ACOLADARevistRevistRevistRevistRevistă lă lă lă lă lunară de literaunară de literaunară de literaunară de literaunară de literatură şi arttură şi arttură şi arttură şi arttură şi artăăăăă

AparAparAparAparApare sub egida Ue sub egida Ue sub egida Ue sub egida Ue sub egida Uniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitorilor din Rorilor din Rorilor din Rorilor din Rorilor din Româniaomâniaomâniaomâniaomânia

Editori: Societatea Literară Acolada şi Editura Pleiade Satu Marenr. 4 (67) aprilie 2013 (anul VII) 24 pagini preţ: 4 lei

4

Director general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu Ulmeanu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu

Barbu Cioculescu: Dinu Pillat încontemporaneitate

Gheorghe Grigurcu:Poezii

C.D. Zeletin: Despre aluzie

Interviul Acoladei:Ştefan Dimitriu

Radu Mareş: Antimetafizica(Proză)

Viorel Rogoz: BisericaLuminilor Transilvane...hăituită de Securitate

Tudorel Urian:Vedetele din umbra politicii

Nicolae Prelipceanu:Moştenirile trecuturilor

~~~~~

Hans Mattis-Teutsch: Statuetă colorată

Acolada nr. 4 aprilie 20132

Redacţia şi administraţia:Str. Ioan Slavici nr. 27

Satu MareCod Poştal 440042Fax: 0361806597Tel.: 0770061240

On-line: www.editurapleiade.eu(Revista Acolada în format PDF)E-mail: acolada@editurapleiade.eu

xxxRevista Acolada se difuzează în Bucureşti la librăria Muzeului

Naţional al Literaturii Române(Bulevardul Dacia).

Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, laadresa redacţiei, abonaţii trimiţând obligatoriu, în plus, oînştiinţare (carte poştală) cu numele lor, suma plătită şi perioadaacoperită de abonament. Numai pentru instituţiile bugetare, laTrezoreria Satu Mare, Cont RO34TREZ5465069XXX001050. Codfiscal: RO 638425. Costul unui abonament pe 3 luni este 17 lei (sau 34 pe 6 lunietc.), acesta incluzând şi taxele de expediere.Cititorii din străinătate pot plăti abonamentul în sumă de 48euro pe an în contul RO05PIRB3200708229002000 deschis laPiraeus Bank Satu Mare.

xxx

În virtutea respectării dreptului la opinie, redacţia Acoladei publică odiversitate de opinii ale colaboratorilor, fără a-şi asuma responsabilitatea

pentru acestea.

Manuscrisele primite la redacţie nu se înapoiază. Sunt privilegiatetextele în format electronic.

ISSN 1843 – 5645

Tipografia BrumarTimişoara

Cuprins:Radu Ulmeanu: Un congres mai ceva... – p. 2

Gh. Grigurcu: Monica Lovinescu: O repatriere – p. 3Ştefan Lavu: Comedia numelor – p. 3

Barbu Cioculescu: Dinu Pillat în contemporaneitate – p. 4Nicolae Coande: Ruşii – pentru ce îi iubim – p. 4

Gheorghe Grigurcu: Poezii – p. 5C.D. Zeletin: Despre aluzie – p. 6

A. Furtună: Monica Lovinescu – p. 6Constantin Mateescu: Caricaturişti – p. 7

Şerban Foarţă: Lucarnă – p. 7C. Trandafir: Panait Istrati, scriitorul faţă cu politica – p. 8

Vasile Tarţa: Poezii – p. 8Constantin Călin: Zigzaguri – p. 9

Interviul Acoladei: Ştefan Dimitriu – p. 10Ionuţ Caragea: Aforisme – p. 11

Pavel Şuşară: Itinerarii plastice – p. 12Simona Vasilache: Personaj bogat, personaj sărac – p. 12

Magda Ursache: Întrucât şi poezia... – p. 13Radu Mareş: Antimetafizica (Proză) – p. 14

Petru Pistol: Despre un anumit fel de delincvenţă – p. 15D. Ungureanu: Intelectualul şi „grigoria” – p.16

I.V.-Scraba: Himera discipolatului de la Păltiniş – p.16Nicholas Catanoy: Alambicul lui Ianus – p. 17

L. Piţu: Episodul românesc al lui R. Barthes (III) – p. 17C. Moscovici: Râsu’-plânsu’ în proza lui Răzvan Petrescu – p. 18

Nicolae Florescu: Reevaluări – p. 19V. Rogoz: Biserica Luminilor Transilvane... – p. 20

Adrian Dinu Rachieru: Zaharia Stancu – p. 21Florica Bud: Regatul Unit al Micilor Ecrane – p. 22Tudorel Urian: Vedetele din umbra politicii – p. 22

Voci pe mapamond: John Digby – p. 23Gh. Grigurcu: Băsesciada continuă – p. 24

N. Prelipceanu: Moştenirile trecuturilor – p. 24

Un congres mai ceva decât ale lui CeauşescuDupă alegerile parlamentare şi consolidarea la putere a lui Victor Ponta, ca urmare

a pactului de o tot mai dulce coabitare cu cel înfierat până atunci de chiar acest al doileamare conducător, Valer Marian a crezut că poate duce mai departe principiul dreptăţiipână la capăt militând, măcar în judeţul său, Satu Mare, pentru destituirea şefimiicorupte a instituţiilor deconcentrate şi nu numai: poliţie, jandarmerie, vamă, cultură,finanţe, tineret, sport etc. Singurul lucru pe care l-a reuşit a fost stârnirea unui adevăratviespar, începând cu acela local şi sfârşind cu cel din miezul de foc al partidului domniei-sale. Drept care s-au răcit relaţiile cu şeful lui de partid care, brusc, a încetat să-i mairăspundă la telefon. Trimisul său la adunarea de alegeri a noii conduceri a filialei pejudeţul Satu Mare a PSD, Liviu Dragnea, nu i-a mai dat voie preşedintelui în funcţie alacesteia, în persoana senatorului în cauză – cu toate că avea sprijinul tuturororganizaţiilor de partid din judeţ – să mai candideze pentru a fi reales, ocupându-i elînsuşi locul, ca nou preşedinte, interimar.

Represaliile pe linie de partid continuând şi, pe de altă parte, preşedintele partiduluipunându-şi în practică voinţa arbitrară şi ruşinoasă de a-i propune CSM-ului pe procuroriilui Băsescu, după ce Valer Marian le făcuse fiecăruia în parte câte un portret public întonurile cele mai tari cu putinţă, senatorul s-a autosuspendat în semn de protest dincalitatea de membru, până la congresul la care n-a mai avut dreptul nu doar să vorbească,dar nici măcar să voteze, fiind împiedicat să se apropie de urne de către o ceată degăligani – skinheads, potrivit propriei declaraţii din documetul adresat tatei socru – ,gărzile lui Victor Ponta, probabil. Astfel, după deputatul Ion Stan, exclus mai an din PSDpentru că l-a supărat pe directorul SRI, George Maior, unde a stârnit un alt roi de viespi,Valer Marian devine cea de-a doua oaie neagră a partidului său. Atacurile la adresaLaurei Codruţa Kövesi şi a celorlalţi procurori impuşi de Marele Coabitant, în sulfuroasăînţelegere cu partenerul de coabitare, încercările senatorului de Satu Mare Valer Mariande a-şi respecta promisiunile şi sloganurile electorale, care trebuiau să rămână literămoartă după încheierea scrutinului, conform ziselor şefului său, l-au făcut să fie înlăturatpe rând din toate funcţiile de partid şi parlamentare în care a acces sau urma săacceadă. Singurul lucru pe care nu l-au reuşit nici Băsescu, nici Ponta, nici SRI-ul, a fostsă-i deschidă vreun dosar penal, omul fiind curat ca lacrima.

Deosebit de periculos pentru liniştea tuturor, nu-i aşa?

Radu ULMEANUP.S. Între timp, maşina de sancţionare s-a pus în mişcare şi senatorul cată a fi

exclus din PSD, cu largul concurs şi chiar excesul de zel al foştilor săi tovarăşi.

ERATA. În articolul meu din numărul anterior (3) al „Acoladei”, în locul cuvântuluiDIDA, se va citi, corect, SIDA.

În fine, s-a terminat şi ultimul „mare” congres, cel alPSD, descris de Robert Negoiţă, proaspăt ales preşedinteexecutiv al partidului, în cele mai tradafirii culori ce i-auvenit lui în minte: „Mi-am amintit de alte congrese, pe carele priveam la televizor când eram încă tânăr, încă minor,Congresul Partidului Comunist şi mă gîndeam uite câtseamănă”. Ce-i drept e drept, nu degeaba spune românul căgura mincinosului adevăr grăieşte!

Aerul festiv al tuturor declaraţiilor, renunţareasingurului concurent al lui Ponta la lupta pentru investireaîn funcţia de preşedinte, un concurent care, totuşi, dacă

rămânea până la sfârşit în picioare, ar mai fi dat un ton cât de cât normal întregii comédii, apoifaptul de-a i se interzice nu unui membru oarecare, ci ditamai senatorului Valer Marian săvoteze, nu doar să spună ceva, precum Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea alPCR când ceruse ca dictatorul să nu fie reales, au dat adevărata măsură a marşuluitriumfal al partidului către un întunecat trecut istoric de care n-am mai fi dorit să vorbim.Mai ales cu o asemenea ocazie.

Revenind la persoana senatorului Valer Marian, acesta declarase pentru presasătmăreană, chiar la plecarea spre Bucureşti a delegaţilor PSD, că, dacă nu va fi lăsat săvorbească la congres – dovadă că ştia el ce ştia! – , se va exprima în scris, lucru la carese pricepe foarte bine, dacă ar fi să luăm în seamă doar rapoartele de pe urma numeroaselorinvestigaţii pe care le-a făcut în cei 8 ani de guvernare a lui Băsescu prin marionetelesale, referitoare la pedeliştii cei mai de seamă ce se înfruptau nestingheriţi din bucateavând pâinea şi cuţitul în mână şi netemători de vreun control din partea instituţiilorstatului. Şi Valer Marian s-a exprimat în ceea ce şi-a intitulat Scrisoare deschisă cătretata socru al PSD, scrisoare publicată în ultima zi a congresului de cotidianul.ro şi înziarul Gazeta de Nord-Vest din Satu Mare.

Aflăm din această scrisoare, alături de multe dezvăluiri incendiare, că, urmare aatâtor gesturi de mare curaj, singurul beneficiu de care s-a bucurat senatorul a fost ostrânsă şi îndelungată monitorizare din partea Serviciilor (secrete, desigur!) la care s-auadăugat încercările de lichidare fizică a incomodului parlamentar. Căci, luând de bunăopoziţia cam soft pe care partidul lui Ponta i-o făcea lui Băsescu şi ducând lucrurile multmai departe decât se aştepta cineva, respectând deci din start principiul „Dreptate pânăla capăt”, devenit slogan în campania pentru legislativele din decembrie 2012, şi-a supăratpeste măsură propriul partid şi pe şeful acestuia, care s-a trădat astfel că făcuse doar oopoziţie de faţadă. Iar momentul suspendării de astă-vară, susţinut în mod real de Pontaşi PSD, a fost, în aceeaşi lumină, un simplu moft al celui ofuscat peste poate de acuzaţiilede plagiat venind din guriţa celui cu care coabitează acum, dincolo de orice limită rezonabilăa unor raporturi instituţionale.

Acolada nr. 4 aprilie 2013 3

Cronica literară

Monica Lovinescu: o repatriereNefiind alcătuită din

fenomene de generaţiespontanee, cultura sebizuie pe o tradiţie iartradiţia, la rîndul său,angajează modele şiantimodele. Ce modeledomină cetatea noastrăp o s t d e c e m b r i s t ă ?Regretabil, mai puţinfigurile de seamă aleconfruntării cutotalitarismul comunist şi

ale susţinerii normelor democraţiei, care au cunoscut momentede cumpănă şi după răsturnarea dictaturii, ci nu o dată numeaflate în tangajul unor noi oportunisme. Ca să nu mai vorbimde infernul categoriei aşa-ziselor vipuri din viaţa publică,magnanim mediatizate pe sticlă şi-n presă: îmbogăţiţi vulgari,starlete de doi cenţi, interlopi şi, nu în ultimul rînd, cîţivaclovni ai politichiei ultrapopuliste, între care un tribun dezaxat,cu un încă trăsnitor damf ceauşist. Monica Lovinescu pare a sesitua în raport cu aceştia la o distanţă astronomică. E unegrande dame a unei epoci contrase în idealitatea ei, după cumsingură mărturiseşte: „Continentul meu nu e în geografie, ciîn timp. Adică în trecut”. Sau: „E oare mai bine să-ţi petreciviaţa avînd dreptate împotriva tuturor decît greşind alături detoţi?”. Izolarea istorică ce i-a marcat acestei personalităţi ceamai mare parte a existenţei petrecute în exil se prelungeşte,iată, neverosimil. Ca nimeni altul, Monica Lovinescu, alăturide soţul şi comilitonul său neostenit, Virgil Ierunca, a înţelesnecesitatea stringentă a revenirii noastre, pe plan intelectualşi moral, la mentalitatea interbelicului, răstimp fundamental alliterelor româneşti, mentalitate care se cere, fireşte, adusă lazi, înavuţită cu ceea ce s-a creat relevant între timp, dar nuabandonată precum o debara umplută cu obiecte inutilizabile.Nu întîmplător propaganda comunistă, în pofida unei tactici deparţială recuperare, însoţită de una a mistificărilor mai mult orimai puţin subtile, a sabotat interbelicul, mergînd pînă lapunerea la index a exilului care i-a succedat, în frunte cu ceitrei „mari”, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu. Şi nu numai atît.Contestările au venit/vin şi din direcţii imprevizibile. Cităm odeclaraţie a lui Norman Manea, de la care ne-am fi aşteptat laaltceva: „ceea ce s-a întîmplat curînd a fost că atmosfera politicădin ţară şi dezbaterile intelectuale dădeau senzaţia că parte aintelectualilor era orientată spre anul 1938, nu spre anul 2000.Marile modele ale trecutului se întorceau nimbate de o nouăslavă, şi nu erau şi modelele mele”. Dar erau/sînt, aşa cum secuvine, ale multor altora…

La o privire superficială (ori tendenţioasă, a se vedeaîn această privinţă aserţiunile lui Eugen Simion), MonicaLovinescu poate da impresia că se situează pe o poziţie diferităde cea a părintelui său, E. Lovinescu, dedicat esteticului într-o concepţie a independenţei faţă de contingentul social-politic,de punere în valoare exclusiv a textului. Dar falia istorică ce s-a produs între destinul unuia şi al celeilalte nu oferea o altăsoluţie a continuităţii decît aparenta (doar aparenta) disociere.Asumîndu-şi un rol public în apărarea valorilor creaţiei gravameninţate de un sistem politic abuziv fără precedent, MonicaLovinescu nu putea a nu adopta o atitudine în raport cuprincipiile democratice călcate în picioare de cîrmuirea în cauză,de care depindea însăşi viaţa acestor valori. Era ca şi cum aiîncerca să scoţi din gura unui prizonier căluşul ce-l împiedicăsă vorbească. În anii îndelungaţi ai spălării creierelor şi aicenzurii, celebra doamnă a Europei libere ne-a reprezentatopiniile şi simţămintele autentice. Critic de mare vocaţie,prozator înzestrat, Monica Lovinescu şi-a sacrificat cursulnormal al creaţiei proprii pentru a se rosti în direcţia impusăde circumstanţe, cea a comentariului radiofonic, a jurnalului şia memoriilor. Pe alte coordonate ale culturii militante, a fostaşadar continuatoarea fidelă a Sburătorului. În acest fel pana saa apelat la conceptul de est-etică, atît de caracteristic, atît detrebuitor în dezbaterile epocii noastre, încît s-a văzut, cum eraşi de aşteptat, minimalizat, persiflat, de conjuncturalii deserviciu pînă-n ziua de azi. Concept care deschide orizontulunor analize atît de ample încît pot cuprinde marile subiecteale secolului XX, cele două totalitarisme, cohorta de trădări nudoar ale politicienilor ci şi ale intelectualităţii, diversemalformaţii ale vieţii obşteşti între care ipocriziile, laşităţile,reflexele condiţionate ale obedienţei faţă de forţele politicediscreţionare şi, nu în ultimul rînd, dispariţia conştiinţeipersonalizatoare, alterarea insului robotizat: „totalitarismul stă(…) în Ochiul lui Big Brother de care nu scapi în nici o cămarăa sufletului şi a minţii tale”, nota Monica Lovinescu. O temămajoră a discursului său a fost cea a echivalării, în esenţa lorcriminală, a fascismului negru şi a celui roşu, aşa cum a înfăţişat-o J.F. Revel: „Nu văd de ce negaţionismul şi contestarea crimelorîmpotriva umanităţii ar reprezenta delicte penale doar atuncicînd e vorba de crimele naziste”. În acest loc se cuvinemenţionată cu tristeţe opinia separatistă a unor comentatorievrei care se complac în a disjunge Holocaustul de Gulag, într-un gen de superbie a suferinţei care, evident, n-ar putea atrage

simpatia neevreilor, acuzaţi tot ei, pentru normala lor decepţie,de … antisemitism (e poziţia, între alţii, a lui Norman Manea,dar nu şi, din fericire, a lui Vladimir Tismăneanu). Următoareainformaţie oferită de Monica Lovinescu este edificatoare:„Richard Pipes, celebrul istoric american, n-a sfîrşit a se mirade primirea ce i s-a făcut la Universitatea din Ierusalim, cuprilejul unui colocviu asupra revoluţiei ruse, atunci cînd aafirmat ceea ce i se părea o evidenţă, şi anume că sistemulbolşevic a furnizat nazismului modelul Statului poliţist cu Partidunic”. Cu atît mai dezagreabilă ni se înfăţişează chestiunea cucît Uniunea Europeană a introdus pedeapsa aplicatănegaţionismului doar în cazul Holocaustului, nu şi în cel alGulagului, alimentînd, desigur, subiacent, teza unei „hegemoniiiudaice” în lumea contemporană.

Viaţa Monicăi Lovinescu a suferit, după cumsubliniază Angela Furtună, trei traume. Mai întîi ocupaţiasovietică a României, care a însemnat suspendarea rapidă atuturor formelor de existenţă normală, o vidare a valorilor cărorale-au luat locul îndoctrinarea obligatorie, falsul în toatedomeniile, violenţa. Apoi exilul, început cu nădejdea curîndspulberată a unei durate scurte, care a ajuns să-i configurezeactivitatea, să-i traseze profilul spiritual. Şi un şoc nu mai puţindureros, conţinut în capitolul acestuia, întîlnirea pe de-o partecu un exil românesc „real, zbuciumat şi eclectic – conţinînd unmiez aprig de discordie şi victimogeneză izvorîte în Occidentca şi în Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cucomunismul” (am citat-o pe Angela Furtună), iar pe de alta cunefasta atracţie a unei largi părţi din intelectualitatea francezăpentru propaganda sovietică, aşa numitul gauchism, în vogăbune decenii. Ceea ce a făcut ca această tînără scriitoare cu oconştiinţă eclatantă, menită să judece şi să ofere sentinţe învirtutea unor criterii etice, să se maturizeze şi să-şi înscrieacţiunea într-o lungă perioadă de tensiuni dureroase, în chiarinima civilizaţiei continentului. Meritul său de a-şi fi păstratdreaptă conştiinţa e astfel proporţional sporit pînă la odimensiune paradigmatică. Ceea ce contează îndeosebi estediscursul cu caracter personal al Monicăi Lovinescu care n-astat pe podiumul unui partid, al unei coterii, predînd astfel dela microfonul Europei libere o lecţie extrem de eficientă ademnităţii, înzestrată cu ceea ce s-ar putea numi un lirism alacesteia: „Observăm, precizează Angela Furtună, după ce am

parcurs

această lume a libertăţii interioare construită deMonica Lovinescu, de ce, dintre toate libertăţile posibile, abiaacesta este adevăratul drum către Societatea Deschisă, celcare vine din interior, şi nu din tribune”. Fermitatea, dîrzenia,alura de „luptătoare” pe care a avut-o Monica Lovinescu secorelează cu ceea ce specula Havel asupra acţiunii, s-ar ziceimens disproporţionate, a „disidenţilor” care opun puteriiopresive iluzoria „lipsă de putere”. Fapt din care vine,neîndoios, forţa morală irepresibilă pe care a exercitat-o.

Dar nici evenimentele din decembrie ‘89 nu i-au datMonicăi Lovinescu satisfacţia dorită. Alături de noi, cei dinţară, ea a înţeles curînd că aveam a face cu o adaptare mai multori mai puţin discretă, uneori chiar făţişă, a castei conducătoareşi a privilegiaţilor aferenţi acesteia la noua situaţie geopoliticăşi nicidecum cu o veritabilă „răsturnare a comunismului”.Exceptînd cîteva vîrfuri înlăturate în chip demonstrativ, vechiulsistem şi-a continuat aproape netulburat traiul, cu pensii şilocuinţe la fel de confortabile, cu oportunităţi în afaceri şi chiarîn zona politicii, prin vechii săi reprezentanţi. „Noi nu acceptăm,nici nu refuzăm, afirma cu amărăciune Monica Lovinescu.Amînăm orice gest chirurgical. Am ieşit din marele spital altotalitarismului, neoperaţi, încă nevindecaţi, purtători maideparte de germeni, contaminatori şi contaminaţi laolaltă într-un nefiresc amalgam”. Aşa-zisa condamnare a comunismuluienunţată de ex-nomenclaturistul Traian Băsescu în faţaParlamentului, ce-a fost altceva decît un act de cinism?Securiştii, ofiţerii sub acoperire, activiştii care i-au îndrumatau rămas într-o rezervaţie a toleranţei, culpabilităţile revărsîndu-se cel mult asupra informatorilor, eşalon secund recrutat preaadesea prin teroare din rîndul foştilor deţinuţi de conştiinţă, alindezirabililor în genere. Culturnicii favoriţi ai epocii ceauşisteau acces la funcţii simandicoase, de la Eugen Barbu, AdrianPăunescu şi D.R. Popescu la Corneliu Vadim Tudor, Dinu Săraru,Valeriu Râpeanu, Ion Dodu Bălan, ditamai profesori universitariultimii doi, spre a nu mai vorbi de afaceristul mistic în ultimulsău avatar, Artur Silvestri. Şi e foarte posibil ca miezul decepţieipe care neîndoielnic a încercat-o Monica Lovinescu spre finalulvieţii să se fi aflat în comportarea intelighenţilor pe care miza,cărora nu o dată le luase apărarea la emisiunile Europei libere,contribuind substanţial la notorietatea lor. Conjuncturalismeleacestora au siderat-o. Oferim cîteva exemple din paginilediaristice ale autoarei: „V. îi reproşează lui Pleşu că a dat revistaLiteratorul (plătită de Ministerul Culturii) feseniştilor: MarinSorescu, E. Simion, Valeriu Cristea, Fănuş Neagu. Pleşu faceexerciţii sofistice să găsească argumente şi pînă la sfîrşit ni le

comunică tot prin Liiceanu: nu noi i-am lăudat pe vremuri peaceştia? (…) Minima moralia e de mult o amintire”. Sau: „Dinafara României, altă decepţie: Norman Manea, pe care îlanunţasem să nu intre în campania anti-Eliade, a scos un articol,se pare superpenibil împotriva lui Eliade şi a dreptei româneştiîn general (…) scriitorii comunişti sau cei care au slujit pecomunişti nu pot fi atacaţi. În schimb se trece prin sită trecutulinterbelic. Am impresia unei halucinaţii (şi o scriu). Oare nucumva ne-am înşelat, am visat, şi în 1989 am scăpat de fascismşi nu de comunism? (…) Numai o astfel de inversare ar facenormală acum investigaţia asupra trecutului lui Mircea Eliadeşi nu al lui… Arghezi, de pildă.” v. p. 386. Sau: „Iorgulescu îmitrimite Dimineaţa şi Adevărul, unde mă atacă politicos, darpervers Eugen Simion (exasperat de interviul meu de laTeleviziune în care demistificam, cred că fără a-l numi, pretextul«autonomiei esteticului» pentru sprijinirea puteriineocomuniste). «Perversitatea» stă în faptul de-a încerca sămă pună în contradicţie cu teoria lovinesciană – pretinzînd cătrădez moştenirea intelectuală a tatei”. Sau: „Nichita a fostprobabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literaturaivită prin 1960 (…). Goma, trecut pe aici înainte de a se duce lamanifestaţia pentru Polonia – ne spunea ce curajos şi prietenoss-a purtat Nichita cu el în 1977 şi cum, pe de altă parte, a scrisun poem cu un vers ce-l privea transparent: trădător de ţară sauaşa ceva. Alcoolul şi turcirea”. E bine să reţinem atari impresiioarecum concluzive în duhul est-eticii care constituie corolarulpersonalităţii Monicăi Lovinescu, probele acestei perspectiveîn aplicare. Deşi deocamdată nu se opreşte asupra lor, nădăjduimcă Angela Furtună le va lua în considerare în volumul următoral scrierii, deja anunţat. În orice caz, cercetarea d-sale seconstituie într-un impresionant gest de „repatriere” aprotagonistei Europei libere, „gardian al conştiinţei şi alidealurilor libertăţii, valabile în timpurile dictaturii dar şi dupăaceea”. E o carte capitală în bibliografia consacrată unui autorcapital.

Gheorghe GRIGURCU

Angela Furtună: Monica Lovinescu. Est-etica.Geneze, Ed. Vinea, 286 p.

Comedianumelor (36)

Comedia Hăineală continuă. Un telal a fost amendatpentru că, în centrul Capitalei, striga „haine vechi”.

xBăsescu apără statul de drepţi.

xVai, Laura Codruţa-Kövesi nu poate beneficia de laurii

opiniei publice.x

Vreţi un nume care dă fiori de groază? DionisieScalpatu.

xFiecare partid cu neamţul său: Klaus Iohannis, Mihai

Neamţu.x

Autorii ţin să-şi sporească nu doar importanţa, ci şinumele. De pildă Cristian George Brebenel devine…Abrebenel. Deocamdată e moderat; s-ar putea să-l găsimsub numele de ABCbrebenel.

x„A lăsa brebenel pe cineva, a lăsa gol puşcă” (Lazăr

Şăineanu: Dicţionar universal al limbii române).x

Cîteva nume de traducători ai Dicţionaruluimedical ilustrat, în 12 tomuri: Bulumete, Cerbone, Firţa,Gebăilă, Gogoi, Soft, Tivdă…

xOare pe ce calapod se af lă gazetarul Petru

Calapodescu?x

Fraze fără noimă, dar nu fără Neumann.

Ştefan LAVU

Acolada nr. 4 aprilie 20134

Flux-RFlux-RFlux-RFlux-RFlux-Refefefefefluxluxluxluxlux

Dinu Pillat încontemporaneitate

În după-amiaza zilei de26 martie a.c. mai mulţifoşti şi actualicercetători de laInstitutul de Istorie şiTeorie Literară G.Călinescu” din Capitalăne-am reunit la Casamemorială IonMinulescu, cu scopul dea-l comemora pe DinuPillat, rememorându-ni-l, din lungi ani decolegialitate. Ziua

aleasă, cu un joc de timp, era legată de aceea de 23 martie1959, în a cărei noapte Dinu Pillat fusese ridicat de cătreorganele Securităţii, spre a fi mai apoi trimis în judecată şicondamnat la 25 de ani de temniţă, în lotul care-i maicuprindea pe Vladimir Streinu, Dinu Noica, AlexandruPaleologu, de asemenea condamnaţi la lungi ani dedetenţie. Mi l-am reamintit, ca pe o veche cunoştinţă, dar mai alesdin cea de a doua sa perioadă de activitate la InstitutulCălinescu, în ultimii lui zece ani de viaţă. Intenţionasem săprezint acolo cea mai recentă carte a marelui meu prietenşi foarte înzestrat istoric şi critic literar, lucrare intitulată„Spectacolul rezonanţei – Eseuri, evocări, sinteze”, editura„Humanitas”, Buc. 2012, ediţie îngrijită de Monica Pillat şiVirgil Ardeleanu, prefaţa şi dosarul de referinţe critice deacelaşi. Volumul, al treilea din seria de autor, după celedouă romane, este alcătuit pe schema mai vechiului„Itinerarii istorico-literare”, din 1978, cu ample adaosuriîn toate cele trei sectoare ale sale: „Scriitorul ca personaj”,„Principiul reverberaţiei”, „Lecturi”, urmate de o bogată„Adenda”, cuprinzând pagini de context lărgindu-seasemenea cercurilor în apă, către concluzia globală:„considerându-se că exprimarea inefabilului rămâne înultimă instanţă o problemă de ocultism eufonic, se cerepoeziei, după dezideratul lui Mallarmé, să preia din muzicăceea ce îi este propriu”. Lege pe care adepţii versului liber,zicem noi, au uitat-o cu desăvârşire. Pasul de la simbolism la avangardism reţine urma luiTristan Tzara, către ultima reverberaţie Laforgue-ană. Înconcordanţă cu Vladimir Streinu, care numise tocmaitradiţia modernismului românesc a desolemnizării liricii,deschizând poeziei „gustul tiflei”, Dinu Pillat se va aplecaasupra liricii lui Emil Botta, Geo Dumitrescu, ConstantTonegaru, Marin Sorescu, suita de studii începută în anul1942 în revista „Preocupări literare” continuându-se cucele publicate în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, din1973 şi, postum, în „Luceafărul”, din 1984. Date care spunceva despre însuşi destinul scriitorului, supus cu cruzimeunor tragice hiatusuri. Altfel, toate calităţile criticului segăsesc încă de la primul său studiu compact – teza dedoctorat, din 1947 – având ca obiect „Romanul de senzaţieîn literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. Importată din străinătate, trăind iniţial din traduceri, şiajungând la popularitate în ţara noastră, într-un mediu derapidă occidentalizare, literatura de senzaţie, romanulnegru, va oferi primele opere originale sub pana lui G.Baronzi. El publică, între anii 1862-1863, cele două volumedin „Misterele Bucureştilor”, lucrare originală sau copie,adaptare, eventual, a unui op străin, cum credea G.Călinescu. Oricum, Baronzi nu ieşea din tiparele lui EugèneSue şi Paul Féval. Un tot atât de productiv confecţionator,N.D. Popescu, va iniţia literatura cu haiduci. Cât priveştearta: „scriitorul de la noi, prin care transpare şi concepţiaindividului român în genere, nu are inventivitate în sensulbaroc”. De unde „percepţia climatului tenebros, gustulînscenărilor infernale, viziunea monstruosului sunt parcăcu totul străine spiritului său mai degrabă simplu şi bonom”. Mentorul, G.Călinescu va fi fost de acord cu acest verdict,el care, în romane, a cultivat grotescul. Când Dinu Pillat i-a încredinţat manuscrisul romanului său „Aşteptând ceasulde apoi”, o analiză asupra mişcării legionare, de pe altepoziţii estetice decât ale magistrului, acesta i-a returnattextul – din care afirma a nu fi parcurs decât primul capitol– cu observaţia că în viziunea lui Dinu Pillat lipseagrotescul. Pierdea, însă, din vedere, dimensiunea tragicului,dureros absentă în „Bietul Ioanide”.

Dar cea mai vie apropiere de eul lui Dinu Pillat omul esteînsuşi portretul făcut părintelui său, de care-l despărţea nunumai jocul generaţiilor şi-l apropia cultul artei. Cu date,modul în care Ion Pillat scapă în două rânduri miraculos dela moarte, plăcerea lui pentru călătorii – în Spania, înGrecia –, cu punctul pe i: „Pentru Ion Pillat bibliotecareprezenta totul”. Locul sacru unde în materie de poezie„nu lipseşte nimic de seamă din literatura franceză,germană, engleză, americană, spaniolă şi chiar italiană,ca să nu mai amintim de aceea română, prezentă până lacei mai obscuri versificatori contemporani”. La Balcic,descoperit într-un târziu, „ca un simplu epicurian semulţumea să mănânce guvizi şi să bea vin de Murfatlar şisă se lase plimbat cu barca lui Ali, dar mai ales să stea peterasă, bucurându-se clipă cu clipă de a fi proprietarul vileisale”. Rezonanţa unor Itinerarii cu adevărat spectaculoase!

Barbu CIOCULESCU

Ruşii – pentru ce îi iubim După o perioadă în

care traducerile din scriitoriruşi (sovietici, ar spune unii)au fost sistate, din motive careţin de repulsia firească, pânăla un punct, faţă de ideologiaKremlinului, editurile româ-neşti şi-au revizuit strategia şiau tipărit aproape tot ce estemai bun în fostul spaţiu ex-sovietic de limbă rusă. Şi ce„rusă”! Pe rând, edituri precumCurtea Veche, căreia-i revine,după 1995, meritul de a fi capde pod în această explorare

contemporană a unei literaturi grandioase, Paralela 45,Humanitas, ALL, Corint etc., au tipărit romane şi cărţi deproză excepţionale. Şi nu câteva, ci zeci, scrise de prozatoriformidabili. Aşa se face că Moscova poate emite constantpretenţii la un Nobel literar – şi nu cu unul, ca la noi, ci cuo falangă de mari scriitori care menţin măreţia romanuluirusesc aşa cum o ştim de la Tolstoi, Bunin şi Dostoievski.

Fie şi din aceste traduceri ne putem da seama deforţa marii proze ruseşti, inclusiv din timpul comunismului,când romane puternice au fost interzise sau au circulat însamizdat. O literatură în care există şi scriu autori ca IuriMamleev („Sectanţii”, „Ceilalţi”), Vladimir Sorokin(„Viscolul”, „Gheaţa”, „Ziua opricinicului”, „Kremlinul dezahăr”, „Inima celor patru”), Saşa Sokolov („Şcoală pentruproşti”), Viktor Pelevin („Mitraliera de lut”, „Generaţia P”),Viktor Erofeev („Stalin cel bun”, „Frumoasa rusoaică”),Tatiana Tolstaia („Zâtul”), Ludmila Uliţkaia („Daniel Stein,traducător”), Serghei Dovlatov („Rezervaţia Puşkin”), IuriDombrovski („Facultatea lucrurilor de prisos”) nu poate fidecât una de vârf. Toţi aceşti autori sunt traduşi şi editaţiîn întreaga lume, iar stilul lor personal i-a făcut pecunoscători să afirme că marea literatură rusă continuăsă propună autori comparabili cu clasicii recunoscuţi.

„Cevengur”, romanul lui Andrei Platonov esteconsiderat drept unul dintre cele mai bune romane dinliteratura rusă a secolului XX; a apărut în româneşte pentruprima oară în 1990, la „Cartea Românească”. Pentru mine,cel puţin a fost o revelaţie şi nu pot uita cum citind romanulretrăiam momente din adolescenţa mea petrecută întimpul experimentului comunist, cu emoţii în care seamestecau buna dispoziţie, dar şi ironia, melancolia şiapăsarea pe care o transmit personajele uluitoare aleromanului. O „lectură” mai aplicat-comparatistă acomunismului pur şi dur nici că se poate! Aşadar,„Cevengur” este romanul unei utopii politice, al uneirevelaţii din cele pe care Marx însuşi se spune că le-a avutdupă ce a citit comentariul la prima traducere a„Capitalului” în limba rusă: „Eu nu sunt marxist!”

Avem în faţa ochilor zugrăvită o Rusie frământatăde prefacerile aduse de instaurarea comunismului într-uncătun uitat de lume. Personajele lui Platonov deambuleazăîntr-un peisaj dominat de incertitudine, foamete şi anarhie:ţărani umili sau figuri şterse, ei îşi pun doar problemasupravieţuirii dominaţi de instincte animalice, ca şi de ocăutare a unui sens al vieţii dat de precaritatea fiinţeireligioase. Femeile nasc prunci pe care îi leapădă imediatatunci când nu mor ulterior, iar bărbaţii ară pământul înzadar: seceta distruge ultima rămăşiţă de speranţă. Noapteaumană se instalează încet şi rugul pe care este jertfităconştiinţa umană înalţă flăcări apocaliptice. În mijloculacestei nebunii a naturii, copiii care supravieţuiesc devinadulţi (Proşka şi Saşka sunt personaje de neuitat) şi încearcăsă priceapă ce este cu ei şi cu lumea teribilă în care trăiesc.Lumina pare a veni de la comunism şi de la ideile novatoareale câtorva indivizi care pricep că doar Comuna poatealina nevoia lor de mai bine. Aşadar, la Cevengur,

comunismul este dezbătut în pagini de o stranietate carecombină inepţiile ideologice ale idelogiei roşii cu nevoia detranscendent a unor suflete aruncate în cazanul cu smoalăal realităţii. Este un amestec teribil de realism combinatcu un suprarealism magic, în care râsul are conotaţiitragice, iar umorul este mai mereu întunecat. Personajeca Zahar Pavlovici, Dvanov, Kopionkin, Cepurnîi sau calulForţa proletară reprezintă tot atâtea caractere ale uneilumi în ebuliţie, unde umorul negru, ironia macabră seîmpletesc cu cea mai cruntă realitate, într-o epopee adezrădăcinării sufletului rus la contactul cu mizeria vieţiipotenţată de absurdul ideologiei comuniste. Este o lume pedos, în care ideologicul este caricaturizat prin însuşiintermediul personajelor care ştiu că „Lenin a dat, Lenin aluat” şi că „puterea trebuie să fie a oamenilor nefolositori”,întrucât, desigur, ceilalţi trebuie să muncească şi sătrăiască. Pagini de o splendoare literară remarcabilă, ca şide un etos unic care fac într-adevăr din „Cevengur” (ALL,2012, traducere Antoaneta Olteanu) unul dintre cele maiputernice romane ruseşti ale secolului trecut. Şi nu numai.

x

Mihail Şişkin (n. 1961), asemuit cu Nabokov, darşi cu Joyce, era perfect necunoscut în România până lapublicarea acestui formidabil roman de dragoste, război şimoarte, „Scrisorar” (Curtea Veche, 2012, traducereAntoaneta Olteanu), însă notorietatea sa internaţionalăeste deja recunoscută prin acordarea unor premiiimportante. Autorul trăieşte la Zürich (scrie inclusiv îngermană) şi a fost premiat pentru cărţile sale cu PremiulGrinzane Cavour (2007), Premiul internaţional Haus derKulturen der Welt (2011), iar în Rusia a primit cel maiimportant premiu acordat pentru roman, Marea Carte(2006).

„Scrisorar” („Psimovnik”, în rusă) este romanulepistolar care unifică suflete, lumi îndepărtate şi careînvinge moartea prin dragostea eternă a două sufleteîngemănate. Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război, îşitrimit scrisori, iar până la un punct romanul poate fi descrisca unul al fericirii depline: s-au iubit cu pasiune, au fost unscurt timp împreună, periuţele lor de dinţi s-au atins înacelaşi pahar („lucrurile cele mai simple te pot face sămori de fericire”, spune Saşa). Cei doi se iubesc şi seocrotesc cu gingăşia fiinţelor pure, iar autorul, fără săînfrumuseţeze inutil idila lor, descrie cu fineţe psihologicăstările şi pragurile magice prin care trec îndrăgostiţii.Tehnica narativă este excelentă, scrisorile nu suntneapărat replici una alteia, ci completări fericite, prinintuiţie şi trăire ardentă, iar naturaleţea cu carepersonajele îşi comunică şi povestesc vieţile are darul de aapropia cititorul de diversele paliere ale poveştii. Volodeatrebuie să plece la război (al Boxerilor, din China anului1900) şi îi scrie iubitei rămasă acasă povestindu-i odiseeaînaintării lor pe un front straniu. Carnagii, oraşe distruse,ţinuturi neospitaliere, destine umane frânte, cu spectrulameninţării cotidiene a morţii, epistolarul lui Volodea esteo mostră de stoicism inclusiv filozofic, romanul în romanal maturizării unui bărbat care îşi rememorează pentruiubită copilăria şi adolescenţa, salvând de la uitare o viaţăşi un destin. În copilărie ascunde sub o tufă o cutie debiscuiţi în care pune amintiri despre cei dragi crezând astfelcă-i face nemuritori! Îi plac luptele cu armate de nasturi,fără să ştie că mai târziu va participa la una adevărată. Şinasturii mor, nu-i aşa? Ea, angajată la un spital, continuăsă îl aştepte şi îşi descrie la rându-i copilăria şi adolescenţa,cu plusurile şi eşecurile inerente, relaţia contorsionată cuo mamă posesivă, plăcerea jocului cu tatăl (acesta se vadespărţi de mamă), primele iubiri până la întâlnirea cuVolodea. De altfel, ambii îndrăgostiţi povestesc eşecul îndragoste al părinţilor lor tocmai pentru ca iubirea lor săpoată trece peste falia de timp, spaţiu şi fatalitate ce-idesparte. Şi îi va despărţi pentru totdeauna, pentru căVolodea va muri în măcelul asiatic, iar Saşa va trăi întreagaviaţă, deşi va avea câteva legături pasagere, cu amintireaperenă a unei mari iubiri.

