abateri de la cultul mortilor

36
Abateri de la cultul mortilor Preot EUGEN DRAGOI INMORMANTAREA SI POMENIRILE PENTRU MORTI Editia a patra SE TIPARESTE DIN INITIATIVA SI CU BINECUVANTAREA P.S. dr. CASIAN CRACIUN, EPISCOPUL DUNARII DE JOS EDITURA EPISCOPIEI DUNARII DE JOS GALATI, 2002 INMORMANTAREA Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletul arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu Care l-a dat" (Ec rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Bis raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invie Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin

Upload: prmarcu

Post on 21-Jul-2015

216 views

Category:

Documents


1 download

TRANSCRIPT

Abateri de la cultul mortilorPreot EUGEN DRAGOI

INMORMANTAREA SI POMENIRILE PENTRU MORTIEditia a patra SE TIPARESTE DIN INITIATIVA SI CU BINECUVANTAREA P.S. dr. CASIAN CRACIUN, EPISCOPUL DUNARII DE JOS EDITURA EPISCOPIEI DUNARII DE JOS GALATI, 2002

INMORMANTAREA

Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca la pamant cuma a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar

pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii. Pentru a evita atat confuziile, dar si superstitiile si datinile fara sens ori care nu au legatura cu credinta crestina ortodoxa, am insemnat cele ce urmeaza, folosind lucrarile mentionate in bibliografia de la sfarsit, incercand astfel sa sprijinim familia decedatului. Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajeaza alte institutii (Oficiul starii civile, medicul specialist in eliberarea documentului de constatare a decesului, administratia cimitirului etc.), ci numai de aspectele in care Biserica si slujitorii sai sunt implicati. Povatuirile au mai mult caracter practic, intrucat nu ne-am propus - si nici nu este cazul - o abordare teologica a mortii si ceremonialului inmormantarii. Ce trebuie sa facem? Moartea unuia dintre crestini, este, fireste, prilej de indurerare si de intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara, premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta". Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa Botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul ce nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua Judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor). Pe piept i se pune o icoana sfintita cu chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului sau al sfantului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste. Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos. La capatul mortului se aseaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin pana la inmormantare

aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta "Dumnezeu sa-l (sau s-o) ierte!" Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de Apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Evanghelia dupa Ioan 8, 12). Deasupra usii de la intrarea in casa se aseaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.

De retinut:

Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta parte a casei. In traditia populara s-a incetatenit obiceiul ca, de la moarte pana in ziua inmormantarii, sa se acopere oglinzile din casa cu o panza alba, sa se rastoarne oalele cu fundul in sus si altele. Aceste practici - care sunt, evident, superstitii stravechi - ar avea darul de a impiedica intoarcerea defunctului sau poposirea lui mai indelungata in casa unde a trait si, eventual, a murit. Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbati nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, in semn de jale, pana la inmormantare isi lasa parul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului. De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l ierte!" sau, daca este femeie, "Dumnezeu s-o ierte!" Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-l gasim adunati langa trupul raposatului. Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dimineata, buna ziua, buna seara, la revedere, noapte buna! etc., care nu se folosesc in astfel de momente. Daca decedatul este prunc (pana la varsta de 7 ani), cuvintele de adresare, in acest caz, sunt: Dumnezeu sa-l odihneasca! (ori s-o odihneasca!).

PRIVEGHERE SI STALPI (CINA) In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba "stalpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor carti din cele patru Evanghelii. Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiti etc.), un pahar de vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme. Colivia facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a omului este graul. Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul Insusi le-a infatisat cu simboluri ale invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia coliviei reprezinta virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca o va dobandi mortul. In timpul cat preotul savarseste slujba, arde si toiagul asezat pe o farfurioara ori tavita pe pieptul mortului, la baza icoanei. De retinut:

Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractic, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput. Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia, se se foloseasca drept "foc" sau "jar" spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie. In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine evlavioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu perturba randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica. Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele

folosite la alcatuirea coliviei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, intrucat sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce, ori sa intrebam preotul. Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca, de catre credinciosii mai evlaviosi, din Sfintele Evanghelii si Psaltirea. Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine solemna. Unii credinciosi, in situatia cand decedatul nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului ca la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge "mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare". Intr-adevar, Biserica ne invata ca "trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie (adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija". Asadar, astfel de mentiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, intrucat accentueaza vinovatia decedatului sau a rudelor pentru lipsa de grija fata de suflet. Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea, editiile mai noi ale catehismului ortodox ingaduie, fara a fi obigatoriu, ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea "mort neimpartasit si nespovedit", iar uneori si "fara lumanare". RITUALUL INMORMANTARII

In ziua si la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa. Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir. Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capatiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce se impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti. Pe drum, pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta "Sfinte Dumnezeule" funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului. Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului ectenia pentru morti. De retinut:

Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru inmormantare este pagan si exprima mentinerea unei superstitii care denota ignoranta. Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea

instrumentala in cult. (A se vedea Hotararea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfarsitul acestei carti). De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare. In timpul slujbei din biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste, de reculegere si de rugaciune. Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar, un colacel etc.), de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!") Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu se folosesc in asemenea ocazii. Lumanarile si darurile trebuie impartite inainte de inceperea slujbei, pentru a nu perturba desfasurarea randuielii de inmormantare. Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in "Lumina Hristos" care calazueste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauge celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul "Luminii celei neapuse". La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi, saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in locasul bisericii si nu trebuie deranjata atmosfera slujbei de inmormantare. Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu acest ban se credea in mitologia anticilor ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpetuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox autentic nu o poate sustine. Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezleaga-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine..." Deci, este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor. Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se aprind lumanari, arzand tot timpul slujbei.

Coroanele si pomul raman la usa bisericii. Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit. La capataiul celui decedat se aseaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari. La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, dupa cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui. Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri sau punti. Ele reprezinta "vamile vazduhului", peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu si au menirea de a uni cele vazute cu cele nevazute. Tot acum se impart daruri si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat. Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta. Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir. Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir. Toti stiu ca cel decedat se duce "pe dtumul fara de intoarcere". Aceasta expresie inseamna, in fapt, ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa (exista chiar o zicala populara - "mortul de la groapa nu se mai intoarce"). Multi insa considera ca expresia "drumul fara intoarcere" ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerare greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati pe parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul. Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii - luni - nu este bine sa se faca inmormantare ("pentru ca e inceputul saptamanii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o atare "credinta" este falsa si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putand sa se faca in orice zi a saptamanii. LA CIMITIR

Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta "Vesnica pomenire". Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun pot sa o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa undelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se

impart la cimitir. De retinut:

Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (Panaghia). De asemenea - desi nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat. Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu. Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului. Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana. Tot acum se impart, pentru sufletul raposatului, diferite daruri. De preferat ca aceasta milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi. S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea "peste groapa", de pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o ganie vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat, care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa. Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere in a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatiilor de handicapati, intr-un cuvant, strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie de mancare. Daca inhumarea se face intr-un mormant din care s-a dezgropat o alta persoana decedata mai inainte, osemintele aceleia se aduna de catre gropari, se curata si se aseaza intr-un saculet de panza alba. Preotul, la mormant, va stropi cu vin si undelemn si aceste oseminte, care apoi se ingroapa, de regula, la picioarele celui decedat de curand. Familia trebuie sa aiba grija sa pregateasca o coliva pentru sufletul celui ale carui oseminte au fost reinhumate, care se va binecuvanta de preot la cimitir, pomenindu-i si aceluia numele, dupa randuiala.

POMENIREA DUPA INMORMANTARE Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare. Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manance cu cuviinta si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mananca si nici nu se bea intocmai ca la nunta. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu sa-l ierte!" (sau s-o ierte!), iar cand se primesc un vas, imbracaminte etc. de pomana, nu se zice multumesc, ci "Dumnezeu sa primeasca". Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de buna-cuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica. Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura. Milostenia cea mai primitiva este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in casele sau leaganele de copii. Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja Comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a implini porunca dragostei crestine, care trebuie vadita prin fapte concrete in astfel de situatii. De retinut

Cei care se intorc de la inmormantare, intrucat urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spalat pe maini. S-a incetatenit obiceiul ca persoanele care se spala sa nu se stearga, pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de sters atunci cand cei poftiti la masa sunt in numar mare. Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice, iar pe de alta parte, rugaciunea conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci care spun ca ar trebui sa se faca si mancare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea mancarea de post". Aceasta este o viziune necrestina asupra relatiei pe care noi, cei vii, o pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin post. Mortul nu mananca, nu bea, pentru ca sufletul este imaterial, iar "Imparatia lui Dumnezeu - spune Sfantul Apostol Pavel - nu este mancare si bautura" (Romani 14, 17). Deci, se cuvine a pastra si respecta cu sfintenie randuiala Bisericii, apelandu-se permanent la sfatul competent al preotului.

