Autor a mai multe volume de poezie (Cămaşa lui Nessos, Elegii pentru mintea cea de

pe urmă, Destin întors, Iisus prin mirişti,), Andrei Ţurcanu este cunoscut în mediul literar şi

prin volumele sale de critică literară Martor ocular (1983) şi Bunul simţ (1996). Demersul

critic al lui Andrei Ţurcanu trebuie judecat astăzi din perspectiva a două coordonate:

obiectivitatea, articulată aici în spiritul unui ethos critic, ca fiind expresia „corectitudinii

oricărui demers omenesc” (Gheorghe Grigurcu) şi „tăcerea critică”, apărută ca efect al

absenţei unui spirit critic, sau cum îl mai numeşte autorul însuşi „bunul simţ”.

Volumul Martor ocular, fiind un susţinut exerciţiu de identificare a nişelor tematice în

poezia din epocă, nu vibrează încă în registrul unei „lucidităţi agresive”, despre care pomeneşte

Eugen Lungu în studiul introductiv la antologia Literatura română din Basarabia. Eseuri.

Critică literară, astfel că, spiritul critic îşi conturează esenţa, fără a-şi alimenta polemic

constituţia. Trăsăturile generale ale lirismului în epocă sînt organizate în felul următor:

Dimensiunile omenescului în poezia de azi.

Viziuni rustice în poezia contemporană.

Modernitatea tradiţiei.

Pretexte.

Acest prim volum de critică literară este un exerciţiu ce a permis fundamentarea unui crez al

criticului, astfel, în Argument, se va schiţa traseul realizării unui text de critică literară prin

reliefarea impactului actanţilor (eul şi obiectul) în procesul facerii unui metatext: „Era nevoie

de o sincronizare a eului cu obiectul cercetării, de stabilirea unor legături intime, fără de care

actul critic nu poate deveni un act spiritual de participare angajată”. Nu toate numele poeţilor

din acest volum au rezistat în timp, însă formula analitică anunţată va structura, dar şi va

motiva unul dintre imperativele fundamentale ale criticii literare, şi anume ethosul critic. Nu

se va insista, pe segmentul acestui volum, pe distincţia dogmă – creativitate, interesul pentru

nişte disocieri clare dintre acestea evidenţiindu-se abia prin anii 90, articolul Procesul literar

postbelic între dogmă şi creativitate fiind un exemplu elocvent în acest sens.

Cele două accepţii ale termenului de obiectivitate, una derivată din ideea de metodă

ştiinţifică şi alta ca fiind o achiziţie a principiului estetic, îi permite să plaseze discursul

scriitorilor din acest spaţiu între „dogmă şi creativitate”. Iată cum este prezentat mecanismul

dogmatizării, evidenţiiidu-se desubstanţializarea funcţiei estetice: „Împotriva emoţiilor, a

imaginaţiei – s-a ridicat mereu „adevărul ştiinţific”— argument forte împotriva oricăror

libertăţi de gîndire şi de simţire. Invocarea „metodelor ştiinţifice”, apelul la „principiile

ştiinţifice” nu a însemnat altceva decît o voinţă de opresiune, o cinică dictatură îndreptată

împotriva spiritului. Omniscientismul sub forma unui pozitivism sclerotic atestă o mentalitate

simplificatoare, care operează rectiliniu, prin reducţia la standardele obligatorii ale dogmei.

În el se răsfrînge forţa de opresiune a sistemului totalitar, dar şi limitele (confortabile!) ale

imensului personal de deservire...”.

În articolul Salierismul – o politică literară criticul formulează dimensiunea estetică a

obiectivităţii, de data aceasta insistîndu-se pe conturarea parametrilor acestui fenomen schiţat,

proiectat şi nicidecum prezent: „Doar faptul că toate ne vin din neaşezarea noastră ne face să

întrevedem dincolo de apatia spiritului încrederea într-o schimbare. O shimbare va surveni

numai dintr-un efort de luciditate, prin voinţa concentrată (şi concertată) de evaziune din

crepusculul hipnotic al totalitarismului sovietic şi de integrare în matricea spirituală a

întregului spaţiu românesc. O integrare de substanţă, care să comporte un salt valoric

„competitiv” şi nu doar o schimbare de cadru tematic şi imagistic”. Se pare că această absenţă

a spiritului critic a şi motorizat căderea în tăcere.

În urma publicării a două volume de critică literară, pare să fie hazardată opţiunea

evidenţierii fenomenului de „tăcere critică” în cazul lui Andrei Ţurcanu, or, prezenţa acestuia

este solicitată, dar şi motivată de refuzul lucidităţii, ca factor definitoriu în organizarea unui

discurs. Răspunzînd la una dintre anchetele revistei Contrafort, Literatura română sub

semnul balanţei, Andrei Ţurcanu îşi va motiva tăcerea: „De vreo cinci ani nu am mai scris un

rînd de critică literară. O spun nu ca să bravez, nici ca să-mi fac un rechizitoriu. Constat o

realitate, o tristă realitate. Am renunţat conştient la scris, nevăzînd vreun sens în această

preocupare ingrată. Am ajuns mai demult la concluzia că aici, la noi, nimeni nu are nevoie de

spirit critic, nici în literatură, nici în politică, nici în alte domenii. Aceasta, din păcate, e

paradigma esenţială, definitorie, proprie într-un mod congenital spiritului românesc de pe

aceste meleaguri. Orice activitate poartă stigmatul improvizaţiei, a lucrului făcut pe jumătate.

În locul efortului direcţionat şi elanului constructiv preferăm patosul superficial, suficienţa”.

Deşi criticul recunoaşte că timpul este cel care va „reevalua procesul literar” din spaţiul

interriveran, e nevoie ca maşinăria acestuia să fie susţinută şi de vocea lui Andrei Ţurcanu.