actualitatea creștină, nr. 11/2012

noiembrie 2012 Actualitatea Creştină 1

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II (1962-2012)

Lumen gentium (Lumina popoarelor) Constituţia dogmatică despre Biserică

Primul capitol al documentului este intitulat Misterul Bisericii şi începe cu aceste cuvin-te: „Cristos este LUMINA NEAMURILOR”. Se vorbeşte despre mister ca nu cumva să ne oprim numai la aspectul vizibil al Bisericii, uitând partea invizibilă, natura intimă a acesteia; ca să nu observăm doar lucrarea oamenilor în Biserică, uitând de lucrarea lui Dumnezeu. Biserica este în acelaşi timp realitate şi vizibilă, şi spirituală: „Unicul mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de dragoste, ca organism vizibil; el o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevă-rul. Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, şi trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca fiind două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin” (nr. 8).

Când am deschis, pe 13 octombrie, Anul Credinţei, spuneam la Sfânta Liturghie din Catedrală, unde erau reprezentanţi din toate parohiile şi comunităţile călugăreşti şi de persoane consacrate, că nu trebuie să uităm că noi nu suntem o Biserică între Biserici, ci suntem Biserica voită de Cristos, chiar dacă pe plan local suntem puţini şi împrăştiaţi pretutindeni. Iată cuvintele Conciliului care exprimă acelaşi adevăr: „Aceasta este Bise-rica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una, sfântă, catolică şi apostolică. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi (cf. Mt 28,18 ş.urm.) şi a înălţat-o pe veci ca stâlp şi temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, deşi în afara organis-mului său vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” (nr.8). Acesta este crezul nostru fundamental despre Biserica din care facem parte. Pe chipul acestei Biserici străluceşte lumina lui Cristos, în ea se desfăşoară planul Tatălui ceresc de mântuire universală, în ea se împlineşte opera Răscumpărării noastre prin Jertfa Crucii, pe ea o sfinţeşte Duhul Sfânt şi, „astfel, Biserica universală se înfăţişează ca popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”. Împărăţia lui Dumnezeu străluceşte în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos.

Ca să spunem ce este Biserica, trebuie să recurgem la acele imagini pe care tradiţia le-a folosit ca să descrie natura intimă a Bisericii. Iată ce ne spune documentul conciliar în acest sens: „Biserica este staul, a cărui poartă, unică şi necesară, este Cristos (cf. In 10,1-10). Ea este şi turma, al cărei Păstor Dumnezeu a prevestit că va fi el însuşi (cf. Is 40,11; Ez 34,11) şi ale cărei oi, deşi sunt conduse de păstori omeneşti, sunt totuşi călăuzite şi hrănite neîncetat de însuşi Cristos, Bunul Păstor şi Păstorul cel mare (cf. In 10,11; 1Pt 5,4) care şi-a dat viaţa pentru oi (cf. In 10,11-15) (nr. 6); sau: „Biserica este ogorul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Pe acest ogor creşte măslinul străvechi ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se va petrece împăcarea dintre iudei şi păgâni (cf. Rom 11,13-26). Ea a fost sădită de Tatăl ceresc ca o vie aleasă (cf. Mt 21 33-43; Is 5,1 ş.urm.). Viţa adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în el prin Biserică şi care, fără el, nimic nu putem face (cf. In 15, 1-5)” (nr. 6).

Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu, aşezată pe piatra care este Cristos, de la care ea primeşte tărie şi coeziune; Biserica mai este numită Ierusalimul ceresc şi este descrisă ca Mireasa nepătată a Mielului nevinovat.

noiembrie 2012Actualitatea Creştină2

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Biserica se defineşte pe sine ca fiind Trupul lui Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat” (nr. 7).

Biserica este Poporul cel nou al lui Dumnezeu (vezi capitolul II) în care cei botezaţi sunt consacraţi prin Duhul Sfânt pentru a fi preoţie sfântă, trăită şi exercitată în primirea sacramentelor: „Toţi oamenii sunt chemaţi în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-şi unitatea şi unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiţi (cf. In 11,52). Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pe care l-a orânduit moştenitor a toate (cf. Evr 1,2), ca să fie Învăţătorul, Regele şi Preotul tuturor, Capul poporului nou şi universal al fiilor lui Dumnezeu” (nr. 13).

Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că Biserica aceasta peregrină este necesară pentru mântuire şi, „prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Bi-serica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea” (nr. 14).

Capitolul III îi are în vedere mai întâi pe episcopi, urmaşi ai Apostolilor, care în slujirea lor, au funcţia de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce; apoi, se ocupă de preoţi şi diaconi.

În Capitolul IV, „După ce s-a ocupat de funcţiile ierar-hiei, Sfântul Conciliu îşi îndreaptă cu drag atenţia asupra condiţiei acelor credincioşi care sunt numiţi laici. Toate cele spuse despre poporul lui Dumnezeu se adresează în mod egal laicilor, călugărilor şi clericilor; totuşi, unele trăsături aparţin în mod deosebit laicilor, bărbaţi şi femei, în virtutea condiţiei şi misiunii lor: bazele acestor trăsături trebuie examinate mai îndeaproape, datorită condiţiilor deosebite ale vremurilor noastre. Păstorii sufleteşti sunt perfect conştienţi de marea contribuţie pe care o aduc laicii la binele întregii Biserici” (nr. 30). Este subliniată demni-tatea laicilor în Poporul lui Dumnezeu, apostolatul, funcţia lor preoţească, profetică şi regească, şi relaţiile cu ierarhia.

În Capitolul V este vorba de chemarea la sfinţenie: „Toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie” (nr. 39). „Pentru ca iubirea, ca o sămânţă bună, să crească şi să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul

lui Dumnezeu şi, ajutat de har, să-i împlinească în fapte vo-inţa, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie şi la celebrările liturgice, şi să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraţilor şi în practica-rea tuturor virtuţilor” (nr. 42).

Capitolul VI este dedicat călugărilor şi tratează despre sfaturile evanghelice în Biserică, despre natura şi impor-tanţa vieţii călugăreşti, despre autoritatea Bisericii şi viaţa călugărească şi despre măreţia consacrării călugăreşti. „Conciliul confirmă şi laudă bărbaţii şi femeile, fraţi şi surori, care în mănăstiri sau şcoli şi spitale, ori în misiuni, cu fidelitate statornică şi smerită faţă de această consacrare, împodobesc Mireasa lui Cristos şi aduc tuturor oamenilor servicii generoase şi foarte variate” (nr. 46).

Capitolul VII ne spune că Biserica nu va ajunge la îm-plinire decât în gloria cerească, atunci când întregul univers va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos. „Înainte de a domni cu Cristos în slavă, toţi ne vom înfăţişa «înaintea judecăţii lui Cristos, ca fiecare să-şi primească răsplata celor făcute pe când era în trup: fie bine, fie rău» (2Cor 5,10) şi la sfâr-şitul lumii «cei care au făcut binele vor ieşi spre învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, spre învierea judecăţii» (In 5,29; cf. Mt 25,46)” (nr. 48).

Ultimul capitol este consacrat Sfintei Fecioare Maria. „Sfântul Conciliu, expunând învăţătura despre Biserică, în care divinul Răscumpărător înfăptuieşte mântuirea, vrea să pună cu grijă în lumină atât rolul Sfintei Fecioare în misterul Cuvântului întrupat şi al trupului mistic, cât şi îndatoririle oamenilor răscumpăraţi faţă de Născătoarea de Dumnezeu, Maica lui Cristos şi mama oamenilor, mai ales a credincio-şilor” (nr. 54). Vorbind despre rolul Sfintei Fecioare Maria în istoria mântuirii, ca şi despre cultul Sfintei Fecioare în Biserică, Conciliul reafirmă această doctrină catolică şi îi îndeamnă pe fiii Bisericii să preţuiască practicile şi exer-ciţiile de pietate faţă de ea. „Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10)” (nr. 68).

Să-i mulţumim lui Dumnezeu că facem parte din Biseri-ca Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică.

Ioan ROBUArhiepiscop Mitropolit de Bucureşti


ACTUALITATE

Mesaj către Poporul lui Dumnezeu Mesaj către Poporul lui Dumnezeu Mesaj către Poporul lui Dumnezeu Pe 26 octombrie, la Biroul de presă al Sfântului Scaun a fost prezentat Mesajul către Poporul lui Dumnezeu, mesa-

jul final al celei de-a XIII-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, ce s-a desfăşurat între 7 şi 28 octombrie şi a examinat tema Noua Evanghelizare şi transmiterea credinţei.

Biroul de presă al Sfântului Scaun a pus la dispoziţie un rezumat în limba engleză al mesajului.

Poporul lui Dumnezeu, considerat de unii observa-tori deseori distrat şi confuz, expus la riscul unor dez-amăgiri distrugătoare, este descris de Părinţii Sinodali cu trăsăturile evanghelice ale femeii samaritene care vine la fântâna patriarhului Iacob cu o amforă goală (cf. In 4). Omului îi este sete şi dor de Dumnezeu, de aceea Biserica trebuie să meargă în întâmpinarea lui şi să-l facă prezent pe Domnul. Şi, asemeni femeii samaritene, cei care l-au întâlnit pe Isus nu pot să nu devină, la rândul lor, vestitori ai mântuirii şi ai speranţei, convinşi că a conduce omenirea de astăzi la Isus este o adevărată urgenţă care se resimte în întreaga lume.

Cu toate acestea, Biserica subliniază că, pentru a evangheliza, e necesar mai întâi a fi evanghelizaţi. De aici, apelul presant la convertire, pentru că slăbiciunile şi păcatele personale comise de discipolii lui Isus îngreu-nează credibilitatea misiunii. Creştinii trebuie să învingă teama prin credinţă şi să privească omenirea cu un curaj senin pentru că, deşi marcată de contradicţii şi provocări, rămâne întotdeauna lumea pe care Dumnezeu o iubeşte.

Nu pesimismului, aşadar: globalizarea, seculariza-rea, migraţiile, ateismul, criza hegemoniei politice şi a statului, cu toate greutăţile şi suferinţele pe care le comportă, trebuie să devină şanse de evanghelizare. Pentru că nu este vorba de a găsi noi strategii de răspândire a Evangheliei ca un produs oarecare pe piaţa de consum, ci de a redescoperi modalităţile prin care oamenii se pot apropia de Isus, Răscumpărătorul omului.

De aceea, Mesajul Sinodului consideră familia locul natural de evanghelizare şi subliniază că aceasta trebu-ie sprijinită de Biserică, de politică şi de societate. În ca-drul familiei, se subliniază rolul special al femeii, se afirmă responsabilitatea figurii paterne şi se aminteşte de situaţia dureroasă a celor care convieţuiesc fără sacramente, sunt divorţaţi sau recăsătoriţi: se reafirmă, desigur, disciplina Bisericii privind accesul la Sacramente, dar se subliniază şi faptul că aceştia nu sunt abandonaţi de Domnul şi că Biserica este casă primitoare pentru toţi.

Documentul citează apoi parohiile drept centre de evanghelizare şi aminteşte de importanţa vieţii consacrate şi a formării permanente a preoţilor şi a persoanelor con-sacrate, îndemnându-i şi pe credincioşii laici să vestească Evanghelia în comuniune cu Biserica. O atenţie deosebită este acordată tinerilor într-o perspectivă de atenţie, asculta-re şi dialog, pentru a răscumpăra, nu mortifica, entuziasmul lor.

Noua evanghelizare cunoaşte orizonturi largi cât este lumea de mare, spun Părinţii Sinodali, şi este fun-damental, prin urmare dialogul, declinat în diferite mo-

duri: faţă de cultură, care are nevoie de o nouă alianţă între credinţă şi raţiune; de educaţie, pentru o formare integrală a persoanei; de comunicaţiile sociale, spaţiu de importanţă vitală pentru formarea conştiinţelor şi bogat în posibilităţi de a ajunge la inima omului; în fine, faţă de ştiinţe care, atunci când nu-l închid pe om în orizontul materialismului, devin aliate în efortul de umanizare a vieţii.

Mai departe, este central dialogul cu artele, care expri-mă spiritualitatea prin intermediul frumuseţii; cu lumea economiei şi a muncii, pentru ca aceasta din urmă să pro-moveze dezvoltarea persoanei; cu lumea politică, de la care se cere o grijă dezinteresată şi transparentă pentru binele comun, în spirit de respect faţă de demnitatea persoanei, a familiei fondate pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, a libertăţii de educaţiei şi de religie, îndepărtând cauzele de nedreptate şi inechităţile sociale.

Fundamental, apoi, este dialogul interreligios care contribuie la pace, respinge fundamentalismul şi denunţă violenţa împotriva celor care cred, încălcările grave ale drepturilor omului.

Două expresii ale vieţii de credinţă sunt deosebit de semnificative pentru Noua Evanghelizare: contempla-ţia, unde tăcerea permite primirea mai bună a Cuvântului lui Dumnezeu, şi slujirea celor săraci, cu optica celui care vede pe chipurile lor chipul lui Cristos.

În ultima parte, Mesajul priveşte la Bisericile din diferitele regiuni ale lumii şi fiecăreia îi adresează un cuvânt de încurajare pentru vestirea Evangheliei. Bise-ricilor din Orient, Sinodul le doreşte să aibă posibilitatea de a practica credinţa în condiţii de pace şi libertate religioasă. Celor din Africa, să dezvolte evanghelizarea în contextul întâlnirii cu vechile şi noile culturi, lansând un apel guver-nelor pentru încetarea conflictelor şi a violenţelor. Creştini-lor din America de Nord, să aibă curajul convertirii, să fie primitori faţă de migranţi şi refugiaţi. Biserica din America Latină este îndemnată să trăiască „misiunea permanentă” pentru a înfrunta provocările prezentului, precum sărăcia, violenţa şi noile condiţii de pluralism religios. Biserica din Asia este încurajată să rămână statornică în credinţă şi să transmită solidaritatea întregii Biserici faţă de creştinii de pe continentul în care Isus s-a născut, a trăit, a murit şi a înviat. În Europa, dificultăţile prezentului nu trebuie să-i abată pe creştini, ci trebuie să fie primite ca tot atâtea provocări ce aşteaptă un răspuns. Bisericii din Oceania i se cere să simtă şi mai intens mandatul de a predica Evan-ghelia.

Mesajul se încheie cu un act de încredinţare faţă de Sfânta Fecioara Maria, steaua Noii Evanghelizări.

(sursa: radiovaticana.va)


ACTUALITATE

Pentru o trăire mai profundă a Anului Credinţei, în Arhidieceza de Bucureşti vor fi organizate misiuni populare şi pelerinaje, vor fi prezentate exemple de trăire în mod eroic a credinţei, iar Institutul Teologic Sfânta Tereza din Bucureşti va organiza conferinţe şi mese rotunde, ce vor fi deschise publicului larg.

Prima conferinţă din ciclul „Raţiunile credinţei”, din cadrul Anului Credinţei, a avut loc joi, 25 octombrie, la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universităţii Bucureşti. Conferinţele care au oferit abordări antropolo-gice ale credinţei au fost susţinute de către prof. dr. Daniel Barbu şi pr. prof. dr. Wilhelm Dancă, decan al Facultăţii de Teologie Romano-Catolică.

În conferinţa sa, intitulată „Secularizare, separare, sub-sidiaritate: transformările proiectului european”, profesorul Daniel Barbu ne-a prezentat figurile „părinţilor fon-datori” ai Uniunii Europene, ministrul de externe francez Robert Schuman, premierul italian Alcide de Gasperi şi cancelarul german Konrad Ade-nauer. S-a reliefat formaţia comună a acestora, catolică, precum şi faptul că, în momentul demarării proiectului comun european sub forma iniţială a Uniunii Cărbunelui şi Oţelului, toţi trei aveau deja o isto-rie de viaţă şi activitate politică îndelungată, fiind formaţi înainte de primul război mondial. A reieşit de aici prezenţa viziunii catolice în elaborarea viitoarei Uniuni Europene. Profesorul Barbu a notat de asemenea cum, în zilele noas-tre, documentele Uniunii Europene tind să semene tot mai mult cu documentele Magisteriului Bisericii în ceea ce priveşte importanţa şi caracterul obligatoriu. În încheiere, profesorul Barbu a lansat o provocare, întrebându-se dacă Uniunea Europeană produce sfinţi, dat fiind că pentru Al-cide de Gasperi şi Robert Schuman au fost deschise cauze de beatificare.

Pr. Dancă, în conferinţa sa „Omul European în faţa lui Cristos”, a pledat pentru realizarea unui punct de întâlnire între cetăţeanul Uniunii Europene de azi şi creştini, subli-niind valorile culturii europene contemporane: pluralismul, identitatea deschisă, bazate pe întâlnirea dintre trei cetăţi (Atena, Roma, Ierusalimul) ce corespund fiecare unui as-pect fundamental al civilizaţiei şi culturii europene – filoso-

fia, dreptul – revelaţia iudeo-creştină – pacea, reconcilierea. Creştinismul apare ca loc de întâlnire între Dumnezeul care se revelează şi omul care în mod liber îi acceptă voinţa sa de mântuire. Există un proiect cultural creştin bazat pe dialog, dar şi pe mărturia curajoasă a propriei identităţi, într-un lim-baj nou al credinţei, rezultat din întâlnirea cu Isus Cristos. Raţiunea, la rândul ei, trebuie să îşi regăsească caracterul său analogic şi simbolic, alături de cel tehnic, omniprezent,

pentru a reface unitatea interioară a omului.

În final, pr. Dancă a subliniat nece-sitatea ca proiectul european să fie cen-trat pe valori non-negociabile, precum raportarea la Dumnezeul Treime al lui Isus Cristos, respectarea diferenţei din-tre bine şi rău, dialogul iubirii în iubire, care mişcă inimile.

Pr. Sebastian LUCACIU

Conferinţele Facultăţii de Teologie Romano-Catolică


ACTUALITATE

În luna octombrie, la Editura Arhiepiscopiei Ro-mano-Catolice de Bucu-reşti a apărut volumul mo-nografic bilingv Catolicii din Turnu Severin. Istorie, cultură și spiritualitate, cu ilustraţii color. Volumul este coordonat de prof. Dănuţ Doboş şi cuprinde studii de Adrian Boboruţă, Dănuţ Doboş, Tudor Răţoi, Tereza Sinigalia, Eugen Bortoş şi Daniel Banner.

„Departamentul de istorie ecleziastică de pe lângă Arhi-episcopia Romano-Catolică de Bucureşti prezintă citito-rilor o lucrare monografică dedicată Parohiei Romano-Catolice din Turnu Severin. Ne bucurăm, aşadar, de o lucrare de istorie şi artă bi-sericească deopotrivă, care constituie o binemeritată răsplată culturală şi spiri-tuală oferită comunităţii pa-rohiale din acest oraş, dar şi o contribuţie importantă la reconstituirea istoriei zbu-ciumate a Bisericii Catolice de pe teritoriul Arhidiecezei noastre.

Parohia Romano-Catolică Turnu Severin are o istorie de peste un veac şi jumătate, însă viaţa catolică pe aceste vechi meleaguri româneşti îşi află începuturile în nebuloa-sele veacuri ale Evului Mediu românesc. Această primă etapă din isotria comunităţii catolice din Turnu Severin culminează cu sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui de-al XV-lea, perioada existenţei Episcopiei Roma-no-Catolice de Turnu Severin.

Monografia Parohiei Romano-Catolice Turnu Severin a fost un bun prilej pentru unul din fiii acestei comunităţi, preotul Adrian Boboruţă, coautor al lucrării, să realizeze o performanţă, recuperând istoria medievală a Severinului într-o cheie originală, şi anume aceea a Severinului ca bastion al Bisericii Catolice din Europa Centrală în faţa năvălirilor turceşti. Un alt merit al autorului este acela de a fi reconsiderat componenta catolică şi românească a nobilimii din Banat, principala promotoare a rezistenţei creştine catolice a acestui bastion (...).

