a murit poetul alexandru muşina publicat la: 19.06.2013 în ziarul

63
Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 24 (douăzeci şi patru) Octombrie 2013 Poetul lunii: Alexandru Muşina A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul Gândul. Scriitorul Alexandru Muşina, profesor doctor universitar la Facultatea de Litere din Braşov, a murit miercuri, la Spitalul Judeţean Braşov, colegii acestuia spunând că "este o mare pierdere", poetul 1

Upload: lytram

Post on 08-Feb-2017

235 views

Category:

Documents


1 download

TRANSCRIPT

Page 1: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 24 (douăzeci şi patru) Octombrie 2013

Poetul lunii: Alexandru Muşina

A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul Gândul.

Scriitorul Alexandru Muşina, profesor doctor universitar la Facultatea de Litere din Braşov, a murit miercuri, la Spitalul Judeţean Braşov, colegii acestuia spunând că "este o mare pierdere", poetul având "un extraordinar har pedagogic", transmite corespondentul MEDIAFAX.

Alexandru Muşina avea 59 de ani şi suferea de mai mult timp de hepatita C, însă, în pofida numeroaselor tratamente pe care le-a

urmat, a murit miercuri, la Spitalul Judeţean Braşov, potrivit scriitorului Andrei Bodiu, profesor la Facultatea de Litere din oraş.

'Este o veste cutremurătoare pentru noi şi o mare pierdere. El a fost, dincolo de calităţile de scriitor care l-au impus pe plan naţional, şi un profesor excelent. Mi-a fost un mentor extraordinar în cel mai pur sens al cuvântului. De fapt, singurul pe care l-am avut. Avându-l ca profesor, am avut, ca adolescent, nişte atuuri fundamentale şi am învăţat de la el lucruri pe care

1

Page 2: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

alţii le învăţau abia în facultate. A avut un extraordinar har pedagogic", a declarat Bodiu pentru corespondentul MEDIAFAX.

Potrivit sursei citate, Muşina şi-a dus boala pe picioare până aproape în ultima clipă, participând în aprilie la un colocviu de literatură.

"A stat câteva zile la spital. S-a stins foarte repede. A fost pe picioarele lui până aproape de ultima clipă. Este o veste cutremurătoare pentru noi", a mai spus Andrei Bodiu

Alexandru Muşina a absolvit Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov în 1973, iar, în 1978, Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti. A lucrat ca profesor de literatură la liceu. Din 1996, a fost doctor în litere la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi profesor de creative writing, folclor, literatură comparată la Facultatea de Litere a Universităţii "Transilvania" din Braşov. Muşina deţinea editura Aula din Braşov. De asemenea, a fost membru la Cenaclului de Luni.

El a debutat în lumea literară în volumul colectiv de poezii "Cinci", apărut în 1982. În 1984, a publicat primul volum individual - "Strada Castelului 104".

A publicat mai multe volume de poezii şi eseuri, cărţi pentru copii, a colaborat neîntrerupt la reviste literare, a susţinut conferinţe despre poezia contemporană, a obţinut numeroase premii, iar anul trecut şi-a lansat romanul comic "Nepotul lui Dracula".

Armăsarul şi papuşia

Sus, pe dulap, un armăsar de porţelanS-a înălţat, sălbatic, pe-albastrele-i picioareDe dinapoi. Şi, într-o nesfîrşita încordare, Nechează, în tăcere, zadarnic, spre tavan.

Alături, cu ochi negri, gura roşie, visătoare:Păpuşia.

Care-aşteaptă, senină, uitîndu-se pe geam, Să vină în vacanţă, ca-n fiecare an, Fetiţele. S-o ia în patul lor, să-i spuna

la culcare

Secrete mici. S-o pieptene, să o rujeze, s-o îmbraceÎn haine noi, făcute din petice. Nu ştie? Sau nu-i pasăCă ele au crescut, s-au măritat, au şi copii?

Sufletul ei curat, de plastic şi mătasă, Nu poate să priceapă, la fel ca noi, - şi pace! -Că timpul trece şi nimic din ce a fost nu va mai fi.

2

Page 3: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Poezia în pijama roz

Poezia în pijama rozcrește napi în spatele caseica niște urechi lunguiețe verzicu zahărul incert rafinabil totușiavem bunici cu stare civilă sigurăși părinți cu trecutul nepătatdin păcate noaptea poeziaiese în pijama să plantezenapi în grădina dinspatele casei

***poezia în pijama rozcălătorește la orele diminețiiîn troleibuzele supraaglomerateciudat bărbații nu o înghesuie deșisânii ei mici lovesc mereu cu nasulmaterialul moale și subțiredoar doar o să răzbească în mirosulde usturoi și transpirație de-afară

***poezia în pijama roz cumpără doarconserve cu etichetaudată de ploi doarașa simte cănatura încă există sau mâinineîndemânatice ea încămai crede că marfa e obucată de timp sau unînceput de speranță

3

Page 4: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

***poezia în pijama roz iubeștegemul de mure șicaracterul deschis alcelor din jurea nu îșicunoaște încă destinul darștie că ursuleții nusunt decât niște bietedesene imprimate așasă distreze copiii

***poezia în pijama roz admirăcantinele publice și scenelede gen dar nuprinde nicicând începutulși nici nu cunoaște pe nimeniea doarprivește mirată la farfuriilesparte și calcăcu grijă să nu îșirănească picioarele desculțe șifoarte subțiri

***poezia în roz cine ardepinde de ea sau numai depijama ar fi desigur cumult mai frumos ea este chiarîn aceste fibre deseară chiar în lemnul fărăvopsea de care se sprijinăspinarea subțire șinici nu începe aici ci doar

4

Page 5: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

aici se îmbracă

***poezia în pijama roz nuajunge niciodată la semnalulde alarmă din tren ea nupoate crea evenimente feroviare eapoate doar flutura batista de lafereastră deșinimeni nu a rămas în gară.

O vacă, o poezie

La ce-ţi folosescAsceza umilă, abstinenţa impusă, Cărţile şi ceaiurile medicinale, hîrtiile mototoliteCîştigate spre dimineaţă, bancurile stupideLa care, totuşi, se rîde.

Când ea se dezbracă în camere străine, Cînd senzorii străini receptează călduraPielii ei plină de pistrui, cîntecul tristAl trupului ei animal.

La ce-ţi folosescMultele semne pe careLe vor citi vietăţile fericite ale viitorimii, la ceMai pot folosi lumina solară şi-arbustul verdeSperma divină şi diamantul, copiii de aurAi ochilor tăi, la ce folosesc?

Un animal gîfîindSub alt animal. O vacă, o poezie.

5

Page 6: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Reclam

N-am nici un chef să dorm. Deşi sunt obosit.Mă voi trezi peste un secol, un mileniu… ToateGarniturile vor fi fost, desigur, schimbate.La fel, vopseaua. Dar Mecanismul stupidVa merge înainte, acelaşi, în eternitate:Iubire, milă, ură, crimă, suicid…“Dar, înainte să mă nasc, eu am plătitPentru o altă destinaţie!” Am greşit-o? Poate.Sau totul n-a fost decât Reclamă, pentru ceiCare se plictisesc în Puritate şi Lumină:“Lume unde se-amestecă Lucruri şi Idei, În care toţi poartă o armură ciudată, Din carne, oase, sânge, piele, gelatină.Aventuri! Exotism! Ofertă limitată.”

Political Congo

Maimuţele din Congo - dacă nu ştiai -Rezolvă orişice conflict sau diferendExtrem de simplu şi rapid, eficient:Cu-n scurt, universal futai.Si nici macar nu au înregistrat patentPe-arhaica metodă. Daca n-aiPrejudecăţi, să ne întoarcem amândoi în acel Rai, Departe de idei şi teorii, de orice

trend!Oh, nu, nu-ţi cer să ne suim la loc, Printre liane, în copaci seculari, Ci să ne amintim ce am uitat.Iar când vom fi nervoşi şi făcuţi foc, În loc să ne certăm, ca nişte oameni mari, Să ne-ndreptăm, tăcuţi, spre pat.

Observator cultural, Nr. 268 / 27 mai - 2 iunie 2010 „Am încercat să proiectez chipuri diferite ale neantului din interior“ interviu cu Alexandru Muşina, realizat de Doina Ioanid (fragmente)Cînd a realizat Alexandru Muşina că poezia este importantă pentru el? Nu-mi dau seama. Dintotdeauna? Dar nu sînt o excepţie. Toată lumea simte că poezia e importantă. Depinde însă ce poezie. Cred că relaţia cu poezia e pe vîrste, pe nivele şi momente socio-culturale etc. Mai importantă mi se pare întrebarea: cum devii poet? Pentru că nu e suficient să te naşti poet. Din păcate, începînd cu romantismul, s-a răspîndit o imagine falsă a poetului, care doar se exprimă, care cîntă ca pasărea pe creangă, cum spunea Goethe, sau, vorba lui Lamartine, face poezie cum face găina ouă. Asta a

6

Page 7: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

devenit un loc comun al înţelegerii actului poetic atît în şcoală, cît şi în societate. E foarte greu să ajungi la rădăcinile a ceea ce este, de fapt, acţiunea poetică. Poetul este un profesionist al expresiei, un performer. Ideea apare deja în Odiseea: pe de o parte, poetul este inspirat de zeu, pe de altă parte, stăpîneşte o meserie pe care a învăţat-o singur.