POMENIRILE DE DUPA INMORMANTARE Biserica ne invata ca viata omului nu se sfarseste o data cu moartea trupului. De aceea, crestinii nusi uita mortii dupa ingroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor in Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele:

La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantarii), in cinstea Sfintei Treimi si a Invierii din morti a Mantuitorului a treia zi. La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete ingeresti si in amintirea ceasului al 9-lea, cand Domnul, inainte de a muri pe cruce, a fagaduit talharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri". La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la ce a Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Inviere, "pentru ca tot asa sa se inalte si sufletul raposatului la cer". La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi. La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care anual praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo. In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De retinut:

Spre a nu gresi in privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura, in prealabil, cu preotul. Acest lucru este necesar intrucat trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savarsirii pomenirii. De obicei, soroacele nu se fac in orice zi a saptamanii, ci mai ales martea, joia si sambata. POMENIREA DE 40 DE ZILE (RIDICAREA PANAGHIEI)

La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langa celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac, preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va imparti spre gustare rudelor decedatului. - Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se dea diferite lucruri si mai ales imbracaminte si incaltaminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvantarea acestor daruri, indeosebi de haine, se face de catre preot printr-o rugaciune speciala aflata in Molitfelnic. Exista obieciul indatinat sa se imparta de fiecare data farfurii cu mancare, cani sau pahare si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Randuielile bisericesti nu prevad nimic in aceasta privinta si fiecare poate da cat crede de cuviinta, numarul acestora neavand nici o influienta

asupra starii sufletesti a celui raposat. - Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cat mai mult cu putinta in cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, dupa pomenirea de 40 de zile, este bine sa se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le savarseste in sfanta biserica. - In legatura cu zilele de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate cu sfintenie la momentul in care se implinesc aceste soroace. Daca una din ele cade intr-o zi sau perioada in care, conform randuielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca mai inainte pentru ca, atunci cand vine sorocul respectiv, slujba sa fie deja savarsita. Este deci indicat ca ea sa se faca inainte, si nu dupa sorocul de pomenire. Referitor la aceasta problema, iata sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxa Romana (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula): "Toate soroacele de pomenire a mortilor incep a se calcula din momentul mortii, si nu de la inmormantare. Din momentul mortii, sufletul intra in grija lui Dumnezeu Care randuieste, conform invataturii noastre de credinta, judecata particulara: (Evrei 9, 27). Aceasta judecata care priveste mai ales sufletul, fiindca trupul va fi judecat doar la invierea cea de obste si la Judecata Viitoare sau A Doua Judecata, nu are in vedere daca trupul este inmormantat sau nu. Aceasta tine de cultul mortilor si de grija si respectul pe care cei vii le arata fata de cei morti. Parastasul de 40 de zile, care este si cel mai important dintre soroacele de pomenire a mortilor, se calculeaza totdeauna de la moartea celui credincios. In principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor raposati sa le savarsim exact in ziua in care ele se implinesc, de la moartea celui pomenit. In situatii speciale sau daca familia doreste sa faca pomenirea cu mancare de dulce, iar sorocul cade in post, sau probleme de familie sau sociale ne obliga sa nu putem savarsim pomenirea exact in ziua in care cade, atunci este bine ca sjujba respectiva sa se faca inainte, si nu dupa trecerea sorocului. Cat priveste parastasul de 40 de zile, care in traditia ortodoxa inseamna ziua in care sufletul se prezinta la judecata particulara, acest soroc, daca nu este indeplinit chiar in a 40-a zi, este bine sa fie savarsit mai inainte, pentru ca sufletul sa mearga inaintea lui Dumnezeu cu plusul nostru de rugaciune si de milostenie, care sa fie sa sa atarne in favoarea lui. Caci aceastga este rostul rugaciunii si al milosteniei pentru cei morti, adica de a mijloci pentru ei si a le usura pacatele, prin rugaciunile si faptele noastre de mila. Nu consideram ca este o greseala mare sau o pagubire pentru cei raposati, nici daca sorocul se face dupa trecerea datei respective, caci importante sunt rugaciunea si milostenia care se fac pentru cei raposati, si mai putin data. Mai grav este daca nu ne rugam deloc pentru ei, din nepasare, nestiinta sau necredinta. Dar pentru impacarea constiintei noastre, este bine sa savarsim pomenirea inainte de implinirea sorocului.". Tipicul cel Mare si Pravila bisericeasca (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevad o singura exceptie: daca decesul se intampla in mijlocul saptamanii din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pana vineri seara, cand se va face parastasul lui. Iar sambata cea viitoare a saptamanii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face cand i se vor implini numarul zilelor lui. Iar prinoasele si pomenirea lui se incep de la Duminica cea noua (a Tomii) pana la implinirea

zilelor celor 40".

ATENTIE !Nu se fac parastase in urmatoarele zile si perioade din cursul anului: a) Duminicile de peste an, pentru ca duminica, amintind ziua Invierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare. b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele biserici se fac parastase duminica, cel putin in duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se intuneca bucuria praznicului cel mare al Invierii. c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sf. Teodor. d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii. e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.

In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina. Este de dorit ca pomenirile sa se faca legate de savarsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfanta Liturghie. La intocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani etc." Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic in plus, ca si cand ar trebui sa atragem atentia Mantuitorului asupra sorocului de care este vorba. In fiecare din sambetele Postului Mare, pentru cei decedati dupa sarbatoarea Sfintei Invieri din anul precedent, rudele "poarta capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducand la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest prilej, savarseste slujba parastasului. Obiceiul, practicat in unele parti de tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reinhuma cu slujba speciala nu este prevazut in cartile de sjujba. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a inmormantarii, ci a parastasului. Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumanari. Celelalte daruri sunt in functie de posibilitatile celor care fac pomenirea. Contrar unei pareri raspandite in popor, sa se stie ca se poate face coliva de grau fiert si in perioada dintre Sf. Pasti si Pogorarea Sf. Duh. Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca sjujba sa se faca in comun si nu separat, caci cu cat rugaciunea are caracter colectiv, cu atat este mai puternica. La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor si anume: sambata dinaintea duminicii lasatului sec de carne sau a Infricosatoarei Judecati, numita si Mosii de iarna si sambata dinaintea Pogorarii Duhului Sfant sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8

noiembrie), ziua de 6 august, Pastele blajinilor (luni si marti, dupa Duminica Tomii) si Joia Inaltarii, in special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii. Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, caci prin aceasta intretinem viu cultul mortilor si legatura cu pamantul sfant al tarii care acopera osemintele lor. ALTE RANDUIELI SI POVATUIRI

Pentru cei ce au raposat fara lumanare (adica nu li s-a putut aprinde si pune in mana o lumanare cand si-au dat sufletul), in preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumanare mare (numita faclie), adesea impodobita cu o panza alba ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Pasti pana la Inaltare, la ceremoniile din sfantul locas. Unii crestini practica aceasta randuiala in fiecare an, pana la pomenirea de sapte ani. Lumanarile folosite la slujbele de inmormantare si de pomenire a mortilor sunt o jertfa si, ca orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa evite procurarea si folosirea lumanarilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, intrucat in majoritatea covarsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi inlocuitori care prin ardere provoaca fum inecacios si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica in clandestinitate lumanarile sunt necredinciosi si lucreaza in conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumanarilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au indatorirea sa foloseasca numai lumanari de la pangarele parohiale, intrucat sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si in conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa. Pentru pruncii morti pana la varsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si pentru arhierei si calugari, slujba inmormantarii este diferita. Pentru toti decedatii care se inmormanteaza in Saptamana Luminata (intre Sf. Pasti si Duminica Tomii), slujba inmormantarii se face dupa o randuiala speciala. Celor care urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile in crematoriu) nu li se savarsesc nici slujba inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Biserica. (Vezi Hotararea Sf. Sinod din anul 1928, la sfarsitul acestei lucrari). Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultatilor mintale nu li se savarseste nici o slujba si sunt ingropati la marginea cimitirului, intr-un loc anume destinat. Pentru sinucigasii iesiti din minti se savarseste slujba inmormantarii pe marginea gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvantari. (Vezi hotararea Sf. Sinod nr.506/1949 la sfarsitul acestei lucrari). Crucea de la mormant care se "ridica", de regula, dupa pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, inlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot, printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormant un vas cu apa curata, busuioc, lumanari, tamaie, o

coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o panza alba, inainte de a se stropi de catre preot cu agheasma, panza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este profan si se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative. Asadar, prezenta panzei nu este absolut necesara. Mormintele trebuie ingrijite de rudele decedatului in permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). In legatura cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie sa fie grija de capatai pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, incorsetati in adevarate cutii de beton si mozaic. De multe ori, langa aceste morminte se aliniaza altele pline de balarii si de negrija noastra. Crestineste este ca si mormintele vecine, chiar daca nu apartin familiei, sa ne preocupe curatindu-le de buruieni, fiindca responsabilii lor directi au uitat de cei morti sau le neglijeaza cu vinovatie. Timp de 40 de zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela si mormantul se tamaiaza (de una din rude ori de la o persoana desemnata in acest scop). Pararea ca rudele apropiate nu au voie sa mearga la mormant sau sa tamaieze groapa pana la pomenirea de 40 de zile este incorecta si trebuie parasita. La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor raposati nu trebuie deranjata cu atat mai mult, cu cat preotul, la inmormantare, a insemnat groapa zicand: "Se pecetluieste mormantul acesta pana la A Doua Venire a Domnului". Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (in masura in care Biserica le accepta) trebuie sa se ia legatura cu preotul de enorie, asa cum am mai spus. Suntem datori insa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a invatat Biserica noastra Ortodoxa, imdepartand obiceiurile si datinile omenesti si indeplinind, pentru folos sufletesc, povatuirile ei.

