ani, dar înţelegem virulenţa limbajului folo-sit de autor, din multitudinea de explicaţii incluse în această scrisoare.

Ca o premisă, ştim că în 1952, Monseni-orul Ghika ar fi putut avea o soartă diferită dacă ar fi renunţat la confesiunea pe care o îmbrăţişase cu cincizeci de ani înainte. Bise-rica Ortodoxă a fost folosită de autorităţile staliniste pentru slăbirea şi anularea Bise-ricii Catolice, mai întâi cea de rit oriental şi apoi cea latină. Fermitatea în credinţă, demonstrată în timpul anchetei de la închisoarea securităţii, o vedem deja în cele scrise în această scrisoare din 1902.

În esenţă, acuzaţia consta în apostazie. Răspunsul este o pledoarie a unităţii. Acuzaţiile se doreau fondate pe tradiţi-ile strămoşeşti pe care familia Ghika trebuia să le ducă mai departe. Replica lui Vladimir Ghika, după ce „s-a rugat cer-cetând şi a cercetat rugându-se” - cum spune el, se bazează pe lectura acestor tradiţii în contextul istoric, ajutat fiind de arhivele de la Roma, unde petrecuse multe zile studiind.

Foarte interesant cum Vladimir identifică misiunea României, latină în grai şi orientală în rit, de a facilita re-alizarea unităţii Unicei şi Adevăratei Biserici a lui Cristos: „o misiune care aşează poporul nostru nu doar la înălţimea marilor ţări, dar la înălţimea aceelor naţiuni însărcinate cu realizarea unui mare ideal mondial”.

„Singura mea răzbunare faţă de cel care m-a numit aşa (apostat) va fi de a vedea ataşat la acest nume de apostat tot ceea ce voi putea face bine şi frumos, cu ajutorul lui Dum-nezeu.” NU APOSTAT, DAR APOSTOL”, vedem scris în limba română în această scrisoare gândită şi aşternută în pagină în limba franceză, iar „apostol vrea să spună un om al lui Dumnezeu”! Vom reveni la această scrisoare în episo-dul următor, dar puteţi vedea finalul ei aşa cum l-a redactat autorul, ca o sinteză a întregului text şi expresie a stării sale interioare, a credinţei şi a hotărârii sale de a trăi pentru alţii credinţa catolică, poate chiar ca preot (chiar dacă aceasta pare a fi o dorinţă prea înaltă pentru sine).

Pr. Francisc UNGUREANUPostulatorul Cauzei de beatificare şi canonizare a

Mons. VLADIMIR GHIKA

decembrie 2012Actualitatea Creştină12

SEMNIFICAŢII LITURGICE

Diferenţele între calendareWilhelm TAUWINKL

Dacă aţi cumpărat deja Calendarul ro-mano-catolic pe 2013 al Arhiepiscopiei de Bucureşti, probabil aţi observat că există numeroase diferenţe faţă de cel de anul tre-cut. Şi asta pentru că, începând cu acest an, s-a hotărât ca acesta să fie armonizat cu Calendarul Diecezei de Iaşi, păstrându-se însă celebrările specifice Arhidiecezei noastre, cum ar fi Aniversarea Sfinţirii Catedralei Sfântul Iosif sau Sfinţii importanţi pe plan local (de pildă, Sfântul Bretani-on, Sfântul Sava Gotul sau Sfântul Niceta de Remesiana, care nu apar în alte calendare diecezane româneşti sau apar la o altă dată).

Dar şi Calendarul Diecezei de Iaşi a fost revizuit, deosebin-du-se mult de cel din anii trecuţi. De ce apar atâtea diferenţe între calendarele diferitelor dieceze sau între cele actuale şi cele din anii trecuţi? Motivul pentru revizuirea calendarelor diecezelor romano-catolice de limbă română a fost publicarea noului Martirologiu Roman (2001). Martirologiul este o carte liturgică ce cuprinde numele şi câteva informaţii despre Sfinţii şi Fericiţii celebraţi în fiecare zi în întreaga Bise-rică. Denumirea provine de la listele de martiri care au murit într-o anumită comunitate, cu data martiriului acestora; cu timpul, listele au început să includă şi martirii din alte locuri, precum şi numele altor Sfinţi, nu numai al martirilor. În Biserica răsăriteană, echivalentul acestei cărţi este Sinaxarul.

Regula de bază, potrivit căreia celebrarea unui Sfânt este data naşterii pentru cer (deci a martiriului sau a morţii, în general), nu s-a putut respecta întotdeauna, mai ales în cazul Sfinţilor pentru care nu există informaţii istorice sigure privind această dată. În astfel de situaţii, se alege altă zi sem-nificativă, cum ar fi cea a canonizării, a mutării moaştelor ş.a.

Noul Martirologiu din 2001 ţine seama de cercetările is-torice recente, care au corectat sau completat informaţiile pri-vind viaţa şi moartea multor Sfinţi, astfel încât data celebrării lor să poată fi cea a trecerii în Casa Tatălui, aşa cum o cere principiul liturgic. Din acelaşi motiv, au avut loc schimbări ale datelor celebrărilor, şi la reforma calendarului din 1970, şi la revizuirile ulterioare. Totuşi, în unele Dieceze, numeroa-se celebrări au rămas cu datele vechi: este cazul acelor sfinţi sărbătoriţi solemn într-o Biserică locală, datorită importanţei lor deosebite pentru comunitatea respectivă, şi care de secole sunt celebraţi la o anumită dată, acum diferită de cea înscrisă în Martirologiu. Normele liturgice permit acest lucru, cu apro-bare de la Sfântul Scaun; în acest caz, sărbătoarea locală are chiar prioritate faţă de celebrările din Calendarul roman gene-

ral. Este acelaşi principiu ca în cazul hramului unei biserici: în parohia respectivă, acesta se celebrează ca solemnitate, având, deci, prioritate faţă de ziua de duminică.

În calendarele româneşti, numeroşi Sfinţi au fost introduşi cu data la care sunt celebraţi în mod tradiţional în diferite Biserici locale sau în calendarele proprii ale unor congregaţii călugăreşti. Acest lucru s-a întâmplat datorită particularităţilor comunităţii catolice din Diecezele de Bucureşti şi Iaşi: aces-tea cuprind numeroşi creştini de limbă maghiară, germană, polonă, italiană; de aceea, ţinând seama de prezenţa acestor creştini, era firesc ca datele Sfinţilor importanţi pentru aceştia să fie trecuţi cu data la care sunt celebraţi în mod tradiţional în Ungaria, Germania, Polonia, Italia etc., care de multe ori diferă de cea din Martirologiul roman. Totuşi, astfel nu se respectă principiul celebrării în ziua naşterii pentru cer; decizia este dificilă, ca şi în cazul Sfinţilor importanţi datorită prezenţei unui ordin călugăresc: şi în acest caz, calendarul propriu al ordinului poate avea o dată diferită decât cea din Calendarul roman general. Ultimele revizuiri ale calendarelor româneşti au adoptat principiul respectării datei din Martirologiul roman.

Deşi noul Martirologiu cuprinde cca. 15-20 de Sfinţi şi Fericiţi pentru fiecare zi a anului, el nu poate fi complet. Dacă numele unui Sfânt nu apare în această carte liturgică, aceasta nu înseamnă că el nu există, ci doar că nu există suficiente

informaţii ca să poată fi înscris; acest lucru este precizat şi de editorii volumului. Mulţi Sfinţi cinstiţi în Biserica greco-catolică (aşadar, şi în Biserica ortodoxă) sau în Bisericile orientale catolice nu apar în Martirologiul roman; acest lucru nu înseamnă că acei Sfinţi nu sunt recu-noscuţi, ci doar că nu sunt veneraţi în chip deo-sebit în Biserica catolică de rit latin.

Într-un calendar cum este cel de perete de-vine dificilă înscrierea mai multor Sfinţi într-o singură zi, din motive de spaţiu. De fapt, acest lucru nici nu este reglementat şi depinde, până la urmă, de opţiunea editorilor; nu este vorba aici

de Sfinţii celebraţi ca solemnitate, sărbătoare sau comemorare (obligatorie sau facultativă), care trebuie înscrişi potrivit nor-melor liturgice şi cu eventuale aprobări, ci de cei menţionaţi în celelalte zile (mai precis, cei care nu sunt notaţi nici măcar cu semnele ** sau *): aceştia sunt trecuţi pentru devoţiunea creştinilor, pentru sărbătorirea onomasticii sau datorită impor-tanţei pentru diferite comunităţi lingvistice sau pentru ordinele călugăreşti prezente în dieceză.

Calendarele de perete nu sunt o sursă de informaţie com-pletă despre Sfinţii Bisericii; dacă un Sfânt nu (mai) apare, aceasta nu înseamnă că ar fi fost uitat. Pentru a afla mai multe — inclusiv privind datele celebrării în diferite epoci şi regiuni — trebuie consultate enciclopedii ale Sfinţilor, tipărite sau disponibile pe Internet, dar nici acestea nu sunt complete, fiindcă numărul Sfinţilor din cer este în mod sigur mult mai mare decât cel pe care-l cunoaştem noi şi care apare în cărţi.

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 13

Numai crezând creşte şi se întăreşte credinţaNumai crezând creşte şi se întăreşte credinţaNumai crezând creşte şi se întăreşte credinţa Cu iubirea Sa, Cristos îi atrage la sine pe oamenii din orice generaţie: în orice timp, El convoacă Biserica, încredinţân-

du-i vestirea Evangheliei, cu un mandat care este mereu nou. Pentru aceasta, şi astăzi este necesară o angajare eclezială mai hotărâtă în favoarea unei noi evanghelizări, pentru a redescoperi bucuria în credinţă şi pentru a regăsi entuziasmul în comunicarea credinţei. Din redescoperirea zilnică a iubirii Sale, ia forţă şi vigoare angajarea misionară a credincioşilor, care nu poate dispărea niciodată. Într-adevăr, credinţa creşte atunci când este trăită ca experienţă a unei iubiri primite şi atunci când este comunicată ca experienţă de har şi de bucurie. Ea ne face rodnici pentru că lărgeşte inima în speranţă şi permite oferirea unei mărturii capabile să genereze: deschide inima şi mintea celor care ascultă ca să primească invitaţia Domnului de a adera la cuvântul Său pentru a deveni discipolii Săi. Cei care cred, arată Sfântul Augustin, „se întăresc crezând”. Sfântul Episcop de Hippona avea motive întemeiate să se exprime în modul acesta. Aşa cum ştim, viaţa lui a fost o căutare continuă a frumuseţii credinţei, până când inima sa a găsit odihna în Dumnezeu. Numeroasele sale scrieri, în care sunt explicate importanţa credinţei şi adevărul credinţei, rămân până în zilele noastre un patrimoniu de o bogăţie inegalabilă şi permit încă atâtor persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu să găsească parcursul corect pentru a avea acces la „poarta credinţei”. Aşadar, numai crezând creşte şi se întăreşte credinţa; nu există altă posibilitate pentru a avea certitudinea cu privire la propria viaţă decât abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care este experimentată ca fiind tot mai mare, pentru că îşi are originea în Dumnezeu. (…)

Dorim ca acest An să trezească în fiecare credincios aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită con-vingere, cu încredere şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru intensificarea celebrării credinţei în liturgie, şi îndeosebi în Euharistie, care este „culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi timp, izvorul din care provine toată energia ei”. În acelaşi timp, dorim ca mărturia de viaţă a celor ce cred să crească în credibilitatea sa. A redescoperi conţinuturile credinţei mărturisite, celebrate, trăite şi rugate şi a reflecta asupra actului însuşi cu care se crede, este o angajare pe care orice credincios trebuie să şi-o însuşească, mai ales în acest An.

Nu întâmplător, în primele secole, creştinii erau obligaţi să înveţe pe de rost Crezul. Acesta le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Cu cuvinte dense în semnificaţie, aminteşte aceasta Sfântul Au-gustin când, într-o Omilie despre încredinţarea Crezului, spune: „Simbolul sfântului mister reprezintă cuvintele pe care este construită cu trăinicie credinţa Bisericii mame pe fundamentul stabil, care este Cristos Domnul… Aşadar, voi l-aţi primit şi l-aţi dat, dar în minte şi în inimă trebuie să îl ţineţi mereu prezent, trebuie să îl repetaţi în paturile voastre, să vă gândiţi la el în pieţe şi să nu îl uitaţi în timpul meselor: şi chiar atunci când dormiţi cu trupul, trebuie să vegheaţi în el cu inima” (Poarta credinţei, nr. 7 - 10).

decembrie 2012Actualitatea Creştină14

DOSAR

Despre credinţă... cu Sfântul PărinteContinuăm drumul nostru de meditaţie asupra credinţei catolice (...).Astăzi aş vrea să fac un alt pas în reflecţia noastră, pornind tot de la câteva întrebări: credinţa are numai un caracter

personal, individual? Interesează numai persoana mea? Îmi trăiesc credinţa singur? Desigur, actul de credinţă este un act eminamente personal, care are loc în interiorul cel mai profund şi care marchează o schimbare de direcţie, o convertire personală: existenţa mea primeşte o cotitură, o nouă orientare.