În Poezia, teze, ipoteze, explorări, spuneai că poezia nu este doar meşteşug, ci şi materie sentimentală, plasmatică. Cum se îmbină şi funcţionează concret cele două?

Pentru antici era relativ simplu. Ceea ce eu numeam materie plasmatică, tensiune psihologică aproape explozivă, (o concentrare de energie fantasmatică, nu o simplă reacţie psihotică), pentru ei era inspiraţie (de către divinitate). În felul acesta le era relativ uşor să sesizeze că, pentru a transmite ceea ce zeul vrea să spună prin el, poetul trebuie să aibă mijloacele necesare, adică să cunoască meserie. Cred că imaginea falsă asupra actului poetic, creată în romantism, e răspunzătoare de această neînţelegere, care nu e valabilă în cazul muzicii sau al artelor plastice. Bineînţeles că artele plastice au produs şi aşa-numiţii pictori naivi, dar întotdeauna, în muzică şi în artele plastice, toată lumea (bună!) ştie, acceptă că pînă să ajungi să te exprimi, să fii compozitor (Mozart, să zicem), trebuie să înveţi notele, să faci nu ştiu cîte exerciţii, să stăpîneşti zeci de tehnici etc. În poezie, senzaţia majorităţii este că doar te exprimi, transmiţi pur şi simplu această materie plasmatică. Dar poezia de vîrf presupune şi multă, multă meserie. Care se învaţă. Din păcate, nemaifiind instituţionalizată învăţarea, înveţi cam singur meseria de poet. În Occident, încet-încet, s-a revenit la o tradiţie care era valabilă în spaţiul celtic în Evul Mediu, la şcolile de barzi. Acum, aceste şcoli se numesc cursuri (chiar masterate, doctorate) de scriere creatoare.

Nu putem separa calitatea unei opere de stăpînirea la milimetru a unui set tot mai sofisticat de tehnici. Am tot insistat asupra acestei dimensiuni pentru că am constatat, în timp, că ceea ce părea un bun cîştigat, odată cu generaţia ’80, şi anume ideea de artă în poezie, s-a diluat, s-a pierdut din nou. Parcă e un blestem: ceea ce se cîştigase în perioada interbelică prin Ion Barbu şi Arghezi, poezie=artă (meserie), se pierduse în proletcultism (dar şi, în bună măsură, cu generaţia ’60). Se tot accentuează ideea de exprimare de sine, dar orice exprimare este condiţionată cultural. Poezia se aseamănă cu matematica. La fel cum matematica e de multe feluri, e pe niveluri, pe etaje (pe lîngă aritmetică, algebră, există matematicile superioare, mai sofisticate, care apar tot timpul, care inventează limbaje şi formule noi), şi poezia e de mai multe feluri. În poezie, există autori prin care poezia avansează, prin care se exprimă o nouă sensibilitate, „un nou mod de a fi“, cantitatea de necunoscut din sufletul universal, care se arată în vremea sa (am citat, din memorie, din Rimbaud). În timp ce alţii repetă ceea ce s-a mai făcut sau se exprimă pe sine. Dar orice poezie este prinsă într-o convenţie preexistentă, eventual una inventată ad-hoc sau post festum: poezia pură, cea a sentimentului romantic, poezia suprarealistă, cea biografică etc. Sînt epoci, vîrste, convenţii. Totul este ca aceste convenţii, aceste „poetici“ (cum le numesc teoreticienii) să nu devină locuri comune constrîngătoare. Unul din aceste locuri comune e azi, la noi, că trebuie să scrii numai despre ceea ce ţi se întîmplă. Eu sînt într-o poziţie ambiguă: acum 30 de ani (se sparie gîndul!), într-o perioadă în care se scria numai despre ere şi sfere (Ioan Alexandru cu imnele, Nichita Stănescu cu Necuvintele), am pledat pentru poezia cotidianului, adică să scrii despre lucrurile care-ţi sînt realmente apropiate. Şi am avut dreptate. Dar nu eu am creat trendul, eu doar l-am sesizat mai repede. Acum s-a ajuns la ceva cam departe de poezia de vîrf, la manelizarea autenticităţii, a poeziei cotidianului, a poeziei biografice. La iluzia că tot ce spui şi tot ce ţi se întîmplă (gîndeşti, simţi etc.) ţie este interesant, original şi-i interesează şi pe ceilalţi. Că e poezie. Păi, asta-i „poetică“ de manelist!

Pînă la urmă, poezia vorbeşte despre moduri de a fi în lume. Da, s-a mai spus, de asta am evitat s-o repet. A fi în lume înseamnă să alegi: a fi tu însuţi, viu, în această lume în toată complexitatea ei sau să apari la televizor, să povesteşti cum te-ai certat cu iubitul. Dar acolo eşti pe o scenă. Poezia adevărată nu înseamnă să joci teatru pentru ceilalţi, ci să realizezi ceea ce tot Mallarmé spunea: un „Teatru al Sinelui“, un fel de teatru interior, pe care celălalt (cititorul) să-l poată reconstitui în el.

Totuşi, astăzi se face mare caz şi de autenticitate, şi de poezia cotidianului.

7

Page 8: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Autenticitatea este, de fapt, tot un efect artistic, o convenţie (ca poezia pură, poezia romantică etc.) „Cauza“ existenţială este nesemnificativă, nu interesează pe nimeni. Poate doar dintr-o perspectivă lacrimogenă, de genul „Dansez pentru tine“ sau „Iartă-mă!“. Important e efectul artistic. „Opera e importantă, nu omul şcare a scris-oţ“, spunea Flaubert. Cînd vorbim despre autenticitate, despre poezia cotidianului, a imediatului, avem de-a face cu două tipuri de înţelegere a poeziei, de practică scripturală: un Teatru al Sinelui (atunci simţi că este poezie, o receptezi ca atare), şi un Reality Show, adică reportaj deghizat în poezie. Vezi imediat că este un teatru pentru ceilalţi, prefăcătorie sau pură isterie. Povesteşti ceea ce ţi s-a întîmplat ca şi cum asta ar fi semnificativ, dar o faci pentru Public (în definiţia lui Kierkegaard), nu pentru Celălalt (un anume cititor). Nu întîmplător una dintre cele mai în vogă autoare de poezie tip Reality Show este un excelent jurnalist cultural, şi anume Elena Vlădăreanu. Dar, zic eu, nu e poetă. Face tot jurnalism şi în poezie, unul aplicat propriei biografii, pe care o tratează ca pe un Reality Show. Poate unora le place Reality Show-ul din poezie şi zic: „Dom’le, ce mare poezie este asta!“. De fapt, distincţia lui Mallarmé este esenţială pentru cine gustă poezia ca poezie, nu ca discurs similipoetic. Chiar dacă are epic, Scrisoarea a III-a trece dincolo de epic, nu-i o simplă înşiruire de situaţii, momente şi întîmplări. Există multe epopei greceşti, dar, o simţim la lectură, doar Iliada şi Odiseea (pentru că exprimă şi „les mouvements du coeur“, nu-s doar descriere de fapte exterioare) sînt poezie. Azi nu avem decît două opţiuni: fie Teatru al Sinelui, fie Reality Show (sau reportaj, cum îi spunea Mallarmé). Pentru că o anumită dimensiune epică a poeziei, specifică oralităţii – din Ghilgameş, Iliada sau Ramayana, a fost luată în stăpînire de roman, film, benzile desenate, desenele animate… (din Homer şi Sapho nu ne-a mai rămas decît Sapho, în poezia de azi). Depinde şi de ce eşti în stare, pentru că, vorba lui Ion Mircea, poezia e mai grea. Reality Show-ul este o invenţie a mass-mediei, dar poezia nu este şi nu va fi niciodată mass-media. În asta constă calitatea ei, forţa ei. În timp se observă diferenţa dintre cele două tipuri de reprezentare, de discurs, de scriitură. Diferenţa de calitate. Autenticismul e pur şi simplu un mit. Autenticismul este o convenţie, o nouă convenţie. Un efect artistic, totodată. Toate inovaţiile răspund unor schimbări fundamentale din lumea în care trăieşti la un moment dat. Foucault a spus că epistema Om, cu un „interior“ care este semnificativ mai important decît exteriorul, este o epistemă ce s-a născut la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi poate să dispară cîndva, în viitor. În momentul în care apare ideea că individul (şi interiorul lui) este important, apare şi ideea: eu vreau ca, în momentul în care individul „se comunică“, să nu mă trişeze. Numai că, aici, eu merg pe mîna lui Fernando Pessoa. Eul e „neant“. În scris, în artă există o pluralitate de personalităţi ale mele; doar heteronimii pe care-i generez eu au coerenţa pe care psihologic eu n-o am. Psihologii au ajuns de multişor la concluzia că există comportamente diferite în funcţie de contexte, că există personalităţi multiple, schimbări de personalitate ş.a.m.d. În poezie, autenticitatea este un soi de marcă garantată că nu ai fost trişat. Dar, pentru cititor, nu ăsta este lucrul cel mai important, ci să i se provoace o anumită emoţie. O poezie legată de o anumită modă, de o percepţie simplificatoare asupra poeziei nu rezistă mai mult de o generaţie, rămîne închisă în epoca ei. O parte dintre poezii reuşesc să treacă „proba timpului“, celelalte rămîn în epoca respectivă (sînt doar documente de arhivă, precum ziarele).