HOTARARI ALE SFANTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMANE

Hotararea luata in sedinta din 15 iunie 1928, privind incinerarea 1. Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul cand cineva dintre ei ar voi sa se incinereze, Biserica la va refuza orice asistenta religioasa; 2. Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului, la care cimitir se va inmormanta cel decedat; 3. Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atat la

moarte, cat si dupa moarte". Hotararea nr.506, din 1949, privind inmormantarea sinucigasilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177178) "Slujba inmormantarii sinucigasilor sa fie facuta numai de catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa ritual redus. Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari". Hotararea nr. 9117, din 1953, referitoare la folosirea cantarii instrumentale la inmormantari (B.O.R., nr. 6, 1954, p. 656-657) "Folosirea cantarii din intrumente muzicale la inmormantari se lasa la aprecierea chiriarhirilor, spre a o rezolva de la caz la caz, acolo unde acest obicei este introdus, cu conditia sa nu prejudicieze solemnitatea si atmosfera de evlavie a slujbei".

Bibliografie selectiva1. 2. 3. 4. 5.

Pr. Ioan Gh. Chirvasie, Cum sa cinstim mortii, Barlad, 1938. Pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Bucuresti, 1990. Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Bucuresti, 1992. Pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica generala, Bucuresti, 1993. Pr. dr. Gheorghe Paschia, Buna-cuviinta crestina, Malovat, 1996. II, Galati, 2001.Exista vreo randuiala de inmormantare sau pomeni, care se pot face de cand suntem in viata ? Cei vii pot face fapte bune, pomenile celor morti, etc. Grija cea mai mare pe care trebuie sa o avem este sa ne gaseasca moartea cat mai pregatiti, fara pacate, caci degeaba vom plati la o suta de biserici si manastiri si daca moartea ne gaseste in pacate grele, pierdem mantuirea. Mantuirea nu se cumpara cu bani. Cate zile de la inmormantare se cara apa, de ce, unde si cate zile se tamaiaza ?

6. Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. I, Galati, 1996; vol.

Aceste obiceiuri crestinesti intra tot in fapta milosteniei si e bine sa se faca pana la 6 saptamani (40 de zile); se cara apa la persoane neputincioase, la familii cu copii multi, apa pentru consum. Tamaierea se face ca un prinos de mila si dragoste pentru cei morti. Avand in vedere insa ca in vremurile noastre apa este la robinet in tot mai multe case, acest obicei poate sa nu se mai tina. E bine sa participam la inmormantarea celor care si-au luat viata singuri (sinucigasi, spanzurati, otraviti, taiati )? Dar sa primim de pomana de la ei ? Ce se poate face pentru mantuirea lor ? Exista unele traditii la poporul roman in ceea ce priveste sinucigasii. Unele traditii zic ca e bine sa mergem la inmormantarea lor, a celor ce si-au luat viata singuri dar nu trebuie sa luam de pomana de la cei care dau pentru ei. Alte traditii spun ca pana la 7 ani nu se pot trece nici in pomelnic; dupa ce au implinit 7 ani se face slujba inmormantarii, cu toata randuiala cuvenita. Asa s-a obisnuit n unele zone ale trii noastre si dac vreun preot ncearc s schimbe acestea, ntmpin mari piedici din partea oamenilor. De ce ar fi necesar schimbarea? Deoarece Sfintele Canoane spun c cei care s-au sinucis se duc la cimitir fr preot; doar acolo la cimitir vine preotul si i cnt Sfinte Dumnezeule cnd este bgat mortul n groap. Tot Sfintele Canoane spun s nu li se fac pomeni si nu trebuie s participe nimeni la nmormntarea lor, iar dac li se d de poman s nu primim pomana. Ei nu se trec niciodat pe pomelnic si nu trebuie s li se fac pomenile deoarece ei nu au nici o sans s mai fie scosi din iad. Asa nvat Sfintele Canoane si putem fi mai siguri c n acestea se spune adevrul, si nu n traditia poporului romn. Dar la cei care au murit de moarte naprasnica (cutremur, inec, calcati de tren, de masina) cum procedam, ce se face pentru mantuirea lor ? La acestia se procedeaza ca la un mort obisnuit , pentru ca ei nu s-au omorat singuri . Cei care au trait necununati la biserica, ce pot face pentru mortii lor ? Pentru cei ce au trait necununati la biserica si unul din dansii a murit, cel ramas face spovedanie curata, cu hotararea sa duca viata curata si poate sa faca toata randuiala cu rugaciuni si pocainta, iar cei care sunt in viata si le-a murit din neam: mama, tata, copil sau alte rude, se spovedesc, se cununa si apoi pot face randuielile celor morti, altfel nu au voie sa se atinga de pomana. Se dau 24 de metri de panza pentru a fi platite vamile ? Vamile se platesc ? Cum ? Acesta este tot obicei babesc. Vamile nu se platesc in acest fel, ci se platesc cu pocainta si cu Spovedania. Daca inainte de a cunoaste credinta am furat ceva si persoana traieste sau a murit, cum procedam ?

Daca pagubasul traieste sa-i dea lui sub o forma oarecare, pe masura valorii lucrului furat, daca nu traieste sa-i dea familiei, daca nu are cui sa-l faca milostenie. Daca un om moare plin de pacate, nespovedit, nepregatit, si moare in ziua de Pasti, in Saptamana Luminata, merge in Rai ? Dar daca moare in Saptamana Patimilor, merge in iad ? Acestea sunt vorbe babesti si nu trebuie crezute. Numai Dumnezeu stie acestea. ESTE CORECTA ADMINISTRAREA SFINTEI IMPARTASANII LA PERSOANELE INCONSTIENTE ? Primirea Sfintei Impartasanii este strans legata de Spovedanie chiar si pe patul mortii. Cel care e inconstient nu mai poate face aceasta. De asemenea este legata si de vointa persoanei respective. Impartasania pe patul de moarte nu se refuza niciodata, cu conditia insa ca muribundul sa o ceara. Chiar daca a cerut Impartasania inainte de a fi inconstient, nu poate fi impartasit un muribund, deoarece devenind inconstient nu poate marturisi pacatele. Preotul trebuie sa fie cu luare-aminte la impartasirea muribunzilor inconstienti, pentru a nu comite chiar un sacrilegiu. Cel inconstient este ca si mort, iar canonul 83 al sinodului 6 Trulan spune: Nimeni sa nu dea Euharistia trupurilor moarte, caci scris este: ( Matei 26 ; 26), insa trupurile mortilor nu pot sa ia, nici sa manance. Apoi Taina nu lucreaza de la sine si nu produce efecte fara vointa si efortul celui care o primeste. Chiar daca muribundul a fost unul din bunii credinciosi, dar este inconstient, nu se cade sa-i administram Sfanta Impartasanie, pentru ca vointa lipseste. Poate ca de la ultima Spovedanie, respectivul crestin a savarsit pacate pe care nici preotul, nici membrii familiei nu le stiu si nici cel in cauza nu le poate spune. Si, chiar de le-ar sti, marturisirea pacatelor si primirea Sfintei Euharistii nu se face prin intermediari, ci este un act de vointa si raspundere personala. Membrii familiei trebuie in acest caz mustrati pentru lipsa de grija fata de cel in cauza si pentru neglijarea celor sfinte. Impartasirea nu trebuie lasata niciodata in ultima clipa a vietii. Ea nu trebuie sa se dea niciodata spre moarte, ci spre viata. SE POATE CUNOASTE EVOLUTIA STARII MURIBUNDULUI DUPA FELUL CUM CADE SFANTA IMPARTASANIE ? Se spune adesea ca, daca Impartasania sta pe varful linguritei, cel in cauza nu mai are mult de trait, iar daca sta spre coada linguritei va mai trai. Asemenea si daca Impartasania pluteste, cel in cauza va trai, iar daca se lasa la fundul linguritei, va muri. Aceste interpretari nu au absolut nici un temei, ci sunt influente provenite din vrajitorie. Se stie ca Impartasania pentru bolnavi se pregateste o data pe an, in Joia Patimilor, la Sfanta Liturghie, si apoi se sfarama si se usuca marti in Saptamana Luminata. Cand se impartasesc bolnavii, se pun cateva faramituri intr-o lingurita, peste care se toarna vin, agheasma sau apa curata pentru a putea fi inghitita. Daca Impartasania va fi tinuta mai mult timp sau faramiturile vor fi mai mari, ele vor cadea la fundul linguritei. Daca dimpotriva vor fi mai mici sau se vor administra repede, vor pluti. De asemenea daca se toarna vin cu sticla in