Sentimentul de mare roman este potenţat nu doarde tehnica strălucită şi de fineţea psihologică investite deautor într-o poveste de dragoste şi de moarte, dar şi defaptul, excelent realizat, ca „găselniţă” auctorială, căVolodea continuă să trimită scrisorile sale şi după ce...moare. Cuvântul se întrupează tocmai din această marepasiune confesivă. Cei doi se ating astfel, prin intermediulcuvintelor, şi în lumile diferite în care se află, realizândastfel perfecta uniune: „ca şi trupurile, sufletele se potatinge şi nu există nici un fel de spaţiu între ele. Iar oameniiajung ceea ce au fost mereu: trup şi lumină.” Fraza esenţialăcare conţine în miezul său întreg romanul poate fi aceasta,una simplă pe care o poate scrie oricare dintre noi, dar pecare nu ştiu câţi o pot trăi cu adevărat: „ Dacă ţi s-a dăruit,trebuie să dăruieşti şi tu, pentru a rămâne ceva.”

Nicolae COANDE

5

P o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i e

Acolada nr. 4 aprilie 2013

În absenţă

În absenţă o altăabsenţă

pîndind-o pe cea dintîi

urmărind-o cînd sedezbracă

lascivă cum un cuvînt

parfumată cum ooglindă

şi dorinţa nebună-afiecărei absenţe

de-a semăna cît mai multcu prima absenţă.

Acest cîntec

Acest cîntec îmbujorat de-un vinbăut odinioarănebunatic aidoma luişi-atît de stîngaciîncît ţine morţiş să-şi aminteascăceea ce şi-a amintit dejaîncît ţine morţiş să uiteceea ce a uitat deja

nesătul de el însuşi.

Cum era

Cum era cît erade greu să începi

tot aşa de greu cît să terminiurcuşul

pe-acest lujer galben se sprijină muntelepe-această cioară (vopsită) mizează un Înger

şi promisiunea celestă se-nfruptădin fructul răscoptşi curge saliva de-a dreptul din gura văzduhului

cîte furnici se urcă pe muşuroiul fiinţei taleînsă nu mai pot coborîşi rămîn toropite acolo amestecate cu gîndurile.

Oare de ce acest cerc

Oare de ce acest cerc acest cercatît de ameţitor cum o licoare

cum fluieră vîntul printr-însulca printr-o fereastră spartă

acest cerc ce se ridică şi se pune singur la locaidoma unui capac de oală

cum plînge flacăra aragazului urmărindu-lpe perete precum un deget

acest cerc ca un chipiu aşezat în cuier pentru totdeaunace se salută ceremonios pe sine.

Nicio viziune

Nicio viziune nu e deplinăfără o farsă groasă-năuntrul săucum sîmburele-n fruct

pînă şi reveriile cele mai pure se-ncălzescla temperatura seminţelor brutale

dinăuntrul lor

seminţe ce la nevoie se prostitueazăsîmburi ce la o adică ucid.

Iei lucrurile aşa cum sînt

Iei lucrurile aşa cum sîntte ridici cazi iar te ridici iar caziverticala se-aprinde cum un chibritorizontala devine scrum înainte de-a fi aşternutăpriveşti în oglindă şi reflectezi la marea cea maretreci de la vecie la efemer adormindşi viceversa trezindu-tete hrăneşti cu alcoolte-mbeţi cu mîncare.

Îşi căuta ceva de lucru

Îşi căuta ceva de lucru:clipele care indicăvolumul şi înălţimeasunetului pierdut

şi somnul cald al vinului(un aparat de înregistrare)

un nonsens şi-apoi altul şi altulîntr-o scurgere sacadatăcum a apei la chiuveta defectă

la un moment dat la fereastră un chipstraniu diform cum un sentiment vechi

şi se-aprindeau becuri lumini mici mici de totla care nimeni nu s-ar fi gîndit

trupul său liniştit implacabilîntins în patdoveditor ca o chitanţă.

Semn de carte

Din ce e compus realul?

din bucăţi de realpe care nu le maiputem folosi.

Cioran

O ţeavă de sticlă ai zice prin care lunecă bile colorateo frază apodictică pare că-i maipuţin importantă decît un sughiţne-a povestit despre feţele pe care le ia conştiinţainepuizabilă precum copilăriaaidoma apei prelinse fărîmiţate împrăştiatepînă-n zori dulgherii ciocănesc durabilele grinziale sinucideriio răsuflare aspră iese din bătrînele temeliicum o limbă de vită

şi vai nu e nimeni în preajmă.

Plimbare

O carte-n vitrina librăriei cu venele sparte plină de sîngegazonul pare un plic cu-o adresă orbitoarece nu se poate citimiresme de tei plimbate cu grijă încoace şi-ncoloaidoma unor prunci în cărucioareun crin soarbe o halbă de bere.

Domestică

În bec se mişcă lumina gălbuiecum supa într-un castron

scurt ţi-e somnul precum cămaşaunui copil ce-a crescut.

Identităţi

Nu ştii cine e cine nu e

conştiincioase blitzurile fotografiilorîşi fac doar datoria

acoperă chipul tăucu alte chipuri ale tale

conştientul cu inconştientulşi invers

ca să te descoperi aşacum ar putea fi Celălalt

dar şi ca să te descopere Celălaltaşa cum ai putea fi tu

nu mai mult.

Elegie

Iată o mişcare bruscă apoiun vînt înalt înalt cît un bloc turnîncît privindu-l în sus ameţeşti

şi-un regret încărcat de cevace nu se mai poate trăidar se poate scrie

sau o mişcare lentă o adierede vînt abia perceptibilă

care se desface de tîmpla ta oarecum de la sinecum un timbru de pe-un plic vechi

însă odată făcute toate mişcările rămînîn făptura ta aidoma oaselor.

Deus absconditus

Dumnezeu se-ascunde aidoma unui şarpeîntr-o gaură de şarpe

Dumnezeu se-ascunde aidoma unei furniciîntr-un muşuroi de furnici

Dumnezeu se-ascunde-n Cerulîn care te-ascunzi şi tu.

Asemenea unui joc de cuburi colorate

Asemenea unui joc de cuburi colorateţi se compune viaţa

e-aproape terminat desenul eişi nu te mai saturi să-l priveşti

un porumbel uimitor de albciuguleşte mei din palmele noastre

apoi ne invită la cinăunde ne oferă drept hranăpropriul său trup.

Ilustrată din Amarul Tîrg

Roze puse la uscat cum rufele

frunzele castanului huruie cum un motor ambalat

o lacrimă pe care-o străbate o barcă

un fulger cu miros de cerneală.

Gheorghe GRIGURCU

Acolada nr. 4 aprilie 20136

Despre aluzie Deunăzi, în timp ce

vorbeam cu un prieten înfelul meu de a împleti şidespleti mătasea limbii,am tresărit temându-măca o anumită afirmaţie

a mea să nu treacă dreptaluzie. Evident, nu era o

aluzie, m-a neliniştit însăgândul că vorbirea aceea

alegorică ar putea fi socotităslăbiciune, ceea ce nu numai că nu era adevărat, dar erachiar invers. Firilor justiţiare, cărora le place să li sevorbească verde în faţă, le este proprie gândirea în sistembinar (da/ nu), deci operează repede taxonomii valorice,fără drept de apel, şi scot în faţa aluziei pereţi de bazalt.M-am descoperit astfel plasat încă o dată în miezul de focal conflictului dintre vorbirea de-a dreptul şi obositoareaconştiinţă a complexităţii limbii. Există un registru benefic unde lucrează aluzia,excelenţă a limbii. Altfel, sublimbaj codificat al argoului, seprăbuşeşte şi ea odată cu îngerii negri, cheie insinuantă aoricăreia dintre rele. Cu ea este tatonată, de pildă, dispoziţiala corupţie. Haloul lui Mefisto licăreşte fără istovire dealuzii – dar să părăsim zona utilităţilor ei... Aluzia e un joc fin şi discret. Termenul însuşi coboarădin verbul latin alludo, ere, a se juca, a glumi (sau din adludere, înspre joc, înspre glumă). De cele mai multe ori, eun joc între un glumeţ şi un serios, între un jucăuş şi unsobru, între un blând şi un aspru, între un treaz şi unadormit, între discret şi semeţ, între ţinerea de minte şiuitucenie. Doi jucăuşi n-au de ce să-şi facă reciproc aluzii.Ele au ca ţintă serioşii, pe cei cărora nu le arde de glumă,cărora le place să spună lucrurilor pe nume. În aceastădirecţie, aluzia e un mijloc de a-l face pe abuziv să se corijezeprin propriile-i mijloace, ea rămânând agentul lui deredresare. În exagerări, în aserţiuni emfatice, hazardate saudelirante, în dezordinea gândirii, aluzia e unealtă fină derestabilire a măsurii, de revenire la echilibru şi la armonie.Când corectivul e administrat mai mult sau mai puţinşugubăţ, el ia înfăţişarea apropoului. Când însăşi putereacuvântului e istovită, aluzia se exprimă prin gesturi. În acestcaz se bate şaua ca să înţeleagă iapa ori se trage demânecă... Alteori, prin aluzie este reprimată pornirea de a spunepe şleau lucruri dezagreabile, care trebuiesc, totuşi,comunicate. Demersul denotă deopotrivă forţă ainteligenţei şi punerea în lucrare a actului moral. Arghezinu dispunea de această stăpânire, nu putea fi aluziv câtăvreme avea plăcerea brutalităţii lexicale. Firile sensibile şiinteligente ştiu că arătarea adevărului implică o traumă.Folosind aluzia, ocroteşti sensibilitatea cuiva. În acest sens,ea reprezintă o subtilă pregătire în vederea primiriiadevărului, mai ales când acesta e neconvenabil, dur şiposibil izvor de suferinţă. E mai curând o tehnicăpsihologică în ordinea perfectei morale, ascunsă sub umor,glumă sau ironie. Astfel, inteligenţa aluzivului se fructificăgraţie hipersensibilităţii celui spre care aluzia se îndreaptă.Pe de altă parte, excesul de sensibilitate a interlocutoruluioferă prilej de exerciţiu inteligenţei autorului aluziei. Activând cu declicul ei memoria, aluzia joacă rolul desecretar al aducerii aminte. În felul acesta, corecteazăomisiunea, uitarea, sau chiar ridică, printr-un foarte gingaşmecanism de pârghii, stăvilarele oceanului aduceriiaminte... În anumite prilejuri, atentează la idealitateaamintirii coborând-o în real, căci înălţarea ei în sublimtrişează. E orologiul lui Baudelaire care, fără contenire,şopteşte: remember! Aluzia ajută cuviinţa. Plimbându-şi surâzător ochii atenţide la o extremă la alta a stilului, îi place să-l îndrepte sprepunctul cardinal în care se află miezul, media, mijlocul.Fără îndoială că, anihilând aberaţiile mai totdeaunaexplozive, e instrument de pace, linişte şi măsură. Antipodal izbirii prin cuvânt şi potrivită temperamentelorechilibrate, aluzia zămisleşte în sânul ei şaga şi ironia. Eaintroduce în dialog elementul feminin al fineţii, excelenţaacestuia stând nu atât în ironie, cât în umbra ironiei... Superioritatea extremă a aluziei rezidă în aceea că earmă a înţeleptului care ştie că totdeauna vorbirii îi scapăceva. Ca tehnică, e un ricoşeu; ca filozofie, demers alîmplinirii. Şi pentru ca nimic să nu fie perfect pe lumeaasta, îşi are şi aluzia neajunsurile ei. Supără ascunşii, proştii,susceptibilii, supără mai ales orgolioşii. În cazul relei credinţe

e inoperantă. Pe de altă parte, sabotează lauda dezinteresatăşi împiedică exprimarea recunoştinţei, din teama caaceasta să nu fie luată drept îndemn pentru repetareagestului mărinimos care a prilejuit-o. Aluzia îţi aprinde în faţă o oglindă verbală în care te veziîntreg, adică fără ştirbiri, fără nesocotire, opacitate şi maiales uitare.

C.D. ZELETIN

Monica Lovinescu: cinci ani de laplecare*

Accente paradoxale: totalitarism şi dictatură; bahic şi dionisiac;plăcerea textului şi voluptăţile intertextuale

Unul din marile merite ale MonicăiLovinescu este acela de a fi scanat şideconstruit cu fineţe, didactic,mecanismele subtile care târăscsocietăţile fragile în ipostaze ceparalizează democraţia; astfel, ea trageconcluzia că1, „fără îndoială, momentuldeterminant de trecere dintr-un sistemtotalitar într-unul de dictatură a fost acelaal apariţiei primelor mărturii asupralagărelor, închisorilor şi

supravieţuitorilor”. Cea mai fină analistă a sistemului comunist(cf. celui mai fidel discipol al său din spaţiul românesc), MonicaLovinescu observă faptul că O zi din viaţa lui Ivan Denisovici s-adovedit tot atât de importantă în Rusia ca şi Raportul Hruşciov, iarcotitura reală în procesul de democratizare de la Praga a fostconstituirea Clubului 231 (după numărul articolului de lege alocatdisidenţei), grupând victimele neocomuniste ale terorii stalinistedin Cehoslovacia. În România, revizuirea procesului Pătrăşcanuanunţa un început de recuperare parţială a memoriei (foarteprudent, deoarece se limita la victimele comuniste), dar în loc săiniţieze un curent, a fost oprit. Iar în literatura română, dupăcâteva excepţii ale aluziei, tăcerea continuă să domnească, şi tabuule din nou instaurat”2. Făcută la începutul anilor ‘70, aceastăconstatare reconfirma adâncirea regimului de la Bucureşti înprocesul de restalinizare (neo-stalinizare) care avea loc dupăcelebrele Teze din 6 iulie 1971, practic fiind în chestiuneExpunerea cu privire la programul PCR pentru îmbunătăţireaactivităţii ideologice, ridicarea nivelului general al cunoaşterii şieducaţia socialistă a maselor, pentru aşezarea relaţiilor dinsocietatea noastră pe baza principiilor eticii şi echităţii socialisteşi comuniste, ţinută de Nicolae Ceauşescu în faţa ComitetuluiExecutiv al PCR; cele 17 propuneri vor marca pentru multă vremestilul politic de la Bucureşti, prin creşterea puterii şi a controluluipartidului-stat – după modelul nord coreean şi cel chinez – şi prinfuncţia de dominaţie a propagandei, care îşi însuşeşte şisubordonează presa scrisă şi audio-vizuală, toate instituţiile decultură (edituri, cinematograf, ansambluri de artă tradiţională,teatru, operă, operetă, filarmonică, uniunile de creaţie alescriitorilor, artiştilor plastici şi ale muzicienilor etc.), invocândobligativitatea militantismului oficial. Lumea scriitorilor şi UniuneaScriitorilor din România sunt supuse unor campanii de divizare şide fărâmiţare, de antagonizare şi de manipulare, care se adaugăfenomenului colaboraţionist, popular şi foarte extins în Româniaacelor ani. În epocă, Monica Lovinescu va cerceta şi va urmări cuacribie, ipostaziind la rândul ei cele patru trăsături ale sceneiliterare din România, valabile pe durata dejismului şi a ceauşismului,până în 1989: „curaj redus şi intermitent; statutul social transformatîntr-un criteriu estetic; eficacitatea unor metode de corupere şi oruptură între generaţii, cu mulţi opozanţi tineri gata să compromităşi nişte scriitori bătrâni gata să reziste”3. În anii 2000, asistăm la oreluare a practicilor enumerate. Monica Lovinescu era preocupatătocmai de acest atac asupra memoriei literaturii române, caregenerase în masă efecte ce vor face, mult mai târziu – şi în zilelenoastre –, obiectul unor mari dispute: stările amnezice şicolaboraţionismul 4: „Avem o literatură fără memorie, în careîncercările de transgresare hotărâtoare, cum a fost Ostinato, al luiPaul Goma, n-au putut să vadă lumina tiparului. Or, numai memoriae în stare să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismulo respiraţie normală sau cvasinormală. A scrie despre ce s-aîntâmplat în societatea totalitară din România de-a lungulstalinismului nu corespunde dorinţei de a redeschide răni cealtfel s-ar cicatriza singure, ci e unica metodă de a trece cu adevăratpragul dacă nu spre un tip de societate liberă, cel puţin spre unade tip dictatorial. În acest domeniu, primordial, cenzura vegheazăca să nu se poată ieşi din structura tipic totalitară”. În timp ce totce era legat de cenzura comunistă avea rolul de a submina funcţiilemnezice, de a aboli orice sistem de referinţă raţional şi de amodifica raportul dintre fiinţă şi lume, mecanismul creaţiei sufereala rândul său procese de degenerare ireversibile.

Un alt factor mutagen esenţial implicat în mutilarea personalităţiiîn sistemele totalitare –, şi reţinută şi de Monica Lovinescu5, peurmele Hannei Arendt, este „dispreţul ideologic al faptelor, alrealităţii. Numai într-un climat în care este distrus contactul cotidiancu realul, năzuinţa totalitară de schimbare a omului şi a lumiipoate să aibă şanse de succes”. În chestiune este deplasareareferenţialităţii într-un sistem de axe virtuale şi plasarea omului încentrul unui univers virtual, fie el ideologic pur6: „crearea unei adoua limbi (cea ideologică, din ziarele şi cărţile de propagandă),limba moartă sau limba de lemn, a fost un element preponderentîn ruptura declarată cu realul. Domnia totală a limbii moarte s-amai fărâmiţat, dar o regăsim lesne în discursurile oficiale (alescriitorilor, ca şi ale oamenilor politici), ca şi în atâtea editoriale şiarticole năpădind presa la ocaziile festive. O analiză semantică alimbajului de azi din România ca şi în alte ţări din Răsărit, ar putea,cu mare utilitate, să dezvăluie balastul cuvintelor moarte, ce adormgândirea şi se instalează ca tot atâtea ecrane între om şi lumeaînconjurătoare. Nu numai gândirea se atrofiază prin întrebuinţarealor sistematică, dar şi realitatea, astfel ignorată, se estompează”.De la limba de lemn din regimul totalitar şi până la limba de coduriresemantizate virtual (specifice mediului hipnotic media şiinternautic de azi), psihologia existenţială şi auctorială şi-a urmatdrumul, în mod irepresibil. Ecranele dintre om şi lumeaînconjurătoare au deveni din ce în ce mai subtile şi eficiente:eticul suferă atacurile cele mai radicale. Existenţa şi creaţia par căîncep să fie asumate în status de navigare senzorială aseptică,robotică şi amorală ce decurge sub impulsuri automatice printr-opastă psihică specifică semiconştienţei şi lipsei de responsabilitate.Sensul plăcerii textului (vezi cazul special românesc) seîndepărtează, la noii contemporani, de definiţiile barthesiene,care savurau şi valorificau din plin, cândva, esenţa omuluikalokaghatic; astfel, astăzi, plăcerea textului pare să se fi impregnat,prin intermediul voluptăţilor intertextuale, cu natura decadentăcare a făcut, în antichitate, diferenţa între spiritul bachic roman şicel dionisiac elen.

Angela FURTUNĂ

aprilie 2013

* La Fălticeni şi Suceava, în zilele de 8 şi 9 aprilie, cu ocaziaîmplinirii a cinci ani de la plecarea Monicăi Lovinescu, au avutloc Conferinţele Doinei Jela, Decernarea Premiului NaţionalMonica Lovinescu şi Virgil Ierunca ediţia 2012 către scriitoareaDoina Jela (oferit începând din 2009 de Consiliul JudeţeanSuceava, de Programul Internaţional Zilele Monica Lovinescucondus de scriitoarea Angela Furtună şi de Juriul Internaţionalcondus de Acad. Basarab Nicolescu), precum şi lansările cărţilorMonica Lovinescu. Est-etica, vol. I, Geneze, Editura Vinea,2012, de Angela Furtună, Cazul Nechita Dumitru, ediţia a II-a,Editura Curtea Veche, 2010, de Doina Jela, precum şi Viaţacealaltă şi moartea cealaltă, ediţia a II-a, Editura Vinea, 2012,de Nicolae Tzone. Evenimentele au fost organizate de ConsiliulJudeţean Suceava – Biblioteca Bucovinei, Primăria Fălticeni,Alexandria Librării, Uniunea Scriitorilor Filiala Iaşi, InstitutulCultural Român Filiala Moldova, Galeria Oamenilor de SeamăFălticeni, Muzeul Ion Irimescu Fălticeni, Editura Vinea, CurteaVeche Publishing. USR - Filiala Iaşi şi ICR - Filiala Moldova aufost reprezentate de preşedinte, scriitorul Cassian MariaSpiridon şi, respectiv, vicepreşedinte, scriitorul Marius Chelaru.

1 Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde Scurte II,Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 60; Monica Lovinescu ocitează pe Hannah Arendt care notează „ca un fenomen semnificativcă poliţia secretă sovietică stabilea un fel de hartă, nu acomplicităţilor reale, ci a tuturor celor care aveau vreo legătură –familială sau de altă natură – cu victima aleasă. Victima nu numaică urma să fie distrusă psihic, dar şi amintirea ei trebuia să dispară.Ţările cu adevărat totalitare nu-şi pot oferi luxul cimitirului şi almemoriei. În ideal, un om înghiţit de un lagăr de concentrare saude o închisoare de tip totalitar nu numai că dispare, dar n-a existatniciodată”.

2 Ibid. p. 60. 3 Bozóki,Andras, editor, „Intellectuals and Politics in

Central Europe”, Central European University Press, 1999, p. 60. 4 Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde Scurte II,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 60-61. 5 Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde Scurte II,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 61. 6Ibid. p.61.

Acolada nr. 4 aprilie 2013 7

Caricaturişti Despre caricaturişti s-a scrispuţin. Ei provin dintr-o rasă deartişti cu totul specială, careapropie desenul de ispiteleliteraturii, de genul umoristic,de pamflet. Ţi-i poţi închipuiglumeţi şi joviali, răutăcioşi şicabotini, caustici până lacruzime. Din întâmplare amcunoscut puţini şi doaraccidental dar asta nu măîmpiedică să depăn câtevaimpresii „la minut” despre

întâlnirile avute cu caricaturiştii. Păstrez, printre atâtea nimicuri inutile, cu rezonanţăafectivă, un desen executat odinioară de unul din acei artişticare lucrau în stradă, îmbrăcat cu o cămaşă cu carouri,pantaloni bufanţi şi o beretă ştrengărească à la CheGuevara. Îşi instalase cartierul general pe un trepied lamarginea trotuarului, exact în faţa treptelor ce coborau

Lucarnă

ANIMAL

Învestmântat în aur, contemplativ, buclat,Cu-ocheţi cocheţi de aur pe clonţul său buourbonic,Tronează, şi,-mprejuru-i, alaiu,-n lung şi-n lat,Roieşte şi roşeşte sub ochiu-i prea-ironic.

E înţelept şi face dreptate sub un conicCopac (i-a fost Athenei consilier privat);Activ, el dă edicte, — uşor de activatCu ghearele-i de-un stânjen, pe dată şi laconic.

Amabil, huhurezul veni-va să ne deaDe ştire că e ceasul neamânat al Morţii,Strigându-ne pe nume-ntreit, din dosul porţii

După mormânt, ursita ne-o poate prevedea,Visând în noapte X-ul filosofal ce-l face,Femurul când cu altul se-ncrucişează,-n pace.

Trei sonete de Alfred Jarry

în transpunerea lui Şerban Foarţă

(III)

spre lacul Ursu din staţiunea climaterică Sovata. Sosea deregulă în jurul orei zece, lucra trei ore, îşi strângea apoicalabalâcul şi se ducea să bea o vodcă şi să dejuneze larestaurantul „Muncitorul” . Odată aşternut pe treabă, seîmbulzea în preajma lui o liotă de curioşi nedumeriţi derepezeala cu care se aşternea sub ochii lor, pe suprafaţaimaculată a cartonului, imaginea uşor mişcată a celui cedorea să-şi vadă chipul imortalizat în câteva tuşe decărbune. Desenele aduceau destul de bine cu modelul. Erauamabile, măgulitoare. Artistul desena fără odihnă, cu odexteritate emoţionantă. Avea o clientelă ce părea să nuse mai epuizeze şi dacă ar fi zăbovit în staţiune întreagavară, sunt sigur că încă i-ar mai fi rămas de lucru. După osăptămână, însă, a plecat şi în locul lui s-a instalat unbătrânel care vindea seminţe şi păpuşi ruseşti de ipsos, cupărul blond şi ochii mari, albaştri – patru lei bucata.

x Pe strada Sebastopol (b-ul e moştenirea ortografieiinterbelice), azi demolată în întregime, nu departe de sediulConsiliului de Miniştri, locuia Silvan Ionescu, la care mătrimisese redacţia Editurii Eminescu pentru o caricaturăce urma să apară în volumul meu „Walhalla” . Artistul, cefăcuse studii de arhitectură şi arte plastice la Berlin şiobţinuse diploma de inginer la Technische Hochs Schule,locuia împreună cu soţia şi copilul în două odăiţe strâmte,întunecoase, cu mobilă înghesuită ca naiba şi lucruriaruncate vraişte. Ne-am instalat în două fotolii trenţăroase,amfitrionul lăsa impresia că se simte bine în aiuritaneorânduială a camerei. De altminteri, s-a apucat imediatde lucru, vorbea şi desena şi povestea cu haz cum „îl făcuse”pentru prima oară pe Arghezi în ţărănia lui extravagantăde la Mărţişor. În timpul ăsta băieţelul gazdei, astăzi unreputat critic şi animator al vieţii artistice a Capitalei, aţopăit tot timpul într-o neistovită exuberanţă juvenilă. Deşiabia ne cunoscusem, maestrul nu se sfia să arunce cuvinteireverenţioase, ba chiar vitriolante la adresa întocmiriinoastre comuniste.

Hans Mattis-Teutsch:Nud

Silvan era un om venit din alte timpuri. Manierat,politicos, sensibil la drama în care ne aruncase soarta,purta pe buze un zâmbet blând sub care se ascundea oironie abia presimţită. Ura parvenitismul şi prostia,agresiunea şi fariseismul. Un om de calitatea lui trăiaprecar, într-o nemeritată sărăcie de care nu părea să-i pese.Mi s-a ivit prilejul să-l cunosc mai bine într-un sfârşit de an(1968) pe care l-am petrecut la Casa de creaţie de laMogoşoaia. De obicei luam prânzul împreună la restaurantulCasei iar serile le consumam în primitoarele fotoliicapitonate ale salonului de la parter, unde se vor fi petrecutcu ani în urmă recepţii fastuoase şi baluri princiare. Silvan,care se amuza să observe lumea, se afla aici în mediul său.Mai toţi pensionarii Casei se foiau pe acolo, se încingeaudiscuţii literare sau controverse care degenerau adesea înscandaluri, se puneau la cale recenzii şi cronici în reviste,includeri în planurile editoriale, premii, călătorii pestehotare, se înfiripau idile amoroase – avea spectacolcaricaturistul. Pentru divertisment, transcriu câteva gânduri din jurnalul

de la Mogoşoaia, datat 28 decembrie 1968: „Lamasă cu Silvan. E în formă, pus pe cleveteală.Lucia Demetrius, zice – care mănâncă împreunăcu soţul ei la o masă învecinată –, e nepoată dupămamă a Sofiei Nădejde. Dacă se ţine cont şi deascendenţa ei paternă (Vasile Demetrius), e oscriitoare cu pedigri de lux. În ajunul Crăciunului,susţine Silvan, au avut loc la Bucureşti manifestaţiistudenţeşti soldate cu bătăi cumplite şi arestări.Zaharia Stancu a fost schimbat de la conducereaTeatrului Naţional cu Radu Beligan iar Băieşu afost debarcat de la şefia « Amfiteatrului>>” . Cele mai frumoase momente trăite în apropierealui Silvan, acolo s-au consumat, în spaţiul seducătoral Mogoşoaiei. Desenele artistului, eliptice şirafinate până la esenţe, sunt risipite prin sute decolecţii particulare iar cele câteva albumepublicate pot reconstitui o veritabilă istorieilustrată a literaturii din perioada interbelică şiprimele decenii după instaurarea comunismului.

x

Îmi apăruse la Editura Eminescu, la începutulanului ’80, volumul de proză „Câinele andaluz” ,mă aflam în starea de emoţie ce-mi dă târcoale lafiecare carte nou apărută, când am primit un

telefon din partea redacţiei „Informaţiei Bucureştiului” princare eram rugat să iau contact cu caricaturistul Clenciu,voiau să-mi „promoveze” cartea, cum se spune astăzi. I-amtelefonat artistului , am stabilit să ne vedem în faţa TeatruluiGiuleşti. „Cum o să vă recunosc?” l-am întrebat naiv şi înclipa următoare am realizat ce gafă comisesem. Maestruls-a răţoit la mine: „Adică vrei să spui că n-o să fii în stare sămă identifici?” De ruşine, intrasem în pământ. Mă simţeammărunt, nevolnic. Redau câteva rânduri din „Jurnal” despre întânirea cumaestrul (1 aprilie 1980) ce sună mai degrabă cu o păcăleală:„Cu Clenciu, în curtea Teatrului Giuleşti. E locul stabilit deel pentru a-mi mâzgăli «caricatura» . Insul – dezagreabil,necomunicativ. Stăm pe o bancă. Îşi scoate mapa şicreioanele. Foială în curte. În trei minute îmi face patru«probe». Nu îmi permite să-i admir crochiurile. A mai avut«probleme», zice, cu scriitorii. Ne despărţim în grabă, cadoi străini care au aprins ţigara unul de la altul. Realizam, când am plecat, că nu stătusem în preajma luidecât zece minute.

x Pe Neagu Rădulescu îl citisem în adolescenţă pe furiş,practica un gen de erotism romantic, juvenil şi golănesc,pe gustul elevilor din clasele inferioare. Dacă printr-ominune s-ar fi nimerit să apară în oraşul în care mi-ampetrecut copilăria, m-aş fi topit de fericire. Mă despărţisemîntre timp de el, însă, aşa cum se întâmplă mai totdeauna,ecoul lecturilor din prima tinereţe se prelungeşte multăvreme într-o irepresibilă memorie afectivă. Aşa se explică bucuria pe care am avut-o când am primitun telefon de la Ion Butnaru, redactor la „InformaţiaBucureştiului” , care dorea să comenteze recentul meuvolum („Noaptea şi ziua” ) şi să însoţească textul cu undesen de Neagu. Prozatorul locuia în Piaţa Romană, într-un bloc pe colţ, cu o latură pe strada Mendeleev şi cu altape Magheru. Eram teribil de emoţionat, maestrul rămăseseîn mentalul meu aceeaşi figură legendară (şi temută) cesemna în „Rampa” cu mulţi ani în urmă vitriolante

caricaturi de cântăreţi, actori şi scriitori en vogue. Amurcat cele şase etaje cu un lift şubred şi leneş, un fel deveteran al începutului de secol. Mi-a deschis maestrul însuşi,şchiopăta uşor în urma unei luxaţii la picior. Încăperea încare mă introdusese, sărăcăcioasă, era încărcată cu mobilăuzată, ciuruită de carii, cu covoare vechi, o laviţă de lemnsculptată, un reşou electric, tablouri spânzurate pe pereţi,desene aruncate peste tot într-o savantă neorânduială. Ocameră de singuratic, după aparenţe. M-a invitat să staupe un taburet ce scârţâia sinistru. Mi s-a părut bătrân, deşi

nu împlinise, cred, şaizeci deani. I-am întins sfielniccartea care-mi apăruse şipentru care îmi făceacaricatura. A luat-o cu omişcare scurtă şi fărămăcar să o privească aaruncat-o abil peste un vrafde cărţi întinse pe covor,imprimându-i ospectaculoasă mişcare derotaţie. „Prima?” a mârâitcu o lehamite învederată, i-am spus că a şasea. S-a făcutcă nu aude, oricum n-acomentat. A scotocitprintre hârţoage şi a smulsvreo câteva cartoanecolbuite pe care a începutsă le acopere cu linii curbe,ferme, într-o vitezăuimitoare. Îşi compusese opoză de patrician ce nu rimanici pe departe cu halatul rosla manşete şi la guler în care

mă primise. Îl priveam prostit. Într-un anume fel măfascina. După vreo câteva minute în care nu m-a onorat cunici o vorbă a ridicat privirea şi a spus „gata!” , cu tonul căşedinţa a luat sfârşit, că pot să plec. M-a condus şontâc-şontâc până la uşă, ajutându-se de ocârjă noduroasă. Ne-am despărţit după un schimb deamabilităţi banale. Din ziua aceea nu l-am mai văzut. Lanici doi ani aflam că a încetat din viaţă, răpus de un cancer.În presă – nici o ştire, absolut nici una. „InformaţiaBucureştiului” , unde fusese colaborator fidel atâta vreme,a omis să-i consemneze trecerea în eternitate.

Constantin MATEESCU

Acolada nr. 4 aprilie 20138

Scriitori şi teme

Panait Istrati, scriitorul faţă cupolitica

Fără comentarii,tema scriitorul şi politicaa fost şi este atât dediscutată încât paresuperfluă. Şi totuşi, ştieoricine, ea nu s-a clasat,nu poate să se închidă,vine din vremuristrăvechi, persistă şi areviitor. De ce se întâmplăaşa ceva, nu-i locul aicipentru argumente, doarexemplul grăitor alperiplului istratian peacest tărâm.

Între puţinele mele cărţi „moştenite” se afla şi unamică-mică (63 p., format de buzunar), Panait Istrati deAlexandru Talex, editura Vremea, 1944. Am citit-o de atâteaori că, având eu memorie bună pe atunci, am cam învăţat-o pe de rost. Citeam Chira Chiralina şi Ciulinii Bărăganului,Moş Anghel şi Codin, ba am văzut şi un film în regia luiHenri Colpi. Apoi, am înţeles că Alexandru Talex şi-adedicat mai toată viaţa impunerii în conştiinţa româneascăa personalităţii şi operei ilustrului rătăcitor. Un alt pretextal însemnărilor de faţă îl constituie o carte care cuprindepublicistica de tinereţe a lui Panait Istrati din gazeteromâneşti, cele de mai târziu în publicaţii străine şi, parţial,din nou, în jurnale autohtone. Aşa că, prin extrapolare, seva înţelege atitudinea scriitorului de până la sfârşitul vieţiisale, cu spectaculoasele ei tribulaţii. Încă două texteacompaniază aceste note: Panait Istrati şi kominternul deMihai Ungheanu şi Spre alt Istrati de Mircea Iorgulescu.

Trec şi peste disputa încă nelămurită a apartenenţeiscriitorului la literatura română sau la cea franceză.Subiectul e mai clar, însă, decât în cazul, să zicem, al luiConrad, şi foarte aproape de cele ale lui Tristan Tzara, B.Fundoianu, chiar Eugen Ionescu. Sigur, despre „implicare”,„angajare”, „militantism” nu se poate spune decât cătermenii au făcut carieră îndelungă,cu puţine momente deslăbiciune sub asaltul estetismului. În postdecembrism,„valorile comune” au fost iarăşi expansive, abia mai încoacesunt reconsiderate şi valorile estetice.

Panait Istrati a fost un militant pentru cauze umane,iniţial naiv-socialiste, apoi anticomuniste. Ca ziarist, începesă se afirme, prin 1906, în publicaţia socialistă Româniamuncitoare, cu articole „de luptă” , cum se spune înterminologie extenuată, de partea celor umiliţi, împotrivaasupritorilor şi a politicianismului. Laitmotivul, corupţia.Idealul, „o lume mult mai dreaptă, mult mai bună, şi în caretu vei fi om adevărat”. Tonalitatea este când pamfletară(„huliganul Cuza”), când profetică, sentimentală: „Tu,omule, care îţi place să te chemi regele pământului, ţi-aidat seama că boul de la jug rabdă mai puţin de foame decâttine? Şi când nu mai poate răbda, l-ai văzut că rupe ştreangulşi se duce? Tu ce faci?” (De vorbă cu tine, muncitorule!).Ideile sunt inspirate de broşurile socialiste traduse dinCarlyle, Béranger, Lamennais. Tematica tânărului jurnalisteste felurită, prioritar politică şi atât de „tipică”, încât i sepoate percepe chiar „actualitatea”: ţăranii, prostituţia,chelnerii, arbitrariul în administraţie, şcoala, corupţiageneralizată, mita, grevele, organizarea sindicală,fracţionismul, deviaţionismul, oportunismul-lichelismul,falşii sindicalişti, sărăcia, eroii, „Zidul Confederaţiilor”ş.a.m.d. Sunt şi subiectele sale de mai târziu, scrise cuaceeaşi dicţiune specială, care îl vor face pe RomainRolland să exclame: „Dar, Dumnezeule!, forţa asta, pasiuneaasta, viaţa asta demonică! Nu mai sunt lucruri din vremeanoastră, în Occident!” Acest fel propriu de a se raporta laviaţă va influenţa literatura lui Panait Istrati, care vaimpresiona atât de mult Occidentul. Şi, mai cu seamă, vaavea efect tulburător asupra existenţei sale.

Pe la mijlocul unei friguroase primăveri a anului 1935(se născuse la Brăila în 1884), se stingea răpus detuberculoză şi de cele mai incredibile năpaste ale vieţii.Murea acasă, după ce vagabondase prin lumea largă şipătimise prin toate cercurile infernale. Avem înainteaochilor una dintre cele mai triste dovezi ale calamităţilor

pe care le provoacă sărăcia şi pasiunile politice nestăpânite.Copilul orfan din Baldovineştii Brăilei a cunoscut de timpuriusilniciile vieţii şi, totodată, a învăţat să spere şi să lupte.„Universităţile” lui Istrati erau cele ale lumpenului, aleslugilor şi hamalilor din port. A citit, a scris, a visat, s-arăzvrătit. A crezut, la un moment dat, că mişcarea socialistăreprezintă „acea frăţie, acea dezinteresare şi contopire asufletelor”. Nu peste mult timp avea să constate că s-aînşelat, cum se întâmplase şi cu autorul cărţii Moarteavisurilor, Ştefan Petică: „«Idealul e totul, oamenii suntnimic», spun aceşti «idealişti», ca şi cum ar fi vorba de vreosocietate ideală de elefanţi, nu de una omenească”. Acestecuvinte au însemnat revelaţia şi martiriul scindării.

Lăsându-se „purtat parcă de un demon”, Panait Istratia pornit în lume ca un argonaut în zdrenţe. Urmeazăepisoadele cunoscute ale pribegiilor sale: Bucureşti,Constanţa şi, de aici, prin bazinul mediteranean, pe traseulAlexandria – Cairo – Pireu – Neapole, probabil în căutareaunor strămoşi. Hălăduieşte în Apusul Europei, în Franţa,Elveţia, Belgia, copleşit de sărăcie, dar găsind puterea să-şi însuşească secretele limbii şi literaturii franceze. În 1921,singurătatea şi boala îl împing la gestul deznădăjduit alsinuciderii. Fiind salvat, se adresează lui Romain Rolland,care îl ajută să publice (Chira Chiralina, în 1923) şi să seconsacre ca scriitor prestigios, exotic şi pitoresc, „un nouGorki al ţărilor balcanice”, „poet aspru şi tumultuos”, având„toate trăsăturile măreţiei…”

Idealul umanitarist îi surâde din direcţia intelectualilorataşaţi ideii comuniste, promovate de komintern, care aveao filială foarte puternică la Paris, în frunte cu HenriBarbusse, Louis Aragon, Elsa Triolet, Georges Duhamel.Chiar şi André Gide, Anatole France, Romain Rollandcochetau cu idealurile comuniste. Autorul Chirei Chiralinaeşuează în această capcană ademenitoare, rămânândcaptiv câţiva ani la rând, mai ales că trecuse prin utopiasocialistă din România. Acest Ulise în mizerie cade pradăsirenelor kominterniste. Venit în ţară (1925), este contestatşi detestat, urmărit şi calificat ca „un comunist periculos”.Atât, deocamdată, având în vedere că îl atacă pe Eminescu(Şi tu, Brutus!), pentru „naţionalismul” său, în numeleinternaţionalismului proletar, cam cum fac „multiculturalii”de azi în numele „globalismului”. Împreună cu alţi„procurori ai umanităţii”, conduşi de Barbusse, ia partea„victimelor” Tatar-Bunarului, adică ia partea Moscoveiîmpotriva României. Potrivit concepţiei kominterniste,Europa de Est (fără marea Uniune Sovietică) era o vastăpuşcărie condusă de călăi (cf. cărţii lui Barbusse, Călăii),iar statul român „imperialist” ar fi fost alcătuit samavolnic.

Reacţia românilor faţă de aceste absurdităţi a fostfoarte aspră. „Denunţătorul” este supus oprobriului public.Octavian Goga conduce campania de sancţionare a„renegatului”: „Părintele unei Kiraline din mahalaleleBrăilei, care a scos capul la Paris, cu fitilul roşu în mână, serepede la blocul de granit. În jurul lui e dansul macabru alsanielevicilor, grotesc şi cu behăituri orientale. Istrate seîndeamnă, Istrate se încruntă, Istrate se strâmbă. IstratePanait se ia de Mihai Eminescu”. Punctul culminant alacestei culpabilităţi este entuziasmul după vizita în UniuneaSovietică, invitat de onoare la sărbătorirea a 10 ani de lavictoria revoluţiei bolşevice.