Numeşti inspiraţie ieşirea din propria mediocritate. Poetul este excepţional doar în clipa în care scrie, în rest e ca oricare alt om, mai mult sau mai puţin ciudat, mai mult sau mai puţin excentric, cel mai adesea mediocru. Am cunoscut persoane absolut excentrice, fermecătoare chiar, dar care scriu banal şi conformist, şi persoane care par foarte burgheze, dar cînd scriu... uauu! T. S. Eliot a fost funcţionar de bancă, apoi a fost redactor de editură: costum, cămaşă albă, cravată, tot tacîmul... Dar, cînd îi citeşti poeziile, descoperi o lume nebună, nebună, nebună. Oricum, nu poţi să fii tot timpul genial.

Cum se „recapitulează“(termenul îţi aparţine) la tine poezia?

Nu-mi dau seama. Cred că, la mine, e mai degrabă vorba de o succesiune de heteronimi. N-am avut la timp marea intuiţie a lui Pessoa: heteronimia. La mine au fost un fel de heteronimi „succesivi“. Există o continuitate, dar sînt heteronimi, autori diferiţi. Cred că, spre deosebire de ceilalţi poeţi români de azi, unii realmente valoroşi, eu n-am încercat să-mi păstrez „autenticitatea“, nici măcar „coerenţa“ universului poetic. Dimpotrivă, am încercat să explorez noi moduri de a fi în poezie, de a proiecta chipuri diferite ale neantului din interior. Pentru că eu cred că omul modern are un soi de incoerenţă interioară, specifică, definitorie, total nesemnificativă în lumile premoderne. Această incoerenţă este o manifestare a entropiei

8

Page 9: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

(vezi şi Pynchon). Nu mai poţi să crezi că ceea ce gîndeşti, simţi, oscilaţiile tale au un „Garant“ undeva, sus. Omul modern este singur în incoerenţa sa. Încerc să proiectez în şi prin poezie coerenţe (artistice) pornind de la o incoerenţă sufletească funciară. (Tîrziu, prea tîrziu, am produs şi eu un heteronim cu acte-n regulă: Andor Vass, nominalizat la premiile de debut ale României Literare; cred că s-au prins, dar au intrat în joc.) Eu am încercat să exprim asta printr-un fel de imediateţe, într-un singur discurs, în care oscilez permanent între fascinaţie şi ideal, pe de o parte, şi oroare sau dezgust, pe de alta. Deci, să înţeleg că pentru Alexandru Muşina n-a venit acea „sofistică rîncedă a acceptării“ de care vorbeai în Budila-Express. Acea „sofistică rîncedă a acceptării“ era cea a acceptării aberaţiilor, mizeriilor politice şi sociale. Socialmente, am acceptat unele lucruri de neacceptat, degradante, dar în plan existenţial şi în poezie m-am luptat să nu ajung acolo.

Ce părere ai despre poezia aşa-zis mizerabilistă? Poezia „mizerabilistă“ (termenul e nepotrivit, dar... asta e, lucrăm cu „ce se spune“ în tîrg), mai exact ceea ce noi numim „mizerabilism“ este o simplificare şi o convenţionalizare a realităţii, la fel ca poezia idilică. Pentru că viaţa este foarte amestecată. Sînt momente, situaţii şi întîmplări minunate, iar altele absolut atroce, degradante, despre care nu vrei să vorbeşti niciodată. Un anumit tip de discurs poetic le selectează fie numai pe cele frumoase, fie numai pe cele mizerabile. Sau pur şi simplu le asamblează într-un anume fel, le inventează chiar. Problema cu poezia „mizerabilistă“ este următoarea: dacă ea apărea acum 30 de ani, ba nu, acum 70 de ani, avea un chichirez. Există (cu un anume impact) deja la Bogza, în Poemul invectivă şi Jurnal de sex. Acum nu mai are nici un haz, pentru că poezia trebuie să fie tot timpul în avans faţă de celelalte forme de exprimare culturală: jurnalism, film ş.am.d. Or, „mizerabilismul“ este o trecere în poezie a anumitor tipuri de emisiuni de televiziune, o „reciclare“ a anumitor filme care se fac în Occident de 30-40 de ani, a unui anume tip de proză „supărată“, să zicem a tinerilor furioşi englezi din anii ’50. E, paradoxal, „retardată“ . Are, în plus, ceva care pe mine mă deranjează, despre care am vorbit deja: e prea adesea jurnalistică. Perspectiva asta „mizerabilistă“ este perspectiva ştirilor de la ora 5, senzaţionalistă şi stupidă.

9

Page 10: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Prea puţini reuşesc să realizeze un Teatru al Sinelui cu „tema“: viaţa e de căcat.

10

Page 11: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

11

Page 12: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

  

Budila-Express (fragmente)

Introducere

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,

Cei care m-au înţeles 

Au fost fost loviţi pe la spate şi înmormântaţi în grabă, cei

Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit

Şi-şi plimbă în soarele amiezii

Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.

După o iarnă lungă a venit vara caldă,

Fructele noastre nu au avut timp să se trezească,

Fructele celorlalţi se vînd la suprapreţ.

Dimineaţa

Ne primeşte totuşi cu braţele deschise, totuşi lumina

Mai bate în epiderma fanată totuşi vîntul

Ne mai aeriseşte orbitele duhnind de amintiri. 

Am pierdut totul.

Portarii hotelurilor

Ne-au uitat, femeile fragede şi aristocrate

Ne-au uitat, hamalii din gări ne-au uitat şi liftierii, 

Vînzătoarele de flori şi negustorii de nestemate,

Ne-au uitat străzile, ne-au uitat casele albe

Pe care urca iedera ruginie a vechii "la bella estate". 

12

Page 13: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Am pierdut totul.

În paradis, în clipa cea repede, în metalul închipuirii

Nimic din noi n-a rămas.

Un avort

Rapid, aseptic, elegant.

Totuşi dimineaţa mai întinde

Braţele ei transparente, de caracatiţă, spre trupul

Învineţit de somn şi de vise, totuşi aerul

Mai face troc cu celulele spongioase, totuşi moaca roşcată 

A servietei mai rînjeşte, tîmpă, fericită.

2. [...]3. [...]4.

Defulare

Şi noi am călătorit cu Budila-Express

În dimineţile toamnei, în amiezile de vară,

Sub cerul iernei, primăvara am călătorit

Cu Budila-Express.

Şi noi am coborît la Hermansdorf,

am văzut

Bidonville-urile din marginea terasamentului,

Nesfîrşitele turme de capre rîioase,

şi noi 

Am văzut Teliu-Valley,

şi noi am auzit

13

Page 14: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Graiurile amestecate ale triburilor de culegători de ciuperci.

Din povestea limbii române: Dan Caragea - Influenţa maghiară.

Adevarul, 2 august 2013

Cam pe la 1100-1200 ar trebui situate începuturile pătrunderii influenţei maghiare o dată cu stăpânirea Transilvaniei de către unguri. Cred că e folositor să ştiţi că numele etnic maghiar este cel drept şi cel politic corect, pătrunderea lui fiind directă (mag. magyar). Ungur ne-a venit pe cale slavă (sl. ongrinu), vorbim frecvent de unguri, dar, deşi nu are caracter peiorativ, căci aşa se regăseşte în multe limbi (numele ţării este Ungaria), conaţionalilor noştri nu le sună la fel de frumos, aşa cum neamţul preferă să îi zicem german. Când îi apucă mânia pe români, aceştia le mai zic bozgori, ceea ce este la fel de jignitor ca şi jidan în loc de evreu. Astea fiind spuse, cuviincioase şi de cuviinţă, se ne întoarcem la limbă. Elementele maghiare nu depăşesc în română două sute de cuvinte în lexicul comun (alţii au socotit cam cinci sute). Dacă includem şi regionalismele, se poate ajunge la 2800 (cf. Lajos Tamás, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen, Budapesta, 1966). Ele au pătruns pe teritoriul lingvistic românesc prin Transilvania şi, ulterior, au ajuns dincolo de Carpaţi (în nord, în est şi în sud). Unii istorici ai limbii disting lexemele intrate prin filieră slavă, în Moldova, în Banat, dar şi prin filieră germanică (prin saşii, în special) în Bucovina precum şi în Muntenia (în zona Braşov, Câmpulung). Astfel, elementele maghiare au putut pătrunde pe tot teritoriul în mod direct, dar şi indirect. Să vedem acum câţiva termenii curenţi, dar şi istorici, de care însă nu se putem lipsi, chiar dacă pentru unii am găsi sinonime: aldămaş (a bea/uda aldămaşul, dar pe care românii, în marea lor majoritate, îl pronunţă stâlcit: adălmaş), aprod, bâlci (etimon dublu, slavo-maghiar), belşug, căprar (în sens de caporal), cheltui, chin (etimon dublu, slavo-maghiar), chip (etimon dublu, slavo-maghiar), făgădui, gazdă (etimon dublu, slavo-maghiar; Vinereanu îl consideră de origine traco-dacică, de aici intrând în limbi slave şi în maghiară), gând (etimon dublu, slavo-maghiar; Vinereanu îl consideră de origine traco-dacică), haiduc (Vinereanu îl consideră