lingurita, faramiturile de Sfanta Impartasanie vor fi impinse in functie de locul de pe lingurita in care se tine sticla. Sau daca faramiturile sunt adaugate in lingurita dupa ce s-a turnat vinul, atunci vor sta in locul in care au fost puse. Aceste interpretari sunt rodul imaginatiei si sunt foarte amagitoare, Dumnezeu fiind Stapanul vietii si al mortii si doar El stiind clipa si ceasul mortii. Deci nu se cuvine sa facem ghicitorie cu Sfanta Impartasanie. ESTE CORECT SA NE IMPARTASIM PENTRU CEI MORTI NEIMPARTASITI? Din punct de vedere liturgic, aceasta practica este o inovatie, caci nu este mentionata in nici o carte de cult. Din punct de vedere dogmatic, respectam principiul conform caruia Sfintele Taine se administreaza doar persoanelor vii. Simpla rostire a numelui celor decedati nu inseamna si impartasirea lor, sufletele lor imateriale neputandu-se impartasi cu ceva material, asa cum este Sfanta Euharistie. Mai exista obiceiul ca, pe langa rostirea numelui celor morti, persoana care se impartaseste vine cu una sau mai multe lumanari in plus la impartasire sau chiar roaga pe preot sa rosteasca si numele celor decedati. Obiceiul este neintemeiat, asa cum am amintit mai sus si din cauza lipsei vointei persoanei, si din cauza lipsei Spovedaniei. Apoi, cei care au murit nespovediti sunt in mare majoritate persoane care au fost certate cu Biserica. A considera ca putem lua Impartasania pentru persoane care n-au facut pocainta si nicicum n-o mai pot face, nu inseamna decat sa desconsideram Sfanta Taina a Spovedaniei. Ceea ce putem face pentru cei raposati este doar rugaciunea si milostenia, concretizate in slujbele pentru morti si datul de pomana. CE IMPORTANTA ARE ROSTIREA DE CATRE PREOT, LA POMENIREA UNUI MORT, A CUVINTELOR NESPOVEDIT, NEIMPARTASIT SI FARA LUMINA ? Se mai folosesc si expresii ca nepregatit, negrijit sau fara lumina. In Ardeal, acest obicei nu exista decat extrem de rar. Eram in anul 1994 la schitul Posaga din judetul Alba. Un crestin scria toate pomelnicele oamenilor. Cand i-am dictat nume de morti la care am adaugat, nestiutor fiind pe atunci, si aceste expresii, s-a oprit si ma privea mirat, apoi a explicat ca n-a mai auzit asa ceva. La pomenirea raposatilor insa nu conteaza aceste adaosuri, ci rugaciunea pentru ei si milostenia. Dumnezeu ii stie ca au murit nepregatiti si nu este necesar sa-L mai avertizam inca o data asupra acestui fapt. Dac i-a murit cineva, n primele 3 zile este pcat s mergi la cimitir.

Pe cei dragi i vizitezi ct mai des. Mergnd zilnic la mormnt, i vei arta iubirea fa de cel plecat din snul familiei. Cnd spunea Iisus s lase morii s-i ngroape morii, se referea la starea sufleteasc a acelora. Cel care moare duminica este iertat, pentru c ziua de duminic este sfnt. Nu timpul cnd moare omul conteaz, ci ct de pregtit este pentru ntlnirea cu Hristos, adic, s fie spovedit i mprtit. Dreptul poate muri oricnd, cci va ajunge n rai, iar cel pctos n iad, chiar dac moare n ziua de Pati. Dup sptmna luminat, urmeaz chipurile sptmna neagr n care nu se fac parastase. Culoarea neagr, la noi, este asociat cu necazul i patima. Sptmna neagr e sptmna patimilor. Atunci, nu rugciunile pentru cei mori sunt interzise, ci distraciile i petrecerile. Trebuie pusa ln n tron sub cel mort ca s se ncurce sufletul i s nu se fac strigoi. S se pun 4 fuse n cele 4 coluri ale cociugului ca s nu se fac mortul strigoi. Trebuie msurat sau legat sub form de cruce sicriul sau corpul mortului cu o sfoara iar sfoara ngropata sub pragul casei. Mortul trebuie pzit s nu treac pisica peste el sau pe sub el, c se face strigoi. Am citit Sf. Scriptur de mai multe ori i multe alte cri i nu am gsit nimic scris despre strigoi. Sunt multe poveti cu astfel de personaje, dar rmn poveti i nu se vor adeveri niciodat, aa cum nici zmeii sau feii frumoi cu stea n frunte nu au fost vzui de nimeni: Iar de basmele cele lumeti i bbeti, ferete-te i deprinde-te cu dreapta credin (1 Timotei 4;7). S nu primeti poman de la femeia care n-a nscut copii. Naterea de prunci este un dar de la Dumnezeu. Ca i n cazul postului, cum spunea Sf. Ap. Pavel cel ce mnnc s nu-l osndeasc pe cel ce nu mnnc, iar cel ce nu mnnc s nu-l defimeze pe cel ce mnnc, primii de la oricine cci i darurile voastre vor fi primite! S nu atingi mortul cu mna stng. Dar cu mna dreapt avem voie s-l atingem? Dup ce te ntorci de la nmormntare te speli pe mini i arunci de trei ori cu apa peste umr, n spate. Este foarte bine s te speli cnd vii de la orice lucrare, chiar i de la mort, dar nu are rost s arunci ap napoi peste umr, c n mod sigur mortul a fost acoperit cu pmnt i nu vine dup tine, iar dac e s vin moartea n-o poi alunga cu cteva picturi de ap.

Dac ii lumnarea cuiva care moare, cad pcatele lui asupra ta. Lumnarea este semnul jertfei. O lumnare bine lucrat nu scoate fum, nu picur cear, ci se transform toat n lumin. Lumina este forma superioar de existen a materiei. De aceea Dumnezeu a fcut mai nti lumina. innd lumnarea cuiva este ca i cum l-ai cluzi. Aa l cluzeti la Sf. Botez spre viaa n Hristos, la Cununie spre o via de familie binecuvntat de Dumnezeu i la nmormntare spre mpria cerurilor. Pe vremea Sfntul Apostol Pavel unii se botezau pentru cei mori. Asta nu nseamn c le luau ei pcatele. S se pun o cruce acolo unde a murit un om n afara locuinei (n cmp, pe marginea oselei, pe marginea apei). n toate timpurile i n toate credinele a existat convingerea ca este via dup moarte (nemurirea sufletului). De aceea locurile unde erau depuse trupurile moarte se marcau printr-un semn. Faraonii i-au nlat nc din viaa piramide, necretinii puneau la cpti cate o piatr mai mare, iar cretinii au pus Semnul Fiului Omului, adic crucea. Acest semn sfnt se pune la mormnt pentru a atrage atenia oamenilor sa nu profaneze acel loc, s nu mprtie osemintele care se vor ridica din morminte la porunca lui Dumnezeu: Domnul ns mi-a zis: proorocete asupra oaselor acestora i le zi: oase uscate ascultai cuvntul Domnului! Voi pune pe voi vine i carne va crete pe voi; v voi acoperi cu piele, voi face s intre n voi duh i vei nvia i vei ti c Eu sunt Domnul (Iezechel 37;4-6). ns crucea pus acolo unde a ieit sufletul nu are nici un rost pentru ca acolo nu a rmas nimic: trupul a fost dus la cimitir i pus ntr-un mormnt, iar sufletul a fost luat de ngeri i dus la cer n faa Dreptului Judector. Crucea este un semn cretinesc. Ea nu-l mntuiete pe cel care o are i nici nu-l osndete pe cei ce nu o are. Dac unul dintre soi a murit i s-au blestemat ntre ei trebuie dezlegai prin rugciuni i n acelai timp trebuie trecut un cal alb peste mormntul celui decedat. n crile de slujb (Molitfelnic i Agheasmatar) exist rugciuni de dezlegare de blesteme, dar ele nu sunt condiionate de prezena vreunui animal. i apoi ce s-ar face laponii i eschimoii care nu au cai? Dac moare un copil, cnd l scot din cas, prinii trebuie s trag napoi de sicriu i s zic: Noi nu te lsm pe tine s pleci; tu las-ne pe noi s nu ne iei cu tine! Cei ndurerai de pierderea celor dragi, trag de cociug nu pentru ca le este frica s nu moar i ei, ci din prere de ru c pierd o fiin mult iubit. Chiar dac zic ceva sau nu zic, cel mort nu poate hotr nimic, fiindc Stpnul morii i al vieii este Dumnezeu. Dac moare un copil pn la vrsta de 7 ani s nu-i dai lumnri sa le duc morilor ti pentru c el nu tie cum s le dea.