Dar se produce o răsturnare aproape neverosimilă.Într-o a doua călătorie în ţara socialismului biruitor, 1928-1929, de data asta neprotocolară, Istrati îşi face o altăimagine, răsturnată, despre statul totalitar stalinist. Întorsla Paris, publică Spovedanie pentru învinşi, un rechizitoriula adresa unei experienţe antiumane: „Raţiunea acesteicărţi este, deci, numai de a pune fierul roşu pe abceselecare acoperă în întregime corpul Revoluţiei şi între careunul, pe care îl voi descrie mai departe, m-a plesnit în faţă,inundându-mă cu puroi ce-l port şi acum pe obraz, otrăvindu-mi existenţa”. Consternaţi, tovarăşii de religie comunistă,„procurorii umanităţii”, se năpustesc asupra„blasfemitorului”, „trădătorului”, „fascistului”,„provocatorului”, „odiosului renegat”. Barbusse publică înMonde diatriba Le haidouk de la Siguranza, care trebuia săducă la lichidarea literară, morală, politică şi socială aapostatului. Stânga românească se asociază acesteicampanii de reprimare şi suprimare: „outsider al

proletariatului”, „maculatura haimanalei”, „haimanaua cunăzuinţi de parvenire”, „secătură”, „desfrâu arivistic”,„trădătorul Istrati” etc.

Între „teroarea albă” şi „fascismul roşu”, ereticulPanait Istrati, bolnav şi deprimat, s-a întors definitiv, în1934, în ţara de baştină. Nu a mai avut timp să-l dea înjudecată pe „torţionarul” Barbusse şi, odată cu aceasta, săfacă un mare proces kominternului. Într-un aprilie rece alanului 1935 scriitorul s-a stins din viaţă la sanatoriul Filaretdin Bucureşti. Nicolae Iorga (despre care Istrati avusesecuvinte rele încă de pe la începutul secolului XX) scria laaceastă dispariţie a scriitorului de reputaţie europeană: „Înce taine de nepătruns e înfăşurată această biată viaţăomenească! Din ce adâncuri fără fund ne vin chemările şicălăuzirile! Şi ce neputincioasă e şi cea mai ascuţităinteligenţă, cea mai aprigă dârzenie faţă de poruncitoarealor magie (…) Eroi ai marilor aventuri din orice domeniu,ceea ce vă aşteaptă – aceasta e…”

Constantin TRANDAFIR

Bucurie

Luminare stinsăinima încinsătrup fără puteremoarte fără vrere

invidie viedrum fără făclie

rătăcind în sângeruga veşnic plânge

Secetă

Soarele se spulberăde crezi că-l descântă cinevazboară peste Someşde crezi că este şi nu esteîn rătăcire razeleprevestesc câte cevacâmpul galben rabdăcuvintele meteorologuluiusucă pădurileca-ntr-o teracotă

Horă

Dansau steleleprivind cu nepăsarede pe mal

chipul tău fosforescentîmi osteneatrupul

zăpada visătoare de carneîntre prundişuri verzi

Spontană

Mă sting ca lacrima de cearăîntre pereţii chinului mă stingca o pasăre nevăzută deun timp nedorit mă stingîn cutia Pandorei cao scânteie în marea neştiută a ceruluimă sting ca o nevăzută rădăcinădin adâncuri mă stingîntre cercurile anilor caremă strivesc precumo zi lovită de chinurimă sting şi iar mă stingcând anii mei au trecut pelângă tinereţea meaca o herghelie de caimă sting şi ce-ţi pasă ţieviaţă fără desfârşit

Vasile TARŢA

P o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i e

Acolada nr. 4 aprilie 2013 9

Constantin CĂLIN

ZIGZAGURIJurnal din anii ’90 (II)

Ţara caautobuz

Astăzi, cumvăd adesea, mulţi dincei ce călătoresc fărăbilet se urcă înautobuz prin faţă şiocupă fără sfialăprimele locuri. Nuprin spate, precumodinioară, ca, îne v e n t u a l i t a t e a

controlului, să poată spune că abia s-au suit. Fapt observatşi în alte situaţii, neregulile de orice gen nu mai sînt comisediscret, ci cu impertinenţă, care e stimulată de laşitateaşoferului, a taxatoarei şi a pasagerilor (economic) corecţi.Chiar dacă resimt sfidarea, aceştia nu protestează. Ocomentează, eventual, după ce coboară.

La fel se petrec lucrurile şi în autobuzul numitRomânia: călătorii clandestini se instalează la „first class”,fără teama că vor fi daţi jos şi amendaţi. Abuzurile lor sîntfăţişe, ostentative, cinice, pentru că se fac, nu o dată, cucomplicitatea autorităţilor şi în indiferenţa unei populaţiiexcedate de nevoi, obosite, inerte, cu o idee deformatădespre muncă şi disciplină, nestatornică în opinii, tolerantăpînă la cocoşare şi căderea în brînci, care reacţionează,de obicei, tardiv şi nu în cel mai potrivit mod.

Şi totuşi...

Timp de aproape două ore, Victor Mitocaru apovestit, „imitîndu-l perfect”, diverse anecdote despreCalimandric, fostul său şef la „Cultură”. Deşi cele mai multedintre ele erau cunoscute, s-a produs un haz general, căruian-am putut să mă sustrag. „Eroul” acestei ample rigolade eun activist „dă partid şi dă stat”, impostor şi descurcăreţ,profesorul de hoţomănie al lui G. şi al altora. În ceea ce măpriveşte, i-am dezavuat întotdeauna şmecheriile, dar aşminţi dacă aş spune că ingeniozitatea cu care proceda num-a uimit sau nu m-a amuzat uneori. Era, între cei cufuncţii, un mic artist şi un boem. Comparat cu hoţomaniide azi, îmi apare un mehenghiu, un pişicher, pofticios darnu lacom. Cu toate acestea, rămîn la judecata pe care amformulat-o şi altădată: oricît de simpatic ar părea, îl detestpe cel a cărui viaţă e bazată pe trucuri, oportunisme,şulfănării.

Cînd aproape îşi epuizase repertoriul, V.M. a fostîntrebat de ce nu scrie aceste anecdote. Ca s-o facă, i-artrebui un talent de felul celui al lui G. Bălăiţă, care a reuşitsă ridice cîteva figuri locale la dimensiunea unor tipuriliterare memorabile. Mă îndoiesc apoi că, trecute pe hîrtie,în absenţa vocii povestitorului, a plescăitului şi schimelorsale ar mai avea haz. Chiar cu această rezervă, meritătotuşi să fie notate, căci constituie dovezi despre un anumitcomic al epocii de care ne-am despărţit.

Grade de comparaţie

Un articol de Traian Liviu Birăescu, din „Orizont”nr. 6/1997, m-a convins că, în alte părţi, au existat„culturnici” şi mai caraghioşi. „Au rămas de pomină – spunecriticul timişorean – doi directori, unul al Operei, celălaltal Muzeului Banatului. Cel dintîi, spre hazul muzicienilordin orchestră, confunda «toba» cu «tuba» (instrument desuflat). Al doilea, voia să restaureze statui vechi, punîndu-le braţe... noi. Ca să le ţină isonul, o «şefă» de cultură le-acerut, pentru a-i feri de «misticism», muzicienilorFilarmonicii să nu mai cînte la Dom concerte de orgă; săaducă orga la Filarmonică. Credea, pe semne (sanctasimplicitas), că o orgă poate fi mutată, de ici colo, aşa ca opiculină”! Comparat cu aceştia, Calimandric al nostru, pecare l-am înţepat nu o dată cu remarcile mele, îmi apareacum aproape inocent.

A fost, este!

Din ce în ce mai des, după ce privesc un talk-showla televizor, îmi vine să ricanez şi să repet sarcasmele dintr-o „gazetă rimată” de-a lui Al.O. Teodoreanu: „Cade linninsoarea peste Capitală,/ Cafeneaua geme azi demitocani;/ O, Democraţie, ţaţă Kolosală,/ Ca s-ajungi aiceaţipi de-atîţia ani?” („Hibernală”, Note la cafenea, în„Flacăra”, 17 decembrie 1921). Omul de gust suferă cînd

vede exploziile de minciuni şi vulgarităţi ale acestei vechi şiactuale „ţaţe Kolosale”. Iar dacă, bazat pe principii, ai crezutcă poate fi altfel, în faţa manifestărilor ei (care, datoritănoilor mijloace tehnice, sînt mai extinse şi mai zgomotoase)nu poţi fi decît dezamăgit.

Motiv de contrariere

Înaintea mea, spre intrarea în Universitate, mergcîteva grupuri de studenţi, băieţi şi fete. Nici unul dintre einu are în mînă un ziar sau o revistă. Acest fapt dezolant seîntîmplă aproape în fiecare zi. De aceea vacanţele nuafectează decît foarte puţin vînzările celor două chioşcuride presă din vecinătate. Problema e însă alta: putem vorbide intelectualitate şi de opinie cetăţenească în absenţalecturii jurnalelor? Evident, a jurnalelor de calitate!

O permanenţă

„Se ştie că amintirea lui Cuza e încă vie în sufletulţăranilor şi mulţi îi pomenesc cu evlavie numele. Credeţi,însă, că această amintire este legată de faptul însemnatpetrecut în timpul domniei lui, Unirea Principatelor? V-aţiînşela... Cuza există pentru ţărani numai pentru că le-a datpămînt” (Ov. Densusianu, „Folklorul”, p. 14).

Amară constatare, susţinută şi de alte exemple, careanulează toată literatura despre „lupta maselor pentrucutare sau cutare idee”. Chiar şi în zilele noastre simpatiilesau antipatiile faţă de personalităţile politice sîntdeterminate, aproape exclusiv, de cine ne-a dat şi cine ne-a luat. Aprecierile şi opţiunile semnificative aparţin numaiacelora ce văd lucrurile dincolo de orizontul intereselor şinecesităţilor imediate.

Nume

...Muia, Vîjîială, Speriatu, Guşatu, Mutu, Mutică (nude mult a existat şi un Şoarece), Gîlcă, Gîlmecea... Numede fotbalişti. Bineînţeles, dintre cele caraghioase. Însă, înstraturile populare, mult mai cunoscute decît ale unorminiştri sau academicieni. Sub aspectul ridicolului, li s-arputea opune doar o listă similară cu parlamentari şi una cu„oameni din presă”. Nu şi sub raportul notorietăţii.

Răbdare, „tinere”, răbdare!...

La Centenarul Liceului Saligny, profesorul SolomonMarcus a vorbit despre „Expansiunea metaforei”, profesorulCiopraga despre „Creativitatea feminină”, Al. Husar despre„Eminescu (naţional, european şi universal)”, iar IonRotaru despre „Alecsandri şi Bacovia”. Nici una din acestecomunicări nu era inedită. Profesorul Rotaru, de pildă, arepetat aidoma ceea ce discutase cu mine prin septembrie.Interesante de urmărit erau însă manierele de expunereale celor patru. Deşi formula un punct de vedere teoretic,Solomon Marcus simţea des nevoia să scrie pe tablă, darnu avea cretă! Ca întotdeauna, profesorul Ciopraga s-asprijinit pe un text, pe care nu l-a părăsit cu privirea decît odată sau de două ori. Al. Husar a citit în felul său patetic, curuperi de ton şi cu accente afective puse pe anumite cuvinte,în care bănuia semnificaţii nerelevate, iar Ion Rotaru, cu ofacondă şi mai mare, a dat un recital viguros, spunînd pe derost „Andrii-Popa” şi „Strunga” de Alecsandri şi versuri dinBacovia, neuitînd să povestească şi ceea ce, chipurile, i-azis cîndva un elev de-al poetului, cum că acesta era „ocăzătură” şi cum el l-a convins de contrariul.

Cu circa două săptămîni înainte de simpozion, i-amtrimis teza mea profesorului Ciopraga. O avea la dînsul, casă mi-o restituie, pentru a-i ataşa bibliografia şi a o lega„clasic”. Eram curios să-i aflu opinia. Mi-a spus că a cititdoar vreo 30 de pagini, în tren, venind încoace, şi a constatatcă, spre deosebire de alte lucrări de acest gen, se citeşteuşor şi că am consultat chiar şi surse dintre cele minore!Un moment vorbele sale m-au răcit. Dar tot el, prezentîndcartea lui Al. Husar despre Mioriţa, a folosit ocazia ca sămenţioneze, pentru publicul local, teza ca fiind interesantă,încît la sfîrşitul reuniunii m-am văzut obligat să-i mulţumescpentru... avancronica sa.

De la polemică la cordialitate

Profesorul Liviu Leonte e şi el (constat cusurprindere) „ieşean”, în sensul că nu-i cu totul străin deconflictele intelectuale locale sau cu reprezentanţi locali.

Discutînd împreună despre polemica (veche de cîtevadecenii) lui Mihai Drăgan cu Al. Piru, mi-a spus că „Drăganl-a atacat pe Piru incitat de profesorul Dima”, care fusese„ras” de Piru pentru monografia referitoare la Al. Russo.Magistrul nostru a încercat mai întîi să-l ridice pe el contralui Piru, însă el s-a abţinut. În schimb, „Drăgan a căzut încapcană”. Într-adevăr, era un impetuos, se amorsa uşor.Totuşi – am amintit eu –, după prima serie de lovituri, ceidoi s-au oprit şi s-au manifestat cordial unul faţă de celălalt.Mihai chiar cu o notă de „fan” al „Bătrînului”, alături decare, la „Zilele Culturii Călinesciene” de la Oneşti, eramereu nedespărţit. Admira îndeosebi ţinuta virilă aintervenţiilor acestuia şi natura mordantă a replicilor lui.Neîndoielnic, rîvnea la o autoritate asemănătoare.

Quadragesima

Păresimile sînt o probă pe care o trec cu bine doarsufletele de elită. Mie mi se par lungi cît scara virtuţilor şi,dincolo de un anumit punct, inaccesibile. Rezist sub uneleaspecte, nu însă sub toate. Mă dreg prin lecturi adecvate,în schimb mă rup din cauza unor curiozităţi de tip popular:de exemplu, deschid televizorul să ascult un concert deBach, după care (iniţial cu oarecare rezistenţă) îl deschidsă văd şi un meci din Cupa Campionilor. Nu întrerup„abonamentul” la chioşcul de ziare; le iau în continuare petoate şi, parcurgîndu-le, nu sar peste paginile despre careştiu cu anticipaţie că mustesc de otrăvuri. Dacă o discuţiee mai fierbinte, nu mă feresc de ea. Caut pacea – s-ar zice– lăsîndu-mă molipsit de combatanţi.

Nu uit nici o clipă rostul celor patruzeci de zile,vreau totuşi ca rîvnitele îmbunătăţiri interioare, gradelede înnoire, curăţirea inimii să le obţin prin simplăabstinenţă, nu prin renunţări totale şi izolare. Uneori amimpresia că reuşesc, alteori (cam mereu) ajung la Paşti cusentimentul eşecului. Înaltele exigenţe morale ale acestuiaîntrec puterile mele de a fi impecabil de la intenţii pînă ladetalii. Mai mult decît oricare dintre sărbătorile de pestean, Paştele mă arată mediocru şi vulnerabil.

O promisiune

Pentru că eu cred în continuitatea lumii, citesc şiascult cu neplăcere previziunile sinistre ce se fac asupraviitorului apropiat. Privesc cu încredere către anul 2000,pe care mi-l imaginez ca pe un platou al timpului, dincolode care urmează piscuri, nu prăpăstii. Consider o imensăşansă personală să-l ating, şi odată cu aceasta vîrsta de 60de ani. Cînd eram tînăr, socoteam că dacă aş trăi atît mi-arfi de-ajuns. A fost o greşeală pe care sper ca Dumnezeu sănu mi-o fi luat în seamă. Acum, a avea 60 de ani mi se pareextrem de puţin: „nimicnicie”! Judecate prin prismarezultatelor, cele mai multe dintre vieţi sînt scurte. A meaşi mai şi, căci abia încep să sistematizez şi să asamblezfragmente de lucruri făcute. După ce-am părăsitînvăţămîntul, meseria mea a fost de publicist. „Marfa” cemi-a ieşit din mîini n-a fost întotdeauna de cea mai bunăcalitate. Cu acest sentiment, nici n-am mai revăzut-o,pentru a o aduna, ca alţii, într-un volum sau în volume.Neîndoielnic, am exagerat în autocritică şi simtconsecinţele: cei din breaslă şi cei din jur te judecă dupănumărul cărţilor. Nu sînt, nu exişti, degeaba ai mai înnegrithîrtia un şir de ani! E ca şi cum aş fi stat cu mîinileîncrucişate, ca atîţia dintre belferi. Or, am muncit, parte şipentru mine, dar, ca redactor, cel mai mult pentru alţii.Cînd era să predau „materialele”, aveam grijă mai întîi deale colaboratorilor, citindu-le, recitindu-le, atent la idee şila literă. Ale mele le lăsam la urmă şi adesea le executamîn grabă, cu sula secretarului de redacţie în coaste. De acinemulţumirea faţă de ele. Păstrîndu-mi exigenţa, cred azică o selecţie n-ar fi un păcat. De aceea îl rog pe BunulDumnezeu să mă mai îngăduie. Ştiu, lumea e plină deoameni cu rosturile neterminate. Unul în plus n-are cumsă conteze. Totuşi, ceea ce-mi dă cutezanţa să cer oprelungire, e că mă consider dintre cei care – tardiv, edrept – chiar vor să şi le ducă la capăt, acceptînd pentruasta să schimbe esenţial felul lor de a fi. Cer putere demuncă, însă în continuitate, după plan.

Acolada nr. 4 aprilie 201310

Interviul Acoladei: ŞTEFAN DIMITRIUO poveste despre viaţă, cărţi şi întâlniri memorabile

Zumzetul uneigospodării care-şi

administra...pământulDragă Ştefan

Dimitriu, îţi propunla început să alegi undrum al poveştii talede viaţă. Cel careduce către culorile,sunetele primilor ani.Care sunt imaginile

în care regăseşti sudura între copilul care ai fost şi părinţiităi?

Născut în anul de vârf al economiei româneşti dedinainte de Război (21 mai 1938), ca fiu al învăţătorilorAtena şi Ştefan Dimitriu din Ibăneşti-Tutova, se părea căursitele îmi hărăziseră un drum norocos în viaţă. Primelemele amintiri sunt legate de zumzetul unei gospodării care-şi administra cu pricepere cele cincizeci de hectare depământ arabil, cele zece hectare de pădure, cele cincihectare de vie americană şi, în plus, cazanul de rachiu, lacare căruţele din nu ştiu câte sate din jur, încărcate cuborhoturi grele, stăteau zile-ntregi la rînd, ca la moară. Îlvăd şi acum pe tatăl meu, mai întotdeauna călare, alergândde la un punct de lucru la altul şi împărţind ordine scurte,ca la armată; o văd şi acum pe mama mea pregătind zilnicmasa pentru 20-30 de oameni, totdeauna zâmbitoare,niciodată răpusă de oboseală. Dar îi văd în acelaşi timp peamândoi şi la orele lor de clasă, fără să-şi neglijeze vreodatăîndatoririle didactice. Ba, mai mult decât atât, organizândîn fiecare vară un soi de tabără pentru copiii din sateleînvecinate, pentru un fel de selecţie a celor care, aşa cumspuneau sătenii, „călcau (sau nu) a popă”, adică aveau (saunu) aptitudini pentru a-şi continua studiile. Şi-i mai văd,seara, după încheierea tuturor treburilor gospodăreşti,strânşi în bucătărie, alături de oamenii permanenţi dinogradă, încercând să-i înveţe şi pe ei puţină carte. În acestscop, tăblia uşii, vopsită într-un maro intens, era folosită catablă şcolară. Întins pe pat, cu un picior sprijinit de spătarulunui scaun, tata conducea aceste lecţii deschise. Culcat cucapul pe pieptul lui, urmăream cu mare interes cum mamaconducea cu mâna ei mâinile celor supuşi la greaua torturăa scrisului cu creta pe tablă. Şi aşa, fără veste, chiar înaintede patru ani, m-am trezit că ştiu să scriu şi să citesc fărănicio problemă. Demonstraţia, surprinzătoare chiar şipentru părinţii mei, am făcut-o în momentul când un unchide la Bucureşti mi-a adus în dar cartea cu amintirile şipoveştile lui Ion Creangă, pe care-am citit-o cu atâta sârgşi de-atâtea ori, până când am făcut-o ferfeniţă. Faptîntâmplat ceva mai târziu cu Robinson Crusoe, cu Fram,ursul polar şi cu multe alte cărţi ale copilăriei, pe care leciteam până la distrugerea lor totală.

Istoria avea să treacă mai dură sau mai blândă prinexistenţa fiecăruia dintre noi. Cât să fi înţeles atunci copiluldin ce i se se întâmpla? Şi, în cazul familiei tale, exodul afost o soluţie de supravieţuire...

„Ne-au lăsat străbunii-o mândră ţară...”Pentru mine, primele semne rele ale vremii au venit

odată cu ordinele de concentrare sosite pe numele tatăluimeu. La vederea lor, sora mea – Olguţa –, mai mare cu doiani decât mine, făcea adevărate crize de disperare,plângând până la leşin. Dar, pentru cei mari, semnele asteaapăruseră cu mult înainte. Ascensiunea legionară,ciopârţirea României, invadarea Poloniei erau paşii cătrecatastrofa generală ce avea să urmeze. Deocamdată,reflexul tuturor acestor evenimente în mica noastră lumefusese iniţierea pregătirii premilitare. Locotenent înrezervă, tatăl meu îmbrăca în fiecare duminică uniformade ofiţer şi, călare pe Cazacu, făcea instrucţie de front cutinerii din comună, înarmaţi cu puşti de lemn şi cântândcât îi ţineau plămânii „Ardealul, vrem Ardealul,/ Ungurinesătui!”. Eram nelipsit de la aceste marşuri. La început,pe-acelaşi cal cu tata, aşezat pe-o pernuţă, în faţa lui, apoiîn şeaua celuilalt cal al nostru, Murgu, mai bătrân şi maiblând, care mă asculta orbeşte. Cântam şi eu, cu gura pânăla urechi: „Ne-au lăsat străbunii-o mândră ţară,/ Rupt dincer un colţişor de rai”.

Trezirea mea adevărată la realitate s-a produs îndimineaţa când, sosit într-o scurtă permisie de pe front,tata mi-a pus în faţă un mic dreptunghi de carton, de fapt o

legitimaţie de călătorie pe care era lipită fotografia mea,decupată dintr-o poză mai mare, cerându-mi să mă semnezdedesubt. Era pe la începutul lui martie 1944 şi, de la ovreme, începuse să se audă dinspre Prut bubuit infernal detunuri. În aceeaşi dimineaţă, am pornit-o către Bârlad, într-o căruţă cu coviltir, cu tata alături, venit într-o scurtăpermisie, echipat în costum de luptă, pe calul lui care-lscăpase din atâtea primejdii. Mai departe, am mers cătrePloieşti cu maşina trimisă de un unchi al meu, coproprietarşi director general al unor căi ferate prahovene. Ne-amstrecurat cu greu pe şoseaua înţesată de tancuri, camioane,tunuri, chesoane şi alte maşini de luptă, fiind în repetaterânduri ţinta unor rafale de mitralieră trase din avioaneinamice de vânătoare. Am trăit apoi bombardamentul din5 aprilie, abătut ca un torent de lavă asupra Ploieştiului. Aurmat un refugiu de câteva luni, în satul Teişani, lângăVălenii de Munte. Acolo ne-au ajuns din urmă, prinseptembrie, hoardele sovietice. Şi tot acolo s-a născutfratele meu, Dan. Întorşi în satul nostru pe la sfârşitul luinoiembrie, am avut surpriza să fim întâmpinaţi în poartacasei de-un beţiv incurabil al locului, cu cântecul introdusde curând în repertoriul său de trupele de ocupaţie:„Tremură burghezie, că moartea ţi s-a apropiat”.

Din nou acasăCând m-am văzut din nou acasă, primul lucru pe

care l-am făcut a fost să-mi scriu... amintirile din copilărie.Nu aveam decât şase ani şi jumătate, dar întâmplărileuluitoare pe care le trăisem în ultimele luni mă convinseserăcă-mi încheiasem copilăria. Din momentul acela, n-am maiavut scăpare. Devenisem, în mod concret şi oficial, scriitor!Câţiva ani mai târziu, spre durerea părinţilor mei, îmiîncercam puterile într-o jubilaţie versificată prilejuită deabdicarea regelui. Apoi, revista „Licurici”, al căreicorespondent permanent devenisem, mă învăţasârguincios lecţia ipocriziei literare, de care n-am scăpatmultă vreme. Dar clipa hotărâtoare pentru destinul meude scriitor avea să fie întâlnirea cu cenaclul literar„I.L.Caragiale” din Ploieşti, pe care l-am descoperit camuncitor necalificat şi elev al unui liceu seral din oraşul încare ajunsesem într-un al doilea refugiu, de astă dată politic.Alungat, împreună cu mama şi cu fraţii mei, din casa şi dinbaştina noastră de autorităţile comuniste ale vremii, înabsenţa tatălui meu, închis la Canal.

„Steaua fără nume”Începuturile, primele încercări şi experienţe literare

seamănă în multe privinţe� cu cele ale colegilor de�generaţie…

Deşi am obţinut diploma de bacalaureat în 1955, atrebuit să mai aştept şapte ani până când să fiu primit lafacultatea de filologie din Bucureşti. Ani plini de greutăţi şide frustrări, dar şi de acumulări imense, prilejuite atât deîntâlnirea în cenaclul pooieştean a unor remarcabili maeştriai condeiului (George Moroşanu, Leonida Secreţeanu etc.),de confruntarea cu ei în inepuizabile dispute literare, cât şide lecturile cu adevărat fundamentale („Aşa grăit-aZarathustra” de Nietzsche, dar şi „Trilogia culturii” deBlaga, „Divina comedie” a lui Dante, dar şi „Estetica” luiVianu, apoi Dostoievski, London, Balzac, dar şi CamilPetrescu, Gib I. Mihăescu ori Mircea Eliade – cărţi aflatedintr-o fericită întâmplare în lăzile de campanie ale mătuşiimele şi ferite astfel de la înstrăinare şi de la distrugere),care mi-au oferit dintr-o dată un alt orizont. Ceea ce nu-nseamnă că n-am rămas încă multă vreme, după modatimpului, duplicitar. Câştigându-mi pâinea ca redactor laziarul de partid „Flamura Prahovei” ori la Ora radiofonicălocală ori din „producţiile” publicate în broşurilepropagandistice ale Casei de creaţie populară ori din textepentru brigăzile artistice de agitaţie. Între timp, am făcutşi doi ani de armată, în cea mai mare parte ca redactor laziarul de armă „De veghe”. În acea perioadă (1959), l-amcunoscut pe Mihu Dragomir, care m-a publicat la rubricade lansare „Steaua fără nume” a revistei „Luceafărul”. Ceicare au trăit acele vremuri ştiu ce însemna acest lucru:poarta oficială de intrare în lumea scriitorilor! Din caream ieşit, până la urmă, ca prozator.

Anii de facultate

Sunt unele momente fericite care vin la timp, în aniicare definesc personalitatea unui tânăr. Care au fost, dacăau fost, câteva dintre acestea?

În 1962, când am ajuns în sfârşit la facultate, aveam,ca să zic aşa, o carte de vizită. Aşa se face că, începând dinanul al doilea, am fost numit preşedinte al cenaclului „MihaiEminescu” al Universităţii Bucureşti. După ce, în varaanului 1963, câştigasem premiul întâi la concursul de poezieal revistei „Viaţa studenţească” (înaintea Anei Blandianaşi a Gabrielei Melinescu). Când mă uit în urmă, sunt uluitdar şi mândru să observ câţi poeţi, prozatori şi critici literaride renume au trecut, în perioada respectivă, prin cenaclulnostru, ale cărui şedinţe se ţineau, cu sala plină, duminicădimineaţa în Amfiteatrul Odobescu. Iată doar câteva nume:Ioan Alexandru, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, GabrielaMelinescu, Adrian Păunescu,� Constanţa Buzea, PetruPopescu, Victoria Dragu, Lucia Negoiţă, Maria LuizaCristescu, Paul Goma, Roxana Sorescu, Elisabeta Isanos,Grete Tartler, Stelian Tăbăraş, Virgil Tănase, VioletaMiron, Vasile Văduva, Nicolae Baltag, Paul Tutungiu,Mariana Costescu, Gheorghe Anca, Mircea Iorgulescu,Laurenţiu Ulici, Marian Popa, Gheorghe Pituţ, GeorgeAlboiu, Matei Gavrilă (Albastru), Grigore Arbore, NataliaStancu, Dana Dumitriu, Ion Butnaru, Alexandru Melian,Iulian Neacşu, George Ostroveanu, Gheorghe Lupaşcu,Elena Gronov-Marinescu, Mihai Miron şi mulţi alţii.

Sigur că o bună parte de viaţă s-a edificat, poateşi risipit în instituţiile de care mulţi dintre noi ne-am legatsperanţele de tinereţe. Dragă Ştefan, nu aş putea să trecpeste o şansă pentru scriitor, pentru ziarist, care s-a numitTeleviziunea. Ai lucrat reportaje „la greu”, cu situaţii limităextrem de dureroase, în care marele public aştepta, înnumele adevărului, o soluţie pentru nenumăratele problemesociale obturate, falsificate… în anii ’70-’80, o emisiuneprecum Reflector aduna oamenii de pe străzi, interesaţi degravitatea unor situaţii neobişnuite. Şi dacă mărturisirilede până acum sunt file dintr-o istorie personală integratăîn marea istorie, sunt sigură că şi anii aceia în care „băteaiţara” în lung şi lat au avut rolul lor în existenţa scriitorului.Care au fost subiectele cele mai ‘tari’? Ai avut sentimentulcă ai spus măcar în parte adevarul?

Ceauşescu a interzis Reflectorul

Să fiu unul dintre realizatorii Reflectorului,singura emisiune tv din epocă în care critica nu era doar opoveste de adormit nemulţumirile populaţiei, ci chiar oscormonire adâncă la rădăcinile răului, a fost o şansăimensă pentru mine, ca scriitor. Era imediat după instalarealui Ceauşescu la pârghiile de comandă ale partidului şi aleţării şi, departe de a-l deranja în vreun fel, criticile la adresagravelor anomalii din viaţa socială a României îi serveaude minune pentru a pulveriza aura postumă a lui Dej. Noi,realizatorii Reflectorului, am profitat din plin de aceastălibertate de mişcare şi am pătruns chiar mai adânc decâtse prevăzuse iniţial în miezul lucrurilor, atacând însuşisistemul, ai cărui reprezentanţi deveneau noii baroni aiţării. Aşa am ajuns, de pildă, să-i arătăm cum sunt peactiviştii de partid din Argeş care, în frunte cu primulsecretar al judeţului, îşi construiau vile printre blocurile-tipdin cartierele-dormitor, aşa i-am prezentat publicului peînalţii funcţionari de stat, inclusiv miniştri, care-şi făceauconcediile cu maşinile şi pe banii instituţiilor pe care leconduceau, aşa am dezgropat o mulţime de acţiunitenebroase, de gaşcă, justificate ca „atitudini principiale”.Scoaterea la lumină a acestor stări de lucruri despre care,până atunci, se tăcuse ori se vorbise doar în şoaptă şi numaiîn cercuri restrânse, a determinat imensul succes alemisiunii. Că ne apropiam tot mai periculos de adevăr odemonstrează şi faptul că, imediat după consolidareapoziţiei sale de lider atotputernic şi de necontestat,Ceauşescu a interzis Reflectorul, care începuse să vizezechiar propriile sale aberaţii.

Un roman cu „cheie”

Romanul tău Turnul nebunilor a adunat o galerie deportrete şi situaţii din lumea Televiziunii, recunoscute nunumai de cei care munceau ... în celebrul turn. Era înaintede ’89. Dacă ar fi fost să te ocupi de rescrierea cărţii în aniidin urmă, în care ai realizat reportaje puternice despreRevoluţie cu ecou în Occident, ce ai fi vrut să transmită oastfel de carte ?

Turnul nebunilor a fost scris, în prima lui fază, înaintede revoluţie, ca un roman de sertar. Când am vrut să-lpublic, la începutul anilor 90, un prieten mi-a sugerat să

Acolada nr. 4 aprilie 2013 11

Interviu realizat de

Lucia NEGOIŢĂ

folosesc paginile scrise până atunci ca un back ground alunei cărţi în care să privesc evenimentele din decembrie1989 din turnul Televiziunii, prin ochii slujitorilor ei de toatecategoriile profesionale şi comportamentale. La început,am respins categoric această soluţie, dar treptat m-amconvins că idea nu era rea. Eroul meu principal, un reporteral gloriosului şi defunctului Reflector, căuta de astă dată,cu un curaj ieşit din comun, care-i va fi în cele din urmăfatal, adevărurile revoluţiei române şi, în special, cele legatede existenţa teroriştilor, isterie ce polarizase nu numaisocietatea românească, dar şi întreaga suf lare aTeleviziunii. Romanul a apărut în toamna anului 1963 şi afost, aş putea spune, un best seller, dacă am în vedere că s-au scris peste 20 de cronici şi s-au vândut peste 60.000 deexemplare. Ce-aş face dacă l-aş rescrie astăzi, mă-ntrebi?Răspunsul e simplu: ce-am făcut în câteva capitole din „Lasăzilei scârba ei”, roman apărut în 2009, în care mi-am plătittoate restanţele faţă de Televiziune şi de oamenii ei, marişi mici.

Întâlnirea cu Evgheni Evtuşenko

Tot o întâmplare neobişnuită a fost şi întâlnirea meacu Evtuşenko, pe care l-am descoperit în studenţie, în casaunei bune prietene (Nadia Răutu), abonată la o revistărusească. Am pus atunci dintr-un foc pe hârtie variantaromânească a două dintre poemele sale („Nopţile albe înArhanghelsk” şi „Hei, oameni!”), pe care colegul meuGeorge Pituţ mi le-a plasat imediat la „Tribuna”. Dar m-amîmpotmolit la un poem mai lung („Amintirea AnneiAhmatova”, 23 de strofe!), pe care l-am păstrat sub formaunei traduceri de lucru. Până când, după patruzeci de ani,fiind somat de soţia mea să-mi fac puţină ordine printrehârţoage, am dat din nou peste el, şi dragostea pentru poezialui Evtuşenko, şi pentru poezie în general, s-a reaprins. Îndouă zile, vechiul poem era terminat, ca şi cum ar fi fostscris dintru început în româneşte. În alte câteva luni, eragata şi volumul de poeme „Mierea târzie”, tipărit în varaanului 2006 de Editura C.D.Press şi lansat în prezenţaautorului. În vara următoare, Evtuşenko primea, la Neptun,Premiul Ovidius, cu excepţionalul roman „Să nu moriînainte de moarte”, tradus tot de mine. În 2009, îl vizitamla căsuţa lui din America (Tulsa, Oklahoma), unde puneamla cale traducerea unui volum masiv de versuri (vreo 400de pagini), care va cuprinde şi celebrul său poem,„Porumbelul din Santiago” (circa 2.500 de versuri!) şi vaapărea, probabil, în acest an. Şi iată cum m-am întors dinnou la poezie!

Mi-ar� fi plăcut mai degrabă să mor

Romanul „Lasă zilei scârba ei” este, oricât de mari arpărea vorbele, cartea vieţii tale. Scrisă într-o manierămodernă, originală şi incitantă, cu o desfăşurare aproapecinematografică, cartea ta îşi delectează cititorul cumemorabile scene de dragoste, de aventură terestră sauexistenţială, de confruntare cu marile provocări aletimpului nostru, dar şi cu portrete savuroase de cunoscuţipoliticieni sau magnaţi, de celebri ziarişti sau scriitori, derenumiţi afacerişti sau interlopi, de Îngeri şi Demoni. Osecţiune adâncă printr-o societate pe cât de sclipitoare,pe-atât de suficientă, pe cât de veselă, pe-atât deinconştientă, pe cât de bogată în aparenţă, pe-atât deputredă în esenţă. O carte pe gustul cititorului modern depretutindeni. Şi, în acelaşi timp, o invitaţie la meditaţie,solidaritate şi acţiune. Când a început construcţia ei? Aiavut în minte limpede, la început, teribilul personaj SolomonFridman şi lumea „a crescut” din fiinţa lui?

Cu numele inspirat din Biblie (Evanghelia după Matei)şi scris din perspectiva celui mai acut prezent, romanulmeu cel mai recent şi cel mai drag încearcă să dea seamaasupra ultimului veac de istorie românească, prinpovestirea, la persoana întâia, a unora dintre cele maiimportante şi mai dramatice momente ale acestei perioade,aşa cum au fost ele trăite de cei doi eroi principali ai cărţii:Solomon Fridman, ajuns la o vârstă matusalemică, şiPompilian Covaliu, cu patruzeci de ani mai tânăr (primul –fost şef al grupului de avocaţi al unui mare industriaşinterbelic; al doilea – om de presă, mai întâi sub regimulcomunist, apoi în anii de după revoluţie). Prin destineleacestor oameni şi ale multor altora, aduşi de cei doi înprim-plan, într-o amplă desfăşurare de fapte individuale şide mari evenimente istorice, am încercat să realizez opanoramă a societăţii româneşti din ultimul veac, conectatăpermanent la marile evenimente ale lumii. Sunt avute învedere cele două Războaie Mondiale, ca şi frământataperioadă interbelică, stalinizarea şi ceauşizarea României,ca şi ceea ce s-a numit „Revoluţia din decembrie 1989"(prima revoluţie transmisă în direct în lumea întreagă,nu!?), dar, mai ales, urmările ei: iliescizarea,

constantinescizarea, năstăsizarea şi, în sfârşit,băsescizarea ei. Despre pontizare şi antonescizare, maitârziu, dacă m-o ajuta Dumnezeu! Un loc aparte îl ocupăHolocaustul românesc (pogromurile din Bucureşti şi Iaşi,trenurile morţii, deportările din Transnistria). Cum l-amscris? mă întrebi. Nici eu nu ştiu cum. Într-un fel de transă.Fără să fi ştiut la ce mă înham, dar conştient că am înmână un subiect gras. La care am trudit zi de zi, un an şitrei luni. Trezindu-mă într-o noapte, cu ochii în lacrimi, căpun punctul final. În clipa aceea, mi-ar fi plăcut mai degrabăsă mor. Parcă nu mai aveam niciun rost. �

O întâlnire peste un prag de timp: Petre Pandrea

Ai prefaţat o serie de ediţii, de cărţi ale lui PetrePandrea restituite publicului de dăruirea şi excepţionaluldevotament al Nadiei Pandrea, fiica scriitorului. Ce aînsemnat pentu tine intâlnirea târzie, pin forţa lucrurilor,cu personalitatea lui Pandrea?

Întâlnirea cu Petre Pandrea a fost una din întâmplărilemiraculoase din viaţa mea. Tot aşa cum a fost şi aceea cuGabriel Steinberg, devenit în ultimul meu roman DomnulGuţă, fost şef al grupului de avocaţi al lui Max Auschnitt şifost soţ al marii actriţe Maria Voluntaru, şi ea prezentă înroman sub numele de Dora. Dar întâmplarea şi maisurprinzătoare: cei doi, Pandrea şi Guţă, se cunoscuserăfoarte bine, fuseseră buni prieteni şi colaboraseră, în felullor, la realizarea Proclamaţiei regale de la 23 august 1944.Aşa şi apar în romanul meu – Petre Pandrea cu numele dePetrache. De la cei doi mi-am înţeles veacul mai bine decâtdin toate cărţile de istorie ori de memorii (şi nu au fostpuţine) pe care le-am citit. Cât despre Petre Pandrea,pregătindu-i pentru tipar, împreună cu fiica sa, Nadia, cărţilerămase în manuscris şi recuperate, prin SRI, de la fostaSecuritate, am devenit atât de „intim” cu el, încât am demulte ori senzaţia că putem comunica şi că realmente ofacem dincolo de forma de existenţă în care, temporar, neaflăm. Ce roman fabulos s-ar putea scrie despre viaţaacestui om! E şi el înscris undeva, printre proiectele mele.Cu titlul pe care l-aş împrumuta chiar de la el: PateteticaValahă!

De fapt, la drept vorbind, toate faptele din viaţa meaau fost întâmplări mai mult sau mai puţin fericite: şi cărţilepe care le-am scris, şi familia pe care mi-am întemeiat-o,dar şi cumpenele pe care le-am depăşit. Ultima dintre ele –infarctul din martie trecut, de la care am început să-minumăr anii din noua mea viaţă. Care sper să nu fie maisăraci în întâmplări semnificative, dacă nu se poate chiarfericite. Mai am câteva romane la care mă gândesc (launul chiar lucrez), în care încerc, ca şi până acum, să-midescifrez epoca, iar a le lăsa aşa, în diferite faze de agregare,mi s-ar părea o laşitate de neiertat. ����

AforismeAdevărul – sufletul rezidual al

gîndurilor abisale.*

Amintirile – f lorile de pemormîntul clipelor nepreţuite.

*Crucile – pansamentele de pe

faţa pămîntului.*

Cuvintele – decoraţiile obţinute în războaieleminţii.

*Amintirile – epavele de pe fundul mărilor

interioare.*

Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontulnevăzut al destinului.

*Dorinţele – voracele creaturi ale fluviului

Sînge.*

Uneori, dragostea te loveşte ca un bumerang înmoalele capului, exact atunci cînd speri să prinzi pasărea-nzbor. *

Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu.Te-nvîrţi în jurul aceleiaşi inimi, pînă rămîi fără lacrimi.