14

Page 15: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

gepid), heleşteu, hotar (Vinereanu îl consideră autohton), husar, iobag, îngădui (Vinereanu consideră că este vorba de un termen autohton, împrumutat ulterior de maghiară), meşter (etimon germanic la bază), pandur (etimon dublu, slavo-maghiar), pârcălab, puşcă (etimon dublu, slavo-maghiar), sicriu (etimon dublu, slavo-maghiar), tăgădui, tobă, uliu (Vinereanu consideră că este vorba de un termen autohton, împrumutat ulterior de maghiară), viclean (mai întâi, hiclean) şi vileag. Să limpezim acum două cuvinte istorice, titluri şi demnităţi, al căror sens, de multe ori, ne scapă. Lecţia nu este doar lingvistică ci şi politică. Pârcălab era în Transilvania şi, apoi, şi în Ţara Românească strângătorul de biruri. În Moldova, la 1488, era administratorul unei cetăţi sau cârmuitor al unui ţinut. La origine, este un termen german Burggraf, care devine în maghiară porkoláb. Este interesant că dintr-o persoană care aduna birurile, pârcălabul „urcă în funcţie” devenind, la noi, un boier de rang cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare. A mai însemnat staroste sau temnicer, ceea ce dovedeşte un semantism bogat. „Adevărul ce răsare din această întocmire de boierii este că titlurile de Logofăt mare, Postelnic mare, Vornic mare, Pârcălab, Spătar etc. nu au constituit niciodată titluri de nobleţe, ci au servit numai a desemna diversele funcţii din ţară.”, scrie Vasile Alecsandri în Din albumul unui bibliofil... În Transilvania medievală, nobilii de rang inferior se numeau nemeşi (mag. nemes). În Moldova, nemeş era un om avut, cu mult pământ, dar fără titlu boieresc. Dacă ban, prin condiţionări geografice, a pătruns în Muntenia, nemeş este exclusiv transilvan şi moldovean. Cuvântul aprod mi s-a fixat în minte când am citit Aprodul Purice al lui Costache Negruzzi, apărut la 1837. Şi Bolintineanu a scris despre el („S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran./ Când s-abate calul marelui Ştefan,/ Purice-i oferă calul său îndată./ Domnul nu ajunge scara ridicată.”), în ale sale mitografii istorice. Bănuiesc că nici dvs. nu vă amintiţi de un alt aprod mai faimos. Sensul cuvântului am să-l transcriu după Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu: apród (aprózi), s. m. – 1. Fecior de boier care slujea la curtea domnească. – 2. Slujbaş care păzea sălile şi introducea publicul în unele instituţii. Mag. apród „paj” de la apró „mic” (Cihac, II, 476). Apare pentru prima oară într-un document slavo-român din 1443. Ideea de slujbaş fie la curte, fie la judecătorie este limpede. Mai târziu, aprodul devine dregător, şi acesta este primul sens pe care i-l dă DEX-ul. Să citim acum povestea aprodului moldovean, pentru a vedea cum ridicările şi coborârile în rang au fost, în ţările noastre, mereu la cheremul domnului. Aidoma, şi sensurile acestor maghiarisme. „Matei Corvin se hotărî, dar, a pedepsi pe Ştefan al nostru de nesupunerea şi mai

15

Page 16: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

ales de ridicarea armelor în contra lui. El însărcină pe Hroiot, general vestit din Transilvania, ca să intre în Moldavia, în capul unei armii numeroase. Domnul, înştiinţat de năvălirea duşmanilor în ţară, porunci a se buciuma de război şi, în curând, strângându-şi slujitorii şi gloata, întâlni pe maghiari, zic unii la Caşin, iar alţii la Şcheea, pe Siret. În vremea bătăliei, Ştefan alerga unde primejdia era mai mare, încât, în minutul cel mai aprins, calul său lovit căzu mort sub dânsul. Ungurii, socotindu-l ucis, şi începuseră a suna de biruinţă, adunându-se pe lângă dânsul; dar vitejii săi aprozi, făcându-i un zid cu trupurile lor, îi dădură vreme ca să se ridice. Atunce un aprod, numit Purice, descălecând, dădu calul său domnului; Ştefan, fiind însă om mic şi neputând a se arunca pe şa: «Doamne, îi zise aprodul, eu m-oi face o moviliţă, şi vino de te suie pe mine şi încalecă». Voievodul, aşa ajutat de slujitorul pus în brânci, încălecă şi, dând pinteni: «Sărace Purice, îi răspunse, de vom scăpa, eu şi tu, îţi voi schimba numele şi, din Purice, te voi face Movilă». Ştefan, dar, călare, îmbărbătă iarăşi pe ostaşii săi, speriaţi de vestea morţii sale. Faţa bătăliei se schimbă; Hroiot, rănit, căzu în mâinile unui oştean, care, tăindu-i capul, îl puse într-o suliţă, purtându-l în semn de izbândă. Această privelişte isprăvi de a arunca spaima între duşmani şi puse capăt luptei. Ungurii fură deplin împrăştiaţi şi luară drumul ţării lor, mai cu grăbire decât veniseră. Ştefan biruitor nu uită pe aprodul Purice; după ce mulţumi Dumnezeului armiilor pentru norocitul sfârşit al războiului, el făcu pe Purice armaş mare şi-i schimbă numele în Movilă; noul boier merită într-atât bunătăţile domnitorului, încât ajunse la cele întâi ranguri a ţării şi fu trupina familiei Movileşti, care în urmă a dat Moldovei şi Poloniei atâţia principi, şi astăzi o vedem iarăşi căzută în ticăloasa stare a răzeşilor.” (M. Kogălniceanu, Ştefan cel Mare în târgul Baiei).

Proverbe ungureşti În dragoste, ca şi în vis, nimic nu e imposibil. Dragostea e ca ceaţa, nu e înălţime pe care să n-o acopere. Pe mincinos îl prinzi mai repede decat pe un câine şchiop. Cărţile sunt dascăli tăcuţi. Nenorocul vine călare şi pleacă pe jos.

16

Page 17: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Cuvintele frumoase nu sunt îndeajuns pentru un stomac flămând.

Şi găina oarbă poate ciuguli grăunţe. Un om deştept învaţă din greşelile altora.

Cum sunt românii altfel ? Maramureş

Publicat în Politeia World 07/12/2012Autor Theophyle

Veche regiune românească, “Ţara Maramureşului” este consemnată pentru prima dată cu acest nume în documente la 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. La acea vreme populaţia era românească în întreg Maramureşul precum şi în regiunile învecinate de la vest, Ung şi Bereg. Pentru acestea din urmă regii Ungariei garantau românilor dreptul de a-şi alege singuri voievodul şi de a fi judecaţi după “dreptul valah” până după anul 1383 de când avem ultimul document în acest sens.

Regiunea Maramureşului este insa locuita cu milenii inainte de evenimentul mentionat ma sus. Săpăturile arheologice au găsit urme ale locuirii omeneşti în Depresiunea Maramureşului încă din Paleoliticul Superior şi Neolitic avem spre vest în Ţara Oaşului şi la sud de munţii Gutâi, dar din neolitic s-au găsit la Sighet, Câmpulung la Tisa şi pe malul stâng al Izei între Rozavlea şi Strâmtura. Cu aproximativ 2000 de ani înaintea erei noastre pătrund şi în acestă regiune triburile indo-europene, astfel că Epoca Bronzului e bine reprezentată prin depozite mai importante la Săpânţa, Sarasău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.

Din perioada dacică sînt cetăţile de la Sighet (dealul Solovan), Onceşti (dealul Cetăţii), Slatina şi Călineşti, dar şi de monede, vase şi obiecte de provenienţă grecească şi romană, fapt ce dovedeşte legaturile comerciale şi culturale cu civilizaţiile mediteraniene, dar mai ales cu provincia

romană Dacia. Deşi a rămas înafara ariei cucerite de Imperiul Roman, dacii din aceste regiuni ale Carpaţilor Nordici au primit influenţele civilizaţiei romane, iar în final s-au romanizat devenind parte a etnosului românesc. Datorită poziţiei mai feritea Maramureşului, în perioada marilor migraţii dintre triburile de goţi, huni, gepizi, longobarzi şi slavi, numai aceştia din urmă au avut un impact asupra populaţiei locale.