Despre Credinţă...cu Sfântul Părinte În Liturgia Botezului, în momentul făgăduinţelor, cele-

brantul cere să se manifeste credinţa catolică şi formulează trei întrebări: Credeţi în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul? Credeţi în Isus Cristos Fiul său Unic? Credeţi în Duhul Sfânt? Răspunsul este la singular: Cred. Însă această cre-dinţă a mea nu este rezultatul unei reflecţii solitare, ci este rodul unei relaţii, al unui dialog, în care există o ascultare, o primire şi un răspuns; comunicarea cu Isus mă face să ies din „eul” meu pentru a mă deschide la iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Este ca o renaştere în care mă descopăr unit nu numai cu Isus, ci şi cu toţi cei care au mers şi merg pe aceeaşi cale; şi această nouă naştere, care începe cu Botezul, continuă pe tot parcursul existenţei. Nu pot construi credinţa mea per-sonală într-un dialog privat cu Isus, deoarece credinţa îmi este dăruită de Dumnezeu prin intermediul unei comunităţi, care este Biserica. Astfel, mă inserează în mulţimea credin-cioşilor, într-o comuniune care nu este numai sociologică, ci înrădăcinată în iubirea veşnică a lui Dumnezeu care, în El însuşi, este comuniune a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, este Iubire trinitară. Credinţa noastră este cu adevărat personală numai dacă este şi comunitară: poate să fie cre-dinţa mea numai dacă trăieşte şi se mişcă în acel „noi” al Bisericii, numai dacă este credinţa noastră, credinţa comu-

nă a unicei Biserici. Duminica, la Sfânta Liturghie, recitând Crezul, noi ne exprimăm la persoana întâi, dar mărturisim în mod comunitar credinţa unică a Bisericii. Acel „cred”, rostit la singular, se uneşte cu acela al unui cor imens, în timp şi în spaţiu, în care fiecare contribuie, ca să spunem aşa, la o unanimă polifonie în credinţă.Credinţa se naşte în Biserică, conduce la ea şi trăieşte în ea

Catehismul Bisericii Catolice rezumă în mod clar astfel: „A crede este un act eclezial. Credinţa Bisericii precede, naşte, poartă şi hrăneşte credinţa noastră. Biserica este mama tuturor celor care cred. «Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată dacă nu are Biserica drept mamă» [Sfântul Ciprian]” (nr. 181). Deci, credinţa se naşte în Bise-rică, conduce la ea şi trăieşte în ea. (...).

Biserica este încă de la începuturi locul transmiterii cre-dinţei, locul în care, prin Botez, suntem cufundaţi în Miste-rul Pascal al Morţii şi Învierii lui Cristos, care ne eliberează de închisoarea păcatului, ne dăruieşte libertatea de fii şi ne introduce în comuniunea cu Dumnezeul Trinitar. În acelaşi timp, suntem cufundaţi în comuniunea cu ceilalţi fraţi şi surori de credinţă, cu întregul Trup al lui Cristos, scoşi afară din izolarea noastră (...).

(Audienţa generală, 31 octombrie, Credinţa Bisericii)

Dorinţa de Dumnezeu este înscrisă în inima omuluiDrumul de reflecţie pe care-l facem împreună în acest An al Credinţei ne conduce să medităm astăzi asupra unui aspect

fascinant al experienţei umane şi creştine: omul poartă în sine o misterioasă dorinţă de Dumnezeu. În mod semnificativ, Catehismul Bisericii Catolice începe chiar cu următoarea consideraţie: „Dorinţa de Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul a fost creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; şi Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute”.

Dorinţa de Dumnezeu se arată şi astăzi inimii omului

O astfel de afirmaţie, care şi astăzi în multe contexte culturale apare complet comună, aproape clară, ar putea să pară, în schimb, o provocare în cadrul culturii occidentale secularizate. De fapt, mulţi contemporani ai noştri ar putea să obiecteze că nu simt deloc o astfel de dorinţă de Dum-nezeu. Pentru largi sectoare ale societăţii, El nu mai este cel aşteptat, cel dorit, cât mai ales o realitate care îi lasă indiferenţi pe oameni, în faţa căreia nu trebuie să se facă nici măcar efortul de a se pronunţa. În realitate, ceea ce am definit ca „dorinţă de Dumnezeu” nu a dispărut total şi se arată şi astăzi, în multe moduri, inimii omului. (…) „Inima neliniştită” ne arată că omul este o fiinţă religioasă

În prima mea enciclică, Deus caritas est, am încercat să

analizez cum se realizează acest dinamism în experienţa iu-birii umane, experienţă care în epoca noastră, este percepută mai uşor ca moment de extaz, de ieşire din sine, ca loc în care omul simte că este străbătut de o dorinţă care-l depăşeşte (...). Experienţa umană a iubirii are în sine un dinamism care trimite dincolo de noi înşine, este experienţă a unui bine care ne face să ieşim din noi şi să ne aflăm în faţa misterului care învăluie întreaga existenţă.

Consideraţii asemănătoare s-ar putea face şi cu privire la alte experienţe umane, cum ar fi prietenia, experienţa frumo-sului, iubirea faţă de cunoaştere: orice bine experimentat de om tinde spre misterul care îl învăluie pe omul însuşi; orice dorinţă care apare în inima omului devine ecou al unei dorinţe fundamentale care nu este niciodată săturată pe deplin. Fără îndoială, de la această dorinţă profundă, care ascunde şi ceva enigmatic, nu se poate ajunge direct la credinţă. În definitiv,

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 15

DOSAR

omul cunoaşte bine ceea ce nu-l satură, dar nu poate defini ceea ce l-ar face să experimenteze acea fericire a cărei nostal-gie o poartă în inimă. Dumnezeu nu poate fi cunoscut numai pornind de la dorinţa omului. Din acest punct de vedere ră-mâne misterul: omul este căutător al Absolutului, un căutător cu paşi mici şi nesiguri. Şi totuşi, deja experienţa dorinţei, a „inimii neliniştite”, cum o numea Sfântul Augustin, este destul de semnificativă. Ea ne atestă că, în profunzime, omul

este o fiinţă religioasă (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 28), un „cerşetor de Dumnezeu” (...).

De aceea trebuie să considerăm că este posibil şi în epo-ca noastră, aparent atât de refractară faţă de dimensiunea transcendentă, să se deschidă un drum spre autenticul sens religios al vieţii, care arată că darul credinţei nu este absurd, nu este iraţional. (…)

(Audienţa generală, 7 noiembrie, Dorinţa de Dumnezeu)

Căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu Astăzi aş vrea să meditez pe scurt, împreună cu voi, asupra câtorva căi pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Însă

aş vrea să amintesc că iniţiativa lui Dumnezeu precede mereu orice iniţiativă a omului şi, chiar şi în drumul spre El, este El cel dintâi care ne luminează, ne orientează şi ne conduce, respectând mereu libertatea noastră. Şi tot El ne face să intrăm în intimitatea sa, revelându-se şi dăruindu-ne harul pentru a putea primi această revelaţie în credinţă.

Dumnezeu nu încetează să ne cauteExistă căi ce pot deschide inima omului la cunoaşterea lui

Dumnezeu, există semne care conduc spre Dumnezeu. De-sigur, adesea riscăm să fim orbiţi de licăririle mondenităţii, care ne fac mai puţin capabili să parcurgem aceste căi sau să citim aceste semne. Însă Dumnezeu nu încetează să ne caute, este fidel faţă de omul pe care l-a creat şi l-a răscumpărat, rămâne aproape de viaţa noastră, pentru că ne iubeşte. Aceas-ta este o certitudine care trebuie să ne însoţească în fiecare zi, chiar dacă anumite mentalităţi răspândite fac mai dificil pentru Biserică şi pentru creştin să comunice bucuria Evan-gheliei la toată făptura şi să-i conducă pe toţi la întâlnirea cu Isus, unicul Mântuitor al lumii. Însă aceasta este misiunea noastră, este misiunea Bisericii şi fiecare credincios trebuie s-o trăiască în bucurie.Astăzi nu lipsesc dificultăţile şi încercările pentru credinţă

Şi astăzi, credinţa este adesea puţin înţeleasă, contes-tată, refuzată. În trecut, în Occident, într-o societate con-siderată creştină, credinţa era ambientul în care se mişca; referinţa şi adeziunea la Dumnezeu erau, pentru majorita-tea oamenilor, parte a vieţii zilnice. Mai degrabă cel care nu credea trebuia să justifice propria necredinţă. În lumea noastră, situaţia s-a schimbat şi tot mai mult cel care crede trebuie să fie capabil să dea cont de credinţa sa. De la iluminism încoace, critica adusă religiei s-a intensificat; istoria a fost marcată şi de prezenţa de sisteme ateiste, în care Dumnezeu era considerat o simplă proiecţie a sufle-tului uman, o iluzie şi produsul unei societăţi deja falsi-ficate de atâtea alienări. Apoi, secolul trecut a cunoscut un puternic proces de secularism, în căutarea autonomiei absolute a omului, considerat ca măsură şi artizan al rea-lităţii, dar sărăcit de realitatea sa de creatură „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. În timpurile noastre a avut loc un fenomen deosebit de periculos pentru credinţă: de fapt, există o formă de ateism pe care-l definim, întocmai, „practic”, în care nu se neagă adevărurile credinţei sau riturile religioase, ci pur şi simplu sunt considerate irele-vante pentru existenţa zilnică, dezlipite de viaţă, inutile. Adesea se crede în Dumnezeu în mod superficial şi se trăieşte „ca şi cum Dumnezeu n-ar exista”. Însă, la sfârşit, acest mod de a trăi este şi mai distructiv, pentru că duce

la indiferenţa faţă de credinţă şi faţă de problema despre Dumnezeu. (…)Lumea, omul, credinţa

Ce răspunsuri trebuie să dea credinţa, cu „delicateţe şi respect”, ateismului, scepticismului, indiferenţei faţă de dimensiunea verticală, pentru ca omul din timpul nostru să poată continua să se întrebe cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi să parcurgă căile care conduc la El? Aş vrea să amintesc câteva căi, care derivă fie din reflecţia naturală, fie din însăşi forţa credinţei şi să le rezum în mod foarte sintetic, în trei cuvinte: lumea, omul, credinţa.

Primul cuvânt: lumea. (…) Albert Einstein a spus că în legile naturii „se revelează o raţiune aşa de înaltă încât toată raţionalitatea gândirii şi a orânduirilor umane este în comparaţie cu ea o reflexie absolut nesemnificativă” (Il Mondo come lo vedo io – „Lumea aşa cum o văd eu”, Roma 2005). Deci, o primă cale care conduce la descoperirea lui Dumnezeu este contemplarea creaţiei cu ochi atenţi.

Al doilea cuvânt: omul. Sfântul Augustin are o frază celebră în care spune că Dumnezeu îmi este mai intim mie decât sunt eu pentru mine însumi (cf. Confesiuni III, 6, 11). De aici el formulează invitaţia: „Nu ieşi afară din tine, reintră în tine însuţi: în omul interior locuieşte adevărul” (De vera religione, 39, 72). Acesta este un alt aspect pe care noi riscăm să-l pierdem în lumea zgomotoasă în care trăim: capacitatea de a ne opri şi de a privi în profunzime în noi înşine şi a citi acea sete de infinit pe care o purtăm înăuntru, care ne face să mergem mai departe şi trimite la Cineva care poate s-o umple. (…)

Al treilea cuvânt: credinţa. (…) Astăzi, mulţi au o con-cepţie limitată despre credinţa creştină, pentru că o identifică unui simplu sistem de credinţe şi de valori şi nu atât cu ade-vărul despre un Dumnezeu doritor să comunice cu omul faţă în faţă, într-un raport de iubire cu el. În realitate, la temelia oricărei învăţături sau valori există evenimentul întâlnirii dintre om şi Dumnezeu în Cristos Isus. Creştinismul, înainte de a fi o morală sau o etică, este primirea persoanei lui Isus. Pentru aceasta, creştinul şi comunităţile creştine trebuie, îna-inte de toate, să privească şi să facă să se privească la Cristos, adevărata Cale ce conduce la Dumnezeu.

(Audienţa generală, 14 noiembrie, Despre căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu)

decembrie 2012Actualitatea Creştină16

DOSAR

Simboluri ale credinţei (III)

Pr. prof. dr. Wilhelm DANCĂ

Sfântul Toma de Aquino spunea Crezul de două ori pe zi

În vremea Sfântului Toma de Aquino (1224/1226-1274), când se celebra solemn Sfânta Liturghie, se cânta doar Crezul formulat la conciliul de la Niceea. Confraţii săi călugări ştiau că există mai multe simboluri ale credinţei – simbolul apostolilor, simbolul niceean, atanasian, constantinopolitan, calcedonian – dar nu înţe-legeau de ce doar Crezul de la Niceea se cântă, iar celelalte nu. Şi încă ceva, călugării dominicani îl întrebau pe Sfântul Toma: de ce Simbolul apostolilor (crezul mic), primul mare simbol al credinţei în ordinea vechimii, doar se recită, prima dată la rugăciunea de dimineaţă, numită matutinul, şi a doua oară la rugăciunea de seară, numită completoriul, şi nu se cântă niciodată la Liturghie? Fraţii mai aveau şi alte întrebări: de ce este necesară regula credinţei sau simbolul credinţei? De ce sunt mai multe aceste simboluri, de vreme ce toate lucrurile necesare pentru mântuire se găsesc deja în Sfânta Scriptură?

Pornind de la un text din Scrisoarea către Evrei – „cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă” (Evr 11, 6) – Sfântul Toma a încercat să-i lămurească pe confraţii săi, subliniind că ni-meni nu poate să creadă un adevăr dacă mai întâi nu i se propune acel adevăr. Astfel, pentru a uşura lucrarea de propunere a adevă-rurilor credinţei şi pentru ca toţi oamenii să le poată cunoaşte mai uşor, s-a ajuns la formularea simbolurilor credinţei 1.

În ceea ce priveşte raportul dintre simbolurile credinţei şi Sfânta Scriptură, într-adevăr, regula credinţei se află în Biblie, dar într-o formă implicită, nu explicită. De aceea, oamenii simpli din punct de vedere religios, adică oamenii ce nu au avut parte de o iniţiere sau o educaţie creştină, trebuie să depună multe căutări şi eforturi pentru a o găsi. Apoi, Sfânta Scriptură prezintă adevărurile credinţei folosindu-se de mai multe feluri de imagini, de exemple al căror tâlc e greu de pătruns. Oricum, sensul textelor biblice nu este uşor de descoperit, este nevoie de o lectură sinoptică, unitară a Bibliei, iar majoritatea oamenilor nu au timpul necesar pentru a se dedica unei asemenea lecturi globale a Scripturii. De aceea, Biserica a considerat necesar să scoată principalele adevăruri de credinţă din Sfânta Scriptură şi să le propună sub forma unei colecţii scurte sau culegeri concise de adevăruri la îndemâna tuturor. Prin urmare, simbolul sau simbolurile credinţei nu sunt adăugate Bibliei, ci extrase din ea.