Privim cu bucurie şi recunoştinţă la faptele creştine şi la istoria comunităţii catolice severinene, care a renăscut mereu după atâtea încercări şi vitregii datorită stăruinţei şi dorinţei credincioşilor severineni de a fi buni creştini, cu harul şi sprijinul primit de la Dumnezeu şi de la Sfânta Fecioară Maria.

Îi felicităm pe autorii monografiei pentru strădania lor, pe părintele paroh Cojan Claudiu şi pe ceilalţi susţinători ai acestui demers de recuperare a unor pagini de istorie, cultură şi spiritualitate severineană”.

(IPS Ioan ROBU, fragment din Cuvânt înainte)

„De Parohia Romano-Catolică din Turnu Severin mă leagă frumoase amintiri, întrucât am copilărit în această ve-che şi frumoasă localitate românească. Lecturând paginile monografiei am descoperit şi rememorat cu multă plăcere

figuri ilustre şi fapte creştine care onorează istoria acestei comunităţii catolice.

Am susţinut şi încurajat de la început această iniţia-tivă istoriografică, deoarece am considerat că avem dato-ria de a privi retrospectiv şi cu respect la făuritorii unei istorii creştine ce se des-făşoară pe durata a câteva secole (...).

La dezvoltarea acestei comunităţi parohiale au con-

tribuit figuri ilustre din istoria Bisericii noastre locale, aşa cum o demonstrează, pe lângă textul propriu-zis, şi montajul fotografic, inspirat ales, în care regăsim întreaga conduere bisericească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din secolul al XX-lea, alături de fruntaşi ai comunităţii parohiale

şi oficialităţi ale oraşu-lui Turnu Severin (...).

Monografia istorică a comunităţii catolice din Turnu Severin este, cu siguranţă, o lucrare importantă pentru o mai bună cunoaştere a Bisericii locale şi de interes atât pentru credincioşii catolici cât şi pentru pasionaţii de istorie”.

(PS Cornel DAMIAN, fragment din Prefaţă)

Catolicii din Turnu Severin. Istorie, cultură și spiritualitateEARCB, Bucureşti 2012, 365 pag.


DIN VIAţA ARHIDIECEZEI

PS Cornel Damian a deschis Anul Credinţei la Parohia Sfânta CrucePe 14 octombrie, Parohia Sfânta

Cruce a avut bucuria să celebreze des-chiderea Anului Credinţei în prezenţa Episcopului Auxiliar de Bucureşti, Monsenior Cornel Damian, în cadrul Sfintei Liturghii solemne de la ora 10.30.

„Credinţa fără fapte este o credinţă moartă”, ne-a reamintit Episcopul Cornel în predica sa. O predică gră-itoare, prin care ni s-a reamintit că noi, creştinii de azi, putem mai mult ca oricând să dăm dovadă de credinţă oriunde ne-am afla; nu numai preoţii, nu numai persoanele consacrate, ci şi creştinul de rând. Tot în predică am ascultat că bogăţia şi tristeţea erau cele care l-au însoţit pe omul din Evangheliei; bogăţia nu este un lucru rău în sine, dar dacă ea ne pune piedici pentru a ne practica credinţa, atunci ne face să fim trişti, ne face să ne pierdem sensul vieţii.

Credinţa este dăruită tuturor, în mod gratuit, aşa cum s-a arătat în cadrul Sfintei Liturghii la ofertoriu: persoanei în vârstă, suferinde, care a adus Crucea Mântuitorului; copilului îmbrăcat în straie albe, care, însoţit de părinţii săi, a prezentat un vas cu apă simbolizând pe toţi cei botezaţi în Cristos; celor doi tineri care au adus lumânarea aprinsă, simbolul dorinţei de a-l urma pe Cristos, Lumina lu-mii; familiei care, aducând o Biblie, documentele Conciliului Vatican II şi Catehismul Bisericii Catolice, se stră-duieşte să trăiască după învăţătura lui Cristos; familiei care a purtat în mâini şi suflet icoana lui Cristos, modelul unic de credinţă, dar şi familiei care a adus pâinea şi vinul, rodul muncii de zi cu zi. Credinţa este dată tuturor, de-pinde de fiecare dintre noi să folosim acest dar minunat pentru a fi împliniţi şi fericiţi, pentru a ne mântui.

Părintele paroh Ionel Pojum, la sfârşitul Sfintei Liturghii, înainte de a-i mulţumi PS Cornel pentru prezenţa sa, întorcându-se printre noi pentru a ne întări în credinţă, a specificat trei eve-nimente care vor marca mai profund acest An al Credinţei în Parohia Sf. Cruce, şi anume: 1. în fiecare a treia vineri a lunii va avea loc lectio divina; 2. în săptămâna dinaintea Duminicii Floriilor 2013, se vor desfăşura Zile de Misiuni populare; şi 3. la începutul lunii septembrie 2013, se va organiza pentru enoriaşii parohiei un pelerinaj în Cetatea Sfântă, Roma.

Angelica BABOSCHI

Sărbătoarea familiilorPe 28 octombrie, comunitatea parohiei Sfinţii Apostoli

Petru şi Paul din Băneasa a îmbrăcat din nou haine de săr-bătoare. Comunitatea a fost alături de 17 familii care anul acesta au împlinit o vârstă rotundă de la căsătorie, respectiv 5, 10, 15, … 50 de ani.

Sfânta Liturghie a început în mod solemn, printr-o pro-cesiune din care au făcut parte şi soţii sărbătoriţi, împreună cu copiii lor.

La predică, după ce a vorbit despre transmiterea Revela-ţiei, urmând planul catehetic propus pentru Anul Credinţei, părintele a transmis şi câteva învăţături desprinse din Litur-gia cuvântului a zilei. Plecând de la Psalmul responsorial, cei prezenţi au fost îndemnaţi să-i mulțumească Domnului cu inimile pline de bucurie pentru toate lucrurile minunate pe care le-a făcut pentru fiecare dintre noi. Din Evanghelie a fost propus exemplul cerşetorului orb, Bartimeu, care îl striga cu insistenţă pe Isus, ignorându-i pe cei care se răsteau la el să tacă. „Cuvântul Domnului ni se adresează fiecăruia dintre noi; fiecare dintre noi poate fi un Bartimeu ce vrea să se îndrepte către Cristos. Dar şi în cazul nostru, sunt mulţi cei care ne obstaculează apropierea de El: comoditatea, tentaţiile lumii moderne, privirile dezaprobatoare ale celor din jur şi multe alte piedici putem întâlni în drumul nostru de credinţă. Important este ca noi să „strigăm şi mai tare”

şi să credem că pentru a-l urma pe Cristos, merită să lupţi cu toată lumea şi să strigi din toată inima; important este să fim perseverenţi şi să credem cu tărie că Isus are puterea să ne vindece. Anul pastoral, pe care Biserica Catolică l-a început de curând, poate să ne ajute în acest sens. De aceea, vă doresc drum bun în Anul Credinţei!”.

Deosebit de emoţionant a fost momentul ce a urmat predicii, când soţii şi-au reînnoit jurămintele făcute cu ani în urmă, când au încheiat legământul căsătoriei.

Sfânta Liturghie a fost urmată de o agapă, care a oferit celor prezenţi ocazia să se felicite reciproc, să se cunoască mai bine şi să lege relaţii ce se pot transforma în frumoase prietenii între familii. w

ww

.par

ohia

bane

asa.

ro


DIN VIAţA ARHIDIECEZEI

Comemorarea Fericitului Ioan Paul al II-leaComemorarea Fericitului Ioan Paul al II-leaDuminică, 21 octombrie, credincioşii catolici din

Bucureşti au participat la procesiunea organizată pe stră-zile capitalei de către Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti în cinstea Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, comemorat liturgic la 22 octombrie. Alături de credincioși, la eveniment au participat numeroşi preoţi, Episcopul ro-mano-catolic Auxiliar de Bucureşti, Monseniorul Cornel Damian, Preasfinţitul Mihai Frăţilă, Episcop greco-catolic al Vicariatului de Bucureşti, şi Monseniorul Muankembe Baudouin, consilier la Nunţiatura Apostolică din România.

Comemorarea a început cu un moment de rugăciune la monumentul dedicat Fericitului Papă, amplasat în veci-nătatea sediului Nunţiaturii Apostolice, după care toţi cei prezenţi au pornit în procesiune către Catedrala Sfântul Iosif, unde s-a celebrat o Sfântă Liturghie solemnă. În fruntea procesiunii a fost purtată pe străzile capitalei icoana Fericitului Ioan Paul al II-lea (realizată după o fotografie donată de fotograful Gregory Galazka) şi relicva cu câteva picături din sângele Papei, dăruită anul trecut Catedralei romano-catolice din Bucureşti de către Arhiepiscopul de Cracovia, Cardinalul Stanisław Dziwisz, fost secretar per-sonal al Fericitului Papă.

„Sărbătoarea Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea ne aminteşte de vizita pe care a făcut-o în ţara noastră, între 7-9 mai 1999, şi de cuvintele pe care ni le-a adresat atunci şi pe care, cu siguranţă, mulţi dintre noi le păstrăm încă adânc întipărite în suflet. În acelaşi timp, inima ne este plină de bucurie pentru că astăzi el este Fericit, ridicat la cinstea

altarelor, printre sfinţii lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi”, a spus PS Cornel Damian la omilia din cadrul Sfintei Liturghii în Catedrala Sfântul Iosif.

Iubirea faţă de Cristos, care l-a consumat pe Ioan Paul al II-lea, „l-a îndemnat să vină aici, în România, o ţară majo-ritar ortodoxă, pentru a-i întâlni pe fraţii noştri ortodocşi şi pentru a-şi arăta respectul faţă de tradiţiile acestei Biserici”. „Ne amintim ziua de 8 mai 1999 – a mai spus episcopul –, când aici, în Catedrala Sfântul Iosif, Papa Ioan Paul al II-lea stătea încovoiat de spate, împovărat de ani şi de suferinţă, dar nu doborât. În ciuda suferinţei, el a continuat să rămână Piatra, aşa cum l-a vrut Cristos, prin exemplul său întărin-du-ne şi pe noi în credinţă”.

La rândul său, PS Mihai Frăţilă a subliniat faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om voit de Dumnezeu la cârma Bisericii, potrivit pentru timpurile pe care le trăia Bi-serica şi omenirea. De asemenea, episcopul greco-catolic, salutând prezenţa credincioşilor greco-catolici la celebrare, a evidenţiat frumuseţea diversităţii din Biserica Catolică.

În perioada interbelică, la Tur-nu Severin, în strada Horațiu nr.3, funcţiona Școala Primară de Băieți a Comunității Romano-Catolice din lo-calitate, care data din anul 1857. La 3 august 1948, clădirea a fost confiscată în mod abuziv de regimul comunist.

În anul 2005, proprietatea a fost restituită Bisericii. Astăzi, cu ajuto-rul lui Dumnezeu și prin implicarea Congregației Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus, trecutul a fost reînviat: pe strada Horațiu nr. 3, sub egida Bise-ricii Romano-Catolice, funcționează Grădinița Sfânta Teresa Verzeri.

Pe 28 octombrie 2012, Comuni-tatea Romano-Catolică din Drobe-ta-Turnu Severin a avut bucuria să participe la inaugurarea grădiniței. PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de București, a prezidat Sfânta Liturghie și a binecuvântat spațiile destinate

activității grădiniței.„Anul acesta se împlinesc 125 de

ani de când a fost consacrată biserica din Turnu Severin. Nu sunt doar 125 de ani de istorie pentru această biserică, dar și 125 de ani de viață de credință. În acest drum al istoriei, evenimentul de astăzi este un nod care leagă istoria, timpul cu ceea ce a fost înainte, cu ceea ce la un moment dat a încetat să existe și cu ceea ce încercăm să reînnodăm în prezentul nostru, prin truda surorilor din Congregația Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus. Grădinița Sfânta Tereza Verzeri este un nod istoric ce leagă prezentul de trecut, oferindu-ne speranța unui viitor așezământ de cultură, de educație, de religiozitate și de spiritualitate” – a spus Preasfințitul în predica sa.

În mijlocul comunității catolice din Drobeta-Turnu Severin au fost prezenți, alături de PS Cornel Dami-

an, și preoții Claudiu Cojan, parohul comunității catolice locale, părintele Gheorghe Coșa, decan de Craiova, părintele Ionel Râtan și părintele Da-mian Cimpoieșu, OMI. La celebrare a luat parte și Sr. Luciana Welponer, Superioara Generală a Congregației Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus. Din partea autorităților civile a fost prezent primarul oraşului, domnul Constantin Gherghe.

Surorile Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus

Inaugurarea grădiniței catolice din Drobeta-Turnu SeverinInaugurarea grădiniței catolice din Drobeta-Turnu Severin

ww

w.a

rcb.

ro


ŞTIRI interne

În luna februarie a.c., în urma Consistoriului Ordinar, Papa Benedict al XVI-lea a creat 22 noi Cardinali, printre care şi PF Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. În cadrul Sfintei Liturghii, la fel ca fiecare nou Cardinal, PF Lucian a urcat la altarul Confesiunii Sf. Apostol Petru, unde i s-a încredinţat bere-ta roşie, simbol al dăruirii până la vărsarea sângelui din dragoste faţă de Biserică, inelul de Car-dinal, având încrustate figurile Sf. Petru şi Pavel, şi o stea ce o reprezintă pe Preasfânta Fecioară Maria, precum şi decretul de nu-mire, unde este specificat numele bisericii al cărui titular devenea, şi anume biserica Sf. Atanasie din Roma.

Momentul intrării în biserica Sf. Atanasie s-a petrecut în cadrul rânduielii Vecerniei din ziua de 8 octombrie. La intrarea în marea biserică, PF Car-dinal Lucian a fost întâmpinat de către actualul rector al Colegiul Grec din Roma şi paroh, rev. Mons. Manel Nin, şi de către Mons. Malvestiti Maurizio, subsecretarul Con-gregaţiei pentru Bisericile Răsăritene. Au participat şi Pre-fectul Congregaţiei pentru Bisericile Răsăritene, Cardinalul Leonardo Sandri; Preafericirea Sa Sviatoslav Şevciuk, Ar-

hiepiscopul Major al Bisericii Ucrainene; Episcopii Petru Gherghel de Iaşi, Florentin Crihălmeanu de Cluj-Gherla, Virgil Bercea de Oradea, Alexandru Mesian de Lugoj, Cla-udiu Pop al Curiei Arhiepiscopale; rectorul Colegiului Pio Romeno, pr. Gabriel Buboi; excelenţa sa Bogdan Tătaru-

Cazaban, Ambasadorul Români-ei pe lângă Sf. Scaun; numeroşi preoţi, credincioşi, studenţi în Cetatea Eternă, cu toţii împăr-tăşind harul momentului istoric pentru Biserica Română Unită şi pentru întregul neam românesc.

La încheierea ceremoniei, ambasadorul României pe lângă Sf. Scaun a înmânat Preafericirii Sale Lucian însemnele Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de cavaler. Distincţia acor-dată, a spus Cardinalul, „este o

recunoaştere a poziţiei clare, ferme, de neclintit, adoptată întotdeauna de Biserica noastră în favoarea adevărului şi a credinţei şi, deci, în slujba ţării”. Seara s-a încheiat cu o agapă fraternă oferită de Congregaţia pentru Bisericile Ori-entale în saloanele Colegiului grec, în onoarea Preafericirii Sale Lucian.

Pr. Marius CERGHIZANText si foto: bru.ro

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

Înscăunarea PF Cardinal Lucian în biserica Sfântul Atanasie din Roma

În perioada 16-20 octombrie 2012, la Centrul Spiritual Manresa din Cluj-Napoca, a avut loc cea de-a XXIII-a Adu-nare Generală CRSM, cu tema: „Viaţa consacrată – drum şi mărturie de credinţă”. La adunare au participat 54 de surori superioare şi delegate din 42 de congregaţii din România. Adunarea Generală a fost prezidată de sr. Varvara Acatrinei, CJ, preşedinte al CRSM şi moderată de pr. Leo Pall, OFM.

La deschiderea Adunării Generale, a celebrat Sfânta Liturghie PS Bocskei Laszlo, Episcop romano-catolic de Oradea. În cadrul zilei de formare spirituală, pr. prof. Liviu Jitianu, făcând referinţă la documentul Porta Fidei, a expus modul de abordare a credinţei în societatea contemporană. Printr-un pelerinaj în Sfânta Scriptură, sr. Hanni Rolfes, MSC, a arătat, după exemplul lui Isus, de ce fel de Biserică avem nevoie pentru ca lumea să creadă: o Biserică umilă care slujeşte, o Biserică care trăieşte gratuitatea, o Biserică în slujirea vieţii şi o Biserică eliberatoare.

În cadrul Adunării Generale, a avut loc şi alegerea Con-siliului Prezidenţial, în care au fost alese: ca preşedinte, Sr.

Varvara Acatrinei, CJ; vicepreşedinte, Sr. Regina Birou, SMFA; şi consiliere, Sr. Lenuţa Băcăoanu, SCMP; Sr. Piroska Darvas, ASP şi Sr. Enza Perlini, SJA. Adunarea Generală s-a încheiat cu o Sfântă Liturghie de mulţumire, cu participarea PS Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic al Eparhiei de Cluj-Gherla, delegat al Conferinţei Episcopale din România pentru viaţa consacrată.

Sursa: www.fcrsm.ro

Conferinţa Română A Superioarelor MajoreA XXIII-a Adunare Generală


ŞTIRI externe

Preşedinţii Conferinţelor episcopale din Europa, reuniţi în Adunarea plenară din 27-30 septembrie 2012 la San Gallo, în Elveţia, au abordat tema provocărilor evanghelizării în aju-nul deschiderii Anului Credinţei, decretat de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea. Episcopii au reînnoit recunoştinţa şi devotamentul lor faţă de persoana Papei, faţă de Magisteriu şi faţă de întregul său minister petrin.

Suntem conştienţi că vestirea lui Isus Cristos este marele „da” al lui Dumnezeu acordat vieţii omului, libertăţii, iubirii. Evanghelia, de fapt, revelează adevărul despre Dumnezeu-Iubire şi ne dezvăluie adevăratul chip al omului, îl mântuie de răul moral şi duce la plinătate umanitatea lui. Luând act de gravele derive ale liberalismului economic şi etic, dorim să amintim că creştinismul este mai actual ca oricând şi că le oferă tuturor patrimoniul său mereu actual deoarece procla-mă un umanism personalist şi comunitar. Privind spre Cris-tos, Biserica îl vesteşte pe omul mântuit de păcat, deschis spre ceilalţi şi spre Dumnezeu Creatorul, adânc ancorat în El, izvor şi garant al valorilor care călăuzesc acţiunile indivizilor şi ale popoarelor. Culturile laice, care se confruntă pe diferite perspective antropologice, nu trebuie să privească cu suspi-ciune mesajul creştin, care dintotdeauna deschide şi aripa credinţei, şi aripa raţiunii. Cele două aripi aparţin omului şi istoriei europene şi sunt bazele civilizaţiei noastre. Biserica,

dând mărturie despre adevărul credinţei, participă la dezbate-rea culturală şi socială cu propriul patrimoniu de înţelepciune şi cultură, prezentând elaborările raţiunii corecte. Intenţia de a reconfigura fundamentele naturale ale societăţii, precum familia ori convieţuirea diferitelor tradiţii istorice şi religioa-se, nu este considerată deloc ceva cazual.

Ne întrebăm care este scopul atitudinii de iritare şi de discreditare sistematică pe care o exprimă intoleranţa, iar uneori şi discriminarea şi incitarea la ură, faţă de credinţa şi învăţătura creştină, şi, prin urmare, faţă de creştini. Vo-cea lor este considerată de unii incomodă şi este acuzată de intoleranţă sau de obscurantism: în realitate, este simţită ca periculoasă, deoarece este o voce liberă care nu se pleacă în faţa intereselor, nici nu este dispusă să cedeze în faţa şan-tajelor. Destabilizarea persoanei şi a societăţii nu este spre binele omului, ci reprezintă interese partinice.

