97523273-manual-st-pol-an-i-sem-2-1-pdf (1)

Coordonator ID: Prof. dr. Petru BEJAN

Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi – 2010

UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEA IAŞI DE FILOSOFIE

ŞTIINŢE POLITICE Volumul II

Învăţământ la distanţăAnul I

Semestrul II

INSTITUŢII POLITICE ŞI DREPT CONSTITUŢIONAL ........................................7

Lect. dr. Dan Andrei ILAŞ

METODE DE CERCETARE ÎN ŞTIINŢELE POLITICE..............................................107

Conf. dr. Virgil STOICA

ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE POLITICE ................................................................ 231

Lect. dr. Gabriela CARPINSCHI ECONOMIE ............................................................. 317

Prof. dr. Tiberiu BRĂILEAN

CUPRINS

I. Teoria generală a constituţiei II. Parlamentul României

III. Preşedintele României IV. Guvernul

V. Controlul constituţionalităţii legilor. Curtea Constituţională

* Orice trimitere făcută în acest text la vreun articol de lege, fără indicarea actului normativ, se referă la Constituţia României din 1991, republicată – ca urmare a revizuirii – în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

INSTITUŢII POLITICE ŞI DREPT CONSTITUŢIONAL*

Lect. dr. Marius BĂLAN

C U P R I N S

Instituţii politice şi drept constituţional

7

I. Teoria generală a constituţiei

1. Noţiunea de constituţie

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin constituo (=a statornici, a aşeza cu temei). În Roma antică, împăraţii adoptau aşa numitele constituţii imperiale (edict, decret, mandat sau rescript), formal subordonate legilor (adoptate de adunările poporului) şi actelor Senatului. În fapt însă, prin renunţarea la convocarea adunărilor poporului şi în urma subordonării absolute a Senatului faţă de puterea imperială, constituţiile adoptate de împăraţi au ajuns (începând din prima jumătate a secolului I după Hristos) principalele surse formale ale dreptului roman imperial. Acest fapt a ocazionat asocierea semnificaţiei de “lege fundamentală” cuvântului “constituţie”. La începutul Evului Mediu, termenul “constituţie” era utilizat cu precădere în limbajul ecleziastic pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu primele secole ale epocii moderne, prin “constituţie” se înţelegea alcătuirea ori structura politico-juridică a unei entităţi politice ori a unui anumit stat. În acest sens, orice stat avea o constituţie. “Constituţia” cuprindea regulile fundamentale privind organizarea politică a statului; forma de guvernământ; atribuţiile şi prerogativele şefului statului; magistraturile în acel stat, precum şi atribuţiile magistraţilor; statutul locuitorilor, supuşilor ori cetăţenilor; regimul proprietăţii şi al moştenirii etc. Normele respective nu se găseau însă – de cele mai multe ori – consemnate într-un act normativ scris, şi , cu atât mai puţin, într-un unic act legislativ.

În secolul XVIII se impune ideea adoptării unui act legislativ de către reprezentanţa naţională – ceea ce atestă impunerea concepţiei suveranităţii naţionale sau populare1 – act care să consacre relaţiile fundamentale în stat. Un asemenea act ar fi reprezentat o limitare considerabilă a prerogativelor monarhului – ale cărui puteri şi atribuţii se bazau pe tradiţie şi nu pe acte scrise – constituind totodată un puternic instrument favorabil intereselor stării a III-a (=burgheziei), aflată în ascensiune pe plan

1 În Evul Mediu ideea consimţământului celor guvernaţi la adoptarea deciziilor importante în stat nu era nici pe departe absentă. Autori de orientare iusnaturalistă au subliniat în repetate rânduri importanţa şi necesitatea acestui consimţământ. Problema era că manifestarea de voinţă a celor guvernaţi – exprinmată de regulă prin intermediul adunărilor pe stări – doar era una din condiţiile necesare adoptării unor asemenea decizii, alături de iniţiativa ori propunerea monarhului şi de condiţia conformităţii actului sau deciziei adoptate cu tradiţia şi cu obiceiurile locale (= cu dreptul cutumiar). Ideea adoptării unui act legislativ, deci a unui act care îşi propunea în mod expres să schimbe dreptul (cutumiar) existent era, în epoca respectivă, inadmisibilă şi bizară.

Marius BĂLAN

8

social şi politic. Consacrarea expresă (şi limitativă) a întinderii atribuţiilor puterii centrale constituia totodată şi o garanţie a libertăţii colective şi individuale a celor guvernaţi, în condiţiile apariţiei statului modern, caracterizat prin adoptarea frecventă de acte normative ce modifică dreptul existent (şi, odată cu acesta, garanţiile vechilor libertăţi), prin armată permanentă, un corp de funcţionari publici şi prin extinderea fără precedent a funcţiilor şi atribuţiilor statale, ceea ce implica şi o creştere substanţială a sarcinilor fiscale ale populaţiei.

Noile raporturi politice şi juridice impun pe de o parte delimitarea mai strictă a prerogativelor statului – a cărui atotputernicie din ce în ce mai vădită îl pune în conflict cu drepturile şi interesele individuale – dar şi legitimarea acestor prerogative până nu demult inacceptabil de largi printr-o manifestare expresă a celor voinţei guvernaţi.

Ca atare, alături de vechiul concept material al noţiunii de constituţie (care ia în considerare conţinutul şi importanţa relaţiilor reglementate) apare un concept formal: constituţia este legea fundamentală adoptată de de către o adunare reprezentativă (parlament, reprezentanţă naţională, convenţie naţională, adunare constituantă), printr-o procedură specială, diferită de cea uzitată în cazul legilor ordinare, având forţă juridică superioară acestora. Forţa juridică superioară a constituţiei (şi implicit a garanţiei drepturilor fundamentale conţinute în aceasta) reprezenta un eficient mijloc de apărare contra pericolelor atotputerniciei statale. Ideii moderne de constituţie i se asociază şi principiul separaţiei puterilor. În concepţia Franţei revoluţionare, formulată în art. 16 al

Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, “orice societate în care garanţia drepturilor şi a libertăţilor nu este înfăptuită, şi nici separaţia puterilor în stat nu este realizată, nu are constituţie”.