Având un izvor comun, Cuvântul lui Dumnezeu, toate simbolurile propun acelaşi adevăr de credinţă. Între simboluri nu există diferenţe de substanţă, de fond, ci doar de formă sau de accent, deoarece fiecare simbol conţine implicit ceea ce un alt simbol explică într-o formă detaliată. Multiplicarea simbolurilor are o explicaţie de ordin pastoral, şi anume pentru a proteja poporul credincios în faţa pericolului pierderii caracterului unitar şi integral al credinţei. Aşadar, în funcţie de provocările contextului istoric în care se găsea Biserica, mai exact, atunci când dreapta credinţă a credincioşilor era ame-ninţată de ameninţările ereticilor, Părinţii Bisericii adunaţi în concilii ecumenice formulau simboluri ale credinţei, punând accentul pe acea dimensiune a credinţei care era în pericol de a se pierde. Aşa au apărut simbolurile de la Niceea din 325 (împotriva ereziei lui Arie, a definit divinitatea Fiului lui Dumnezeu), de la Constantinopol, din 381, (împotriva ereziei lui Apolinariu şi a pneumatomachilor, a definit divinitatea Sfântului Duh), de la Efes din 431 (împotriva ereziei lui Nestoriu şi a lui Pelagiu, a definit întruparea Fiului lui Dumnezeu şi naşterea lui trupească din Sfânta Fecioară Născătoarea de Dum-nezeu), de la Calcedon, din 451, (împotriva ereziei lui Eutychiu şi a monofiziţilor, a definit unitatea între cele două naturi, natura umană şi natura divină, unite „inconfuse, immutabiliter, indivise, inseparabiliter” în persoana lui Isus Cristos) etc.

În legătură cu numărul simbolurilor credinţei, fraţii dominicani au ridicat o altă întrebare: cine are autoritatea să constate necesitatea şi să fixeze forma unui simbol al credinţei? Toma le-a răspuns că această autoritate îi revine aceluia

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 17

care are misiunea de a salvgarda unitatea credinţei, şi anume Suveranului Pontif. Pentru a-şi întări afirmaţia, a invocat alte două argumente. Mai întâi, unul de natură juridică, citând un text din Decretalii-le lui Gratian: (autoritatea) „îi revine aceluia căruia îi sunt prezentate problemele cele mai grave şi mai dificile ale Bisericii” 2. Apoi, încă unul de natură biblică, referindu-se la Cuvântul Domnului care l-a constituit pe Petru Suveran Pontif: „m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22, 32). În acelaşi sens, este adus în discuţie un text al Sfântului Paul, care le spunea corintenilor: „să vorbiţi toţi acelaşi lucru şi să nu fie între voi dezbinări” (1Cor 1, 10). Aşadar, unitatea credinţei menţine unitatea Bisericii, iar această unitate nu ar putea fi salvgardată dacă o problemă de credinţă nu ar fi soluţionată de cel ce conduce întreaga Biserică, în aşa fel încât întreaga Biserică să respecte cu stricteţe decizia lui. Prin urmare, Suveranul Pontif are autoritatea de a fixa un simbol nou al credinţei, după cum tot lui îi revine dreptul de a convoca un conciliu ecumenic 3.

Dar în cazul acesta, fraţii l-au întrebat pe Sfântul Toma: cum se explică gestul SfântuluiAtanasie, care nu era Suveran Pontif, dar a compus, totuşi, un simbol ce se cântă în Biserică? Răspunsul nuanţat al Sfântului Toma a scos în evidenţă două lucruri: unele simboluri dezvoltă adevăruri implicite, alte simboluri prezintă adevăruri explicite. Strict vorbind, simbolul Sfântului Atanasiu nu este un simbol nou, pentru că prezintă doar un rezumat al învăţăturii creştine, dar integral şi în puţine cuvinte, motiv pentru care Suveranul Pontif l-a făcut să fie acceptat ca regulă a credinţei. În zilele noastre, majoritatea cercetătorilor istoriei creştinismului timpuriu sunt de părere că simbolul atribuit Sfântului Atanasiu al Ale-xandriei a fost compus de un părinte al Bisericii din Occident 4, mai precis din sudul Franţei de astăzi, între anii 430 şi 500. În Evul Mediu, s-a bucurat de multă autoritate, fiind aşezat alături de simbolul apostolilor şi simbolul niceean şi fiind introdus în viaţa liturgică a Bisericii.

Revenind la locul pe care îl ocupau simbolurile de la Niceea şi cel al apostolilor în viaţa liturgică a Bisericii, Sfântul Toma a găsit aceste explicaţii de natură teologică şi istorică: „Simbolul de la Niceea îl dezvoltă pe cel al Apostolilor. În plus, a fost compus când credinţa se manifesta în plină zi şi Biserica se bucura de pace. De aceea se cântă solemn la Sfânta Liturghie. Simbolul Apostolilor a fost compus în vremea persecuţiilor, când credinţa se trăia în ascuns. De aceea se recită în tăcere la Matutin şi la Completoriu, într-un fel pentru a respinge întunericul erorilor trecute şi viitoare” 5.

Aşadar, pentru Sfântul Toma de Aquino, simbolul credinţei este o culegere de adevăruri ale credinţei care facilitează cunoaşterea lor. Simbolul credinţei este o formulare a credinţei oficiale, este ca un fel de carte de identitate şi de dreaptă credinţă, este ca un fel de semn al apartenenţei la Biserica adevărată. Credinţa este un dar oferit mai întâi Bisericii; numai în interiorul Bisericii, ca realitate mistică, credinţa nu scade niciodată, credinţa este mereu formată, vie şi însufleţită de caritate 6. Fiecare om care crede intră, prin asumarea liberă şi inteligentă a credinţei, în această unitate vie, constituită din toţi „sfinţii”, adică din aceia care aparţin Bisericii nu doar în mod exterior, ci intim, nu doar numeric, ci efectiv.

În calitate de preot şi călugăr dominican, Toma spunea crezul apostolic de două ori pe zi, la începutul şi la sfârşitul zilei, în şoaptă sau în tăcere, iar în duminici şi sărbători, îl adăuga şi pe cel niceean, pe care îl cânta la Sfânta Liturghie. Dacă vom păşi pe urmele Sfântului Toma şi vom încerca să recităm Crezul o dată sau de două ori pe zi, s-ar putea ca în noi să crească disponibilitatea de a ne încredinţa în mâinile lui Dumnezeu şi de a-i asculta cu mai multă deschidere şi umilinţă Cuvântul. Şi încă ceva, s-ar putea să cunoaştem destinul nostru veşnic şi să-l anticipăm într-un anumit fel, dar în mod limitat. Iar destinul veşnic care se potri-veşte condiţiei noastre de făpturi inteligente este acesta: vederea directă a lui Dumnezeu Unul şi Întreit, faţă către faţă, şi participa-rea în mod supranatural la viaţa lui beatificantă.

1 Cf. S. THOMAE DE AQUINO, Summa Theologiae II-II, q. 1, a. 9.2 GRATIAN, Decretales I, XVII, can. 4. Apud THOMAS D’AQUIN, Somme Théologique, tome 3, Cerf, Paris 1985, p. 30.3 S. THOMAE DE AQUINO, Summa Theologiae II-II, q. 1, a. 10.4 Printre posibilii autori ai acestui simbolul numit „Quicumque” pseudo-Athanasianum se vorbeşte de sf. Ilariu, sf. Ambroziu, sf. Niceta de

Remesiana, sf. Cezar de Arles.5 S. THOMAE DE AQUINO, Summa Theologiae II-II, q. 1, a. 9, ad 6.6 S. THOMAE DE AQUINO, Summa Theologiae II-II, a. 9, ad 3.

Vittore Carpaccio - Sfântul Toma d'Aquino cu Sfântul Marcu şi Sfântul Augustin

decembrie 2012Actualitatea Creştină18

DOSAR

După Alessandro Volta, omul de ştiinţă de origine italiană cu care am început seria intitulată CREDINţA, CU NUME şI PRENUME, în acest număr, vă propunem un alt om care a întrupat nu doar un înflăcărat spirit de credinţă, dar şi o autentică deschidere ecumenică, specifică spiritelor înalte, care nu reuşesc cu niciun chip să devină ostatice ale păcatului prezumţiei.

Gogol, un etern tânjitor după Dumnezeu FIŞA UNUI OM DE CREDINŢĂ

NUME: Nikolai Vasilievici PRENUME: GogolOCUPAŢIE: scriitor şi dramaturg rus, de origine ucraineanăPERIOADA VIEŢII: 1809-1852Purificare sufletească, regenerare morală şi mântuire, nu doar individuală, dar şi colecti-

vă, cea a propriului popor, au fost idealuri ce au condus existenţa scriitorului rus de origine ucraineană Nikolai Vasilievici Gogol, cel care avea să contribuie în mod decisiv la apariţia realismului în literatura rusă a secolului al XIX-lea.

Împărţit între pasiunea pentru Dumnezeu şi cea pentru neamul său, Gogol îşi va transfor-ma propria existenţă într-un poem al căutării nestăvilite de Dumnezeu, manifestată uneori prin nelinişti chinuitoare, iar alteori, prin practici aproape sihăstreşti, cu posturi lungi şi nopţi petrecute în veghe şi rugăciune, ce-ar putea părea exaltate în contextul indiferenţei religioase

contemporane. Mai mult decât din paginile de proză, corespondenţa lui Gogol cu cei apropiaţi revelează interesul aproape obsesiv al autorului pentru Dumnezeu, manifestat prin numeroase lecturi de texte din părinţi şi scriitori bisericeşti. Când descoperă la Nisa „Imitaţiunea lui Cristos”, rămâne atât de impresionat de lectura cărţii lui Thomas de Kempis, încât cum-pără mai multe exemplare ale volumului pentru a le trimite prietenilor. Tot în paginile de corespondenţă, pot fi citite rânduri impresionante despre învierea trupului, scrise unui prieten cu intenţia de a-l consola în urma pierderii unei persoane dragi.

Deşi ortodox convins, Gogol – autorul unei scrieri ce ar merita atenţia noastră în Anul Credinţei, şi anume „Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie” – a manifestat întotdeauna stimă pentru catolicism, fapt datorat şi perioadelor lungi petrecute în ambiente catolice, în special la Roma, locul în care „omul este mai aproape de Cer cu cel puţin o verstă”. Catolica Romă, unde-şi va petrece trei perioade din viaţă, între 1837 şi 1847, va contribui nu doar la revigorarea propriei conştiinţe religioase, dar îi va alimenta înflăcărarea pentru „despătimire”, nu doar personală, dar şi a semenilor, mai cu seamă a conaţionalilor, a acelora din patria pe care obişnuia să o cheme „măicuţa Rusie”, atunci când, departe fiind de ţară, îl încercau sentimentele pribegiei.

Tot la Roma, oraş căruia îi dedică şi o povestire omonimă, Gogol va scrie partea cea mai semnificativă şi mai intensă a romanului „Suflete moarte”, opera sa de căpătâi şi testament spiritual lăsat unei Rusii măcinate de boala corupţiei şi a arivismului. „Eu pot scrie despre Rusia doar stând la Roma. Doar de acolo mi se prezintă dinaintea ochilor în întregime, în toată imensitatea”, avea să spună Gogol, urmărit de nevoia unei priviri ample şi de ansamblu asupra existenţei şi a lumii, ca şi cum „te-ai uita de la o fereastră a Vaticanului”, după cum avea să scrie în povestirea „Roma”.

Roma devenise cumva „casa sufletului său”, locul în care „sufletul îi trăia deja înainte ca el să se fi născut” şi unde „se respira un aer care te făcea să vrei să te transformi într-un nas imens, cu nări groase cât găleţile, pentru a face loc pătrunderii a cel puţin 700 de îngeri”, spune autorul în povestirea Roma, descriind nesaţul de Cetatea Eternă.

Nikolai Vasilievici Gogol avea să părăsească această lume la doar 43 de ani. Cu câteva zile mai înainte primise Preasfânta Împărtăşanie şi Maslul, lăsând cu limbă de moarte să fie îngropat la mănăstirea Sfântului Daniel din Moscova, de unde avea să fie deshumat în anii prigoanei comuniste, osemintele fiindu-i mutate în cimitirul Novodevicie din Moscova, unde se află şi astăzi.

Vă propunem în încheiere un scurt fragment din „Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie”, cu îndemnul de a citi textul în întregime, atunci când vă va fi cu putinţă, iar când veţi parcurge paginile unor nuvele precum „Mantaua” sau „Revizorul”, gândiţi-vă că cel care le-a scris era un adevărat „nebun după Cristos”.

„Toţi cei ce au ascultat cu bună-cuviinţă dumnezeiasca Liturghie părăsesc biserica mai blânzi, mai milostivi în relaţiile cu oamenii, mai prietenoşi, mai chibzuiţi în ceea ce fac. De aceea, tot cel ce doreşte să meargă înainte şi să se facă mai bun, trebuie să fie de faţă cât mai des la Sfânta Liturghie, să o asculte cu luare-aminte; ea îl edifică şi îl formează pe om, fără să-şi dea seama, puţin câte puţin. Şi dacă societatea actuală încă nu s-a dezagregat cu totul, dacă oamenii nu s-au lăsat pătrunşi de totală şi neîmpăcată ură, cauza tainică este că dumnezeiasca Liturghie îi aduce aminte omului de cereasca, sfânta dragoste pe care se cuvine să o nutrească faţă de aproapele. De aceea, cel ce doreşte să se întărească în dragoste, trebuie să fie de faţă cât mai des, cu cutremur, cu credinţă şi cu evlavie, la sfântul ospăţ al dragostei”.

Anca Mărtinaş GIULIMONDI

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 19

RECENZIE

Papa Benedict al XVI-leaPapa Benedict al XVI-leaPapa Benedict al XVI-lea

Moarte şi viaţă veşnicăMoarte şi viaţă veşnicăMoarte şi viaţă veşnicăEditura Arhiepiscopiei Romano-Catolice

de Bucureşti, 2012, 308 pag.