*Dragostea nu are nevoie de cuvinte, însă

cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.*

Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-unbuzunar la piept, n-aş mai rămîne niciodată corigent lacapitolul dragoste.

*Dragostea – focul mocnit pe care aruncăm din

cînd în cînd cîte o speranţă… ca pe un lemn putred.*

Iubirea – miracolul ce trece dintr-un trupîntr-altul, rememorînd infinitul.

*Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe

un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşteDumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, niciDumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceeace meriţi.

*Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine

acceptă tăcerea ca cel mai folositor răspuns?*

Chiar şi diferiţi, sîntem degetele aceleiaşi palmece ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual.

*Enigma – corabia care se scufundă în lacrima

infinitului.*

Fericirea – gaura cheii prin care tragi cu ochiul laceea ce numai visul poate atinge.

*Preţuieşte-i pe cei care au cunoscut fericirea şi o

pot împărţi cu tine, nu pe cei care sînt dependenţi defericirea ta!

*Iertarea – preludiul infinităţii în doi.

*Sublimul vieţii este imaginaţia, forţa minţii şi a

sufletului prin care putem construi noi miracole ce au labază arhetipul creaţiei divine.

*Oare cîte bătăi de inimă pot umple nimicul,

tăcerea şi tot universul?*

Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei,ajunge înţelept în amurgul gîndurilor.

*Cea mai ucigătoare otravă – lacrima pură.

*Lumea este un imens cub Rubik în mîinile unui

bătrîn orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dicteazămişcările.

*Lumînarea îmi rămîne cel mai fidel dintre cititori.

*Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului

nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterulse află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unuicer de răspunsuri...

*Oasele mele sînt aliniate într-un instrument

muzical în care suflă doar moartea.*

Sînt nebun, poate că ăsta este preţul plătitgenialităţii. Dar ce poate fi mai sublim decît să fii conştientde propria nebunie?

*Nebunia – rana profundă a lucidităţii, ajunsă la

lipsa de coagulare a gîndurilor.*

Nimicnicia – locul unde speranţele îşi strîng aripile la piept.*

Omul – f luturele rămas în coconul viselornesfîrşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pecoridorul umbrelor.

*Precum oamenii de zăpadă, înfruntăm căldura

inimilor din jur, căutînd sensul altor anotimpuri.

Ionuţ CARAGEA

Acolada nr. 4 aprilie 201312

ITINERARII PLASTICE

Ultimul Mattis –Teutsch (I)„Noi, moderniştii, vrem să ne menţinem într-o revoluţie continuă…Dacă se întîmplă să ne

încătuşeze vreo formulă, noi părăsim vechiul gen – codificat- şi pornim mai departe,văzînd înartă libertatea deplină, fără reguli stabilite”.

(De vorbă cu d. Mathis Teutsch, revista Drumuri noi, anul I,nr. 3, 15 martie –15 aprilie1929, Braşov, interviu de St. I. Chendi )

Personaj bogat,personaj sărac

P o l a r i z a r e asocietăţii literare n-area face cu criza. Maicurând, cu módele şicurentele care impununul sau altul dintrestandarde, maitotdeauna cu judecatamorală de rigoare. Fărăa încerca osistematizare, propunmai curând o listă şi, câtse poate, o împărţire peepoci.

Bogat esteAndronache Tuzluc, din Ciocoii vechi şi noi, prinparvenire. Ajuns unde şi-a dorit, viaţa lipsită de grijiîi răpeşte agilitatea, lăsându-l descoperit în faţa unuiprădător mai tânăr, de lume nouă. În ordinea romanticăpe care o promovează, între primii, Filimon, bogăţiaeste o întâmplare, chiar dacă atent şi din vreme gândită,pe când plata pentru ea, o certitudine.

Romantismul mai târziu are, din când în când,bucuria să contemple belşugul sărbătoresc pe care şi-lpermite bogăţia. E cazul Nunţii Zamfirei, o petrecerede basm, şi fiindcă organizatorilor, să zic aşa, le dă mâna:„ca Săgeată de bogat/ Nici astăzi domn pe lume nu-i.”Şi Macedonski are nostalgia unei lumi în care toţi trăiesc,dacă nu în bogăţie, măcar la adăpost de griji: „Prostimeachiar era bogată/ Prin curţi aveau, mai toţi, cuptoare./În beciuri se ţeseau covoare./ Şi-o viaţă-n veciîmbelşugată/ Trăia oraşul de-altădată.” (Rondeluloraşului de altădată)

Se vede că bogăţia personajelor e de cel puţindouă feluri. Una care se dobândeşte în murmurele deindignare ale comunităţii (vezi şi presa proastă a luiHagi Tudose), născând permanent dorinţa de uzurpare,cealaltă legată de evenimente ale comunităţii şi deîndestularea, fie şi temporară, a tuturor. Prima, născutădin nebunia unui singur om, nu durează, a doua e de-adreptul utopică. Literatura, făcută să şi sancţioneze prinpilde şi să dea şi iluzii, le reţine, iată, pe amândouă.

Sărăcia e, şi ea, de mai multe feluri. La Caragiale,e lipsa biletului de voie în societate. De la şarja dinPrea sărac, până la toate cazurile de inegalitate care auca suport influenţa ce se exercită numai de-o parte (înspatele căreia putem lesne bănui o altă situaţiefinanciară), sărăcia e, în primul rând, excludere. Totcuconetul care intervine pentru afaceri de tot felul sesprijină pe statutul soţilor sau al protectorilor, iar urmaşiiacestor trăgători de sfori bine plasaţi economic devinconştienţi, de la cea mai fragedă vârstă, de avantajul lorasupra restului societăţii. Săracul, precum copilul PăuniiVăduva, sau Niţă din Triumful talentului, este sfătuit(sau forţat) să renunţe la privilegiul competenţei, în celmai bun caz, pentru un privilegiu al compensaţiei. Altfelnu se poate.

Literatura interbelică va cunoaşte, mai apoi, sărăciaorgolioasă a lui Ladima sau pe cea ambiţioasă a lui Ion.Nu mai creatoare de virtuţi decât bogăţia. Aş zice chiardimpotrivă.

La Sebastian, şi în Ultima oră, şi în Steaua fărănume sărăcia este nesăbuită, visătoare până la gesturinebuneşti, precum achiziţia unui foarte scump atlasastronomic ori o călătorie pe urmele lui AlexandruMacedon. Filosofia romantică îşi mai trăieşte o datăclipa, prin aceste personaje care pot fi salvate de donaţiiprovidenţiale, dar nu cumpărate. Nu acelaşi noroc îl auidealiştii lui Camil Petrescu. Gheorghidiu trece graniţadintre lumi şi schimbarea de statut îi aduce numai furtuni.Un misoginism vag romantic o face pe Ela adaptabilădin instinct noii situaţii, de parcă atâta prilej aştepta să-şi pună în scenă frivolitatea, pe când bărbatul arenaivitatea să creadă că în ecuaţia relaţiei cu ceilalţipoziţia socială (financiară y compris) e o componentăneglijabilă. De bună seamă că nu este, însă dintr-oînşiruire foarte capricioasă de personaje şi situaţii (şichiar de-am mai adăuga) nici nu se poate trage vreoconcluzie. Cum e mai bine? Literatura, ca şi altă dată,nu dă un răspuns.

Simona VASILACHE

1. Umanism fărănaturalism

Dacă adăugăm citatului de maisus încă două propoziţii, extrasedin acelaşi interviu acordat lui

Şt.I. Chendi, şi anume: ,,Pe mine mă interesează numai omul,natura – deloc. Nu am fost şi nu voi fi niciodată naturalist. Fondulnu are pentru mine nici o importanţă…”, avem deja o definiţieesenţială a artei lui Hans Mattis – Teutsch. Indiferent la careetapă a creaţiei sale ne-am referi şi oricît de mare ar fi, aparent,distanţa stilistică de la un moment la altul, rigoarea mărturisiriieste ireproşabilă. Hans Mattis –Teutsch rămîne un caz cu totul

2. De la Ideologia artei la Constructivismul social

În cartea sa atît de neobişnuită, apărută la Postdam în 1931,Műller & Kiepenheuer Verlag, pe numele ei adevăratKunstideologie – Stabilität und Aktivität im Kunstwerk, adicăIdeologia artei – stabilitate şi acţiune în creaţia artistică, în carestabilitatea şi acţiunea au mai degrabă înţelesul de static şi activ,Hans Mattis-Teutsch face o adevărată radiografie a universuluiartistic, a creativităţii ca act asumat, pornind de la enunţurile uneipedagogii elementare. Tonul apodictic şi propoziţiile scurte,respiraţia intelectuală sacadată, eliminarea oricărei discursivităţicare ar putea să învăluie ideea şi să amortizeze impactul, fac din

special în spaţiul artei româneşti, pe caredoar vecinătatea lui Brâncuşi sau, mai curînd,o anumită convergenţă a operei lor, ca să nereferim doar la reperele imediate, îl salveazădin excesiva singurătate la care păreacondamnat prin însuşi metabolismul subtilal gîndirii sale şi îl plasează într-o tipologieartistică din ale cărei resurse s-au hrănit,mai mult sau mai puţin vizibil, nenumărateenergii ale artei europene şi din care auderivat tot atîtea aspiraţii şi ideologii. Estevorba de acel segment artistic care a părăsitcomentariul direct pe marginea formelornaturale şi s-a ridicat pînă la înălţimea de lacare privirea devine contemplaţie, fapteleconcrete se transformă în principii, iarcreaţia propriu-zisă părăseşte şi ea planulsensibil şi se preschimbă în cercetare aesenţelor. O astfel de cercetare a încercatsă facă, de-a lungul unei cariere prodigioase,Hans Mattis-Teutsch. Provenit, asemenea luiBrâncuşi, din climatul meşteşugăresc alŞcolii de Arte şi Meserii, din acel climat care

punea accentul exclusiv pe îndemînare şi pe rigoare, el a reuşit sădepăşească orizontul practic al capacităţii de a face şi să ridiceîndemînarea pînă la cotele înalte ale ideologiei. Pentru că în totceea ce a făcut Mattis-Teutsch, indiferent de expresia imediată, seresimte indubitabil amestecul subtil de nonşalanţă tehnică, demanualitate, şi de capacitate de abstractizare, de control strict almateriei din teritoriul înalt al ideii. Ca şi Brâncuşi, încă o dată, eleste un creator de axiome, un adversar declarat al discursurilor deorice fel, un hermeneut al esenţelor. Aşa cum Brâncuşi se exprimaparemiologic, sintetiza în cîteva cuvinte substanţa epică a unorinterminabile demonstraţii, Hans Mattis-Teutsch epuizează înenunţuri geometrice, aproape eliptice, întreaga discursivitate alumii vizibile căreia îi deconspiră legităţile şi îi restituie o nouăarhitectură. Tot ceea ce, la o primă vedere, ar fi doar convenţie,limbaj şi cod, în reveria ideatică a artistului capătă funcţiiîntemeietoare şi se apropie vertiginos de simbolistică, de magie,de subtilele teritorii ale disciplinelor iniţiatice. Punctul, linia,suprafaţa, volumul etc. etc. nu sunt nici componente ale unuialfabet cultural şi nici părţi constitutive ale unor forme concrete,ci purtătoare ale unor mari energii, repere ale vieţii înseşi, ipostazeale unor ample şi complicate mişcări sufleteşti. Fie că deseneazăsiluete geometrizate, adică visează fiinţe împlinite într-o ordineconstructivistă, fie că imaginează turbioane cromatice, un fel decorpuri cereşti în expansiune sau în implozie, adică universuridinamice privite în perspectivă expresionistă, fie că ciopleşte brutforme oarecum arhaice sau polisează, brâncuşian, esenţe purepînă cînd lumina se încorporează materiei pentru a afirma pricipiulşi a nega substanţa, fie că bricolează mici obiecte utilitare, de lacutiuţe pentru tutun la suporturi pentru pipe şi lămpi vagantropomorfe după cele mai explicite ritmuri ale sensibilităţii artnouveau, Mattis –Teutsch se implică la fel de profund în realitatealumii pe care o creează, ca şi cînd fiecare gest ar fi unic şi definitiv.Nimic din ceea ce face el nu este consecinţă sau comentariu înraport cu o realitate primă, deja instituită, ci un nou început, unact fondator şi o luare în posesie a lumii înseşi prin descoperireaşi folosirea propriilor ei principii de naştere şi de funcţionare.Înţelegînd creaţia ca o victorie a ideii şi ca o biruinţă a omului faţăde multiplele tentaţii ale destructurării, Mattis-Teutsch seautodefineşte ca un umanist absolut, ca un apologet al omului pur,cu o dinamică intrinsecă şi ireductibilă, abstract şi etern, fărălimite şi fără istorie. În jurul acestui tip uman nu creşte iarba şiîntreaga natură se surpă. Mattis –Teutsch este creatorul deplin alunui umanism în sine, fără urmă şi fără context.

textul, dar, mai ales, din subtextul cărţii,aproape un vehicul al transcendenţei, uncod definitiv al unei lumi revelate.Introducerea, de fapt o succesiune de patrupropoziţii, sintetizează glacial, aproapeneomenesc, nu atît o ideologie, cît oatitudine în faţa căreia se suspendă oriceargument contrariu. Aşadar: ,,Această carte prezintă bazele artei noi. Ea surprinde trecerea de la arta pasivă lacea activă. Forma artistică labilă se transformă înformă artistică stabilă.

Arta Reprezentarea plastică a participării laviaţă.�“ Reperele acestei situări atît de tranşantefaţă de sensul creaţiei artistice, faţă denevoia imperativă de schimbare aperspectivei, dar şi aspiraţia către

stabilitatea formei, chiar şi cu preţul sacrificării farmeculuiparticular al lumii, se sprijină exclusiv pe dinamica gîndirii, peproiecţii mentale şi pe contemplaţia exclusivă a cerului interior.În această viziune angelică, născută, adică, în afara oricărei fiziologii,fie şi aceea a sensibilităţii acceptate, forma artistică sedematerializează, părăseşte principiile gravitaţiei şi devine partedintr-un nesfîrşit discurs al esenţelor. O viziune austeră, de sorginteprotestantă, se construieşte exclusiv din voluptatea pură asilogismelor. Nu omul particular, nu căutările sale întridimensional, nu respiraţia cărnii sufocate sub propriile-i poveripot fi găsite în reveriile artistice ale lui Mattis-Teutsch, înimaginarul său inepuizabil, ci abstracţiuni desăvîrşite, concepteimaculate al căror destin tainic este actul întrupării. Ideologiaartei devine, astfel, un vast tratat despre epifanie. Noţiuni precum:verticală, orizontală, acţiune, repaos, înălţime, stabilitate,excentric, concentric, rotaţie, punct, centru, mişcare,linie etc.etc. ies abrupt din virtualitatea lingvistică, din convenţia lor lexicalăşi se preschimbă în imagini, în arhitecturi, în repere senzoriale.Într-un mod paradoxal şi greu de reprezentat în cadrele uneiimaginaţii de tip fabulatoriu, pictorul reface aici, prin Cuvînt şiprin Linie, adică prin instrumentarul absolut al Creaţiei celei dintîi,lumea, firea întreagă, mişcarea şi umanitatea. În discursul săuglobal, acest episod al Ideologiei artei nu este unul teologic, detip doctrinar, unul care închide viaţa în corsetul dur al instituţiei,ci echivalentul în epură al istoriei Genezei. De la naşterea formeiprin apariţia unui punct, de la extensia lui în linie prin mecanismultainic al mişcării, de la structurarea primei imagini şi pînă la tentaţiaei irepresibilă de a se desprinde şi de a se înălţa şi pînă la enunţurilede tip etico-metafizic sau mesianico-social, gen: Arta reprezintăepoca în formă vizibilă; ea transmite cultura vremurilor noastresau Arta propagă ideologia epocii sau Dominanta culturii esteîntotdeauna de natură colectivă, sau Arta reprezintă spiritul colectivîn mod individualizat, sau Natura, o creaţie a naturii – opera deartă, o creaţie a vieţii, sau Forma artistică a epocii noastre seînfăţişează nudă, fără somptuoziăţi, ea este purtătoarea adevăruluişi a purităţii etc. etc. se dezvăluie un parcurs impresionant în carese angajează fără precauţii o devoţiune de misionar, o conştiinţăde geometru, o mînă de meşteşugar şi o enormă predispoziţieludică, aceea care motivează insaţiabil nevoia combinaţiilor şi anesfîrşitelor ipoteze.

Hans Mattis-Teutsch

Pavel ŞUŞARĂ

Acolada nr. 4 aprilie 2013 13

Întrucît şi poezia...Cred că Lucia

Negoiţă se înşeală cînd,în cuvîntul lămuritor alinterviurilor intitulatefericit Carte cu poeţi(editura MNLR,Bucureşti, 2012),notează; „Mi-au fost defolos uneori întrebărilerele”. Şi asta pentru cănu pune întrebări rele,insinuează discretchestiuni „gingaşe” fără

a insista, neplăcîndu-i să pună „piper peste rănilenevindecate” ale literaturii. E un om generos (dar şiexigent), cordial, loial; ego-ul nu dă pe dinafară, dimpotrivă.Implacabil de afabilă, nu întinde capcane, nu uzează detricksuri. Creează situaţii şi cei mai mulţi ar trebui să-imulţumească pentru întrebări: „am pus doar oglindapotrivită pentru cel care mărturiseşte”.

Ca să iasă un interviu bun, trebuie să ştii (ca-n celebrulmit drag lui Mircea Eliade, Parsifal) întrebarea. Atuncinumai, cînd întrebarea e corectă, natura „învie”, dar şiautorul căruia i te adresezi. Dacă întrebarea nu-i greşită,nici răspunsul nu greşeşte. Aşadar, întîi şi întîi e nevoie dedocumentare la sînge, ca să-l poţi provoca pe interlocutor.În acest caz, întrebarea e ca un fel de ridicare de cortinăpeste spectacol.

Pe urmă, trebuie să ştii să asculţi. Lucia Negoiţă nupune frîu gurii celui intervievat, tîlcuieşte cu poeţii, ea însăşipoetă, autoarea unei cărţi prea puţin comentate, Dincolode Barbaria. Suferinţa senină e marca poeziei sale.

Luciei îi plac îndeosebi sfielnicii, retraşii, singuraticii,pentru că face parte dintre ei. Constanţa Buzea, din aceeaşifamilie spirituală, îi dă „un răspuns de Duminică”, aşa cuma promis: „Cuvîntul ei (al poeziei, n. mea, Magda U.) fiindca şi Hristos/ Ce ia asupră-şi chinul şi-l îndură./ Singur”.

Întrebare: ce au în comun cei aleşi, 21 de poeţi (mariiabsenţi sînt Gh. Grigurcu şi Cezar Ivănescu), „născuţi între1940-50”? Răspuns: implicarea totală în scris, trăsăturăcomună, existenţială; dorinţa fără leac de a juca la bursade iluzii a literaturii, cu orice risc, toţi străduindu-se să afleCuvîntul care să-i exprime cel mai bine. „N-am încotro,mai scriu versuri. Poate chiar poezie. Cîteodată” (N.Prelipceanu); „poezia face posibilă biografia poetului, nuinvers” (Ion Mircea). Adică ea îl scrie, explicîndu-l; „Amcaiete pe noptieră, pe masa din bucătărie, în camera delucru şi, întîmple-se orice în jurul meu, eu pot scrie” (IoanaDiaconescu). În formularea tranşantă a lui Liviu IoanStoiciu: „scrisul te eliberează, te face liber şi sub dictatură;eu am fost liber la masa de scris, în regimul comunist”.

Fără întrebări gratuite, nici (prea) ajutătoare pare a fideviza celei care intervievează. Altfel, nu prinzi de ce-ialtcum fiecare. Lucia pune degetul pe sensibleria lui ŞerbanFoarţă (cuvîntul lui) ori feminitatea (cuvîntul ei). Foarţărăspunde scurt, ca la ping-pong; sau declină: „Nu ştiu ce sărăspund”, deşi sînt sigură că ştie. M-a impresionat vocabulapsaltimbanc, aducîndu-mi în minte pilda din Pateric:saltimbancul venit să se roage la icoana Sfintei Marii făcîndce ştia el mai bine: scamatorii cu un măr. A fost iute certatpentru lipsă de respect, oho, blasfemie. Dar, înainte de a fiscos din biserică de prea severii monahi vigilenţi, a apucatsă vadă minunea: pruncul Iisus, rîzînd fericit, întindea dinicoană mînuţele spre mărul-jucărie. Maria îi zîmbea, delocscandalizată.

Alţi intervievaţi sînt historiofili (e cuvîntul lui Foarţă:după ce-l citeşti, eşti tentat să foarţezi asemeneajongleurului de cuvinte). Historiofilă e Ileana Mălăncioiu,evocîndu-l pe mentorul său, Ovidiu Cotruş, condamnatdefinitiv, murind. Pe patul de spital, „arăta ca omul călăritde moarte din alegoriile medievale”. LIS are şi el multe despus despre vremurile de restrişte. În ’80, avea în sertar,gata pentru a fi tipărite, 12 volume de versuri. După ce şi-a văzut în mîini Inima de raze, cartea i-a fost interzisă,retrasă din biblioteci: „trage/ cortina de fier: aici, în/ nimica/unde zăcem în propriile noastre/ excremente// păcătoşi,în/ utopie”. Poetul a răbdat şi acest dezastru.

Lucia Negoiţă trăieşte interviul. O simţi cu respiraţiatăiată de confesiunea cutremurătoare a lui Ion Zubaşcu, laun an înainte de trecere. Marea: „Literatura s-a scris cusînge de om în familia noastră”. Cînd mama i-a fost arestată,cîinele, ca proprietate a „duşmanului poporului”, a fost lăsat

să moară în lanţ. Lucia a citit „cu suflet greu” Moarte deom. O poveste de viaţă. Poezia l-a ajutat pe Zubaşcu însituaţii limită, cînd era ameninţat de prăbuşire mentală,dar n-a putut face să-i moară moartea. Poetul i-a smuls,totuşi, cîteva poeme antologice de sub coasă.

E un privilegiu pentru Lucia Negoiţă să stea de vorbăcu Blandiana, cu Ioana Ieronim, Gabriela Melinescu,Monica Pillat, cu doamna doamnelor, Victoria Dragu-Dimitriu... şi-i uşor de spus pe cine simpatizează. Cînd nu-ţipoţi răspunde singur(ă) la anume întrebări, avertizeazăAna Blandiana, sau cînd aştepţi răspunsuri care nu maivin, întrebările devin obsesii. Nu spunea Tom Clancy (citezaproximativ) că diferenţa dintre ficţiune şi realitate estecă ficţia, comparativ cu ce (ni) se întîmplă, are sens? Maiales cînd afli despre „lupta de clasă” din clasa întîi, cîndcunoşti numerus clausus proletar la examenul de admitereîn facultate, cînd trebuie să te „mobilizezi” pentru cauzasocialistă, deşi gîndeşti altfel. Pe Ion Mircea porţia deideologizare din timpul studiilor l-a sufocat; în limbajul luiIon Pop a lăsat urme vizibile: „angajament plenar în muncascrisului şi a creaţiei”. Ce cuvînt urîţit, acest angajament,chiar ghilimetat de Pop. Omul formulelor comode, cum orecunoaşte de altfel, cuminte fiind, a trecut de ladocumentarea pe şantier, Valea Jiului, iulie ‘63, avîndu-ltovarăş de drum pe „inimosul redactor luciferist NiculaeStoian”, la Sorbonne (’73-’76). Da, Ion Pop a fost mainorocos decît Gh. Grigurcu, care n-a putut vedea lumeaaltfel decît prin cărţi. Şi n-o fi alterat comunismul „cu totul”(Ion Pop) „starea de libertate interioară”, dar a alterat-ozdravăn.

Numai o minune a făcut să nu se piardă dactilogramaromanului Aşteptînd ceasul de apoi şi să reapară după 51de ani. Au fost arestaţi şi condamnaţi nu numai carte şiautor, Dinu Pillat, dar şi cei care o citiseră. Cînd a fostridicat tatăl ei, Monica avea 11 ani. „Este, spune cuamărăciune, romanul pentru care a fost condamnat lamoarte..., pe urmă pedeapsa s-a comutat pe viaţă”. De subteascul istoriei (Noica), odată intrat, nu mai ieşeai. La Jilavaşi la Gherla, Dinu Pillat era bătut bestial încapîncapîncap,după ce-l băgau într-un sac. La fel, în cap, a tras şi ZoeDumitrescu-Buşulenga cînd l-a eliminat din Institut. Zoecea bărbată nici nu l-a primit în audienţă. Cancer la creier.Orbise. Din cauza geamurilor zăbrelite, în spital se credeadin nou închis. Muribund, dar înseninat, cînd Cornelia Pillatl-a adus acasă. A murit la 54 de ani. Povesteşte MonicaPillat că, ieşit din temniţă, i-a întins mîna torţionarului: „te-am iertat”. Prin metanoia păcatul ţi se iartă. Dar seschimbase monahia Benedicta, ca să i se ierte „contribuţia”decisivă la distrugerea lui Dinu Pillat?

Cum îi aduce pe poeţi în scenă Lucia Negoiţă, cumcreează o situaţie în deschiderea unui dialog? Iată:decupează fotograme ca dintr-un film datat ’67, cînd, înAmfiteatrul „Odobescu” al Filologiei bucureştene, apăreafata tunsă scurt, cu breton rebel, voce percutantă, în plin„proiect de zbor”. Era o Antigonă in nuce, cum o vor vedeape Ileana Mălăncioiu Virgil Ierunca şi Steinhardt, altfel ziso personalitate puternică şi voinţă de a merge à rebours cuvremurile de cenzură. Tot acolo, în solemnul amfiteatru,Constanţa Buzea, cu părul împletit într-o coadă groasă,pînă-n talie, „rîndunica” Blandiana... Portretele, în cîtevatuşe sînt extrem de expresive: Gabriela Melinescu, „ochioblici, de sălbăticiune”, Grete Tartler, „cu semnul lăsat deviolă pe maxilarul stîng”.

Aleşii Luciei au ca şi ea vocaţia prieteniei: IleanaMălăncioiu şi Gabriela Melinescu, Iolanda Malamen şiDaniel Turcea, Radu Ulmeanu şi Gheorghe Pituţ. Nu-s uitucinici cu modelele formatoare, cu mentorii. Cassian MariaSpiridon n-a avut „şansa unui/ unor mentori”. A fost„propriul «guru» pe spinosul drum al poeziei”. Ion Gheorgheeste, pentru Gabriela Melinescu, „poetul excepţional”. Le-a debutat pe amîndouă, pe ea şi pe Ileana Mălăncioiu. PeDoina Uricariu a descoperit-o Geo Dumitrescu (v.„Contemporanul”, ’66). Monica Pillat a debutat la Poştaredacţiei datorită lui Doinaş. Violeta Zamfirescu a respins-o: n-o găsise destul de optimist-socialistă.

Şi ce importantă e intrarea în literatură! Nimeni n-afost mai norocos ca Mircea Dinescu, liceanul debutant în1967. Debutul editorial al Doinei Uricariu a fost amînat cuanii (şapte). N-au plăcut titlurile: nici Ochiul atroce, niciVindecările, doar nu trăiam într-o societate bolnavă!Respins a fost şi Radu Ulmeanu cu Zero extaz. Cum săplacă, la vreme de extaz pentru Tezele din iulie ’71? Ca să-

i apară Patinoar, în ’79, a aşteptat şase ani, poezia dîndtitlul plachetei fiind eliminată din sumar. „Dar să veziatunci cenzură, cînd nu mai exista!”, oftează NicolaePrelipceanu.

Cam de-un leat cu cei intervievaţi (fac parte dintre„cei mai trăiţi”, spre a spune ca Simona Fusaru), Carte cupoeţi are un aer familiar mie. Am prins, ca Şerban Foarţă,un spectacol Stroschneider, echilibristul pe sîrmă şi ampracticat şi eu mersul lui fără plasă dedesubt; pentruBlandiana copil, maşina de dezghiocat porumb era „unpersonaj”; eu vedeam un Concorde într-o treierătoare.

Ca şi N. Prelipceanu, la sfatul tatei, m-am dus departede Buzău, la Iaşi; era iluzionat că o să mă ajungă mai greudin urmă „originea nesănătoasă”, „dosarul” cu scame. Şiîn studenţia mea Blaga era la Fond S. „Nu te complica”, mi-a şoptit un profesor, terifiat că citeam Trilogia culturii.Cartea mi-a fost şi mie „prieten-protector”, ca şi IoaneiDiaconescu. În înşelătorul, mincinosul an ’68, al„dezgheţului”, am intrat, la revista „Cronica” lui CorneliuŞtefanache, în bătălia pentru Erato, fără erată. Am luptatsă iasă în literă tipărită cei nealiniaţi canonului realist-socialist: Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu,Cezar Ivănescu, Emil Brumaru... Ştefanache negocia cucenzura ca să-i publice pe Noica, pe Marino, pe PetruComarnescu, toţi puşcărizaţi; la fel proceda şi Andriţoiu,primindu-i în „Familia” pe N. Balotă şi pe Ovidiu Cotruş.Leonte, care i-a luat locul, prin sforărie PCR, nu: îi publicape cei mai buni cu dramul, ba ar fi vrut să-i taie şi sexul luiEmil Brumaru. „Taie sex” era porecla unui cenzor. MirceaDinescu mi se pare contrariant cînd afirmă: „Cenzorii erauşi nu erau periculoşi”. Erau cei care reclamau la C.C.,colegii. Dar cine acorda credit turnătorilor? Nu cenzorii-activişti?

De călătorii n-am avut parte; Nici LIS n-a fost „norocosîn călătorii pe apă şi pe uscat” ca Adrian Popescu. Madlenalui, prăjiturica din Umbria, arrotolata, am gustat-o doarimaginar, dar ce vers superb am antologat într-un romande-al meu: „O dată am visat că zbor, odată./ Dovadă n-am,/Dar îmi aduc aminte”. Îl decupează puţintel altfel Lucia N.(să fie înşelătoare memoria mea?). Atunci poezia înaltăfăcea parte din viaţă. O spun mai bine decît mine poetele.Gabriela Melinescu: „Poezia era o ceremonie în frig undeîn mod alchimic se aprindea un incendiu din căldura inimii,o purificare [...]”; Monica Pillat: „Scrisul e privilegiul ce mis-a dat”; Iolanda Malamen: „Citeam cu nesaţ poezia. Şiscriam cu voluptate, ceea ce mi se pare că aş putea şi eutransmite. Restul... era viaţă trăită cu intensităţilemomentului...”. La interogaţii, Cassian Maria Spiridonrăspunde prin poeme personale: „ce poate face un poet/scrie versuri/ rînduite/ inegal pe o foaie/ (e drept/ campuţin înseamnă pentru viaţă/ faptele lui)”. Replica Luciei ecea de pe copertă: „Şi viaţa face parte din literatură...”.

„Calfă la înger” (sintagma lui Emil Botta) vor să fie şiIleana Mălăncioiu, şi Doina Uricariu, şi Gabriela Melinescu,şi Ion Mircea.

„Cine ne apără astăzi poezia?” întreabă Lucia Negoiţă,iar Ion Mircea îi răspunde: „Dumnezeu-Cuvîntul. Nu teteme. Poezia este una dintre amprentele Lui în lume”.

După acel 22 decembrie ‘89, cînd Mircea Dinescu acrezut că regimul comunist a dispărut şi că el l-a „învins”,poezia a devenit victima colaterală a tranziţiei. S-o scrii?Pierdere de vreme! Cine mai citeşte aşa ceva în Vest? seîntreba un fost poet. S-au aprins lumînări la căpătîiulpredecesorilor (piatra tombală a pus-o Mircea Cărtărescu).Librăriile s-au închis una după alta (am nostalgia celorînchise, ca şi N. Prelipceanu). Poezia nu se cumpără, doarDinescu vinde în trei luni 10.000 de exemplare, stropită cuvinul de la Cetate, combinată cu roşii de la Maglavit şi cupastramă de gîscă.

Mediocrii (avînd buni manageri care-i umflă cu pompa)nu se descurajează, deşi sub pixul/ pixelii lor poezia abiamai suflă. O constată apăsat Doina Uricariu: „N-o să-mischimb modul de a fi şi nici cel de a scrie de dragul de acumpăra indulgenţe de la o nouă cenzură, instalată detranziţie şi de postcomunism şi de dictatura mediocrităţii”.

Deşi în dedicaţia pentru mine Lucia Negoiţă îmi spunecă această carte e „scrisă” de poeţi, îngereasa lor păzitoaree ea însăşi. Veghează ca poezia să (mai) facă parte dinviaţa noastră cea de toate zilele.

Magda URSACHE

Acolada nr. 4 aprilie 201314

P r o z ăP r o z ăP r o z ăP r o z ăP r o z ă

AntimetafizicaD i s c u t a m ,

aşteptând să fiarbă apapentru ceaiul de mentăla care fusesem invitat.Operaţiunea dura iarpentru mine, musafirul,era şi un răgaz necesaradaptării la ultimeleschimbări despre careştiam doar din auzite. Şinici nu aş fi riscatîntrebări şi comentariicu voce tare.

În anii ’70 aitinereţii noastre,pătrun-deam în camera

de lucru şi meditaţie a lui Al ca dincolo de Zidul Berlinului,la intervale de ani lumină şi doar cei trei-patru prieteniapropiaţi, fără neveste. Erau aici rafturi de jos până latavan pe trei pereţi pline de cărţi şi când ne adunam pentruun taifas prelungit Al scotea din ascunzătoare sticla deJohnny Walker. Glumeam: e mereu plină, ca în basme, daradevărul e că se simţea în ambianţă un parfum de irealitatenecomunistă, chiar şi în mirosul muzeistic , subtil şi dulceag,de casă bătrânească, de hârtie veche şi de camfor. Defiecare dată, primul pas îl făceam venind aici intimidat.Dincolo de uşa grea de la intrare, care nu se deschideaoricui, timpul părea să fi încremenit. În gând, pentru mineînsumi, adăugasem „definitiv” cu o convingere de la carenu m-ar fi clintit nimeni.

Hotărârea cea mare, Al o luase nu de mult, după odiscuţie pe sky cu fiica unică. Ea era stabilită dincolo încădin primii ani ’90, căsătorită bine, cu doi copii mari şi fărăintenţie de a reveni vreodată în ţară, altfel decât toamna,la Ziua Morţilor şi asta nu în fiecare an. Al îmi comunicaselaconic ştirea, printre altele, într-una din lungile noastreconvorbiri telefonice nocturne. Pentru el nu fusese osurpriză şi nici pentru mine, pentru că, după o logică nouă,aşa trebuie să fie. Simţi acum nevoia să recapituleze ceeace ştiam amândoi pe toată durata ritualului preparăriiceaiului, dar suna ca o semiscuză. După fiecare propoziţie,urma o pauză lungă şi atunci se auzea declicul de pornire almotoraşului electric cu care se punea în mişcare fotoliulrulant şi apoi fâşâitul roţilor cu bandaj cauciucat pe parchet.În tot acest timp, el se mişca de colo-colo, manevrabutoanele şi manetele fotoliului dar şi obiectele cu odexteritate exersată, vorbea, cu un zâmbet ironic, mă priveasă-mi controleze expresia şi în fine lăsa pauza lungă încare încă nu stabilisem dacă trebuie sau nu şi ce anume săzic.

Fostul decor al străvechii noastre prieteniidispăruse şi nu era totuşi doar o banală igienizare, cum măprevenise la telefon. Camera era proaspăt văruită, cu pereţiigoi, alb-spital, parchetul despuiat şi geamul fără perdelespre şirul înalt de tuia de afară care închidea asemeni uneicortine perspectiva la stradă. Ca mobilier, tot nou şi scump,apăruse fotoliul foarte uşor, din bambus chinezesc, ocupatde mine şi măsuţa joasă cu blat de sticlă neagră pe care erafierbătorul electric. Goliciunea era stranie, chiar şi subnota ei de eleganţă igienică. Rămăsese parcă prea multspaţiu. Dar era şi ceva demonstrativ, sau ostentativ, ca laun examen, ca şi mişcările silenţioase, în zigzag, cu fotoliulrulant.

Cea mai mare parte a cărţilor, ca şi casa, ca şitablourile, ca şi mobilierul somptuos fuseseră moştenire pefilieră părinţi-bunici, multe piese fuseseră parte din zestre,erau păstrate ca nişte talismane. Şi, adaug, din observaţieproprie: cu o trufie niciodată disimulată. M-am gândit laasta urmărindu-l cum mută, ca la şah, ceştile cu ceaifierbinte după ce convenisem că-l voi bea, ca şi el, slabîndulcit. Simţea nevoia să facă ceva cu mâinile. Faţa luislabă de sfinx palid nu reuşea să mascheze disconfortul degazdă acomodat doar cu singurătatea şi m-am străduit şieu să mă prefac a nu observa. Cu probleme lui cotidiene,Al mă ţinuse mereu la curent, bănuiesc şi fără ţină nespusceva important. Nu-mi cerea sfaturi, pentru că ar fi fostîmpotriva felului său de a fi. Era foarte vanitos şi de aceeanu se plângea de nimic. Buletinele lui de ştiri lăsau deaceea impresia unui monolog în oglindă, fără interlocutorde care să ţină cont şi nu cred că îi scăpau neadevăruri.„Asta-i pentru romanele tale”, a menţionat odată şi mi-amdat brusc seama atunci: nu ignora că folosisem în una saudouă din prozele mele unele amănunte ştiute despre el. Lerecunoscuse dar, elegant, fără să-mi şi facă vreun reproş.

Chestiunile balzaciene ale relaţiilor tată-fiicămoştenitoare rămăseseră însă tot timpul într-o zonă depenumbră, deşi, în mare, îmi mărturisise cam tot ce

considera că e important. Odată cu anii, între părinţi şicopii intervine – pe scândura de balans, cum spune unpoet – şi o inversare obligatorie a mandatului de autoritateşi opţiunile mai trec dintr-o parte în alta. Nu cu mult înurmă, fiica de dincolo îi comunicase lui Al, tot pe sky, că decelebra lui bibliotecă ea n-are nevoie. Nici măcar devolumele din secolele XVI sau XVII, cărţi de mare valoare,rarităţi bibliofile, dar şi altele, din ediţii originale, unele cuautografe celebre, multe provenind din alte bibliotecilichidate în pripă şi vândute aproape pe nimic în aniiprigoanei de imediat de după război. Fuseseră câteva rafturide sus la care, cu ocazia vizitelor, trăgeam cu ochiulpofticios, volume legate în piele maronie sau roşie, titlul,pe cotor, cu litere aurite şi pe câteva le şi răsfoisem. Pentrufotografiile de familie cu valoare nu doar sentimentală,fiica fusese expeditivă: erau de mult pe CD-uri. Arhiva dememorie a familiei, cu sute de acte, diplome, kilograme dehârtii îngălbenite urmase aceeaşi cale. Niciuna din toateastea nu era necesară dincolo şi nu prezenta vreun interes,nu existau în familia tinerilor şi nici printre cunoscuţii lorcolecţionari care să fie interesaţi. De mobilier şi covoare,cu gradul lor de uzură, dar şi de tablouri şi de cele nu maiştiu câte superbe icoane pe sticlă nici nu putea fi vorba:obiceiul celor de dincolo, îmi explicase Al, care cândva îşiaranjau în case câte un „colţ românesc” se perimase înultimii ani şi, oricum, ca soluţie de ultimă instanţă, la careel reflectase la un moment dat, transportul se dovedeanebunie curată. În plus, dincolo n-avea nimeni trebuinţăde relicve, de orice fel de relicve, chiar preţioase, şi pentruAl, tată îndărătnic iniţial, se dovedise o cauză pierdută.Nemaisocotind că tot ce e vechi, obiect de orice fel,porţelanuri, ţesătură, hârtie trebuie judecat şi strict subraport igienic. Spus franc, chiar brutal, cum obişnuiesc ceitineri, vechi înseamnă bacterii, acarieni. La atareargumente n-ai ce opune rezonabil şi verdictul fuseseinechivoc. Nimic.

Dintr-un motiv obscur, rezolvarea trebuia să vinărapid. Al îmi mărturisise şi asta, dar fără să intre în detalii.Era o lucrare căreia i se dedicase imediat, lăsând restuldeoparte. Clădirea veche, dar solidă, de vânzare într-uncartier cu vile, câini, alarme şi camere de luat vederi lapoartă, cu tot cu teren avea destui amatori iar vânzarea,cu mijloacele de azi, care se face printr-o agenţiespecializată, îl scutea de tracasări. Numai că, la asemeneasume mari, nici cumpărătorii nu sunt încântaţi devechiturile celui ce lichidează şi le refuză. Al a donatmuzeului câteva tablouri şi o parte din cărţi, cele maivaloroase, unei biblioteci, restul, cu tot cu rafturi, le-a vândutîn vrac unui anticar. Ce n-a putut vinde, dăruise în dreaptaşi-n stânga, reţinând pentru sine strictul necesar unuibătrân singur.