Apreciem în mod deosebit, şi în lumina învăţăturilor Conciliului Vatican II, libertatea umană, care trebuie folosită respectând drepturile persoanelor şi convieţuirea lor religi-oasă.

Am luat la cunoştinţă despre gravele situaţii ale catolici-lor din Bosnia-Herţegovina. Dorim să însoţim situaţia lor cu o atenţie solidară şi sperăm că libertatea lor va fi garantată.

În contextul european în care trăim, ne dorim respect deplin şi disponibilitate la dialog fără prejudecăţi şi aroganţă. Creştinii simt responsabilitatea lor de cetăţeni, şi au un patri-moniu de adevăr dovedit de cei două mii de ani de istorie prin roadele de slujire, de bine şi de civilizaţie. Misiunea noastră ne obligă să fim Păstori înţelepţi ai comunităţilor prezente în istorie ca plămada în aluat şi ca lămpi ce răspândesc lumina lui Cristos spre binele tuturor.

(Mesajul episcopilor europeni, transmis la sfârşitul Adunării plenare a Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa – CCEE, St. Gallen, Elveţia, 27-30 septembrie)

Mesajul episcopilor europeni:Provocările evanghelizării în Europa

ITALIA: Câştigătorii Festivalului de Cinema „Religion Today”

În seara de sâmbătă, 20 octombrie, la Trento, în Italia, a avut loc anunţarea câş-tigătorilor celei de a 150-a ediţii a festivalului internaţional de cinema „Religion Today", la care s-au înscris 57 de filme din lumea întreagă. Ediţia din acest an, intitulată „Conflicte, religii şi non-violenţă”, a aprofundat rolul religiilor în actua-litatea unei lumi în care au loc acte de violenţă, contrapunând orice tentaţie funda-mentalistă de intransigenţă şi închidere, cu valorile respectului, acceptării reciproce, disponibilităţii pentru dialog. Premiul I, „În spiritul credinţei” a fost acordat filmului danez „Football is God” de Ole Bendtzen. Documentarul explorează strânsa legătură dintre fotbal, credinţă şi pasiune şi necesitatea de a se simţi parte din ceva mai mare decât propria persoană. Cel mai bun film a fost declarată pelicula poloneză „Culorile pasiunii” a lui Lech Majewski, pentru povestea de curaj, răzvrătire şi sacrificiu şi pentru analiza profundă a istoriei şi a culturii poporului flamand. Cel mai bun scurt-metraj a fost declarată pelicula israeliană „Sora mea”, realizat de Oshrat Meirovitch, pentru prezentarea prejudecăţilor care înconjoară viaţa unei tinere femei ortodoxe.


BISERICĂ ŞI SOCIETATE

În perioada 7 - 28 octombrie s-a desfăşurat la Vatican Sino-dul Episcopilor, care a dezbătut tema Noua Evanghelizare şi transmiterea credinţei creşti-ne. Alături de cei aproximativ 300 de părinţi sinodali, Sfântul Părinte a ales şi 17 femei care au participat ca auditoriu la Sinodul Episcopilor. Printre acestea s-a aflat şi Chiara Amirante, carismatica fondatoare a comunităţii Noi Orizonturi, care dintotdeauna a făcut din noua evanghelizare punctul forte al activităţii sale. Înainte de încheierea Sinodului, Chiara a vorbit despre această experi-enţă pentru agenţia catolică de ştiri Zenit:

„Pentru mine au fost extraordinare zile de har. Am primit cu multă seriozitate invitaţia Papei de a trăi o reînnoită anga-jare a Noii Evanghelizări pentru transmiterea credinţei, într-o atmosferă de intensă comuniune. A fost o bogăţie să pot asculta relatările Părinţilor Sinodali şi ale auditorilor care au vorbit despre experienţa şi propunerile lor re-feritoare la provocările puternice cu care se confruntă omul contemporan”.

Despre aspectele din societate cărora trebuie să li se acorde o atenţie deose-bită, Chiara a spus: „Experienţa trăită în aceşti ani de puternică angajare în Comunitatea Noi Orizonturi (…) ne-a dus la concluzia că 80% dintre tineri trăiesc astăzi în situaţii grave de dificultate ce caracterizează lumea lor: folosirea şi abuzul de droguri şi de alcool, dependenţa de sex (cu felurite abuzuri ce cauzează răni de neşters) şi dependenţe de diferite tipuri, anorexia, bulimia, depresia, sentimentul de zădărnicie şi de singurătate… Cred că roadele relativismului, ale secu-larismului, ale consumismului şi ale hedonismului cu care societatea noastră continuă să se alimenteze sunt cu adevărat alarmante şi devastante. Omul contemporan îşi face iluzii că-l poate înlocui pe Dumnezeu, dar poate a uitat că orice societate care a încercat să-l exileze pe El a degenerat adesea într-un adevărat infern. Este nevoie urgentă de persoane care să se lase pătrunse în adâncul inimii lor de Vestea cea Bună şi care să mărturisească cu tărie că Dumnezeul Creaţiei a venit să locuiască în mijlocul nostru, pentru a ne descoperi iubirea sa nemărginită şi pentru a răspunde întrebărilor celor mai profunde ale inimii noastre. El este Calea pe care noi putem ajunge la plinătatea Bucuriei, a păcii, a libertăţii interioare, a Vieţii!”

Referindu-se la rolul femeii, temă ce a fost abordată în cadrul lucrărilor Sinodului, fondatoarea comunităţii Noi

Orizonturi a declarat: „A fost subliniată de mai multe ori importanţa femeii şi carisma ei specifică în Noua Evan-ghelizare. Sunt convinsă că femeia, datorită capacităţii sale extraordinare de a-i primi şi de a-i îngriji pe cei care suferă, datorită sensibilităţii şi maternităţii sale, datorită capacităţii sale deosebite de a iubi, poate avea o contribuţie cu adevărat fundamentală.

Bărbatul tinde să fie mai mult cerebral, iar femeia să acţi-oneze cum îi dictează inima; şi dacă astăzi este nevoie să se reînnoiască viaţa acestei societăţi care stă să moară pentru că lipseşte iubirea, trebuie să trăim în mod radical noua poruncă pe care ne-a dat-o Isus: „Să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (In 13,34).

Despre comunitatea Noi Orizonturi, Chiara a spus: „Încă de la naşterea acestei comunităţi, angajarea pentru Noua Evanghelizare a fost prioritară. În doar şase ani, 250 000 de persoane s-au angajat drept Cavaleri ai luminii, încercând să trăiască în mod radical Evanghelia, pentru a mărturisi bucuria

lui Cristos Înviat şi să vestească în lume revoluţia iubirii. Au sporit iniţiativele de evangelizare, şi asta şi datorită angajării tinerilor din centrele de primire: astfel, avem 174 de centre de primire, de for-mare evanghelică, centre de consiliere şi de spiritualitate; 152 de echipe angajate în comunicare şi mass-media, în anima-ţie şi divertisment, în cultură şi educaţie, în cooperare internaţională în domeniul serviciilor sociale, susţinere şi orien-

tare… În plus, avem în curs de realizare cinci Citadele ale Cerului care, în afară de a fi centre de primire, sunt centre de formare pentru voluntariatul social şi pentru evanghelizare. Vom face tot ce ne stă în putere pentru a intensifica angajarea noastră în acest sens”.

Pe 23 octombrie, a apărut în librăriile din Italia autobio-grafia Chiarei Amirante, intitulată Solo l'Amore resta („Doar iubirea rămâne”), carte scrisă din dorinţa de a împărtăşi şi altora faptul că, dacă încercăm să ne deschidem inima, Iubi-rea lui Dumnezeu ne orientează spre orizonturi incredibile de lumină, de viaţă, de bucurie. Motivul cel mai profund care a determinat-o să scrie această carte a fost faptul că descoperind lucruri extraordinare, experimentând o bucurie care nu este din lumea aceasta şi care rezistă în ciuda teribilelor încercări ale vieţii, a dorit să dea mărturie despre toate acestea mai ales pentru cei care sunt cufundaţi în tristeţe, în descurajare, în disperare.

Prefaţa cărţii este scrisă de Andreea Bocelli, şi el Cavaler al luminii, de care Chiara este legată printr-o frumoasă priete-nie, printr-o adevărată comuniune.

Cristina ȘOICANTraducere şi adaptare după zenit.org

Chiara Amirante, carisma femeii în Noua Evanghelizare


VLADIMIR GHIKA

Dacă în primul episod din această serie am început reflecţia noastră plecând de la un text al Magisteriului Uni-versal al Papei (Scrisoarea Apostolică Poarta Credinţei), prin care convoca Anul Credinţei, de această dată, vom face apel la Magisteriul Local.

În Scrisoarea Pastorală adresată preoţilor Arhidiecezei de Bucureşti pentru inaugurarea Anului Credinţei, acolo unde indică inițiativele legate de celebrarea acestui An pas-toral, Arhiepiscopul Mitropolit de Bucureşti, Mons. Ioan Robu, spunea: „invităm preoţii şi cateheţii ca, în timpul predicilor sau al catehezelor să le propună credincioşilor exemple de trăire în mod eroic a credinţei, cum ar fi Monseniorul Vladimir Ghika, a cărui cauză de beatificare este în curs la Roma...”. Recent, la ora de rugăciune a preoţilor de la Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus (Franceză) din capitală, acolo unde a slujit şi Monseniorul Vladimir Ghika îna-inte de a fi arestat, Înaltpreasfinţitul a fost şi mai direct. Subliniind anumite aspecte din viaţa Monseniorului, precum rugăciunea îndelungă în faţa Sfântului Sacrament, dis-ponibilitatea lui în a-i asculta pe toţi, mai ales în închisoare, şi discernerea metodelor pastorale – înlocuirea cuvintelor ce nu pu-teau fi rostite sau ascultate cu meditaţii în „improvizaţii de orgă”, l-a indicat pe Mon-seniorul ca model pentru preoţi.

Lărgind orizontul, de la preoţii cărora le vorbea Arhiepiscopul la toţi credincioşii Arhidiecezei noastre şi nu numai, suntem convinşi că mărturia credinţei lui Vladimir Ghika are ceva de spus fiecăruia. Luna noiembrie este deja de ceva timp cea care găzduieşte una din cele două come-morări ale lui Vladimir Ghika, cea a arestării sale, a înce-putului martiriului. Cealaltă este în mai, amintind moartea sa de martir. Din acest motiv ne vom orienta privirea spre modul în care Monseniorul a dat mărturie despre credinţa sa în perioada de detenţie, într-una dintre închisorile comu-niste prin care a trecut.

Vladimir Ghika a fost susţinut de Dumnezeu să dea mărturie în calitate de deţinut mai întâi la Uranus şi apoi la Jilava. În calitate de vizitator, dăduse mărturie în închisoa-rea de femei de la Văcăreşti. Probabil că acea experienţă l-a pregătit, ca să nu mai vorbim despre nenumăratele istorisiri pe care le ascultase de la cei închişi şi eliberaţi în anii 1950 sau de la rudele acestora. De altfel, în decizia de a nu părăsi România şi în implicarea directă pentru susţinerea Bisericii Catolice în comuniune cu Roma, condiţiile referitoare la posibilitatea de a fi arestat erau acceptate cu luciditate de Vladimir Ghika. Este de ajuns să recitim scrisorile trimi-se lui Dimitrie Ghika, publicate în extraordinarul volum/

album Fratelui meu din exil. După ce a fost arestat pe data de 18 noiembrie 1952

(motivele arestării au fost subiect de articol în alte nu-mere ale Actualităţii Creştine şi se pot identifica în ediţia a doua a volumului Monseniorul, de Horia Cosmovici), Vladimir Ghika ajunge în închisoarea securităţii de pe strada Uranus. Aici a fost supus anchetelor timp de aproa-pe un an de zile. Domnul Emanuel Cosmovici, cel care a scris partea a doua a volumului Monseniorul, indicat mai sus, tocmai despre perioada 1948-1954, a identificat în arhivele securităţii 21 de procese verbale ale anchetelor

la care a fost supus Vladimir Ghika; cine ştie câte au mai fost fără proces verbal! Se pare că Monseniorul nu avea contacte cu alţi deţinuţi în timpul acestui lung an de anchete. Pe unii îi va întâlni abia la proces şi doar părintelui Menges îi va povesti la ce torturi îl supuseseră în timpul acela, mai ales spânzurătoarea electrică.

Din parcurgerea proceselor verbale şi din ascultarea celor care au ieşit din închisoare, reiese că Monseniorul Ghika a fost ferm şi a menţinut permanent spiritul credinţei pentru care fusese arestat. Caraliii şi anchetatorii au putut vedea în bătrânul aproape octogenar o forţă care nu putea fi învinsă de palmele, pumnii şi spânzurătorile pe care le mânuiau cu dibăcie.

Un semn al unei puternice credinţe este recurgerea sistematică, dar mai ales în caz de pericol, la Sfintele Sacramente. Acolo, în închisoarea militară Uranus, îl

ameninţau mereu pe Monseniorul că îl vor spânzura pe un bulevard din Bucureşti, cum se întâmplase în Bulgaria. În-ţelegând ameninţarea ca pe o hotărâre deja luată, a vrut să se spovedească şi să primească pentru ultima dată Sfânta Împărtăşanie, cerând să îi fie adus pr. Zudor, de la Biserica Bărăţia. Securiştii au fost de acord, dar au îmbrăcat un anchetator în preot care s-a dat drept pr. Tuchscherer de la Catedrala Sfântul Iosif. Necunoscându-l, Monseniorul nu s-a spovedit, probabil bănuind capcana, însă este de remarcat gândul şi voinţa inspirată de credinţă prin care a cerut să primească Sacramentele Bisericii pentru care se dăruise total. Nu va fi spânzurat. Va da mărturie în faţa completului de judecată. Va ajunge la Jilava, unde va muri tot fără a avea posibilitatea de a se spovedi. Atunci, înainte de a muri în infirmeria închisorii de la Jilava, va face o spovadă publică. Despre acestea s-a scris şi se va mai scrie.

Pr. Francisc UNGUREANUPostulatorul Cauzei de beatificare şi canonizare a

Mons. Vladimir Ghika

Vladimir Ghika - Martor al credinţei (2/14)


SEMNIFICAţII LITURGICE

Caracterul liturgic al credinţeiWilhelm TAUWINKL

Ţinând seama de subiectul Anului tematic care tocmai a început, ne propunem să reflectăm asupra legăturii din-tre credinţă şi Liturgie. Mulţi creştini cunosc deja celebrul adagiu al lui Prosper de Aquitania (sec. V): legem credendi lex statuat supplicandi („legea rugăciunii să determine legea credinţei“); Catehismul Bisericii Catolice îl citează (nr. 1124) pentru a motiva denumirea de „Sacramente ale credinţei“: misiunea de a boteza, încredinţată apostolilor, este inclusă în misiunea de a evangheliza (cf. Mt 28,19), iar sacramentul este pregătit de vestirea cuvântului. Acest lucru se vădeşte atât prin faptul că, în cadrul celebrării oricărui sacrament, se începe prin citirea şi explicarea Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi prin faptul că participarea la sacramente presupune credinţa, care reprezintă consimţământul omului la acest Cuvânt.

Adagiul lui Prosper de Aqui-tania menţionat mai sus exprimă, de asemenea, şi faptul că Litur-gia este un element constitutiv al Tradiţiei vii a Bisericii (Ca-tehismul Bisericii Catolice, ibid.), textele liturgice putând fi folosite, de pildă, pentru a atesta prezenţa unui adevăr de credinţă la un moment dat al istoriei şi ca argument pentru clarificarea unor probleme specifice ale învăţăturii creştine.

Totuşi, Liturgia nu este un principiu normativ autonom al credinţei; mai curând, legătura dintre ea şi credinţă se manifestă prin faptul că Biserica, celebrând sacramentele, prin textele liturgice respective, mărturiseşte credinţa apos-tolică, anterioară credinţei fiecărui credincios în parte, care este invitat să adere la aceasta; aşadar, Liturgia este un „loc teologic“, în care se află adevăruri de credinţă. Papa Pius al XII-lea, în enciclica sa Mediator Dei (1947), arată că şi in-versarea acestui adagiu, sub forma lex credendi legem statuat supplicandi („legea credinţei să determine legea rugăciu-nii“), este plină de semnificaţie: astfel, şi Liturgia are nevoie să fie măsurată cu ajutorul etalonului credinţei Bisericii: „În Liturgia sacră ne mărturisim explicit credinţa, nu doar prin celebrarea tainelor dumnezeieşti, prin săvârşirea Jertfei şi ad-ministrarea Sacramentelor, ci şi recitând şi cântând Simbolul credinţei — care este ca un semn distinctiv şi o legitimaţie a creştinilor —, prin citirea altor documente şi a Scrierilor sfinte, inspirate de Duhul Sfânt. Întreaga Liturgie are, deci, un conţinut de credinţă catolică, întrucât atestă în mod public credinţa Bisericii“. Aşadar, Liturgia nu este „producătoare“ de dogme, ci o mărturisire a acestora.

Ţinând seama de ideile precizate mai sus, Cardinalul Leo Scheffczyk, în volumul său de Introducere în teologie (Fundamentele dogmei, Iaşi, 2010), printre „motivele şi

forţele creatoare în formarea dogmelor“, menţionează un „motiv doxologic“ al acestora (pag. 157 şi urm.). Elementul doxologic al dogmei poate fi un argument împotriva critici-lor care văd în dogme o lege doctrinară impusă creştinului de autoritatea bisericească. Astfel, cele mai vechi formule de mărturisire a credinţei în Biserică erau, în acelaşi timp, doxologie şi învăţătură, rugăciune şi mărturie: „Când omul mărturisitor devine conştient de măreţia adevărului dumne-zeiesc mântuitor (faţă de propria lui micime), atunci se înalţă deja doxologia, lauda şi cinstirea lui Dumnezeu. În acest

element, dogma dobândeşte şi caracterul unei forme de cinstire a lui Dumnezeu şi de aducere de laudă, care nu poate nicidecum să-i lipsească“ (pag. 158).

De altfel, elementul doxo-logic — de laudă şi cinstire a lui Dumnezeu — al dogmei se manifestă concret şi prin faptul că textele oficiale de definire a dogmelor încep prin formule introductive de tipul „spre lauda şi slava lui Dumnezeu Atotpu-

ternicul...“.Am putea spune, aşadar, că formularea unui adevăr de

credinţă se aseamănă cu Liturgia Bisericii în privinţa aspec-tului de preamărire a lui Dumnezeu: „În elementul doxologic sunt date, în acelaşi timp, şi forţa şi puterea pentru depăşirea rezistenţei pe care o întâmpină raţiunea omului în faţa miste-rului, de pildă, în cazul tainei Treimii, al Dumnezeului-Om, al Euharistiei. Cine vrea să laude măreţia lui Dumnezeu încu-viinţează şi misterul măreţiei sale. De aceea, taina nu este ex-perimentată ca opoziţie vrăjmaşă faţă de gândirea omului, ci ca rezistenţă pozitivă, datorită căreia îşi poate înflăcăra lauda şi înălţa cinstirea. Astfel, misterul este un element motrice necesar pentru dorita cinstire a lui Dumnezeu. Răspunsul omului la cuvântul Revelaţiei cuprins în dogmă este lauda lui Dumnezeu“ (ibid.).

Elementul doxologic al dogmelor permite abordarea pe alt plan a adevărurilor de credinţă atunci când acestea se refe-ră la aspecte de neînţeles pentru mintea omului, uneori greu de acceptat sau chiar percepute drept scandaloase în zilele noastre (cum este, de pildă, cazul naşterii feciorelnice a lui Isus): Dumnezeu doreşte să ne arate măreţia sa, astfel încât noi să recunoaştem că numai El este Stăpânul mântuirii, care nu izvorăşte din lucrarea oamenilor; tocmai prin recunoaşte-rea unor astfel de paradoxuri „scandaloase“, Dumnezeu vrea să se arate în slava sa şi să fie lăudat de om.