În traducerea domnului Radu Vasile, a apărut, de câteva zile, manualul de Eshatologie al Papei Benedict al XVI-lea — Joseph Ratzinger, editat pentru prima dată în 1977, când autorul îşi încheia activitatea de profesor de dogmatică şi devenea Arhiepiscop de München şi Freising. Totodată, după cum mărturiseşte Sfântul Părinte în prefaţa la prima ediţie, volumul reprezenta şi încununarea celor douăzeci de ani în care a predat acest curs studenţilor de la Universitatea din Regensburg.

În cadrul teologiei dogmatice, Eshatologia este ultimul tratat, care abordează un domeniu de importanţă centrală pentru orice om: sfârşitul şi împlinirea fiecărei persoane umane în parte, dar şi săvârşirea întregii lumi.

Nu numai în România, ci şi în alte părţi, lucrările teo-logice care abordează lucrurile de pe urmă ale omului sunt mai degrabă rare, deşi constatăm în jurul nostru că există un interes din ce în ce mai mare pentru acest fel de întrebări ultime, mai ales privind viaţa de după moarte. Acest interes însă, de cele mai multe ori, nu este însoţit şi de convingerea de credinţă. Piedica principală o constituie, desigur, mate-rialismul, care acceptă doar faptele „palpabile“, demonstra-bile cu ajutorul ştiinţelor naturii; la extrema cealaltă, spir-itismul şi credinţa în reîncarnare au sporit mult, în ultimele decenii, numărul persoanelor care admit viaţa de după moarte, însă pe un fond ideologic contrar creştinismului.

Dacă trecem la întrebările privind săvârşirea întregii lumi, şi în acest caz putem descoperi două extreme: pe de o parte, utopia marxistă, care speră în construirea unei societăţi paradisiace, fără clase sociale şi fără războaie; de cealaltă parte, o mentalitate pesimistă, alimentată de proble-mele ecologice şi ale suprapopulării planetei, care creează o imagine catastrofică asupra viitorului omenirii, ilustrată, de pildă, în unele romane celebre, cum ar fi Maşina timpului, al lui H. G. Wells sau 1984, al lui G. Orwell.

În acest context, volumul Papei Benedict al XVI-lea este o clară reafirmare a speranţei creştine privind viitorul fiecărui om şi al întregii lumi, subliniind puterea lui Dum-nezeu ce transcende puterea acestei lumi; credinţa creştină vede Învierea lui Isus Cristos ca preludiu al învierii morţilor — cu trupul — la a doua venire a Mântuitorului.

După o introducere în care se tratează situaţia actuală a studiilor de eshatologie, precum şi premisele istorice ale acestei situaţii, prima parte a volumului se ocupă de prob-lema eshatologică în general, identificată cu însăşi esenţa creştinismului. Sunt luate în considerare, mai întâi, rezul-tatele exegezei referitoare la semnificaţia vestirii Împărăţiei cerurilor de către Isus Cristos, precum şi la aşteptarea iminentă a acesteia; în continuare, se trec în revistă diferite soluţii recente la problema eshatologică, autorul analizând critic concepţiile unor mari teologi, cum ar fi K. Barth, R. Bultmann, O. Cullmann, C. H. Dodd, cu care intră în dispută, la fel cum face şi în cazul aşa-numitei „teologii a speranţei“ (J. Moltmann) şi al teologiei politice.

Partea a doua a volumului se ocupă de dimensiunea individuală a eshatologiei, şi anume problema morţii şi a nemuririi din perspectiva personală a fiecărui om în parte. Autorul se confruntă, în capitolul dedicat teologiei morţii, cu atitudinea contradictorie a societăţii de azi, care, pe de o parte, banalizează moartea, iar pe de altă parte încearcă şi să o ascundă, să o înlăture din conştiinţă. Potrivit Sfântului Părinte, „înăsprirea vieţii omului“ este „strâns legată de eliminarea problemei morţii“ (p. 95). În cadrul capitolului despre nemurirea sufletului şi învierea morţilor, autorul apără învăţătura creştină tradiţională privind sufletul omului şi viaţa acestuia în starea intermediară dintre moarte şi în-vierea de apoi, respingând acuzaţiile de „dualism platonic“.

Ultima parte a volumului vorbeşte despre viaţa viitoare, începând cu învierea morţilor cu trupul, la a doua venire a lui Cristos pentru Judecata de apoi. Iadul, purgatoriul şi rai-ul sunt tematica următorului capitol, care încheie lucrarea.

Cartea a avut un larg răsunet în mediile teologice şi a suscitat numeroase dispute, care au dus la noi întrebări pe planul eshatologiei; de aceea, autorul a considerat nece-sar ca, la ediţia revizuită şi adăugită din 1990, să adauge o postfaţă ce reia controversa asupra învierii şi nemuririi, precum şi o anexă cuprinzând reflecţii suplimentare asupra problemei „stării intermediare“ a sufletului, între moarte şi învierea de apoi, având ca punct de plecare o declaraţie a Congregaţiei pentru doctrina credinţei pe această temă (autorul fiind, de altfel, în momentul respectiv, Prefect al acestui organism).

Interesul constant de care s-au bucurat ediţiile succesive ale acestei lucrări nu a scăzut nici în momentul de faţă; de aceea, Sfântul Părinte şi-a făcut timp să scrie o prefaţă şi la noua ediţie din 2007. În aceasta, autorul îşi doreşte ca volumul să mai poată contribui şi astăzi „la o mai bună înţelegere a speranţei pe care ne-o dăruieşte credinţa în Cristos, percepând-o din nou ca făgăduinţă contemporană nouă“ (pag. 19).

Wilhelm Tauwinkl

decembrie 2012Actualitatea Creştină20

SFÂNTA SCRIPTURĂ

rubrică realizată dePr. Tarciziu ŞERBANuvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

Duminica I - Advent (C)Isus a spus ucenicilor săi: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta

din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare (…) Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului” (Lc 21,25-28.34-36).

Duminica a II-a - Advent (C)(…) Acesta a venit în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, după

cum este scris în cartea profetului Isaia: „Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. Orice vale se va umple, orice munte şi orice deal se va pleca; căile strâmbe se vor face netede. Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Lc 3,1-6).

Odată cu această duminică, Sfânta Biserică începe un nou an liturgic. Acest început de an este dominat de invitaţia de a contempla o adevărată frescă ce ilustrează momentul culminant al istoriei: venirea în slavă, la sfârşitul istoriei, a Fiului Omului, eveniment aşteptat cu nerăbdare de către orice creştin. Or, tocmai aşteptarea acestei veniri caracterizează prima parte a postului Crăciunului şi îi dă titlul (termenul latinesc de adventus înseamnă sosire, venire).

E drept că anumite aspecte ale textului propus nouă spre meditare în această primă duminică din Advent sunt susceptibile să descurajeze pe cititorul Evangheliei. Într-adevăr, ce simţim atunci când citim sau auzim profeţii de genul: [În zilele acelea] vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Să nu uităm, totuşi, că Sfântul Luca a văzut în evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu începutul ultimelor timpuri. Din acel moment, oamenii au intrat în ultima fază a istoriei mântuirii, fază care are drept preambul activitatea pământească a lui Isus, ca şi pe cea a Bisericii, prin care este instaurată Împărăţia lui Dumnezeu în lume. Dar timpul prezent, care nu este altul decât cel al Bisericii, este un timp al încercărilor care se abat nu doar asupra misionarilor (Lc 21,12-19), ci asupra întregului univers în măsura în care tensiunile dintre forţele binelui şi cele ale răului (Lc 21,8-11) vor atinge acest punct de crispare şi de paroxism ce va avea drept deznodământ venirea lui Dumnezeu şi a Împărăţiei sale (Lc 21,25-28).

Sfânta Biserică deschide, aşadar, anul liturgic propunând credincioşilor să contemple prin credinţă realităţile din urmă ale existenţei sale. Procedând astfel, ea nu doreşte altceva decât să îl atingă pe om cu o doză cât mai mare de realism pentru a-l scoate din amorţeala şi din rutina în care adesea alunecă. Pe de altă parte, Biserica vrea să reamintească oricărui om, care este punctul culminant atât al vocaţiei sale, cât şi cel al întregii creaţii: intrarea în viaţa veşnică.

Le rămâne creştinilor să întrezărească în miezul realităţilor lumii prezente acel dinamism care le călăuzeşte paşii către scopul la care i-a chemat Dumnezeu. Tot lor le revine responsabilitatea de a da mărturie, prin intermediul activităţilor lor concrete, despre „sensul” lucrurilor (şi al evenimentelor) unei umanităţi care se află, din ce în ce mai mult, în căutarea sensului vieţii sale.

Secţiunea din care face parte fragmentul evanghelic propus nouă spre meditare în această a doua duminică din Advent este una extrem de importantă în contextul capitolului 3 al Evangheliei Sfântului Luca. Într-adevăr, această secţiune îl are drept protagonist pe Ioan Botezătorul care face ultimele pregătiri înaintea Celui care trebuie să vină şi să inaugureze Timpul mântuirii. Aşadar, într-un moment precis al istoriei lumii, în Palestina (3,1-2), încep pregătirile imediate ale mântuirii prin activitatea lui Ioan.

Surprinzătoare este, la începutul acestei secţiuni, enumerarea figurilor mai importante ale vieţii politice şi religioase ale acelui moment (împăratul roman, Tiberiu, guvernatorul Ponţiu Pilat, tetrarhii diferitelor provincii ale Israelului şi marii preoţi de la Ierusalim, Anna şi Caiafa). O astfel de situare cronologică a începutului activităţii Sfântului Ioan are drept scop sublinierea unui aspect important al istoriei mântuirii: ea se desfăşoară în spaţiul şi printre evenimentele acestei lumi, fără să se identifice cu ceea ce noi am numi astăzi evenimentele mondiale.

Sfântul Ioan răspunde la chemarea lui Dumnezeu. El se supune voinţei divine de a proclama un botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor. Acest botez care, în treacăt fie spus, nu desemnează niciodată botezul creştin, îl face pe om să se întoarcă spre Dumnezeu şi să-şi mărturisească păcatele. Numai o astfel de stare obţinută prin pocăinţă îi permite celui care a primit botezul lui Ioan să vadă mântuirea lui Dumnezeu.

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 21

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Duminica a III-a - Advent (C)(…) Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva el este Cristos,

drept răspuns Ioan a zis tuturor: „Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână şi va curăţi aria; el va aduna grâul în hambarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se stinge” (Lc 3,10-18).

Prin urmare, Sfântul Ioan nu este un mit! El şi-a desfăşurat activitatea într-un anumit moment al istoriei, indicat de sincro-nismul ce debutează secţiunea 3,1-20 a Evangheliei a treia. Prin intermediul lui, Vechiul Testament îl introduce şi îl prezintă omenirii pe Cristos. În sfârşit, în calitatea lui de profet care a primit o misiune pentru toate timpurile, Ioan Botezătorul ne cere şi nouă, astăzi, să pregătim calea de mântuire a lui Dumnezeu prin pocăinţă, adică prin convertirea inimilor.

În cadrul prezentării fragmentului din Evanghelia Sfântului Luca, 3,1-6, care ne-a fost propus spre meditare în duminica a doua din Advent, am subliniat faptul că Ioan era prezentat ca acela care predică botezul pocăinţei. Duminica a treia din Advent ne prezintă două importante fragmente care detaliază bine tema principală a predicii sale: necesitatea reînnoirii vieţii (3,10-14) şi vestirea Celui care trebuie să vină (3,15-17).

Cu privire la prima parte a predicii, ea este ritmată de o întrebare ce apare de trei ori: Ce trebuie să facem?. Mulţimilor (v. 10) Ioan le cere împlinirea de fapte care să exprime milostivirea, iubirea de aproapele: fiecare să ofere din bunurile sale celor ce duc lipsă (v. 11). Colectorilor de impozite – adică cei care întruchipează setea de înavuţire, necinstea, trădarea neamului din care fac parte – Ioan le cere nu să renunţe la îndatoririle lor, ci să înceteze să se mai îmbogăţească în mod necinstit (v. 13). În sfârşit, soldaţilor (care foarte probabil erau mercenari, nu evrei în slujba lui Irod Antipa) li se cere să înceteze comiterea acelor păcate proprii stării militare: violenţa, jafurile sau orice abuz ce are la bază dorinţa de a poseda (v. 14).

Partea a doua a predicii este dominată de tensiunea unei aşteptări a ceea ce urma să se întâmple în urma predicii lui Ioan şi, totodată, de o întrebare referitoare la identitatea lui, dacă nu cumva el este Cristos. Or, pentru a-şi declina identitatea, în răspunsul său, Ioan scoate în evidenţă calitatea botezului său, care nu este decât un botez cu apă, în timp ce botezul lui Cristos este infinit mai puternic, pentru că El va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. Pe buzele precursorului lui Isus, referinţa la un botez cu Duh Sfânt şi cu foc face trimitere la marea purificare pe care Isus o va avea de înfăptuit, mai ales judecata eshatologică (exprimată în text prin imagini foarte familiare agricultorilor Palestinei acelui timp).

În faţa unui text în care exigenţele evanghelice ocupă un loc important, noi nu putem să nu ne întrebăm fiecare, în funcţie de condiţia sa: Eu ce trebuie să fac?. Dar ne putem întreba în egală măsură ce am putea răspunde celor care ne adresează aceeaşi întrebare?

Actualizarea acestui episod ni-l aduce în prim plan pe Ioan ca pe cel ce deplasează privirile de pe propria persoană şi le îndreaptă către Cristos. Viaţa lui nu are valoare în sine. Fiecare din cuvintele sale şi fiecare botez administrat trebuie înţeles în funcţie de Cel care botează cu Duhul Sfânt şi cu foc şi pe care ne invită să îl primim în viaţa noastră.

Duminica a IV-a - Advent (C)(…) Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi a strigat

cu glas tare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul”. (Lc 1,39-45)

În ultima duminică de dinaintea Crăciunului, Sfânta Biserică ne invită să contemplăm un admirabil tablou pictat de către Sfântul Luca în Evanghelia sa: vizita Sfintei Fecioare făcută verişoarei sale mai vârstnice, Elisabeta.