Cunoşteam acest parcurs aproape în întregime,etapă după etapă, menţinându-mă mereu la distanţă, barierafiind orgoliul lui Al, căruia îi repugna să fie ajutat. Măferisem de aceea să-mi ofer serviciile, ca şi la preparareaceaiului, care se încheiase în fine, fără vreun accident.Peste măsuţa nouă, strălucitoare ca într-o sală de operaţie,pe care ceştile încă n-apucaseră să se răcească, Al îmiaruncă o privire fixă şi rece. Nu-i tremurau mâinile şi-şicontrola perfect jumătatea de sus a corpului, dar asta nutrebuia să i-o spun eu. În privire nu exista niciuna dinumbrele care anunţă nesiguranţele sau spaima. Când vasosi clipa, cu scena golită, o să fie simplu, îmi spusese odată.Ca prieten, cu aceeaşi calitate zadarnică de străvechime,fusesem chemat acum să iau act. Al avea nevoie de unpunct arhimedic de sprijin. Să zic: ok. Aşa am ajuns lamoarte.

Începutul a fost cu una din acele inevitabilebanalităţi care-ţi strepezesc dinţii, însă abia după ce le-aienunţat. Dacă vinovatul e celălalt, te prefaci a nu le observaşi treci mai departe. Nu mai ştiu, putea fi un citat. Sauparafraza unui citat mai mult sau mai puţin inspirată.Niciunul dintre noi nefiind filosof, n-aveam dexteritateajongleriei cu conceptele. Ceaiul de mentă foarte puţinîndulcit funcţiona însă ca o parolă de acces.

Discuţia avansa în zig-zag când cred, dac-miamintesc bine, el pomeni de sinucidere, deşi altădatăconvenisem că e o temă indecentă de conversaţie. Era înlegătură cu Kirilov al lui Dostoievski şi banalul, vulgarulglonţ în ţeastă cu care acesta îşi zboară creierii într-o scenăterifiantă din Posedaţii. Asta însă în dosul uşii, nimeni nuasistă direct la scenă iar pe trăgaci se apasă abia după cecad toate frânele mentale iar teama se pulverizează într-ocriză de nebunie furioasă. Îţi aminteşti? Sigur că da.

Nu mă entuziasma deloc subiectul, n-aveam nimicde spus în chestiune, dar Al se lansase.

Sau Mishima, reluă el, care-şi face sepuku, uniculscriitor care foloseşte sabia pentru a-şi face seama,

continuă el, şi încă cu martori. E o rezolvare de care noi,europenii nu vom fi niciodată în stare, recunoaşte! Noiavem – dă-mi voie s-o mai lungesc un pic – sinucidereaasistată medical descrisă destul de explicit într-un romanenglezesc mediocru şi care e o recentă inovaţie validatăjuridic. Acolo, spasmul fricii finale pentru ultimul pas, pestecare nu se trece uşor cu ochii deschişi, e păcălit cu droguri,după ce vine notarul şi-l pune pe sinucigaş să semnezeacordul. Ai încercat vreodată să te joci în imaginaţie cudatele acestei scene? Nu era nimic de râs însă, cu un micefort de voinţă, am schiţat un refuz amuzat.

La a doua gură de ceai, am zăbovit comentândsoluţia „be”: infuzia să nu fi fost fierbinte, să fie adusă şiservită de la frigider, sau cu cuburi de gheaţă, pentruamândoi inevitabilul ceai de mentă fiind ceva prea nou casă avem tabieturi precise. Varianta fierbinte e de preferat,am convenit în cele din urmă.

A fost apoi şi intervalul care-mi revenea, nu prealung, după codurile bunului oaspete. Ce fac, ce scriu, cecitesc. Nu contează însă aici. Era ping-pong-ul de rutinăunde sunt banalităţile curente depănate la întâmplare, cutot balastul lor de reminiscenţe melancolice (sau,dimpotrivă, corozive), cu câte o remarcă de aducere la zi,la ce e proaspăt şi urgent sau cu gândul secret, revelaţiaintimă recentă păstrate în rezervă şi ivindu-se doar acumocazia de a fi împărtăşite. . . Regula veche era de a respectacu stricteţe distanţa faţă de subiectele neagreate de unulsau altul, oricît de necesare ca soluţie antimonotonie suntcâte o înţepătură maliţioasă, câte o aluzie invitând lapolemică. Şi de ce nu, câte un zdravăn hohot de râs. Zarulcăzuse însă altfel de data asta. Pedeapsa cu moartea, temăsurprinzătoare, la care am ajuns părea a fi scoasă dinrezerva strategică, gest la care doar gazda are dreptul sărecurgă iar musafirul nu zice nu.

Important e că nu era prima oară. Întotdeauna,aici ne despărţeam.

La Al erau tradiţia şi familia, toţi greco-catolici,catehismul buchisit la pubertate, învăţământul christic dinEvanghelii plus politicile Vaticanului, toate devenite sistemde referinţă de nepus în discuţie. În privinţa pedepsei cumoartea, chiar şi cea a Ceauşeştilor, era ca un zid de betonşi, de câteva ori, exact în acest punct, ne certasem urât.Pentru el, nu conta contraargumentul criminalităţii încreştere şi, s-ar zice, imposibil de stăvilit, într-o ţară carese duce de râpă. Nici ştirile cutremurătoare, resimţite caun electro-şoc în opinia publică, despre crime abominabilefăcute cu sânge rece pentru care, în mintea mea, nu trebuiesă existe decât condamnarea la moarte. Câte un monstruucigaş care sfidează n-are dreptul la circumstanţeatenuante, sau eu, cel puţin, nu pot să i le acord, dacă mi seva cere părerea, deşi cunosc perfect argumentele contrariiconvingerilor mele. Pentru Al nu contau nici închisorileticsite de o pleavă umană încăpuşată şi irecuperabilă acărei întreţinere în baremuri sfidătoare stă pe umeriiţărăncii văduve cu câţiva leuţi pensie, a bătrânilorscotocitori în gunoaie, a copiilor desculţi. El nu acceptabisturiul ce trebuie să elimine din corpul social tumora,fără milă şi neîntârziat. Venea cu porunca biblică pe careţi-e oprit, ţie, fiinţă gânditoare, cu liber arbitru şi credinţăîn Dumnezeu, s-o încalci, orice ar fi. Soluţia radicală gândităde mine devenise între timp şi incorectă politic, dar nueram deloc dispus să mă revizuiesc, după cum nici el nuceda o iotă. Era, oricum, bizar că ateul Camus, invocataltădată cu cărţile lui pe masă şi pasaje subliniate cu roşu şigreco-catolicul Al, prietenul meu, cad pe acelaşi verdict şicu atâta fervoare.

De data asta, subiectul a fost execuţia propriu-zisă. Epica proceselor, chichiţele juridice erau şi pentru el,şi pentru mine, informaţie literară, indirectă, şi de uninteres superficial. Spectacolul ca atare al execuţieifascinează însă, aici eram în perfect acord amândoi. Era osurpriză: Al fascinat de execuţia condamnaţilor la moarte!Descăpăţânarea în piaţa publică, pe eşafod, fusese cândvaspectacol la fel de atracţios ca şi piesele comediei del artesau ale trupelor de saltimbanci, ca şi circul. Ca să fimconsecvenţi cu noi înşine până la capăt, trebuie să ne maişi contrazicem din când în când, acceptase Al şi m-amabţinut cu greu să-i amintesc că în urmă cu câteva deceniiîntr-un asemenea moment era scoasă la bătaie sticla cuwhisky.

Faţă de primii ani 90 ai tuturor iluziilor, seschimbase şi unghiul de atac, şi tonul. Cu mica luipedanterie didactică, devenită acum a doua natură, Alconduse discuţia spre artă. Dacă nu mă înşel, invocă şiunul din tablourile celebre ale lui Goya. (La filmul cuCeauşeştii, evitam amândoi să facem trimitere. ) Fascinaţiapentru moartea surprinsă în act, ca martor, ne accelerează

Acolada nr. 4 aprilie 2013 15

pulsul tuturor, oricât de tare de fire ai fi. Despre aceastăpreocupare subterană, lăsată mereu în obscuritate, arta ecea care dă seama cel mai bine iar posmodernitatea a şiexhibat-o ostentativ. Ea, această postmodernitate a venitcu predilecţia pentru ce e atroce, pentru spectacolul careprovoacă şi şochează şi care, mai cu seamă, produce reacţiiemoţionale imediate şi violente. E dificil să mai epateziburghezul în ziua de azi, infinit mai dificil ca la 1900,sensibilitatea lui e uzată, trebuie biciuită ca să intre înreacţie. A face, adică, artă, din materiale pe care poţi puneşi etichetele de „morbid” sau „dezgustător” sau „obscen”sau mai ales obscen. Doar aşa se activează zonele atrofiatesau semimoarte ale conştiinţei care cândva aveau funcţiade a produce catharsisul. Aşa a apărut noua categorie aesteticului denumită „oribil” şi care ar trebui să fie simetrica„sublimului”. Cam asta era teoria lui Al pe care am ascultat-o, sorbind din ceai. De câteva ori aş fi vrut să sar să-lcontrazic, mi-am dat seama că n-are rost, am renunţat. Nuînţelegeam încotro merge, dar nici asta n-are importanţă.

Despre Capote, Al îmi mai vorbise şi altădată,numindu-l „pitic pederast”dar recunoscându-i calităţi pecare nu le găseşti în romanele româneşti. Îl invocă şi acum.„Piticul” intuise perfect, cu un bun instinct artistic,potenţialul magnetic al pasajului descriptiv de circa zecepagini din ultima parte a romanului care i-a adus faimămondială şi unde sunt prezentate cu de-amănuntulpreparativele execuţiei celor doi ucigaşi „cu sînge rece” .Pentru această scenă sunt anterioarele două sute şi ceva,trei sute de pagini de naraţiune pregătitoare. Nu execuţia,la care autorul nu ne obligă să privim şi, dacă nu cumvagreşesc, nici naratorul nu se uită, întoarce capul. Conteazăceremonialul, materialele pentru ucidere, echipa călăilor,etapele care la americani sunt stabilite prin lege. De undese vede, dacă-mi permiţi, cât de inginereşte şi de rigurossub aspectul detaliilor concrete şi-au gîndit americaniipedeapsa cea mare, faţă de noi, europenii, care o expediemvulgar: la zid şi o salvă de gloanţe! O băltoacă de sângenegru şi un cadavru dezgustător.

– Mă gândesc că orice romancier visează în secretla toate astea, mai observă Al, căci mă ridicasem,pregătindu-mă de plecare. Toate astea? Nu era prea clar lace se referă. El manevra însă maneta fotoliului, după ceapăsase butonul care pornea motoraşul electric. Mă înşel?

Atunci a scos dintr-un sertar şi mi-a înmânat obroşură, se vede că neinteresat de răspunsul meu. M-amoprit să o răsfoiesc, dar nu mi-a dat răgaz, luând-o înainteprin coridoarele labirintice şi obligându-mă să vin după el.Totuşi, am insistat:

– Ce-i asta?– Ai să vezi acasă. E pentru unul din romanele

tale viitoare, dacă vei crede de cuviinţă. Citeşte-o întâi şi,dacă nu ţi se pare interesantă, arunc-o.

Ajunsesem pe treptele de la intrare unde nedespărţeam. Acolo s-a interesat cu expresie de examinatordacă ştiu anul când a murit Kafka, dacă-mi aminteam finaluldin Colonia penitenciară şi dacă acolo e doar descriereatorturii sau şi execuţia celui condamnat. Cam surprins, mi-am recunoscut precaritatea lecturilor mele din proza luiKafka, pentru care n-avusesem niciodată un interes special.Mi-a întins mâna fără alte explicaţii iar eu, ca oaspete careşi-a epuizat mandatul, n-am mai insistat. Aveam timp pentruasta, altădată.

xCitită cu interes – era totuşi o provocare! – broşura

lui Al era o „carte tehnică” a unui aparat produs de firmaEaton Metal Products Co. din Denver (Colorado) intitulatGas Chamber Procedure Cheak Sheet şi utilizat înpenitenciarele din San Quentin (California), Jefferson City(Missouri), Santa Fe (New Mexico), Raleigh (Carolina deNord), Baltimore (Maryland) şi încă în multe altele.

Această „carte tehnică” sau „manual de folosire”,nu ştiu care denumire se potriveşte mai bine, m-a făcutvisător prin meticulozitatea de-o pedanterie fără fisură.De notat, mai întâi, că funcţionarea aparatului cu pricina eprecedată de mai multe „proceduri”, executate în 47 detimpi. Reproduc indicaţiile în totalitate pentru că e imposibilde decupat paragrafe interesante, lăsând pe dinafară altele,ca neinteresante. Cei 47 de timpi sunt, aşadar, după cumurmează.

Pregătirea camerei: durata – două zile; doilucrători; 16 ore de muncă fiecare.

Verificarea, înainte de punerea în funcţiune: 1.Racorduri; 2. Pompe; 3. Supape; 4. Filtru (pentruneutralizarea acidului cianhidric); 5. Sistemele de evacuarea gazului; 6. Gata de pornire.

Etape preliminare : 1. Conectare rezervoramoniac; 2. Preparare amestec neutralizator: 3,4 kg. sodăcaustică şi 56,7 litri apă; 3. Umplere filtru; 4. Pornire motorfiltru; 5. Preparat amestec acid cu apă pentru generatorgaz: 3 litri acid sulfuric, 5 litri apă; 6. Preparare soluţie sodăcaustică în vas separat; 7. Verificare şi pregătire cianură;8. Verificare poziţie: a. zăvor circuit (poziţie închis); b. zăvoraer nr. 2 (poziţie închis); c. admisie amestec acid nr. 3(poziţie închis); d. supapă curăţitor vas generator nr. 4

(poziţie închis); e. conductă filtru nr. 5 (poziţie închis); f.supapă rezervor amoniac (poziţie închis); g. pahare umplute(apă distilată şi 1% fenolftaleină); h. motor pornire pompăfiltru; i. ventilator pornire evacuare gaz din cameră.

Etape execuţie: 1. Plasare condamnat pe scaun,legare corp 2. Aplicare brăţări electro-cardiogramă; 3.Depunere cianură pe generator închis; 4. Închidereermetică a camerei; 5. Vidare aer cameră (durata: 1 min.55 sec); 6. Deschidere supapă admisie nr. 3 la recipientamestec acid; 7. Interval pentru scurgere completă acid;8. Închidere supapă admisie nr. 3; 9. Vărsat soda de protecţieîn rezerva amestec acid; 10. Deplasare completă, în poziţiedeschis, zăvor de scurgere nr. 1 şi cădere cianură în acid;11. Degajare gaz.

Execuţia efectuată.Curăţire cameră: 1. Deschis supapa nr. 5 (furtun

filtru); 2. Interval 20 min. (gazul intră în filtru); 3. Golireamestec de spălare în generator prin deschidere supapănr. 3; 4. Deschis supapă nr. 4. (gazul degajat de generatorşi apa de spălare din recipient cu acid sunt evacuate); 5.Oprire ventilator aer; 6. Deschis supapa admisie amoniacnr. 4, la presiune de 2 kg, lăsat amoniac să circule douăminute; 7. Închis supapa admisie amoniac nr. 4; 8. Pahareleindică nivel amoniac prin schimbarea culorii, de la roz laroşu purpuriu, şi circulaţia lichidului; 9. Deblocare supapanr. 2 (ventilare cu aer sub presiune camera); 10. cursătreptată supapa nr. 2, în două minute, până la capăt; 11.Poziţie deschis supapa nr. 2, interval de 20 – 30 min; 12.Deschis uşa cameră; 13. Spălat cu jet de apă interiorul; 14.Empty Chamber. Body Removed (Golire cameră.Transportare corp).

Personal necesar: doctor şi doi asistenţi; fiecarecu mască de gaze, şorţ şi mănuşi de cauciuc; doctorul agităcoafura condamnatului pentru a degaja atât cât e posibilmoleculele de acid cianhidric pe care vaporii de amoniacşi ventilatoarele nu l-au neutralizat; asistenţii spală corpulcu jet de apă; atenţie deosebită: gura, în interior, toateorificiile şi pliurile corpului.

Finalul ar putea fi o notiţă explicativă, anexatăcelor de mai sus, pe care o reproduc de asemenea doar cucâteva neimportante prescurtări. În SUA, prima execuţiede acest tip a avut loc în 8 februarie 1924, în închisoareadin Carson City (Nevada). Asistenţa, formată dinguvernator, director închisoare, procuror, ziarişti, medicetc. a fost înspăimântată de pericolul la care au descoperitcă erau ei înşişi expuşi, alertaţi de mirosul puternic deacid. Purificarea aerului din zonă a creat mari probleme înintervalul imediat următor. Aşa că perfecţionările ulterioareau vizat mărirea gradului de securitate a oficianţilor:transformarea acidului în sare care poate fi spălată uşorcu apă; cameră cu o etanşeitate sporită: sas, geamuri extremde groase din sticlă de fabricaţie specială, cadre de oţelcromat, pompe de vidare performante, supape cu mercuretc. Toate astea implicând costuri pe măsură.Incomparabile, completez eu, cu rudimentarul satâr alcălăului de altădată sau cu mai perfecţionata ghilotină.

Despre un anumit fel de delincvenţă

Primim la redacţie:

Într-un număr de anul trecut din Acolada,numele meu, Petru Pistol, era arondat celor pretendente lahaz din rubrica Comedia numelor.

Cum se cuvine într-un dialog care nu este alsurzilor, am răspuns în revista Argeş. Consideram că rolulnumelui meu în această Comedie este unul rapsodic, cât săîntreţină neaţipit simţul umorului, id est râsul ca indice deviaţă.

Se dovedeşte însă că virtualităţile expresive alenumelui meu sunt mult mai profunde, de vreme ce Acoladanr.3 a.c. „ţinteşte” din nou numele meu, devenit victimăunei duble descărcări: 1. Să fie Petru Pistol un pistol de-aadevăratelea sau doar un pistol jucărie? 2. Unii se mulţumesca fi pistolari, Petru ţine să fie ditamai Pistol.

Mărturisesc că nu mi-am iubit niciodatănumele. Dimpotrivă, de fiecare dată când eram obligat –subliniez: obligat! – să-l pronunţ, o făceam cu stânjeneală.Mă uitam cu jind cum alţii se desfată în numele lor sonore,pe când eu aş fi vrut numele meu să-l tot tac. Mă copleşeaun fel de jenă să-l pronunţ. Ca atunci, în prima clasă de

liceu, când, mergând la olimpiada de matematică, la regiune(după selecţia raională), eram terorizat la gândul: cum îmivoi da eu jos, seara, înainte de culcare, chiloţii, ca să îmbracpantalonii de pijama, într-un dormitor plin de olimpici,majoritatea mai mari decât mine? Şi, în timp ce „mai marii”,în vârful patului, în picioare, se descuamau ritualic, agale,ostentativ, oripilându-mă, eu, vai de matematicile mele!,îndesam cârpa să acopăr ruşinea ce ţinea să mă exprimefără voia mea.

Şi atunci, tocmai eu să nu-mi înţeleg colegii,spirite onorabile, când, cu jenă vizibilă, mă apelau:Domnuĺ…?, iar eu ştiam că, ceea ce se tăcea, era numelemeu. Iată, îmi ziceam, consolându-mă, şi un nume prostpoate fi bun la ceva: reprimă flatus vocis.

Cum din nume nu poţi să ieşi precum dintr-opereche de pantofi scâlciaţi, peste insatisfacţia numeluimeu venea reproşul: crezi că un alt nume îţi va oferi altsuflet? Ori numele ţi-a rămas mic pentru numărul ce-l porţila suflet?

Bucuria mi-a fost puţin tulburată când poetulGheorghe Pituţ, acum un sfert de veac, îmi cerea un numecare să ţină isonul poeziei, nu să o contrazică, iar eu am zisaproape la întâmplare: Petru Cozma. Prin asta nu m-amapropiat cu nimic de poezie, ci doar am trădat moştenireapărintească tocmai într-o paternă (v. Viaţa Românească,august, 1988).

Pentru că, la prima strigare, oamenii sedeosebesc exclusiv prin nume, înseamnă că numele şi omulalcătuiesc un întreg care poate fi cunoscut nu numai prinel însuşi, dar şi pe părţi. La începutul carierei didactice, euînsumi practicam acest joc: între citirea numelui şicontemplarea figurii îmi acordam un scurt răgaz în care,stimulat de nume, schiţam în imaginar câteva trăsături, pecare le confruntam cu originalul viu şi îmi ziceam: da, aşatrebuia să arate. Probabil că aş persista încă în acestexerciţiu ludic, dacă nu m-aş fi supus şi pe mine unor astfelde determinări hazardate, cu alte cuvinte: dacă numele arfi condus la o cunoaştere care să mă favorizeze. Am intuitînsă ceea ce era, de altfel, învederat: numele meu ar fidevenit un pat al lui Procust pe care în niciun chip nu m-aşfi ajustat; şi, să nu uităm, ultima victimă şi remarcabilăîntre toate a patului lui Procust a fost Procust însuşi.

Mai aveam însă un argument să mă desprindde o tehnică atât de riscantă a cunoaşterii. Şi anume: fiindomul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cumsă cutezi a gândi că poţi tu, fiinţă sublunară, să zugrăveşti,pornind de la un nume cules de vreun notar aldeşertăciunilor lumeşti, acea indepingibilis imago (apudDimitrie Cantemir) a divinului din om?

Nici Platon nu spune altfel. Chiar dacă admitecă există nume bune ale lucrurilor (v. dialogul Kratylos),dăruite de un demiurg bun, nume care nu contrazic natura(physis) lucrului, ci o confirmă, dar şi nume rele, care nuvin din natura lucrului, ci prin convenţie umană (nomos),aşa cum dezvăluie etimologia lor neconformă, totuşi, pentrucă acestea de asemenea îşi au forma lor ideală, eidos-ul loretern, echivalentul sfânt, inaccesibil gândului profan.

Prin urmare, citirea metasememică de tipulpars pro toto a individului nu funcţionează, poate creaspectacol (ludic în special), dar nu cunoaştere.

Îi era uşor lui Socrate să-şi îndemneinterlocutorul: Vorbeşte, ca să te cunosc!, după ce îlascultase pe Sofocle.

Autorul de tragedii, ajuns octogenar, deveniseţinta atacului propriilor fii. Îl acuzau că, senil fiind, s-arcuveni să-şi lase averea – considerabilă în urmanumeroaselor concursuri literare câştigate – să ogestioneze ei. Ajunşi în faţa unei instanţe premergătoaretribunalului, „senilul” tragedian citeşte Oedip la Colonos,piesa pe care tocmai o încheiase (va fi şi ultima din carierasa). Ca în final să-i întrebe pe juraţi ce gândesc despreautor: este sau nu cu minţile acasă?

Spoliindu-l pe Sofocle de aura lui genială şireducându-l la o schemă funcţională în regim de mir,încercăm zadarnic să îngropăm delictul unui nume apter.

(Să nu uităm totuşi că pe orice nume se poateglosa şi dulce şi amar.)

Petru PISTOL Radu MAREŞ

Acolada nr. 4 aprilie 201316

Himera discipolatului de la Păltiniş,pretext de fină ironie din partea lui Noica�

„Nimic mai plăcut şi mai reconfortant decât demascarea prostiei pretenţioase şi a nesincerităţii”

Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936.��

;

însuşi Noica a ironizat „adevărul” HIMEREI. În plus separe că s-a apucat şi el să scrie Jurnalul său de la Păltiniş(cel puţin „70 de pagini”, nici până azi publicate). Fiind tipărite file din ce a rămas din dosarele „Noica”după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţaunor informatori aflaţi în relaţii bune cu Virgil Măgureanu(conducătorul instituţiei după 1990) s-a putut afla că Noicaîi îndemna pe tinerii care-l vizitau să-l citească pe MirceaEliade (Noica şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220)şi că bătrânul filosof ar fi vrut să-i „dezlege” pe AndreiPleşu şi pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său.Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate înplan cultural (de aici ideea lui Pleşu de punere în parantezăa gândirii lui Noica fiindcă „producţia bibliografică” afilosofului întemniţat şase ani fără vină nu ar fi aşa deimportantă). Filosoful de la Păltiniş ar mai fi vrut „să-i scapede complexele” relaţiei discipol-maestru, ca să-şi poatăfiecare urma „destinul său spiritual” (II, p.210). Or, cumbine s-a văzut, „destinul” i-a făcut pe cei doi să urmeze căiascendente în plan politic şi social. După mai mult de un deceniu de când filosoful catalogase(în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentruEpistolar) drept „himerică” închipuita „Şcoală de laPăltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionaron-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (7) cepromovează cărţile de la Humanitas, prin îndepărtareaabuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Aici închipuita„şcoală”, invocată în decembrie 1987 de Culianu pentrumanipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e„dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de laPăltiniş apărut în numeroase ediţii la fosta editură a PCR,şi altă sursă este Epistolarul, scos într-o a doua ediţie tot deHumanitas, fosta Editura Politică. Una mai „de încredere”(vezi, Doamne) decât alta şi ambele, pasă-mi-te, foarte„independente de subiect”, ca să nu-i vină cuiva ideea săpocească articolul cu vreo etichetă vizând „punctul devedere neutru”, fiindcă, desigur, orice astfel de ştampilarear dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul mafiot carecontrolează Wikipedia.ro.Constantin Noica asemuise VIDUL DE REALITATE alJurnalului de la Păltiniş cu „vidul” de paltini din staţiuneasibiană numită Păltiniş, staţiune plină de brazi şi fără depaltini. VIDUL DE ADEVĂR l-ar reprezenta însuşineadevărul „Şcolii de la Păltiniş”, „un NIMIC (8) inteligibil”. „Epistolarul acesta – scrie ironic Constantin Noica înianuarie 1986 – ar putea supravieţui ca adevăr al nimiculuiinteligibil în ceartă cu el însuşi”. Dar Epistolarul n-asupravieţuit, tocmai fiindcă fusese „prilejuit de o himeră”(C. Noica); nici măcar prin textul lui Noica, introdus deGabriel Liiceanu spre a-i spori şansele de supravieţuire,Epistolarul n-a supravieţuit. Oricum, nici Liiceanu, nici Pleşusau Culianu nu înţeleseseră ironia filosofului persecutat depăzitorii ideologiei statului poliţienesc. Cum ar fi putut ei săpriceapă că golul de adevăr al unui „nimic” rotindu-se înjurul propriei cozi, „în ceartă cu el însuşi” reprezintă chiargolul neştiinţei lor într-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii „filosofi” din himerica Şcoală de la Păltiniş,negată chiar de Noica, a putut vreodată să înţeleagă măcarscrierile mult invocatului lor „maestru”?Aşa cum Heidegger gândea „uitarea fiinţei”, hermeneuticapracticată de Mircea Eliade ar dezvălui prezenţa, amintireaşi chiar „uitarea sacrului” (Constantin Noica). De aici arrezulta capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face sărenască fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu oextraordinară plinătate: „În ultimii două sute de ani aiEuropei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii (…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară,în numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest alomului au însemnat ceva (…). Puţini oameni de cultură audeschis, ca Eliade, zările către o nouă spiritualitate, probabilcea a veacului XXI” (C. Noica, Istoricitate şi eternitate,1990, p.219).

Isabela VASILIU-SCRABA�1. nota informativă din vol. Eliade în arhiva Securităţii, Ed. MicaValahie, 2008, p. 230-233.2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a filosofului Al.Dragomir: „A nu te vinde comportă nebănuite riscuri” , în rev.

Privitor la Noica, să spui la RadioBBC în decembrie 1987 că filosoful dela Păltiniş a fost „ultimul uriaş rămasîn ţara piticilor” ar fi fost simplu şiadevărat. Dar exprimată de I. P.Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcăde la primele vorbe s-a văzut că intenţiaprofesorului de română de la

Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă laSecuritate despre Mircea Eliade (1) nu era să glorifice operafilosofică sau gândirea „uriaşului Constantin Noica”, ci săridice în slăvi „piticii” din jurul acestuia. Adică săproslăvească himerica Şcoală de la Păltiniş, negată întâide Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamăvizitator al filosofului de la Păltiniş. Discutând cu FabianAnton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negatpostura de „discipoli” lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru(2). La fel, Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că „Noica n-aprodus nici un vârf spiritual… nu a produs decât inşi carear putea fi buni asistenţi la Filosofie, şi atâta tot” (ÎntreDumnezeu şi neamul meu). În ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano,1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadiodrept „una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzionescientifica antecedente” (Necrologio Culianu,Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor deromână de la Groningen asasinat când era pe punctul de afi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (3) părusefascinat de controlul politic prin manipularea gândirii. Înacea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, IoanPetru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca unNastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungăsă-l plaseze oarecum în treacăt în „acea rasă de Gulliveridin care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran” (Studiiromâneşti, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânândaceea a lui Nastratin: „E de neînchipuit cum prezenţa unuiNastratin înduioşează până la urmă şi pe omul simplu…Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pusîntr-un context din care nu face parte” (p.231). Un istoric al religiilor din „Şcoala de la Chicago” (4),aşadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului GabrielStănescu într-un interviu că „la ora actuală, criticii luiEliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimicde spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alăturăcorului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea[de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului[Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controluluipolitic al istoriei” (Ch. Long, în rev. „Argeş”, sept. 2007). Înlipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândiriilui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care şi Culianu),i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel carescrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie1944, Eliade dădea fără să ştie o replică acestora notânddezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto:„Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei:frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care aîndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastrăeste prin excelenţă o epocă terorizantă”(5). În rândurile pe care Liiceanu (avantajat de Ministerulde interne printr-un „tratament de excepţie”, vezi Noica şiSecuriatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe)„HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opiniasa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR şi de REALITATE (6).Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 şi1981 şi cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i conferenici ADEVĂR şi nici REALITATE pentru simplul motiv că„maestrul” Noica nu a avut nici un discipol – aşa cumobservase şi Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba,Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir însingurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) –,ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o Noica,prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari. Aşa zisa „Şcoală de la Păltiniş” este de fapt o formulă ceascunde abuzul invocării numelui unui mare filosof de cătrecei care n-au produs mai nimic în domeniul filosofieiromâneşti. Bănuind că „piticii” care-i cenzurau de obiceitextele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu deasemenea nu i le va îndepărta fiindcă, necitindu-l pe Im.Kant, nu va pricepe unde bat aşa-zişii termeni „kantieni”,

[ ... ]

INTELECTUALUL şI

„GRIGORIA”

Ce este unintelectual român, ştie dejaîntreg mapamondul, via Paris.Ce este o „grigorie”, cred cătrebuie reamintit. Termenul îiaparţine lui Tudor Octavian.L-a pus în circulaţie prin 1993,cred, în contextul unei greve amecanicilor de locomotivă,care nu contează cerevendicau. Ceferiştii fiindorganizaţi bine, iar actualulpreşedinte Băsescu neavând

vreo funcţie, să-i disperseze cum a făcut ulterior cu alţii,punând sindicatele pe brânci, a intervenit Paul Grigoriu,crainic mult ascultat la Radio Bucureşti. El a difuzat ştirifalse, manipulând audienţa şi greviştii, astfel că protestul aajuns mai rapid în fundătură decât acceleratul de Ploieştila destinaţie. Credibilitatea lui Grigoriu a slujit mistificării.A fost el în cunoştinţă de cauză? Mulţi au presupus că da.Drept care jurnalistul Octavian, aflat pe-atunci la Românialiberă, a scris un foileton remarcabil, definind “grigoria”drept faptă ce nu face onoare calităţii de intelectual. Să-i fispus poltronerie, nu greşea. Să o taxeze drept cinism, poateexagera. „Grigoria” este o prostie aparent gratuită, comisăcu bună intenţie, cu impact negativ, revelat ulterior, alecărei consecinţe sunt de obicei iremediabile.

O scurtă retrospectivă ar aduce exemple cîte nuîncap în spaţiul rubricii de faţă. Mă opresc doar asupraultimelor. În cadrul salonului de carte de la Paris au fostinvitaţi şi domnii N. Djuvara, G. Liiceanu, A. Pleşu şi M.Cărtărescu, tuspatru refuzând participarea cu doar câtevazile înainte de deschidere. Că motivele primilor trei suntpuerile sau ba, nu interesează. Nici motivele celui de-alpatrulea (în ordinea vârstei) nu fac obiectul vreuneicontestaţii din partea mea. Fiecare decide liber cum seprezintă publicului pentru care, probabil, scrie. Dar amcitit demonstraţia lui T.O. Bobe, care spune clar că volumelelui Cărtărescu au fost traduse în străinătate cu ajutorfinanciar din partea ICR, instituţie a statului român, nu aregimului portocaliu. Justificată calitativ, această cheltuialăse cerea onorată cu prezenţa la manifestarea organizatăde ICR în Franţa. Era o minimă dovadă de bun-simţ dinpartea celui sprijinit, şi-un fel simplu, omenesc de-aÎntoarce beneficiul. Pare o chestiune minoră? Orice scriitoradevărat ştie să şi-o asume, indiferent cât e de hulit printrecontemporani. Câţi intelectuali, artişti sau lăutari, plecaţiîn lume, au sentimentul datoriei faţă de cei rămaşi în urmă?Câţi se şi achită de ea? Întreb, nu acuz. Particular, ştiucazul unor ... să le zicem personalităţi culturale, care afirmănonşalant că nu datorează nimic României, fiindcăRomânia nu le-a dat ce-au vrut cândva! De parcă Româniaeste, bunăoară, fix „ICR-ul lui Marga” sau „ICR-ul luiPatapievici” sau al indiferent cui, şi nu Institutul CulturalRomân. Ce etică a esteticii o fi să scuipi pe pâinea primită,fiindcă îţi pute mâna care ţi-o dăruieşte?

Demonstraţia lui T.O. Bobe – în fapt, un splendidsofism – se încheia cu enunţul că Franţa ar trebui să-i fierecunoscătoare lui Cărtărescu. Datorită refuzului său de-aonora invitaţia, actualul premier Victor Ponta nu s-a mai.deplasat la Paris, şi deci preşedintele Fr. Hollande a scăpatde obligaţia afişării alături de un plagiator. (Ca şi cum n-arface parte amândoi din partida socialiştilor europeni!) Gestullui Cărtărescu este, din păcate, o „grigorie”, ale căreiconsecinţe sper să nu le simtă pe propria carieră. El numai poate pretinde că este ostracizat în propria ţară, nicică suferă din partea regimului trecător la putere. Lovit deHerta Müller în orgoliul său de unicat al literaturii băştinaşe,„bietul autor” (vorba nu ştiu cui) se loveşte singur în boaşelede opozant al dictaturilor căzute. Sigur că-l doare!

La drept vorbind, neducându-se la Paris,Cărtărescu a ratat ocazia de-a critica guvernarea actualăîn unicul loc unde asemenea fraze se aud pe toată planeta.Asta da „grigorie”!

Dumitru UNGUREANU

Acolada nr. 4 aprilie 2013 17

Luca PIŢU

Episodul românesc al lui Roland Barthes (III) Cam din iunie 1949, aşa cumne documentează Arhivele de laQuai d’Orsay, era convins RolandBarthes că lucrările oferiteuniversităţilor valahe, din fondulrestant, nu mai aveau nici o şansăde a fi distribuite fie oficial, fieoficios. Cărţile cele mai de preţale fostei biblioteci a Institutului

Francez de Înalte Studii din România tocmai fuseseră repatriate.O bună parte din cele 45 000 de opuri urmau să ia aceeaşi cale,o cantitate mai mică de publicaţii – unele ştiinţifice, alteleliterare, vreo douăsprezece mii de volume – fiind programatetotuşi să perdureze sub numele de Biblioteca Legaţiei Franţei.Aceasta funcţiona în ciuda interdicţiilor lansate deguvernământul comunist şi cuprindea, conform rapoartelorataşatului cultural RB, două servicii: biblioteca de ştiinţe +biblioteca de împrumut. Prima-i deschisă publicului bucureştiot, fără formalităţibirocratice, şase ore cotidiene. Frecventatorii ei, vreo treizecipe zi, ei sunt ingineri, medici, studenţi şi elevi din claselesuperioare, toţi foarte serioşi. A doua, biblioteca de împrumut, îmbogăţită cu cărţileprelevate din bibliotecile centrelor culturale provincialeînaintea închiderii lor, e deschisă dimineaţa, funcţionează cu otaxă modică şi are peste şase sute de cititori înscrişi. Melomanul Barthes rămîne însă egal lui însuşi într-o acţiuneculturală în care excelează dintotdeauna: audiţiile muzicale.Cam cum fusese Jean Mouton în anii sumbri ai RezbeluluiMondial Ultim. În raportul său din iulie 1949 tratează dumnealuiacest subiect cu multă energie. Sâmbătă de sâmbătă, într-osală închiriată, peste două sute de auditori – amatori, studenţişi profesori de la Conservator – vin să se delecteze cu muzicăhexagonală (Pelléas şi Mélisande, Recviemul lui Fauré, Copilulşi vrăjile de Ravel). «Au obţinut un succes exceptional, succesdin interes şi succes din afecţiune, căci ascultatul muziciifranceze a fost pentru majoritatea auditorilor un mijloc de a-şiexprima ataşamentul şi fidelitatea la cultura Franţei. La ultimulconcert, din 18 iunie, consacrat Ioanei d’Arc pe rug deHonegger şi Claudel, sala întreagă a fost deosebit de emoţionatăşi a ţinut să treacă prin faţă pentru ca fiecare să-i poată mărturisireprezentantului cultural simpatia şi speranţele. Faţă cuostracismul oficial manifestat în legătură cu tot ce este gîndiresau artă franceză, asemenea dovezi de ataşament sunt cuevidenţă foarte grăitoare.» Barthes însă nu-şi mai face iluzii. Titlul celei de a treia părţi araportului său, «Contacte culturale», spune multe privitor laprecaritatea şi uneori chiar caracterul semiclandestin alacţiunilor culturale. O şi zice pe şleau: «Sunt cu atît mai restrînsecu cît, aici, demersurile întru cultura franceză nu mai suntprotejate de anonimatul sălilor de lectură sau al sălilor deconcerte.» Provincia, mai lentă în a se adapta constrîngerilorbolşeviciante, continuă să menţină legătura tradiţională cufrancofonia. «Doar Universitatea din Bucureşti, fie din cauzasupravegherii, fie din cauza servilismului şefilor ei – ahtiaţidupă promovări politice – , e mai timorată.» O ultimă formă de contact, limitată la o mînă de profesori şistudenţi, consistă în rolul de intermediar pe care îl joacă RolandBarthes în cumpăratul de cărţi şi abonamentele la revistefrancezăşti, fiindcă unui cititor român îi este aproape imposibilsă cumpere oficial lucrări hexagonale. Nici aici ataşatul culturalnu-şi face însă iluzii: «Eliminarea completă a culturii occidentaleeste un obiectiv evident, urmărit pe termen mediu sau lung deregimul stalinist. Probabil este că bibliotecile restante vor fiîntr-o bună zi atacate, iar contactele se vor restrîngesemnificativ din cauza fricii».

Următoarea lovitură dată de Guvernămîntul Staleninian încap Institutului Francez, pe 21 iulie 1949, preconizeazăinterdicţia pentru funcţionarii sau angajaţii fostei MisiuniUniversitare de a lucra în serviciul Legaţiei. Măsura, cu forţăexpulzatorie, viza o listă de opt persoane, Barthes nefăcîndîncă parte dintre indezirabili. În incertitudine totală asupraviitorului său de ataşat cultural, el redactează, pe 21 iulie, unraport de opt pagini despre «politizarea ştiinţei în România».André Godin îl consideră un «strălucitor exerciţiu de semioticăaplicată, cu cîţiva ani înaintea înfloririi unui talent ce avea să-lconducă pe autorul său la Colegiul Franţei şi să facă din el unuldin mentorii intelectuali ai Anilor 70. Analizele barthesiene auca suport două rapoarte ale Academiei R.P.R. ce atacă RevistaRomână de Oftalmologie, pilotată de un profesor universitarbine cunoscut, doctorul Blatt, tratat drept fals om de ştiinţă,valet servil al imperialismului american, drept parvenit ce nuşi-a conceput revista decît pentru a-şi atrage clienţi». ObervăR.B., sagace, privitor la Traian Săvulescu, conceptorul celui de-al doilea raport şi preşedinte al Academiei R.P.R., că atacul încestiune nu e decît un pretext pentru a afirma «preeminenţaştiinţei sovietice». Apoi: «cu cîteva luni de întîrziere, Româniavine să se alinieze după Rusia sovietică în ce priveşte un domeniupînă acum destul de independent, ştiinţa». Continuându-şi comentariul, Barthes demontează mecanicatextului stalinist, îi detectează procedeele, vreo cinci. Godincitează unul, la întîmplare: «E constituit dintr-o varietate denominalism în care fiecare cuvînt implică în acelaşi timp unobiect şi judecata despre el; istoria cuvintelor naţionalism şicosmopolitism este exemplară: aceste două cuvinte, pejorative,sunt rezervate sentimentelor occidentale; când aceleaşisentimente devin estice, îşi schimbă numele, sunt dotate cuun sens eufemistic şi devin: patriotism şi internaţionalism.Astfel, fiecare cuvânt constituie un abuz de încredere, fiindcăe vehicolul unui echivoc intenţionat, menit să bruieze oricereacţie critică». Ataşatul cultural încheie prevăzînd o lărgire a campaniei duseîmpotriva cosmopolitismului în ştiinţă, reproş formulatîmpotriva Revistei de Lingvistică, diriguită de Rosetti, rectorulUniversităţii din Bucureşti. Şi mai tragic, în ochii săi, estecazul intelectualilor români totalmente aserviţi ucazurilorsovieticeşti, intelectuali ce «supralicitează cuvintele de ordineimpuse». O copită dură, dar meritată, îi trage şi preşedinteluiAcademiei R.P.R., universitar ce-şi datorează toată formaţiaştiinţei franceze: «Servilitatea zeloasă a unei părţi dinintelighenţia românească este în definitiv elementul cel maitrist al acestei afaceri. Soarta unui Traian Săvulescu nereaminteşe o spusă a lui Vauvenargues: Servitutea îi înjoseştepe oameni pînă ce ajunge să se facă iubită de ei.» Autorul Mitologiilor părăseşte România Staleniniană înseptembrie 1949, nemaifiind martor la viitoarele arestări defrecventatori ai manifestărilor culturale franceze, necum lamolestările membrilor Legaţiei, din 2 martie 1950. Ce a trăitîn România sovietizată i-a fost suficient însă pentru a nu membri,odată reîntors în ţara natală, prin Partidul Comunist Francez şia nu se frecventa decât cu troţkişti, maoişti, individualişti orianarhişti, visând uneori la un comunism agrementat cu toatecomodităţile burgheze, evoluând, după 1970, spre înţelepciune,luînd din marxism doar ce convenea hedonismului săuintelectual şi, prin urmare, meritându-şi la mustaţă includerea,ca încheietor de pluton, printre «antimodernii» lui AntoineCompagnon.