Astfel, adevărul de credinţă ca preamărire a lui Dumnezeu ajunge la recunoaşterea misterului, „fără a-l percepe drept contradicţie, ci ca obiect necesar al laudei“ (ibid., pag. 159).


Anul Credinţei ne vrea reînnoiţi Prin scrisoarea intitulată Porta fidei, Sfântul Părinte a chemat lumea catolică la acest An special dedicat credinţei.

Porta fidei, Poarta Credinţei… Prin „poarta credinţei” se trece spre mântuire, nu spre altceva. De aceea, Biserica dă importanţă acestui An al Credinţei, ca să ştim de unde venim şi încotro mergem.

(…) Ca să trecem prin poarta credinţei trebuie să fim reînnoiţi, trebuie să se schimbe ceva: de aceea este propus Anul Credinţei. Multe se depun peste viaţa noastră personală şi peste viaţa noastră comunitară, bisericească. Luăm, fără să vrem, obiceiuri urâte, modalităţi lumeşti de a gândi, şi iată Anul Credinţei ni se oferă ca o oportunitate de a scăpa de anumite lucruri care ne-au infestat, care ne-au pătat în gândire şi în fapte. Anul Credinţei ne vrea reînnoiţi, aşa cum cântăm la Asperges că vom fi „mai albi decât zăpada”, albi în faţa lui Dumnezeu. Să încercăm, în Anul Credinţei să ne reînnoim, căci aşa putem să mărim şansa noastră de mântuire, căci nu căutăm altceva decât mântuirea. În acest An Sfânt încercăm din nou să dăm la o parte păcatul de pe ochii noştri şi să vedem scopul pentru care Dumnezeu ne-a creat: ca să ajungem la mântuire.

(...) Cuvântul lui Dumnezeu care ni se adresează este cuprins în această formulă: „sunteţi un popor sfânt”. Da, suntem un popor sfânt. Suntem Biserica Catolică, nu suntem o Biserică între toate bisericile, ci suntem Biserica Catolică, Biserica voită de Cristos, ca să fie prezentă la toate popoarele, ca să ducă vestea mântuirii pretutindeni, să fie universală, în conştiinţa sa şi în faptele pe care le săvârşeşte. Repet, nu suntem o oarecare Biserică între biserici, ci suntem Biserica voită de Cristos. Şi această conştiinţă trebuie să o adâncim în noi, în poporul nostru credincios, ca să nu uităm niciodată, să nu simţim niciodată vreun complex de inferioritate că am fi puţini, că am fi împărţiţi în comunităţi mici, pretutindeni. Nu, suntem – aşa cum suntem –, Biserica lui Cristos. Şi această conştiinţă trebuie să se adâncească în acest An dedicat credinţei. Şi ca să nu pierdem niciodată această conştiinţă trebuie să avem în noi duhul dialogului cu Dumnezeu, duhul rugăciunii, să fim mereu în contact cu Cel care ne-a creat şi care ne aşteaptă pentru viaţa veşnică. De multe ori am învăţat câte ceva mai mult despre rugăciune şi despre practica rugăciunii, avem în urmă fiecare o experienţă, de ani mai mulţi sau mai puţini, dar o experienţă de rugăciune, de dialog cu Dumnezeu. Noi vorbim cu Dumnezeu pentru că îl ştim prezent şi îl recunoaştem ca fiind Cel care ne călăuzeşte, care ne ocroteşte, care ne aşteaptă. Rugăciunea trebuie să fie un spirit al legăturii noastre cu Dumnezeu, şi trebuie să adâncim fiecare în viaţa noastră duhul rugăciunii, duhul dialogului cu Dumnezeu.

(Fragment din Predica Înaltpreasfinţitului Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, la Liturghia de deschidere a Anului Credinţei)


DOSAR

Despre credinţă... cu Sfântul PărinteMiercurea trecută, cu începerea

Anului Credinţei, am iniţiat o nouă serie de cateheze despre credinţă. Şi astăzi aş vrea să reflectăm împreună despre o problemă fundamentală: ce este credinţa? Mai are sens credinţa într-o lume în care ştiinţa şi tehnica au deschis orizonturi inimaginabile până cu puţin timp în urmă? Ce înseamnă astăzi a crede? De fapt, în timpul nos-tru este necesară o reînnoită educaţie la credinţă, care să cuprindă desigur o cunoaştere a adevărurilor sale şi a evenimentelor mântuirii, dar care mai ales să se nască dintr-o adevărată întâlnire cu Dumnezeu în Isus Cristos, din iubirea faţă de El, din a pune încre-derea în El, aşa încât toată viaţa să fie implicată.

Omul nu pare să fi devenit mai liberAstăzi, împreună cu atâtea semne de bine, creşte în jurul nostru şi un anumit deşert spiritual. Uneori există senzaţia,

din anumite evenimente pe care le aflăm în fiecare zi, că lumea nu merge spre construirea unei comunităţi mai fraterne şi mai paşnice; înseşi ideile de progres şi de bunăstare îşi arată şi umbrele lor. În pofida măreţiei descoperirilor ştiinţei şi a succeselor tehnicii, astăzi omul nu pare să fi devenit mai liber, mai uman; rămân atâtea forme de exploatare, de manipulare, de violenţă, de samavolnicie, de nedreptate... Apoi, un anumit tip de cultură a educat să ne mişcăm numai în orizontul lucrurilor, al lucrurilor care pot fi făcute, să credem numai în ceea ce se vede şi se atinge cu propriile mâini. În acest context, ies câteva întrebări fundamentale, care sunt mult mai concrete decât apar la prima vedere: ce sens are faptul de a trăi? Există un viitor pentru om, pentru noi şi pentru noile generaţii? În ce direcţie trebuie să orientăm alegerile libertăţii noastre pentru un rezultat bun şi fericit al vieţii? Ce anume ne aşteaptă dincolo de pragul morţii?

Cunoaşterea ştiinţei nu este suficientă de una singurăDin aceste întrebări de nesuprimat reiese că lumea planificării, a calcului exact şi a experimentării, într-un cuvânt

cunoaşterea ştiinţei, deşi este importantă pentru viaţa omului, nu este suficientă de una singură. Noi avem nevoie nu numai de pâinea materială, avem nevoie de iubire, de semnificaţie şi de speranţă, de un fundament sigur, de un teren solid care să ne ajute să trăim cu un sens autentic chiar şi în crize, în obscurităţi, în dificultăţi şi în problemele zilnice. Credinţa ne dăruieşte tocmai asta: este o încredinţare încrezătoare unui Tu, care este Dumnezeu, care îmi dă o certitudine diferită,

dar nu mai puţin solidă decât aceea care îmi vine din calculul exact sau din ştiinţă. Credinţa nu este un simplu asentiment intelectual al omului dat adevărurilor speciale despre Dumnezeu; este un act prin care mă încredinţez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată şi mă iubeşte; este adeziune la un Tu care-mi dăruieşte speranţă şi încredere. Desi-gur, această adeziune la Dumnezeu nu este lipsită de conţinuturi: cu ea suntem conştienţi că însuşi Dumnezeu ni s-a arătat nouă în Cristos, şi-a făcut cunoscută faţa sa şi s-a apropiat realmente de fiecare dintre noi.

Pe Cruce s-a arătat dimensiunea iubirii lui Dumnezeu

Mai mult, Dumnezeu a revelat că iubirea sa faţă de om, faţă de fi-ecare dintre noi, este fără măsură: pe Cruce, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu făcut om, ne arată în modul cel mai luminos la ce punct


DOSAR

ajunge această iubire, până la dăruirea de sine, până la jertfa totală. Cu misterul Morţii şi Învierii lui Cristos, Dumnezeu coboară până în adâncul omenităţii noastre pentru a o duce din nou la El, pentru a o ridica la înălţimea sa. Credinţa înseamnă a crede în această iubire a lui Dumnezeu care nu dispare în faţa răutăţii omului, în faţa răului şi a morţii, ci este capabilă să transforme orice formă de sclavie, dăruind posibilitatea mântuirii. Aşadar, a avea credinţă înseamnă a întâlni acest Tu, pe Dumnezeu, care mă susţine şi-mi acordă promisiunea unei iubiri indestructibile care nu numai că aspiră la veşnicie, ci o dăruieşte; înseamnă să mă încredinţez lui Dumnezeu cu atitudinea copilului, care ştie bine că toate dificultăţile sale, toate problemele sale sunt în siguranţă în acel tu al mamei. Şi această posibilitate de mântuire prin credinţă este un dar pe care Dumnezeu îl oferă tuturor oamenilor. Cred că ar trebui să medităm mai des - în viaţa noastră cotidiană, caracterizată de probleme şi situaţii uneori dramatice - asupra faptului că a crede creştineşte înseamnă această abandonarea a mea cu încredere în sensul profund care mă susţine pe mine şi susţine lumea, acel sens pe care noi nu suntem în stare să ni-l dăm, ci numai să-l primim ca dar, şi care este fundamentul pe care putem trăi fără frică. Şi această certitudine eliberatoare şi asiguratoare a credinţei trebuie să fim capabili s-o vestim prin cuvânt şi s-o arătăm prin viaţa noastră de creştini.

Credinţa este un dar supranatural al lui DumnezeuDar să ne întrebăm: de unde ia omul acea deschidere a inimii şi a minţii pentru a crede în Dumnezeul care s-a făcut

vizibil în Isus Cristos mort şi înviat, pentru a primi mântuirea sa, aşa încât El şi Evanghelia sa să fie călăuza şi lumina existenţei? Răspuns: noi putem crede în Dumnezeu pentru că El se apropie de noi şi ne atinge, pentru că Duhul Sfânt, dar al Celui Înviat, ne face capabili să-l primim pe Dumnezeul cel viu. Aşadar, credinţa este înainte de toate un dar supranatural, un dar al lui Dumnezeu. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă: „Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»” (Dei Verbum, nr. 5). La baza drumului nostru de credinţă este Botezul, sacramentul care ni-l dăruieşte pe Duhul Sfânt, făcându-ne să devenim fii ai lui Dumnezeu în Cristos şi marchează intrarea în comunitatea credinţei, în Biserică: nu se crede de la sine, fără prevenirea harului Duhului; şi nu credem singuri, ci împreună cu fraţii. De la Botez încoace, fiecare credincios este chemat să re-trăiască şi să-şi însuşească această mărturisire de credinţă, împreună cu fraţii.

Credinţa este şi act profund liber şi umanCredinţa este dar al lui Dumnezeu, dar este şi act profund liber şi uman. Catehismul Bisericii Catolice spune

asta cu claritate: „Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. Nu este contrar nici libertăţii, nici minţii omului” (nr. 154). A crede înseamnă a ne încredinţa în toată libertatea şi cu bucurie planului providenţial al lui Dumnezeu cu privire la istorie, aşa cum a făcut patriarhul Abraham, aşa cum a făcut Maria din Nazaret. Aşadar, credinţa este un asentiment cu care mintea noastră şi inima noastră spun da-ul lor lui Dumnezeu, mărturisind că Isus este Domnul. Şi acest da trans-formă viaţa, îi deschide drumul spre o plinătate de semnificaţie, o face astfel nouă, bogată în bucurie şi în speranţă vrednică de încredere.

(Benedict al XVI-lea, Audienţa generală, 24 octombrie)

Sunt multe persoane care au nevoie de o nouă evanghelizare, adică de o nouă întâlnire cu Isus Cristos

Interpretarea că Bartimeu [cerşetorul orb vindecat de Isus] este o persoană decăzută dintr-o stare de „mare prosperi-tate” ne face să ne gândim; ne invită să reflectăm asupra faptului că există bogăţii preţioase pentru viaţa noastră pe care le putem pierde şi care nu sunt materiale. În această perspectivă, Bartimeu ar putea să-i reprezinte pe cei care trăiesc în regiuni de veche evanghelizare, unde lumina credinţei s-a slăbit şi s-au îndepărtate de Dumnezeu, nu-l mai consideră relevant pentru viaţă: persoane care de aceea au pierdut o mare bogăţie, sunt „decăzute” dintr-o înaltă demnitate - nu cea economică sau de putere pământească, ci aceea creştină - au pierdut orientarea sigură şi solidă a vieţii şi au devenit, adesea în mod inconştient, cerşetori ai sensului existenţei. Sunt multele persoane care au nevoie de o nouă evangheli-zare, adică de o nouă întâlnire cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1), care poate să le deschidă din nou ochii şi să-i înveţe drumul. Este semnificativ că, în timp ce încheiem Adunarea sinodală despre Noua Evanghelizare, Liturgia ne propune Evanghelia despre Bartimeu. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu are ceva să ne spună în mod deosebit nouă, care în aceste zile ne-am confruntat cu privire la urgenţa de a-l vesti din nou pe Cristos acolo unde lumina credinţei s-a slăbit, acolo unde focul lui Dumnezeu este ca un foc de jar, care cere să fie reînsufleţit, pentru ca să fie flacără vie care dă lumină şi căldură întregii case.

(fragment din Omilia Papei la Liturghia de încheiere a Sinodului Episcopilor,Vatican, 28 octombrie 2012)


DOSAR

Simboluri ale Credinţei (II)Pr. prof. dr. Wilhelm DANCĂ

Sfântul Augustin a scris mai multe comentarii şi a predicat de multe ori despre Crezul creştin. Experţii au identificat trei simbo-luri ale credinţei în opera sfântului episcop de Hippona: Crezul de la Milano (moştenit de la Sfântul Ambroziu), Crezul de la Hippo-na (cunoscut de credincioşi înainte de venirea lui Augustin ca episcop în acea cetate) şi Crezul pentru catechumeni al Sfântului Augustin, care era un amestec al mai multor simboluri creştine: roman, milanez şi niceean.1 Pe lângă termenul de simbol, pentru a vorbi despre Crez, Augustin folosea alte cuvinte, precum cel de „credinţă” (fides), „regula credinţei” (regula fidei), „religie” (religio) sau „taină, sacrament” (sacramentum). Sensul principal al acestor termeni era acela de „legătură de încredere, bună cre-dinţă, promisiune de fidelitate, credincioşie”, un sens inspirat din legătura de încredere reciprocă ce se stabileşte între două păţi care semnează un contract.

Contextul comentariilor şi al predicilor augustiniene despre Crez era baptismal. Printre altele, le cerea catechumenilor să înveţe Crezul pe de rost şi să-l „restituie” (redditio symboli) co-munităţii la botez2, după ce le fusese mai întâi încredinţat (traditio symboli). De obicei, Crezul era încredinţat catechumenilor cu vreo câteva săptămâni înainte de botez. După opt zile de la în-credinţarea Crezului, catechumenilor le era predată şi rugăciunea domnească, rugăciunea Tatăl nostru. În timpul celebrării ritului botezului, candidaţii ascultau Crezul sub forma unor întrebări şi apoi li se cerea să consimtă la cele auzite.

Crezul pe care Sfântul Augustin l-a comentat pentru catechu-menii săi începe astfel: „Credem în Dumnezeu Tatăl atotputernic, şi în Isus Cristos Fiul său unic, Domnul nostru, născut de la Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, care a pătimit sub Ponţiu Pilat, a fost răstignit şi îngropat; s-a înălţat la cer, şade la dreapta Tatălui; de unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi; şi în Duhul Sfânt, sfânta biserică, iertarea păcatelor, învierea trupului, în viaţa veşnică”3.

Din punct de vedere lingvistic, trebuie remarcate două lucruri: mai întâi, acest Crez începe la plural, nu la singu-lar precum Crezul romano-milanez, dar la fel ca şi Crezul de la Hippona – legătura cu botezul şi comunitatea care participă la celebrare este evidentă. Apoi, Sfântul Augustin foloseşte verbul „a crede” (credere) cu prepoziţia „în” (in) urmat de acuzativ, o construcţie gramaticală neobişnuită pentru limba latină clasică, dar cunoscută de literatura creştină. Baza acestei inovaţii este de ordin teologic (eis theon din Septuaginta şi din Noul Testament). Într-adevăr, Sfântul Augustin a făcut distincţie între credere Deum (adevărurile de credinţă), credere Deo (încrederea în Dumne-zeu) şi credere in Deum (credinţa în existenţa lui Dumnezeu).

Să vedem ce înseamnă aceste formulări, pe rând, dar nu înainte de a preciza că termenul „credinţă” la Sfântul Augustin are o conotaţie filosofică. Astfel, credinţa este o formă de cunoaştere certă, deşi de altă natură, dar cu-noaştere. Diferenţa dintre cunoaşterea filosofică şi cea teologică constă în faptul că prima se bazează pe evidenţa şi prezenţa a ceea ce este cunoscut, înţeles, pe când cunoaşterea teologică se bazează pe absenţa a ceea este văzut şi înţeles. Ambele conduc la certitudine, dar domeniile de referinţă sunt diferite. Cunoaşterea sau gândirea filosofică nu înseamnă îndoială, opinie şi la fel cunoaşterea teologică sau credinţa nu înseamnă eroare, ignoranţă, ezitare, incertitudine, ci certitudine. Unind gândirea şi credinţa, Augustin a arătat că acceptarea adevărului spus de cineva sau consimţirea voinţei la mărturia unei persoane presupune discernământul, gândirea subiectului cunoscător. De

Credinţa la Sfântul Augustin


DOSAR

aceea, credinţa este rezultatul gândirii care discerne şi al voinţei care consimte. Într-adevăr, în sine, gândirea este un act nedeterminat, dar, dacă omul analizează ceea ce se propune spre a fi crezut şi dacă ia decizia să creadă, atunci gândirea sa îl poate conduce la credinţă.

În sprijinul raportului armonios dintre credinţă şi raţiune, Sfântul Augustin cita un text din profetul Isaia (Is 7, 9, în varianta LXII şi Vulgatei): „Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege”. Pornind de aici, a făcut mai multe observaţii, susţinând că, mai întâi, încercarea de a obţine cunoaştere sau înţelegere fără credinţă, cum făceau Porfir şi alţi filo-sofi, este sortită eşecului. Apoi, credinţa este o treaptă în urcuşul spre cunoaştere; încă nu este înţelegere, ci căutarea înţelegerii, dar înţelegerea se obţine numai prin credinţă. În fine, căutarea cunoaşterii în aceste condiţii (pornind de la credinţă) este nu doar legitimă, ci validă întru totul, pentru că depăşeşte cunoaşterea umană. Împotriva fideiştilor din toate timpurile, Sfântul Augustin susţinea că şi credinţa este un drum al minţii, adică un drum al raţiunii, iar porunca de a crede este raţională pentru că ne ajută să înţelegem. În spatele tezelor lui Augustin despre dialogul între credinţă şi raţiune se întrevăd idei plotiniene potrivit cărora sufletul are o „viaţă dublă”, trăind atât în lumea intelectului, cât şi în cea a simţurilor4.

Revenind la diferitele sensuri ale credinţei, expresia credere Deum spune că, la baza credinţei, se află voinţa care consimte şi autoritatea unui martor credibil. Dar credibilitatea martorului se cunoaşte printr-o analiză a raţiunii. Astfel, credinţa comportă o anumită moralitate, şi anume este imorală, dacă e acceptată în mod prematur sau în mod prostesc, ori cu încăpăţânare respinsă. Ţinând cont de autoritatea martorului recunoscut, credinţa este necesară, fiindcă Dumnezeu transcende puterea omului de a înţelege, memoria şi inteligenţa sa5.

În fine, vorbind despre credere Deum, Sfântul Augustin face distincţie între adevărurile de credinţă introduse în inima oamenilor de magisteriul Bisericii (fides quae) şi actul prin care oamenii cred (fides qua), acest act nefiind scutit de eroare. Conţinuturile credinţei la care se referă expresia credere Deum sunt rezumate în Crez, iar Crezul este necesar pentru mântuire.