Evident, ideea consacrării într-o lege fundamen-tală adoptată de către o adunare reprezentativă a unor reguli fundamentale privind organizarea statului precum şi limitele puterii acestuia are mai mult decât simple consecinţe de ordin tehnic şi nu se reduce la un aspect formal. Deşi ideea limitării puterii autorităţii este la fel de veche ca şi statul, iar existenţa unor drepturi aparţinând celor guvernaţi, opozabile deţinătorilor puterii poate fi constatată din cele mai vechi timpuri, îmbinarea acestor idei, încadrarea lor într-o concepţie sistematică şi formularea lor în scris constituie evenimente de natură să

transforme profund societatea şi statul. Legile scrise, accesibile în principiu cunoaşterii şi înţelegerii oricui constituiau o garanţie a drepturilor supuşilor sau cetăţenilor. O reglementare scrisă clară, raţională şi sistematică permitea instituirea unei ordini juridice inteligibile, suple şi dinamice, în care individul să poată anticipa consecinţele actelor sale, să poată prevedea rezultatul judecăţii în caz de litigiu şi să depindă mai puţin de bunăvoinţa, înţelegerea sau capriciul unui magistrat ori demnitar. Apariţia şi impunerea unei economii dominate de valorile pieţii şi a unei societăţi orientată spre


9

evoluţie şi deschidere vor încuraja tendinţa de a aplica în domeniul dreptului public reguli şi instituţii specifice dreptului privat. Noţiunea de “contract social” este un exemplu în acest sens.

Claritatea şi previzibilitatea normelor de drept public sunt asigurate într-o măsură considerabilă în cazul în care legii fundamentale scrise i se conferă o forţă juridică superioară oricărei alte reglementări, scrise sau cutumiare. Supremaţia normelor constituţionale, implicând abrogarea oricăror cutume sau legiuiri mai vechi incompatibile cu dispoziţiile acesteia precum şi lipsirea de efect a oricărui act normativ ulterior care contravine dispoziţiilor respective, este o componentă esenţială a noţiunii moderne de constituţie. Din acest motiv, criteriul formal al definirii acesteia are un rol atât de important în societatea modernă. Criteriul formal nu epuizează însă conţinutul noţiunii de constituţie.

O analiză istorică sau sociologică a evoluţiei statelor poate evidenţia oricând faptul că anumite reglementări (privitoare, de exemplu, la contracte, comerţ, proprietate, moştenire sau la sistemul fiscal) au avut consecinţe mult mai durabile şi mai profunde asupra evoluţiei acestor state decât anumite norme constituţionale. În consecinţă, în definirea constituţiei ar trebui luat în considerare şi criteriul material.

Sub aspect formal, o constituţie este o lege fundamentală, intitulată de regulă chiar “constituţie”2, adoptată de o adunare special constituită – adunarea constituantă – conform unei proceduri speciale, deosebite de cea a adoptării legilor ordinare, şi care are o forţă juridică superioară celorlalte legi.

Sub aspect material, constituţia include toate reglementările, indiferent de sursa lor formală, referitoare la instituirea şi exercitarea puterii în stat, raportul dintre puterile statului, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte, noţiunii de constituţie în sens material îi sunt subsumabile nu numai reglementările cuprinse în actul intitulat „constituţie” (=constituţia în sens formal), ci şi o serie de reglementări cuprinse în legi organice3 sau ordinare (legea electorală, legea partidelor politice, legea cetăţeniei, legile privind organizarea Curţii Constituţionale, a Guvernului sau a altor autorităţi publice), în acte ale Guvernului (de exemplu, ordonanţa de urgenţă privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă), hotărâri ale Parlamentului (regulamentele Parlamentului) sau chiar în cutume4. Chiar şi unele reglementări

2 Nu însă întotdeauna: denumira oficială a Constituţiei germane din 1949 este de “Lege fundamentală a Republicii Federale Germania”. 3 Noţiunea de “lege organică” apare în doctrina constituţională franceză. Aceste legi, reprezentând o “prelungire a Constituţiei” regelmentează anumite domenii privind organizarea şi funcţionarea unor organe sau autorităţi publice. În dreptul românesc, legile organice sunt cele care reglementează un domeniu dintre cele prevăzute în art. 73, alin. (3) al Constituţiei. Lista acestor domenii fiind destul de lungă, legea organică, în concepţia constituantului român, are o accepţiune mult mai largă decât cea din doctrina franceză. 4 Cu privire la cutumă ca izvor al dreptului constituţional, vezi Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, pp. 81-86. Lucrarea va fi citată în cele ce urmează prescurtat: T. Drăganu, Dr. const.

Marius BĂLAN

10

constituind izvoare semnificative sau principale pentru alte ramuri de drept conţin norme subsumabile noţiunii de constituţie în sens material. Avem în vedere Codul civil, Codul familiei, Codul penal, Codul muncii Codul de procedură civilă sau Codul de procedură penală. După cum am precizat de altfel mai sus, anumite norme sau instituţii juridice din dreptul civil, dreptul penal sau din dreptul procesual au un rol important în configurarea fizionomiei politice şi juridice a unui stat. Ele constituie totodată modali-tăţi de concretizare a garanţiilor unor drepturi şi libertăţi consacrate constituţional. După cum se poate observa cu uşurinţă, noţiunea de constituţie în sens material este cu mult mai largă decât cea de constituţie în sens formal. Practic întotdeauna, prima noţiune este inclusă în cea de-a doua. Destul de rar ce-i drept, apar şi situaţii în care în legea fundamentală se găsesc norme reglementând relaţii relativ puţin importante din viaţa socială, neîncadrabile sub aspect material în constituţie, dar care îndeplinesc totuşi criteriile formale, având în consecinţă forţa juridică a unei reglementări constituţionale. Exemple în acest sens constituie art. 132 din Constituţia română din 1923, privitor la satisfacerea “trebuinţelor normale de lemne de foc şi de construcţie ale locuitorilor din vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina” ori un amendament introdus în Constituţia elveţiană, la 20 august 1893, prin care se interzice ca animalele de tăiat să fie sângerate înainte de fi puse în stare de inconştienţă (ameţite). Raţiunea unor asemenea reglemen-tări, care sub anumite aspecte reprezintă manifestări cu caracter abuziv ale majorităţii parlamentare, rezidă în interesul de a conferi o stabilitate mai mare unor soluţii legislative, împiedicând viitoarele majorităţi parlamentare să schimbe reglementările respective altfel decât prin procedura greoaie a revizuirii legii fundamentale. Evident, o asemenea practică este de natură să afecteze prestigiul şi eficienţa legii fundamentale.