Cfr. André Godin: Une passion roumaine. Histoire del’Institut Français de Hautes Etudes en Roumanie (1924-1948),pp.223-229.

„Argeş”, An V (XLI), nr 10 (292), p.19; http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/ index.php?option=com_content&task=view&id=248&Itemid=112 ; şi Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicareaîn „Observatorul cultural” a ultimului interviu al filosofului AlexandruDragomir, în rev. „Argeş”, An X (XLV), nr 5 (335), p.22-23, sau http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2871:polemcie&catid=286:revista-arges-mai-2010&Itemid=112 ; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Dragomirnu este o invenţie a lui Liiceanu întrucât oamenii mici nu-i potinventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, nr.3/2012, p.19, sauhttp://www.isabelavs .go.ro/Art icole/IsabelaVS-Dragomir -inventat.htm .3. Despre I. P. Culianu vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă ipotezăprivind asasinatul de la Chicago, în rev. „Acolada”, 11/2011, p.19 şip.26 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Ipoteza7AsasinareaCulianu.htm .4. în 1983 apăruse la Paris cel de-al treilea şi ultimul volum deIstoria credinţelor scris de Mircea Eliade. Apoi el a pregătit cu foştiisăi studenţi americani (din „Şcoala de la Chicago”) un al patruleavolum scris în colectiv şi rămas nefinisat în aprilie 1986. Francezii,la toate re-editările de după 1983, socotesc doar cele trei volumescrise de Eliade. Ei nu adaugă volumul îngrijit de Culianu, scos denemţi după asasinarea acestuia. Pentru că multi colaboratori aifaimosului profesor Eliade n-au acceptat să lucreze după moarteamarelui istoric al religiilor cu necunoscutul profesor de română de

la Groningen, retrăgându-şi capitolele deja scrise (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al IV-lea volum de „Istoria credinţelor” şi ratatelecolaborări ale lui Mircea Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeş”,Anul IX (XLIV), nr.4 (322) aprilie 2009, p.22; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm ). Despre felulcum cei de la Editura Humanitas au falsificat adevărul privitor lacariera universitară a lui I.P. Culianu (care şi-a trecut abia în 1987doctoratul de stat în istoria religiilor) a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste,în rev. „Argeş”, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25;sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm .5. vezi M. Eliade, Jurnalul Portughez, 2010, ediţia a doua.6. vezi C-tin Noica, Epilog, ian.1986, în vol. Epistolar, 1987.7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, My Comp şi mostenirea comunismuluiîn wikipedia.ro, în rev. „Acolada”, nr. 1/2012, p.19 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-6wikiMyComp.htm8. Pentru Kant, „inteligibil” era cu necesitate „ceva”, fie ca „realitate”postulată din nevoile raţiunii (ca ens rationis), fie „ceva” postulatsau existent în lumea simţurilor (v.Isabela Vasiliu-Scraba,L’Echafaudage dans l’edifice de la Topique Transcendentale deImmanuel Kant, în vol. I. Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p.207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html ).

Alambicul lui IanusJurnal 2

Nicholas CATANOY

Croaţia. Vama. Controlul paşapoartelor. Viza pentru treizile. O vizită rapidă la Vucovar. Oraşul martir. Ghidul local, ofetişcană (studentă/ limbi romanice) ne povesteşte cu glastremurat atrocităţile făcute de sârbi. Oraşul a fost ras de artileriasârbă. Reconstruit în întregime, centrul păstrează o casă ciuruită,relicva comemorativă a războiului. La marginea oraşului, unmemorial unde odihnesc 14 mii de civili croaţi. Continuăm drumul cu autobuzul spre Belgrad. La frontieră,vameşii cotrobăiesc prin bagajele noastre, timp de patru ore.Agresivi, brutali, neospitalieri, ne acordă viza pentru 48 deore. Belgrad. Cartierul în jurul portului este murdar, cenuşiu,întunecat de blocurile construite în perioada socialistă. Urcămspre centrul oraşului. Pe-o colină, cartierul rezidenţial. Azi locuitde oamenii de afaceri. Într-un parc, ascunsă de plopi, vila IovancăiTito, azi nonagenară. În tot timpul sejurului, ghidul nostru nua încetat să omagieze politica lui Tito, figură nostalgică, adulatăde majoritatea sârbilor. Un omagiu bizar, Tito fiind fiul uneicăsnicii încrucişate, dintr-un tată croat şi-o mamă slovenă. Învârful colinei se ridică catedrala Sfântul Sava, o capodoperă astilului bizantin. Pe versantul de sus, Belgradul este înconjuratde ziduri bine conservate; o fotăreaţă construită împotrivainvaziilor otomane. La câţiva kilometri, orăşelul Novi Sad (secolul al XVII-lea), un centru al ortodoxiei sârbeşti. Alături, mânăstireaKrusedol (secolul al XVI-lea), unde sunt înmormântaţi prinţi,voievozi şi prelaţi, un panteon sârbesc, unde locuiesc într-oarmonie perfectă călugării şi călugăriţele.Traseul Belgrad – Turnu-Severin este sinuos, Dunărea îngustă.Pe malul drept e vizibilă Tabula Traiana (un picior al poduluiconstruit de Apolodor din Damasc). Pe malul stâng, sculptat înstâncă, portretul lui Decebal. Porţile de Fier. Hidrocentrala, construcţie serbo-română.Construcţie gigantescă. Vizităm interiorul. Zgomotul infernalal turbinelor ne asurzeşte. Un scurt film documentar nepovesteşte lupta eroică a constructorilor, nu fără sacrificiulcelor ce s-au înecat în apele Dunării.La amiază acostăm în Turnu-Severin. În apropierea portuluifluvial, se află Muzeul oraşului, care conţine o excelentăcolecţie a florei şi a faunei din Delta Dunării. Gustăm vinurileregiunii, prea siropoase, neavând succesul scontat al vânzării.Pornim pe o ploaie torenţială spre Băile Herculane. Staţiunebalneară privilegiată. Vacanţele de vară le petreceam aici, cupărinţii. La marginea oraşului, o cofetărie, aparţinând a treisurori rusoaice, prinţese, fugind de atrocităţile revoluţiei roşii.Serveau o casată italiană, excelentă, aşa cum nu am mai mâncatvreodată în altă parte. După amiaza pornim spre Vidin, pe malul bulgăresc alDunării. Oraşul e încercuit de-un zid înalt – Fortăreaţa BabaVida, construită împotriva invaziilor otomane. Moscheea şiMausoleul (deţine o bibliotecă importantă), sunt singureleatracţii arhitectonice.A doua zi pornim cu autobuzul spre orăşelul Bologradschi, învârful unui munte, înconjurat de-un zid de stânci, o structurăbizară, folosit ca adăpost în faţa invaziilor barbare.Seara, sub protecţia unui apus de soare feeric, pornim spreGiurgiu. Giurgiu, foarte industrializat, reţine doar o relicvă istorică,turnul unei fortăreţe. Oraşul pulsează de viaţa pescarilor şi anegustorilor plasaţi în spatele tejghelei. Traversăm podul, pemalul bulgar, oraşul Rusciuc. Centrul oraşului e construit înstil baroc, periferia fiind desfigurată de blocurile hidoaseconstruite în timpul socialismului. Urâciunea urbană este voalatăde trei biserici ortodoxe (Sveta Troiza) împodobite cu fresce şiicoane datând din secolul al XVIII-lea. Oraşul a dat naştereunui fiu nobelizat: scriitorul Elias Canetti. Strămoşii lui auvenit din Spania, fiind izgoniţi, şi s-au instalat la Rusciuc. Eliass-a născut aici, emigrează în timpul adolescenţei, în Austria,devenind scriitor de limbă germană. După invazia nazistă,emigrează în Anglia. În 1981 obţine premiul Nobel pentruliteratură.Noapte liniştită. Plutim lin spre Tulcea. Dis de dimineaţă suntemsalutaţi de un stol de cormorani şi pescăruşi, rotind în jurulvaporului. Acostăm în faţa vamei. Tulcea. Portul e aglomeratde mărfuri şi de docheri, nu prea tineri, capabili încă sămanevreze mărfurile şi containerele descărcate de pe vapoare. După amiaza pornim cu autobuzul spre Bucureşti. O zisplendidă. Autostrăzile sunt bine întreţinute. Satele şigospodăriile sunt curate. Casele renovate. O plăcere să veziaceastă reînviere a peisajului urban şi câmpiile cultivate, hrănindpopulaţia fără „tichetele” din trecut.Soarele ne-a însoţit până la Bucureşti. Traversăm capitalatrecând în revistă centrul (universitatea şi opera), BulevardulMagheru, „Palatul Conducătorului”, Arcul de Triumf. AeroportulBăneasa (de unde am decolat în 1962, pornind spre Canada).Otopeni. Decolăm punctuali. Zbor fără turbulenţe. Frankfurt.Epopeea danubiană a fost reuşită!

Acolada nr. 4 aprilie 2013 1918

„Râsu-plânsu” în proza lui Răzvan PetrescuDeşi cartografiază

teritorii foarte puţincunoscute în proză,scriitorul Răzvan Petrescueste foarte cunoscut în ţarasa natală, România. Autormultilateral şi câştigător depremii, Răzvan Petrescueste prozator, eseist şidramaturg. Printrenumeroasele distincţiiliterare pe care le-a obţinut,se numără Cartea Anului laSalonul Naţional de Cartede la Cluj-Napoca; premiul

de proză pentru romanul�Farsa�(editura Unitext, 1994), dinpartea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; premiulUNITER pentru cea mai bună piesă a anului,�Primăvara labufet�(editura Expansion, 1995) şi premiul pentru proză alpostului Radio România Cultural. Unele scrieri ale sale aufost traduse în ebraică, spaniolă şi vor fi traduse curând şiîn limba engleză.

Traddutore, traditore

Trebuie să recunosc, totuşi, că nu-l invidiez pe viitorulsău traducător, pentru că sunt sigură că se va afla în faţaunei provocări serioase. Despre poezie se spune că estegenul literar cel mai dificil de tradus, dar, după mine, prozacare este unică prin conţinut şi utilizează, la nivel stilistic,multe planuri – aşa cum sunt scrierile lui I.L. Caragiale,Romain Gary şi Răzvan Petrescu –, aceea pune adevărateleprobleme în traducere. Dar tot acea proză este şi cea maiingenioasă şi mai demnă de atenţie. În această recenzie,scopul meu principal este să transmit faptul că RăzvanPetrescu este un autor de clasă mondială pentru un publicinternaţional care ar putea să nu fie familiarizat cu limbaromână sau cu literatura română. Cum să procedez? Înmatematică sau geografie, cu ajutorul unor coordonatecunoscute, localizezi un punct oricât de îndepărtat sau dedificil de găsit. Totuşi, în arte şi în ştiinţele umaniste, nuexistă un sistem de ghidare precisă echivalent. Singurullucru pe care-l pot face pentru a oferi asemenea coordonateeste să explic în termeni relativ cunoscuţi ceea ce esterelativ necunoscut: autori canonici pe care-i ştie toatălumea, proză psihologică, teme universale şi curentefilozofice. Cartea pe care urmează s-o discut aicieste�Rubato�(Curtea Veche Publishing, 2011), o selecţie demai multe proze scurte premiate de-ale lui Răzvan Petrescu,publicate între 1989 şi 2003.�Rubato�este ca un album cucele mai bune hituri ale autorului, dacă vreţi, dar şi multmai mult decât atât: este o proză de clasă mondială,comparabilă, în opinia mea, cu lucrările unor scriitorilegendari ca Franz Kafka şi Jorge Luís Borges.

O proză unică, imposibil de categorizat

Majoritatea prozatorilor pot fi relativ uşor încadraţiîntr-un gen literar, o mişcare sau un stil, de pildă realism,fantezie, horror sau realism magic. Există unii scriitori,însă, care sunt atât de suciţi ca stil şi de unici prin conţinutulprozei lor, încât sunt aproape imposibil de categorizat întermenii vreunei etichete literare cinstite şi cunoscute.Kafka şi Borges sunt doi dintre scriitorii mei preferaţi defelul acesta. Cum să-i aplici o etichetă lui Kafka la realismulsău psihologic al subconştientului şi visului? Cu ce săcompari paradoxurile matematice ale lui Borges,transferate într-o proză care te lasă perplex? Cred căvolumul�Rubato�al lui Răzvan Petrescu se înscrie în aceastăcategorie de proză imposibil de categorizat. Iată de ce credcă modul cel mai potrivit de a le descrie această cartecelor care n-au citit-o încă este prin comparaţie cu autorila fel de inovatori şi suciţi, precum Kafka şi Borges.�Rubato,de pildă, împărtăşeşte cu�Castelul�kafkian un realismpsihologic care trece cu mult dincolo de – şi pe sub –straturile succesive ale realităţii noastre conştiente.

Realismul psihologic al subconştientului

Dacă ni se par atât de reale�Procesul �(1925)sau�Castelul�(1926) ale lui Kafka, nu înseamnă că ele suntcu adevărat realiste fie în conţinut, fie ca stil. Aceste scrierise concentrează atât de bine pe temerile noastreinconştiente – de neputinţă şi alienare într-o societatemodernă, birocratică –, încât ni le aduc la suprafaţaconştiinţei. Citind cuvintele lui Kafka, ne trezim faţă-n faţăcu propriile noastre dubii şi temeri, le înfruntăm şi putemchiar să râdem de ele, de vreme ce ni se par absurde.Totuşi, nu le mai minimalizăm şi nici nu mai putem să le

facem vânt înapoi sub covor, în domeniul inconştientului,să le dăm la o parte. Iată de ce cuvintele lui Kafka nerămân în minte atât de stranii şi ne tulbură. În ciuda simţuluiabsurdului şi al umorului, cărora li se adresează, ele nu potfi mai îndepărtate de farsa superficială. Acelaşi fenomense petrece când citeşti prozele lui Răzvan Petrescu dinvolumul�Rubato. Această felie de poveste a vieţii descrie ozi „normală” de lucru a unui psihiatru, plină de anormalităţi.

Pacienţi de toate felurile intră şi ies pe uşa cabinetuluisău, inclusiv un ofiţer de securitate spion, o prostituatăcare suferă de boli venerice şi o femeie cu tendinţepsihopate, căreia îi place să chinuiască şi să omoare păsări.Deşi cu toţii sunt profund tulburaţi, cititorii nu se pot abţinesă râdă, când le citesc poveştile de viaţă. Ofiţerul desecuritate are o conştiinţă foarte găunoasă şi-i mirospicioarele. Prostituata se dezbracă şi-i cere psihiatrului s-ovindece de bolile venerice, în timp ce femeia sadică estebătută la propriul ei joc (cruzimea), când psihiatrulrecunoaşte că este chiar mai ciudat decât ea (şi se pricepemai bine să-şi „facă prieteni“ printre păsări şi să le ucidăpe urmă). Denumirea jocului, pentru fiecare dintrepersonaje, este o detaşare completă de acele elementecare ne fac să fim oameni (empatie, grijă, emoţie, unataşament profund şi semnificativ faţă de ceilalţi). Cu toatăaceastă gravă deficienţă psihologică, tonul povestirii esteatât de realist ca stil – vorbirea dialectală şi manieristă afiecărui personaj se constituie în sine în tot atâtea

teatrale sau comice ar fi descrierile bolii şi ale morţii, spredeosebire de scenele pe care le vedem zilnic la ştiri, ele totne mişcă şi ne tulbură psihologic. Cu un simţ al indulgenţeişi chiar al iubirii de oameni – şi plasându-se pe sine peacelaşi plan cu personajele şi cititorii săi –, autorul aducela suprafaţă, ca un doctor, calităţile noastre cele mai releşi le cercetează îndeaproape, una câte una. Întâmpinămacest proces complex cu sentimente amestecate – bună-dispoziţie, groază, repulsie, indulgenţă –, pentru că, înaceste povestiri, precum într-o sală tapetată cu oglinzi,vedem reflectându-se vieţile noastre interioare.

Iubire, misoginie şi femei

Într-un interviu acordat recent revistei�EsquireMagazine�(România), Răzvan Petrescu se descria pe sine– în băşcălie, bineînţeles – ca fiind un „afemeiat misogin”.În viaţa mea n-am auzit de vreun misogin care sărecunoască: da, urăsc femeile, dar am nevoie de ele.Misoginii tind să-şi ascundă dispreţul faţă de femei subpretextul că le iubesc (o tehnică obişnuită la seducătoriipsihopaţi) sau că le respectă pe unele dintre ele (cum ar fimamele sau cele puţine „virtuoase”, în timp ce pe celelaltepe detestă. Nu e nici urmă de asemenea misoginism latentîn vreuna dintre scrierile lui Răzvan Petrescu. În�Rubato,de pildă, găsim o descriere minunată a fricii de obiectuldorinţei. Această frică este la mare depărtare demisoginismul f lagrant şi arogant al lui ArthurSchopenhauer sau Henry de Montherlant. Multe femeitrăsnet de sexy populează proza lui Răzvan Petrescu.Puterea lor erotică este atenuată de umor, atracţia loremoţională este neutralizată de frică.

În povestirea�Uşa, de exemplu, o mamă şi o fiică îşivorbesc în şoaptă despre soţul/tatăl care trage să moarăpe un pat de spital în camera de-alături. Doctorul, care sepregăteşte să intre într-o altă operaţie şi se arată absolutindiferent faţă de suferinţa pacientului, încearcă să leconvingă pe cele două femei să-şi ia ruda muribundă acasă.La spital nu i se mai poate face nimic. În loc să-şi facă grijipentru starea proastă de sănătate a pacientului, femeiledezbat una la urechea celeilalte cât ar costa să-l transportepână acasă pe bolnav. Pacientul aude, însă, conversaţia lorprin uşa abia întredeschisă. El îşi dă sufletul într-o scenă lafel de vie dar mai concisă decât cea a lui Tolstoi din Moartealui Ivan Ilici�(1886), ştiindu-se şi neiubit, şi neapreciat denevasta şi de fiica lui. Lumea ficţională a lui Răzvan Petrescue plină de asemenea femei nesimţitoare, de doctoriindiferenţi, de căsnicii lipsite de iubire şi de copii răsfăţaţi.Ele demonstrează următorul experiment în gândire: cândcinismul este împins până la extrem, el se transformă înrealism psihologic.

Cinism sau nihilism?

Nu încape îndoială că proza lui Răzvan Petrescu estestrăbătută de un cinism subiacent. Nu nihilism – cinism.Nihilismul, adică punerea sub semnul întrebării şi negareaidealurilor şi a valorilor umane, poate fi recomandat pentrufilozofie – să ne gândim la Nietzsche –, dar poate fi şisinistru de plictisitor şi pedant când îl întâlnim în proză. Cenevoie are cineva de o dizertaţie despre lipsa de sens avieţii şi a valorilor umane, făcută de cine-ştie-ce personajcu nasul pe sus, care ţine lecţii din vârful unui piedestal?Cinismul, pe de altă parte, poate fi o perspectivă foartebinevenită în proză. El evită atât naivitatea de neiertat aidealismului, cât şi aroganţa nihilismului. Desigur, în uzulmodern, cinismul are prea puţin de-a face cu cinicii anticigreci, care credeau că scopul vieţii era să trăieşti virtuos şimodest, lipsit de luxuri inutile; cu alte cuvinte, o viaţă înconcordanţă cu Natura. Poate că cinismul modern îl iadrept cadru de referinţă numai pe cel mai comic şi extremdintre cinici – Diogene din Sinope –, care i-a întors spatelesocietăţii din vremea sa, cerşea pentru a supravieţui şitrăia într-un vas de piatră din piaţa cetăţii. Oricum l-aiprivi, cinismul oferă o perspectivă critică asupra condiţieiumane şi societăţii noastre cu destul umor şi simţ alabsurdului, încât să-l poată suporta până şi umaniştii. Scrisăîntr-o polifonie de dialecte (şi caracterizări) dramatică,halucinatorie şi profund incitantă, făcându-ne să neconfruntăm cu temerile şi dubiile noastre cele mai profunde,printr-o dezarmantă onestitate şi un contagios cinism, şisondând psihologic limitele umanităţii şi ale valorilornoastre morale, volumul�Rubato�al lui Răzvan Petrescu sedovedeşte o capodoperă a literaturii nu numai româneşti,ci mondiale.

Claudia MOSCOVICI

capodopere ale prozei moderne – încât cititorul devine şiel întrucâtva detaşat şi râde. Răzvan Petrescu abordeazăcele mai tulburătoare elemente ale condiţiei umane printr-o serie de personaje halucinatorii, prin dialoguri şi diatribecare par deopotrivă absurde şi neplauzibile, dar şi mai realedecât realitatea noastră cotidiană, conştientă. Cumreuşeşte aşa ceva? Prin ceea ce s-ar putea numi „râsu-plânsu”, tehnică pentru care autori precum I.L. Caragiale,Anton Pavlovici Cehov şi Shalom Aleichem suntbinecunoscuţi.�Râsu-plânsu: nici satiră, nici ironie

Genul de naraţiune care stabileşte straturi dedistanţare psihologică între narator, personaje şi cititoriîn literatură este numit, de obicei, „satiră”� sau „ironie”.Dar, la fel ca în proza lui Anton Pavlovici Cehov, I.L.Caragiale sau Shalom Aleichem, Răzvan Petrescu nu vinecu nimic de acest fel în�Rubato�sau, mai degrabă, oferămult mai mult decât atât. Ironia şi satira sunt atitudiniretorice care stabilesc o poziţie de superioritate faţă depersonaje şi acţiunile lor, din punctul de vedere alnaratorului şi/sau autorului şi cititorilor. Autorii care sefolosesc din plin de ironie ridiculizează adeseori slăbiciunileşi ciudăţeniile personajelor. Nu am găsit nici o dovadă avreunui simţ al superiorităţii naratorului sau vreo aroganţăauctorială în�Rubato. Când râdem de personajele din carte,ne dăm seama că râdem şi de noi înşine. De unde şisentimentul de stânjeneală care însoţeşte simţul umoruluialtminteri penetrant şi omniprezent în�Rubato, care nescoate la lumină fobiile, dorinţele perverse, anormalităţileşi nesiguranţele.

Lucru şi mai neliniştitor,�Rubato�ne aminteşteconstant de fragilitatea vieţii omeneşti şi de faptul căsuntem muritori. Scenele de moarte şi decădere apar latot pasul în proza lui Răzvan Petrescu. Indiferent cât de

20

„Dreapta” şi „stînga” în lumina tradiţiei (IV) REEVALUĂRI

Nicolae FLORESCU

Acolada nr. 4 aprilie 2013 19

Legătura spirituală pe care Vintilă Horia a mărturisit că,în scrisul său literar sau eseistic, o cultivă permanent cu valorilecreştine ale religiei şi cu expresia majoră a stabilirii dialoguluifiinţei cu Dumnezeirea, se precizează şi într-o analiză mai largă,întreprinsă într-un text precum Fragmente despre un timp mairău decît altul1.

Observaţia lui Vintilă Horia pleacă aici chiar de laîncercarea de degradare sistematică a mitului christic, dedeteriorarea şi nu mai puţin falsificarea moralităţii creştine înperioada în care trăim şi în care Iisus este zugrăvit şi perceput„artistic”, de o lume schizofrenizată, ca o expresie corporalădesprinsă de valorile sufleteşti pe care le întruchipează şi princare ne mîntuie. În acest fel, cea mai „desăvîrşită” Persoanăumană zămislită de Creator, poate să devină în mentalitateaconfuză a timpului de faţă, printr-o totală despiritualizare avieţii, pînă şi un „proletar marxist, (...) amant al Magdalenei şial altor femei contemporane, (...) rebel căutat de poliţie cafiind un destructor de Legi, (...) cîntăreţ de melodii senzual şipolitic insinuante, (...) chitarist [de] consolare supremă adrogaţilor, adică exact contrariul a ceea ce a fost” şi este pentrutoţi ceilalţi, ce năzuiesc permanent spre o purificare a existenţeişi spre înălţarea în a fi.

Conceperea Mîntuitorului ca pe un posibil „revoluţionar”,care s-ar revolta împotriva Tatălui, ce-L supune suferinţelorîndurate, spre a fi acceptat doar prin transfigurarea morţii, într-o „înţelegere” mistică, a urmărit mereu să absolutizeze limiteleexclusiviste ale existenţei pămîntene şi să-i refuze astfel luiIisus înstăpînirea cosmică, împărăţia cerurilor, contestîndindirect Învierea Fiului Dumnezeirii întrupate şi reducereaLui numai la stadiul de profet, recunoscut realistic pînă şi de„doctrina” comunismului primitiv. Ca exemplificare a acestuitip de „gîndire” socialistică, Vintilă Horia citează aici „cazul”de convertire a trecutului la necesităţile politice şi tactice aleprezentului, atîta vreme cît, în perspectiva „ideologică” a unuicomentator universitar de la Milano, Socrate, „a putut să apară(...) ca un precursor al comunismului”, iar Platon „ca unreacţionar”. Apoi, constată eseistul român, într-o înţelegereprofund ortodoxă a sensului biblic, „chinurile” îndurate deIisus pe cruce constituie încercarea de pe urmă, fiindcă Fiulştie, încă de la naştere, că trebuie să-şi asume „suferinţa –condiţie esenţială pentru a putea intra în viaţă”, iar – caatare – „pînă la pregătire şi educaţie”, ce ambele, „pot ficompensate cu o cruce”, care nu se cuvine să fie respinsă,pentru că, altfel, „nu va putea să-şi alcătuiască opersonalitate [şi] se va pierde în frustraţia fără capăt aneterminatului”. Vintilă Horia acreditează, prin urmare, într-o astfel de înţelegere a lucrurilor, mentalitatea românească arăscrucii şi a încrucişării „drumurilor”, dincolo de rău sprebine, conform doctrinei ortodoxe a creştinismului, aşa cum aremarcat, în interpretarea sfinţilor părinţi, şi un teolog caDumitru Stăniloae2.

Se mai impune, de asemenea, a fi dezvăluit un aspectasupra căruia Vintilă Horia stăruie în definirea timpuluifalsificator şi falsificat totodată, al vremurilor noastre. Îninterpretarea Evului Mediu şi a Renaşterii, secolul al XIX-lea,veac al materialismului exagerat şi al raţionalismului dominant,a întors deformant realitatea lucrurilor şi valorizarea faptelor,inversînd cadrul spiritual al „istoriei” printr-o iluzorie ruptură,bazată exclusiv pe soluţia inchizitorială, sau pe excesele„doctrinare” ale Bisericii Catolice, supusă agresivtransformărilor aşa-zis „progresiste” ale protestanţilor şirestauraţilor sectanţi, ce au exclus uneori chiar ideea de„biserică” şi au reinstaurat „templul” sau „casa de rugăciuni”,metodistul şi pastorul înlocuind, cu vehemenţă adesea, preotulşi prelatul ecleziarh. Discreditarea şi compromitereapropagandistică a Bisericii Creştine, prin sistematica desfăşurarede forţe, în zilele de faţă, nu este doar o revelare ideologică aexpansiunii comuniste şi postcomuniste, ci şi expresia ateistăa „liberalismului” capitalist, ce-şi desfăşoară astăzi tendinţeleimperiale, nu numai sub raport economic, ci şi prin cultivareastringentă a unui mondialist antinaţional, de vreme ce naţiuneanu înseamnă altceva decît unitatea de limbă, de teritoriu, detradiţii şi de religie.

Scrie, la un moment dat, Vintilă Horia: „din amvoanelebisericilor, convertite la manipulaţiile şi deformărilesecolului, ni se vorbeşte cu tot mai mare insistenţă defactorul social şi de om, şi din ce în ce mai puţin deDumnezeu; de viaţă mai mult decît de moarte; de omuluniversal, de universalizarea şi socializarea ca formeactuale din care se va desprinde într-un viitor apropiatomul ca entitate universală. Toate acestea sunt baliverne,pentru că, în primul rînd, religiile lumii nu coincid însocial. Fiecare din ele are o altă atitudine şi o altăînţelegere faţă de social.”

Argumentarea scriitorului exilat anticomunist din Iberia,mult mai amplă decît ne permite spaţiul de faţ spre a o expune,pleacă de la recunoaşterea ideii de umanism, pe careRenaşterea a cultivat-o predilect, ca pe o valoare morală opusă

creştinismului, lucru vizibil tocmai cîteva secole mai tîrziu, întimpul revoluţiei franceze şi imediat după, cînd ghilotina ajustificat ateismul şi a stabilit indirect o punte de sînge întreatributele artei renascentiste şi căderea în homogeneizare ageniului, excluderea prin totalitarism a acestuia dinegalitarismul social scontat. Într-un astfel de mod s-a explicat,totodată, în formularea ideologiilor moderne, cu încărcăturalor politică necesară, tendinţa „vizionară” a alunecării metodicea factorului uman spre „era revoluţiilor”, ceea ce a amplificat înconcepţia orwelliană, dintr-o carte ca 1984, şi preceptul că„fiecare epocă îşi are umanismul pe care-l merită”, adică„forma lui specifică de a distruge pe Dumnezeu”.

Invadat de social şi politic, omul din ziua de azi sedovedeşte şi se manifestă adesea ca „însetat de Dumnezeu”,dar spiritul Celui Atotputernic nu permite – cum remarca LucianBlaga – decît o „censură transcendentă”, impusă prinbiserică, mai ales, ce nu se lasă niciodată, în esenţa ei,„transformată într-o instituţie” şi nu acceptă în CasaDomnului o altă regăsire a dialogului cu divinitatea decît unaîn individualizare, aceea care deschide prin rugăciune caleaomului creştin mereu spre situarea deasupra, împiedicîndastfel voinţa tulbure a umanismului tranzitoriu şi fără claredimensiuni caracteristice în încercarea de distrugere a bisericiidinlăuntru.

Cenzura conştiinţei, relevă Vintilă Horia, prezintă, în modobscur, chiar înlăuntru, un „abis subluminal”, manifestînd„teama de libertate şi, în acelaşi timp, de închisoare,teroarea primitivă a foamei, degradarea mizerabilă apersoanei, opusă oricărei concepţii democratice despreviaţă, lipsa absolută de orice posibilitate de mişcare, şiprezenţa şefului statului devenit călău”.

Mai există, totodată, o postură iniţială în determinareaateistă a propunerilor umaniste ale ideologiei „de stînga” şinegarea neîngăduitoare şi neperceptibilă a „dreptei”, redusănumai la proiecţia în prim plan a proprietăţii şi a deţinerii eiexclusiv materiale, aspect care a născocit, de fapt, comunismul:„Marx şi marxiştii înţeleg capitalismul ca pe o posibilitatede alienare, acţiune directă asupra oamenilor (...). A teîndepărta de tine însuţi, a deveni adică incapabil deautoiubire şi deci de a iubi pe aproapele, e un fenomencare începe să ia formă vie în Dostoievski, însă într-unfel – spune Vintilă Horia – aş zice profetic.” În Posedaţii,personajele dostoievskiene pline de ură „faţă de propria lorpersoană” ce îşi cultivă această stare asupra celorlalţi din jur,sînt, în esenţă, „modele literare ale nihilismului” şi careîşi găsesc salvarea doar prin aplicarea freudismului, negîndconceptul de dragoste faţă de sine însuşi, ceea ce înseamnă „oprofundă necesitate creştină”.

Dostoievski se numără astfel printre promotorii ideiiliterare de teamă în faţa morţii, desfăcut – după scriitorul românaflat în exil – de înţelesul şi tehnicismul creştin de a trăimoartea încă din clipa în care ai dobîndit viaţa şi ai progresat înobişnuinţa de a accepta limitarea ei existenţială. De unde şirevelaţia christică a rugăciunii, ce absolutizează firescîndemnul „precum în cer aşa şi pre pămînt”.

*Reevaluarea riguroasă a tradiţiilor în lumina faptelor

irelevante şi ciudat ancorate în interpretarea politică a „istoriei”prezentului îl determină însă pe Vintilă Horia să revină aproapeobsesiv asupra abordării problemelor din ceea ce s-a intitulat,într-un eseu pe care l-am analizat într-un capitol anterior alacestei cărţi, goticul românesc, privit şi definit numai „prinprisma (...) filosofiei culturii”.

Dovadă a preocupărilor permanente pentru definirearaporturilor spiritualităţii româneşti cu perspectiva ideiloroccidentale în abordarea şi conştientizarea interpretării timpuluiistoric, scriitorul român nu a evitat niciodată să pună în discuţielîngă dimensiunile de ordin universal ale europeismului unpunct de vedere profund naţional. El împrumută astfel de laLucian Blaga conceptul de matcă stilistică într-o tratare cedepăşeşte limitele atitudinii istoricizante în interpretareaevenimentelor şi în determinarea lumii. Matca stilistică este„dătătoare de trecut, dar şi de viitor”, ce exclude de la bunînceput discuţiile pozitiviste şi materialismele de cele maimulte ori străine viziunii româneşti asupra trecutului, căciVintilă Horia cultivă o istorie formată printr-o analiză dincolode evenimenţial şi structurată de metapolitică, pe de o parte,şi, evident, de cultură, pe cealaltă dimensiune acceptată şigîndită în sensul goethian şi hölderlian al înţelesului. Se neagă,în acest fel, chiar din titlul eseului în cauză „schema simplistăcu care am fost adesea învăţaţi a ne autoconsidera”.

Faptul că gotic nu vine de la goţi, ci se clădeşte ca posibilconcept din art got, care mai tîrziu a dat în cultura noastră şi,desigur, în alte culturi europene argot, deşi el punea în evidenţăîn climatul necesar medieval arta sacră sau, şi mai exact spus,„vorbire secretă despre Dumnezeu”.

Spre o şi mai exactă apreciere a simbolisticii creştine pecare eseistul o abordează acum se cuvine să punem în discuţieşi semnificaţia Sfîntului Hristofor, „cel pictat uneori, ca laToledo, în proporţii uriaşe”. Este vorba de sfîntul care aintervenit spre a evita, în cazul copilului Iisus, urmările tragiceale unei inundaţii, căci Hristofor „înseamnă pe greceştepurtător de Hristos”. Şi, Vintilă Horia atrage atenţia: „E deajuns însă a elimina o singură literă ca să dăm de Hrisoforcare înseamnă «purtătorul de aur»” spre a se atinge unnivel alhimic în interpretarea simbolului lui Iisus. Îndeterminarea iberică a trimiterilor de o asemenea natură,Hristofor, ca purtător peste ape, poate să devină, cum nesugerează Vintilă Horia, şi Cristofor Columb, „cel care a duscreştinismul peste ocean, devenind astfel şi calea spre aobţine aurul (...) trecînd din simbol în simbol pînă la ceamai simplă posibilitate de înţelegere”.

Dacă goticul reprezintă în cultura umanităţii numai „unmod medieval de a vedea lumea şi de a o reproduce înartă”, nu este mai puţin adevărat pentru românul exilat înSpania că formula astfel concepută în medievalitate poateconstitui şi în cea mai stringentă actualitate un „fel cotidiande a trăi şi de a face politică”, atunci cînd aceasta din urmănu reprezintă un aspect militant al vieţii, ci doar o adaptabilitatesocială la condiţia existenţei.

Este clar că, într-un chip extrem de rudimentar înînţelegerea sa, goticul sugerează o verticalizare a raporturiloromului cu Dumnezeirea, iar preocupările religioase de acesttip sînt unele fundamentale în perceperea deschideriiperspectivelor noastre spre cer.

Prin gotic, Vintilă Horia exprimă, de fapt, într-un înţelespersonal, viziunea creştinismului cosmic pe care îl indicaseîn aceeaşi perioadă a exilului anticomunist şi un Mircea Eliade,într-una dintre cărţile sale esenţiale3. Dar un asemenea sprijinteoretic presupunea şi o înţelegere bizantină a valorilorreligioase şi a capacităţii de definire ortodoxă a conceptelorexistenţiale româneşti, chiar prin ceea ce însuşi autorulcomentariului de faţă ţinea să precizeze, relevînd drumulprimordial spre trecerea în heideggerianul a fi.

Desconsiderarea goticului şi reducerea lui doar la o etapăistorică, exclusă prin depăşire din evoluţia următoare acivilizaţiilor, aparţine, cum pe bună dreptate este îndreptăţitsă afirme neîngăduitor Vintilă Horia, doar priceperii şitendinţelor anti�culturale ale „popoarelor primitive, capabilesă se exprime numai în mod războinic”, adică in-capabilesă dea viaţă creaţiei intelectuale. Şi românul nu renunţă încontext european să citeze în acest sens cazul hunilor „şi aderivatelor lor în timp”.

Prin contrast cu „evoluţia” nesemnificativă şiantireligioasă a istoriei politice a omenirii de astăzi, tot latiniisînt cei care, în ciuda divergenţelor dintre Bizanţ şi Vatican,divergenţe impuse de îngăduinţa extrem de tolerantă a in-toleranţei catolice faţă de păgînitatea, creştinată îndeobşteforţat, goticul a fost în stare să impună nu numai stilulcatedralelor medievale, dar şi o concepţie religioasă şi unprecept filosofic în definirea umanităţii şi a unei reale evoluţiiîn afara obligaţiilor „istorice”.

Sensul primelor înţelesuri ale „ştiinţei politice”, atrageatenţia eseistul român anticomunist, a fost formulat, de altfel,de Dante, într-o lucrare precum De Monarchia, prin urmare, pebaza unui demers intelectual care a consolidat atunci şi puţinmai apoi teoria politică a „imperiului universal”, ceea ce adat o anume tendinţă militaristă, de la Alexandru cel Mare pînăla deschiderea cultivată de spanioli către „cucerirea tuturorpopoarelor în cadrul unei descoperiri universale cuscopul de a fi botezate întru Hristos şi de a le face egaleîn faţa legii, deci libere”.

Ceea ce s-a întîmplat, după ce anglicanismul a învins spiritulcavaler al Spaniei cuceritoare a mutat în direcţie anticatolicăvalenţele imperiale şi a introdus astfel, în esenţă, o luptăcontinuă a resorturilor păgîne împotriva Dumnezeirii creştine,care, încă, prin căderea Bizanţului, abandonase rostulcruciadelor şi al valorilor creştine desconsiderate. „Bătăliaîn Europa s-a dat [mereu] între o interpretare imperialăa istoriei şi între o interpretare naţională” a acesteia –constată Vintilă Horia şi aduce în dezbaterea celui de-al doileacaz problematica machiavelliană enunţată în Il Principe, acolounde s-a fondat pentru prima oară „conceptul de statnaţional”, ivit din aceeaşi matcă teoretică a latinităţii florentineîn epoca pre-renascentistă. Însă, în vizualizarea istorică aacestui tip social şi politic eseistul român se lasă uşor păcălitde „meritele” cuceritoare ale Franţei de după eşecul imperiuluinapoleonian ce avea să-şi mai rişte o dată tendinţa de supunerea altora prin confuzia masonică a evenimentelor, nu doareuropene, de după 1848, cele ce au sprijinit intervenţia

Acolada nr. 4 aprilie 2013

ETNOLOGUL ROMÂN ÎN „EPOCA DE AUR” (XXXVIII)Biserica Luminilor Transilvane... hăituită de Securitate (I)

În 30 aprilie 1985, zi cutremurată de o violentă furtună, amasistat, în Ardihat, sat vestit prin cel mai mare târg lunar dinpărţile Codrului, la funeraliile Î.P.S Dr. Ioan Dragomir, fostprotopop de Satu Mare şi, consacrat în secret, la data de 6martie 1949, de nunţiul apostolic O’Hara, drept episcop greco-catolic clandestin de Baia Mare. [Gerald Patrick O’Hara – n.1895, Green Ridge – d. 16.VII.1963, Londra, episcop titularde Heliopolis în Fenicia, auxiliar de Philadelphia, din 1935episcop de Savannah, Georgia, regent apostolic la Bucureştiîntre 19.II.1947 - 5.VIII.1950, apoi nunţiu în Irlanda, delegatapostolic în Marea Britanie din 1954, arhiepiscop titular dePessinus din 1959.]