Credere Deo înseamnă încrederea în autoritatea cuiva care garantează conţinutul a ceea ce s-a spus. De exemplu, credem ceea ce spune un călător străin sau cineva care a participat la un eveniment istoric. În lumea romană, spre deosebire de manihei, autoritatea nu însemna putere arbitrară, ci putere convingătoare şi binefăcătoare. De aceea, pentru Augustin, încrederea în Dumnezeu este supunerea minţii în faţa autorităţii binefăcătoare. Totuşi, pentru ca actul credinţei să fie voluntar şi dătător de fericire, împotriva pelagienilor, Augustin a susţinut că harul nu este oferit acelora care vor deja să creadă, ci acelora care nu cred voluntar şi cu bucurie.

Credere in Deum înseamnă credinţa în existenţa lui Dumnezeu şi adeziunea personală la Dumnezeu. În anumite locuri, Augustin a susţinut că iubirea îl mişcă pe om spre Dumnezeu, iar în alte locuri credinţa. Fiind lipsită de caritas (iubire jertfă de sine), credinţa diavolilor este inutilă. Diavolii cred ca să scape de Cristos, ca să nu se întâlnească cu Cristos, nu ca să trăiască împreună cu el. Iubirea este darul prin excelenţă, fără de care nici un alt dar nu duce la Dum-nezeu. Credinţa care merită harul este rodnică şi eficace prin iubire. Deşi antrenează cu putere voinţa omului, credinţa nu trebuie înţeleasă într-o lumină pur subiectivă; ea are nevoie de o dimensiune publică, ca mărturisire, ca trăire.

Aşadar, într-un prim moment al căutărilor sale, Sfântul Augustin a înţeles credinţa într-o cheie filosofică, şi anume ca o certitudine, dar diferită de certitudinea filosofică. Combătând interpretările maniheiste, a susţinut că baza credinţei este consimţământul voluntar dat autorităţii recunoscute. Respingând erorile pelagiene, a subliniat caracterul voluntar al credinţei, afirmând simultan şi rolul harului. Credinţa ca adeziune personală trebuie integrată prin caritas pe de o parte, iar pe de alta, rămâne independentă în procesul justificării (îndreptăţirii)6. De asemenea, există o legătură strânsă între credinţă şi sacramente care, ca semne, nu au efecte reale decât dacă sunt celebrate cu şi în spirit de credinţă7.

Din comentariile lui Augustin despre credinţă, am reţinut un amânunt provocator, şi anume candidaţii la botez recitau Crezul o dată pe zi sau chiar de două ori. Nu ar putea să devină asta o practică utilă nouă în Anul Credinţei? Să încercăm, deoarece Crezul e necesar pentru mântuire numai în lumea aceasta, dincolo nu mai e valabil, o spune chiar Sfântul Augustin într-una din predicile sale.

1 Cf. AUGUSTINUS, Sermo de fide et symbolo ad catechumenos; Finbarr G. CLANCY, s.j., „Fide et symbolo, de”, în: Allan FITZGERALD ed., Agostino. Dizionario enciclopedico, edizione italiana a cura di Luigi Alici e Antonio Pieretti, Città Nuova Editrice, Roma 2007, pp. 726-727.

2 Un exemplu de „restituire” a credinţei în: AUGUSTIN, Confesiuni, VIII, 5, traducerea de Gh. I. Şerban, Editura Humanitas, Bucureşti 1998, pp. 275-276. Este vorba de mărturisirea lui Marius Victorinus.

3 Apud Joseph T. LIENHARD, s.j., „Credo, symbolon”, în: Allan FITZGERALD ed., Agostino. Dizionario enciclopedico, p. 501.4 „Aşadar, sufletele trebuie să aibă o viaţă dublă, şi anume pe cea de acolo şi pe cea de aici. Cele ce sunt mai capabile să se alăture inteligenţei

o au mai mult pe cea de acolo, iar cele cărora li s-a dat contrariul o trăiesc mai mult pe cea de aici, fie natural, fie întâmplător”. PLOTIN, Enneade IV, 8, 4, traducere Vasile Rus, Liliana Peculea, Marilena Vlad, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea, Elena Mihai, Editura IRI, Bucureşti 2005, p. 459.

5 Cf. AUGUSTIN, Despre adevărata religie, nr. 99, traducere de Cristian Bejan, Editura Humanitas, Bucureşti 2007, pp. 197-201.6 Această interpretare dublă a rolului credinţei stă la baza controversei dintre catolici şi protestanţi cu privire la îndreptăţirea făpturii umane

în faţa lui Dumnezeu. Este suficientă doar credinţa? Sau este nevoie şi de iubire (fapte ale carităţii creştine)? 7 Cf. Eugene TESELLE, „Fede”, în: Allan FITZGERALD ed., Agostino. Dizionario enciclopedico, pp. 713-717.


DOSAR

Fiind în Anul Credinţei, mi-a venit în minte o nouă rubrică pe care aş vrea să v-o propun. M-am gândit să o intitulez CREDINţA, CU NUME ŞI PRENUME, cu intenţia de a vă recomanda câteva personalităţi mondiale care au întrupat spiritul de credinţă în timpuri mai îndepărtate sau mai recente. N-aş vrea deloc ca această rubrică să fie o specie de muzeu cu exponate rare şi desuete, ci mi-o doresc asemenea unui cenaclu al oamenilor de credinţă mereu actuali, din a căror viaţă şi exemplu să ne putem inspira.

Rugăciunea, bateria care ne alimentează credinţa FIŞA UNUI OM DE CREDINţĂ

NUME: AlessandroPRENUME: VoltaOCUPAŢIE: fizician, renumit om de ştiinţă, inventatorul baterieiPERIOADA VIEŢII: 1745-1827„Dacă în acest Senat nu este loc pentru Domnul numit Dumnezeu, atunci nu este loc

nici pentru domnul pe nume Volta”. Fraza citată este atribuită fizicianului de origine italiană Alessandro Volta, numit Senator al Regatului în 1809, de către Napoleon. Faptul că marele om de ştiinţă era şi un mare om de credinţă nu este un secret, dar este mai puţin cunoscut. La lecţiile de fizică nu ni se spune acest lucru, considerându-se probabil cu totul lipsit de im-portanţă faptul că inventatorul bateriei, omul de la al cărui prenume derivă cuvântul „volt”,

internaţional folosit pentru definirea unităţii de măsură a tensiunii electrice, era în acelaşi timp un mare om de credinţă şi rugăciune. Cel care a inventat dispozitivul capabil să producă curent electric prin intermediul unei reacţii chimice era înainte de toate un bun cunoscător al modalităţii de a produce „energie spirituală” în măsură să alimenteze credinţa, şi anume rugăciunea.

Credinţa lui Volta nu era una declamativă, emfatică. Era în schimb o credinţă practicată în mod constant, cu însufleţire, o credinţă pentru care îi era profund recunoscător lui Dumnezeu, aşa cum dă mărturie un fragment dintr-o scrisoare a sa către preotul G. Ciceri di Como, scrisoare arhivată cu numărul 1.703, în care putem citi un fragment din „profesiunea de credinţă” voltiană. „(…) mulţumindu-i fără încetare lui Dumnezeu pentru a-mi fi însufleţit o asemenea credinţă în care îmi propun să trăiesc şi să mor cu ferma speranţă de a urma viaţa eternă”.

Alessandro Volta, un credincios autenticProbabil aş fi plecat din Como, oraşul din nordul Italiei în care am făcut un scurt popas în timpul concediului, fără să aflu

că Alessandro Volta era un om de credinţă. Însă, o mică placă de marmură, fixată în pavimentul domului din Como, în naveta stângă, aproape de altar, m-a ajutat să descopăr acest aspect deloc neglijabil din viaţa renumitului fizician. Placa aminteşte locul unde obişnuia să stea Alessandro Volta în timpul Sfintelor Liturghii, la care participa aproape zilnic.

După această primă „scânteie” de contact cu istoria vieţii de credinţă a inventatorului bateriei, am vrut să aflu mai multe aspecte şi, graţie muncii unor cercetători care s-au dus să caute la izvoare, precum preotul iezuit Piersandro Valzan, putem şti cu precizie cum îşi trăia credinţa Alessandro Volta.

Deşi a primit o solidă educaţie religioasă la şcoala călugărilor iezuiţi, credinţa lui Alessandro Volta de la vârsta maturităţii nu s-a limitat la a fi o simplă obişnuinţă sau un mod de a rămâne fidel stilului de viaţă în care a fost crescut. El şi-a hrănit credinţa cu meditaţii, cu o viaţă spirituală intensă, cu prezenţa aproape zilnică la Sfintele Liturghii, cu participarea frecventă la sacramente (Spovadă şi Împărtăşanie), cu recitarea zilnică a Rozariului şi cu studii biblice, teologice şi apologetice, după cum reiese din corespondenţa citată de părintele Piersandro Valzan, în articolul „Alessandro Volta: l’uomo, lo scienziato, il credente” (Alessandro Volta: persoana, omul de ştiinţă, credinciosul), publicat în revista „Civiltà Cattolica”, nr. 3577, 3 iulie 1999. O sinteză a trăirii religioase a omului de ştiinţă Alessandro Volta a fost formulată sintetic dar elocvent de istoricul şi omul de litere italian Cesare Cantù care evoca astfel figura fizicianului: „Ataşat de religia sa, nu doar din obişnuinţă dar ca efect al lungilor meditaţii, nu a neglijat savoarea rugăciunii şi a formelor externe ale cultului nici atunci când moda impunea ca oricine nu era un om comun să nutrească sau să arate dispreţ faţă de ceea ce fusese sacru pentru înaintaşii săi”.

Un alt aspect ce nu poate fi lăsat la o parte din portretul omului de credinţă Alessandro Volta este predarea catehismului în biserica parohială „San Donnino” din Como, în care a fost botezat. O placă memorială aminteşte şi azi celor care trec pragul acestei biserici că „… aici, predând catehismul copiilor, s-a pregătit, prin miracolul bateriei, să schimbe faţa lumii”.

După anul 1814 – succesiv morţii celui de-al doilea fiu şi prăbuşirii mitului napoleonian în care crezuse – Alessandro Volta s-a retras progresiv de pe scenele internaţionale ştiinţifice care continuau să-l aclame şi să-i solicite prezenţa. A preferat să-şi intensifice legătura cu Dumnezeu, trăindu-şi ultimii ani ai vieţii în locuinţa sa de la ţară, la Camnago, unde moare pe 5 mai 1827.

Anca MĂRTINAŞ-GIULIMONDI


„Studiu de caz” este un termen folosit cu precădere în disciplinele umaniste: în psihologie, în medicină, antropolo-gie, criminalistică etc. De exemplu, într-o abordare teoretică a cauzelor alcoolismului, pentru mai multă claritate se poate recurge la studiul unui caz aparte: cum a ajuns cineva anume să fie alcoolic. Ce am remarcat însă la aceste studii este că, de fapt, ele nu se referă niciodată doar la un un caz „aparte”, izolat de celelate, şi, mai ales, că nu sunt – în adevăratul sens al cuvântului – studii de caz, ci studii de cazuri. Pentru că, pe măsură ce intri în inima lucrurilor, descoperi cum încrengătu-ra relaţiilor interpersonale se ramifică la infinit, şi cum fiecare dintre cei care au intrat în legătură cu „cazul” reprezintă, la rândul lor, alte cazuri, alte probleme…

Ideea nu-i nouă: a devenit aproape un pro-verb versul lui John Donne, Niciun om nu e o insulă. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată să o văd atât de grăitor ilustrată ca în filmul După dealuri, premiat în luna mai la Cannes şi lansat recent şi pe ecranele de la noi.

Ce m-a impresionat în mod deosebit este absenţa oricărei tentative de trucaj ideologic: filmul ne prezintă o parte a României zilei de azi, aşa cum e ea, o societate a oamenilor obişnuiţi – deşi din medii diverse. Statutul cel mai de jos al personajelor este acela de copil al străzii, iar cel mai de sus, acela de medic la spitalul judeţean; dar toţi sunt oarecum ega-lizaţi de apartenenţa la aceeaşi soartă, soarta unui orăşel de provincie din Moldova, ori a românului „mediu” în general. Alina Reghiş, personajul principal, este o tânără ieşită de la orfelinat, trecută o vreme prin experienţa „muncii” în Vest şi care moare în urma unei tentative de exorcizare într-o mă-năstire ortodoxă, unde venise să-şi revadă prietena, Voichiţa. Cazul Alinei antrenează în circumvoluţiunile lui nenumărate alte personaje, niciunul cu desăvârşire sfânt, niciunul cu totul păcătos. Fiecare are numai intenţii bune, dar, pus în si-tuaţii-limită, fiecare greşeşte, compromiţându-se într-un fel sau altul (Toată pasărea pe limba ei piere, spune un proverb de-al nostru). Unii se mobilizează prea mult, depăşindu-şi competenţele, aşa cum se întâmplă în cazul comunităţii călu-găreşti care o primeşte pe Alina şi apoi nu ştie cum să-i ges-tioneze boala, lucrurile degenerând pe nesimţite într-o criză colectivă. Alţii se mobilizează prea puţin, căutând soluţii su-perficiale, de moment, ori pasându-le altora (spitalul la care e internată Alina şi care o trimite mănăstirii „spre vindecare”). În fine, alţii privesc cazul cu un ochi rece, pur funcţionăresc, ochiul „format” al profesionistului care crede că deja (re)-cunoaşte cazul mai înainte de a-l fi analizat (poliţia) şi merge până într-acolo încât contraface realitatea numai ca să nu-şi complice agenda (doctoriţa care preia trupul Alinei la spital şi care – pentru că în ziua aceea făcea aniversarea băiatului –, o declară scurt pe Alina „mort vechi”, deşi aceasta încă avea tensiune la urcarea în ambulanţă). „Greşit-am cu toţii şi

sufletul ni l-am pângărit – spune imnul Rorate, recitat în Ad-vent – / şi ca frunza copacilor am căzut;/ fărădelegile noastre ca vântul ne-au spulberat,/ iar Tu ţi-ai ascuns faţa dinaintea nostră / şi ne-ai lăsat pradă răutăţii noastre…”

Vinovăţia este colectivă şi merge până la al şaptele neam, de la părinţii Alinei, care după ce i-au dat viaţă, au abandona-t-o (şi cine ştie ce păcate ale strămoşilor duceau şi ei în spate), la orfelinatul (unora le place să spună „comunitatea”) care şi-a ratat misiunea, ba chiar a împins-o pe Alina către apele tulburi ale vânătorilor de senzaţii veniţi din afară, şi până la Alina însăşi, care, exasperată, încearcă în van să se mântuie singură, doar prin puterile ei.

Lasă filmul loc pentru speranţă? Depinde. Două detalii – unul ţinând de logica acestei lumi, celalalt de economia supranaturală – se pretează la o interpretare pozitivă. Încep cu ultimul detaliu menţionat (şi îndeobşte neglijat de critică): în noaptea de după ultimul exorcism, Voichiţa merge pe ascuns şi dezleagă lanţurile Alinei, spunând-i apăsat: „Să pleci, Alină!”. Dar Alina rămâne şi în dimineaţa următoare chipul ei e scăldat de o fericire ce nu se poate asemui decât cu beatitudinea cuiva care a văzut Cerul… Re-venind la nivelul acestei lumi, pe de altă parte, realismul crud al imaginilor şi jocul tulburător de firesc al actorilor redau în forţă o atmosferă generală de pesimism imbatabil. Situaţii ase-

menea celor din film ni s-au perindat atât de des prin viaţă, încât par de neocolit. Doar o pâlpâire de nădejde, sau poate nici atât, se întrevede în scena finală: Voichiţa, preotul şi mai-cile aşteaptă în duba poliţiei sosirea procurorului, pentru a fi anchetaţi. Sunt cu toţii conştienţi de gravitatea celor petrecute şi, cu excepţia câtorva călugăriţe mai fricoase care au invocat scuze, sunt gata să se supună judecăţii oamenilor, recunoscând orice vină vor fi având. E o zi mocirloasă de februarie şi un autocar mare, dintr-acelea care duc românii la muncă în Oc-cident, trece pe lângă dubă acoperindu-i complet parbrizul cu noroi. Poliţistul de la volan porneşte ştergătoarele, şi o zonă de vizibilitate uşor opacă se creează pe geam. Atât, deocamdată, este speranţa noastră aici şi acum: că poate într-o zi noroiul va fi şters şi vom întrezări adevărul… Şi cândva, după ce ne vom fi recunoscut întreaga vină şi ne vom fi ispăşit păcatul, ni se va crea poate şansa de a vedea ieşirea din iarnă.

Dar asta filmul nu o spune. Iar mie mi-au trebuit câteva zile bune până ce să încep să gândesc astfel, pentru că de la film, am ieşit marcată nu numai de cele văzute, ci şi de felul în care mulţi din sală au receptat pelicula, pe care veniseră să o privească drept un fel de western plasat în România, râzând când nu era cazul şi, în general, dând dovadă că nu pricepuseră o iotă din tot acest discurs despre responsabilitatea colectivă şi individuală, despre păcat şi despre necesitatea asumării lui.

Liana GEHL

Studiu de caz(uri)După dealuri, un film de Cristian Mungiu,

după romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran

CRONICĂ DE FILM


SFÂNTA SCRIPTURĂ

rubrică realizată dePr. Tarciziu ŞERBANuvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

Duminica a XXXI-a (B)În acel timp, un cărturar s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Isus i-a

răspuns: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta». Iar a doua este aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!». Altă poruncă mai mare decât acestea nu este”(Mc 12,28b-34).

Duminica a XXXII-a (B) (…) „Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea

ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă” (Mc 12,38-44).

O întrebare de genul Care este cea dintâi dintre toate poruncile? era una obişnuită în disputele rabinice de pe timpul lui Isus. Dat fiind că învăţaţii puseseră în evidenţă în Legea lui Moise nu mai puţin de 613 prescrieri de respectat cu stricteţe, dintre care 365 erau formulate în mod negativ (să nu…!) şi numai 248 în mod pozitiv (să…!), întrebarea cărturarului ce se adresează lui Isus pare a fi cât se poate de legitimă. În fond, care ar fi, între toate aceste prescrieri, cea mai importantă? Aceas-tă întrebare nu trebuie percepută, totuşi, ca ivită din nevoia de a ierarhiza prescrierile, ci din aceea de a clarifica exigenţele etice (mai precis cele legate de comportamentul corect).

În răspunsul său, Isus face, mai întâi, trimitere la rugăciunea pe care orice evreu o recită dimineaţa şi seara: Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn… (Dt 6,4-5), rugăciune prin care îşi afirmă credinţa în Dumnezeul unic. O astfel de referinţă se dovedeşte a fi fundamentală, întrucât doar Dumnezeul unic este cel care trezeşte şi angajează elanul cel mai profund şi mai spontan din interiorul persoanei umane: să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. În plus, acest elan de iubire nu este altceva decât răspunsul la grija şi ajutorul arătat de Dumnezeu faţă de om în situaţii foarte concrete.

După un astfel de răspuns, Isus s-ar fi putut opri, întrucât cărturarul nu a cerut să-i indice decât o poruncă, pe cea dintâi. Dar El îşi continuă răspunsul, legând de porunca iubirii faţă de Dumnezeu pe cea a iubirii faţă de aproapele. Această poruncă la care se referă Isus este enunţată în cartea Leviticului (19,18): Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul. Ceea ce se cere în acest verset este un angajament real, activ, în care celălalt (şi nu eu) este măsura. Potrivit acestei porunci, noi nu suntem chemaţi să facem pentru celălalt doar ceea ce am face fiecare pentru noi înşine, ci să ne îndreptăm către celălalt cu aceeaşi iubire pe care o arătăm fiecare faţă de noi înşine. Or, o astfel de iubire nu îşi poate afla sursa decât în Dumnezeu.