n primul rnd oamenii ar trebui s tie ca mortul nu duce lumnrile noastre morilor notri pe numele crora le-am aprins, ci acetia primesc de la Dumnezeu mngiere. Dac a murit fr lumnare s nu-i faci poman dect smbta. Unde scrie aa ceva? Acesta este tot o teologie bbeasc fr nici un temei n Biblie sau n Sfnta Tradiie. n general pomenile se fac smbta pentru c atunci Domnul Iisus Hristos a fost n mormnt cu trupul. De multe ori auzim spunndu-se despre cineva care a murit: Maic, a murit cu lumnarea aprins, a plecat cu lumina, s-a mntuit. Dar cum a murit maic: spovedit, mprtit? ,,O, nu maic! Ct m-am rugat eu de el i n-a vrut n ruptul capului s se spovedeasc i s se mprteasc, ca nu-i suferea pe popi. Dar la Biserica a fost Duminica? N-a clcat sta pragul Bisericii dect la Botez, la Cununie i acum, la moarte pentru ultima data. Dar pcate a fcut n via?. Maic, apte hotare umbla; i-au plcut mult beia i femeile. lat, oamenii trebuie s tie c este bineplcut s aprindem lumnarea. Dar lumnarea este doar UN SIMBOL (al luminii dumnezeieti) i O JERTF (fiindc dai nite bani pe ea). Dac are lumnare cnd moare nu neaprat se mntuiete, iar dac moare fr lumnare nu neaprat se osndete (mai ales dac a avut o viata aleas, cretineasc). Ziua n care se face pomana nu are nici cea mai mica importan. Pomana trebuie fcut dup puterea materiala i din tot sufletul. La mort s te duci neaparat cu dou lumnri, una pentru mort i una pentru nger. Lumnarea simbolizeaz lumina adevrului i a sfineniei, care este Dumnezeu, i ne arat cum trebuie s fie viaa oricrui cretin. Lumnarea poate avea i alte semnificaii. Atunci cnd se aprinde la citirea Sfintei Evanghelii simbolizeaz lumina adevrului care a strbtut ntunericul necredinei. La Botez se aprinde pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la ntuneric la lumin, fcndu-se fiu al luminii lui Hristos. La cununie cele doua lumnri pe care le in naii simbolizeaz pe cei doi Sfini Arhangheli, Mihail i Gavriil. La moarte, lumnarea simbolizeaz lumina pe care dorim s o aib pe calea veniciei. Mortului s-i ducem o lumnare dar ngerului nu, fiindc el nu are nici un pcat (dac ar avea pcat ar fi diavol). Niciodat seara i n ziua de luni sa nu dai nimic din cas c nu mai ai spor toata sptmna. S nu dai bani sau sa nu mprumui pe cineva cu bani n ziua de luni. Oare, aa s fie? Unde scrie c nu trebuie s facem fapte bune lunea? Zgrcenia este un pcat care i stpnete pe muli i atunci au gsit diverse justificri: s nu dai niciodat din casa seara, nici n zi de srbtoare, nici lunea ca-i merge ru toata sptmna, nici marea ca sunt trei ceasuri rele etc. Ori porunca lui Dumnezeu este aceasta: Celui ce cere de la tine, d-i; i de la cel ce voiete s se mprumute de la tine, nu ntoarce faa ta (Matei 5;24); mparte pinea ta cu cel flmnd, adpostete n casa ta pe cel srman, pe cel gol mbrac-l i nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Daca dai pinea ta celui flmnd i tu

saturi sufletul amrt, lumina ta va rsri n ntuneric i bezna ta va fi ca miezul zilei (Isaia 58;7-10). S nu uitm c: MAI MARE FERICIRE ESTE A DA DECT A LUA. De cte ori trebuie s se trag clopotele daca avem un mort brbat sau daca avem mort o femeie? Nu este scris nimic n cri la rnduiala slujbei nmormntrii referitor la de cate ori s se trag clopotul la mori, sau s se diferenieze btile clopotului n funcie de sexul mortului. Acestea sunt credine false. Putem face pomana de dulce in posturi sau in zilele de post? Nu, nicidecum. Asa ceva nu se mai numeste pomana, ci chiar este pacat. Daca dam ceva de pomana, este obligatoriu sa facem cruce peste acel lucru sau acea mancare? Nu este obligatoriu sa facem cruce deoarece milostenia noastra e primita si fara a fi insotita de anumite gesturi. Ce este ruperea unei cununi deasupra mortului? Acest ritual are drept scop ruperea cununiei dintre so i soie, pentru ca cel rmas n via s se poat cstori. Practica aceasta nu are nici un temei religios, dovedete lipsa de credin i afecteaz direct nvtura despre Taina Sf. Cununii. DE CE EXIST TRUPURI CARE NU PUTREZESC? Mai nti trebuie s spunem c, trupurile care nu putrezesc pot fi de dou feluri. Exist trupuri care nu numai c nu putrezesc, dar devin izvortoare de miresme i chiar de mir; acestea sunt trupurile unor sfini care prin vieuirea lor au fost cinstii de Dumnezeu. Astfel de trupuri cretinii le numesc sfinte moate, i se cinstesc dup cuviin. Dar exist i trupuri care nu putrezesc din pricina fie a unor blesteme fie a unor pcate grele care au rmas nespovedite. Dac se descoper prin voie dumnezeiasc astfel de cazuri, preoii bisericii, fac slujbe de dezlegare pentru sufletul celui rposat. CE RITUALURI PGNETI SE MAI PRACTIC LEGAT DE SLUJBA NMORMNTRII? - Pzirea ca mortul s nu se fac strigoi prin mpungerea n inim a unei epue i/sau prin nchiderea pisicilor din cas pe toat perioada ct st mortul n cas. - Ruperea legturilor de la picioarele mortului pentru ca acesta s poat pi pe lumea cealalt.

- Conducerea pe ultimul drum cu fanfar i orchestr pentru a crea o atmosfer pompoas i fastuoas. - Punerea diferitelor obiecte in buzunarul mortului (ac, a, bani etc) pentru ca s aib pe lumea cealalt. - Trecerea cocoului i a ginii peste groap pentru izgonirea duhurilor rele. - ngroparea morilor in cavouri pentru a face din locul lor de veci o adevrat capodoper. - Ducerea la altar a unui coco alb ca jertf pentru cei ce mor nemprtii. - Pregtirea praznicului n zile de post cu mncare de frupt zicnd c mortul nu mai postete. Toate aceste practici enumerate mai sus reprezint abateri grave de la credina ortodox i trebuiesc nlturate pentru c denatureaz nvtura de credin a Sfintei noastre Biserici. ESTE CORECT EXPRIMAREA A TRECUT N NEFIIN? Aceast exprimare nu este corect deoarece cuvntul nefiin este echivalent cu ideea de inexisten, neant. Noi tim c sufletul omului este scnteie dumnezeiasc care nu moare niciodat. CARE POMENI SUNT PRIMITE NAINTEA LUI DUMNEZEU? Nu sunt primite pomenirile celor care triesc n pcate grave, celor certai, i celor care fac pomana din bani furai. DE CE SECTARII SPUN CA NOI NU MAI PUTEM I NU MAI SUNTEM DATORI S NE RUGM PENTRU CEI ADORMITI? ntr-adevr, sectarii exclud posibilitatea interveniei celor vii pentru cei mori, spunnd c Dumnezeu va judeca pe fiecare n parte, invocnd textul din 2 Corinteni 5,10 Pentru c toi trebuie s ne nfim naintea scaunului de judecat a Lui Hristos, ca s ia fiecare dup cele ce a fcut prin trup, ori bine ori ru. C Dumnezeu va rsplti fiecruia dup faptele lui este foarte adevrat, dar c posibilitatea de a ne ruga pentru cei mori este exclus nu poate fi adevrat. Cum putem argumenta acest lucru? Noi vedem c n Sfnta Scriptur se pune mare pre pe rugciunea unora pentru alii: V ndemn deci, nainte de toate, s facei cereri, rugciuni, mijlociri, mulumiri, pentru toi oamenii;(1 Timotei 2,1) iar la Iacov 5,16 se spune: Mrturisii-v deci unuia altuia pcatele i v rugai unul pentru altul, ca s v vindecai c mult poate rugciunea struitoare a dreptului.

Deci, dac rugciunile noastre folosesc celor vii, cum dar s nu foloseasc i celor mori de vreme ce sufletele lor triesc? N VECHIUL TESTAMENT SE FOLOSEAU RUGCIUNILE DE MIJLOCIRE PENTRU CEI ADORMII? Da, i n Vechiul Testament avem mrturii de rugciune pentru cei adormii. Astfel, la Macabei cartea a doua Drept aceea sfnt i cucernic gnd a fost, c a adus jertf de curie pentru cei mori, ca s se slobozeasc de pcat. (2 Macabei 42-46), iar Proorocul Baruh spune: Doamne Atotiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugciunea celor ce au murit.(3, 4-5). /parohiamacin4.org/

Problema incinerarii sau crematiunii, adica aceea a arderii trupurilor celor morti, in loc de a fi inmormantati, s-a mai pus in discutie in Biserica noastra. In privinta incinerarii Biserica nu are un canon expres care sa interzica acest lucru si acest fapt se datoreaza aparitiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici in viata Bisericii mult mai tarziu, adica dupa incheierea colectiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ea a constituit obiectul unor studii, polemici si atitudini generate de infiintarea in Bucuresti a Crematoriului "Cenusa". Ea se pune si astazi, mai ales ca incinerarea a devenit o practica destul de curenta in ultima vreme. Pentru a raspunde la intrebarea ridicata, socotim necesare cateva lamuriri in legatura cu practica incinerarii. Ceea ce trebuie spus mai intai este faptul ca inmormantarea, ingroparea sau inhumarea a fost practica de inceput a oamenilor in legatura cu ramasitele pamantesti. Incinerarea a aparut mult mai tarziu in viata unor popoare si a constituit o practica separata de inmormantare sau unita cu aceasta. La vechile popoare civilizate: persi, babilonieni si egipteni s-a practicat inhumarea, imbalsamarea de la egipteni fiind un privilegiu rezervat celor din familiile regale. La greci si la romani s-a practicat la inceput tot inmormantarea, incinerarea fiind introdusa mult mai tarziu pentru diverse categorii de cetateni: regi, eroi, aristocrati si in general, cei bogati. La evrei s-a practicat tot inhumarea, ca de altfel la toate popoarele semite, arderea trupurilor fiind cunoscuta numai in cazuri de exceptie, ca un fel de pedeapsa maxima pentru crime ingrozitoare. In ceea ce priveste pe crestini, acestia, provenind in marea lor majoritate la inceput dintre evrei, au practicat numai inhumarea. Ceea ce este interesant e faptul ca si crestinii care au provenit din lumea greco-romana au adoptat tot practica inhumarii, inlaturand, acolo unde exista, incinerarea. Fenomenul a fost mai interesant pentru popoarele necrestine care, sub influenta crestinismului, au adoptat inhumarea, inlaturand incinerarea. Din marturiile scripturistice, patristice, istorice si arheologice, reiese fara indoiala ca Biserica crestina a practicat de la inceput si practica si astazi inmormantarea ca unica modalitate de tratare a ramasitelor pamantesti. Ea corespunde mai intai invataturii Bisericii despre trup si datoriile