În primele secole ale mileniului II, Voievodatul Maramureşului a fost condus de voievozi locali şi organizat în cnezate de vale. Din secolul XIV presiunea regilor Ungariei de a instaura şi aici

17

Page 18: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

feudalismul după model occidental s-a intensificat prin înobilarea conducătorilor locali, aceştia încercând să înlocuiască titlurile autohtone cu echivalentul în ierarhia feudală. În timp ce unii au acceptat schimbarea integrându-se în nobilimea regatului, alţii au opus rezistenţă, iar în final au trecut munţii spre regatul Poloniei unde remarcându-se au primit titluri şi pământuri, sau spre răsărit, unde au întemeiat voievodatul Moldovei.

Întemeierea Moldovei a avut loc în două etape, în care s-au remarcat cele mai importante figuri din istoria Maramureşului. Mai întâi Dragoş Vodă din Bedeu, cel care după victoria asupra tătarilor în expediţia organizată de regele Ludovic I a fost trimis în 1351 să întemeieze un voievodat vasal Ungariei în scop de apărare. În 1359, Bogdan Vodă din Cuhea după ce s-a opus ani de zile introducerii sistemului feudal în Maramureş, va trece munţii împreună cu oştenii săi şi alungând pe Balc, urmaşul lui Dragoş Vodă, va întemeia voievodatul independent al Moldovei (vezi postarea relevanta).

Acest eveniment marchează şi trecerea de la organizarea tradiţională, de voievodat şi cnezate, la cea feudală, odată cu înstăpânirea urmaşilor lui Dragoş Vodă care vor primi titluri nobiliare şi moşii atît în Maramureş cât şi în regiunile vecine care sînt cuprinse în judeţ Maramureş de acum. Ei vor cumula titlurile cneziale cu cele nobiliare, iar Balc va fi timp de 30 de ani voievod şi comite de Maramureş, făcând trecerea spre perioada comitatului Maramureş.

Fii lui Dragoş Vodă îşi vor dori autonomia religioasă pentru Maramureş, şi în acest scop, în vara anului 1381 Balc şi Drag vor străbate drumul până la Constantinopol. Obţin atunci titlul de Stavropighie pentru ctitoria lor, Mănăstirea din Peri, cu aproape aceleaşi drepturi ca o episcopie, şi al cărei exarhat se întindea şi dincolo de pământurile săpânite de ei, până în părţile Beregului, în Sătmar, Sălaj, Ciceu şi Bistriţa.

În 1397 se refugiază în Ungaria Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei după ce a fost înfrânt de ducele Witold al Lituaniei, şi primeşte domeniul Muncaciului. El va aduce, mai întâi în Bereg, mii de familii de ruteni de peste munţi, care mai târziu vor fi primiţi şi în Maramureş ca lucrători pe domeniile nobiliare. Blânzi şi muncitori, ei vor fi favorizaţi şi de regalitate iar prin rutenizarea unor sate româneşti vor ajunge majoritari în anumite părţi ale Maramureşului.

Rutenii

Rutenii sunt pomeniți de Caesar în Comentario de bello Gallico, ca trib celtic așezat în Gallia Narbonensis. Afirmația sa este confirmată în antichitate de Pliniu cel Bătrân.

18

Page 19: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Mărturii scrise din Evul Mediu timpuriu continuă să îi ateste distinct și exact. Gesta Hungarorum sau Cronica Notarului Anonim, Almanahul Hildersheim, Ystoria Mongalorum pomenesc exact rutenii și țara lor Rutenia, chiar dacă aceasta nu este delimitată exact. Un moment semnificativ pentru istoria Europei Central Răsăritene este așezarea ungurilor în Bazinul Carpatic. Din acest timp există relatări scrise despre ruteni de către Anonymus, cronicarul medieval timpuriu al regelui Béla al IV-lea. El îi consideră ruteni pe toți slavii întâlniți la trecerea Carpaților mai puțin pe cei găsiți în Câmpia Panonică. Celţi sau slavi ei sunt o parte integrala din istoria Maramureşului.

Matei Corvin a avut relaţii strânse cu nobilimea Maramureşană, din care şi-a ales oşteni de nădejde în luptă dar şi pentru garda regală. A conferit multor maramureşeni titlul de liber-baron, care însemna că au supunere numai faţă de rege, şi se acorda în cazuri extrem de rare. De asemenea a luat sub protecţie mănăstirea românească din Peri şi a numit comiţi români pentru Maramureş, dintre care merită a fi amintit bănăţeanul Pavel Chinezul în 1467. Tot maramureşenii din garda sa îl scapă după lupta de la Baia şi îl duc, rănit, la Braşov.

După această luptă Stefan cel Mare va face o incursiune de pedeapsă în Maramureş trecănd prin foc şi sabie oraşele de oaspeţi regali, inclusiv puternica cetate a Hustului. Dupa victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului Ungar, Maramureşul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei (1538). Ţările Române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul. In 1599 întregul Maramureş ajunge în stăpînirea lui Mihai Viteazul pentru o scurta perioada, odată cu unirea ţărilor româneşti.

19

Page 20: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

După 1688, Maramureșul a devenit parte a Imperiului Austriac, odată cu Transilvania. În Maramureș nu a avut loc o trecere la unirea religioasă cu Roma ca în Ardeal. Greco-catolicismul în Maramureș a fost prezent prin apartenența religioasă a românilor la episcopia ruteană a Muncaciului, care a trecut la unire cu Roma odată cu celelalte episcopii din Galiția. Biserica ortodoxă a rămas prezentă până spre sfârșitul secolului al XIX-lea prin câteva schituri care s-au afiliat stărețiilor moldovene, îndeosebi celei de la Putna.

Viața grea a țărănimii înăsprită și mai mult prin noile obligațiile fiscale și militare introduse de stăpânirea habsburgilor, a determinat apariția cetelor de haiduci, mai cu seamă în zonele muntoase din Făgăraș, Apuseni și Maramureș. Cel mai de seamă conducător de haiduci maramureșeni a fost Pintea Viteazul (1670-1703), fiu de nobil român din Țara Lăpușului, care a acționat mai mulți ani în sprijinul populației, sfidând aristocrația și autoritățile austriece. I s-a alăturat lui Francisc Rakoczi al II-lea, care conducea răscoala curuților împotriva Imperiului Austriac, și a cucerit Cetatea Chioarului. În 1703, armata lui Pintea a asediat cetatea Baia Mare, unde se afla vistieria imperială. Într-o ambuscadă, Pintea a fost împușcat mortal în fața porții de sud a orașului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.

Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite

Păcatele Limbii:Din nou despre condescendenţă de Rodica Zafiu (România Literară Nr 50/ 2009)

Cuvintele condescendent şi condescendenţă ilustrează foarte bine un fenomen izolat, dar semnificativ: situaţia în care o abatere este validată ca normă înainte de a se fi răspândit cu adevărat, înainte de a fi avut de partea sa argumentul uzului. Definirea cuvintelor în dicţionare se poate îndepărta uneori de etimologie, tradiţie şi uzul dominant, constituindu-se într-un mijloc autorizat de răspândire a devierii. Eroarea de definire a apărut în Dicţionarul limbii române moderne (1958) şi a fost propagată prin Dicţionarul explicativ (DEX), în ambele sale ediţii (1975, 1996), în care condescendent primeşte glosarea "care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoinţă faţă de cineva; respectuos, amabil", iar condescendenţă are ca prim sens "purtare plină de consideraţie şi bunăvoinţă faţă de cineva; respect, amabilitate, deferenţă". Doar pe locul al doilea, cu precizarea "peiorativ", apare în DEX şi explicaţia "aer de superioritate, infatuare, semeţie", indicând o accepţie

20

Page 21: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

care pare să contrazică sensul principal al cuvântului.

Cele două definiţii din DEX sunt rău formulate prin generalizarea care atribuie cuvintelor condescendent şi condescendenţă o orientare evaluativă pozitivă. Schimbarea semantică nu este justificată de etimologie: în franceză (de unde cuvintele au fost împrumutate în română), sensul familiei lexicale păstrează o componentă esenţială: atitudinea binevoitoare dependentă de ierarhia socială, orientată de sus în jos. Acelaşi scenariu există şi în engleză (unde condescension este "voluntary descent from one's rank or dignity in relations with an inferior", "patronizing attitude or behavior", Merriam-Webster on-line). Raportul asimetric nu e o trăsătură neglijabilă a sensului celor două cuvinte, ci elementul său distinctiv; agravarea peiorativă se produce tocmai pentru că atitudinea (antipatică) de superioritate contează mai mult decât bunăvoinţa sau îngăduinţa manifestată. Confuzia semantică generează grave neînţelegeri în comunicare: cineva îşi poate imagina că e politicos când afirmă că i-a răspuns cu condescendenţă unui superior, în vreme ce acesta din urmă se poate simţi profund ofensat de un asemenea tratament.