În literatura juridică s-a manifestat tendinţa de a formula definiţia constituţiei prin utilizarea concomitentă a ambelor criterii: formal şi material. Definiţii de acest gen întâlnim în lucrările unor specialişti precum: Genoveva Vrabie5, Ion Deleanu6 sau Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu7. În ce ne priveşte, ne raliem opiniei profesorului clujean Tudor Drăganu, care consideră că o “definiţie a noţiunii de constituţie bazată pe cumularea criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea cuprinde realitatea în întreaga ei complexitate”8.

5 Redăm definiţia acestei autoare: “constituţia ar putea fi definită ca acel act juridic fundamnetal care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte, act care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, pe de o parte precum şi raporturile dintre acestebautorităţi şi cetăţeni, prin consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora pe de altă parte”. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 3-a, vol. I, Iaşi, 1999, pp. 232-233 Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: G, Vrabie, Dr. const. 6 În opinia acestui autor, constituţia este ”actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cursul unei proceduri specifice”. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, p. 132. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Instituţii…, 7 Constituţia este definită de aceşti autori ca fiind “legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investită cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, care sunt esenţiale pentru instaurarea , menţinerea şi exercitarea puterii”. Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001, p.. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi S. Tănăsescu, Dr. const. 8 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 15.


11

2. Clasificarea constituţiilor Varietatea constituţiilor este determinată de varietatea formelor de organizare politică şi juridică reglementată de aceste legi fundamentale. În cele ce urmează, vom examina clasificarea constituţiilor în funcţie de următoarele trei criterii:

a) criteriul sursei formale; b) criteriul modului de adoptare; c) criteriul rigidităţii.

Sub aspectul criteriului sursei formale, o constituţie poate fi scrisă sau cutumiară. În prezent, aproape toate constituţiile în vigoare sunt constituţii scrise. În ţara noastră au fost adoptate următoarele constituţii scrise9: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858), Constituţia din 1866, Constituţia din 1923, Constituţia din 1923, cele 3 constituţii comuniste (din 1948, din 1952 şi din 1965), precum şi actuala Constituţie, din 8 decembrie 1991. Constituţia scrisă poate consta dintr-un singur act sau din mai multe acte normative distincte, având toate valoare constituţională. Astfel, Constituţia celei de a III-a Republici franceze consta din trei legi distincte, cu valoare constituţională, adoptate în 1875. Alteori, o constituţie scrisă constând dintr-un singur act normativ, printr-una din dispoziţiile sale, stabileşte valoarea constituţională a unor acte sau menţine în vigoare părţi ale vechii constituţii abrogate. Astfel, preambulul actualei Constituţii franceze (adoptate în 1958), proclamând ataşamentul faţă de “drepturile omului […], aşa cum au fost definite de Declaraţia [drepturilor omului şi cetăţeanului] din 1789, confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1946”, consacră valoarea constituţională a prevederilor respective. Ele fac corp comun cu Constituţia din 1958. Legea fundamentală a Germaniei (din 1949) menţine în vigoare (prin art. 140) dispoziţiile art. 136, 137, 138, 139 şi 141 ale Constituţiei de la Weimar, din 1919. Ele constituie parte integrantă a respectivei legi fundamentale. Cele 26 de amendamente aduse, începând cu anul 1791, Constituţiei federale americane din 1787 constituie de asemenea parte integrantă a Constituţiei.

Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise privitoare la desemnarea şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul parlamentar asupra executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale. S-ar putea afirma în prezent că nu există constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar constituţii mixte, care constau din acte normative scrise, având prin tradiţie valoare constituţională, acte completate de uzanţe şi practici constituţionale în viaţa parlamentară sau în activitatea executivului. Asemenea constituţii mixte întâlnim în Marea Britanie, Noua Zeelandă şi în Israel.

9 Putem considera, din punct de vedere al conţinutului reglementării, ca fiind constituţii şi Regulamentele organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) precum şi Convenţia de la Paris (1858), care a permis constituirea Principatelor Unite, stabilind şi principiile organizării acestora. Reglementările respective nu constituie însă emanaţii ale voinţei unei reprezentaâte naţionale, fiind impuse din afară, şi – prin urmare – nu satisfac criteriul formal al noţiunii de constituţie.

Marius BĂLAN

12

În Marea Britanie actele scrise cele mai importante care au valoare constituţională sunt: Magna Carta (1215), Petiţia Dreptului (1628), Habeas Corpus Act (1679), The Bill of Rights (1689), Actul de succesiune la tron (1702), Actele (=legile) privind Parlamentul (1911 şi 1949), precum şi Actul asupra “pair”-iei pe viaţă (1958). În privinţa acestei opinii se cuvin făcute două observaţii: în primul rând orice constituţie este de fapt „mixtă”; chiar şi o constituţie „scrisă” este completată de o serie de cutume privind de exemplu modul de interpretare a unui anumit text constituţional.

De exemplu, art. 93, alin. 1 al Constituţiei române din 30 iunie 1866 („Domnul numeşte şi revocă pe miniştrii săi”), a fost interpretat în mod constant în sensul desemnării ca prim ministru a şefului partidului care obţinea în urma alegerilor majoritatea în Parlament. Această practică uniformă şi constantă avea semnificaţia unei cutume constituţionale, şi a fost respectată până în 1934, deşi frecvent regele îşi impunea poziţia, solicitând (şi obţinând) demisia Guvernului şi numind un prim ministru interimar, care câştiga apoi alegerile (organizându-le în mod corespunzător). Prin urmare regula cutumiară menţionată a fost uneori ocolită însă nu încălcată, constituind până în ianuarie 1934 o normă esenţială în edificiul politic şi constituţional al României.

