Acordarea sporului de confidenţialitate.Perioada de timp.Condiţii

Recurenta a fost eliberată din funcţia de magistrat prin pensionare,în condiţiile prevăzute de art.65 alin. (1) lit. b) şi art. 65 alin. (2) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.În acest sens a fost emis Decretul nr. 585 din 1 aprilie 2009 al Preşedintelui României.

Data la care a fost emis acest decret este cea la care s-a produs eliberarea din funcţie de magistrat a recurentei-pârâte.Deci,începând cu 1 aprilie 2009 autoarea acţiunii a încetat să mai fie magistrat şi a dobândit calitatea de pensionar.

Împrejurarea că Decretul Prezidenţial a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 6 aprilie 2009 nu are nici o relevanţă sub acest aspect,deoarece această publicare are doar caracter constatator(declarativ) şi nu constitutiv de drepturi şi obligaţii.Publicarea în Monitorul Oficial se face din raţiuni de opozabilitate faţa de terţi,de aducere la cunoştinţa acestora a situaţiei juridice constituite în urma emiterii unui decret prezidenţial.

Nu există niciun text constituţional sau legal care să vină în sprijinul tezei susţinută de recurenta-reclamantă şi oricum aceasta nu a identificat vreun temei juridic în acest sens.

Nu exista practică judiciară neunitară în sensul la care face trimitere recurenta-persoană fizică..Jurisprudenţa este constantă în direcţia de a recunoaşte dreptul la plata sporurilor salariale numai pentru intervalul de timp în care a existat calitatea de magistrat,nu şi dupa momentul în care fostul magistrat a devenit pensionar.

Referitor la prevederile art.26 Codul muncii,trebuie arătat că acestea nu sunt aplicabile în cazul recurentei-reclamante.Ele nu pot produce niciun fel de efecte juridice în ce o priveşte şi nu pot fi invocate de aceasta pentru simplul motiv că ea nu a fost beneficiară a unui contract individual de muncă în care să fi fost prevăzută o clauză de confidenţialitate în sensul art.26 Codul Muncii.

O astfel de clauză nu ţine cont de esenţa unui contract individual de muncă şi nu este obligatorie potrivit legii pentru ca un astfel de act juridic să fie valabil.Ea este o clauză specifica conform art.20 din Legea nr. 53/2003,iar nu una esenţială.Clauza de confidenţialitate poate fi invocată doar de persoanele între care s-a încheiat un contract individual de muncă în care s-a prevăzut o atare clauză.Or,recurenta-reclamantă nu s-a aflat într-o asemenea situaţie,ea nefăcând parte din categoria persoanelor încadrate cu contract individual de muncă.

Oricum ,afirmaţiile acesteia în sensul că ar fi îndreptăţită să i se achite sporul de confidenţialitate şi după data pensionării sunt lipsite de fundament,deoarece sporul respectiv este un drept salarial de care pot beneficia doar persoanele încadrate în muncă sau cele asimilate.Pensionarii nu mai au calitatea de salariaţi şi deci nu mai pot pretinde să li se plătească drepturi salariale,oricare ar fi acestea,căci nu mai sunt subiecte ale unor raporturi juridice de muncă.Singurul temei al achitării salariului este contractul individual de muncă sau un act juridic asimilat acestuia,sens în care sunt dispoziţiile art.154 Codul Muncii.

(C. Apel Bucureşti,secţia a-VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,decizia civilă nr.324/R din 20 ianuarie 2011)

Constată că prin sentinţa civilă nr. 5713 din 2 iulie 2010,pronunţată de Tribunalul Bucureşti,secţia a-VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. 48173/3/LM/2009,s-a dispus:admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerului Finanţelor Publice(MFP) şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării( CNCD) şi respinge acţiunea faţă de aceştia;respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;admite acţiunea formulată de către reclamanta I.S.; obligă pârâţii Tribunalul Bucureşti,Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei să calculeze şi să plătească reclamantei drepturile salariale cu titlu de spor de confidenţialitate de 15% aplicat la indemnizaţia de încadrare brută lunară,pentru perioada 26 noiembrie 2006-1 aprilie 2009;respinge cererea de acordare pe viitor ca neintemeiată.