Am mai scris asupra acestui subiect, în urmă cu zece ani (în România literară, nr. 39, 1999). Revin asupra lui pentru că tocmai au fost reeditate (sub îngrijirea lui Liviu Groza, Bucureşti, Humanitas, 2009) două lucrări de cultivare a limbi aparţinând lui Al. Graur: "Capcanele" limbii române (din 1976) şi Dicţionar al greşelilor de limbă (din 1982). În ambele, lingvistul explica şi combătea definiţia neutră, care masca diferenţa specifică: "condescendenţă nu înseamnă respect, cum cred unii (şi DEX), ci “atitudine binevoitoare faţă de un inferior” (e din aceeaşi familie cu a descinde, care însemnă “a coborî”)" (Dicţionar al greşelilor de limbă, p. 40); "verbul a condescinde are totdeauna o nuanţă de batjocură (mai demult se spunea a catadicsi). În goana după cuvinte pompoase, unii au început să folosească pe condescendenţă în sens contrar celui etimologic" ("Capcanele" limbii române, p. 66). Eroarea fusese observată de Valeria Guţu Romalo, în Corectitudine şi greşeală (1972, cu mai multe reeditări, ultima în 2008): "această modificare semantică supărătoare este consfinţită de dicţionarele curente" (p. 138) .

21

Page 22: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Abuzul semantic aparţine doar dicţionarelor de după al doilea război mondial; cele mai vechi nu cuprindeau sensul generalizant. La Şăineanu, în Dicţionarul universal, condescendenţa era "fapta prin care se acordă ce s-ar putea refuza", iar la Candrea, în Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea românească" - "faptul de a împlini cu bunăvoinţă cererea sau pretenţiunile cuiva, în special a unui inferior, lăsând de o parte orice mândrie sau autoritate". Dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, tomul I, partea a II-a, C, 1940) era cât se poate de clar: condescendent înseamnă "care se coboară (cu bunăvoinţă) spre altul inferior lui ca rang, ca situaţie socială, ca stare de cultură". Dicţionarele apărute ulterior, în plină consolidare a regimului comunist, înregistrau oare cu prea mare grabă o folosire populară improprie, sau eliminaseră (forţat) referirile la ierarhia socială, a cărei abolire fusese decretată?

Oricum, în textele literare din prima jumătate a secolului al XX-lea se poate constata folosirea corectă şi nuanţată a termenilor în cauză: "Plăcere divină: a exulta de orgoliu şi a purta în acelaşi timp masca celei mai desăvârşite modestii, aşa ca să poţi mistifica pe ceilalţi până acolo încât să se poarte cu tine condescendent şi protector" (G. Ibrăileanu, Adela); "Şi Gaittany, cu o gingăşie exagerată, plecând capul ceremonios, întinse mâna lui Pomponescu şi-l concedie în mijlocul străzii, urcându-se în maşină, de unde îi mai trimise un salut subtil condescendent. Această aroganţă moale indispuse pe Pomponescu, pentru întâia oară în viaţa sa plantat în drum aşa de expeditiv" (G. Călinescu, Bietul Ioanide).

Ce se mai întâmplă azi? Din păcate, ultimele mari dicţionare apărute nu corectează explicaţia cuvintelor condescendent şi condescendenţă. O excepţie parţială este Noul dicţionar universal (2006), care integrează raportul ierarhic într-o definiţie mai largă, renunţând totuşi, surprinzător, la accentele negative: "purtare plină de consideraţie sau de bunăvoinţă faţă de un inferior; respect". Micul dicţionar academic (2001) şi Dicţionarul explicativ ilustrat (2007) nu schimbă aproape nimic faţă de DEX. Dicţionarele rămân un ghid pentru vorbitorii care dezbat chestiuni lingvistice în internet: "problema este că sensul cuvântului condescendent nu este acela

22

Page 23: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

de Ťsuperiorť, ci Ťrespectuosť" (romgleza.romaniandestinations.com). Putem totuşi spera că anglofilia va avea în acest caz efectul pozitiv de a consolida, chiar împotriva dicţionarelor noastre, sensul etimologic prezent în echivalentele englezeşti şi dominant în uzul cultivat al românei.

Într-un anunţ pentru postul de recepţioneră, se descriu calităţile candidatului ideal ("persoană amabilă, condescendentă") şi viitoarele sale responsabilităţi: "întâmpinarea clienţilor într-o manieră condescendentă" (ejobs.ro). În acest caz, ţinând seama de stilul de comunicare dintre persoana de la ghişeu şi client dominant în societatea românească, utilizarea cuvântului e destul de nimerită.

Pictorul lunii: Nicolae Enea

Nicolae Enea(1897, Lucăceşti, Bacău – 1960, Bacău), pictor român

Enea a studiat la Academia de Belle-Arte din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului G. D. Mirea, însă a participat și la cursurile Academiei Libere de Pictura unde Jean Alexandru Steriadi, Gheorghe Petraşcu sau Arthur Verona îl vor îndruma pe tânărul moldovean.

Prima expoziţie personală a deschis-o în 1925, iar în 1933 organiza, la Sala ”Universul”, o amplă expoziție cu lucrările pictate la Balcic. Pe Coasta de Argint Enea își schimbă paleta, Blazian observând că ”un colorit luminos şi cald se substituie acum tonalităţilor întunecate. Pasta e mult mai curată şi materia tratată cu mai multă înţelegere. Schimbarea atmosferei a fost adevărată binefacere pentru artist.” În 1934, a făcut o călătorie de studii în Italia, iar în 1938 a parcurs Macedonia, Muntenegru şi coasta dalmată.

În pofida naturii academice a studiilor de început urmate, Enea a rămas un exponent al post-impresionismului liricizat. Într-o paletă sensibilă, în pete generoase de culoare, peisajul primeşte o atenţie sporită în viziunea lui Enea. Faţă de compoziţiile cu personaje sau naturile statice, peisajul este încărcat de calităţile fizice ale spectrului, oferite de observaţia directă a fenomenelor. Natura pare privită în fugă cu forme diluate, modelate prin volume de culoare aparent lăsate în voia hazardului. Scriitorul Vasile Savin observa în gama cromatică a lui Enea un infinit joc al galbenurilor şi cafeniului, dedus la nivelul de purificare estetică şi limpezime morală a limbajului artistic. În alternanţe de verde, ocru sau rozuri, nuanţele alcătuiesc un modul pictural expresiv, înrădăcinat în teoriile cromatice ale modernismului.

23

Page 32: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

                                                                                       

Nicolae Enea – Nud

32

Page 35: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Din politica lumii

Dacă Occidentul nu mai poate reglementa nimic, cine şi cum va conduce lumea de mâine?Valentin Naumescu Septembrie 5, 2013. Contributors (contributors.ro) 

Disoluţia ordinii occidentale postbelice, despre care am mai scris cu câteva luni în urmă[1], oferă lumii de astăzi dar mai ales generaţiilor care urmează perspectiva destul de puţin luminoasă a unei vieţi cu multiple incertitudini, cu riscuri de securitate convenţionale şi îndeosebi neconvenţionale, cu blocaje şi crize de tot felul, cu numeroase ameninţări lipsite de răspunsuri politico-economice instituţionalizate, consensuale, previzibile.

„Războiul resurselor”, declinul puterii de cumpărare a clasei mijlocii, dezacordurile politice interne şi dezintegrarea unităţii transatlantice au erodat parţial prestigiul şi infailibilitatea Vestului. S-au pierdut, probabil definitiv, siguranţa şi confortul unui sistem stabil, unitar şi omnipotent, cu care fuseseră învăţate generaţiile trecute de locuitori ai spaţiului euro-atlantic, în „anii de aur” ai modelului Welfare State de după al doilea război mondial. Ameninţarea sistemică reprezentată de Uniunea Sovietică a creat sentimentul solidarităţii occidentale, a determinat democraţiile liberale să rămână unite şi să-şi coordoneze politicile timp de aproape o jumătate de secol. Duşmanul comun era uşor identificabil, avea nume şi însemne simbolice. Teama de posibilul agresor de la Răsărit a fost un bun liant şi un subtil motor al dezvoltării.

Occidentul a învins finalmente în lunga confruntare ideologică, economică şi strategică avută după 1945 cu blocul socialist dar a pierdut, paradoxal, bătălia globalizării pe care el însuşi a iniţiat-o, clonându-şi potenţialul de modernizare tehnologică, de creativitate industrială şi profit în numeroşi poli de creştere economică. Mai tineri, mai tenace şi cu resurse umane ieftine, practic nelimitate, aceşti poli de creştere din zonele emergente îi ameninţă astăzi supremaţia.

În loc să însemne „sfârşitul istoriei” şi generalizarea bunăstării specifice democraţiilor liberale, încheierea Războiului Rece şi destrămarea ordinii bipolare

35

Page 36: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

au redus vizibil gradul de satisfacţie economico-socială a naţiunilor occidentale bogate, au crescut riscurile de securitate de tip soft, au extins frustrările sociale şi tensiunile financiare, au renăscut tentaţia populismului, extremei drepte şi xenofobiei, au multiplicat focarele de conflict regional în afara spaţiului comunitar, au creat „problema imigraţiei”, au făcut pieţele globale mai instabile şi mai greu controlabile, au stimulat apariţia unor actori non-statali care nu mai răspund logicii, intereselor şi comenzilor politice de tip clasic.