A doua observaţie priveşte faptul că o constituţie cutumiară nu devine scrisă prin faptul că o parte – chiar şi considerabilă – a normelor sale sunt consemnate în scris. De-a lungul secolelor au fost redactate numeroase „cărţi de cutume” în Europa, fără ca normele respective să-şi piardă caracterul cutumiar. Nici împrejurarea că o serie de acte normative, adoptate de către Parlament sub forma unor legi fac parte din „constituţie” nu schimbă esenţial caracterul cutumiar al acesteia. Absenţa trăsăturilor formale (procedura specială, intenţia de a statua o „lege fundamentală” pentru stat, concepută ca exhaustivă şi având forţă juridică supremă), face ca valoarea constituţională a legilor respective să fie es însăşi produsul unei cutume. Faptul că Parlamentul britanic nu a abrogat sau modificat „Habeas Corpus Act”, sau un alt act „constituţional” similar – deşi teoretic lucrul acesta ar fi fost oricând posibil în baza unui act adoptat cu majoritate simplă de către Camera Comunelor (care până în 1911, ar fi trebuit aprobat de Camera Lorzilor) – este consecinţa unei cutume constituţionale. Forţa juridică efectivă a acestor acte legislative esenţiale, prestigiul şi valoarea lor simbolică decurg din împrejurarea că prin cutumă li se conferă importanţa pe care o au.

Putem constata că drepturile şi libertăţile fundamentale au constituit obiect al

primelor consacrări juridice pozitive. Viaţa parlamentară britanică precum şi organiza-rea guvernului şi controlul asupra acestuia rămân în continuare sub incidenţa unor cutume şi uzanţe constituţionale. Teoretic, o constituţie cutumiară este mult mai flexibilă decât o constituţie scrisă, care de multe ori consacră expres în textul ei norme greoaie privind revizuirea. În fapt însă o constituţie cutumiară se dovedeşte foarte stabilă, ataşamentul faţă de tradiţie şi faţă de soluţiile politice confirmate de experienţa practică fiind capabil să păstreze nealterată esenţa unei reglementări mai bine decât ar face-o stipularea unei bariere procedurale. Sub aspectul modului de adoptare, constituţiile scrise (evident constituţiile cutumiare, cristalizându-se treptat, nu pot fi “adoptate”) se clasifică în a) constituţii octroiate sau carte concedate; b) constituţii statut; c) constituţii pact; d) constituţii convenţie şi e) constituţii referendare.


13

a) Constituţiile octroiate10 (numite şi carte concedate) constituie sub aspect formal, acte unilaterale ale unui suveran. Ele reprezintă o emanaţie a puterii sale în principiu absolute, dar în fapt sunt consecinţa erodării poziţiei politice a suveranului, care se vede constrâns de împrejurări la anumite concesii. Exemple în acest sens sunt: Carta constituţională a regelui Ludovic al XVIII-lea al Franţei, din 4 iunie 1814, Constituţia Regatului Piemontului şi al Sardiniei din 4 martie 1844 sau Constituţia japoneză din 11 februarie 188911.

b) Consituţiile statut reprezintă tot o emanaţie a voinţei şefului statului, însă este supus aprobării prin populaţiei prin plebiscit. Formal o constituţie-statut reprezintă un progres prin implicarea voinţei poporului şi o recunoaştere a puterii constituante a acestuia, însă în practică deseori rezultatul unui plebiscit a putut fi determinat de către organizatorii acestuia, prin constrângere, intimidare, fraudă sau propagandă unilaterală. Chiar făcând abstracţie de aceste modalităţi de influenţare a electoratului, organizatorii unui plebiscit sau a unui referendum beneficiază întotdeauna de înclinaţia naturală a majorităţii populaţiei de a prefera soluţiile concrete, chiar şi cele criticabile, lipsei unei soluţii şi situaţiei de incertitudine decurgând de aici. Exemple în acest sens: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) din Principatele Unite sau Constituţia supusă de Regele Carol al II-lea aprobării prin plebiscit în 27 februarie 1938.

c) Constituţiile pact sunt consecinţa unui compromis, încheiat de cele mai multe ori între monarh şi forţele politice reprezentate în Parlament (nobilimea, “Starea a III-a” sau “burghezia”). Monarhul renunţă la o parte din prerogativele sale tradiţionale şi se angajează să respecte actele Parlamentului. Actele prin care s-au instituit monarhiile constituţionale în secolul al XIX-lea, reprezentând compromisuri între grupurile sociale conservatoare, în general apropiate dinastiei conducătoare (cler, nobilime, armată, corpul înalţilor funcţionari) şi “societatea civilă” sunt subsumabile categoriei de constituţie-pact. Carta franceză din 14 august 1830 este invocată ca exemplu în acest sens.

d) Constituţia-convenţie reprezintă formă de legea fundamentală, care a fost dezbătută şi adoptată de o adunare anume aleasă, în acest scop. Sub aspect formal, o constituţie-convenţie reprezintă emanaţia integrală a voinţei poporului, manifestate prin reprezentanţa naţională, fără nici un fel de constrângeri ori limitări impuse de tradiţie sau de ingerinţele puterii executive. Arhetipul constituţiilor-convenţie îl reprezintă Constituţia federală a Statelor Unite, adoptată de Convenţia Federală, întrunită la Philadelphia, în 1787.

e) Constituţia referendară este legea fundamentală adoptată de o reprezentanţă naţională (adunare constituantă) supusă ulterior aprobării poporului prin referendum. Observaţiile formulate cu privire la constituţia-statut sunt în

10 Din fr. octroyer = a acorda, a concesiona. 11 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 76.

Marius BĂLAN

14

linii mari valabile şi aici; tendinţa firească a poporului va fi întotdeauna să aprobe constituiţia propusă, chiar şi în cazul în care rezervele faţă de ea sunt numeroase şi consistente. Pe de altă parte, dezbaterea publică a textului constituţional în adunarea constituantă oferă garanţii ale reflectării în mod echilibrat şi echitabil a intereselor mai multor categorii sociale şi orientări politice în textul constituţiei. Aprobarea (după cum am precizat, uşor de anticipat) a poporului prin referendum prezintă atuul legitimării superioare a constituţiei respective, fapt dezirabil în cazul în care confruntări politice recente pe plan intern şi crize nesoluţionate în momentul adoptării constituţiei ar fi de natură să afecteze imaginea de reprezentativitate a adunării constituante, dominată de o majoritate inevitabil diferită de cea a parlamentelor de mai târziu, afectând astfel indirect autoritatea legii fundamentale.