Reclamanta şi pârâtul Ministerul Justiţiei au declarat recurs contra sentinţei precitate.

În motivarea recursului reclamantei s-au exprimat ,în esenţă următoarele critici:

În mod greşit instanţa de fond a constatat că MFP ca reprezentant al statului şi CNCD nu au calitatea procesuală pasivă în cauză.

Hotărârea instanţei le era opozabilă căci după votarea anuală a bugetului de stat,MFP, principal ordonator de credite în România,repartizează bugetul necesar fiecărui minister,inclusiv pe cel al Ministerului Justiţiei.

În ce priveşte participarea la proces a CNCD,sunt aplicabile dispoziţiile art. 111 OIM privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei.Or,în ce o priveşte pe reclamantă,această discriminare este evidentă prin limitarea în timp a dreptului de a beneficia de un spor salarial statuat printr-o decizie în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi legea-cadru în materie-Dreptul muncii.

Instanţa a pronunţat o soluie nelegală,netemeinică şi inechitabilă,stabilind că reclamanta poate beneficia de sporul de confidenţialitate doar pe perioada 26 noiembrie 2006-1 aprilie 2009.Chiar şi limitarea în timp a fost făcută inexact căci Decretul prezidenţial prin care a fost eliberată din funcţie prin pensionare a fost emis la 1 aprilie 2009,dar si-a produs efectele doar după publicarea sa în Monitorul Oficial la data de 6 aprilie 2009.

Sentinţa este criticabilă şi pentru că Tribunalul Bucureşti are o practică neunitară,existând dosare ale acestei instanţe în care s-au pronunţat sentinţe din conţinutul cărora reiese că altor colegi magistraţi,pensionaţi concomitent cu reclamanta sau chiar anterior,li s-a recunoscut dreptul de a primi sporul de confidenţialitate şi pentru viitor.

Rezultă că speţe similare sunt soluţionate diferit,făra a se şti criteriile de diferenţiere.Or,legea este una pentru toţi,normele legale în vigoare trebuind a fi aplicate în mod egal celor care apelează la organele judiciare.

În considerentele hotărârii se menţionează o serie de acte normative ce ar determina acordarea acestui spor pentru anumite categorii de funcţionari publici,ceea ce ar conduce la concluzia că magistraţii nu s-ar încadra în aceste categorii sociale şi profesionale.Pe de altă parte,instanţa acordă sporul faţă de dispoziţiile obligatorii ale Deciziei în interesul Legii nr.46 din 15 decembrie 2008,raportate şi de fapt izvorâte din art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Or ,în speţă,nu s-a avut în vedere niciun moment conţinutul Codului Muncii,care in art.26 referitor la clauza de confidenţialitate în contractele de muncă prevede că prin această clauză,părţile contractante contravin ca pe toată durata contractului individual de muncă şi după încetarea acestuia,angajatul are îndatorirea să nu transmită date sau informaţii de care a luat cunoştinţă în timpul executării contractului în condiţiile stabilite de regulamentele interne,în contractele colective sau individuale de muncă.

Conform art.26 alin(2),nerespectarea acestei clauze de către oricare dintre părţi atrage obligarea celui în culpă la plata de daune-interese.

Rezultă că faţă de dispoziţiile imperative mai sus arătate,în cazul reclamantei plata procentului de 15% spor de confidenţialitate ar fi trebuit să fie făcută în continuare şi după pensionarea sa.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a criticat hotărârea sub următoarele aspecte,în esenţă:

Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti(art.304 pct.4 C. Pr.civ.)

Acţiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acţiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă,în considerarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Pronunţarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituţională ca fiind o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.În acest sens s-a pronunţat Decizia nr. 838 din 27 mai 2009,prin care s-a constatat”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judectorească,pe de o parte,şi Parlamentul României şi Guvernul României,pe de altă parte” şi s-a statuat că “în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin(3) din Constituţie,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti,cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor,consacrat de art.1 alin(4) din Constituţia României.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie,să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.”