Plecată de la Nazaret imediat după buna vestire a îngerului Gabriel, Maria este plină de misterul Aceluia care locu-ieşte în sânul ei. Cea binecuvântată între femei se ştie a fi Arca noului Legământ. Într-adevăr, întâlnirea dintre Maria şi Elisabeta simbolizează întâlnirea dintre Isus şi Ioan Botezătorul, între Vechiul şi Noul Testament. Ioan Botezătorul, încă din sânul mamei sale, recunoaşte cu bucurie (prin tresăltarea sa) prezenţa Mântuitorului. Elisabeta îi împrumută fiului ei glasul pentru ca acesta să-şi exprime recunoştinţa printr-o declaraţie profetică. Binecuvântarea sa este nu doar o urare, ci, mai ales, o afirmaţie. O astfel de atitudine este cea a unei prorociţe care prevesteşte misiunea de mai târziu a fiului ei, aceea de ultim profet (Lc 7,28 şi 16,16). Maria este întâmpinată astfel de către Elisabeta, întrucât rodul trupului ei este binecuvântat şi întrucât ea este Maica Domnului.

Vizita este, prin urmare, mai mult decât o simplă vizită de curtoazie a Sfintei Fecioare făcută verişoarei sale. Ea simbolizează vizita pe care Domnul o face poporului său. Tocmai de aceea uimirea Elisabetei poate fi înţeleasă ca fiind generată de condescendenţa lui Dumnezeu; cel mai de seamă vine către cel mai neînsemnat.

Aşa cum Dumnezeu a vizitat poporul său prin Maria, ne vizitează şi pe noi, astăzi, prin acest Cuvânt proclamat şi prin sfintele Taine, iar în curând, prin celebrarea Crăciunului, când El soseşte la noi şi ne umple de uimire şi de bucurie. În plus, aşa cum Maria a devenit, prin credinţa sa, Maica Domnului, tot astfel, Dumnezeu nu va veni la noi – şi prin noi nu va ajunge la alţii – decât prin credinţă. Mântuirea nu îi atinge decât pe cei care cred în El.

decembrie 2012Actualitatea Creştină22

SUFLET TÂNĂR

Uniţi sub tema „Măreţia Credinţei”, tineri şi viitori ani-matori de grup parohial din: Bucureşti, Buzău, Constanţa, Drobeta-Turnu Severin, Motru, Ploieşti, Slatina şi Brăila s-au întâlnit la Cursul de formare în perioada 16-18 no-iembrie 2012, la Oratoriul Leonardo Murialdo din Popeşti Leordeni, unde au fost primiţi cu bucurie de către părinţii iosefini, care se ocupă de acest loc, construit special pentru tineri.

Pe durata celor trei zile, adunaţi şi animaţi de acelaşi gând, împreună cu responsabilul diecezan, părintele Daniel Bulai, şi coordonaţi de patru animatori, tinerii au fost îm-părţiţi în patru grupe de lucru: ADEVĂR, DREPTATE, FE-RICIRE, IUBIRE, unde au aprofundat temele: Relaţia cu mine însumi, Relaţia cu Dumnezeu şi Relaţia cu aproapele.

După momentul Bine aţi venit! şi masa de seară, progra-mul De ce? i-a familiarizat pe tineri cu locul în care se aflau şi le-a amintit scopul cursului la care urmau să participe. A urmat un program cultural-recreativ, unde tinerii s-au cunoscut mai bine şi au lăsat emoţiile deoparte. Dialog cu Dumnezeu a fost ultimul moment al zilei, iar după termina-rea acestuia, fiecare s-a retras la locul de odihnă.

A doua zi a fost una plină, în adevăratul sens al cuvân-tului, cu un program bine pus la punct, început cu Bună dimineaţa! şi înviorare, iar după rugăciune şi micul-dejun a urmat prima temă: Relaţia cu mine însumi, unde tinerii au fost ajutaţi să înţeleagă mai bine cât este de importantă cunoaşterea identităţii de creştin catolic. Sfânta Liturghie a fost momentul la care tinerii au participat pentru a se întâlni cu Isus în mod sacramental.

Îndestulaţi cu hrană spirituală şi trupească, de la miezul

zilei, au început şi a doua temă, Relaţia cu Dumnezeu, unde au discutat despre importanţa încrederii în Dumnezeu: „El nu ne trădează, nu ne abandonează, nu ne lasă singuri, chiar dacă trecem prin momente dificile în viaţă”, spunea pr. Daniel. Programul Ateliere a destins atmosfera prin nume-roase jocuri.

Tema Relaţia cu aproapele a fost ghidată de gândul „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ridică între ei”. „Dumne-

zeu ne va ridica, ne va purifica, pentru ca noi să ne înălţăm cât mai sus, dacă vom continua să-i ajutăm şi pe alţii să ajungă la Dumnezeu; lucruri care-l înalţă pe om, îl înnobilează”. Programul Masa rotundă, devenit deja o tra-diţie la cursurile de formare pentru animatori, a oferit tinerilor posibilitatea să discute liber despre provocările şi aşteptările lor. Seara, în cadrul programului cultural-recreativ, tinerii s-au bucurat din nou de cântec, dans şi voie bună, iar Dialogul cu Dumnezeu i-a adunat pe toţi într-o veghe comună, până după miezul nopţii.

Ultima zi a fost Un nou început, iar mesajul predicii din timpul Sfintei Liturghii a fost concluzia acestui curs: „La sfârşitul acestui curs, când ne vom întoarce acasă, să începem o nouă viaţă, o viaţă personală, a noastră, ajutaţi de Dumnezeu şi inspiraţi de Duhul Sfânt, să ne implicăm mai mult în familiile noastre, în parohiile noastre, în lumea în mijlocul căreia trăim”.

Daniel PUŞCAŞU

Trei zile din „Anul Credinţei”petrecute la Cursul de Formare pentru Animatori

„Acum doi ani şi jumătate, am fost la primul meu curs, eram în clasa a VIII-a şi nu ştiam ce înseamnă toate acestea: formare, animatori, grup parohial. Era un limbaj nou pentru mine. Ca şi alţi tineri, la început nu am ştiut ce să cred. Mi-am luat însă inima în dinţi şi am participat. Acum, după al patrulea curs de formare, pot să-mi declar hotărâtă identitatea de

creştin catolic. Sinceritatea şi atenţia renasc pe chipul meu de fiecare dată altfel. Fiecare curs mă prinde de mână, mă ridică din neputinţă şi mă înarmează cu aripile speranţei, chiar în momentele critice”.

„Este foarte greu să oferi o mărturie după cursul de formare. Eu cred că reuşita sau nereuşita acestuia depinde în mare măsură de activităţile care vor fi organizate de participanţi în grupurile lor parohiale. Un lucru este cert, încrederea mea în

Mărturii

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 23

SUFLET TÂNĂR

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

În Anul Credinţei, am fost prezent în mijlocul a 55 tineri din parohiile Arhidiecezei de Bucureşti, la un Curs de Formare pentru Animatori şi am fost martor că Duhul Sfânt continuă să însufleţească „viaţa celui deschis” îna-intea prezenţei lui Dumnezeu. Din acest motiv, te invit, în această lună, să medităm despre al treilea pilon din Crezul nostru:

3. Cred că Duhul Sfânt este Domnul şi de Viaţă dătă-torul, Puterea de a trăi prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos.

Cred că Duhul Sfânt este ordinea, bunătatea, perfecţiunea şi frumuseţea interioară a omului şi aduce în lume Ade-vărul, Dreptatea, Iubirea şi Libertatea.

Cred că Duhul Sfânt este bogat în darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al puterii, al ştiinţei, al pietăţii şi al fricii de Dumnezeu şi deschide inima omului spre credinţă, speranţă şi dragoste.

Cred că Duhul Sfânt locuieşte în om pentru a-l transforma, îndepărtează întunericul ce-l ameninţă şi vindecă minciuna apăsătoare.

Cred că Duhul Sfânt îl face pe om fiu preaiubit al lui Dumnezeu şi îl ajută să strige: Abba, Tată!

Cred că Duhul Sfânt îl inspiră pe om să vorbească limbajul lui Dumnezeu şi îl trimite în lume să fie mărturisitor al lui Cristos.

Cred că Duhul Sfânt face din viaţa fiecărui om un dar gratuit pentru aproapele şi, astfel, construieşte o civilizaţie a iubirii.

Cred că Duhul Sfânt este prezent în Cuvântul Scripturii, în Sfintele Sacramente, în faptele de caritate şi în rugăciunea celui umil.

Cred că Duhul Sfânt este prezent într-o muzică frumoasă, într-o lucrare de artă plăcută, ca şi în ochii unui copil sau pe o faţă senină.

Cred că Duhul Sfânt este prezent în iubirea sinceră dintre doi îndrăgostiţi, în sprijinul reciproc al celor în vârstă, ca şi în familia unită sau în viaţa celui chemat de Dum-nezeu.

Pr. Daniel BULAI

Gândul meu pentru tine/ri

Invitaţiela Concertul de ColindeCu ocazia Sărbătorii Crăciunului din Anul

Domnului 2012, CONCERTUL DE COLINDE CHRISTUS NATUS EST, la care sunt invitate să participe coruri de tineret din parohiile Arhidiece-zei de Bucureşti, se va desfăşura la biserica Ador-mirea Maicii Domnului – Drumul Taberei – din Bucureşti, sâmbătă, 22 decembrie 2012, între orele 14.30 -16.30.

În speranţa că îi putem oferi şi în acest an puţină căldură Pruncului născut pe paie în ieslea Betleemului, vă aşteptăm cu drag!

capacităţile lor a crescut. Rămâne de văzut dacă îşi vor dezvolta şi o voinţă pe măsură. Pentru că atunci când capacitatea mare se întâlneşte cu o voinţă puternică, nimic nu e imposibil”.

„Cu toţii ne punem întrebări. La unele poate ştim deja răspunsul şi nu-l putem accepta, la altele le-am aflat aici, la curs, iar la câteva, numai Dumnezeu ne poate răspunde. Niciodată nu suntem singuri, Dumne-zeu rămâne mereu cu noi… Un curs de formare este o ocazie specială să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne spună ce vrea El...”

Adunate de la participanţi de Daniel PUŞCAŞU

„Acest curs de formare a reprezentat o oportunitate pentru participanţi de a descoperi răspunsul la între-barea: „Cine este animatorul?” şi de a învăţa cum să devină tineri animatori în parohii. Succint, animatorul se poate defini astfel: în relaţie cu el însuşi, cu Dumne-zeu şi cu aproapele. El este „un magnet de tineri”. Prin exemplul pe care-l oferă, reuşeşte să propună un model de urmat pentru oamenii timpului nostru. Animatorul este o persoană care se află pe un drum..., un drum care trebuie parcurs cu grijă, pentru a ajunge să-l cunoască pe cel mai bun prieten al său: Isus. Dragi tineri, cursul de formare pentru animatori nu s-a încheiat... El abia acum începe în parohiile voastre. Mult succes!”

Andreea IMBRIŞCĂ, animator

decembrie 2012Actualitatea Creştină24

UNIVERSUL FAMILIEI

Pr. Fabian MĂRIUŢ

De la dorinţă la credinţă

Deja de săptămâni bune, în multe magazine s-au ampla-sat postere care anunţau viitorul stand cu produse de Cră-ciun. Într-o lume în care se cumpără şi se vinde, raţiunile acestor înscrisuri sunt de natură strict comercială. Pentru a trezi curiozitatea şi dorinţa de a cumpăra. Crăciunul devine pretextul de a vinde cât mai mult.

În aceeaşi perioadă, de secole întregi, Biserica le pro-pune credincioşilor să intre într-un timp de aşteptare, de post, pentru o cât mai bună pregătire la sărbătoarea Naşterii Domnului. Postul Crăciunului are scopul de a îndrepta aten-ţia către taina Întrupării şi de a purifica inima de întinări.

Două propuneri în vădit contrast: cea a lumii şi cea a Bi-sericii. Două căi în contrast: de a acumula şi de a se lepăda. Dar ambele adresate voinţei şi dorinţei omului de astăzi.

Spunea un gânditor – în mod plastic – că prima locuinţă a omului este dorinţa. Avea dreptate în măsura în care multe fapte ale omului îşi au începutul în dorinţă.

În catehezele de miercurea dedicate Credinţei, în data de 7 noiembrie, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a vorbit despre „dorinţa de Dumnezeu care este înscrisă în inima omului”. O dorinţă care nu poate fi înăbuşită de nimeni şi de nimic, nici chiar de păcat, nici de indiferenţă, deoarece – aşa cum susţinea Blaise Pascal – „omul îl depăşeşte infinit pe om”. Acest elan al ieşirii din sine este considerat a fi un extaz – literar : a sta în afară - adică aspiraţia de a locui în afară de sine, şi în ultimă instanţă, de a locui în Dumne-zeu. E dorinţa care scoate persoana umană din sine, şi o ex-pune – literar: o plasează în afară. Dar aici apare marea problemă, depinde în ce fel de bine se complace dorinţa sau în ce îşi găseşte odihnă!

Din învăţătura Papei reluăm trei ideiMai întâi, vrednic de luat în seamă e faptul că dorin-

ţa tinde spre un bine concret. Făcând trimitere la prima sa enciclică, Deus Caritas Est, Papa prezintă legătura de iubire dintre bărbat şi femeie ca modul cel mai concret şi

vizibil de realizare a dorin-ţei. Când un bărbat iubeşte cu adevărat o femeie, sau viceversa, fiecare în parte experimentează cum binele propriu trece prin binele ce-luilalt. Astfel, iubirea este trăită ca o golire de sine,

ca un extaz. Ea duce la o „decentrare”, adică o mutare a centrului de atenţie în celălalt. Slujirea e calea de înfăptuire a binelui. O temă serioasă de meditaţie, dacă ne gândim la ispita tot mai puternică de a reduce iubirea la un sentiment, sau la o dorinţă vagă care se închide în lăuntrul său. Dorin-ţa fiind începutul iubirii, se împlineşte doar prin slujire. A iubi – spunea Sfântul Toma de Acquino – înseamnă a vrea binele celuilalt, cu precizarea că obiectul iubirii este mereu dublu: binele şi celălalt.