Sub aspectul modalităţii de revizuire, constituţiile pot fi suple sau rigide. Şi această clasificare este aplicabilă doar constituţiilor scrise, din moment ce constituţiile cutumiare nu sunt susceptibile de revizuire. Rigiditatea constituţională constituie un important corolar al supremaţiei legii fundamentale. Aprecierea rigidităţii nu trebuie făcută doar în funcţie de procedurile prevăzute pentru revizuire, ci şi în funcţie de efectivitatea aplicării lor. În anumite împrejurări, o constituţie stabilind proceduri mai complicate de revizuire poate fi revizuită mai frecvent decât o constituţie cuprinzând norme mai suple.

Constituţiile suple prevăd modalităţi simplificate de revizuire. Este vorba în general de adoptarea legii de revizuire cu o majoritate calificată (de regulă două treimi din numărul membrilor camerelor) de către legiuitorul ordinar (care devine constituant prin întrunirea acestei majorităţi calificate).

Constituţiile comuniste au fost în general constituţii suple. Faţada politică democratică pe care s-au străduit să o afişeze regimurile totalitare de stânga impunea respectarea - aparentă şi din motive tactice - a anumitor reguli ale jocului democratic, dar rigiditatea constituţională, ca şi controlul constituţionalităţii legilor, nu făceau parte din această categorie. Adoptarea expeditivă – uneori intempestivă – a unor decizii politice într-un stat comunist reclama o procedură legislativă rapidă, care ar fi fost stânjenită de o rigiditate constituţională excesivă. Constituţii suple întâlnim însă şi în state democratice. Constituţia Germaniei din 1919 ca şi Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, din 1949, sunt constituţii suple.

Constituţiile rigide prevăd modalităţi greoaie de revizuire, stabilind uneori condiţii suplimentare.

Astfel Constituţia americană din 1787 stabilea anumite interdicţii şi limitări privind revizuirea sa în următorii 10 ani de la adoptare. Constituţia americană prevede adoptarea amendamentelor (=legi de revizuire) cu o majoritate de două treimi a ambelor Camere ale Congresului, urmată de ratificarea acestora de către state. Amendamentul intră în vigoare după ratificarea sa de către trei sferturi din numărul statelor membre ale federaţiei. Constituţiile române din 1866, din 1923 şi din 1938, ca şi actuala Constituţie


15

pot fi calificate drept constituţii rigide. Condiţiile şi procedura de revizuire a Constituţiei României din 1991 vor fi examinate în secţiunea următoare. 3. Revizuirea Constituţiei Constituţia română din 8 decembrie 1991 poate fi calificată drept o constituţie rigidă. Rigiditatea se manifestă sub următoarele aspecte:

a) limitarea iniţiativei revizuirii; b) procedura de revizuire; c) stipularea unor limite ale revizuirii.

Revizuirea este reglementată de dispoziţiile Titlului VI al legii fundamentale (art. 150-152). Iniţiativa revizuirii este prevăzută în art. 150. Ea poate fi exercitată de către Preşedintele României la propunerea Guvernului, de către un sfert din numărul total al deputaţilor sau al senatorilor precum şi de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării astfel încât, din fiecare dintre acestea să se obţină cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire. Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra legilor de revizuire (art. 146, lit. a)). Ea se mai pronunţă asupra iniţiativelor legislative – inclusiv de revizuire – ale cetăţenilor (art. 146, lit. j)).

Legea de revizuire trebuie adoptată de ambele Camere ale Parlamentului cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În cazul în care prin procedura de mediere nu se ajunge la acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Legea de revizuire este definitivă numai după confirmarea ei prin referendum. Referendumul va fi organizat conform dispoziţiilor Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

În privinţa limitelor revizuirii, art. 152 stabileşte trei categorii de interdicţii: a) de ordin material; b) sub aspectul finalităţii; c) de ordin temporal.

Dispoziţiile constituţionale privind caracterul naţional, unitar, independent şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii (art. 152, alin. (1)). Nu este admisă revizuirea – indiferent de dispoziţiile care formează obiectul acesteia – în cazul in care are drept efect suprimarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale ori a garanţiilor acestora (art. 152, alin. (2)). În fine, Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, în timp de război sau în perioada de prelungire a mandatului Parlamentului (art. 152, alin. (3) şi art. 63, alin. (4), fraza a 2-a, teza 1).

Marius BĂLAN

16

II. Parlamentul României

1. Constituirea, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului Consideraţii generale Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ mai este stabilit şi în cazul Preşedintelui României (art. 80, alin. (1): “Preşedintele României reprezintă statul român…”), iar pe plan local, primarii şi consiliile locale şi judeţene se bucură de reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din desemnarea autorităţii de către cetăţeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit ca “organ reprezentativ suprem” nu implică nicidecum subordonarea celorlalte organe faţă de acesta. Ca legiuitor, Parlamentul poate adopta reglementări obligatorii pentru toţi cetăţenii şi pentru toate autorităţile statului, inclusiv pentru cele reprezentative, dar nu poate dispune în privinţa modului în care Preşedintele îşi exercită atribuţiile sau organele administraţiei publice locale îşi exercită propriile atribuţii în cadrul autonomiei locale consacrate de Constituţie. Cu alte cuvinte, Parlamentul României, ca de altfel Parlamentul oricărei democraţii autentice, este departe de rolul de “organ suprem al puterii de stat” jucat (în teorie) de Marea Adunare Naţională în anii regimului totalitar comunist.

Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege orice domeniu al vieţii sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în Constituţie. Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura prevăzută în legea fundamentală (art. 73-79) şi nu poate modifica dispoziţii constituţionale decât cu respectarea condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 150-152. Alte autorităţi (Preşedintele României şi Guvernul) deşi participă la elaborarea legilor, nu au calitatea de “autorităţi legiuitoare”, şi aceasta spre deosebire de situaţia din monarhiile constituţionale, unde (la început în mod efectiv, iar apoi doar formal) puterea legiuitoare era/este exercitată în comun de şeful statului şi de Adunarea Legiuitoare12. Practic însă, elaborarea legilor se face cu participarea semnificativă a acestor organe.