Originalitatea răspunsului lui Isus stă mai puţin în conţinutul său, desprins din Vechiul Testament, cât mai ales în faptul că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele îşi află de acum înainte în Isus adevărata sursă şi consistenţa sa ultimă. Într-adevăr, dăruirea şi jertfa propriei sale vieţi depăşeşte toate ofrandele şi sacrificiile de la Templul din Ierusalim.

Ce diferită este această viziune de ceea ce ne înconjoară pe noi astăzi!? Şi totuşi, ce ne inspiră nouă un astfel de mod de a vedea lucrurile? Ar putea deveni Isus modelul nostru de a ne dărui şi a ne jertfi pentru aproapele, măcar din când în când?

Acest episod provine din secţiunea a cincea, şi ultima, a Evangheliei Sfântului Marcu, secţiune ce se deschide cu episodul intrării lui Isus în Ierusalim (Mc 11,1s) şi care este dominată de controversele Mântuitorului cu autorităţile cele mai impor-tante ale capitalei. Reproşul pe care Isus li-l aduce este acela de a fi creat o disociere între învăţăturile pe care le dau altora (mai ales oamenilor de rând) şi comportamentul lor religios în viaţa de fiecare zi. Făcând abstracţie de ceea ce impun „celor mici”, ei pun în practică o religiozitate lipsită de conţinut care se traduce în gesturi formale: purtarea unor haine extravagante, instituirea unor onoruri pe care oamenii de rând trebuie să li-le aducă, împlinirea unor practici religioase doar de ochii lumii. Cu alte cuvinte, învăţătura lor nu le foloseşte la altceva decât la atragerea „respectului” celor pe care îi călăuzesc. Or, profetul Isaia a denunţat deja de mult această ipocrizie religioasă şi a rostit condamnarea venită din partea lui Dumnezeu (Is 1,10-20).

Adevărata relaţie cu Dumnezeu, adevărata credinţă se exprimă printr-un angajament concret vizavi de aproapele, printr-o atenţie specială faţă de cei mici, faţă de cei care nu se pot apăra singuri, reprezentaţi în pericopa noastră de către văduve. Prin gesturile şi cuvintele sale Isus reaminteşte învăţătura profeţilor cu privire la adevăratul cult ce trebuie adus lui Dumnezeu, mai cu seamă pe cea a lui Ieremia (7,1-11) care îndrăznea să ia atitudine împotriva modului în care Templul era folosit: o peşteră de tâlhari? (Ier 7,11).

Partea a doua (v. 41-44) ne aduce în atenţie trăirea religioasă a unei persoane ce face parte din categoria cea mai de jos a societăţii, o văduvă. Isus surprinde o scenă emoţionantă: în timp ce mulţi trecători depun sume importante în casetă, o văduvă nu pune decât două monede mici. Aparent, acelaşi gest atât la ceilalţi trecători cât şi la văduvă. Însă Isus ştie să citească


SFÂNTA SCRIPTURĂ

Duminica a XXXIII-a (B)

adâncul inimii (calitatea religiozităţii) lor şi să scoată în evidenţă paradoxul ce zace acolo. Într-adevăr, o sumă mare de bani depusă în casetă ar trebui să reliefeze credinţa mare a celui care o depune, în timp ce suma mică a văduvei ar traduce, la prima vedere, o credinţă mică. În realitate, lucrurile se prezintă exact invers şi anume, toţi au pus din ceea ce aveau de prisos, pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă.

Ce lecţie de religiozitate!? În relaţia cu Dumnezeu nu e suficient să oferi mult sau foarte mult din viaţă. Văduva a oferit totul. Unica atitudine creştină este cea a unei disponibilităţi radicale: Isus ne cere totul, întreaga viaţă a fiecăruia dintre noi.

Cristos - Regele Universului (B)(…) Pilat l-a întrebat din nou: „Aşadar, tu eşti rege?” Isus i-a răspuns: „Da, sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi

pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr; oricine iubeşte adevărul ascultă glasul meu” (In 18,33-37). Sărbătoarea lui Isus Cristos, Regele Universului încheie şi încununează anul liturgic, an care ne-a revelat în mod pro-

gresiv – în ritmul sărbătorilor şi al duminicilor de peste an – chipul şi lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu în folosul nostru. Ne-am aştepta ca finalul anului liturgic să fie apoteotic, prezentându-ni-l pe Cristos tronând deasupra întregii creaţii, având chipul plin de slavă şi de măreţie (aşa cum ne-ar lăsa să bănuim lectura întâi – Daniel 7,13-14). În realitate, fragmentul evanghelic ni-l prezintă pe Isus stând în faţa lui Pilat şi atestând că este rege, dar că împărăţia lui nu este din lumea aceasta. Într-adevăr, Isus este rege. Atitudinea şi cuvintele sale tind să reveleze că este descendentul din familia lui David în care se îm-plinesc profeţiile „Servitorului suferind” (Is 53). Dar El este rege nu după aşteptările interesate ale mulţimii, ci în conformitate cu planul lui Dumnezeu, iar venirea sa în lume nu are alt scop decât de a da mărturie despre adevăr (v. 37). De aceea, Cristos intră în posesia „prerogativelor” sale regale în momentul în care este ridicat de pe pământ (prin răstignire) (In 12,31); El îşi ia în stăpânire Împărăţia în momentul în care trece din această lume la Tatăl său (In 13,1). Este, aşadar, clar că Împărăţia sa nu este instaurată cu ajutorul armelor şi că nu are nevoie să fie apărată prin lupta oamenilor (v. 36). Şi, pentru că Împărăţia nu se fondează nici pe forţă şi nici pe violenţă, ea nu aparţine acestei lumi şi nu este destinată să dăinuie în această lume care trebuie să dispară într-o zi sau alta (1In 2,17), ci acelei lumi care va dăinui de-a pururi alături de Dumnezeu.

Cât despre adevărul pe care Isus Cristos vrea să-l reveleze, el nu trebuie perceput în sens filosofic, aşa cum se aşteaptă Pilat, ci în sens biblic. Or, sensul biblic al termenului de adevăr este sinonim cu cel de fidelitate, mai ales fidelitatea lui Dumnezeu faţă de Legământul încheiat cu poporul ales şi faţă de cei care cred în El (Ps 89,2-4.25-27). Astfel, în chiar momentul morţii sale, Isus revelează că adevărul lui Dumnezeu şi fidelitatea lui nu au cunoscut nici o sincopă vizavi de om. În acelaşi timp, orice om care aparţine adevărului îi ascultă glasul (v. 37) şi devine un membru al Împărăţiei sale. El este din adevăr şi dă mărturie despre modul în care Isus, de-a lungul întregii sale vieţi, l-a revelat (In 8,45; 14,17; 17,8.14.17) aşa cum afirmă şi acum, cu tărie, în faţa lui Pilat (1Tim 6,13). De asemenea, în orice moment al existenţei sale, martorul adevărului aparţine Împărăţiei vieţii pentru că a auzit cuvintele: Bine, servitor bun şi credincios… intră în bucuria Stăpânului tău (Mt 25,21.23; Lc 19,17).

Episodul propus spre meditare în această penultimă duminică de peste an, conclude secţiunea a cincea a Evangheliei Sfântului Marcu. Capitolul 13 ni-l prezintă pe Isus în afara Ierusalimului, cetatea care l-a refuzat, undeva pe muntele Măs-linilor privind la construcţiile splendide, îndeosebi cele ale Templului, cărora le prevesteşte ruina, iar locuitorilor, judecata. Impresionaţi de aceste preziceri, ucenicii îi adresează o dublă întrebare: când? şi care va fi semnul?, iar Isus le răspunde indicând mai întâi semnul (v. 5-27) şi apoi momentul (v. 33-37). Retroactiv privind, am putea crede că „ziua Domnului” anunţată de Isus Cristos ar coincide cu momentul cuceririi Ierusalimului de către armatele romane (în anul 70 d.C.). În realitate, Evenimentul la care se referă Sfântul Marcu este cel prin care orice om se vede interpelat: moartea Mântuitorului, care dă un sens nou istoriei umanităţii. Acest eveniment se înscrie în timp, de vreme ce poate fi datat (foarte probabil 7 aprilie 30 d.C.). Numai în acest fel poate fi explicată iminenţa descrisă în versetul 29. În acelaşi timp, Evenimentul de răscruce de-păşeşte istoria şi exprimă apariţia lui Dumnezeu în viaţa umanităţii. Numai în acest fel pot fi explicate îndemnurile presărate de-a lungul întregului capitol, îndemnuri care reliefează urgenţa interpelării care, în definitiv, îl priveşte pe fiecare om: toţi vom fi judecaţi asupra sensului pe care îl dăm morţii Domnului, moarte care dă o nouă semnificaţie morţii noastre. Sfârşitul lumii se află întotdeauna la uşile noastre: noi îl putem întrezări în orice eveniment catastrofic, precum şi în orice ameninţare cu moartea, dar pentru aceasta, e absolut necesară privirea lui Isus care înfruntă prin moartea lui, moartea umană.

Aşadar, în acest pasaj ni se prezintă iminenţa unei orânduiri noi anunţate de Isus, care o înlocuieşte pe cea veche, o orânduire care va apărea pe pământ ca un ferment care tulbură totul, dar care este, în acelaşi timp, o promisiune de speranţă, întrucât anunţă învierea. Discursul lui Isus nu trebuie perceput ca o frescă realistă ce descrie spectacolul grandios şi înspăimântător al „sfârşitului lumii”, ci ca o problemă radicală adresată fiecărei conştiinţe umane: viaţa mea îşi dobândeşte sensul pornind de la moartea lui Isus şi de la „trecerea din această lume la Tatăl”? Legat de această întrebare fundamentală ne putem întreba dacă sunt eu capabil să discern semnele timpurilor? Pornind de la oricare eveniment al vieţii care ne ameninţă sau ne ridică semne de întrebare, privirea noastră de credinţă percepe ea prezenţa Tatălui şi exigenţa absolută a iubirii sale în vieţile noastre?

(…) Cerul şi pământul vor, trece dar cuvintele mele nu vor trece. Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl (Mc 13,24-32).


MICUL PRINţ

Veniţi la sărbătoare!Să-i ajutăm pe copii să participe la Sfânta Liturghie

Dragi copii, alături de părinţii voştri, aţi participat în multe duminici la Sfânta Liturghie. V-aţi întrebat vreodată ce este Sfânta Liturghie? Ştiţi ce face preotul la altar şi ce înseamnă gesturile pe care le face? Este bine ca un creştin care participă la Liturghie, chiar dacă este abia un copil, să nu stea ca un simplu spectator, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se întâmplă.

De aceea, vom încerca să vă ajutăm, dragi copii, să participaţi cu bucurie la Sfânta Liturghie!Ce este Sfânta Liturghie?Atunci când ne amintim un lucru important şi frumos, facem o sărbătoare şi invităm la masă toate persoanele pe care le

iubim şi care ne sunt dragi. Isus înviat s-a arătat ucenicilor săi în prima zi a săptămânii. De atunci, creştinii au ales această zi pentru a se aduna în amintirea lui, iar duminica a devenit „Ziua Domnului”. Aşadar, duminica este sărbătoarea lui Isus, ziua în care El a înviat. Pentru a sărbători acest eveniment, El îi invită pe toţi prietenii săi să stea împreună la masă.

Ritul începutuluiOchii, nasul, gura, urechile, mâinile... ca să ne rugămOchii, nasul, gura, urechile, mâinile... ca să ne rugămOchii, nasul, gura, urechile, mâinile... ca să ne rugăm

ochii:ochii:ochii: dacă ochii mei sunt atenţi, eu pot să văd gesturile pe care le face părintele, pot să observ

culoarea veşmintelor, obiectele care sunt pe masa de altar, florile care împodobesc biserica, ei mă ajută să zâmbesc celor din jurul meu, atunci când ne oferim

semnul păcii.

nasul:nasul:nasul: nasul meu mă ajută să simt parfumul flori-lor şi al tămâii.

gura: gura: gura: cu gura pot să mă rog, să cânt şi să primesc Sacramentul Euharistiei.

mâinile:mâinile:mâinile: cu mâinile mele pot să ating apa sfinţită atunci când intru în biserică şi să fac semnul Sfintei Cruci; pot să dăruiesc semnul păcii şi să ofer darul meu.

Sutem invitaţi la sărbătoare - momentele Liturghiei:Sutem invitaţi la sărbătoare - momentele Liturghiei:Sutem invitaţi la sărbătoare - momentele Liturghiei:Este Ziua Domnului:Este Ziua Domnului:Este Ziua Domnului: clopotele ne invită la sărbătoare; Dumnezeu, Tatăl nostru, ne așteaptă şi ne primește în Casa Sa.

Semnul Sfintei CruciSemnul Sfintei CruciSemnul Sfintei CruciDupă cântecul solemn de intrare, facem semnul Sfintei Cruci, care este semnul fiilor lui Dumnezeu.

Stropirea cu apă sfinţită:Stropirea cu apă sfinţită:Stropirea cu apă sfinţită: am fost botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Acum, cu aceeaşi apă,

vom fi sfinţiţi, în semn de pocăinţă, spre iertare.

Cercetarea cugetului: Cercetarea cugetului: Cercetarea cugetului: nu e chiar atât de uşor să ceri iertare,dar Dumnezeu este un Tată bun şi iertător care ne primeşte cu

bucurie, chiar şi atunci când greşim.

Mărire:Mărire:Mărire: acesta este imnul cu care-l lăudăm pe Dumnezeu; este un cântec vechi, care începe cu cuvintele cântate de îngeri, în noaptea naşterii lui Isus: „Mărire în cer lui Dumnezeu…”

(Va urma)

urechile:urechile:urechile: ele mă ajută ca atunci când sunt la Liturghie să pot să ascult cuvântul lui Dumnezeu, cântările, rugăciunile şi... liniştea.


SUFLET TÂNĂR

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

Suntem în Anul Credinţei şi aş vrea să desco-perim zilnic şi împreună, că omul nu poate trăi pe acest pământ fără a avea „un crez de viaţă”... În acest număr al revistei, te invit să medităm despre al doilea pilon din Crezul nostru:

2. Cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul făcut Trup, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Cred că Isus ne-a revelat faţa lui Dumnezeuprin parabole şi a arătat lumii că Dumnezeu este un Tată bogat în iubire.

Cred că Isus este Calea care duce la Tatăl şi Adevărul care îl face liber pe om.

Cred că Isus este Apa Vie care potoleşte setea omului de a trăi şi Viaţa care învinge moartea.

Cred că Isus este Păstorul cel Bun care este preocupat de oiţa pierdută şi Poarta deschisă spre Împărăţia Cerească.

Cred că Isus este Bunul Samaritean care se îngrijeşte de cel căzut şi este singurul care poate face minuni.

Cred că Isus a suferit, a fost răstignit, a murit pe cruce şi a înviat pentru a lua asupra Sa suferinţele şi păcatele omului.

Cred că Isus oferă în Evanghelie răspunsuri la întrebările cele mai importante despre viaţă şi este singurul care dezvăluie secretele Vieţii.

Cred că Isus continuă să cheme oameni pentru a-L urma îndeaproape şi este singurul care are Cuvintele Vieţii Veşnice.

Cred că Isus este prezent în fiecare om şi, îndeosebi, în cei săraci şi suferinzi.

Pr. Daniel BULAI

Gândul meu pentru tine/riTinerii la începutul Anului Credinţei

Tinerii catolici din Arhidieceza Romano – Catolică de Bucureşti au marcat deschiderea solemnă a Anului Credinţei, sâmbătă, 13 octombrie, prin participarea la Sfânta Liturghie din Catedrala Sfântul Iosif, prezidată de Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Anul Credinţei re-prezintă o provocare pentru toţi credincioşii, întrucât necesită o rememorare continuă a scopului creării omului: mântuirea. Totodată, este o oportunitate de a aprofunda un dialog continuu cu Dumnezeu, dialog care trebuie să fie nelipsit în orice familie.

Duminică, 21 octombrie, tinerii au dat dovadă că sunt cu-rajoşi în a-şi mărturisi credinţa şi au participat la procesiunea în cinstea Fericitului Ioan Paul al II-lea, Papă. Sărbătoarea a început la ora 14:00 cu recitarea Sfântului Rozariu în faţa mo-numentului Fericitului Ioan Paul al II-lea, situat în apropierea sediului Nunţiaturii Apostolice, şi a continuat cu o procesiune către Catedrala Sfântul Iosif. În fruntea procesiunii a fost purtată icoana Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, urmată de relicva cu câteva picături din sângele acestuia. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea le spunea tinerilor: „Nu vă temeţi, deschideţi-i larg porţile lui Isus!” În acest An al Credinţei, trebuie să dăm dovadă de mult curaj şi să deschidem larg „porţile inimilor” pentru a-i permite lui Isus să calce des pragul caselor noastre.

Drumul Credinţei este anevoios, dar frumos! Poate fi com-parat cu un traseu de munte: întâmpinăm dificultăţi, obosim, ne odihnim, dar continuăm până în vârf. Iar când scopul a fost atins, satisfacţia este pe măsură. Aşadar, dragi tineri, drum bun!

Andreea IMBRIŞCĂ

Cursul de formare pentru Animatorii Parohiali

În perioada 16-18 noiembrie 2012, se va desfăşura Cursul de formare pentru tinerii animatori din parohiile Ar-hidiecezei noastre, aşa cum este fixat în programul pastoral 2012-2013. Locul de desfăşurare va fi Oratoriul Leonardo Murialdo, din Popeşti Leordeni, lângă Bucureşti. Programul va începe vineri, 16 noiembrie 2012, la ora 19:00 (primirea participanţilor se va face începând cu ora 16.00) şi se va încheia duminică, 18 noiembrie 2012, ora 14:00.

Suntem în Anul Credinţei, în care Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea ne îndeamnă să punem accentul pe Măreţia credinţei. Cursul din această toamnă va ţine cont de îndemnul Sfântului Părinte şi îi va ajuta pe tinerii parti-cipanţi să redescopere că fără „un fundament de credinţă”, nu poate exista un dialog profund cu ei înşişi, cu cei cu care se întâlnesc şi cu Dumnezeu. Aşadar, cursul se va axa pe relaţia tânărului: cu sine însuși, cu tinerii cu care lucrează şi cu Dumnezeu. Mai multe informaţii pe: www.tic.ro.


UNIVERSUL FAMILIEI

Pr. Fabian MĂRIUţ

Ce fel de credinţă?

Din dorinţa Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, de-a lungul Anului Credinţei, credincioşii din toată lumea vor avea în faţa ochilor icoana lui Isus „unicul Mântuitor”. La data de 14 octombrie, icoana a ajuns în toate bisericile pa-rohiale din Arhidieceza noastră şi a fost aşezată într-un loc vizibil, de obicei în faţa altarului. Într-un anume fel, privirea profundă şi intensă a lui Cristos Pantocrator cuprinde toate comunităţile de credinţă din Arhidieceza noastră, dar şi din lumea întreagă. Toată Biserica este adunată sub privirea Ce-lui prin care toate au fost create. Icoana ne este propusă ca sinteză a celor două naturi, divină şi umană, ale lui Isus şi are pe verso Simbolul credinţei. Într-o lume a rupturilor, a separărilor, a dicotomiilor, persoana lui Isus rămâne cel mai puter-nic reper de unitate.