În al doilea rând, Papa constată insaţietatea dorinţei. Nimic din ce-i trecător nu o poate mulţumi. Chiar şi iubi-rea dintre un bărbat şi o femeie, oricât ar fi de puternică, rămâne sub semnul precarităţii, al slăbiciunii, al păcatului. De aceea, drumul dorinţei este asemenea unui exod în care e mereu nevoie de eliberare, de purificare, de vindecare. Dorinţa are nevoie de harul răscumpărării. Aici se deschide poarta credinţei ca dar de la Dumnezeu. În esenţă, în orice dorinţă se ascunde dorinţa de Dumnezeu, deoarece omul îl depăşeşte infinit pe om.

În al treilea rând, Papa vorbeşte despre „pedagogia dorinţei”. Plecând de la binele care nu îl satură şi pe care îl cunoaşte, omul tinde, deşi cu paşi nesiguri, către binele desăvârşit, care îl împlineşte definitiv. „A educa încă de la vârstă fragedă cum să se guste bucuriile adevărate, în toate domeniile existenţei – familia, prietenia, solidaritatea cu cel care suferă, renunţarea la propriul eu pentru a-l sluji pe celălalt, iubirea faţă de cunoaştere, faţă de artă, faţă de frumuseţile naturii - toate acestea înseamnă exercitarea gustului interior şi producerea de anticorpi eficienţi împo-triva banalizării şi aplatizării răspândite astăzi. Şi adulţii au nevoie să redescopere aceste bucurii, să dorească realităţi autentice, purificându-se de mediocritatea în care ar putea fi ademeniţi. Atunci va deveni mai uşor să se abandoneze sau să se respingă tot ceea ce, deşi aparent atractiv, se dovedeş-te, în schimb, insipid, izvor de obişnuinţă şi nu de libertate. Şi acest lucru va face să iasă în evidenţă acea dorinţă de Dumnezeu despre care vorbim”.

Ce-ar fi dacă ne-am lăsa şi mai mult călăuziţi de credin-ţă, şi dacă – de-a lungul Adventului - am avea curajul să îngenunchem smeriţi sub privirea lui Isus pentru a ne ruga ca dorinţa să ne fie purificată şi vindecată?

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 25

UNIVERSUL FAMILIEI

Descoperă!

Posterul expus la începutul Anului Credinţei în bise-rica Regina Sfântului Rozariu din Popeşti ne invită „Să redescoperim bucuria şi entuziasmul întâlnirii cu Cristos pe drumul credinţei!” (cf. Porta Fidei, 6). Imaginea pre-zintă un drum care ar putea fi metafora vieţii de credinţă, de familie, de căsătorie.

Drumul vie-ţii noastre trece uneori prin pajişti înverzi-te, alteori prin deşert, arătând alternanţa din-tre bucurie şi încercare, din-tre împlinire şi probleme. Privind la noi şi în jur, ni se pare că grijile cotidiene ne cufundă şi mai mult într-un du-te-vino care ameninţă trăirea senină a credinţei în familie. O criză de timp, o secetă în trăirea credinţei…

Din familiile de origine cunoaştem şi credem încă din copilărie în Isus, în învăţătura sa. Am fost educaţi în spiritul acesteia. Însă lumea în care trăim inspi-ră tot mai puţin şi propune mai deloc o scară a valorilor în care să se regăsească şi trăirea creştină. Resimţim o anume os-tilitate şi parcă ne este greu să mărturisim credinţa în public. Nimic nu mai este cum a fost. Mereu e de dus o luptă cu propriul eu, dar şi cu acel noi, pe care îl formăm ca familie: o luptă în care să păstrăm me-reu atenţia faţă de Ziua Domnului, faţă de Sfânta Liturghie, o luptă pentru a trăi viaţa în spiritul Evangheliei, şi nu doar al datinilor.

Păşind în biserica noastră şi citind şi recitind îndem-nul „Descoperă”, am început să ne întrebăm cu privire la credinţa noastră.

Verbul a descoperi are, în limba română, două sensuri apropiate, dar totuşi distincte.

Primul este cel de a îndepărta un văl. Conştientizăm că sunt multe nimicuri care ne acoperă, dar că dedesubtul lor se află credinţa în Isus Cristos mort şi înviat. Ca soţi şi părinţi, ne dăm seama că doar printr-o voinţă fermă putem da la o parte acest balast. Ca să intrăm pe drumul care ne apropie de Cristos, încercăm să ne detaşăm de cele lumeşti. Este o apropiere care, în mod concret, înseam-nă a medita şi, mai ales, a face linişte înlăuntrul nostru

pentru a-l asculta şi pentru a-l putea (re)descoperi în inimile noastre. Ca familie, am descoperit că participarea la adoraţia euharistică este un moment intens de trăire şi de întărire a credinţei. La adoraţie, am descoperit că, aşa cum Isus este prezent în mod real în Pâine şi Vin, este prezent în mod tainic şi în legătura noastră de dragoste. Legământul de la Cina cea de taină este una cu legământul din ziua cununiei noastre. Acum, când îngenunchem cu smerenie în faţa Preasfântului Sacrament, devenim şi mai recunoscători faţă de marele dar al căsătoriei, prin care am devenit un singur trup, şi prin care devenim una în Cristos.

Al doilea sens al lui a descoperi este acela de a găsi un lucru căutat sau ascuns. Asemenea unui cercetător în faţa tainelor universului, ne aflăm şi noi în faţa universu-lui credinţei, mereu de explorat. O comoară mereu nouă. Întâlnim în jur persoane care au lăsat credinţa creştină pentru a profesa o altă religie, ba chiar îi vedem plini de patos în vestirea noilor doctrine. Sunt un motiv de întristare, dar şi de provocare. De la întrebarea „Au înţe-les ei oare cât de mare este bogăţia mesajului lui Cristos

pe care Biserica îl păstrează şi îl prelun-geşte în timp?” trecem la întrebarea „Ne cunoaştem noi suficient credinţa pe care am primit-o la botez?”. Citirea Bibliei, cunoaşterea Catehismului Bisericii Cato-lice, participarea la cateheze, cunoaşterea vieţilor sfinţilor sunt porţi de acces la taina lui Cristos.

Ca părinţi, ne străduim neîncetat să nutrim în copii credinţa prin rugăciuni în comun, prin dialog şi, mai ales, prin propriul exemplu de trăire. Pentru noi, o vreme, rugăciunea în familie a însemnat doar rugăciunea soţilor. Am descoperit de curând bucuria rugăciunii împreună cu copiii, în fiecare seară, care devine şi

un moment de întărire a unităţii în familie. De asemenea, am descoperit cateheza în familie, care acum înseamnă explicarea diferitelor momente ale Sfintei Liturghii şi a lecturilor ascultate. De exemplu, le-am povestit copiilor despre vindecarea slugii sutaşului din Cafarnaum şi, de câte ori ne rugăm la Sfânta Liturghie „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu”, băiatul cel mare mă priveşte… E ca şi cum ar confirma: „Mamă, vezi… am înţeles”, „Tată, am înţeles”!

Ne dorim nespus ca bucuria şi entuziasmul întâlnirii cu Cristos să se reverse dincolo de prezenţa la Sfânta Liturghie, în drumul vieţii noastre zilnice.

Mădălina şi Nicu VINCENE

decembrie 2012Actualitatea Creştină26

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Biserica Catolică în PakistanBiserica Catolică în PakistanBiserica Catolică în PakistanDate generaleDate generaleDate generale

Situat între India, China, Afganistan şi Iran, cu ieşire la Marea Arabiei şi la Golful Oman, Pakistanul este în multe privinţe o ţară a recordurilor (din păcate, nu toate pozitive). Cu o suprafaţă de 796.095 km2 şi o populaţie de 178 mil-ioane, Pakistanul este a şasea ţară de pe glob ca număr de locuitori, după China, India, S.U.A., Indonezia şi Brazilia. Principalele diviziuni geografice ale Pakistanului sunt trei: lanţurile muntoase din nord (parte a masivului Himalaia cu vârful K2 de 8.611m, al doilea ca înălţime după Everest), Valea Indusului şi Podişul Balocistan, o zonă aridă situată la 3.000 m altitudine. 57% din teritoriul ţării este folosit pentru culturi agricole, susţinute de unul dintre cele mai

vechi şi mai extinse sisteme de irigaţie din lume.

Din punct de vedere politic şi administrativ, Pakistanul se prezintă ca un stat federal, cu patru provincii, două teritorii (unul al capitalei Islamabad, iar celălalt compus din şase zone tribale), plus o parte a regiunii Caşmir cu conducere autonomă. Primele aşezări umane datează din epoca de piatră; de-a lungul veacurilor ţara a fost invadată

de diverse populaţii (hinduşi, persani, seleucizi, arabi, mongoli) şi a făcut parte din mai multe imperii, de la cel persan până la Imperiul Britanic. Perioada de glorie a fost marcată de apartenenţa la Marele Imperiu Mogul, condus de descendenţii lui Ginghis-Han, care cuprindea atât Pakistanul, cât şi India şi Bangladeshul de azi. Mogulii au adus cu ei cultura persană, precum şi islamismul. Pakistanul modern este un stat tânăr, înfiinţat în 1947 în contextul mişcării pentru independenţă a Indiei, când – spre marele regret al lui Mahatma Ghandi, care pre-vedea tensiunile ulterioare – Liga Mususlmană condusă de Mohamed Ali Jinnah a făcut presiuni asupra autorităţilor britanice pentru crearea unui stat musulman separat de In-dia. Moderat la început, în 1956 Pakistanul devine republică islamică cu sharia drept lege supremă. În urma războiului civil din 1971, teritoriile pakistaneze aflate la est de India se separă, formând un nou stat, Bangladesh. În prezent, Pakistanul se situează pe locul şapte pe glob ca forţe armate şi este singurul stat arab care posedă arma nucleară.

Ca populaţie, ţara se compune din numeroase etnii, în Pakistan vorbindu-se peste 60 de limbi. Idiomul cel mai folosit este urdu, o limbă apropiată de hindi, pe când limba oficială este engleza. Diaspora pakistaneză se situează şi ea pe primele locuri din lume, cu 7 milioane de cetăţeni locuind în afara ţării. Totodată, Pakistanul este şi gazda celui mai mare număr de refugiaţi, cu peste 1,7 milioane de persoane. Cel mai populat oraş al ţării este Karachi.

Religia în PakistanReligia în PakistanReligia în Pakistan97% din cei aproape 180 de milioane de pakistanezi

sunt de religie musulmană. Dintre aceştia, 80% sunt sunniţi, iar 20% şiiţi, între cele două confesiuni persistând un puternic conflict cu coloratură religioasă. Restul de 3% dintre pakistanezi este simbolizat pe drapelul ţării printr-o fâşie albă şi cuprinde hinduşi (3,2 milioane), creştini (2,8 milioane) şi alte religii minoritare. Deşi iniţial conducătorii statului modern au promis egalitate religioasă pentru toţi, constituţia în vigoare prevede că la funcţia de preşedinte şi prim-ministru nu pot accede decât persoanele de religie musulmană. De asemenea, Pakistanul de azi se situează printre primele locuri din lume şi ca număr de manifestări de intoleranţă religioasă, intensificate mai ales după ce SUA a lansat, în urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, ”războiul contra terorismului”. Actele de violenţă vizează atât creştini, cât şi pe cei care manifestă (sau doar se crede că ar manifesta) vreun dezacord cu fundamentalismul is-lamic. În Pakistan legea care prevede pedepsirea blasfemiei cu predepse foarte grave, până la pedeapsa cu moartea, este adesea folosită drept pretext pentru reglări personale de conturi, ori pentru instigare la manifestări violente de extremism religios. Pe fondul unei implicări relative a organelor de ordine, lista agresiunilor a devenit foarte lungă: biserici şi locuinţe arse, atentate, familii creştine alungate din casele lor şi obligate să se ascundă, acuzaţii de presupusă blasfemie urmate de linşarea acuzaţilor chiar şi după ce au fost declaraţi nevinovaţi etc., etc. Dar ar fi o greşală să credem că toţi cetăţenii ţării subscriu acestei atitudini. Dimpotrivă, există organizaţii neguvernamentale locale şi partide care susţin drepturile minorităţilor, şi nu lipsesc gesturile de solidaritate, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Sunt cuoscute (ca să dau numai un exemplu) cazurile ministrului de interne Shahbaz Bhatti – propus de catolicii pakistanezi spre beatificare ca martir – şi al guvernatorului de Punjab, Salmaan Taseer, ambii asasinaţi în 2011 pentru că au luat apărarea unor persoane acuzate de blasfemie la adresa islamului.

Împărţirea teritoriala Pakistan

Bis

eric

a d

in Is

lam

abad

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 27

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Structura Bisericii Catolice în PakistanStructura Bisericii Catolice în PakistanStructura Bisericii Catolice în PakistanTradiţia spune că în secolul I d.C. pe aici a trecut Apostolul Toma în drumul său spre India, dar în Pakistan nu s-au

păstrat comunităţi creştine arhaice. Pakistanezii creştini de azi sunt descendenţii convertiţilor din perioada dominaţiei britanice (secolele XVIII-XIX). Circa jumătate sunt catolici, iar restul de diverse confesiuni protestante. În formarea comunităţilor catolice au jucat un rol important membrii armatei britanice de etnie irlandeză, precum şi un grup numeros de creştini imigraţi din fosta colonie portugheză Goa (actualmente un stat din componenţa Indiei).

Creştinii catolici pakistanezi (peste 1,2 milioane) sunt de rit romano-catolic, împărţiti în două arhidieceze, patru di-eceze sufragane şi un vicariat apostolic:

• Arhidieceza de Karachi, înfiinţată în 1948, cu 151.000 de credincioşi, 15 parohii, 43 de preoţi şi 160 de persoane consacrate. Sufragană a Arhidiecezei de Karachi este Dieceza de Hyderabad in Pakistan, înfiinţată în 1958, cu 49.000 de credincioşi, 14 parohii, 23 de preoţi şi 80 de persoane con-sacrate.