12 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris stabilea în art. II că: “Puterea Legiuitoare se exercită colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea Electivă”. Constituţia română din 1866 prevedea în art. 32, alin. (1), că: “Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentanţa naţională” dispoziţie preluată în art. 34, alin. (1) al Constituţiei din 1923.


17

Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal în Titlul III, Capitolul I din Constituţia României (art. 60-79) precum şi în regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor (denumit în continuare prescurtat RCD), adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate rânduri (ultima oară în ianuarie 2001)13; Regulamentul Senatului (denumit în continuare prescurtat: RS)14, adoptat în 30 iunie 1993, modificat ultima oară în ianuarie 2001, precum şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, adoptat în 199215. Constituirea Parlamentului Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)). Legea electorală, în accepţiunea acestei dispoziţii, este Legea nr. 68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Numărul deputaţilor şi al senatorilor este stabilit prin art. 3, alin. (2) şi (3) din legea electorală, în raport cu populaţia ţării: un deputat corespunde unui număr de 70.000, iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori. Constituţia stabileşte un anumit privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale: în cazul în care acestea nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la un loc de deputat, în condiţiile legii electorale16. O minoritate naţională poate fi însă reprezentată de o singură organizaţie. Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetăţean român trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. (3)); • să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiţie stabilită prin art. 36, alin. (1),

teza 1). Dreptul la vot, în condiţiile art. 34, îl au cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi debilii şi alienaţii mintal, precum şi cei puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale;

• să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 39, alin. (2) (art. 36, alin. (1), teza a 2-a). Nu este necesar ca persoana care candidează să aparţină unui partid politic; este însă neapărat necesar ca ea să aibă dreptul de a se înscrie într-un partid. Le este interzisă asocierea în partide politice

13 Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51/31 ianuarie 2001. 14 Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58/2 februarie 2001. 15 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/4 martie 1992. 16 Legea nr. 68/1992 stabileşte în art. 4, alin. (1) aceste condiţii: este necesar ca aceste organizaţii, legal constituite, să fi obţinut în alegeri un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

Marius BĂLAN

18

următoarelor categorii de persoane: judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor precum şi altor categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică;

• să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în Senat.

Legea electorală stabileşte în detaliu modalitatea de întocmire a listelor electorale (permanente şi speciale: art. 7-13), condiţiile de utilizare a cărţii de alegător (art. 14-17) organizarea secţiilor de votare (18-22), înfiinţarea, organizarea şi atribuţiile a birourilor electorale (la nivel central, de circumscripţie şi de secţie de votare: art. 23-32), procedura înregistrării şi contestării candidaturilor (art. 33-36), condiţiile de confecţionare şi utilizare a buletinelor de vot (art. 37-43), campania electorală (art. 44-48), desfăşurarea votării (art. 49-60), stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri (art. 61-69), condiţiile de organizare a unor alegeri parţiale (art. 70-71) precum şi contravenţiile şi infracţiunile privitoare la desfăşurarea alegerilor (art. 72-82). Din aceste reglementări este de reţinut că:

• scrutinul reglementat de această lege este un scrutin de listă (proporţional). Alegătorii votează o anumită listă de candidaţi, fără a putea opta sau manifesta vreo preferinţă faţă de aceştia ori – cu atât mai puţin –să atribuie votul lor mai multor candidaţi situaţi pe liste diferite;

• nu există diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei alegerilor, a modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire a rezultatului alegerilor;

• metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi este o variantă a aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt); în baza acesteia, numărul de voturi obţinut de partide în fiecare circumscripţie va fi împărţit succesiv la numerele naturale de la 1 la cel reprezentând totalul mandatelor ce urmează a fi atribuite în acea circumscripţie, distribuirea făcându-se în ordinea descrescândă a câturilor;

• legea stabileşte un prag electoral (care este, în urma modificării prin ordonanţă de urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de 8% pentru coaliţii de partide). Partidele sau coaliţiile de partide care nu au obţinut numărul necesar de voturi pentru a atinge pragul electoral nu vor primi nici un mandat de parlamentar (cu excepţia organizaţiilor reprezentând minorităţile naţionale, care beneficiază de privilegiul stabilit în art. 59, alin. (2) al Constituţiei17), iar mandatele ce le-ar reveni în baza voturilor obţinute vor fi redistribuite proporţional celorlalte partide.

17 O organizaţie ce reprezintă o minoritate naţională şi “care nu obţine un număr de voturi suficient pentru a fi reprezentată în Parlament” (art. 59, ali. (2)) va fi reprezentată de un singur deputat chiar şi în cazul în care numărul de voturi este suficient pentru mai multe mandate parlamentare, dar inferior pragului electoral. Această soluţie, întrucâtva inechitabilă, este justificată prin faptul că deşi dispoziţiile art. 65 din legea electorală stabilesc aplicarea pragului electoral doar partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora, prin art. 4, alin. (2), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale sunt asimilate, în ceea ce priveşte operaţiunile electorale, partidelor politice.