Plecând de la această unitate a naturilor în uni-citatea persoanei și, dacă vreţi, a privirii lui Isus asupra noastră şi asupra timpurilor noastre, aş vrea să propun câteva gânduri. Mă voi lăsa purtat de cu-vintele Papei Benedict din omilia de deschidere a Anului Credinţei, pe 11 octombrie. Cu mult realism, Papa a vorbit despre „deşertificarea spi-rituală” care avansează în Biserică şi printre credincioşi. Deşertificarea macină trupul Bisericii, membrele sale, şi poate fi comparată cu o fugă din faţa privirii lui Cristos. Făcând radiografia deşertificării, Papa consideră că forţa ei de expansiune se află în relativism şi individualism, a căror urmare este o viaţă trăită „cu uşurătate, fără idealuri clare şi speranţe solide, în cadrul unor legături sociale şi familiale instabile, provizorii”. O consecinţă a acestei stări de lucruri e faptul că „noile generaţii nu sunt educate la că-utarea adevărului şi a sensului profund al existenţei pentru a depăşi contingentul şi a ajunge la stabilitatea afectelor, la încredere”.

Încă de la deschiderea sinodului despre Noua Evangheli-zare început la data de 8 octombrie la Roma, episcopii adu-naţi din lumea întreagă avertizau că relativismul şi individu-alismul duc la: „credinţa trăită într-un mod pasiv şi privat, la refuzarea educaţiei la credinţă, la fractura dintre viaţă şi credinţă”. Aş adăuga că duc şi la fractura dintre familie şi credinţă, dintre căsătorie şi credinţă, care, la rândul lor, duc la ruptura dintre trup şi suflet, şi, mergând mai departe, la ruptura dintre minte şi inimă, dintre gând şi sentiment.

Din punct de vedere fizic, consecinţa deşertificării este distrugerea stratului fertil de pământ şi, prin urmare, pier-derea capacităţii solului de a susţine biodiversitatea. Acelaşi lucru se întâmplă şi pe tărâm uman şi spiritual. Când lipseşte credinţa, lipseşte forţa care să realizeze unitatea, lipseşte comuniunea. De fapt, comuniunea pleacă de la recompu-nerea lăuntrică a omului. În tradiţia creştinismului oriental, se foloseşte o frumoasă expresie: „coborârea intelectului în inimă”. Credinţa, ca dar al lui Dumnezeu, reconciliază omul cu sine şi îl pune în comuniune cu alţii. Iată de ce este

important să privim mereu la Cristos. Nu e suficientă însă o privire exterioară, ci una lăuntrică, prin care să-l cunoaştem şi să-l re-cunoaştem pe Dumnezeu. De aceea spune Sfântul Părinte că „a-l cunoaşte pe Dumnezeu, a-l întâlni, a aprofunda trăsăturile feţei sale pun în joc viaţa noastră, pentru că El intră în dinamismul profund al fiinţei umane”.

Să nu fim sceptici. Plecând tocmai de la ex-perienţa deşertului, Papa

exprimă speranţa redescoperirii bucuriei de a crede. În deşert, omul este bântuit de sete. Când aceasta devine sete de sens şi sete de Dumnezeu, atunci omul descoperă ceea ce este esenţial pentru viaţă. Iar pentru Sfântul Părinte, cre-dinţa este esenţială, deoarece este „forţa transformatoare” a vieţii.

Ce fel de credinţă? „Credinţa în Dumnezeul iubire, care s-a apropiat de om întrupându-se şi dăruindu-se pe Sine însuşi pe cruce pentru a-l mântui şi a-i redeschide porţile cerului, arătând că numai în iubire constă plinătatea omu-lui”. O credinţă care să demaşte „formele de barbarie, puse sub semnul unor cuceriri ale civilizaţiei”. O credinţă pen-tru care „adevărata umanitate” se exprimă prin „locurile, gesturile, timpurile şi formele în care omul este însufleţit de iubirea care vine de la Dumnezeu”. O credinţă care ge-nerează „relaţii bogate în iubire, în compasiune, în atenţie şi în slujire dezinteresată faţă de celălalt”. O credinţă care eliberează de propriul egoism, de aroganţa eului închis în el însuşi şi care „umanizează viaţa şi o face deplin umană”.

Şi cea mai mare sursă şi resursă de umanitate este fa-milia, acea familie care produce iubire mai multă decât consumă. Poate fi generată iubirea fără credinţă? Fără a fi luminaţi de chipul lui Isus?


UNIVERSUL FAMILIEI

De 11 ani, sunt practicant romano-catolic, căsătorit de tot atâta timp şi binecuvântat de Dumnezeu cu doi copii; soţia mea, alături de credinţa în Domnul, este stânca mea în această viaţă pământească.

În aceşti 11 ani, nu am încetat nicio clipă să lupt. Căci ce altceva decât o luptă este viaţa noastră pe acest pământ? O luptă cu ispitele, cu patimile, cu dorinţa de a reuşi material, uneori în detrimentul sănătăţii noastre spirituale…

Uneori, în această luptă, cad. Sau, mai bine spus, de multe ori cad. Aşa cum mă în-vaţă confesorul meu, mă ridic şi o iau de la capăt. Sigur, cred în Dumnezeu! Sigur, ştiu că pentru a mă mântui trebuie să respect toate poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii lui. Dar este evident că fără fapte, fără practicarea credinţei, suntem nişte vase goale, suntem „un chimval zăngănitor”, aşa cum spune Sfântul Apostol Paul.

Asta încercăm, eu şi soţia mea, să facem în viaţa de familie: să trăim ceea ce credem. Sunt lucruri uşor de făcut, cel puţin pentru noi. Participarea la Sfintele Liturghii nu ne cere un efort prea mare. Altele sunt puţin mai greu de realizat: nu reuşim tot timpul să ne adunăm pentru rugăciunea de seară, pentru Rozariu sau Calea Sfintei Cruci.

În această lume materialistă, în care modelele creştine sunt tot mai puţine şi unde este bine să nu te lauzi cu faptul că eşti creştin practicant, ne lovim şi noi de obstacole care ne împiedică să ne practicăm credinţa.

Vi s-a întâmplat vreodată să se stabilească la serviciu vreo petrecere sau vreo ieşire la restaurant taman în perioada postului? Sau să auziţi la serviciu o conversaţie mai picantă între colegi? Sau să vă vină copilul de la şcoală şi să spună că au râs de el pentru că şi-a făcut semnul crucii când a trecut pe lângă biserică? Sau să trebuiască să vă justi-ficaţi în faţa unor membri ai familiei lărgite pentru faptul că mergeţi mai des la biserică?

Şi toate acestea nu sunt luate din poveştile altora. Sunt obstacole în calea credinţei mele. Şi mărturisesc că nu am sărit peste ele mereu. Dar totodată mărturisesc că ştiu ce am greşit şi mă lupt ca să reuşesc să depăşesc aceste piedici.

Ce să mai spun despre trăirea credinţei în viaţa de familie…!? Numai soţia mea ştie câte ocazii de a-mi practica credinţa am ratat. Dar lupt mereu ca să îndrept ceea ce greşesc.

Ceea ce vreau să spun este că în calitatea mea de creştin, practicarea credinţei este esenţială. Nu ştiu dacă îmi este mai greu decât îi este unei persoane consacrate, călugăr(iţă) sau preot. Dar ştiu că binecuvântările pe care bunul Dumnezeu ni le-a dat în această viaţă, mie şi soţiei mele, sunt datorate nu numai credinţei, ci şi faptului că ne străduim din răsputeri să practicăm această credinţă.

Credinţa şi faptele sunt strâns legate între ele. Cine nu are fapte de credinţă, de fapt, nu crede. Iar cine nu crede, cu siguranţă nu va putea avea fapte care să-i fie plăcute lui Dumnezeu.

Silviu BOLOZAN

Trăieşte! Trăieşte! Credinţa trăieşte prin fapte!Credinţa trăieşte prin fapte!

Mărturii despre trăirea credinţeiMărturii despre trăirea credinţei

„Trăieşte! Credinţa trăieşte prin fapte !” – sunt cuvinte pe care le-am citit pe afişul din Biserica Sfânta Cruce, la Liturghia de deschidere a Anului Credinţei. Apostolul Iacob scria: „Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,17).

M-am întrebat cum putem trăi în fiecare zi credinţa noastră acasă, în familie, în societate, la serviciu? Cum putem transmite copiilor noştri valorile credinţei dacă faptele noastre nu ne susţin cuvintele? Şi mi-am amintit de mama mea, care şi-a trăit credinţa până la sfârşitul vieţii într-o minunată simplitate, crescând cu multe sacrificii trei copii, îndeplinind cu conştiinciozitate munca la fabrică, fiind tot timpul pentru cei din jur un sprijin spiritual şi material şi, nu în ultimul rând, îndurând cu infinită răbdare, cu multă discreţie, chinurile bolii. Cu bucurie şi tristeţe am înţeles că Dumnezeu nu ne cere imposibilul, ci vrea să fim exemple vii ale credinţei noastre prin acţiunile noastre de zi cu zi.

Elena ARDELEAN

„Căutaţi „Căutaţi să să împliniţi împliniţi cuvântul, cuvântul, nu nu numai numai să-l să-l ascultaţi, ascultaţi, înşelându-vă înşelându-vă pe pe voi voi înşivă” înşivă”

(Sfântul Apostol Iacob)(Sfântul Apostol Iacob)


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Biserica Catolică în IordaniaDate generale

Deşi, istoric şi geografic, Iordania face parte din zona „Semilunii fertile”, mai mult de jumătate din teritoriul său este acoperit de Deşertul Ara-biei. Aflată între Israel, Auto-ritatea Naţională Palestiniană, Siria, Irak şi Arabia Saudită, Iordania are o mică ieşire la Marea Roşie, în Golful Akaba, şi împarte cu Israelul ţărmul Mării Moarte, locul cu cea mai mică altitudine de pe glob, la 400 m sub nivelul mării. Sta-tul modern al Iordaniei a fost înfiinţat în 1921 şi recunoscut oficial un an mai târziu, ca protectorat britanic, cu numele de Emiratul Transiordaniei („de peste Iordan”). Ţara şi-a câştigat independenţa sub conducerea Regelui Abdulah I, în 1949, luându-şi denumirea oficială de Regatul Haşemit al Iordaniei, după numele lui Haşim ibn Abd Al-Manaf, străbunicul Profetului Mohamed. Este un stat tânăr, cu cea mai mare speranţă de viaţă (80,5 ani) între ţările Orientului Mijlociu; 40% din populaţie este sub 15 ani şi numai 3% dintre locuitori depăşesc 65 de ani.

Cu un teritoriu de 89,342 km2 şi o populaţie estimată la 6,8 milioane de locuitori, Iordania este un stat sărac în resurse naturale, dar foarte bogat în istorie (inclusiv istorie biblică, după cum vom vedea mai jos). Primele menţio-nări scrise se situează în jurul anului 2000 î.C., dar cele mai vechi vestigii istorice, descoperite în zona capitalei, Amman, datează din 7250 î.C.

O altă mare bogăţie a Iordaniei o reprezintă cele peste şase decenii ale sale de remarcabilă stabilitate în plan poli-tic şi social, stabilitate caracterizată prin deschiderea către valorile democratice, liberalizare ecomonică şi moderniza-re a legislaţiei.

Religia în IordaniaConform majorităţii estimărilor, 92% dintre cetăţenii

Iordaniei sunt de religie musulmană sunni, 6% creştini de diferite confesiuni şi 2% alte religii (bah’ai, druze etc.).

După cum arăta prinţul Ghazi bin Muhammad într-un discurs adresat Papei Benedict al XVI în Moscheea Rege-lui Hussein din Amman, „creştinii iordanieni sunt cea mai veche comunitate creştină din lume”. În cea mai mare parte de confesiune ortodoxă, numărul lor se ridică la 174.000 de suflete, după unele estimări, sau chiar până la 390.000, după alte estimări. Mulţi dintre aceşti creştini arabi, care au împărţit vicisitudinile istoriei alături de confraţii lor musul-mani, sunt urmaşii unor triburi autohtone, prezente aici încă din timpul vieţii lui Isus.

Azi, paleta de confesiuni creştine prezente în Iordania cuprinde ortodocşi şi catolici de diferite rituri, asirieni, copţi şi diverse comunităţi de sorginte protestantă. Liberta-

tea religioasă este recunoscută prin lege, islamismul şi creş-tinismul sunt predate deopotrivă în şcoli şi, deşi nu toate grupările religioase se bucură de aceeaşi ocrotire din partea statului, Iordania a fost pe drept cuvânt indicată în repetate rânduri drept un model de convieţuire inter-religioasă.

Cu toate acestea, se observă şi în Iordania, ca şi în restul statelor arabe, o emigrare masivă şi îngrijorătoare a creş-tinilor nativi către Occident (în anii ’50, creştinii formau 20-30% din populaţie). Spre deosebire de creştinii refugiaţi din ţările învecinate ori veniţi pentru muncă, creştinii ior-danieni autohtoni aparţin în general clasei de mijloc şi de sus, beneficiind de o bună educaţie şi de poziţii politice, sociale şi economice importante (un sondaj recent arăta că jumătate din familiile proeminente în afaceri sunt creş-tine). Educaţia, mediul de afaceri şi religia creştină sunt, desigur, factori care favorizează fluxul masiv al creştinilor iordanieni spre Occident. În ultimii ani, însă, acestui flux i-a corespuns şi o mişcare inversă: mulţi creştini sosesc în Iordania ca refugiaţi din ţările învecinate (numai din Irak se estimează că ar fi 500.000 de refugiaţi creştini asirieni), ori ca persoane venite la lucru din Europa de Est, Asia şi Afri-ca. Aceste două fenomene migratorii pot modifica profund profilul creştinismului iordanian, de la unul de prestigiu şi stabilitate, la unul de precaritate.

Repere biblice în IordaniaMulte relatări biblice, atât în Vechiul, cât şi în Noul

Testament, au drept cadru geografic Iordania. Abraham a trecut pe aici în drumul său spre Canaan. În partea de nord a ţării, tradiţia recunoaşte un mic râu pe malul căruia patriarhul Iacob s-a luptat cu un înger. La ieşirea din Egipt, paşii lui Moise au traversat Iordania, oprindu-se la hotarul cu Pământul Făgăduinţei, pe care Dumnezeu îi promisese că îl va putea vedea (dar fără să-l atingă) înainte de a muri. În nordul Iordaniei, semiţii amoriţi au înfiinţat regatul Am-mon, cu capitala pe locul actualului oraş Amman; acesta a fost câmpul de bătaie unde regele David l-a trimis pe Urie pentru a-l face să piară în luptă.

Paşii Mântuitorului au stră-bătut şi ei aceste ţinuturi; Ioan Botezătorul predica în Betania de dincolo de Iordan, şi locul unde s-a botezat Cristos este azi ţinta multor pelerinaje. Isus Cristos însuşi a predicat şi a făcut multe minuni în regiunea

numită Decapole (nord-vestul Iordaniei): Evangheliile amintesc eliberarea unui om posedat de o legiune de diavoli (Lc 8,26-39) şi vindecarea unui surd (Mt 7,31).

Vestigiile vieţii creştine sunt numeroase, începând chiar din sec. I d.C. Foarte celebru este mozaicul antic descoperit în Biserica Sf. Gheorghe, din Madaba, care prezintă cea mai veche hartă creştină a locurilor biblice, din Liban până


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Pagini realizate de Liana GEHL

în Egipt. S-au păstrat, de asemenea, numerose biserici şi aşezări antice, precum şi castele şi fortificaţii din vremea cruciadelor. Şi azi există localităţi, precum Fuheis şi Al Husun, unde populaţia a rămas preponderent creştină.

Structura Bisericii Catolice din IordaniaCatolicii iordanieni sunt grupaţi, în funcţie de ritul prac-

ticat, în mai multe dieceze, majoritatea sufragane ale unui sediu episcopal din afara Iordaniei:

- Exarhatul Patriarhal de Ierusalim (rit siriac), cu o pa-rohie la Amman, iar restul în Israel şi teritoriile palestineze; 1.500 botezaţi în total;

- Exarhatul Patriarhal de Ierusalim şi Amman, de rit armean, cu o parohie la Amman; 400 de botezaţi, sediul la Ierusalim;

- Exarhatul Patriarhal al Iordaniei (rit maronit), cu sediul la Amman, 1.500 de botezaţi, în două parohii;

- Vicariatul Patriarhal Caldeu, Amman, parte a Exarha-tului Catolic Caldeu din Ierusalim.

- Arhieparhia de Petra şi Filadelfia (rit melchit), 27.000 de credincioşi în 28 de parohii, toate în Iordania, cu sediul la Amman.

- Vicariatul Patriarhal al Iordaniei (32 de parohii), parte a Patriarhatului de Ierusalim al Latinilor (rit roman), patri-arhat care datează din sec. I d.C.

Învăţământul catolicAvând în vedere că prima şcoală catolică din Iordania

a fost deschisă în localitatea Salt, în 1866, putem spune că începuturile învăţământului catolic din această ţară datea-ză cam din aceeaşi perioadă cu primele şcoli catolice de la noi. Azi, în Iordania funcţionează peste 25 de unităţi de învăţământ catolic de diverse grade; în 2011, s-a deschis la

Madaba şi prima universitate catolică, la iniţiativa Patriar-hatului de Ierusalim. Aprecierea de care se bucură aceste şcoli este dovedită, printre altele, de faptul că mai mult de o treime dintre elevi sunt de religie musulmană. În majo-ritatea şcolilor, numărul cererilor de înscriere depăşeşte numărul de locuri disponibile.

Cu titlu anecdotic, redăm de pe un site local, istoria înfiinţării uneia dintre cele mai vechi şcoli (Husun, 1885): „[...] Majoritatea populaţiei era de credinţă ortodoxă, trăind sub stăpânirea otomană. Un trib musulman din regiune începuse să producă tulburări, atacându-i pe creştini, de teamă să nu ajungă dominaţi de ei. Familiile creştine s-au plâns guvernatorului turc, drept pentru care acesta a trimis tribul buclucaş într-o regiune îndepărtată, aducând în locul lui un altul, mai paşnic. În acea vreme, cam două treimi din locuitorii ţinutului erau creştini, cu o populaţie aproximati-vă de 4.000 de creştini şi 1.200 de musulmani. Ortodocşii doreau să aibă un preot. Cum nu s-a găsit niciunul, l-au întrebat atunci pe patriarhul latin dacă nu ar putea să le trimită unul...”

Vizite papale în IordaniaPrin deschiderea

sa, Iordania joacă azi un rol crucial în dialogul dintre creş-tini şi musulmani. Nu întâmplător, ţara a primit vizita a trei suverani pontifi, Paul al VI-lea, în

1964, înaintea sesiunii finale a Conciliului Vatican II, Ioan Paul al II-lea, cu ocazia Anului Jubiliar 2000, şi Benedict al XVl-lea, în 2009. Toate trei vizitele au făcut parte din pelerinaje ale papilor în Ţara Sfântă.

Iată cum motiva Paul al VI-lea, în faţa Părinţilor Con-ciliari, decizia sa de a întreprinde un astfel de pelerinaj (şi trebuie subliniat că următorii pontifi au urmat consec-vent aceeaşi linie a căutării de pace şi dialog): „Atât este de puternică în noi convingerea că pentru buna încheiere a Conciliului Vatican II trebuie să intensificăm rugăciu-nea şi faptele, încât, după o reflecţie matură şi multe rugăciuni, am decis să ne facem Noi înşine pelerini în locurile sfinţite de viaţa, patima şi învierea Domnului Nostru Isus Cristos. [...] Cu mare umilinţă şi doar pentru foarte scurt timp, ne vom întoarce acolo în semn de rugă-ciune, de pocăinţă şi reînnoire, pentru a-i oferi lui Cristos Biserica sa, pentru a-i rechema la ea pe fraţii despărţiţi, pentru a implora milostivirea lui Dumnezeu în favoarea păcii între oameni – o pace care azi dovedeşte încă o dată cât este de fragilă şi nesigură – [...] şi pentru a vesti iar lumii, aşa cum am făcut în primul nostru mesaj urbi et orbi, «că numai în Evanghelia lui Isus se află Mântuirea atât de dorită şi aşteptată»”.