• Arhidieceza de Lahore, înfiinţată în 1886, cu 570.000 de credincioşi, 24 parohii, 72 de preoţi şi 273 de persoane consacrate. Dieceze sufragane:

• Dieceza de Faisalabad, înfiinţată în 1960, cu 140.000 de credincioşi, 20 de parohii, 40 de preoţi şi 120 de persoane consacrate,

• Dieceza de Islamabad-Rawalpindi, înfiinţată în 1887 ca Prefectură Apostolică de Caşmir şi Cafiristan, cu 174.000 de credincioşi, 18 parohii, 20 de preoţi şi 130 de persoane consacrate;

• Dieceza de Multan, înfiinţată în 1936, cu 99.375 de credincioşi, 18 parohii, 25 de preoţi şi 35 de persoane consacrate. • Vicariatul Apostolic de Quetta, înfiinţat în 2001, cu 30.500 de credincioşi, 8 parohii, 13 de preoţi şi 40 de persoane

consacrate. (cf. http://www.catholic-hierarchy.org; cifrele se referă la anul 2006)

Vocaţiile nu lipsesc şi, în ciuda discriminărilor şi a manifestărilor extremiste, Biserica administrează peste 530 de şcoli (cea mai veche şi mai cunoscută fiind Şcoala Sf. Patrick din Karachi, deschisă la 1861 de către călugării iezuiţi), 53 de cămine, 8 institute de învăţământ superior, 7 colegii tehnice şi 8 centre de formare pentru cateheţi. Atât Conferinţa Episcopilor din Pakistan cât şi Nunţiatura Apostolică au sediul la Islamabad.

Papa Ioan Paul al II-lea în PakistanPapa Ioan Paul al II-lea în PakistanPapa Ioan Paul al II-lea în PakistanÎn februarie 1981, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut o

scurtă vizită în Pakistan, la Karachi (oraşul cel mai populat al ţării, cu peste 15 milioane de locuitori), unde a celebrat Sfânta Euharistie împreună cu Arhiepiscopul de Karachi din vremea aceea, Cardinalul Cordeiro, şi ceilalţi confraţi episcopi. În discursul adresat preşedintelui, Sfântul Părinte şi-a manifestat recunoştinţa pentru ospitalitatea primită atât de el personal, cât şi de numeroşii refugiaţi prezenţi în ţară. Totodată, în 1981 Papa a avut cuvinte de apreciere pentru buna colaborare dintre guvern şi învăţământul catolic.

La distanţă de trei decenii de la acest eveniment, Pakistanul a declarat anul 2011 Anul Naţional al Educaţiei, într-un efort de a opri procesul de ”talibanizare” a ţării (cum se exprimă agenţia AsiaNews). Cu această ocazie, agenţia menţionată a realizat un dosar în care voci creştine şi musulmane deopotrivă arată că educaţia a devenit ”o urgenţă naţională” şi că extremismul taliban se foloseşte

de ignoranţa populaţiei pentru a-şi asigura o poziţie de dominanţă prin teroare.

Shahbaz BhattiShahbaz BhattiShahbaz BhattiNăscut în 1968 într-o familie catolică, Bhatti a înfiinţat

Frontul Eliberării Creştine şi a contribuit mai apoi la crearea Alianţei Tuturor Minorităţilor din Pakistan, al cărei preşedinte a devenit în 2002, dar fără a se implica în politică. În 2008 a fost numit Ministru în Probleme de Minorităţi, ocazie cu care a declarat că şi-a dedicat viaţa „luptei pentru egalitate între oameni, dreptate socială, libertate religioasă”, şi pentru „a transmite un mesaj de speranţă celor care trăiesc în dezamăgire, descurajare şi disperare”. La iniţiativa lui, în 2010 a avut loc o Consultare Interconfesională care a adunat lideri religioşi ai tuturor cultelor din Pakistan, ocazie cu care s-a semnat o declaraţie comună împotriva terorismului. Bhatti ştia că pentru im-plicarea sa în reformarea legii privind blasfemia risca să-şi piardă viaţa. „Cred în Isus Cristos care şi-a dat viaţa pentru noi – a spus el într-un film video pe care l-a făcut spre a fi distribuit în eventualitatea morţii sale – şi sunt gata să mor pentru o cauză. Trăiesc pentru comunitatea mea... şi voi muri ca să-i apăr drepturile”. La cererea preoţilor şi a credincioşilor, episcopii pakistanezi au trimis o scrisoare Papei Bendict al XVI-lea pentru ca ministrul Bhatti să fie recunoscut oficial ca martir.

Liana GEHL

Karachi St. Patricks Cathedral

decembrie 2012Actualitatea Creştină28

ARTA DE A TRĂI

Despre AdventDespre AdventDespre Advent

„Trezeşte-te, omule: „Trezeşte-te, omule: „Trezeşte-te, omule:

pentru tine, Dumnezeu s-a făcut om... pentru tine, Dumnezeu s-a făcut om... pentru tine, Dumnezeu s-a făcut om...

Ai fi fost mort pentru totdeauna Ai fi fost mort pentru totdeauna Ai fi fost mort pentru totdeauna

dacă el nu s-ar fi născut în timp”dacă el nu s-ar fi născut în timp”dacă el nu s-ar fi născut în timp” (Sfântul Augustin, (Sfântul Augustin, (Sfântul Augustin, PrediciPrediciPredici, 185)., 185)., 185).

Cu două mii de ani în urmă, la Betleem, un cătun „mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda”, însoţit de iubirea ocrotitoare a părinţilor săi, Iosif şi Maria, îşi făcea intrarea în istoria omenirii Isus, Fiul lui Dumnezeu. Era Crăciunul!

Crăciunul înseamnă venirea în istoria noastră a celui mai important şi drag Oaspete din toate timpurile, iar perioada ce îl precede este Adventul.

„Venirile” lui Cristos„Venirile” lui Cristos„Venirile” lui CristosÎn organizarea actuală a liturgiei romane, Adventul are o

durată de patru săptămâni şi marchează începutul unui nou an liturgic. Zilele de la începutul Adventului şi până la 17 decembrie sunt dedicate în special celei de-a doua veniri a lui Cristos, iar cele dintre 17 şi 24 decembrie constituie o pregătire mai directă pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

Dar în timpul liturgic al Adventului se rememorează: prima venire a lui Isus, prin Întrupare şi Naştere, venirea sa actuală şi venirea definitivă, la sfârşitul istoriei (cf. Ap 22,17).

Prima venire este cea din trecut, când Isus a venit în lume, întrupându-se şi născându-se din trupul Fecioarei Maria.

A doua venire aparţine prezentului, pentru că Isus aş-

teaptă mereu să vină, în mod sacramental, în inimile celor dispuşi să-l primească.

A treia venire a lui Isus aparţine viitorului. Într-o zi, el se va întoarce, dar nu ca un prunc lipsit de apărare şi nici sub chipul ostiei, ci ca Rege şi Judecător al tuturor.

Deci, putem considera că perioada Adventului este tim-pul în care putem să ne pregătim ca să înţelegem adevărata semnificaţie a sărbătorii Crăciunului, putem să ne pregătim ca să-i cerem lui Cristos să vină în inima şi în viaţa noastră, putem să ne pregătim ca să-l primim în ziua în care va veni în slavă.

Ce sens are Adventul astăzi?Ce sens are Adventul astăzi?Ce sens are Adventul astăzi?Oare creştinii de astăzi mai aşteaptă cu convingere ve-

nirea lui Cristos? Oare mulţi creştini nu se comportă ca şi cum Dumnezeu ar fi rămas undeva departe, ca şi cum pe Dumnezeu l-am putea găsi doar în Pruncul din Betleem? Oare pentru mulţi creştini Adventul nu a devenit doar o perioadă în care se lasă bombardaţi de publicitatea agresivă ce-i invită să cumpere tot felul de lucruri şi de cadouri pen-tru Crăciun, pierzând din vedere sensul creştin al sărbătorii?

E adevărat că sunt multe persoane care se lasă duse de valul consumismului şi transformă Adventul în sărbătoare, uitând că, de fapt, în această perioadă se trăieşte aşteptarea sărbătorii; dar, din fericire, sunt şi persoane care trăiesc Adventul ca pe o perioadă în care aşteaptă şi se pregătesc să sărbătorească Naşterea lui Isus. Există familii în care Adventul este o bună ocazie pentru a întări relaţia de iubire care există între membrii ei. Există familii care trăiesc Ad-ventul ca pe o ocazie minunată pentru a cultiva şi pentru a dezvolta capacitatea de a aştepta, de a asculta, de a privi, de a se minuna.

Cum putem trăi Adventul în familie?Cum putem trăi Adventul în familie?Cum putem trăi Adventul în familie?În primul rând, ar trebui să ne revizuim atitudinea exte-

rioară, dând mai mult spaţiu liniştii, rugăciunii, meditaţiei. Perioadele forte din timpul anului bisericesc au şi acest scop: să ne dezlipească de haosul lumii în care trăim, să ne facă să luăm o pauză de la ritmul obişnuit al vieţii. Asta nu înseamnă că trebuie să ne neglijăm angajamentele, locul de muncă, obligaţiile de familie, dar putem să renunţăm, măcar pentru un timp, la obiceiurile care ne umplu puţinul timp liber făcându-ne tributari agitaţiei societăţii noastre.

Apoi, putem să găsim momente pentru rugăciunea în comun, care este un puternic liant pentru membrii famili-ei. Rugăciunea făcută împreună de membrii familiei face ca Fiul lui Dumnezeu să fie „prezent în mijlocul lor” (Mt 18,19), aşa cum el însuşi a promis. Doar rugându-se împre-ună cu copiii lor, părinţii intră în inimile acestora gravând impresii puternice, pe care evenimentele ulterioare ale vie-ţii nu le vor şterge. Rugăciunea în comun întăreşte forţa şi unitatea spirituală a familiei.

De asemenea, deosebit de important este ca membrii fa-

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 29

ARTA DE A TRĂI

miliei să participe la Liturghia duminicală şi la viaţa sacra-mentală, exemplul părinţilor fiind şi în acest sens edificator.

Şi pentru că suntem în Anul credinţei, perioadă în care suntem îndemnaţi să lucrăm la noua evanghelizare, propun spre reflecţie cuvintele Papei Paul al VI-lea referitoare la misiunea evanghelizatoare a familiei:: „Familia, ca şi Bise-rica, trebuie să fie un loc în care să se transmită Evanghelia şi din care Evanghelia să fie vestită. Aşadar, într-o familie care este conştientă de această misiune, toţi membrii evan-ghelizează şi sunt evanghelizaţi. Părinţii nu doar le transmit copiilor lor Evanghelia, dar pot primi aceeaşi Evanghelie trăită cu profunzime. O astfel de familie devine evangheli-zatoare pentru alte familii şi pentru mediul în care trăieşte” (Evangelii nuntiandi, nr. 71).

În faţa unei lumi sfâşiate şi divizate între diferite suroga-te ale adevăratelor valori, imaginea familiei creştine bazate pe sacramentul căsătoriei dă speranţă, motiv de reflecţie şi de încredere într-un viitor diferit, ne dă curajul să putem depăşi „legea” lumii care se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu.

După rugăciune, acţiuneaDupă rugăciune, acţiuneaDupă rugăciune, acţiuneaCredinţa fără fapte este moartă. Deci, viaţa de credinţă

trebuie să fie însoţită de fapte concrete. În acest sens, în perioada Adventului se poate „adopta” o persoană sau o familie din comunitate, ajutând-o cu discreţie şi cu iubire şi oferindu-i ocazia să trăiască un Crăciun cu mai puţine lipsuri.

De asemenea, este important ca familia creştină să fie sensibilă faţă de iniţiativele parohiale care, mai ales în preajma sărbătorilor, propun membrilor comunităţii să fie atenţi faţă de cei nevoiaşi.

Despre educaţia în AdventDespre educaţia în AdventDespre educaţia în AdventPărinţii îşi pot ajuta copiii să-şi formeze o mentalitate

a implicării, în sensul că fiecare dintre noi este responsabil de binele sau de răul ce se săvârşeşte în jurul nostru, şi de aceea fiecare trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile sale. În perioada Adventului se poate organiza un „concurs” între membrii familiei pornind de conştiinciozitatea cu care fie-care şi-a îndeplinit obligaţiile sale. La final, cel mai silitor poate fi recompensat.

Tot la acest capitol se poate înscrie şi educaţia la sobri-etate şi cumpătare. Acest lucru presupune să nu ne lăsăm călăuziţi de propunerile pieţii de consum şi să învăţăm să punem în valoare „renunţarea”, un important exerciţiu de stăpânire de sine, oferind din ceea ce avem celor care au mai mare nevoie.

Aşteptare activăAşteptare activăAşteptare activăAdventul înseamnă aşteptare, însă acest lucru nu presu-

pune din partea noastră pasivitate. Când ştii că trebuie să primeşti pe cineva, când aştepţi pe cineva, te pregăteşti pen-

tru a trăi acel moment. Din această perspectivă, Adventul ne oferă posibilitatea să ne verificăm încă o dată vocaţia de creştini. Dacă în viaţa noastră va exista concordanţă între ceea ce spunem şi ceea ce facem, dacă credinţa noastră va trăi prin fapte, Adventul va fi pentru noi un timp care va aduce multe roade spirituale. Dacă nu, Adventul va fi doar pregătirea pentru o sărbătoare golită de semnificaţia ei creştină.

Şi poate că făcând linişte în jurul nostru, rugându-ne mai mult, implicându-ne mai mult în favoarea celorlalţi, ajutându-ne copiii să înţeleagă că Adventul este pregătirea pentru o sărbătoare creştină, vom reuşi să trăim în spirit creştin Adventul; vom reuşi să înţelegem că acesta este un timp privilegiat în care să ne apropiem de Dumnezeu prin rugăciune, prin faptele noastre, prin linişte, prin meditaţie.

Cristina ŞOICAN

Semnal editorialSemnal editorialSemnal editorial

La Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti a apărut broşura La Ieslea lui Isus, ce poate fi citită, meditată sau folosită ca rugăciune personală, ca pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului sau în timpul Crăciunului. De asemenea, poate fi citită în familie în timp ce se amenajează ieslea sau în perioada Sărbătorii Crăciunului, când familia se reuneşte pentru rugăciune.