19

Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în termen de 20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie. Prima activitate desfăşurată de Camerele nou alese constă în validarea mandatelor parlamentarilor18. În acest scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de deputaţi şi, respectiv, 12 senatori. Comisia de validare va fi formată din membri desemnaţi de grupurile parlamentare; numărul lor fa fi proporţional cu ponderea acestor grupuri (art. 4 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS). Comisia îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi – care alcătuiesc biroul comisie şi se organizează în mai multe grupe de lucru (3 pentru Senat şi 9 pentru Camera Deputaţilor). Biroul comisiei repartizează grupelor de lucru dosarele referitoare la alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul Electoral Central. Nici un grup de lucru nu va primi dosare referitoare la alegerea vreunuia din membrii săi. Verificarea legalităţii alegerii membrilor grupurilor de lucru se va face chiar de către biroul comisiei de validare. Dosarele membrilor biroului comisiei de validare a Senatului vor fi verificate de cei 9 membri ai grupelor de lucru (art. 6, alin. (2), teza a doua din RS); în cazul membrilor biroului comisiei de validare a Camerei Deputaţilor, Regulamentul nu conţine dispoziţii exprese, de unde se poate deduce faptul că verificarea legalităţii dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina uneia sau a mai multora dintre grupele de lucru. Birourile comisiilor de validare şi grupele de lucru propun plenului, în cel mult 3 zile de la constituirea comisiei, validarea sau invalidarea mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul comisiei cu majoritate de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaţilor poate propune invalidarea mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că alegerea s-a făcut prin încălcarea legii, inclusiv prin fraudă electorală (art. 7 din RCD). În cazul Senatului, posibilitatea de a propune invalidarea este condiţionată de faptul ca încălcare a legii invocată ca temei al invalidării să nu fi constituit obiect al contestaţiilor soluţionate definitiv, în conformitate cu dispoziţiile legii electorale (art. 7 din RS). Cele două camere se întrunesc a 5-a zi de la constituirea comisiei de validare pentru dezbaterea raportului prezentat de comisie. Camera se va pronunţa în bloc asupra listei parlamentarilor, în privinţa cărora comisia a propus validarea mandatului. Camera va vota în mod individual în privinţa fiecărei propuneri de invalidare. Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul mandatelor membrilor lor (art. 12 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS). Structura Parlamentului Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de populaţia fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu întotdeauna în proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important instrument prin care acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce prerogativele lor. Ca atare electoratul este reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau,

18 Reglementată de art. 1-12 din RCD şi de art. 1-21 din RS.

Marius BĂLAN

20

mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor concura pentru formarea voinţei politice în stat. Astfel, în camera inferioară, curentele şi schimbările din opinia publică se vor manifesta prompt şi în mod nemijlocit, pe când în camera superioară se va acorda o anumită preferinţă soluţiilor ponderate, prioritară fiind deseori reprezentarea intereselor regionale şi a tradiţiilor locale precum şi menţinerea fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în statele federale, deseori o contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă şi mai grăbită.

În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a fi însă lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept, acordă unor provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o federaţie – dar şi Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament bicameral. Parlament monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia, Luxemburg, Ungaria, Finlanda sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă avantajele unor costuri electorale şi parlamentare scăzute şi ale unei proceduri legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai scăzută a vieţii politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus fluctuaţiilor opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.

Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului. Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare româneşti, consacrate în toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost prefigurată de altfel prin Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr. 92/14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul numea pe Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privinţa modului de constituire a celor două Camere, Constituţia nu opteaza – şi nu optează nici în prezent - pentru nici una din soluţiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii fundamentale impune doar stabilirea numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de populaţia ţării19. Este posibil, ca alegerea deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe baza unui tip diferit de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară şi scrutin uninominal în cazul Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală prevede acelaşi tip de scrutin (de listă) pentru ambele camere. Data alegerilor pentru cele două Camere a fost aceeaşi pentru toate alegerile generale de după 198920. Atât organizarea de alegeri la date diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a camerei 19 În consecinţă, nu ar fi posibilă stabilirea, prin lege electorală, a unei reprezentări a provinciilor, regiunilor sau chiar a judeţelor printr-un număr identic de senatori (ca în Statele Unite, unde fiecare stat federat este reprezentat de câte doi senatori). 20 Constituţia impune ce-i drept o durată a mandatului de 4 ani (art. 63, alin. (1)), dar lasă posibilitatea – teoretică – a organizării de alegeri pentru cele două Camere la o distanţă de 2-3 luni . Astfel, art. 63, alin. (2) prevede obligativitatea organizării de alegeri “pentru Camera Deputaţilo şi pentru Senat în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului”. Întrucât textul nu prevede organizarea alegerilor în aceeaşi zi, stabilirea unor date diferite, ar fi posibilă cu condiţia ca ultima dintre acestea să nu depăşească termenul de trei luni precizat în textul legii fundamentale. Însă datorită costurilor considerabil sporite, o asemenea posibilitate este practic exclusă.


21

superioare21, (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori) implică o revizuire a Constituţiei, dar ar fi de natură să confere Parlamentului un profil diferit. Astfel guvernanţii vor fi mai sensibili la evoluţia opiniilor electoratului, de la care vor primi semnale clare în timpul mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a camerei superioare, se poate asigura o mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a vieţii politice. În modul în care se desfăşoară în prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi tip de scrutin şi cu reînnoirea integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie aproape un cataclism ciclic în viaţa politică şi parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile prezidenţiale se desfăşoară simultan. Întreaga viaţă politică a ţării va fi timp de patru ani determinată în mod decisiv de voinţa manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este de natură să provoace un sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din promisiunile electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie totodată că timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanţi. Se răspândeşte treptat convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil încrederea în pluralismul politic, în sistemul parlamentar şi în valorile democraţiei.

În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr. 68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele sistemului bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi procedurii legislative adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a legislaţiei şi de reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca urmare a acestor critici, sistemul bicameral a fost şi este frecvent contestat în România, deşi deficienţele ţin mai degrabă de modul concret de realizare a acestuia şi nu de sistem în sine22. Actuala procedură legislativă, caracterizată prin delimitarea atribuţiilor legislative ale Camerelor şi prin reducerea considerabilă a duratei adoptării unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficienţe.

Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin legea electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe de urgenţă (fapt de natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori

21 Astfel Constituţia Statelor Unite prevede reînnoirea la fiecare doi ani, în întregime, a Camerei Reprezentanţilor concomitent cu reînnoirea Senatului cu o treime din numărul membrilor (art. I. Secţiunea a II-a, alin. (1) şi sacţiunea a III-a, alin. (2)). În Germania, Consiliul Federal (=Bundesrat) este constituit din reprezentanţi desemnaţi de guvernele “Land“-urilor. Pe durata de 4 ani a legislaturii Adunării Federale (=Bundestag), cele 16 “Land”-uri vor desemna în medie de 4 ori anual reprezentati în camera superioară, care reprezintă sub acest aspect un indicator foarte sensibil al modului în care electoratul percepe politica Guvernului federal. Ambele exemple provin – ce-i drept - din state federale, state în care tendinţele centrifuge sunt mai puternice şi se cuvin compensate printr-un sistem electoral care să manifeste receptivitate faţă de particularităţile regionale şi faţă de evoluţia opiniei publice. Nimic nu împiedică însă un stat unitar să fie preocupat de aceleaşi aspecte. 22 Pentru o apologie argumentată a soluţiei bicamerale şi a ideii păstrării atribuţiilor de ordin legislativ ale Senatului, vezi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în ‘Revista de Drept public’, serie nouă, Anul VII (27), ianuarie-iunie 2001, pp. 21-33. Pentru o opinie critică asupra bicameralismul – şi care vizează mai degrabă bicameralismul în general decât pe cel din ţara noastră – , vezi: Ion Deleanu, Instituţii…, pp. 297 şi urm.