Rezultă că decizia nr.46/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate constitui temei pentru admiterea acţiunii ce face obiectul procesului.

Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii(art. 304 pct.9c.pr.civ.)

Faţă de obiectul acţiunii,instanţa ar fi trebuit să constate că reclamanţii sunt salarizaţi în temeiul unei legii speciale care stabileşte în mod exhaustiv drepturile salariale de care beneficiază.

Instituirea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat şi neprevederea ori prevederea în alt cuantum în beneficiul altei categorii reprezintă o problemă de legiferare.

În speţă,obligarea Ministerului Justiţiei la plata sporului de confidenţialitatea de 15% constituie o adaugare la textul de lege şi o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Prin acţiunile în justiţie pot fi valorificate drepturi recunoscute şi ocrotite de lege.Câtă vreme drepturile solicitate de reclamante nu sunt prevăzute de legislația în vigoare,o astfel de cerere nu poate fi soluționată de către instanță decât prin depășirea limitelor puterii judecătorești.

În susținerea concluziei potrivit căreia nu există temei legal pentru a proceda la acordarea sporului de confidențialitate pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate sunt și considerentele Deciziilor nr. 818-820 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale.

Confidențialitatea apare ca o atribuție de serviciu normală, compesarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei.

Nu s-au propus noi dovezi în cauză.

Curtea, văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, primul motiv al recursului reclamantei nu poate fi primit, Tribunalul procedând corect atunci când a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâților MFP și CNCD.

Înainte de toate trebuie remarcat faptul că recurenta-reclamantă a avut calitatea de magistrat până la data de 1 aprilie 2009, în prezent fiind pensionară.

În perioada în care a funcționat ca magistrat,autoarea acțiunii nu a beneficiat de un contract individual de muncă. Prin statutul lor și prin faptul că exercită o funcție în cadrul sistemului puterii judecătorești, magistrații nu se află în relația de subordonare specifică raporturilor juridice ce iau naștere între angajator și salariat prin încheierea contractului individual de muncă. Însă, anumite dispoziții din Codul muncii, printre care și cele referitoare la plata drepturilor salariale, le sunt aplicabile în temeiul art. 295 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.

Pretențiile deduse judecății prin acțiune au vizat tocmai obligarea pârâților la recunoașterea și acordarea unui drept salarial, respectiv a sporului de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară. Ca atare, litigiul dintre părți face parte din categoria conflictelor de drepturi în sensul art. 248 alin. (3) Codul muncii. Sporul în discuție constituie un element component al salariului în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 155 din același Cod.

Obligația de plată a drepturilor salariale revine angajatorului sau persoanei asimilate acestuia în conformitate cu art. 40 alin. (2) lit. c) Codul muncii. în speță, nici MFP și nici CNCD nu s-au aflat vreodată în raporturi juridice de muncă ori asimilate acestora cu recurenta-reclamantă, neavând calitatea de angajator al acesteia din urmă.

Prin urmare, în mod absolut justificat s-a reținut de către prima instanță lipsa legimării procesuale pasive a celor două instituții.

Este nefondată susținerea recurentei că hotărârea este opozabilă MFP deoarece este principalul ordonator de credite în România și repartizează bugetul pe fiecare minister, inclusiv pentru Ministerul Justiției. În primul rând, Ministerul Justiției, și nu cel al finanțelor publice, are calitatea de ordonator principal de credite cât privește problema plății drepturilor salariale cuvenite magistraților. În al doilea rând, nu are nicio relevanță calitatea de ordonator de credite, aceasta fiind importantă doar din perspectivă financiar-bugetară. Oricum,rolul MFP este acela de a elabora proiectele legilor bugetului de stat (art. 19 din Legea nr. 500/2002), însă nu el alocă fondurile financiare necesare, ci Parlamentul României privit ca unică autoritate legiuitoare a țării în sensul art. 61 alin. (1) din Constituție, text ce trebuie coroborat cu art. 65 alin. (2) lit b) tot din Constituție.