Lumea multipolară actuală este incomparabil mai greu de gestionat decât lumea bipolară de acum treizeci-patruzeci de ani, chiar dacă (sau tocmai pentru că) oferă libertăţi sporite, aşteptări înalte, spaţii de manevră generoase (inclusiv deschidere şi comunicare globală în timp real) sau oportunităţi concurenţiale mult mai mari indivizilor, grupurilor şi statelor aflate în regiuni care au fost multă vreme izolate, sărace şi înapoiate. Victoria Occidentului asupra Uniunii Sovietice şi blocului comunist est-european, urmată de integrare şi globalizare, a fost benefică pentru toată lumea, mai puţin, se pare, pentru occidentali înşişi, care şi-au pierdut practic monopolul asupra instrumentelor dezvoltării.

Personal, nu cred că vreun lider american sau vest-european al anilor ’80 intuia că victoria în Războiul Rece se va suprapune, întâmplător sau nu, cu începutul unui declin al bunăstării şi ordinii occidentale, cu un şir nesfârşit de crize, cu o amalgamare culturală, etnică, rasială şi religioasă de asemenea proporţii în lumea occidentală. Globalizarea produce, iată, şi reacţii adverse, de conservare, din partea unui sistem care se simte tot mai ameninţat de a fi „înghiţit” economic şi social de cei pe care, zâmbindu-le politicos, i-a considerat decenii la rând inferiori, dependenţi sau chiar supuşi forţei civilizaţiei vestice. În acest sens, autori binecunoscuţi ai şcolii neorealiste precum John Mearsheimer deplâng explicit dispariţia ordinii bipolare (considerată drept cea mai stabilă formă de structurare a sistemului de relaţii internaţionale) şi afirmă că „vom regreta curând epoca Războiului Rece”[2]. Cu siguranţă reputatul profesor Mearsheimer nu vorbeşte în numele est-europenilor, chiar dacă unele sondaje de opinie recente dezvăluie rezultate surprinzătoare în părţile noastre de lume, ci al câştigătorilor Războiului Rece.

Nici în planul acţiunii externe Occidentul nu mai funcţionează unitar. Interesele statale distincte se văd acum cu ochiul liber. Astfel, NATO în ansamblu şi-a pierdut relevanţa politică, America şi-a pierdut apetitul intervenţiei şi reglementării internaţionale (explicabil, spun mulţi, după povara şi rezultatele îndoielnice ale războaielor din Irak şi Afganistan), Marea Britanie ar vrea acţiune militară pe „linie guvernamentală” dar totodată n-ar vrea costuri politice pe „linie

36

Page 37: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

parlamentară” (alegerile nu sunt foarte departe), Germania nu are mize strategice peste mări (îi ajunge Europa), Franţa vrea sau nu vrea intervenţie, după caz („da” în Mali, Libia şi Siria, „nu” în zonele unde nu are interese tradiţionale proprii), Turcia, ca membru al NATO, condamnă vehement lovitura de stat militară din Egipt dar doreşte intervenţie militară extinsă în Siria şi schimbarea regimului al Assad, Polonia nu prea mai are entuziamul atlanticist şi intervenţionist de acum un deceniu, România are o reţinere evidentă faţă de orice subiect legat de Siria (vom afla peste câţiva ani de ce), Italia şi Spania au dificultăţi economice profunde, pe lângă care crizele din Orientul Mijlociu par teme de la „rubrica diverse” etc.

În fine, aceasta este lumea în care trăim. Un sistem care a dat rezultate certe se dezintegrează sub ochii noştri şi, deocamdată, nu există alternativă de înlocuire a lui cu unul mai bun. Problemele pentru care au fost create instituţiile internaţionale şi reglementările de la sfârşitul anilor ’40 nu mai există sau sunt profund schimbate. Instituţiile cheie ale ordinii occidentale postbelice (ONU, NATO, Consiliul Europei, UE, OECD, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional) par că şi-au pierdut fie din eficacitatea şi relevanţa specifice deceniilor trecute, fie din credibilitatea şi capacitatea de a asigura managementul performant al problematicii politice, economice, sociale, de mediu etc., globale sau regionale, în timp ce structurile noi sau non-occidentale (G20, BRICS, ASEAN, Uniunea Euro-asiatică, Uniunea Africană, Liga Arabă, Mercosur etc.) sunt foarte departe de a putea asigura conducerea lumii sau măcar a regiunilor pe care pretind că le reprezintă.

China, India, Brazilia sau Africa de Sud vor fi având creştere economică rapidă şi masivă, nimeni nu neagă, dar nu au vocaţie universală, nu au valori care să inspire lumea (nici măcar proprii cetăţeni, de vreme ce sunt încă surse de emigraţie) şi nu au potenţial de leadership global. Europa abia se mai poate conduce pe sine însăşi.

Ne place sau nu (iar adepţii anti-americanismului care bântuie Europa de vreo zece ani ar trebui să înţeleagă lipsa unei alternative credibile), să admitem totuşi că doar Statele Unite pot continua să asume o viziune globală şi să dea un sens acceptabil de evoluţie lumii noastre, eventual în parteneriat cu Uniunea Europeană. Nicio altă putere nu o va face.

E drept, Barack Obama a refuzat până acum acest rol, de lider al lumii. Politic, intelectual şi probabil moral, preşedintele actual al Statelor Unite şi administraţia sa refuză să repete exagerările şi erorile administraţiei trecute şi vor să scoată, pe cât posibil, America din ecuaţia conflictelor regionale, de exemplu din Orientul Mijlociu. Dar acest lucru, aşa cum se vede, este imposibil. Presiunea pentru

37

Page 38: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

implicarea Americii este enormă. Foarte probabil, luni 9 septembrie, Congresul Statelor Unite va vota în favoarea unei acţiuni cu caracter militar împotriva regimului Bashar al Assad, dar acest vot majoritar şi eventualele raiduri aeriene care vor urma nu schimbă prea mult datele problemei şi observaţia de fond că Occidentul nu mai acţionează unitar şi nu mai poate controla deplin toate zonele de conflict şi toţi actorii de pe scena internaţională. Cei peste o sută de mii de morţi din Siria şi Egipt, masacrele şi copiii gazaţi la Damasc dezvăluie, tragic, o altă faţă (una indiferentă, cinică şi primitivă) a „lumii post-americane” de care vorbea încă din 2008 Fareed Zakaria în faimoasa lui carte cu acest titlu.

Nu cred că vreunul dintre „anti-americanii” virulenţi din spaţiul nostru analitic şi-ar dori cu adevărat să trăiască o viaţă inspirată de stilul şi sistemul economico-socio-cultural din China sau India, de exemplu. Cine critică America şi ordinea occidentală transatlantică o face, în fond, tocmai de pe poziţiile intelectuale, din confortul, libertăţile şi mijloacele de comunicare favorizate de-a lungul timpului de modelul american/vestic de viaţă, nu din închisorile, cenzura şi precaritatea şanselor de viaţă specifice dictaturilor sau modelului cultural asiatic.

Din acest motiv, nu putem decât să sperăm că alianţa occidentală va găsi în cele din urmă răspunsurile adecvate la dilemele politice şi morale provocate de restructurarea Orientului Mijlociu şi va continua să ofere soluţii problemelor lumii, păstrând pe termen lung preeminenţa modelului politic, economic, social şi cultural al democraţiei liberale. Nu este de imaginat, astăzi, o paradigmă mai credibilă şi o perspectivă mai atractivă, nici pentru pentru viaţa oamenilor, nici pentru sistemul relaţiilor internaţionale.

Rubrica gastronomică: Spânzurăfoame „De-ale gurii în Brumărel” – de Mihai Creangă

Nu mă grăbesc să spun lumii ce are de făcut, ci mai degrabă îmi spun mie ce să fac eu - zicea Montaigne, iar eu cu smerenie-i urmez îndemnul, gândindu-mă că-s prea destui cei care ne tot dăscălesc ce şi cum să facem.

38

Page 39: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Aşa că iată-mă, abia întors din Delta Dunării arămită de soarele lui Brumărel, despicând şi curăţind de măruntaie vreo două chile de caras prins azi dimineaţă.

Îl voi fierbe lalolaltă cu două-trei cepe mari, până se va desprinde singur de pe oase. Strecura-voi zeama asta cenuşie, nu prea arătoasă şi în ea voi pune la fiert un cap de crap şi unul de somn, ba şi câte o bucată de ştiucă, de lin (tot mai rar, chiar şi în Deltă), de biban şi de şalău, împreună cu o cană de borş, vreo şase-şapte roşii coapte, doi-trei ardei graşi şi unul iute foc, sare câtă vă îngăduie inima, totul fiert la foc mic, maxim 20-25 de minute. La final, pătrunjel verde şi leuştean...

Şi parcă aud vreun sfătuitor de meserie întrebându-mă de ce m-am ostenit atâta şi am cheltuit atâta peşte, când puteam să dreg doar esenţa de caras...

Mai întâi pentru că doar odată pe an îmi pot permite una ca asta, când mă întorc din Deltă. Mai apoi fiindcă oamenii din Deltă numesc borşul dintr-un singur soi de peşte „borş chior”. Iar adevăratul şi cel din urmă motiv este că tocmai am luat o ţuică bătrână înainte de prima lingură de borş pescăresc, căruia – nu-i aşa – numai „borş chior” nu poţi să-i spui.