„Viaţa noastră nu este luată, „Viaţa noastră nu este luată, „Viaţa noastră nu este luată, ci transformată”ci transformată”ci transformată”

Pietatea populară dedică luna noiembrie comemorării credincioşilor răposaţi, iar Biserica ne îndeamnă să ne rugăm pentru ei cu încredere, ştiind că, aşa cum spune Isus în Evanghelie, „Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii, întrucât toţi trăiesc pentru el” (Lc 20,38).

O lună întreagă pentru a ne aminti de cei răposaţi şi pentru a întări legătura de solidaritate care există între cei ce sunt încă pelerini pe acest pământ şi „cei care au mers înaintea noastră sub semnul credinţei şi dorm somnul păcii”.

O lună întreagă în care credincioşii vizitează mai des cimitirele şi se roagă mai mult pentru cei dragi ai lor, care au trecut din această lume, dar şi pentru toţi răposaţii, mai ales pentru aceia de care nimeni nu-şi mai aduce aminte.

O lună întreagă pentru a medita la ce este păcatul, răul prin care moartea a intrat în lume.O lună întreagă pentru a ne gândi că pe acest pământ suntem doar călători, care trebuie să trăiască cu dorul după cer şi

în aşa fel încât, la sfârşit, să se poată bucura de Cer.

Moartea rămâne un misterMoartea rămâne un misterMoartea rămâne un misterÎntotdeauna, comemorarea credincioşilor răposaţi ne face să ne gândim la moarte, acest moment misterios şi îngri-

jorător pentru cei mai mulţi dintre noi. Pentru fiecare fiinţă umană, moartea rămâne misterul cel mai profund cu care se confruntă în viaţă. Moartea este experiența cea mai traumatizantă pe care putem s-o experimentăm noi, cei care am fost creați pentru viață. Moartea rămâne pentru om o mare taină. „În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu e chinuit numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariţiei definitive (Gaudium et spes, 18).

Pentru cel care crede în Cristos… Pentru cel care crede în Cristos… Pentru cel care crede în Cristos… ... moartea nu este un moment la sfârşitul drumului său pe pământ; viaţa

pământească este o pregătire a celei de dincolo; aici suntem precum copiii în sânul matern: suntem într-o perioadă de formare, care ne pregăteşte pentru viaţa veşnică.

Aşadar, cum se schimbă - pentru cel care crede în Cristos - modul în care ju-decă viaţa şi moartea? Ce sens oferă un creştin existenţei sale când reflectează asupra morţii, plecând de la Cristos şi de la credinţa creştină? Care este, deci, atitudinea creştinului în faţa întrebării despre sensul ultim al existenţei umane?

Răspunsul ni-l dă credinţa noastră, care ne oferă posibilitatea să privim acest eveniment dureros în lumina Misterului Pascal al lui Isus, ce ne permite să mergem mai departe și să dăm un sens chiar și acestei realități negative, cum este moartea.

„Dumnezeu l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare. Această victorie

„Lacrimile pentru cei răposaţi se usucă; florile de pe mormânt se ofilesc; în schimb, o rugăciune ajunge până la inima Celui Preaînalt”.

(Sfântul Augustin)

ARTA DE A TRĂI


a dobândit-o Cristos înviind din morţi, eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa. Aşadar, oricărui om care reflec-tează, credinţa, oferită cu argumente solide, îi dă un răspuns la neliniştea lui în privinţa soartei viitoare; în acelaşi timp, îi dă posibilitatea să comunice în Cristos cu cei dragi care au fost răpiţi de moarte, oferindu-i speranţa că ei au aflat deja la Dumnezeu adevărata viaţă” (Gaudium et spes, 18).

Pomenirea credincioșilor răposațiPomenirea credincioșilor răposațiPomenirea credincioșilor răposațiDacă privim moartea cu ochii credinţei, putem să-i pomenim pe credincioșii

răposați plini de speranță. Amintirea noastră legată de cei răposați nu trebuie să se limiteze la pietrele reci de pe mormânt: pentru noi, creștinii, cei răposați trebuie să fie mai prezenți ca niciodată în rugăciunile noastre, în amintirile noas-tre, în gândurile noastre duioase.

Pomenirea credincioșilor răposați ne ajută să revigorăm credința și speranța în viaţa veşnică, luminată de Misterul Pascal al lui Cristos; ne ajută să aprofundăm comuniunea noastră fraternă, și nu doar cu cei ce ne sunt alături și împărtășesc aceeași credință și aceeași speranță, ci și cu cei care sunt prezenți în inimile noastre și mijlocesc pentru noi, realizând astfel acel misteri-os schimb de bunuri spirituale (comuniunea sfinților) pe care moartea nu doar că nu-l distruge, ci îl întărește și îl confirmă în mod definitiv. Totodată, pomenirea credincioșilor răposați ne ajută să ne îndeplinim obligațiile creștine față de răposați, pe care dintotdeauna Biserica le-a încurajat și le-a practicat: «Biserica celor aflaţi pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creştine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi, „pentru că sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor” (2Mac 12,46), a oferit şi jertfe pentru ei» (Lumen gentium, 49).

Ce putem face pentru răposaţii noştri?Ce putem face pentru răposaţii noştri?Ce putem face pentru răposaţii noştri?Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi face parte din adevărul de credinţă. La Liturghiile duminicale şi la marile

solemnităţi, proclamăm cu întreaga Biserică: „Cred în împărtăşirea sfinţilor” (Crezul). Iar cea care realizează această legătură spirituală care există între toţi - cei din rai, cei din purgator şi cei de pe pământ - este iubirea.

Dacă unii dintre cei dragi ai noştri au fost chemaţi de Dumnezeu, au trecut din timp în veşnicie şi se află încă în acel loc întunecos de unde nu pot ieşi până nu vor plăti şi ultimul bănuţ, aşa cum ne spune Mântuitorul (cf. Mt 5,26), fiindcă nimic pătat nu poate intra în paradis, dar ei vor fi mântuiţi ca prin foc (cf. 1Cor 3,15), noi îi putem ajuta cu orice faptă bună făcută din iubire faţă de Dumnezeu, faţă de slava Împărăţiei sale, din care sunt meniţi să facă şi ei parte.

Pe cei răposaţi îi putem ajuta prin rugăciuni, prin Sfinte Liturghii, prin pomeni, prin dobândirea de indulgenţe şi prin alte jertfe spirituale.

În luna noiembrie, cimitirele sunt pline de credincioşi care se roagă la mormintele celor dragi, ce au trecut la cele veşnice, pentru ca Dumnezeu, în milostivirea sa, să-i facă părtași de sfinţenie. Comuniunea sfinţilor se exercită din plin în aceste zile de noiembrie: credincioşii de pe pământ se roagă pentru cei morţi care nu au ajuns încă la sfinţenie şi mai au încă de ispăşit în Purgator, iar sfinţii din cer se roagă pentru noi, ca să ajungem la sfinţenia la care au ajuns ei.

Dragostea este mai puternică decât moarteaDragostea este mai puternică decât moarteaDragostea este mai puternică decât moarteaOamenii cred că sentimen-

tele care au luat naştere pe acest pământ, din legături de sânge sau de prietenie, conti-nuă şi după moarte, devenind mai pure şi mai puternice. Cei dragi ai noştri care s-au întors în Casa Tatălui nu sunt la cimitir, ci în inimile noastre. De aceea trebuie să învăţăm să menţinem mereu legătura cu ei, cerând să mijlocească pentru noi, iar noi continuând să ne rugăm pentru ei.

Cristina ŞOICAN

ARTA DE A TRĂI


SOCIAL

Ajuns la cea de-a treia ediţie în Bucureşti, evenimentul Un milion de stele, organizat de Asociaţia Caritas Bucureşti, se bucură de o rezonanţă şi o susţinere tot mai mare de la an la an. Desfăşurat vineri, 12 octombrie 2012, în 28 de loca-lităţi din România, evenimentul Un Milion De Stele a arătat, prin numă-rul mare de oameni veniţi să aprindă o lumânare în semn de solidaritate, faptul că nu suntem indiferenţi la problemele cu care ne confruntăm în societatea de astăzi. Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, a susţinut şi încurajat, ca întotdeauna, acţiunile Asociaţiei Ca-ritas Bucureşti, prin binecuvântarea lumânărilor şi prin mesajul puternic adresat participanţilor.

Wilmark - moderatorul evenimentului şi invitaţii spe-ciali precum Ştefan Bănică, Radio Killer, Iulian Văcărean, Danny Mazo din Columbia au solidarizat, aprinzând sim-bolic o lumânare, şi au transmis îndemnul lor atât pentru sprijinul programelor din cadrul Asociaţiei Caritas Bucu-reşti, cât şi pentru susţinerea în cadrul evenimentului a unei cauze umanitare.

Fondurile strânse în cadrul evenimentului vor fi utilizate pentru finalizarea şi dotarea Centrului de Zi pentru Copii cu Dizabilităţi (Sindrom Down) din cadrul Asociaţiei Caritas Bucureşti. De foarte mulţi ani, Centrul de Zi pentru Copii cu Dizabilităţi îşi desfăşoară activitatea într-un spaţiu mai restrâns şi depunem toate eforturile pentru a dota cu mo-bilier şi echipament de specialitate noul spaţiu construit şi finisat. Misiunea noastră în cadrul acestui proiect este acor-darea de sprijin copiilor cu dizabilităţi, familiilor acestora, pentru a asigura persoanei cu dizabilităţi un nivel de viaţă corespunzător dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale şi sociale, promovând dreptul acestora la o viaţă normală alături de noi.

Prin programele şi acţiunile sale, Asociaţia Caritas Bu-

cureşti acoperă aproximativ 30% din suprafaţa României, pe teritoriul a 17 judeţe din sudul şi sud-estul ţării şi din Bucureşti. În prezent, activitatea Caritas Bucureşti este concentrată pe câteva domenii majore (psihosocial, medi-cal, educaţional) în cadrul cărora se derulează programe de asistenţă socială complexă, cum ar fi: Centrul social, având trei proiecte distincte - Cantina Socială, Spălătoria Socială şi Sprijin la distanţă pentru copii; Farmacia socială; Centrul de îngrijire la domiciliu; Casa Sfântul Ioan – Centru cu mo-dule de tip familial pentru copii în situaţie de risc; Centrul de Zi pentru Copii cu Dizabilităţi; Program de prevenire a traficului de persoane; Program de intervenţii în situaţii de urgenţă. Beneficiarii asociaţiei provin din păturile defavori-zate ale societăţii: persoane sărace, singure, bolnave, copii orfani, copii cu dizabilităţi sau persoane aflate în situaţii critice.

Asociaţia Caritas Bucureşti îşi susţine activitatea şi be-neficiarii prin realizarea parteneriatelor de responsabilitate

socială la un alt nivel organizaţional, unul care asigură un viitor mai bun, parteneriate care se concretizea-ză prin donaţii de produse şi/sau sponsorizări de 20% din impozitul pe profitul datorat statului şi prin strângerea de fonduri în cadrul unor evenimente caritabile.

Persoana de contact: EUGEN ŞTEFĂNESCU,

Director Asociaţia Caritas Bucureşti

ANDREEA MĂRGINEANU,Asistent Manager Departament Dezvoltare şi Fundrai-

singTelefon: 0752 209 276;Fax: 021 2332134; 021 2332136;E-Mail: [email protected] Pagina de internet: www.caritasbucuresti.org

„Un milion de stele“ – un amplu gest de solidaritate faţă de copiii vulnerabili


INTERVIU

În luna noiembrie, Prelatura Opus Dei împlineşte 30 de ani şi este prezentă din 2009 şi în Arhidieceza noastră. Ziaristul Bruno Mastroiani a pus câteva întrebări Profeso-rului Eduardo Baura, profesor de Drept Canonic la Uni-versitatea Pontificală Sfânta Cruce, ca să înţelegem mai bine această realitate a Bisericii Catolice.

- Prelaturile personale depind direct de Papă?- Prelaturile personale au în frunte un prelat, care le con-

duce cu jurisdicţia bisericească, dar sunt bineînţeles supuse jurisdicţiei supreme a Papei. Deci depind de Papă, în acelaşi mod ca diecezele sau alte circumscripţii bisericeşti, prin Congregaţia pentru Episcopi sau eventual prin Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor.

- Prelaturile personale sunt indepen-dente de episcopi?

- La fel ca toate circumscripţiile bise-riceşti, depind de Ordinarul care este în fruntea acestora. Prelaturile nu înlocuiesc autoritatea episcopilor diecezani, ci oferă un ajutor adiţional al activităţilor pas-torale. Credincioşii prelaturii personale aparţin bisericii locale sau diecezei în care se găsesc după teritoriu şi, în consecinţă, sunt supuşi autorităţii episcopilor locali, în acelaşi mod ca ceilalţi credincioşi. Înainte de a începe munca pastorală a unei prela-turi, este necesar consimţământul Episcopului diecezan. Pe de altă parte, jurisdicţia Prelatului se referă doar la misiunea specifică a prelaturii.

- Ce înseamnă adjectivul „personală”?- Se foloseşte „personală” în opoziţie cu „teritorială”. Te-

ritoriale, de exemplu, sunt diecezele, care sunt delimitate de un teritoriu, si de care credincioşii aparţin în baza domiciliului lor. În cazul prelaturii personale, jurisdicţia şi misiunea sunt determinate după un criteriu personal, adică după persoane-le cui se adresează. Acest lucru – de pildă – se întâmplă la Ordinariate militare (de care aparţin membrii Armatei, inde-pendent de locul unde locuiesc); se mai întâmplă la ordinariate personale (ca cel al anglicanilor, al căror popor este alcătuit de credincioşi afiliaţi la anglicanism si care în mod liber au cerut să facă parte din acesta) şi prelatura personală Opus Dei (de care aparţin credincioşi din toată lumea, de condiţii diferite; ceea ce îi uneşte este dorinţa de a trăi şi a răspândi chemarea universală la sfinţenie, în viaţa de zi cu zi).

- La ce folosesc prelaturile personale?- Prelaturile personale sunt circumscripţii bisericeşti

prevăzute de către Conciliul Vatican II şi de Codul de Drept Canonic pentru a dezvolta, cu mare flexibilitate, activităţi pastorale particulare de folos pentru credincioşii care aparţin

diferitelor dieceze. Este unul dintre modurile prin care Bi-serica se auto-organizează pentru realizarea misiunii sale şi pentru a răspunde nevoilor pastorale pe care cu greu le poate realiza o dieceză. O prelatură personală este capabilă sa-şi asume grija pastorală a credincioşilor care nu se identifică după un criteriu teritorial, ci după un criteriu personal (de pildă, a aparţine unei categorii profesionale, unei anumite ţari sau vorbesc o anumită limbă; optează pentru o formare specifică, sau pentru alte motive).

Pentru cei care doresc să ştie mai mult despre prelaturile personale, vă recomandăm interviul cu Arhiepiscopul Monte-risi, acum Cardinal, publicat pe site-ul www.opusdei.ro , din

care redăm pasajul de mai jos:- Care a fost motivul care l-a condus

pe Ioan Paul al II-lea să pună în apli-care pentru prima dată forma juridică a prelaturilor personale, prevăzută în Conciliul Vatican II, ridicând Opus Dei?

- Opus Dei, care ţâşnea în 1928 din inima şi din mintea Sfântului Josemaria Escrivá de Balaguer, era o lucrare apos-tolică nouă, originală, care avea particu-larităţi ce trebuiau luate în considerare pentru a deveni o realitate recunoscută de către Biserica în ordonanţa sa, adică Dreptul Canonic. Erau de fapt, mii de credincioşi răspândiţi în multe dieceze

ale celor cinci continente care se alăturaseră acestui ideal propus de către Sfântul Josemaría Escrivá: idealul de-a răs-punde chemării la sfinţenie şi la apostolat în realitatea de zi cu zi din viaţa lor. Aceşti credincioşi aveau nevoie de a primi un ajutor special, pastoral pentru a atinge acest scop; exista, de asemenea, un mare număr de preoţi care, urmărind inspi-raţia fondatorului însuşi al Opus Dei, se simţeau chemaţi de Domnul ca preoţi seculari, adică fără să fie călugări, pentru a exercita slujirea lor în favoarea acestor laici care tindeau la sfinţenie în viaţa obişnuită. În sfârşit, apărea necesitatea de a încredinţa această nouă realitate apostolică conducerii unei persoane, Prelatul, care, cu ajutorul colaboratorilor săi, să coordoneze viaţa şi acţiunea Opus Dei în întreagă lume. Acestea sunt elementele care au dus la acordarea formei juridice de prelatură personală pentru Opus Dei.

Cine citeşte Constituţia Apostolica Ut sit, prin care a fost înfiinţată Prelatura Opus Dei în 1982, înţelege uşor că această formă juridică a prelaturii personale este cea mai potrivită, pentru a asigura Opus Dei, aşa cum l-a conceput Sfântul Jo-semaría Escrivá după lumina adâncii sale spiritualităţi, ţelului de a-şi îndeplini misiunea în Biserică.

Pr. Manuel GARCIA Sursă: www.opusdei.ro

Prelatura personală, o forma juridică care îmbogăţeşte comuniunea Bisericii

Jesus San Miguel (în poză, al doilea din stângă) şi colegii săi


ANUNţURI

Canonic EDUARD STRUZINAFile de istorie

Rubr

ică r

ealiz

ată d

e D

r. D

ănuţ

DO

BO

Ş

S-a născut la 2 august 1860 la Laurahütte (Silezia) şi a urmat studii teologice la Se-minarul din Cioplea. A fost sfinţit preot în 1883 la Bucureşti, activând apoi ca profesor şi prefect al Seminarului din Cioplea, precum şi paroh la Craiova, Constanţa şi Buzău.

În 1900, a părăsit România, întorcându-se în Silezia, unde a activat ca preot al unui spital. În perioada 1904-1936, a activat ca preot şi rector al Mănăstirii Sfânta Agnes, din Bonn.

Moare la 4 iulie 1936, la Bonn, prilej pentru ziarul Farul Nou al Arhiepiscopiei Roma-no-Catolice Bucureşti de a-i de dedica un articol intitulat „Moartea unui preot şi prieten”.

„Defunctul – se menţiona în articol – îşi amintea cu drag de ţara noastră, o iubea şi o lăuda faţă de toată lumea, făcând astfel propagandă de bun prieten, într-o vreme în care avem aşa de puţini prieteni sinceri”.

La inițiativa Centrului Misionar Diecezan al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București au fost tipărite calendare de buzunar pentru anul 2013. Banii strânși din vânzarea acestor calendare sunt destinați Misiunii catolice din Sololo (Kenya), unde este paroh pr. Cristian Pișta, preot al Arhidiecezei noastre. Calendarele vor fi distribuite de Librăria Sfântul Iosif și de parohiile Arhidiecezei.

De la Librăria Sfântul Iosif pot fi procurate și Calendarul de perete, Calendarul de birou, Calendarul catolic – ortodox, Calendarul liturgic romano-catolic 2013, apărute la Editura Arhie-piscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.

LANSARE DE CARTE - Femeia. Întrebări şi reflecţii de Edith Stein

Marți, 6 noiembrie 2012, la orele 17, la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Adminis-trative, din str. Povernei 6-8 (colţ cu str. Vasile Alecsandri, în apropiere de Piaţa Romană), Bucureşti, sector 1, în holul rectoratului (parter, intrarea principală), va avea loc lansarea cărții Femeia. Întrebări şi reflecţii de Edith Stein.

Cartea, tradusă de Iuliana Măldărăşanu, a apărut recent la Editura Carmelitană (Snagov).Vor lua cuvântul: Prof. Mihaela Miroiu (profesoară la SNSPA, Ştiinţe Politice, autoare)Iuliana Măldărăşanu (editoare, profesoară de limba germană, traducătoare)Oana Şerban (studentă la Facultatea de Filosofie, autoare)Dr. Tereza-Brînduşa Palade (profesoară la SNSPA, Ştiinţe Politice, autoare)

CALENDARE 2013

actualitatea creștină, nr. 11/2012

Documents