Dr. Ioan Maria Dragomir(11.X.1905, Ardihat / Ariniş,MM – 25.IV.1985,Bucureşti), episcop titularde Paleopolis, coadjutor aldiecezei de Maramureş,administrator apostolic alMaramureşului; din9.V.1963, vicar apostolic alVechiului Regat (cuîntreruperi între 1949-1950,şi, după august 1964, pânăla moarte); proiedru (întâi-

stătător al Bisericii Greco-Catolice din România) între 28.V.1970– 25. IV. 1985. Vlădicul, întărit de această înaltă consacrare, nutrea visulde a se reîntoarce între enoriaşii risipiţi de un guvern desceleraţi şi a-i păstori, pe fiecare în parte, într-o nouă bisericăa catacombelor, ascunsă, la ceasuri de zi, şi vie, la vreme denoapte. Dar, după câteva luni de la numire, ajuns în stradă,când Nunţiatura de la Bucureşti s-a desfiinţat prin ruperearelaţiilor cu Vaticanul de către regimul comunist, tânărulanahoret, retras în meditaţii şi rugăciune într-o cameră dinclădirea Reprezentanţei Pontificale, a fost arestat. Vor trece 14ani de torturi şi umilinţi, până când se va putea arăta alor săi,animat de crezământul că nu a sosit prea târziu. În 1990, laMăriuş, am aflat de la directoarea şcolii, Maria Budai, oabsolventă de Baia Mare, că într-adevăr, pentru cei care îşipăstraseră speranţa, Divinitatea l-a trimis la ceasul profeţit.Preotul din satul lor nu s-a desprins niciodată de ritul bizantin,iar din 1969, după eliberarea Î.P.S. Ioan Dragomir, renunţă labiserica ortodoxă, dedicându-se trup şi suflet Bisericii Unite.Totul se desfăşura în secret, dar cei devotaţi bisericii desfiinţateabuziv în 1948 erau fericiţi să rişte. Şi au riscat. Fostul preot allocului cumineca, boteza, cununa, sfinţea case şi apoi plecafără ca răspândacii să prindă veste. Fiind vorba de biserică şiputerile ei, n-a fost turnat de oamenii slabi de înger ai satului,prinşi prin maligne şantaje între mrejele Necuratului. La vremuridisperate, nădejdea tuturor a fost la Bunul Dumnezeu.Directoarea a recunoscut că părinţii ei ştiau cum să procedezepentru a-l contacta, iar casa lor a fost un statornic loc de întâlnireîntre preot şi fidelii săi. O catacombă înălţătoare, într-un cătundin adâncurile Codrului. Securitatea, însă, nu dormea nici acolo.Iată o notă din Arhivele C.N.S.A.S., trimisă către Securitate de„împuternicitul” Vasile Talpoş, la 16 septembrie 1959: „Preotulnerevenit Dragomir Coriolan din Măriuş, raionul Şomcuta,continuă a deservi pe foştii credincioşi greco-catolici din Măriuşşi alte localităţi învecinate. Când serveşte, pune de pază uncopil la poarta de la stradă, iar când vine cineva la ei, necunoscut,repede fuge şi anunţă. Preoţii nereveniţi Soran Ioan şi Feliciandin Roşiori, la fel, continuă a deservi pe credincioşii foşti greco-catolici, deşi, în repetate rânduri, le-a fost atrasă atenţia, înacest sens, atât de noi cât şi de organele locale. La felprocedează şi preotul nerevenit Barbu Vasile din Borleşti,Şomcuta. Deserveşte pe credincioşii foşti greco-catolici şi cautăa influenţa pe cântăreţii bisericii de a nu se acomoda la bisericăcântând după ritualul ortodox. Datorită (!) şi faptului că preotulparoh Filip Glodan, nici el nu este sincer unificării şi că preotulromano-catolic până nu demult a deservit pe credincioşii foştigreco-catolici, în Borleşti se poate afirma că încă există cei maimulţi credincioşi ostili unificării din raionul Şomcuta. Situaţia,dezastruoasă în această problemă, se va putea lecui numai prininstalarea în această parohie a unui preot sincer faţă de unificareşi demn de combaterea catolicismului”. Un alt greco-catolic trecut doar de formă la ortodoxie esteînsuşi preotul din satul meu. N-a putut să se răzvrătească, dindrag pentru cei trei copii ai săi (doi feciori gemeni, cu numeinspirate de legenda „Lupei Capitolina”, studenţi la Drept, şio fată de-o frumuseţe angelică, studentă la Medicină, Mărioara,devenită, în timp, d-na dr. Hăprian, psihiatru de notorietate înJudeţul Satu Mare.) În Arhivele Securităţii, insubordonatulmeu consătean dobândeşte dimensiunile unui damnabil erou

apostat: „Dintre preoţii reveniţi nesinceri, menţionăm pePloscaru Teodor în Giurtelec, raionul Cehul, regiunea BaiaMare, care, deşi face parte din cei 38 semnatari ai actuluiunificării, este un înfocat greco-catolic şi nu adoptă nimic dinpracticile cultului ortodox”. L-am cunoscut îndeaproape. Ofigură impozantă. Cu un solid nivel de cultură. Ne deschideaades uşa. Adora bucatele gătite de mama şi bunica, servitedupă etichetă: cuţitul şi lingura în dreapta, furculiţa în stânga,farfuria adâncă, pentru supă, peste cea plată destinată feluluidoi, ţoiul pentru ţuică de creangă şi paharul mai mare, de vin,în faţa farfuriei. Talgerele de porţelan erau înflorate, purtândinscripţii ungureşti de tipul EMLÉK ori HUZD RÁ CZIGÁNYsau JÓ REGGELT şi, exact în centrul cercului alb, un desen fin,o WIENER ROSE, trandafirul cu 3 frunzici, de la al cărui contactvizual, la intonarea solemnă a cosmopolitului italo-romeno-israelian „Cucuruz cu frunza-n sus, / Ţucu-i gura cui te-o pus”,nu mai era decât un pas. Tradiţia domnească a mâncărurilor seperpetuase în familie încă de pe vremea când mama străbuniciiera solicitată să ajute la pregătirea meselor pentru oaspeţiideputatului Pap Gyuri, (pronunţă „poap”), alias George Popde Băseşti, la conacul (azi muzeu în ruină) din marginea satuluiomonim cu particula de nobleţe aşezată în coada numelui ce-lproiecta pe ilustrul bărbat într-o patrioticească lumină. Agapacreştinească de familie trecea de fiecare dată printr-un momentde aleasă revelaţie. Mama şi preotul interpretau o suită decântări bisericeşti. A trebuit să treacă mulţi ani ca să realizezcă cei doi repetau fără nicio cenzură cântările mariane. Printreimnurile închinate Fecioarei, era şi „Fiii lacrimilor tale”. L-amrecunoscut, pe la sfârşitul studenţiei, între producţiile folkisteale anilor ’70. O artistă, mai tânără colegă de facultate cu mine,bistriţeanca Saftiuc, interpreta fragmentar, cu un textcontrafăcut, această implorare divină şi credea că e din folclor.Era, de fapt, creaţia unui călugăr de la Bixad, egumenulGheorghe Marina. Însă, la apariţia anapoda în repertoriulcomunist al menestrelilor pupincurişti de la Cenaclul Flacăra,a fost revendicată de părintele Leon Bob, fost vieţuitor alMănăstirii din Oaş, unde s-a născut melodia. Marina,compozitorul, autorul de drept, a avut parte de o lungărecluziune, 16 ani temniţă grea, la Gherla, Baia Sprie şi Aiud,între 1948 şi 1964. Popa Ploscaru era orator desăvârşit. După2-3 pahare, o cotea spre cultură, declamaţie, faptele de vitejieale poporului nostru român. Mă ademenea să recit. Pentru„Muma lui Ştefan cel Mare”, primeam trei lei, pentru „Blestemde mamă” – zece. Atunci mi-a intrat în cap, se pare, ideea căs-ar putea trăi cu folos pe spinarea poeziei. Dar legăturile noastre cu biserica unită depăşeau multaceastă formă psalmodică de manifestare a credinţei. Dincolode rozariile mamei şi bunicii, formulele consfinţite de Simbolulniceeano-constantinopolitan al credinţei („Şi întru Spiritul Sfânt,Domnul de viaţă Făcătorul, / carele de la Tatăl şi de la Fiulpurcede, / cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şimărit, / carele a grăit prin profeţi / Într-Una, Sfântă, Catolică şiApostolică Biserică.”), din familie ştiam că stră-străbunicii, dupătată, au fost grădinari la George Pop de Băseşti, unul dintrestâlpii bisericii greco-catolice din Transilvania. Iar Morica, n.Dan, sora cea mare a mamei, era căsătorită în Chilioara cu unuldintre nepoţii venerabilului vicar Alimpiu Barbuloviciu. Demulte ori mergeam în ospeţie. Barbulovicenii erau oameni custare. Traversam satul Lelei, trecând pe lângă casa zăpăcituluiKun Béla şi, peste păşune, atingeam, în două ceasuri bune,hotarul Chilioarei. Despre genealogia unchiului de acolo amaflat abia la vârsta studenţiei. Fiul mătuşii Morica, Alexandru,vărul meu dulce, artificier la Hidrocentala Beliş, mă căuta laCăminul „Avram Iancu” şi petreceam împreună ceasurifermecate evocându-ne strămoşii. Am început să-l descosdespre numele său de familie. Citeam presa veche din Sălaj.Aflasem de acolo că Alimpiu Barbuloviciu fusese prieten cuparlamentarul român budapestan care se ridicase din Băseşti.Mai pe ocolite, mai fără ocol, vărul meu se adeverea a fi ungreco-catolic fervent. Fiul său, Vasile Barbolovici, în vârstă de2 ani la vremea aceea, este azi protopop unit de Triveneto,Italia, iar, la buntuzeala din ’89, celălalt fiu, Fabian Barbolovici,a intrat primul în sediul judeţean al P.C.R. Sălaj şi a măturatnomenclatura speriată, aciuită acolo. La un moment dat, înplin proces de desfăşurare a Revoluţiei Sălăjene, era să se iade un străin mai autoritar, apărut ca din pământ, pe care îlbănuia Cal Troian, lăsat acolo de comuniştii retraşi, până lasosirea tovarăşului Ion Iliescu, în locuri mai ferite. Cândnecunoscutul a chestionat primprejur cine e tânărul mânios,au descoperit că se află de aceeaşi parte a baricadei şi, pejumătate, sunt chiar consăteni. Acel Danton de Zalău se numeaVirgil Măgureanu. Avea mamă chilioreancă. În Frontul SalvăriiSălaj, îi erau alături descendenţi ai familiilor Maniu şi Coposu,conştienţi de rolul istoric pe care l-au avut înaintaşii lor. [O

postare sugestivă din America, la 11 Noiembrie 2011, 2h:52’:„Domnule anonym, sunt Fabian Barbolovici din Cleveland, Ohio.Aş dori să te întreb de ce nu îţi dai numele. Sub protecţiaanonimatului se poate spune orice. Eu am trăit ultimii 2 ani airegimului comunist cu domiciliul forţat în Zalău, fiindu-miinterzisă ieşirea din oraş fără aprobarea securităţii. Dacă nuştii, sunt ultimul Chiliorean care a trecut prin puşcăriile PopaŞapcă – Timişoara, Rahova şi Jilava, din motive politice. DupăRevoluţie, mi-am luat dosarul de la CNSAS unde, spresurprinderea mea, 16 consăteni m-au turnat la miliţie şisecuritate, plus alte 61 persoane din Sălaj. Ce s-ar întâmpladaca i-aş divulga? S-ar declanşa o ură între noi. Şi te asigurămcă majoritatea absolută aparţine cultului ortodox. Eu i-am iertatpe toţi, dar nu i-am uitat. Şi nu vreau ură între noi, avem nevoiede pace şi linişte. Dacă vrei să ne cumoaştem mai bine, scri-e-mi pe adresa de e-mail: fabianab32@yahoo.com. Vă iubescChilioreni!” Cu siguranţă, d-l general Viorel Stanca, model deservitor al poliţiei politice, îşi aminteşte de acel d.u.i. dedicatunui greco-catolic rebel!] O altă mătuşă, soră cu mama, Raveica Parcaviciului, şi-amăritat fata în cunoscutul neam al Şişeştenilor, evident, laŞişeşti. Dintre ei s-a ridicat viitorul episcop Ioan Şişeştean,consacrat preot, în clandestinitate, în anul 1972, prin punereamâinilor de către neînfricatul Episcop de Maramureş, dr. IoanDragomir. Mai aveam şi alte legături cu biserica, din 1948, până azi,mereu alungată. Un rol cu totul aparte, în anii mei de iniţiereîn catolicismul de rit bizantin a avut profesorul universitarIosif Pervain. Preda secolul XVIII, literatura Aufklärung-ului.Fiecare curs era spectacol inedit. Cu trimiteri directe la uniaţieşi poziţiile faţă de acel moment istoric ale intelighenţieiardelene. Îl agasa lipsa generală de cultură teologică, din aniiComunismului. Ne trimitea, pe studenţi, „să mai trecem pe labiserică, să-nvăţăm măcar de la preoţi, deşi nu a umplut penimeni râia de prea mult cetit”. Când am sosit, prin repartiţie guvernamentală, la primulmeu loc de muncă, am aflat cu mirare că, în anul precedent,suplinise la franceză, pe catedra repurtată de mine, preotulAlexandru Raţiu. Studiind, mai apoi, Cloaca în care aterizasem,am descoperit că autorul „Bisericii Furate” fusese straşnicsupravegheat de Securitate. Cel mai habotnic turnător dininstitituţia-mi sorocită, administratorul liceului, fusese logodit,la comandă, cu fiica periculosului prelat unit cu Roma. (Fataunui frate, pe care părintele Alexandru o luase de suflet?)Supravegherea mersese până acolo că trogloditului agentsecret i se întocmiseră, „în calitate de viitor ginere”, acte deplecare în Canada, atunci când familia urmăritului a primit verdepentru America. (Reţeaua de spionaj care îl aştepta pe expatriattrebuia stăpânită!). Înainte de a se urca în avion, cârtiţa şi-aanunţat „obiectivul” că dumnealui nu pleacă. Greu de imaginatce o fi trăit logodnica dezmeticită abia în momentul acela...Rămasă pe loc, secătura securistă şi-a continuat cariera ocrotitordăltuită de consăteanul său, colonelul Dinu Boşca, şefulServiciului 1. Probabil, tot pe linie de serviciu, a primit ordinsă se căsătorească. O turnătoare, nenorocită şi ea, pedagogă înşcoală, fusese prăsită de un superior, într-un moment de beţiecumplită. Ipochimenul, cu relaţii până în Minister, ca oricesecurist cu o carieră de şef, strălucită, trebuia să-i găseascătinerei metrese un soţ ca să-şi salveze onoarea de familist,binişor hârbuită. Aşa că preasupusul subordonat a trebuit să seînsoare urgent, înainte ca burta fecioarei rele de muscă să sefacă zărită. Stimulaţi de puternicul şef, cei doi au clădit, în aniigrei de luptă cu defăimătorii regimului comunist, o familiepatriotă, unită. [Nu am date exacte despre numele lorconspirative. Cert e că dumneaei, nimfomana, şi-a trădatîmpuţitele-i preocupaţiuni, când, într-o zi, mi-a şterpelit dinsecretariat o scrisoare, despre care aveam date certe că se aflăîn buzunaru-i de la halat. Iniţial a zis că nu-i, dar am insistat, amţintuit-o strâns, într-un colţ, pe un coridor izolat şi mi-amrecuperat plicul. Fusese deschis, dar nu şi citit. Era un textcifrat şi, până la descifrare, cu iq-ul ei de bibilică, i-ar fi trebuittimp îndelungat. Pe „partner” i l-am surprins într-un birou,împreună cu lt. col. de securitate Francisc Komáromi. Scriadupă dictat. Ca un cuplu securistic bine închegat, cei doiinformatori o anticipau pe viitoarea rezidentă „Monica” dind.u.i.-ul meu, – „RELU” – , pe care C.N.S.A.S.-ul mi-o totdeconspiră de câţiva ani buni şi încă n-a terminat. Pesemne,ciripitoarea are un nou mandat. Funcţiile înalte, premiile,recunoştinţa adusă delatorilor din regimul comunist de cătrepartidele politice, toate o rotunjesc ca mândreţe de eroină,posesoare a unui trecut anticomunist înflăcărat.]

Viorel ROGOZ

20

Deşi a lăsat „o bună amintirecomunităţii scriitoriceşti” (1, 37),deşi opera sa, în timpul vieţii, afost abundent, chiar exagerat,comentată, Zaharia Stancu pare,azi, un scriitor uitat. Să fie vorbade un „succes trucat”, cum afirmaAlex Ştefănescu? E drept, prinDesculţ (1948), prozatorul – capionier al realismului socialist –devenea un scriitor oficial (2, 376),iar celebrul Darie, protagonist şinarator, deopotrivă, hibrida, înepoca dogmatismului feroce,

ficţiunea memorialistică, pe suport autobiografic, cu realismuldur, prezentând „în culorile adevărului”, suferinţele„desculţilor”. Ideea era mai veche, într-un articol din Lumearomânească, revistă pe care a condus-o (1937-1939), ZahariaStancu îşi mărturisea intenţiile, reluate în Confesiunile lui Darie(1975); dorea, „la adâncimea cuvenită”, o carte despre „ţăraniide pe lunga, îngusta şi săraca vale a Călmăţuiului”, oamenicolţoşi, copleşiţi de necazuri, abrutizaţi, cu chipuri lingave şipriviri împosocate . Cu evident scop propagandistic,caricaturizând „acriturile”, de o simplitate solemnă, cu frazescurte, ritm sacadat, reveniri obsesive etc., romanul inaugurao nouă existenţă literară. Desculţ, o carte sumbră, evacuândduioşia, devenea adevăratul debut, retrăind laconic, prin erupţiaamintirilor, un mozaic tematic şi reconstituind monografic ununivers terifiant, o lume stranie, aproape exotică: satulteleormănean Omida. Ca prizonier al spaţiului autobiografic,Zaharia Stancu cade în „monomanie formală” (cf. MonicaSpiridon), aproape întreaga operă fiind cuprinsă, de fapt, înembrionul acestei cărţi. Proscrisul Darie, infirm, răzvrătit, culăcomie de viaţă, traversează o experienţă gorkiană; Darie-dinţosul, un lup puiandru, cu memorie fabuloasă, trecut prinumilinţe, învaţă „străvechea lege a vieţii”; se apără cu „ascuţişulvorbelor”, cu pumnii sau cu ciomagul, are ochi ageri (cercetândspectacolul lumii) şi vădeşte dârzenie, este un luptător (alter-ego-ul prozatorului). Pentru G. Călinescu, cartea, la relectură(Contemporanul, 13 aprilie 1956), era „surprinzător de vie”,alternând „graţiosul, patologicul, fenomenologia naturală” (3,85). Criticul descoperea „teribilitatea”, zugrăvind o lumechinuită, în degenerescenţă, cu explozii de ură (de clasă) şibarbarie, colcăind, însă, de adevăr. Un adevăr doar părelnic „dedeparte”, prezentat cu forţă polemică, „absorbită în viziuni”(3,88). Şi remarcând că Desculţ are ca notă esenţială poezia, deşiautorul „fuge de metaforă” (3, 84).

Or, Zaharia Stancu a debutat ca poet (Poeme simple, 1927)şi, în ultimii ani de viaţă, a revenit la poezie. Vitalist, panteist,de eseninism recunoscut (dând primele traduceri din poetulrus), el face o figură onorabilă, zicea Nicolae Manolescu, fiind– în această ipostază – „cruţat de compromisurile ideologice”(4, 946). Volumele care au urmat (Albe, 1937; Clopotul de aur,1939; Pomul roşu, 1940; Iarba fiarelor, 1941; Anii de fum,1944) dezvoltă acest pan-naturism, în orizont campestru, jucăuş(de pildă, un „inel de iarbă” oferit unei fete-căprioară),alunecând apoi, decis, înspre explorarea filonului social. Dupărăzboi, Zaharia Stancu va pleda pentru poezia înaltă (v. Aripilepoeziei, 1947), odată cu „socializarea liricii”, cum observaMarian Popa (5, 671), condamnată să glorifice magnificienţaevenimentelor, părăsind „orizontul mărunt, întunecat” în carese mişcau colegii de generaţie. Deja la stânga (cf. Ion Caraion,1945), poetul îşi oferă, însă, o lungă pauză lirică, devenindcombativ; bineînţeles, vitalitatea sa frenetică răzbătea şi înanii juneţii, doritor a se lua „la trântă cu viaţa”. Avea gustulvieţii, o dispoziţie tăioasă, gata de a replica, pentru ca, „om înamurg”, să descopere resemnat primejdia, sentinţa, inevitabiluldeznodământ: „Ne furişăm mereu pe lângă zidurile morţii” (v.Cântec de moarte). Trezia, alarma, încordarea etc. se dizolvăîntr-o melancolie capabilă de rostiri esenţiale: „Rămâi pe lumecum ai venit / Puţin dulce, puţin amar”. Ceea ce, pentru onatură luptătoare, pare inacceptabil. De la acele Poeme simplela Sabia timpului (1972), urmând succesiunea „vârstelor”,poetul va abandona încrâncenarea şi, în pragul revelaţiei, vaface pasul de la refuz la acceptare; revolta, strigătul vital seretrag, se sting, admiţând – cu resemnare – tăcerea, râvnind oseninătate intangibilă.

Animat de verbul gazetăresc, ciclul Desculţ, în stil epico-liric, propunea „biografierea” unei vieţi, rescriind (tendenţios,zic unii) Istoria. Oferind câteva „confesiuni” (v. Scânteia, 31decembrie 1966), prozatorul mărturisea că în acel roman(dilatat, de proporţii monstruoase, ale cărui prime capitoleapăreau în 1947, în Contemporanul) nu a fost nevoit de a fabula.Viaţa a fost „generoasă”, aportul imaginaţiei era inutil, el, caom al câmpiei, într-o lume mizeră, aspră, brutală etc., n-ainventat nimic. Totuşi, ciclul Desculţ, de indiscutabil filonautobiografic, este „necreditabil”, scria N. Manolescu (4, 948).Obiecţiile, se ştie, sunt mai vechi. Marin Preda se îndoia deveridicitatea acelui celebru episod al culesului de struguri „cubotniţe”. Investigaţiile lui Pompiliu Marcea vin să confirme

secvenţa romanescă, după cum şi Constandina, s-a dovedit,avea o existenţă verificabilă. Pătrundem într-un univers terifiant,plin de atrocităţi, de un exotism „barbar”, plecând chiar de lanume (Uţupăr, Ovedenie, Ududui, Zgămâie ş.a.). Ca „roman alluptei de clasă” (cf. Eugen Negrici), răstălmăcirile erauprevizibile, subînţelese. Sub povara amintirilor, într-un stilinconfundabil, Zaharia Stancu, hârşit în bătălii de presă, areforţă polemică, îmbracă eposul în tonalităţi dure, reconstituieo atmosferă coşmarescă. În această redactare febrilă, închipuindun „destin secret” (visat), vom descoperi şi insule de prozăpoematică, trădând poetul. Astfel de inserturi lirice îlîndreptăţeau pe Valeriu Cristea să vorbească despre unnaturalism liric, chiar dacă avalanşa atrocităţilor, amonstruozităţilor, ne scufunda într-o lume mizeră, nedreaptă,de o sărăcie inimaginabilă, insensibilă până la un punct. De laDesculţ încoace, Zaharia Stancu practică un manierism stilistic(stil sacadat, cu repetiţii şi inversiuni), „topind” în magmaromanului nuvele de succes (Grapa, Uruma, Constandina etc.),folosite în diverse ocazii, circulând de la un titlu la altul (cazultătăroaicei Uruma, de o pasionalitate sălbatică, episodul –remarcabil – fiind transferat în Pădurea nebună, 1963). Evident,cum s-a spus demult, „romanul îşi domină creatorul” (cf. IonBălu), cariera lui Zaharia Stancu stând sub semnul acestui romande uz propagandistic, glorificat de o armată de condeieri, menit,în „sandale de aur”, unei cariere internaţionale, credea autorul.Mai ales că, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1966-1974) fiind,ales prin vot secret, a fost curtat asiduu. Omul, un bărbatdistins, impunător, de extracţie rurală, degaja o autoritatenaturală. Abil, histrionic, cu vocaţie paternală, avea tenacitateaunui Rastignac (cum l-a văzut Artur Silvestri), doritor săcucerească lumea. Cea a Capitalei, în primul rând. Capabil dereacţii intempestive, traversând „crize” (multe jucate) şilansând, inflamat, teatral, acuzaţii enorme, precum cea cuemigrarea în Portugalia, luat în serios de înalţi demnitari departid. Cazul lui Gheorghe Pană, unul dintre secretarii PCR(atunci), speriat de perspectiva anunţată de „Zăricuţă”, de a fi„academician măturător” la Lisabona! Deşi colţos, cutemperament de luptător, Zaharia Stancu (1902-1974), venitdin Salcia, se simţea poet; un senzorial, un poet aspru, cu trăiripătimaşe, trecând printr-o copilărie grea (ucenic într-o tăbăcăriela Roşiorii de Vede, vânzător, picolo etc.), cu un trecutcontroversat. Cu credinţe de stânga, membru PCR din 1945,înainte sinecurist al Siguranţei, articler antisovietic, ne asigurăMarian Popa (5, II, 221). Va fi exclus din PMR, în 1950, şireprimit, în 1964, cu stagiu din 26 martie 1960. Au fostinvocate, la şedinţa Biroului politic (10 mai 1962), documentecompromiţătoare, trecutul de „agent”, poate şi „lichelismul”,dar, în cele din urmă, pe baza unei cereri mai vechi, în„aşteptare”, va fi „înfiat” de Partid (2, 375). Nesupunerea,mult lăudată, devine servilism, evocare tezistă, pe placul noilorstăpâni. Cu prestanţă de lider, anulând – prin pactizare –antecedentele compromiţătoare, el anunţă, sub spectrulneuitării („Să nu uiţi, Darie!”), numeroase proiecte: are ambiţiienorme, dezvoltă subiecte giganteşti, faraonice, construieştemari cicluri, sertarele sunt pline, adăpostind texte resuscitate,rescrise, adăugite, cu o cronologie extrem capricioasă. Dinaluatul epic al romanului Desculţ, trage, în 1960, o trilogiedezamăgitoare, inundată de lirism (Clopote şi struguri; Printrestele; Carul de foc). Dulăii, în 1952, devine o obeză „anexă”,iar în Gazeta literară va tipări, săptămânal, fragmente dinRădăcinile sunt amare (primele patru volume), un mare eşec,denunţat, ca atare, târzior, „cu mănuşi”. Pe baricadelegazetăriei, va încuraja (în Azi) scriitorii „tineri şi vânjoşi”, cuprograme divergente, apţi de „rupturi” şi reorientări. În preajmaalegerilor la Societatea Scriitorilor Români (1935) condamnase„toropeala”, dorind „scoaterea la suprafaţa vieţii sociale abreslei scriitoriceşti”. Scriitorul, afirma răspicat tânărul Stancu,nu e „omul de după uşă”. Bucurându-se de încrederea Partidului,va fi, benefic, „un avocat al cauzei scriitorilor” (6, 826),conducând, cu destoinicie, Uniunea. Spre amurgul carierei,prolifică, şi ea, afişând o distincţie aristocratică, se va întoarcela poezie şi memorialistică, după ce se lăsase ispitit de romanultotal. Fiindcă ce altceva îşi propunea a fi, de pildă, rebutulromanesc Rădăcinile sînt amare? Polemic şi poematic, ZahariaStancu face din celebrul şi colţosul Darie un personaj migrator,cu o memorie fabuloasă (e drept, revărsată capricios). Rescriindşi diluând textele de altădată, înseriat „promoţiei toboşarilor”(cum nota un critic), vestind noul anotimp al literaturii noastre,Zaharia Stancu şi-a fructificat alura de lider şi trecutul de stânga.El s-a dezvăluit ca personaj şi, în acelaşi timp, şi-a construit,migălos, destinul. Dincolo de mania repetitivă (ca intenţiestilistică) ori aburul poematic, învăluind molatec un decor ireal(să ne amintim, iarăşi, de tătăroaica Uruma), dincolo deviolenţele unei lumi bolnave (cazul Şatrei, un „Ulise colectiv”care rătăceşte spre răsărit, sub primejdia pieirii) ori apicarescului din Jocul cu moartea, dincolo de elegiacul Cemult te-am iubit ori a ferocităţii din Constandina (venită, laOmida, pentru „moştenire”), dincolo – aşadar – de acestepagini care rămân, se cuvin evocate şi faptele scriitorului, atâtavreme preşedinte al breslei scriitoriceşti. Repunerea în

discuţie a operei ar indica o fericită longevitate. Darpreşedintele Stancu, beneficiind de relaxarea ideologică aînceputului ceauşist, în ani „mai respirabili”, trecând pesteadversităţile ce măcinau Uniunea (Scriitorilor), a avut dibăciasă profite de un climat permisiv, insinuând sentimentului tonical unităţii. Zăricuţă, scria Ovid S. Crohmălniceanu, a „înhăţatcât se putea”: a obţinut vila de la Neptun şi editura CarteaRomânească, a dovedit filotimie faţă de urmaşii scriitorilor, s-aîngrijit de pensii ş.a.m.d.

Întrebarea care, repetat, s-a pus privea prezumtiva vocaţieepică, îndoielnică, potrivit unor voci. Scriind despre Taifunul(1937), G. Călinescu nota că romanul „suferă de sacadare”;reproşul, se vede, vechi, rămâne valabil pentru integrala operei.Şi Oameni cu joben (1941) confirmă că prozatorul nu străluceaîn construcţie. Romanele de tinereţe, repudiate, ţin de literaturade serie, mixând ingredientele trebuincioase: senzaţionalul,misterele, desfrâul şi arivismul din înalta societate. Zile delagăr (1945), ca jurnal al detenţiei, deschide mistificator bogatasa memorialistică, integrând, de fapt, întreaga producţieromanescă (minus Şatra), orbitând în jurul lui Darie. PrinDesculţ , Stancu impunea, în acele vremuri vitrege,constrângătoare, „dreptul la biografism” (7, 86), oferind,surprinzător, „o relatare marcată subiectiv, centrată pe eu” (7,203). Ceea ce, în contextul epocii, în pofida serviciilorpropagandistice (indiscutabile!), părea de mirare, mai ales că,paradoxal, la scara întregului ciclu, Zaharia Stancu făcea,subliminal, apologia libertăţii.

Gazetar travestit în romancier, angajat politic, Stancu purcedesârguincios la rescrierea autobiografiei. Zile de lagăr devine,spunea Cornel Ungureanu, un manifest electoral (încheiat la31 martie 1945). Secolul omului de jos (1946) reprezintă,deja, omul politic, exponenţial, înfăţişând „marea schimbare”în culorile adevărului. Şi următoarele volume de publicistică(Sarea e dulce, 1955; Cefe de taur, 1956) prelungesc această„febricitare artificială” (7, 203), în numele jurnalismuluimilitant. Pamfletar incisiv, el transformă Rădăcinile sunt amare(5 volume, 1958-1959) într-un reportaj propagandistic, haotic,parantetic; un roman-polip, spunea Eugen Simion, fără interesliterar, narând vitezist, precipitat, o aventură electorală(candidat democrat la Teliu) în rama bătăliilor politice aleprimilor ani postbelici.

Odată cu Jocul cu moartea (1962), prozatorul îmbrăţişeazăo formulă picarescă, insolită, împinsă în senzaţionalism.Vânzător de ziare (în vreme de război), Darie – sechestrat denemţi – ajunge în Bitolia. Vagabondajul, aventurile balcanice,încercările de evadare, în tovărăşia Diplomatului (un escroc,fost consul, oricum un personaj misterios, cu o identitatenedivulgată), întreţin un interes viu şi procură o lecturăagreabilă, legând – în tentativa supravieţuirii – un cuplu,altminteri, „moralmente imposibil” (cf. Eugen Simion).

Experienţele adolescentului Darie, neaflându-şi rostul, ursit/ urgisit să umble prin lume, capătă, în Pădurea nebună (1963),roman dens, mai supravegheat stilistic, un explicit caracteriniţiatic. Antiteza Deliormanului „nebun” cu târgul lânced,mucegăit, prăfos (Ruşii de Vede), câinoşenia unchiului Tone şiteribila bunică de la Cârlomanu, episodul viforos de la Sorg(între Lenk – Darie şi Uruma), livrat şi ca naraţiune autonomă,excelentă, probând clocotul sângelui tânăr etc., confirmă aceaamintită „apologie a vieţii libere” (8, 443). Şi care, prin Şatra(1968), ca ficţiune pură, în absenţa lui Darie, relatând istoriaunei deportări, spre răsărit, dincolo de „fluviu” (Nistru), esteo teribilă iniţiere în moarte. Obligaţi la acest exod, însoţiţi desemne rele, prevestitoare, „oamenii oacheşi” ai lui Him-başase vor lepăda de străvechile legi (morala tribală, cutumele),confruntaţi cu „primejdia pieirii”. Bulibaşa nu mai este ascultat,Uj-hoţul va lua locul lui Him-başa, şatra, măcinată de rivalităţi(triunghiul Goşu, Lisandra, Ariston), va sfârşi în destrămare(război, pustietate, lagăr, foame, frig), risipindu-şi rosturile şiordinea, apropiate de primitivitate. Asistăm, spunea EugenSimion, la o moarte colectivă, „biblică”, mitul (degradat)devenind Istorie. Şi asigurând acestui roman, singular în peisajulprozastic stăncian, „o posteritate nesperată”, credea, cuîndreptăţire, N. Manolescu (4, 950).

În fine, Ce mult te-am iubit (1968) atinge o ultimă treaptă ainiţierii. Scris rapid, într-o lună, romanul, un jet eliberator(poem şi document etnografic, deopotrivă) ne prilejuieşteîntâlnirea cu un Darie matur, revenit în satul natal, printresătenii din Omida. Dar lumea (satul) de odinioară, o lumearhaică, a dispărut; doar cimitirul şi Călmăţuiul veghează, iaramintirile sunt o grea povară: „Nimic din anii aceia n-a murit înmine...Nimic n-am uitat”. Carte „pură” (cf. G. Dimisianu),provocată de moartea mamei („Maria lui Tudor”), Ce mult te-am iubit reconstituie ritualul funerar, în prezenţa rebedeniilorşi megieşilor, descifrând, secvenţial, sensul unei existenţechinuite. Cu remuşcări tardive, vorbe nerostite, însoţit de căinţatatălui, mărturisindu-şi târziu iubirea, „Zăricuţă” retrăieşte, cu

Zaharia Stancu şi „Constelaţia Desculţ”

Adrian Dinu RACHIERU(Continuare în pag. 23)

„Desculţ mi-a umbrit poezia. Desculţ mi-a umbrit toate cărţile pe carele-am scris din decembrie 1948 până astăzi”

20 Acolada nr. 4 aprilie 2013 21

RADAR

Acolada nr. 4 aprilie 201322

Texte fără nume Vedetele din umbra politiciiRegatul Unit AlMicilor Ecrane

Pamflet de Florica Bud

Alt Regat? Veţi întreba stând atârnaţideasupra aurei mele, admiţând că ea maiexistă, vai mie, asemenea sabiei luiDamocles? Da, încă un regat şi nu unuloarecare ci unul la care cotizăm cu toţiipentru a-l susţine material, dreptmulţumire că această descoperireepocală ne-a schimbat definitiv viaţa şiinfluenţează mersul societăţii într-un sensgreu de contracarat. Vă las pe voi,

Deveniţi Doar Numere Cumulate Ale Institutului De StatisticăPlanetară, să vă pronunţaţi despre rolul micului ecran asupracalităţii vieţii noastre… trupeşti. Prefer să nu pronunţsubstantivul suflet fiindcă el a fost golit de conţinut de cătreunii semeni ai noştri care nu au fărâmă de… iarăşi era să-l invoc!

Am aflat recent, de la un post TV, că un fost premiereuropean ajuns în pragul unei vârste mai mult decât onorabiles-a îndrăgostit de o… puştoaică nu pentru că ar fi frumoasă cipentru… frumuseţea sufletului ei. Ce emoţionant! Să-ţi cauţisufletul pereche o viaţă întreagă şi să-l găseşti atât de târziu şinu într-un trup oarecare ci într-unul care respectă regulile 90-60-90! Zilnic suntem informaţi, pe calea undelor, de marilepoveşti de iubire dintre bunici-bunicuţe şi posibile strănepoate-strănepoţi. Desigur că mezalianţele acestea au la bază numaişi numai compatibilitate sufletească. Dar, de ce să fim maliţioşi?În fond, fiecare dintre noi îşi trăieşte iubirea când, unde şi cumapucă.

Aş paria pe un cal alb că sunteţi în stare azi – pe motive deavalanşe, topirea gheţarilor, ploaie mocănească, lapte cu toxine,extratereştrii zonali, dispariţia unui virus periculos pentru omdin laboratorul care l-a adăpostit – să gândiţi negativ la adresaomenirii debusolate. Având şi eu o zi proastă, ca orice vietateiubitoare de soare, v-aş numi Posibili Arhitecţi Ai RăuluiUniversal. Fac acest demers fără să aduc un afront gândurilorvoastre adresate protagoniştilor Love Story-ului multiplicat înoglinzi infinite, story ce populează viaţa şi sticla, punând cuuşurinţă egal între iubire şi minciună. Dacă o veţi face, sper săvă asumaţi şi consecinţele. Adică cum, mă revolt spre sfârşitde paragraf, chiar nu vedeţi câtă afecţiune ţâşneşte din fiinţeleangelice care ne populează ecranele? Ele nefiind altceva decâtreclamele vii ale vieţii lor interioare. Adorabile făpturi, careînsumează plenitudinii sufleteşti comorile de împrumut aletrupului. Nu voi pomeni care sunt ele, le ştim cu toţii, suntpeste tot şi în toate. De parcă versurile semnate de cătrepoetul George Lesnea ar fi croite pentru vremurile de azi:„Partidul( siliconul) e-n toate/ E-n în cele ce sunt/ şi-n cele cemâine vor râde la soare.”

Dar bucuria supremă vine abia în momentul zero, în carevipurile îşi arată păsăricile în direct, în timpul periplului pecare îl fac de la un studio la altul. Trăim o epocă glorioasă ateleviziunilor unite parcă într-un singur scop, acela de a neîndobitoci, acţiune la care contribuie din plin violenţa în carene scaldă de vreo două decenii bune. Violenţa în deseneleanimate, în seriale, filme, talk show-uri şi în divertisment. Eapoate fi verbală sau nonverbală, înarmată cu arme de foc sau cuarme albe. Când ne săturăm de violenţa micului ecran, trecemla cea mult mai cuprinzătoare a internetului. De beneficiileinternetului ne bucurăm, pe bani puţini, şi cei mari şi cei mici,de-a valma. De altfel nu ne obligă nimeni să ne folosim de noiledescoperiri. Putem să oprim televizoarele şi calculatoarele…doar pe ale noastre! Ceea ce nu ar schimba nimic din ceea cese întâmplă sau se va întâmpla în jurul nostru.

Cât sunt de pline de învăţăminte, pentru cei mici,programele diverselor televiziuni aflăm, pe măsură ce cresccopiii, din comportamentul lor. Mai avem neobrăzarea să nemirăm de proasta creştere a noilor generaţii. Ei sunt rezultatuleducaţiei pe care le-o fac adulţii. Tinerii chiar nu au nicio vină!Se adapă din izvorul care curge la poarta lor. Bunici le-au fostbonele-televizor şi bonele-calculator.

Crescând, au lăsat în urmă desenele cu bătălii interstelareschimbându-le cu ştirile violente esciene şi cu emisiunile dedivertisment, care au ca protagonişti aşa-zisele para-dive şi… para-divoi! Cei tineri cresc beneficiind din plin depara-comportamentul acestor personaje plimbate cu sârg şiinsistenţă de la o televiziune la alta. Ele, vedetele-surogat, nuau nicio vină că nu s-au legiferat casele de toleranţă, în fondtrebuie să se producă şi ele undeva. Şi unde este mai nimeritsă o facă decât în faţa telespectatorilor, care au citit cândva, înnegura copilăriei lor, că pâinea cu amelioratori şi E-uri mergeperfect cu circul mediatic.

Apropo, vă vând un pont. Când această minunată pâineaducătoare de boli ajunge mai scumpă pe mesele noastre,acest lucru se întâmplă nu din cauza creşterii preţului făinii,

deoarece făina chiar nu mai contează cantitativ în compoziţiapthithi noastre cea de toate zilele, ci se scumpeşte din cauzascumpirii – „zeama zemii”! ar exclama şugubăţ Anton Pann –E-urilor şi a amelioratorilor, de care beneficiază din plin pâineanoastră cea de toate zilele şi… morţile.