Şi pe deasupra, nu pot să sufăr genul de oameni dispuşi totdeauna să te dăscălească.

Al dumneavoastră Spânzurăfoame

Articolul lunii: Andrei PLEŞU Despre bătrîneţe - întrebări, nelinişti, bucurii

Conferinţa la Alba Iulia, în cadrul Festivalului Dielma Veche, publicat în revista Dilema veche, nr. 500, 12-18 septembrie 2013

E o coincidenţă fericită că vorbim azi despre bătrîneţe, nu numai pentru că sîntem într-o cetate veche, dar şi pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlineşte 97 de ani. Prezenţa lui, vîrsta lui, tipul lui de vitalitate sînt în sine un mesaj încurajator despre bătrîneţe.

39

Page 40: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară. Acum 100 de ani nu erau atît de mulţi bătrîni, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrîni. S-au făcut unele statistici. În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari. Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creştere de bătrîni, majoritatea o constituie doamnele. Sînt de patru ori mai multe centenare decît centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrînesc mai consecvent şi mai durabil decît unii bărbaţi. Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gîndul că bătrîneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrîneţe.   Există un portret sinistru şi un portret euforic al bătrîneţii. În istoria culturii europene, există oameni care spun că bătrîneţea este minunată şi, cîtă vreme nu te doare nimic, ei sînt convingători. Mi-aduc aminte că am întîlnit astfel de oameni printre cei care au contat în formaţia mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decît să fii bătrîn, că bătrîneţea are avantaje uriaşe. Unul e şansa de a fi bunic, pentru că atunci cînd eşti tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi, însă cînd eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult. Dar – spunea domnul Paleologu – mai este un avantaj: cînd te plictiseşti într-o societate, cînd un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte. Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrîneţe a fost domnul Constantin Noica – el a ţinut şi o conferinţă despre bătrîneţe. Spunea că bătrîneţea e o eliberare formidabilă în vederea creativităţii. Spunea că scapi de o

40

Page 41: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

mulţime de griji organice; de pildă, scapi de dinţi; 32 de dinţi – 32 de duşmani, cînd ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filozofie. Cît priveşte creativitatea, avea la îndemînă o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură şi de artă care au fost explozivi în faza finală sau şi în faza finală a vieţii lor. Tizian – care a murit de ciumă, nu de altceva – a pictat dezlănţuit după 70 de ani, pînă cînd a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulţi. Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vîrstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sînt, de obicei, motivele – nu vîrsta. (...) În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: „Sexagenarios da ponte!“ adică „Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!“ Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană pînă tîrziu. În secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: „Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani!“ „Exigenţele“ crescuseră, carevasăzică, foarte mult.   Sigur că bătrîneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc. În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Şi erau sume fixe. Cîţi bani trebuie să dai dacă ai omorît un bătrîn şi la ce vîrstă, cîţi dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni. Tot atît se plătea şi pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani – 300 de galbeni; asta era vîrsta socotită a fi cea mai utilă.   Există, desigur, ideea că bătrîneţea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar – spun Sfinţii Părinţi. Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creştinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrîneţii. E de aşteptat ca în

41

Page 42: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

creştinism, bătrînul, înţeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim cîteva fapte. În primul rînd, Iisus Hristos ne-a învăţat o mulţime de lucruri esenţiale – cum să acţionăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrîneţea. Pentru că a murit la 33 de ani, şi un Isius bătrîn nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poţi imita. Nu mai spun că şi ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constaţi că Sfîntul Ioan Evanghelistul, cînd a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrîn era Sfîntul Petru, care avea 32 de ani. În general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanţi sînt oameni care trăiesc sute de ani. Într-unul dintre psalmi – Psalmul 89 – se spune că viaţa omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge şi la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele. Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vîrstă a omului este vîrsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vîrsta înţelegerii, a cunoaşterii, a deplinătăţii. Deci, apogeul maturităţii. Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrîn? Cînd eşti bătrîn, de fapt? Sfîntul Augustin spune că sînt şase vîrste şi că vîrsta bătrîneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cît toate celelalte la un loc. Isidor din Sevilla spune că tinereţea e pînă la 50 – ceea ce e foarte încurajator –, maturitatea e pînă la 70, iar bătrîneţea e de la 70 de ani în sus. Cît despre Origen, el spune că bătrîneţea nu e o chestiune de vîrstă. Şi asta e una dintre temele pe care aş vrea să le reţinem. Origen spune că, în Scriptură, vîrsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrînii longevivi sînt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, „cei plini de zile“.  

42

Page 43: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Ca să ilustrez încă o dată ce poziţie echivocă are bătrîneţea în ambianţa creştină, trebuie să amintesc şi de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvîntul „bătrîn“ (presbyteros) apare de 25 de ori, şi anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curînd negativ. Bătrînii despre care e vorba în cele trei evanghelii sînt cei care, împreună cu arhiereii şi cărturarii evrei, fac parte din instituţia care îl judecă pe Iisus şi îl condamnă. Bătrînii sînt purtătorii unei tradiţii obosite, anchilozate, dure. Abia în scrierile Sfîntului Pavel şi în epistolele soborniceşti apare ideea de „presbyteros“ ca preot al noii comunităţi, ca lider al noii orientări religioase. (...)   Aş vrea, în partea a doua a conferinţei mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrîneţe. Şi care nu se prea mai citeşte astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii. E vorba de textul despre bătrîneţe al lui Cicero (De senectute) pe care l-a scris cînd avea 62 de ani. Cicero îşi începe discursul constatînd că, deşi toţi vrem să ajungem la adînci bătrîneţi, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrîni, deşi asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cît mai mult. Alţii spun că bătrîneţea se poate accepta, dar că vine, totuşi, prea repede. Ce înseamnă „prea repede“? Vîrstele vin cînd vine sorocul lor şi a dori să le modifici ritmul de instalare este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinereţea „a venit prea repede“? Constantin Noica spunea adesea că omul e singura fiinţă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă cîţiva paşi în plus în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrîneţii, a termenelor, a vîrstelor ar trebui să ne fie indiferentă. Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani – o mare performanţă în momentul în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), cînd a fost întrebat cum e să ai o asemenea vîrstă, a răspuns: „Nu am nimic de reproşat bătrîneţii.“ Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrîneţe nu vin de la vîrstă. Vin de la ce ai făcut pînă în

43

Page 44: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

momentul în care ai îmbătrînit. Şi cu corpul tău, şi cu gîndurile tale, şi cu sufletul tău. E plin de bătrîni frumoşi în istoria Antichităţii, îi pomeneşte Cicero însuşi, de la Homer şi Hesiod, la Platon, la Democrit şi Diogene, toţi aceşti oameni au trăit mult, au fost productivi şi nu şi-au făcut de ruşine vîrsta.   Cicero spune că, în general, bătrîneţea e socotită odiosa pentru patru motive. Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contraargumentele lui Cicero sînt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere pe care n-ai putut s-o practici cîtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională. Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, cînd omul este, totuşi, sănătos. Dar şi cînd e bolnav. Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrîneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet pînă la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut. Sofocle, cînd era bătrîn, a provocat enervarea moştenitorilor lui cînd au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare ultima lui producţie – Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.   Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atît de optimişti încît să spunem că bătrîneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sînt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plîngi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plîngi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă cîtă putere vrei? Vrei să fii

44

Page 45: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să te specializezi, la un moment dat. În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decît de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înţelepţi, decît de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere“, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.   Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vîrstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atît de atrăgătoare şi atît de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrîneţe căpătăm pe gratis ce n-am obţinut prin efort la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, sîntem în sfîrşit în situaţia de a deţine virtutea. Bătrîneţea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrîn decît entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel cîteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d. În sfîrşit, a patra problema legată de bătrîneţe e că se simte pe aproape moartea. Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta.“ Cicero spune că sînt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una

45

Page 46: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

dintre marile piedici cînd e vorba de gîndire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gîndi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi cînd va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decît de cîştigat. Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrîneţe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Cînd moare un tînăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vîrstele. Ideea că nu se moare decît la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vîrste decît la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrîn care, în fond, e la un sfîrşit de ciclu, la un sfîrşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămînă pe scenă la nesfîrşit.   Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei. Ideea „aş vrea să iau totul de la început“ – spune el – e din punct de vedere sportiv inacceptabilă. Un om care a încheiat o cursă nu vrea niciodată, cînd ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învîrtă dement pe acelaşi traseu. Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni mult mai inteligenţi decît noi toţi la un loc au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.   Ca să vin şi cu o notă personală: pentru mine, bătrîneţea şi moartea însăşi sînt o sursă uriaşă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca pînă în ultima clipă să rămîn cu curiozitatea asta. Sînt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămîn curios şi să aflu ceva în cele din urmă, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întîmpla.

46

Page 47: A murit poetul Alexandru Muşina Publicat la: 19.06.2013 în ziarul

Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrîneţe: 

„A fi bătrîn e o aventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori cîteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă.“

Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură binedispuşi.   

47