Cât privește CNCD, nici această insituție nu are legitimare procesuală pasivă în cauză, ci el trebuia citat în cauză, în proces în temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Oricum, în nici un caz nu se poate reține în sarcina CNCD existența vreunei obligații de plată a unor drepturi salariale precum cele pretinse prin acțiune, câtă vreme nu s-a aflat niciodată în raporturi juridice de muncă cu recurenta-persoană fizică.

Referitor la art. 111 OIM, un asemenea temei juridic nu există. Probabil că recurenta-reclamantă a avut în vedere Convenția nr 111 din 1958 a Organizației Internaționale a Muncii, însă acest act normativ internațional a fost preluat și transpus corespunzător în dreptul intern de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, astfel că nici din această perspectivă nu se verifică teza că CNCD ar avea calitate procesuală pasivă.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs al reclamantei nu este fondat. Recurenta I.S. a fost eliberată din funcția de magistrat prin pensionare, în condițiile prevăzute de art. 65 alin.

(1) lit b) și art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și precurorilor. În acest sens a fost emis Decretul nr. 585 din 1 aprilie 2009 al Președintelui României.

Data la care a fost emis acest decret este cea la acre s-a produs eliberarea din funcția de magistrat a recurentei-pârâte. Deci, începând cu 1 aprilie 2009 autoarea acțiunii a încetat să mai fie magistrat și a dobăndit calitatea de pensionar.

Împrejurarea că Decretul prezidențial a fost publicat în M. Of. la data de 6 aprilie 2009 nu are nicio relevanță sub acest aspect,deoarece această publicare are doar caracter constatator (declarativ) și nu constitutiv de drepturi și obligații. Publicarea în Monitorul Oficial se face din rațiuni de opozabilitate față de terți, de aducere la cunoștința acestora a situației juridice constituie în urma emiterii unui decret prezidențial.

Nu există nici un text constituțional sau legal care să vină în sprijinul tezei susținută de recurenta-reclamantă și oricum aceasta nu a indicat vreun temei juridic în acest sens.

În sfârșit și ultimul motiv al recursului reclamantei este neîntemeiat. Temeiul principal al soluției Tribunalului îl constituie decizia în interesul Legii nr. 46 din 15 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite. În lipsa acesteia, pretențiile deduse judecății nu ar mai fi avut nici un fundament, date fiind dispozițiile general obligatorii ale Deciziilor nr. 819-821 din 3 iulie 2008 și mai ales nr. 1325 din 4 decembrie 2008 ale Curții Constituționale, prin care s-a constatat că prevederile „Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Nu există practică judiciară neunitară în sensul la care face trimitere recurenta-persoană fizică. Jurisprudența este constantă în direcția de a recunoaște dreptul la plata sporurilor salariale numai pentru intervalul de timp în care a existat calitatea de magistrat, nu și după momentul în care fostul magistrat a devenit pensionar.

Referitor la prevederile art. 26 Codul Muncii,trebuie arătat că acestea nu sunt aplicabile în cazul recurentei-reclamantei.Ele nu pot produce nici un fel de efecte juridice în ce o privește și nu pot fi invocate de aceasta pentru simplul motiv că ea nu a fost beneficiara unui contract individual de muncă în care să fi fost prevăzută o clauză de confidențialitate în sensul art. 26 Codul Muncii.

O astfel de clauză nu ține de esența unui contract individual de muncă și nu este obligatorie potrivit legii pentru ca un astfel de act juridic să fie valabil.Ea este o clauză specifică conform art. 20 din Legea nr. 53 / 2003 , iar nu una esențială.Clauza de confidențialitate poate fi invocată doar de persoanele între care s-a încheiat un contract individual de muncă în care s-a prevăzut o atare clauză.Or,recurenta-reclamantă nu s-a aflat într-o asemenea situație , ea nefăcând parte din categoria persoanelor încadrate cu contract individual de muncă.

Oricum , afirmațiile acesteia în sensul că ar fi îndreptățită să i se achite sporul de confidențialitate și după data pensionării sunt lipsite de fundament,deoarece sporul respectiv este un drept salarial de care poate beneficia doar persoanele încadrate în muncă sau cele asimilate.