Şi-a dat seama Lumea Bună că suntem un aluat care poatefi modelat cu uşurinţă, deoarece ne cunoaşte foarte bine viciileşi plăcerile. Nu este fată proastă Evropa asta, când ne vorbeştede mâncarea bio, în timp ce ne oferă nişte cancer vânzându-ni-l, pe bani buni, asortat la produse de proastă calitate, frumosambalate, în magazine cu aer condiţionat şi încălzire ultra-extra-forte, superbolduri care, desigur, nu miros a bălegar, agăinaţ şi a sudoare. Toate aceste aşa-zise calităţi, care iaucumpărătorilor ochii, ţin în şah ţăranul român pentru ale căruiproduse nu mai e loc decât în târguri şi…

Deşi… la urma urmelor, fantomele nu au cum să vândă înpiaţă! De ce Regatul Operaţiunilor Estetice? Simplu, deoarecesuntem pe locul şaptesprezece în lume, în această privinţă. Unloc mai mult ca onorabil aţi spune domniile voastre, dacă nu v-aş tăia microfonul, mai bine spus sunetul. Un loc bun pentrunişte amarâţi care bat de decenii la porţile lumii bune şi careabia că au deschis ochii la minunile bisturiului. Batem la aceleuşi nu numai să cerşim mai binele dar ca să ne şi pârâm unii pealţii spre binele nemijlocit al ţării. Din cauza acestui binemeritatloc al şaptesprezecelea ar trebui să creştem nu numai în ochiineproculinizaţi ai Evropei Unite ci şi în cei ai întregului Univers.

Aş avea o mică propunere, dacă sunt primită la MasaPropunerilor, aceea ca medicii esteticieni să fie consideraţiartişti plastici, ei fiind adevăraţi sculptori care modelează în…carne vie şi ca urmare să fie primiţi degrabă în Uniunea ArtiştilorPlastici Români. Fiindcă sunt un om generos voi face lobby şipentru cei care fac tatuaje, aceştia să fie primiţi în rândulpictorilor… aştept şi părerea Domniilor Voastre Consternaţi AiSecolului Trecut.

Vedeţi ce pruncă bună sunt eu, nu am pronunţat cuvântulsilicon fiindcă mă supun singură la o cură de deza…dezasiliconare deoarece văd roşu în faţa ochilor când audpronunţându-se acest cuvânt. Mi-am propus deci să mi-l scotdin vocabular. Ce mai contează un cuvânt în minus. Binecuvîntatsă fie folclorul că şi-a adus şi el contribuţia, ca să putem ajungepe locul şaptesprezece. Ar trebui să ne străduim să ajungem înprimii zece, nu-i aşa Dragi Cocoşaţi Ai Lumii ImpozitelorReunite? Dar despre tunatele ce dănţuiesc la porţile cânteculuipopular, altădată, taman la pamfletul ce va purta titlul RegatulNeunit al Muncii!

La sfârşitul anului 1967, GuyDebord a publicat prima ediţie a faimoaseisale cărţi La société du spectacle. Laaproape o jumătate de secol de atunci,spectacolul a acaparat cu totul viaţanoastră de zi cu zi, iar televiziunea şiinternetul au devenit pentru tot mai mulţioameni o a doua existenţă, paralelă , dar

chiar mai importantă decât viaţa socială propriu-zisă. Prin faţaochilor noştri vedem zilnic perindându-se o grămadă de vedete,de la politicieni, artişti de toate calibrele şi de toate genurile,domnişoare tot mai lejer îmbrăcate, sportivi, analişti politici,moderatori isterici, asistente agramate dar pline de alte calităţi.Pe măsură ce spectacolul se înteţeşte calitatea discuţiilor sesubţiază. Totul seamănă cu o gumă de mestecat pentru ochi,ceea ce contează sunt ritmul vorbirii şi tonalitatea vocii, nuprecizia argumentaţiei. Regulile comunicării se schimbă şipeisajul mass-media de astăzi nu mai are nimic în comun cu celde la sfârşitul anilor ’80. Este suficient să urmăreşti o singurăseară dezbaterile politice de la vreunul dintre posturile deteleviziune de la noi pentru a suferi un mic şoc legat de nivelulcultural şi moral al invitaţilor şi de calitatea ideilor vehiculatede aceştia.

Veţi fi surprinşi poate să aflaţi că fenomenul nu esteunul specific românesc. Mutatis mutandis, regele rating îşiface peste tot simţită prezenţa, chiar şi în ţările pe care leinvidiem (acum, de când cu criza economică, mai puţin, daradmiraţia de mai bine de un secol pentru ţările din apusulcontinentului nu se uită cu una cu două). E drept, acolo, niveluloamenilor care ajung la vârful politicii este cu totul altul decâtla noi, iar aceasta se simte. Dar chiar şi în ţări cu mare tradiţieculturală, precum Franţa, impactul dezbaterilor televizate esteunul major, iar principalul său efect este diluarea semnificativăa conţinutului în discursurile publice. Nu o spun eu, ci MichelRocard, fostul premier al lui François Mitterrand de la sfârşitulanilor ’80, un distins intelectual de şcoală veche şi unul dintrecei mai respectaţi oameni politici francezi. Într-un interviu datla sfârşitul anului 2010, veteranul politician francez spune:„Televiziunea obligă la sărăcirea discursului. Ea este un obstacolîn calea respectului pentru complexitatea argumentaţiei şi,prin acesta, duce la moartea unei civilizaţii”. Şi aceasta nu estetotul. Pentru că, spune în continuare fostul premier francez:„La televizor mă străduiesc să mint cât mai puţin posibil. Darnu vă puteţi duce într-o emisiune fără să renunţaţi să fiţi exacţi.Ne aflăm în situaţia în care oamenii politici sunt nevoiţi să-şiinterzică limbajul complex, ceea ce înseamnă că nu pot să-şi

prezinte realitatea faptelor. Ne aflăm în faţa unei extincţii ademocraţiei”. „Moartea civilizaţiei”, „extincţia democraţiei”,nu sunt prea grave acuzele aduse televiziunii de Michel Rocard?Să fie atât de nocive pentru spirit regulile acestei comunicăricare trebuie să îndeplinească două cerinţe fundamentale: săse încadreze într-un timp limitat şi să fie una pe înţelesul a câtmai multor telespectatori, aspect de care se îngrijeştemoderatorul. Prin întrebări acesta cere lămuriri, scurteazărăspunsurile invitatului, se mulţumeşte cu informaţii insuficientargumentate, sare de la una la alta, iar efectul final asuprapublicului este mai degrabă cel de manipulare.

Pentru politicienii de azi comunicarea publică a devenito chestiune la fel de importantă precum conţinutul propriu-zisal politicilor pe care le derulează. În spatele lor stau armateîntregi de specialişti de la firme de comunicare cu cifre deafaceri de sute de milioane de euro, care, în cele mai multedintre cazuri nici măcar nu ştiu unele de altele. Nu sunt puţinecazurile în care aceiaşi consilieri de imagine lucrează, simultan,şi pentru liderii puterii şi pentru cei ai opoziţiei. Unii dintre eiau minima tresărire deontologică de a le spune celor în cauză(ce situaţie mai periculoasă poate fi, teoretic, decât aceea căaceeaşi persoană se află în posesia secretelor celor mai intimeşi cunoaşte toate vulnerabilităţile unor oameni care suntadversari în lupta politică sau economică), dar alţii nu o fac.Dimpotrivă, îşi modelează campaniile de imagine pe informaţiicare nu sunt întotdeauna publice, iar ei le deţin pe căi obscure.Pentru a vă face o idee despre cât de multă atenţie se acordătraining-urilor media de către marii jucători politici, să spundoar că biroul de presă al preşedintelul Franţei cuprindea învremea lui Nicolas Sarkozy un consilier (Franck Louvrier) şi50 de angajaţi full time, cu un buget de 6,5 milioane de euroanual. Trebuie spus că aceasta este doar partea vizibilă aaisbergului. Pe lângă această echipă permanentă fostulpreşedinte a fost înconjurat în permanenţă de sfetnici speciali(importanţi oameni de televiziune şi din presa scrisă, patronişi experţi de super-clasă ai unor mari firme de comunicare), alecăror facturi exorbitante au făcut nu de puţine ori scandal înpresa franceză. Dacă echipa lui Franck Louvrier se ocupa decomunicarea cotidiană, aceşti „guru” ai comunicării vizau„operaţiunile speciale”: discreditarea adeversarilor politici,organizarea de evenimente, întâlniri cu mari oameni de afaceri,inversări spectaculoase de imagine, operaţiuni de rebranduirepolitică.

Interesul pentru continua îmbunătăţire a proprieiimagini publice nu este nici pe departe apanajul exclusiv alpreşedinţilor. Despre unul dintre membrii marcanţi ai UMP,fost secretar general al mişcării devenit ministru pe timpulmandatului de preşedinte al lui Nicolas Sarkozy, Xavier Bertrand,se ştie că îşi angajase un profesor de canto, care se prezentaregulat la biroul său pentru a-l face să intoneze game. Exerciţiulnu avea ca scop să-l înveţe să cânte pe Xavier Bertrand, ci să-imodeleze vocea, pe care cel în cauză o considera nepotrivităpentru viitorul său strălucitor în politică. Chiar şi după ce adevenit ministru, Xavier Bertrand a continuat să-şi perfecţionezecu o tenacitate remarcabilă, apariţiile publice. Şi-a angajat unactor care să-l înveţe cum să păşească, cum să privească, cumsă-şi pună în evidenţă atitudinea corporală, mai ales în timpulmitingurilor. Fost ministru al sănătăţii, Xavier Bertrand a fostunul dintre cei mai fanatici comunicatori ai regimului Sarkozy.Cei din anturajul său spun că i-a invitat la masă pe toţi jurnaliştiide care era interesat, că nu refuza nicio invitaţie la vreun postde televiziune, indiferent de formatul şi specificul emisiunii,că s-a lăsat filmat inclusiv în momentul în care lua masa înbiroul său de la minister, împreună cu secretarele sale, fapt cel-ar fi scandalizat pe prim-ministru şi chiar pe preşedinteleNicolas Sarkozy. Se pare însă că excesul de comunicare are, înmod paradoxal, acelaşi efect ca lipsa de comunicare: în pofidaeforturilor uriaşe depuse pentru a-şi ajusta imaginea publică şia costurilor financiare substanţiale alocate operaţiunii deremodelare a propriei sale personalităţi, Xavier Bertrand nueste ceea ce s-ar putea numi o vedetă a vieţii politice franceze.

Departe de ochii publicului se află o castă care câştigătot mai multă putere în lumea contemporană: consultanţii încomunicare. De la şefii de state, miniştri şi parlamentari, pânăla patronii de multinaţionale, toată lumea apelează la serviciilelor şi nu sunt puţine cazurile în care ei decid felul în careeconomicul se întrepătrunde cu politicul. Ei sunt oamenii dinumbră, sforarii nevăzuţi, cei care ştiu totul despre oricine şicare, prin persuasiune, informaţii confidenţiale, lobby, potajunge să decidă soarta multor milioane de cetăţeni ai planetei.Numele lor aproape că nu spun nimic marelui public. Obişnuiţisă-i pună pe alţii în lumina reflectoarelor, ei ştiu mai bine decâtoricine să preţuiască discreţia. Averile lor cresc însă exponenţial,an după an, iar efectele sfaturilor pe care le dau, le trăimdramatic, în fiecare zi.

Tudorel URIAN

Aurore Gorius et Michaël Moreau, Les gourous de lacom’. Trente ans de manipulation politiques et économique,Éditions La Découvert, 2011

22 23Acolada nr. 4 aprilie 2013

Voci pe mapamond: JOHN DIGBY

~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~

Zaharia Stancu

VREAU SĂ PLOUĂ

Vreau să plouă, să plouă, să plouăVocea ta, râsul, ochii, pieptulTrupul şi să îţi gust carneaCu limba mea iscoditoare

Vreau să mă pierd în părul tăuÎnaintând cu greu în blondul luiVreau să cânt ode sânilor tăiVreau să rămâi goală cît mai curând

Dezbracă-te iute dă jos fustaAruncă aceste găteliVreau să te văd întinsă sub mineCa un peisaj sub lumina soarelui

Vreau să te electrizez cu limbaVreau să fie o săgeată de mercurCare să urce şi să coboare în mineVreau să tremuri sub săruturile mele

Vreau ca limba mea să se prefacă în mareîn val spărgându-se între coapsele taleVreau să îţi mângâi goliciuneaSă o port pe vîrful limbii

Vreau să îţi deschid trupulSă sap adânc în tine şi să simţiLimba lungă a mării care se învolbureazăRetrăgându-se, ridicându-se căzând în tine

Vreau să te duc departeÎn somn şi să îţi gust carneaÎn visele mele nelinştiteUnde îmbrăţişez doar o imagine vagă

Vreau să îţi gust carneaAici în adâncul gîtuluiChiar dacă suntem despărţiţiDe nopţi lungi şi depărtări

IEŞIND DIN NOAPTE pentru Seskin Kelly

Ascult un sturz-cântăreţ

o tristeţe grea, lumea copilăriei, respectă porunca mamei de a nuuita, contemplă, cu dragoste filială, această jelanie „cu vorbe goale”,descoperind, înfiorat, sensul vieţii şi al morţii. În cadrul ciclului, unîntins Bildungsroman, având ca suport biografismul, romanul ultimal lui Zaharia Stancu este „un bocet stilizat”, observa Emil Manu,poate chiar „un poem metafizic” (9, 14). Un sfâşietor rămas bun,evocând – odată cu semnele trecerii ireversibile – „rândurile desemeni” care s-au perindat pe scena lumii.

Recunoscând că faima romanului Desculţ i-a „umbrit” poezia,fostul poet, „om în amurg”, revine la uneltele liricii în ultimii ani deviaţă. Cântec şoptit (1970), Sabia timpului (1972), Poeme cu lună(1974) înseamnă şi despărţirea de exuberanţa naturistă a bucolicelor(„câmpul, livada, codrul sur, podgoriile”), de notaţia frustă, sub semnulexcesivului, în favoarea reflexivităţii, recunoscând „sabia timpului”;adică, efemeritatea, precaritatea, dispariţia: „un sfârşit va avea şicântecul meu”. Contemplativ în lirica de senectute, „biografiindu-şisufletul”, cum zicea Laurenţiu Ulici, poetul trece de la „rugăciuneaviolentă” (cf. G. Călinescu), făcând elogiul vieţii, la „cântecul şoptit”,de la „arborele aprins” la „copacul bătrân”, mărturisindu-şi „dragosteacăruntă, târzie”. Ecoul vechilor teme răzbate: „Suferinţa a începutîn clipa / În care am căpătat glas şi chip” (v. Pe ţărm). Obosit,despovărat de zilele care au ars, trăite cu lăcomie, cu acces laesenţial, poetul depune mărturie: „Naşterea nu mi-a fost vestită princărţi / Moartea sper că-mi va fi, cât de cât”.

Răsplătit cu înalte onoruri (în 1971 primea şi Premiul Herder),tradus masiv, un clasic în viaţă şi, după moarte, învăluit într-o tăcerecompactă, fecundul Zaharia Stancu, cu stilu-i inconfundabil, cu frazaabruptă, întreruptă şi puseele de histrionism, pare ameninţat denoaptea uitării. Prin scrisul său, afirma Dumitru Micu, realismulclasic (canonic) rămâne „productiv” (8, 441). Şi poate că prin poezie,

crede Cornel Ungureanu, Stancu îşi salvează „cealaltă identitate”(2, 380). Evident, Zaharia Stancu nu s-a despărţit nicicând de poezie.

S-a născut în 1938. Este poet şi autor de colaje. A publicat patruvolume de versuri: Sailing Away from Night/ Ieşind din noapte/ , TheStructure of Bifocal Distance/ Structura distanţei bifocale/, To Amuse aShrinking Sun / Desfătându-te cu un soare timid (Anvil Press Poetry) şiIncantations/ Incantaţii (Stone House Press). Co-fondatorul CărţilorCaligula (Londra), a fost şi co-editor al câtorva antologii: Food For Thought/Hrană pentru cuget /, Inspired by Drink / Inspirat de băutură/ şiPermutations/ Permutări/ (William Morrow), precum şi Water Voyages/Plimbări pe ape/ şi Dancing to the Music of Poetry/ Dansând pe muzicapoeziei/, publicate sub forma unei serii de broşuri de The Feral Press.Coautor (alături de Joan, soţia lui) al lucrării The Collage Handbook/Manual de colaj (Thomas and Hudson), este recunoscut pentru abordarea„de arhivă” privind colajul şi tehnicile acestuia. Traduse în multe limbi,poemele lui John Digby au fost publicate în numeroase reviste şi antologii.

notele cristalinedecapitează un străinaflatîn depărtareunde stai tuhrănind după-amiazacu fructelepe care le-am culesdin pădureacolo unde luna coboarăaşteptând căderea nopţiica un asasin

când noaptea se întoarcene facem copii din noutemându-ne de întunericul somnului

şi în cameraînvăluită în luminăîţi ascult şoaptelelegănate de somn

în întunericaşteptăm barcasă ne scoată din noaptebarca uşoarăşi bălaie precum pletele talestrăbătând valurile spaimelor noastre

EA ÎMI SPUNE

Îmi spune că mii de păsăriŞi-au făcut cuib din trupul eiÎndepărtez râurile din eaMâneca moale a somnului

Şi descopărMunţi gemeni de sângeUnde delfiniiScapără deoadată în soare

Copilul e născut prea devreme ori prea târziuTimpul care şi-a pierdut trecereaO taină adunată din limba păsărilorPărul ei creşte odată cu jocurile luminii soarelui

Acum mi-o imaginezSe întoarce spre cânt şi sânge şi piatrăÎnconjurând lumea aceastaO flacără trecând prin umbra pământului

NU ERAI ACOLO

Acolo unde un copac ofilita crescut în pământul tăudegetele mele ţâşnind parcăse învârteau în craniului tău acoperit cu muşchidansând cu o piatră năpădită de ierburi

am ieşit din sticla scăpărătoare a apeisă îţi aflu mâna moartă

admirând visele lichideîntr-un sat al incendiilor în caregrupuri de cai mestecau vânt

te-am văzut părăsindu-ţi trupulca să îmi saluţi umbra explodândprintre munţii îndepărtaţiunde fiecare cuvânt pe care l-am rostits-a făcut copac în mijlocul mării

m-am poticnit pe poteci ziua întreagăducându-mă către trupul tăuşi nu ţi-am aflat râsulam privit îndărătul ochilor tăi şi am văzutsoarele şi luna iubindu-se

nu erai acolo mi-am şoptitţinându-mi numele în mâinile taleun ghem strâns de ţărână şi suflareîn vegetaţia neagră a cerului

fericit te-am aflat aruncându-ţipărul plin de vise peste faţa rece a luniiţi-am urmărit râsul vestind fulgerulpeste ochii tăi pe când pregăteaicăsătoria dintre aer şi foc

IEŞIND CĂLARE

Mâini tremurătoareCuloare a zileiRăsucite în forme ale orelor trecătoareFiresc călătoreşti minunatSpre o casă de zăpadăUnde şiruri nesfârşite de oameniMănâncă trandafiri

În fiecare camerăCopiii adună visele elefanţilorŞi le înmulţesc în bule fugare de săpun

AfarăClipele de nevinovăţie îşi toarnă râsulPeste o ceată de femei plutitoareÎntr-o mânecă de lacrimiÎn care un bătrân ţine un pistolLa gura primei stele a serii

Printre copaciO femeie se leagănă de părul eiLăsând apele să crească în jurul capuluiDar ei nu îi pasăÎn timp ce un tigru varsă lacrimi de nestemateÎnainte ca soarele să împrăştie iubiţilor lui cu piele

tuciurieDelfinii călărind peste lacurile de foc

Traduceri:

stranie de-a semna un soi de pact de coabitare, apoi în cea de a-iurma interesele în numirea procurorilor, începînd cu Laura Codruţa-Kövesi, cea cu vechi state în slujba prezidentului, în fruntea DNA.Nu apar oare astfel breşe binevenite în USL, date fiind nemulţumirileliberalilor, dar şi în masa de votanţi ai coaliţiei, surprinşi, derutaţi,de nu revoltaţi de-a dreptul de o asemenea întorsătură a lucrurilor?Explicaţiile, unele întrucîtva rezonabile, altele trase de păr aleexponenţilor puterii nu sînt în măsură a-i linişti pe cei mulţi care auurmat neted sloganul „Jos Băsescu”. Cei mulţi care s-ar fi aşteptat,fireşte, ca matrozul-prezident, de atîtea ori compromis, să fie pus încorzi în continuare. Se invocă, desigur, şi „interesele externe aleţării”, nu fără acel iz ancilar ce ne duce gîndul la primele decenii aleregimului comunist de la noi, cînd oportuniştii epocii se străduiau peîntrecute a-i intra în graţii supraputerii ce ni l-a impus. Ceea ceînseamnă acum „să fii antieuropean” sau „antiamerican”, se situeazăpe urmele vechilor etichete ale blamului, precum „duşman de clasă”sau „agent al imperialismului”. Spre a nu mai vorbi de alte precedentedintr-o istorie mai îndepărtată, cu „turcirile” sale… Iată constatărileîntristate ale unui ziarist sagace, Cornel Nistorescu: „Că ambasadaamericană se suceşte şi ea după cum bate vîntul. Cînd a fost nevoiede taxat anumiţi politiceni, a recurs la incriminarea comunismului,la anticorupţie, la comportament nedemocratic. Cînd e vorba derespectarea unei legi care încurcă, adio, se poate trece şi la alteprincipii. Ba se poate recurge şi la declaraţii de sprijin. AmbasadaSUA a lansat un mesaj de încurajare a colaborării Băsescu-Ponta deparcă asta ar face parte din strategia NATO în Balcani. (…) Şi lanivel NATO e tot după nevoi şi simpatii şi după interese. Logica nueste armă decît la defilări”. Fir-ar să fie, cam aşa e!

Adrian Dinu RACHIERU

P.S. Greu de crezut, aşa cum, recent, vrea să ne încredinţezeMircea Maliţa, într-un interviu „smuls” de Ilie Rad (v. Românialiterară, nr. 14/5 aprilie 2013, p. 12-13) că „Roller şi Răutu, nu ieşeaudin vorba lui” (a lui Sadoveanu, n.n.), un monumental taciturn, seştie. Aflaţi la Paris, în aprilie 1949, la Congresul Partizanilor Păcii,conducând delegaţia RPR (8 persoane, printre care şi ZahariaStancu), cei doi oficiali, precizează dl. Maliţa (atunci, „secretarultemporar” al lui Sadoveanu), „se temeau de el” (?!). Poate doar lamanifestarea pariziană (acceptăm), marele prozator – cap de afiş –fiind asaltat de organizatori şi invitaţi...

NOTE: 1. Gabriel Dimisianu, Zaharia Stancu, în Amintiri şi portrete literare, ediţia a II-a,Editura Eminescu, Bucureşti, 2004. 2. Cornel Ungureanu, Înfierea de către partid. Zaharia Stancu, în Istoria secretă aliteraturii române, Editura Aula, Braşov, 2007. 3. G. Călinescu, O carte vie, în Literatura nouă, ediţie întocmită şi prefaţată de Al.Piru, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1972. 4. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, EdituraParalela 45, Piteşti, 2008. 5. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I - II, FundaţiaLuceafărul, Bucureşti, 2001. 6. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), EdituraMaşina de scris, Bucureşti, 2005. 7. Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Proza, Editura Fundaţiei PRO,Bucureşti, 2002. 8. Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism,Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000. 9. Emil Manu, Meditaţia autobiografică, în România literară, nr. 41/1982.

Băsesciada continuă

Gheorghe GRIGURCU

Olimpia IACOB

Acolada nr. 4 aprilie 2013

Actualităţi Paranteze

24

Nicolae PRELIPCEANU

Băsesciada continuăDorind a-şi disimula gustul dezagreabil lăsat de recentele alegeri din PDL, Traian Băsescu a ieşit la

rampă cu o declaraţie echivalentă cu un divorţ imprevizibil. O impacienţă s-a tradus într-un ton melodramatic:„«Adio Partid Democrat». Astăzi ne-am despărţit. Ei nu mai sînt o piatră de moară pentru mine, eu nu maisînt o piatră de moară pentru ei. Mă voi dedica construcţiei unei alte soluţii de dreapta, cu oamenicinstiţi, cu oameni care nu fug cu urnele, cu oameni care acceptă dreptul democratic al contestaţiei. Şivreau să ştiţi că nu voi face nimic pentru a aduce alături de mine o bucăţică de PDL. PDL-ul a demonstratcă poate fi ţinut pe o direcţie democratică atîta timp cît a ştiut de un lider autoritar. Imediat ce au simţitcă pot fi singuri, aripa FSN-istă a partidului a răbufnit, iar Convenţia de astăzi este proba că 50 % din partideste încă ancorat în năravurile FSN. Adio PD, adio PDL! Noi azi ne-am despărţit definitiv”. De underezultă o înţelegere de tot hazul a conceptului „direcţiei democratice”, care n-ar însemna altceva decît…un dulce autoritarism. Avem impresia că e singurul moment de sinceritate conţinut în scurta alocuţiuneagramată. Regretînd că nu mai poate sta la pupitrul prestaţiei PDL-iste aidoma unui dirijor sever,prezidentul acuză, cu o lipsă de bun simţ, care dacă ar lipsi din spusele d-sale ne-ar surprinde, „aripafesenistă” a partidului. Ce fel de „aripă” care să-i îngăduie Băsescului a se distanţa de ea cu pretinsădignitate, cîtă vreme a ocupat el însuşi, fără complexe din cîte ştim, fotoliul de ministru din partea FSN?Şi nu doar atît. Anunţînd că se va dedica „construcţiei unei alte soluţii de dreapta”, cine l-ar putea credecă nu va pofti să rupă măcar „o bucăţică” din fostul d-sale partid de suflet? Vom reveni asupra chestiunii.Oful major, greu de depăşit, al lui Băsescu e, la ora actuală, victoria lui Vasile Blaga repurtată asupraElenei Udrea. Am putut urmări de mai multă vreme duşmănia surdă pe care i-a purtat-o „căprarului” (aşal-a botezat, în frazeologia d-sale cazonă, pe Blaga), probă, orice s-ar zice, a nerecunoştinţei faţă de cel carei-a condus campaniile electorale, nedîndu-se în lături de la mijloace nu tocmai democratice pentru astrînge voturi în favoarea celui ce l-a excomunicat. Dacă Traian Băsescu a ajuns preşedintele României şişi-a păstrat mandatul pînă azi, meritul „căprarului” a fost fără doar şi poate real. Şi atunci? Băsescu l-aperceput pe Blaga sub unghiul rivalităţii. De fapt s-au confruntat, în adversitatea celor doi, două manierede a conduce un partid. Pe de-o parte o concepţie tribală, a unui „tătuc” cu drepturi depline, axiomaticeale puterii, pe de alta o concepţie birocratică, formalistă, mai apropiată de practicile moderne. Cu oanvergură redusă, mai „disciplinat”, Blaga speră să reuşească mai bine în conjuncturile prezentului. Înorice caz cele petrecute la Convenţia PDL ne aduc aminte de felul în care, odinioară, Băsescu l-a debarcatpe Petre Roman de la cîrma PD. Istoria s-a repetat, dar cu rolurile inversate, cu alura unei pedepse…

Aşadar PDL a rămas fără cel ce părea a fi „locomotiva” sa. Se va putea oare mişca în atari condiţii încare fumul lăsat de această „locomotivă” primitivă întunecă încă orizontul, vor izbuti obedienţii Băsesculuisă convingă lumea că şi-au schimbat faţa? La Convenţie s-au conturat trei moţiuni desemnînd cele treigrupări din interiorul formaţiunii. Prima, cea a lui Blaga, ezită între „greaua moştenire” băsesciană, pecare pînă acum n-a avut curajul a o înfrunta frontal, şi aspiraţia unei „înnoiri” vagi, pentru care dispune deoameni vechi. „FSN-istă” într-adevăr, ea conservă ceva şi din mentalitateaneocomunistă, vădită în tactica „paşilor mici”, adesea insesizabili, cao înaintare de cîrtiţă, către un progres dubios. A doua tabără, condusă deElena Udrea, reprezintă camarila Băsescului (fireşte, aici se află şi servilul exemplar Boc),gata a-i face mai departe toate voile, inclusiv de a-l restaura fără clipire la conducerea partidului. Camarilăcare a cutezat a se împotrivi curentului anti-Băsescu, atît de puternic în opinia publică în genere,asumîndu-şi riscuri de care era cu neputinţă să nu fie conştientă. Dincolo de indenegabilele resorturicarieriste ale gărzii fidelilor, dată fiind şi împrejurarea că s-a văzut perdantă, i-am putea concede o notă deromantism sui generis. Şi al treilea curent, cel al „reformiştilor” (Monica Macovei, Cristian Preda, SeverVoinescu etc.), care s-au văzut reduşi la un scor minim. De bună seamă un semnal al inerţiei în care zaceîncă fostul fief al lui Băsescu, această teamă de schimbare putînd constitui un liant al primelor douăgrupări. Iată punctul de vedere al lui Cristian Preda: „Rezultatul de 5 % ne-a decepţionat, dar nu ne-ademobilizat. Statutul partidului spune că doar moţiunile care obţin minimum 10 la sută sînt îndreptăţitesă participe la conducerea partidului. Ceea ce înseamnă că reformiştii sînt excluşi de la orice deliberarea PDL-ului pînă la următoarea Convenţie. E bine însă că grupul rămîne solidar. Ne-am propus să facemopoziţie la USL sub acest nume”. Neîndoios, „reformiştii” constituie unica şansă serioasă a PDL deîndepărtare de la linia băsesciană (Cristian Preda mai preciza că „obiectivul meu este ca, la sfîrşitul lui2014, să-l trimitem pe Băsescu la pensie”), dar marginalizarea lor fără echivoc nu îngăduie deocamdatăsperanţe într-o asemenea direcţie. Una peste alta, PDL se găseşte într-un impas. A pierdut un milion devoturi, în doar şase luni cîte s-au scurs de la alegerile locale pînă la cele parlamentare. Chiar dupăspectaculosul „adio” pe care l-a rostit la nervi Băsescu, acesta rămîne spectrul menit a bîntui PDL şi pemai departe, a-l împiedica să aibă o imagine mai atrăgătoare. Noul boss al partidului, Blaga, e şi d-sa, înpofida unor aparenţe, atins în bună măsură de băsescianism. Primele-i manifestări de după alegeri au avuto alură dominatoare ce pune sub semnul întrebării intenţiile de „conciliere” pe care le-a anunţat: ElenaUdrea, bruftuită chiar de la tribuna Convenţiei, n-a căpătat nicio funcţie, iar Monica Macovei s-a văzutmustrată pentru că s-ar afla în întîrziere cu… plata cotizaţiei. Dacă despre Băsescu s-a afirmat că ar fi unCeauşescu în mizerie, s-ar prea putea ca succesorul d-sale să fie taxat nu altminteri decît ca o variantăspălăcită a Băsescului…

Dar nici Băsescu nu se dă bătut. Astuţia d-sale de „animal politic” îl face să adulmece noi căi deînaintare, în numele unei revanşe care-l insuflă. Eşecul pe care l-a suferit din partea PDL pare a posedaşi o valenţă sentimentală, dacă o avem în vedere pe Elena Udrea, în care a învestit nu numai o mareîncredere politicească (deşi impopularitatea ei nu-i putea scăpa), ci şi una umană. I-a trecut cu vederea,în chip surprinzător, slăbiciunile, de la extravaganţele de toaletă, care exhibau o bună stare sfidătoareîntr-o perioadă de criză, pînă la pierderea conducerii filialei bucureştene a partidului, care s-a produs maicu seamă pentru că, total neinspirată, a susţinut candidatura pentru postul de primar al Capitalei a unuiafacerist semidoct precum Silviu Prigoană. A tratat-o pe Elena Udrea nu numai ca pe un instrument alpropriilor mişmaşuri politice, ci şi ca pe un virtual moştenitor. Elena Udrea ilustrează episodul aventurosal comportării Băsescului. Rezultatele Convenţiei PDL au însemnat aşadar pentru prezident atît oînfrîngere de ordin public cît şi una cu rezonanţe personale. De aici poate înverşunarea mai puţinstăpînită a unei „răzbunări”. Departe de pilda preşedinţilor americani, care ies din politică la terminareamandatului lor, Băsescu ţine a rămîne pe terenul acesteia, silindu-se a pune în paranteză voinţa electoratuluiexprimată atît de ferm la referendumul din anul precedent, altfel zis grava uzură morală de care n-a fostscutit. Drept urmare merge în două direcţii. Mai întîi ia iniţiativa unei formaţiuni „care nu e partid, dar…se va mai vedea” (cum zice poporul, nici cal nici măgar!), Mişcarea populară, configurată deocamdată decîţiva apropiaţi, aparent hărăzită a se alătura unor partide de buzunar ori organizaţii ale „aflatului întreabă”, precum Noua Republică, Forţa Civică, Institutul de Studii Populare, Iniţiativa Civică de Centru-Dreapta etc. Însă, cine ştie? Poate prin nişte maşinaţiuni în care e versat pînă la excelenţă, prezidentulva folosi Mişcarea Populară ca un cal troian (cal Traian!) înăuntrul partidelor existente spre a-şi înjghebaiarăşi unul pe pofta inimii, inclusiv prin „bucăţele” din PDL, cu toate că ne-a încredinţat, cu patetism, căn-ar mai avea nevoie de aşa ceva. L-ar putea ajuta circumstanţa că dreapta noastră se află în derivă, odatăcu impostura proclamării peste noapte a PSD-ului drept exponent al…. dreptei şi cu „înavuţirea” acestuiacu cîţiva transfugi liberali care i-au augmentat sigla. La prima vedere, operaţia pare a fi rodul naivităţii, darsă nu subestimăm resursele de inventivitate perversă ale personajului cu pricina.

În al doilea rînd, Traian Băsescu doreşte să-l atragă (ce mai, l-a şi atras) în jocul d-sale pe noulpremier, Victor Ponta. Dibuindu-i pesemne punctele vulnerabile şi exploatîndu-le, l-a pus în situaţia

Moştenirile trecuturilorÎn timpul regimului comunist, unul dintre sloganurileadresate scriitorilor şi artiştilor spunea că trebuie săcreeze pentru masele largi populare. Erau condamnatedrastic, uneori cu urmări neplăcute pentru autori,experimentele literare sau artistice care s-ar fi pututstrecura, însă foarte rar, printre ochiurile, altminteridestul de strânse, ale plaselor cenzurii. Să fi spus atuncică poezia, de pildă, este pentru iniţiaţi şi că lălăialalozincardă, inteligibilă – dar la ce bun? – nu era poezie, arfi fost vai de tine. În primii ani, ai proletcultismului, nuîncăpea nimic în afară de Silvester Andrei salveazăabatajul sau Minerii din Maramureş (cu discreta influenţălamartiniană din versurile „Clipă, stăi, opreşte-ţi zborul, /

Se prăvale compresorul…”, motiv pentru care am şi ţinut-o minte, de altfel) şi multealtele pe care, din fericire, le-am uitat sau nu le-am ştiut niciodată.

În fond, criteriul acesta, al mulţimii consumatorilor cărora trebuie să li seadreseze arta, nu pare a fi unul de piaţă? Sigur, fără a se folosi cuvântul piaţă, care erainterzis, cu atât mai mult cu cât la noi se producea pe stoc. Şi, de altfel, şi adresabilitateaasta către mase, deci către piaţă, era iluzorie, pentru că volumele de versuri şi proză„angajate” rămâneau în stocul bibliotecilor, cel intangibil, nu că nu le dădeau ei, ci cănu le cerea nimeni, în afară, poate, de activiştii culturali, care aveau nevoie să maiîmprumute câte ceva pentru „montajele” lor „literare”.

Cu timpul, „s-a dat liber la dragoste” şi la alţi câţiva muguri de intimism,altminteri sever criticaţi până atunci, în presa, zisă literară, a vremii. Îmi amintesc dePetre Stoica, unul dintre primii poeţi români care a ieşit din rânduri, scriind o poeziealtfel decât prolecultiştii dimprejurul lui. El evoca momentul cu datul liber la dragoste.Şi nu se dăduse drumul la dragostea „angajată”, vorba aia, între o filatoare şi unturnător, ci chiar aşa, la texte puţin mai lirice, în locul grozăviilor epico-lozincarde carescrântiseră mintea a generaţii întregi, cam cum fac starostii de cerşetori cu copiiicărora le sucesc braţele sau picioarele, când sunt încă mici, ca să-i poată trimite maitârziu „să producă”, adică, mai pe româneşte, la cerşit. Cenzura a început să maiînchidă câte un ochi, acceptând că poezia, oricum, nu se prea citeşte şi deci nu e niciun pericol ca libertăţile (infime de altfel) pe care şi le luau poeţii săcreeze opinie. Ba chiar au dispărut, tacit, şi listele decuvinte interzise care mai circulau încă în 1978 când,îmi reaminteşte cineva mai tânăr, le-aş fi evocat şi eu laColocviul de poezie de la Iaşi. Aşa au apărut poezii pline de îngeri şi alte „rămăşiţeburgheze” sau, dacă preferaţi, „burghezo-moşiereşti”. Şi, încet-încet, criteriul mase aînceput să se retragă din discursul critic, rămânând apanajul exclusiv al activiştilor departid, în frunte cu activistul şef, Nicolae Ceauşescu.

Ei, dar iată-ne eliberaţi de „preţioasele indicaţii” şi ajunşi în libertate. Iată-ne liberi să ne exhibăm trăirile, intime sau, cum s-ar zice acum, super-intime, sexele şifolosirea lor şi tot ce derivă de aici, până la droguri de altă natură, mai tari şi maiinterzise, chiar în lumea liberă. Dar şi aici, deodată, apare spectrul maselor, sub altăformă, e drept. Au fost, mai întâi, cozile la autografele pe care le dădeau anumiţiscriitori. O vreme Octavian Paler a fost campion, pe urmă i-au luat locul MirceaCărtărescu, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Cinste lor! Numai că nu te poţi aşeza lacoadă la autografe dacă n-ai în mână un exemplar din cartea râvnită a şi mai râvnituluiautor. Iar asta înseamnă vânzare, adică piaţă. Piaţă. Adică economie de piaţă. A crescutconsumul de mâncare, dar, în unele cazuri, a crescut şi consumul sau, mă rog, vânzareade cărţi. Şi poezia s-a văzut din nou pusă în dificultate, pentru că nu avea priză lacumpărători, cum li se spune acum maselor largi populare. Cu câteva excepţii, datoratecel mai adesea unei bune promovări, fie practicate de edituri, fie chiar de autorii înşişi,atenţi să practice şi altceva, mai vizibil decât poezia. Iată, deci, că teza proletcultistă aadresabilităţii artei nu era tocmai o erezie, din punctul de vedere al „vremurilor noi”,democrate şi capitaliste. Sigur, arta cerută de partidul unic era una falsă, dar criteriulsemăna destul de bine cu cel din vremurile noi. Mai precis, îl maimuţărea. Cum nu eravoie să te referi la economia de piaţă altfel decât depreciativ, s-a folosit, în schimb,iluzoria categorie numită mase. În fond, mase, chiar dacă nu întotdeauna aşa de populare,sunt şi cele care stau la coadă la Parabolele lui Iisus de Andrei Pleşu sau la poemeledeocheate puţin ale lui Mircea Dinescu.

Vai, am nimerit din lac în puţ, ţi-ar veni să spui. Cred că e dimpotrivă, ăla erapuţ, iar ăsta e lac, pentru că e mai larg puţin, există o oarecare libertate de mişcare,deşi, în fond, ce mi-e mase, ce mi-e cumpărători?

Am auzit că sunt edituri care-i cer scriitorului ce li se adresează să precizezecum şi cam cât crede că o să vândă din cartea sa, în cazul că aceasta ar fi tipărită. Sigur,asta pentru proză.

Vladimir Bukovski, disidentul sovietic, schimbat cândva, pe aeroportul dinZürich, pe Luis Corvalan, disident de semn contrar din lumea hispanică, a scris o cartecare, încă din titlu, afirmă că Uniunea Europeană e o altă Uniune Sovietică. Mi s-a părutîntotdeauna abuzivă apropierea celor două, dar pe măsură ce anii trec, lucrurile se maiprecizează şi – mai ştii? – Bukovski începe să aibă dreptate. Lumea în general, amoştenit câte ceva de la comunism, cum ar fi cenzura mascată în corectitudinea politicăşi altele. Economia de piaţă a împrumutat şi ea ce a putut, vorba regimului comunist,„moştenirea trecutului”, chiar de la acesta, cum ar fi criteriul mase de cumpărători.Pentru că, spre sfârşitul său, previzibil de oricine ar fi privit de altundeva decât dininterior, regimul comunist, chiar la noi, unde era unul foarte dur şi obtuz, a început săaccepte câte ceva din această „moştenire a trecutului”, despre care nici nu voia să audăîn primii săi ani, desigur în afară de casele şi pământurile şi pădurile şi fabricile şiuzinele luate cu japca de la proprietarii lor adevăraţi. Iar acum – ca să vezi! – preluămşi noi, democraţii şi capitaliştii de noi, câte ceva din moştenirea vechiului regim. Aşae frumos, să nu laşi chiar totul în urmă şi, dacă mai pe nimeni nu mai intereseazătrecutul propriu zis, măcar câte ceva să mai salveze politicienii şi negustorii. În primiiani se cânta „Sfârşiţi o dată cu trecutul negru”, iar pe urmă s-a mai rărit. Aşa şi în primiiani de democraţie, iar pe urmă s-a rărit chiar de tot. Cel puţin pe-aici, pe la noi. Vorbalui Ahoe (pentru cei mai tineri, poetul Tudor George), care, în anii lui Ceauşescu, s-asuit pe un scaun la Casa Scriitorilor şi ne-a „spus curat”: „Trăiască Uniunea Sovietică…/Că ea ne deretică!”

(Continuare în p. 23)

Gheorghe GRIGURCU