fata de el, trup care trebuie sa se descompuna in pamantul din care a fost luat, fara interventia fortata si autoritara a omului in natura creata de Dumnezeu. Practica aceasta se bazeaza pe traditia mostenita de la evrei, dar si pe faptul ca trupul Mantuitorului a fost inmormantat. De la primele convertiri ale paganilor la crestinism, observam respectarea acestei practici, ceea ce inseamna ca ea avea autoritate apostolica. Mai tarziu, cand ritualul inmormantarii a fost alcatuit de Biserica si dezvoltat in timp, pana la formele pe care le cuprinde astazi, acesta a fost aplicat sau adaptat la practica inhumarii, ca fiind singura acceptata si consfintita de traditia Bisericii. Nicaieri nu se pomeneste de incinerare in practica Bisericii crestine. De aceea, Biserica n-a fost pusa vreodata sa ia o hotarare privitoare la incinerare, fiindca aceasta nu s-a practicat in traditia ei. Practica unica, generalizata in Biserica crestina din epoca apostolica pana astazi, a fost inmormantarea. Introducerea ei in viata Bisericii a venit o data cu ideile secularizante ale revolutiei franceze, incercand sa inlocuiasca o practica milenara cu una noua, careia dorea sa-i dea un simbolism deosebit de cel crestin. Incinerarea incepe in cadrul Bisericii crestine cu anul 1874 cand s-a construit primul crematoriu la Milano. De la aceasta data si pana in vremea noastra, numarul crematoriilor s-a inmultit, incinerarea devenind o practica obisnuita in toate marile orase ale lumii cu ingramadiri mari de populatii. In majoritatea din acestea se practica mai ales pentru motive de salubritate si urbanism. In privinta incinerarii, Biserica Ortodoxa se bazeaza pe traditia milenara consacrata de aceasta care considera ca inmormantarea este practica corecta pe care ea trebuie sa o accepte si sa o cultive socotind incinerarea ca pe o practica interzisa pentru credinciosii ei. Daca ne referim la Biserica Ortodoxa Romana, aceasta s-a pronuntat prin cel mai inalt for al ei, Sfantul Sinod, inca din anul 1928, in problema incinerarii. Fiind pus in fata unei atitudini ce trebuia exprimata, datorita atmosferei care se crease prin infiintarea crematoriului din Bucuresti, Sfantul Sinod, in sedinta din 15 iunie 1928, a hotarat mai intai urmatoarele: 1. Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul cand cineva dintre ei ar voi sa se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenta religioasa; 2. Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului, la care cimitir se va inmormanta cel decedat; 3. Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa fi se refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte. Problema incinerarii a fost reluata si in sedinta Sfantului Sinod din 22 februarie 1933, in care s-a hotarat ca instructiunile formulate in sedinta din 15 iunie 1928, cu privire la incinerare, sa se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune in vedere preotilor, in scopul aplicarii lor. De asemenea, a hotarat ca chestiunea incinerarii sa se trimita la sediul Comisiei pentru doctrina si viata religioasa spre a preciza daca in cazurile de incinerare fortata si fara voia sa a vreunui credincios, i s-ar putea da asistenta bisericeasca. Hotararea Sf. Sinod a fost aplicata trimitandu-se tuturor eparhiilor hotararea din 15 iunie 1928 pentru a fi comunicata preotilor, cu ordinul de a lua cunostinta si a se conforma. Hotararea a fost adusa la cunostinta preotilor si pe alte cai, iar in ordinul din 18 septembrie 1933, dat in urma unui caz de abatere de la hotarare, s-a facut precizarea ca "pentru orice abatere de la

hotararea luata de Sfantul Sinod, in respectul doctrinei si practicii Sfintei noastre Biserici Crestine Ortodoxe, preotii vor fi opriti de la toata lucrarea preoteasca si trimisi in judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspra sanctionare". Asadar, Biserica Ortodoxa Romana are o atitudine clar exprimata fata de cei care s-au incinerat sau se vor incinera. Din 1928 si 1933, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane nu a revenit asupra acestei hotarari, asa, incat ea exprima punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. De aceea este de datoria oricarui slujitor al Bisericii Ortodoxe Romane sa respecte aceste hotarari, incercand sa lamureasca si sa determine si pe credinciosi sa respecte traditia milenara a inhumarii. In cazul in care este chemat sa oficieze slujba inmormantarii celor care urmeaza a fi incinerati, preotul trebuie sa refuze categoric, cu atat mai mult, cu cat stie ca solicitarea a venit si din convingeri sau practici atee, care, in acest caz, arata dispret fata de invatatura Bisericii si de traditia ei veche si venerabila. Cazul este aproape identic cu sinuciderea pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei inmormantarii, pe motiv ca sinucigasul s-a substituit lui Dumnezeu, curmandu-si viata pe care nu si-a dat-o el, ci Dumnezeu. Asadar, nu savarsim nici slujba Inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Biserica, celor care se incinereaza. Ceea ce este mai dureros este insa faptul ca, profitand de lipsa de informare a credinciosilor si de buna lor credinta, preoti caterisiti sau depusi din treapta savarsesc slujba inmormantarii in insasi incinta crematoriului, fara stirea si controlul autoritatii bisericesti si civile. Este unul din abuzurile care se cer neintarziat curmate. Cat priveste meschinaria exprimata nu de mult in presa de catre un parlamentar, care facea apel la economisirea de haine, lemn si ciment, recomandand incinerarea, consideram ca este cea mai grosolana sfidare si ignorare a unei laturi atat de importante a spiritualitatii ortodoxe romanesti, care este cultul mortilor, si o lipsa totala de respect fata de oameni care, pentru toata truda pe care si-o dau sub soare, merita macar un rand de haine si patru scanduri cu care sa plece din aceasta viata. Bibliografie: Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula: "Traditie si innoire in slujirea liturgica", ed. Episcopiei Dunarii de Jos Galati, 1996. Cultul morilor este dezvoltat foarte mult n rndul credincioilor. Uneori, din prea mult pietate sau, alteori, din superstiie, acetia au adaptat rnduielilor liturgice tot felul de inovaii sau practici pgne. Aceste practici pgne, magice sau nfrumuseri i adaptri postmoderne constituie denaturri ale evlaviei cretine i deplaseaz atenia credinciosului de la ceea ce este important cu adevrat rugciunile i rnduiala Bisericii la lucruri marginale. La originea acestor inovaii se afl necunoaterea sau cunoaterea insuficient a dreptei credine. Ele s-au perpetuat i cu ncuviinarea tacit a unor preoi, preocupai s nu strice obiceiul locului. Altele sunt, pur i simplu, invenii i inovaii liturgice ale unor preoi slujitori care exploateaz o anumit sensibilitate a credincioilor pentru sufletele celor adormii, ne-a spus pr. dr. lector Radu Petre Murean, de la Facultatea de Teologie Ortodox Justinian Patriarhul din Bucureti, n interviul ce urmeaz.

Grija cretineasc pe care o artm celor dragi plecai dintre noi este, uneori, ntunecat de obiceiuri care au la baz tradiii mai ndeprtate sau mai recente, superstiii sau, pur i simplu, adugiri imaginare care vin dintr-un pietism exagerat. Cum au aprut acestea? Aceste practici pgne, magice sau nfrumuseri i adaptri postmoderne constituie denaturri ale evlaviei cretine i deplaseaz atenia credinciosului de la ceea ce este important cu adevrat, rugciunile i rnduiala Bisericii, la lucruri marginale. La originea acestor inovaii se afl necunoaterea sau cunoaterea insuficient a dreptei credine. Multe dintre aceste practici care constituie exagerri sau deviaii nedorite de la adevrata nvtur a Bisericii Ortodoxe le-am surprins n urma observaiei personale n cmpul activitii pastorale. S-au perpetuat cu ncuviinarea tacit a unor preoi, preocupai s nu strice obiceiul locului, dar i n lipsa unor norme de uniformizare a cultului morilor, care s fie adoptate i aplicate la nivelul ntregii Bisericii Ortodoxe Romne sau, cel puin, la nivelul fiecrei eparhii. Altele sunt, pur i simplu, invenii i inovaii liturgice ale unor preoi slujitori care exploateaz o anumit sensibilitate a credincioilor pentru sufletele celor adormii. Priveghiul are, uneori, aspect de eztoare Ce exagerri, superstiii ori practici precretine gsim n slujba nmormntrii? n zilele care preced nmormntarea, preotul este chemat s svreasc slujba stlpilor, n fapt slujba numit panihid, la care se adaug citirea unor pericope evanghelice. Primele exagerri pot fi constatate nc de la privegherea celui adormit. Nu este vorba aici de vizitarea casei de ctre rude i cunoscui care aduc flori i lumnri i i adreseaz salutul Dumnezeu s-l odihneasc!; ci, de multe ori, cei prezeni sunt servii cu mncare sau prjituri, iar alteori circul sticla cu vin sau uic, intenia familiei fiind ca cei prezeni s fie mulumii, iar drnicia lor s fie ludat. Mai mult, cei de fa ajung s spun glume, s joace cri sau s fumeze, pentru a trece timpul mai repede. Preotul paroh trebuie s se implice pentru a se evita aspectul de eztoare pe care l ia priveghiul. Asistena poate fi ndrumat s citeasc rugciuni, psalmi sau pasaje din cri de spiritualitate cretin care vorbesc despre adevratul sens al vieii pmnteti. Venirea preotului n casa celui decedat ar trebui s constituie un bun prilej pentru combaterea exagerrilor, a practicilor magice sau a superstiiilor pe care le observ. De asemenea, este o bun ocazie pentru promovarea unei pastorale adecvate, avnd n vedere c la captul celui adormit se adun rude, prieteni, cunoscui care frecventeaz rar sau deloc biserica i, uneori, chiar persoane de alte credine i confesiuni, pentru a aduce un ultim omagiu. O alt problem este plnsul exagerat (bocetul, jelirea, jeluirea) n unele pri ale rii sunt chemate femei care se pricep s boceasc morii. Versurile funebre (bocite) prezint viaa decedatului, pe un ton monoton, astfel nct asistena ndoliat s lcrimeze, ceea ce mrete durerea familiei. Ele cultiv n cele mai multe cazuri dezndejdea n loc s mngie i s dea speran i mbrbtare, ceea ce constituie un pcat. De aceea, rolul preotului este s ncurajeze familia, avnd n minte cuvintele Sfntului Apostol Pavel: Frailor, despre cei ce au adormit, nu voim s fii n netiin, ca