Cu o grafică deosebită, ilustraţiile broşurii reproduc picturi murale din Catedrala Sfântul Iosif, Bucureşti, executate de pictorul Georg Roder şi echipa sa de la firma Mayer, din Munchen, în 1883.

Broşura poate fi cumpărată de la Librăria Sf. Iosif: str. G-ral Berthelot 19, 010164 – Bucureşti,

tel. 021 2015457, email: libraria@arcb.ro .

decembrie 2012Actualitatea Creştină30

MICUL PRINŢ

Veniţi la sărbătoare!Să-i ajutăm pe copii să participe la Sfânta Liturghie (II)

Dragi copii, alături de părinţii voştri, aţi participat în multe duminici la Sfânta Liturghie. V-aţi întrebat vreodată ce este Sfânta Liturghie? Ştiţi ce face preotul la altar şi ce înseamnă gesturile pe care le face? Este bine ca un creştin care participă la Liturghie, chiar dacă este abia un copil, să nu stea ca un simplu spectator, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se întâmplă.

De aceea, vom încerca să vă ajutăm, dragi copii, să participaţi cu bucurie la Sfânta Liturghie!

Ce este Sfânta Liturghie?Atunci când ne amintim un lucru important şi frumos, facem o sărbătoare şi invităm la masă toate persoanele pe care le

iubim şi care ne sunt dragi. Isus înviat s-a arătat ucenicilor săi în prima zi a săptămânii. De atunci, creştinii au ales această zi pentru a se aduna în amintirea lui, iar duminica a devenit „Ziua Domnului”. Aşadar, duminica este sărbătoarea lui Isus, ziua în care El a înviat. Pentru a sărbători acest eveniment, El îi invită pe toţi prietenii săi să stea împreună la masă.

Dumnezeu ne ajută să-i înţelegem cuvântul Liturgia cuvântului

Atunci când iubim pe cineva, ne place să-i ascultăm cuvintele.

Cuvântul lui Dumnezeu este ca o sămânţă pe care el o aşa-ză în inimile noastre.

Prima lectură este un fragment din Vechiul Testament, Biblia ce a fost scrisă înainte de venirea lui Isus.

Psalmul este o rugăciune în formă de poezie care, de obicei, se cântă.

Lectura a doua este un fragment din Scrisorile Apostolilor sau din Faptele Apostolilor, care fac parte din Noul Testament, Biblia scrisă după venirea lui Isus.

Evanghelia a fost scrisă de patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Dar prin Evanghelie, Isus însuşi este cel care ne vorbeşte.

La început, când părintele începe să citească fragmentul din Evanghelie, ne facem un mic semn al crucii pe frunte, pe buze şi în dreptul inimii, pentru ca ceea ce ne spune Isus să ne intre în minte, să putem vorbi şi iubi aşa cum îi este plăcut lui Dumnezeu.

OmiliaLa Omilie, părintele ne explică lecturile care s-au

citit, ca să ne ajute să înţelegem ce vrea să ne spună Isus şi cum putem să punem în practică cuvintele Sale.

CrezulÎn Crez, noi ne exprimăm întreaga noastră credinţă. Crezul

este un rezumat al credinţei noastre: Dumnezeu a creat lumea; Isus, Fiul Său, ne-a făcut să cunoaştem dragostea Tatălui; Duhul Sfânt ne ajută să trăim asemenea lui Isus.

Rugăciunea credincioşilorÎmpreună cu întreaga comunitate din care facem parte, ne rugăm pentru nevoile lumii întregi, ale ţării noastre, ale

Bisericii noastre, ale comunităţii şi ale familiilor noastre, spunând: Doamne, ascultă-ne!(va urma)

decembrie 2012 Actualitatea Creştină 31

BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Franţa, proiect de lege pentru Franţa, proiect de lege pentru Franţa, proiect de lege pentru acceptarea căsătoriilor homosexualeacceptarea căsătoriilor homosexualeacceptarea căsătoriilor homosexuale

Pe 7 noiembrie, Franţa a făcut primul pas către legalizarea căsătoriilor între homosexuali: Guvernul a adoptat proiectul de lege care modifică codul civil şi permite căsătoriile între persoane de acelaşi sex.

Dacă proiectul va fi aprobat, preşedintele Francois Hollande va reuşi să ducă la îndeplinire o promisiune pe care a făcut-o în timpul campaniei sale electorale.

Potrivit purtătorului de cuvânt al guvernului, Najat Vallaud-Belkacem, preşedintele a declarat că legea va fi un progres „pentru întreaga societate”, iar ministrul familiei, Dominique Bertinotti, a afirmat că această lege „este o etapă importantă spre egalitatea în drepturi”.

Ce conţine proiectul de lege?Ce conţine proiectul de lege?Ce conţine proiectul de lege?Proiectul de lege defineşte căsătoria ca „un contract

între două persoane de sex diferit sau de acelaşi sex” şi le oferă cuplurilor homosexuale dreptul de a adopta un co-pil. În prezent, în Franţa, doar cuplurile căsătorite, nu şi partenerii din uniuni civile, pot face adopţii. De asemenea, proiectul de lege înlocuieşte cuvintele „mamă” şi „tată” cu sintagmele „părinţi” (art. 149) sau „ei” (art.148). Şi alte cuvinte din universul semantic al familiei au fost înlocuite.

Proiectul de lege nu prevede însă şi aprobarea procreării asistate medical în cuplurile de femei, fapt ce nemulţumeşte asociaţiile de apărare a drepturilor homosexualilor, care consideră acest proiect ca pe o soluţie de compromis.Franţa, a douăsprezecea ţară…Franţa, a douăsprezecea ţară…Franţa, a douăsprezecea ţară…

Dacă proiectul de lege va fi votat, Franţa va deveni a douăsprezecea ţară în care căsătoriile homosexuale ar fi legale. Pentru prima dată în lume, căsătoria între persoane de acelaşi sex a fost recunoscută în Olanda, în 2000 (legea a intrat în vigoare în aprilie 2001). În 2003, a urmat Belgia, iar în 2005, Spania şi Canada. Africa de Sud a legalizat cuplurile de acelaşi sex în 2006; Norvegia, în 2008; Suedia, în 2009. În 2010 a fost rândul Portugaliei, al Islandei şi Argentinei, şi în 2012, al Danemarcei. Manifestări împotriva căsătoriilor Manifestări împotriva căsătoriilor Manifestări împotriva căsătoriilor între homosexualiîntre homosexualiîntre homosexuali

În Franţa, acest proiect de lege vine pe fondul unei opoziţii puternice din partea politicienilor de dreapta, dar şi din partea Bisericii Catolice şi a numeroase organizaţii protestante, musulmane şi evreieşti.

„Este sfârşitul familiei, sfârşitul dezvoltării copilului, sfârşitul educaţiei. Este un uriaş pericol pentru întreaga na-ţiune”, a declarat Serge Dassault, senator al Uniunii pentru Mişcarea Populară.

Pe 17 noiembrie, în zece oraşe din Franţa, aproximativ 250.000 de oameni s-au adunat pentru a susţine căsăto-ria tradiţională. Paris, Toulouse, Rennes, Dijon, Metz şi Marsilia au fost printre oraşele unde mii de persoane şi-au manifestat opoziţia faţă de legea propusă. În Lyon, Cardi-nalul Philippe Barbarin şi rectorul moscheii oraşului, Ka-mel Kabtane, au participat împreună la marşul în sprijinul căsătoriei definită ca uniunea dintre un bărbat şi o femeie.

„Împărtăşim aceleaşi valori fundamentale şi trebuie să le apărăm împreună”, au declarat aceştia.Îndemnul Suveranului PontifÎndemnul Suveranului PontifÎndemnul Suveranului Pontif

Pe 17 noiembrie, când a primit un grup de episcopi francezi cu ocazia vizitei ad limina făcută la Roma, Papa a afirmat că în Franţa catolicii trebuie să fie puternici şi să dea o mărturie consecventă despre învăţătura lui Cristos „În dezbaterile cheie din societate, vocea Bisericii trebuie să se facă auzită fără încetare şi cu hotărâre”, a explicat Pontiful, lăudând „bogata istorie creştină” a Franţei, ce „nu poate fi nici ignorată şi nici diminuată”.

El a spus că toţi catolicii trebuie să adere la credinţă şi să menţină „deplin respect faţă de tradiţia franceză privind distincţia dintre sferele de competenţă ale Bisericii şi ale statului”. Această balanţă dă siguranţa că Biserica nu este „doar o simplă identitate religioasă care cere să fie respecta-tă”, ci o entitate ce „poartă înţelepciunea care ne permite să oferim răspunsuri concrete la problemele presante şi uneori tulburătoare ale acestor timpuri”.

Sfântul Părinte i-a îndemnat pe politicieni şi pe episcopi să fie atenţi la orice legislaţie care „ameninţă căsătoria din-tre un bărbat şi o femeie, protejarea vieţii de la concepere la moarte şi corecta poziţionare a bioeticii în armonie cu documentele magisteriale”. Apărarea dreptului la obiecţia Apărarea dreptului la obiecţia Apărarea dreptului la obiecţia de conştiinţăde conştiinţăde conştiinţă

Adresându-se Asociaţiei Primarilor Francezi, Preşe-dintele Francois Hollande a declarat că propunerea sa de legalizare a „căsătoriei” homosexuale va include apărarea dreptului la obiecţia de conştiinţă pentru funcţionarii care nu doresc să prezideze astfel de ceremonii. Hollande a spus că liderii ţării ar trebui să pună în aplicare măsura în cazul în care e aprobată, dar că „opţiuni pentru a delega [prezida-rea acestor „căsătorii”] există, şi ele ar putea fi extinse. Şi există apoi libertatea de conştiinţă”.

Legea privind „căsătoriile” homosexuale va fi trimisă parlamentului francez la sfârşitul lunii ianuarie 2013, unde are sprijinul majorităţii parlamentare. Unele partide şi-au exprimat însă opoziţia şi o sută de primari au trimis o scri-soare preşedintelui, anunţând că vor refuza să efectueze uniunile între persoane de acelaşi sex.

decembrie 2012Actualitatea Creştină32

ANUNŢURI

Abonamente Actualitatea creştină - 2013Revista Actualitatea creştină este periodicul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, în cuprinsul căruia

pot fi găsite reportaje, interviuri, recenzii, documente, noutăţi din Biserica locală şi din Biserica universală. Toto-dată, revista Actualitatea creştină este un instrument pastoral al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi o oglindă a evenimentelor din Arhidieceză şi din lume.

Dorim ca revista să pătrundă cât mai mult în viaţa comunităţilor şi a familiilor, ajutându-le să menţină vie identitatea lor de credinţă şi angajarea în viaţa Bisericii şi în sfera socială.

Deşi costurile de producţie şi de expediţie sunt mai mari decât preţul de vânzare al revistei, datorită aportului benevol al colaboratorilor se reuşeşte totuşi menţinerea unui preţ accesibil şi astfel, revista poate să ajungă la cât mai mulţi cititori.

Preţul pentru anul 2013 rămâne acelaşi, adică: un exemplar, 3 lei;un abonament individual pe un an (12 numere, supliment de Crăciun şi taxe de expediţie), 43 lei;un abonament colectiv (minim 10 exemplare): 37 lei.

Calendare 2013Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti anunţă apariţia

calendarelor pentru anul 2013, disponibile în diferite formate: calendar ro-mano-catolic de perete (o foaie), calendar romano-catolic de birou, calendar catolic-ortodox (de perete, 12 foi), calendare de buzunar cu imagini religi-oase. A apărut, de asemenea, şi Calendarul liturgic romano-catolic pentru anul 2013.

În plus, la iniţiativa Centrului Misionar Diecezan al Arhiepiscopiei Ro-mano-Catolice de Bucureşti, au fost tipărite calendare de buzunar pentru anul 2013 cu imagini din misiunea catolică din Sololo (Kenya), unde este paroh un preot al Arhidiecezei noastre, Pr. Cristian Pişta. Calendarele (7 modele) conţin şi un gând de sensibilizare faţă de nevoile persoanelor asis-tate de misiunea catolică, precum şi contul bancar al Centrului Misionar Diecezan, unde cei care doresc pot trimite o donaţie pentru Misiunea din Sololo. Banii strânşi din vânzarea acestor calendare sunt destinaţi Misiunii catolice din Sololo.

Toate calendarele sunt disponibile spre vânzare la Librăria Sf. Iosif: str. G-ral Berthelot 19, 010164 – Bucureşti, tel. 021 2015457, email: libraria@arcb.ro .

Canonicul EDMOND BARCIOVSCHIFile de istorie

Rubr

ică r

ealiz

ată d

e D

r. D

ănuţ

DO

BO

Ş

S-a născut la 4 noiembrie 1894, la Bucureşti, şi a urmat cursurile Seminarului Sfântul Duh din Bucureşti şi pe cele ale Facultăţii de teologie de la Egger (Ungaria). A fost sfinţit preot la 24 august 1917, în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, după care, a activat la Cancelaria Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, la Liceul Tomis din capitală şi în parohiile Malcoci, Craiova, Turnu Severin, Bărăţia – Bu-cureşti, Giurgiu, Cioplea şi Sfântul Anton, din Bucureşti. A mai deţinut funcţiile de inspector al şcolilor arhiepiscopale şi de canonic onorific al Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti. A publicat lucrarea „Carte de religie catolică”, Bucureşti 1941, şi a re-dactat o importantă lucrare de istorie a Bisericii noastre locale, rămasă în manuscris.

După numirea, în 1947, a canonicului Anton Durcovici ca episcop de Iaşi, ca-nonicul Edmond Barciovschi a fost numit vicar general al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, funcţie din care va fi înlocuit în 1950 după ce, într-un moment de slăbiciune şi confuzie, a semnat „Apelul pentru pace”, lansat la Târgu Mureş de Conferinţa aşa-zişilor „preoţi democraţi”. A murit la 4 ianuarie 1973, la Bucureşti.