Pensionarii nu mai au calitate de salariați și deci nu mai pot pretinde să li se plătească drepturi salariale,oricare ar fi acestea,căci nu mai sunt subiecte ale unor raporturi juridice de muncă.Singurul temei al achitării salariului este contractul individual de muncă sau un act juridic asimilat acestuia,sens în care sunt dispozițiile art. 154 Codul muncii.

Nici criticile exprimate în recursul pârâtului Ministerul Justiției nu pot fi primite.

Prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite-obligatorie pentru instanțele judecătorești conform art. 329 C. pr. Civ.-s-a statuat fără echivoc că ’’în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,republicată,cu modificările și completările ulterioare,raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul deontologic al magistraților,și ale art.78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea,modificată și completată , raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora,constată că judecătorii,procurorii,magistrații-asistenți,precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară,respectiv salariul de bază brut lunar’’.

Cu alte cuvinte,prin această decizie s-a stabilit că magistrații(categorie profesională din care a făcut parte și autoarea acțiunii) au dreptul la plata sporului de confidențialitate de

15% , ceea ce înseamnă că soluția instanței de fond de admitere a pretențiilor deduse judecății este legală și temeinică,întrucât se conformează întrutotul deciziei în interesul legii amintită anterior.

Este adevărat că prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale,publicată în M. Of. Nr. 461 din 3 iulie 2009 , la care face referire recurentul pârât,s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească,pe de o parte,și Parlamentul României și Guvernul României , pe de altă parte.

Totodată,s-a stabilit că în exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție,Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor ,consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie,să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.

Însă,dispozițiile acestei decizii vizează doar Înalta Curte de Casație și Justiție,ele având efect doar pentru viitor și neputând retroactiva.Având în vedere aceste aspecte și faptul că s-a pronunțat ulterior deciziei nr. 46 din 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,Decizia în discuție a Curții Constituționale nu poate produce nicio consecință asupra hotărârii în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu o poate invalida.

Dat fiind conținutul acesteia din urmă ea are deplină aplicabilitate în speță,având în vedere că prin acțiune s-au solicitat despăgubiri pentru neachitarea sporului de confidențialitate de 15%.

La fel de adevărat este faptul că prin Deciziile nr. 819-821 din 3 iulie 2008 și respectiv nr. 1325 din 4 decembrie 2008 ale Curții Constituționale, s-a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 136/ 2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în acte normative.

Însă aceste Decizii ale Curții Constituționale nu se referă în mod special la problema de drept având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate către magistrați și personalul auxiliar de specialitate.Ca atare,ele nu au și nu pot avea incidență în cauză,cu atât mai mult cu cât daca s-ar admite teza contrară(adică dacă ar fi luate în considerare),ar însemna să se ajungă la situația încălcării dispozițiilor imperative ale art. 329 C. prv. Civ..

Aparentul conflict creat între acest ultim text legal și cel al art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată- ce prevede printre altele că “decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie ”- ambele norme având caracter imperativ ,urmează a fi rezolvate prin aplicarea cu prioritate a art. 329 C. pr. Civ. , având în vedere caraterul special a acestora și faptul că decizia Înaltei Curți de Casație ș Justiție soluționează strict chestiunea privitoare la dreptul magistraților și personalului auxliar de specialitate la plata sporului de confidențialitate.Cu alte cuvinte,prevederile art. 31 din Legea nr. 47/ 1992 republicată urmează a fi luate în seamă în orice alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 329 C. pr. Civ., respectiv în acele cazuri în care nu sunt incidente decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

Față de cele relevate ai sus este evident că în speță nu sunt întrunite cerințele cazurilor prevăzute de art. 304 pct. 4 (depășirea atribuțiilor puterii judecătorești) și art. 304 pct. 9 C. pr. Civ.(greșita aplicare a legii\0, așa întrucât și recursul Ministerului Justiției apare ca nefondat.