s nu v ntristai ca ceilali, care nu au ndejde. Pentru c, de credem c Iisus a murit i a nviat, tot aa credem c Dumnezeu pe cei adormii ntru Iisus i va aduce mpreun cu El (I Tes. 4, 13-14) i ndemnurile Sfntului Ioan Gur de Aur: Dac tu crezi c moartea este numai un somn, de ce n zadar mai plngi? Dac faci ca pgnii, cu ce te vei ndrepta?. De altfel, aa cum arat Sfinii Prini, la nceput era interzis jelirea morilor i purtarea hainelor de doliu, deoarece moartea nu constituia un motiv de plngere i ntristare, ci de bucurie. Ce ne putei spune despre acoperirea oglinzilor? n tradiia popular s-a ncetenit obiceiul ca, din momentul morii i pn n ziua nmormntrii s se acopere oglinzile din cas cu pnz alb, deoarece cel ce se uit n oglind ct timp trupul nensufleit se afl n cas va fi urmtorul care va deceda. Aceast practic reflect o superstiie strveche, prin care se mpiedica ntoarcerea defunctului i poposirea lui n casa unde a trit. Din cauza unei alte superstiii, membrii familiei vegheaz ca nici o pisic s nu apar n preajma celui decedat, pentru a nu deveni strigoi. Tot n legtur cu nmormntarea, n cociug, sub capul defunctului, se aeaz un scule de pnz cu diverse obiecte care au aparinut celui decedat i care i-ar fi de folos n marea cltorie: spunul cu care a fost splat, pieptenele cu care a fost pieptnat, foarfeca cu care i s-au tiat unghiile, o oglind, uneori cosmetice dac este vorba de o femeie sau aparat de ras pentru un brbat. n unele zone ale rii, se pun o serie de obiecte cu ncrctur magic: nou pietricele, nou cioburi de porelan, nou boabe de tmie. n ziua nmormntrii, corpul mortului se msoar cu o a de cnep roie pentru a nu duce norocul cu el, iar aa este pstrat cu sfinenie, ntr-un loc sigur. n timpul ct mortul este n cas, se aaz un vas de ap sub sicriu sau la geam. Cnd cociugul este scos, vasul se sparge pentru a alunga frica celor care rmn s locuiasc n casa defunctului. Un alt vas cu ap rmne acas, timp de 40 de zile, deoarece se crede c mortul vine i bea ap. Toate acestea, la care se adaug, fr ndoial, multe alte obiceiuri zonale, sunt reminiscene precretine care denot ignorana i perpetuarea unei mentaliti pguboase din punct de vedere cretin. Unii credincioi solicit preotului ca la rugciunea de pomenire, n cazul n care cel decedat nu s-a pregtit nainte de moarte, s adauge mort, nespovedit, nemprtit, fr lumnare. Din pcate, chiar i unii preoi iau iniiativa s introduc acest adaos, atunci cnd tiu c cel repauzat nu s-a ngrijit, accentund vinovia decedatului, pentru lipsa de grij fa de suflet, dar i indiferena celor de lng el. Astfel de inovaii n cadrul slujbelor trebuie evitate, deoarece se creeaz un precedent nedorit, existnd riscul ca i alte doleane ale credincioilor s intre n cult. Credina cretin nu accept imaginea morii ca o tragedie insurmontabil Ce superstiii ntlnim legate de drumul spre biseric i apoi spre cimitir?

Spre exemplu, cortegiul funerar se oprete la rspntii de drumuri sau la troie, unde preotul face o scurt rugciune (stare). Oprirea cortegiului nu este pomenit n Molitfelnic. Totui, ea este ntlnit pretutindeni, iar Biserica a acceptat-o. Dac mortul este moale (nu a devenit rigid), se arunc cu gru pe tot parcursul drumului, pentru a evita ca el s trag dup el i ali membrii ai familiei. La plecarea convoiului, familia celui decedat arunc bani, pe care, de regul, i adun copiii nevoiai. Exist credina c, dac se pune un bnu de la mort n bia copilului mic, acesta nu se va mai speria. n timpul slujbei din biseric, atmosfera de reculegere i de rugciune este tulburat de alte obiceiuri. Cnd preotul citete rugciunea de dezlegare, unii credincioi se reped s dezlege panglica de la picioarele i minile mortului. Preotul are datoria s explice c rugciunea nu se refer la legtura de la picioare, ci la iertarea (dezlegarea) pcatelor. n unele pri, ndeosebi n Ardeal, partea final a predicii la nmormntare are nite inovaii, care accentueaz desprirea decedatului de familia sa i de cei prezeni. Este vorba de aanumitele iertciuni, care imprim necrologului o form aparte. Acest obicei a ptruns foarte uor n cult, deoarece a fost promovat chiar de unii slujitori ai Bisericii. Astfel, unii preoi, impresionai de popularitatea bocetelor, prin care se dialogheaz cu mortul, au adoptat metoda, diversificnd procedeul: preotul se transpune n locul decedatului, vorbete la persoana I singular, i d familiei sfaturi, ndrumri sau i cere iertare. Aceast form de adresare este tulburtoare i provoac plnsul. Dar nu acesta este scopul predicii la nmormntare, ea trebuind s se adreseze celor care nu vin dect rar sau deloc la Biseric sau chiar persoanelor de alte confesiuni i religii, dac este cazul. Nu putem nega faptul c acest gen de predic este agreat i place, dar preotul trebuie s tie c aceast plcere nu este ziditoare i nu este conform cu demnitatea sa. Credina cretin nu accept imaginea morii ca o tragedie insurmontabil. Cnd preotul mngie i mbrbteaz familia, el este, de fapt, pe urmele Mntuitorului Cruia I S-a fcut mil de vduva din Nain i i-a zis: Nu mai plnge (Lc. 7, 13) sau Care S-a adresat celor ntristai de moartea fiicei lui Iair: Nu mai plngei! N-a murit, ci doarme (Lc. 8, 52). Ce rol joac banii (monezile) n tradiiile populare legate de nmormntare? Din nefericire, unul foarte important. Sunt pui n cociug, nc de acas, de cei venii la priveghere, sau n biseric, atunci cnd se d srutarea din urm. n unele zone, ndeosebi n Ardeal, se leag de degetul mortului un ban gurit sau se pune un ban n colacul ce se aaz n mna celui decedat. Aceasta este o reminiscen a tradiiilor pre-cretine, potrivit crora morii pltesc trecerea peste rul infernului. Romanii puneau n gura mortului sau n sicriul acestuia un ban, obolus, creznd c repauzatul l va da lui Charon, pzitorul de la poarta mpriei umbrelor, anume ca s-l treac cu o luntri peste fluviul Acheron sau peste apa Stix (greci). n ara Romneasc exist datina de a se pune n snul mortului 24 de parale pentru a plti cele 24 de vmi. Ce se ntmpl la cimitir? La cimitir, preotul toarn peste mort, nainte de a nchide capacul, vin amestecat cu untdelemn, iar apoi, la parastas, vin i ap peste mormntul celui decedat. De asemenea,

exist tradiia ca, dup astuparea mormntului, s se dea peste groap de poman. i n acest caz, credincioii trebuie s tie c important este milostenia care se d pentru sufletul celui decedat i nu modalitatea, adesea magic, prin care se face acest lucru. Slujba nmormntrii se ncheie cu pomana pe care familia o organizeaz pentru sufletul celui adormit. Ct de veche este rnduiala pomenii pentru cel adormit? Este menionat nc din Vechiul Testament. n Biserica din primele veacuri, cretinii organizau agape, adic mese ale iubirii freti. Sfntul Ioan Gur de Aur spune c, dup mprtirea cu Sfintele Taine, adunarea sfrindu-se, nu plecau ndat acas, ci cei bogai i cei mai nstrii, aducnd de a-cas alimente, chemau pe sraci i fceau mese comune, agape, n Biseric. Agapele nu nsemnau numai mncare i butur, ci, pe lng acestea se fceau rugciuni, cntri, lecturi din Sfnta Scriptur. Era, ntr-un cuvnt, o rugciune exprimat n fapte de caritate. Cu timpul, agapele i-au pierdut nsemntatea simbolic i au devenit mese obinuite la diferite ocazii, nmormntri sau comemorri. Cum sunt agapele astzi? Organizarea pomenii de dup nmormntare, precum i a celor care se fac la soroacele stabilite de Biseric, poate fi considerat o problem de pastoraie dac avem n vedere faptul c exist multe exagerri (mese copioase, consum exagerat de buturi alcoolice). Ele se transform adesea n mese de familie care nu mai au sensul de milostenie, spre paguba celui decedat i povara familiei care este obligat la cheltuieli mari. De asemenea, trebuie s menionm superstiia de a vrsa vin sau uic din pahar, pentru sufletul celui adormit. n concluzie, practicile populare n cadrul cultului morilor sunt reminiscene ale unor tradiii pgne precretine care s-au perpetuat de-a lungul timpului i care nu sunt n concordan cu nvtura autentic ortodox (de multe ori contrare credinei cretine). Ele deplaseaz accentul de la nvtura i practica Bisericii, la lucruri marginale, care nu sunt de folos pentru sufletele celor adormii, i constituie doar modaliti prin care cei vii i linitesc contiina c au mplinit tradiia. Toate aceste obiceiuri pot disprea cu timpul numai n msura n care Biserica va explica credin-cioilor, printr-o catehez adecvat, ce este ortodox i ziditor n ele i ce este omenesc. Vmile vzduhului trebuie nelese n mod spiritual, ca tribunale ale contiinei Credina n vmile vzduhului a influenat o serie de practici n cadrul ritualului nmormntrii. Care sunt acelea? n multe pri se d de poman, peste sicriu, un coco. Acesta ar avea rolul s-l alunge, prin cntarea lui, pe diavol, care caut s prind sufletul mortului. De multe ori, n faa casei mortului se pune o punte, un covor, ca sufletul s poat trece de la o vam la alta. De asemenea, la lumnrile care se dau preoilor se leag nframe, tergare i, mai nou, prosoape, cu scopul ca sufletul s se foloseasc de ele la trecerea prin vmi.

Credina despre vmile vzduhului este o teologumen Da, i asupra ei Biserica nu s-a pronunat formal i definitiv. Ea se bazeaz pe afirmaiile, mai mult sau mai puin explicite ale unor Sfini Prini, care se refer la starea sufletului dup moarte. nvtura despre vmile vzduhului se contureaz n secolul al V-lea, gsind cea mai clar expunere n Omilia despre ieirea sufletului a Sfntului Chiril al Alexandriei. Aceast nvtur se regsete n diverse lucrri hagiografie, dintre care cea mai important este Viaa Sfntului Vasile cel Nou (26 martie), precum i n diverse rugciuni sau servicii divine (rugciunea ctre Preasfnta Nsctoare de Dumnezeu de la sfritul Pavecerniei, Canonul de rugciune pentru ieirea sufletului, Canonul ngerului pzitor etc.). Pe de alt parte, n credina despre vmile vzduhului exist idei dogmatice i morale conforme cu adevrul de credin i acest lucru nu poate fi ignorat: faptul c exist o judecat dup moarte; exist ngeri buni i ngeri ri care nu l prsesc pe om nici dup moarte, ci nsoesc sufletul la locurile venice; c ngerii ri caut pieirea noastr, iar rolul lor este s fac ru sufletului dup moarte, s-l lipseasc de mntuire; sufletul se prezint n starea n care s-a aflat n momentul despririi de trup; c viaa, fiind un dar de la Dumnezeu, suntem rspunztori de felul n care am trit-o. Pe lng aceste idei conforme cu nvtura Bisericii, ntlnim i idei pgne, cu baz superstiioas? Da. O idee pgn se refer la banii de care ar avea nevoie la trecerea prin vmi pentru a compensa deficitul de fapte bune, de unde obiceiul de a arunca bani n groap sau de a-i pune pe pieptul mortului. La fiecare vam, demonii cer sufletului plata pentru faptele rele fcute n via, agravndu-le, n acelai timp, situaia prin acuze reale sau nchipuite. De aceea li se druiesc bani cu scopul de a fi mblnzii n acuzaiile lor, astfel nct sufletul s ajung n rai, dei este inexplicabil ce ar putea face ngerii ri cu banii. Credina n vmile vzduhului induce n sufletul credincioilor ideea de groaz fa de pcatele svrite. Acest lucru se datoreaz i popularitii unor brouri despre vmile vzduhului care circul n mediile monastice romneti. Este discutabil ns n ce msur acest lucru contribuie la ntrirea adevrului despre judecata particular i la ridicarea moralului religios. Vmile trebuie nelese n mod spiritual, ca tribunale ale contiinei, nicidecum n sens material. Aa cum spunea Sfntul Macarie al Alexandriei, trebuie s lum lucrurile pmnteti, prezentate n aceast nvtur, ca cea mai slab descriere a lucrurilor cereti. http://www.ziarullumina.ro/articole;998;1;26348;0;Slujba-inmormantarii-intre-traditie-siinovatie.html n unele zone ale rii sunt cretini care solicit preotului s le svreasc slujba Parastasului. Ei nu solicit aceast slujb pentru cei adormii din neamul lor, ci pentru ei nii. Aceti cretini sunt credincioi evlavioi, cu fric de Dumnezeu, care sunt preocupai de ceea ce se va ntmpla cu dnii dup momentul plecrii la Domnul. Neavnd urmai care s aib grij de sufletele lor dup ce vor pleca din aceast via sau avnd copii n care nu au ncredere c vor respecta rnduielile bisericeti privitoare la cele care se cuvine a fi

fcute pentru cei adormii, ei vor s fie siguri c este fcut tot ceea ce e necesar pentru a primi rspuns bun la judecata lui Dumnezeu. De team c, dup decesul lor, nu va fi nimeni care s le fac parastasele la momentele rnduite de Biseric, acetia doresc s le fac nainte de a pleca la cele venice. Este bun o astfel de solicitare? Poate preotul s svreasc parastas pentru o persoan care mai este nc n via? Cuvntul parastas vine de la grecescul parastasis care nseamn prezentare naintea cuiva, cu scopul de a mijloci pentru o persoan. n Biserica Ortodox, Parastasul este o slujb de mijlocire la Dumnezeu pentru cei care au prsit viaa pmnteasc. Deci, Prinii Bisericii au alctuit parastasul doar pentru adormii, i nu pentru cei vii. Aceast slujb conine binecuvntrile morilor, ectenia ntreit pentru mori, rugciunile de dezlegare, apolisul i venica pomenire i toate acestea i au n vedere pe cei adormii, care sunt pomenii individual. A da curs unei astfel de solicitri ar nsemna s se fac o abatere de la rnduiala bisericeasc. Este ludabil c aceti cretini se gndesc la situaia lor n viaa de dup moarte, dar este mai puin ludabil s se fac parastase pentru dnii nc din timpul vieii. La Judecata particular, care are loc la 40 de zile dup deces, sunt valoroase faptele bune fcute n timpul vieii. Deci, principala noastr preocupare s fie mplinirea voii lui Dumnezeu. Dac pe pmnt vom fi prieteni adevrai i apropiai ai lui Dumnezeu, cu siguran vom fi i n viaa de dincolo, cea venic. http://www.ziarullumina.ro/articole;998;1;6333;0;Micul-catehismSe-pot-oficia-parastasepentru-cei-vii.html De la credincioi, dar uneori chiar i de la slujitorii Biserici. n unele pri, exist obiceiul ca pomelnicele care sunt primite la altar s fie citite cu voce tare, fie pe loc, fie naintea de ieirea cu Cinstitele Daruri, fie chiar n timpul pomenirilor de la ieirea cu Cinstitele Daruri, pentru ncredinarea celor care le-au dat. Conform rnduielilor de cult, pomenirile cu voce tare n timpul Sfintei Liturghii se fac numai la ectenia cererilor de dup citirea Sfintei Evanghelii i numai pentru ctitorii i binefctorii rposai ai sfntului lca. Conform rnduielilor liturgice, singurul loc de pomenire este la Proscomidie, n tain, atunci cnd se scot miridele pentru cei vii i cei mori, precum i la rugciunea dipticelor, de dup sfinirea Darurilor, pentru cei care au adus mai trziu pomelnicele la sfntul altar. Ct privete ectenia ntreit pentru cei adormii, ea nu se rostete la fiecare Sfnt Liturghie, ci numai atunci cnd se fac pomeniri de mori sau parastase. Citirea pomelnicelor, timp de 30-40 de minute, pentru ca fiecare s-i aud numele nu este de folos nici celor care sunt n Biseric, nici sufletelor celor adormii. Este o pauz nejustificat n desfurarea Sfintei Liturghii, n timpul creia credincioii se plictisesc i i gsesc preocupri neconforme cu momentul i locul n care se afl: se agit, vorbesc, ies din biseric etc. Reglementarea acestei probl