Marius BĂLAN

22

respingere a acestora), toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională faţă de practica respectivă precum şi dificultăţile întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative importante au jucat un rol considerabil în acest sens. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

a) Organizarea Parlamentului

În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:

• câte un preşedinte; • câte un birou permanent; • un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.

La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile stabilite de regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru întreaga legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi revocaţi înainte de expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)). Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcţie de configuraţia politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreşedinţii, secretarii precum şi a chestorii sunt aleşi de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare. Cele mai importante atribuţii23 ale biroului permanent sunt următoarele:

• propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare; • solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare; • supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile

de modificare; • pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei; • primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi

propunerile legislative precum şi rapoartele comisiilor parlamentare; • întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi

programul de activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;

• conduce şi controlează serviciile Camerei. Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea preşedintelui

Camerei sau la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 33 din RS şi, respectiv, art. 30 din RCD).

Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în ordinea descrescândă a numărului de voturi obţinute (art. 23 din RS şi, respectiv, art. 21 din RCD).

23 Prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, în art. 32 din RS.


23

Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii24 principale: • convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare; • conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari; • acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în

dezbatere, stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării25; • conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent; • reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe26; • sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor

înainte de promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor Parlamentului), în condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.

Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei27. Grupurile parlamentare “asigură supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul acestuia”28. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 15, alin. (2) din RS). Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar (art. 13, alin. (5) din RCD)29.

În urma alegerilor din noiembrie 2001, în Parlamentul României s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: social-democrat, al U.D.M.R., al P.D., al P.N.L. şi al P.R.M. In Camera Deputaţilor s-a constituit şi un grup al minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, având un număr de 14 membri.

Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de atribuţii, dintre care enumerăm:

• fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să reflecte configuraţia politică a Camerei;

24 Atribuţiile sunt prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, art. 35 din RS. 25 În privinţa acestei atribuţii există o diferenţă uşoară – însă nu lipsită de consecinţe practice – între preşedinţii celor două Camere: preşedintele Camerei Deputaţilor “precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia”, pe cănd preşedintele Senatului, stabilind ordinea votării, “anunţă rezultatul acesteia şi proclamă rezultatul votului” (art. 31, lit. c) din RCD şi, respectiv, art. 35, lit. c) din RS). 26 Şi în această privinţă există o anumită diferenţă în privinţa consacrării atribuţiilor celor doi preşedinţi: Regulamentul Senatului prevede că preşedintele acestuia, pe lângă reprezentarea Camerei “în relaţiile interne şi externe”, mai reprezintă Camera şi “în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul şi Curtea Constituţională” (art. 35, lit. g) şi h) din RS). 27 Acest lucru, stabilit de art. 13, alin. (1) fraza 1 din RCD, este valabil, credem, şi în privinţa Senatului. În privinţa calificării lor ca structuri organizatorice ale Camerei, realizate pe bază de afinitate, vezi Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamnetar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 118 şi urm. Evident, lucrarea examinează versiuni ale regulamentelor anterioare modificărilor (ultima având loc, reamintim, în ianuarie 2001), dar textele incidenteacestei chestiuni au rămas nemodificate. Pentru o opinie diferită (grupurile parlamentare sunt “organele partidelor în adunări”), vezi Tudor Drăganu, Dr. const., vol. II, p. 195 şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 228, nota 3. 28 I. Deleanu, Instituţii…, p. 228. 29 U. D. M. R. – organizaţia care reprezintă minoritatea maghiară – a participat la toate alegerile de după 1989, obţinând circa 6-7% din voturi, şi, în consecinţă, un număr suficient de mandate pentru constituirea unui grup parlamentar propriu. Organizaţiile reprezentând celelalte minorităţi nu au obţinut niciodată la aceste alegeri numărul de voturi necesar accederii directe în Parlament, beneficiind de câte un loc de deputat în condiţiile art. 59, alin. (2) din Constituţie.

Marius BĂLAN

24

• propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi

a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a membrilor birourilor permanente, care trebuie să reflecte componenţa politică a Camerei);

• îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerei;

• propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare; • prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative. Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru

ale Camerelor30. În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte comisii speciale. Componenţa comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerelor (art. 61, alin. (5) din Constituţie precum şi art. 39, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 41, alin. (1) din RS). Propunerile de membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin intermediul preşedinţilor acestor grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei.

Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi. Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.

Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 58 din RCD:

1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare; 2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; 3. Comisia pentru industrii şi servicii; 4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii

specifice; 5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor

naţionale; 6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru

ecologic; 7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială; 8. Comisia pentru sănătate şi familie; 9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport; 10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă; 11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi; 12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; 13. Comisia pentru politică externă; 14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii; 15. Comisia pentru regulament; 16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

30 Comisiile parlamentare au fost calificate şi ca organe de stat, având atribuţii proprii (deşi nu adoptă acte juridice proprii). Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 302-303.


25

Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia membrilor ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi dintr-o altă comisie.

Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 56 din RS, sunt următoarele:

1. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări; 2. Comisia economică; 3. Comisia pentru privatizare 4. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; 5. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi silvicultură; 6. Comisia pentru politică externă; 7. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; 8. Comisia pentru drepturile omului şi minorităţi; 9. Comisia pentru muncă şi protecţie socială; 10. Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă; 11. Comisia pentru cultură, culte, arte şi mijloace de informare în masă; 12. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului; 13. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii; 14. Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret şi sport.

Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale: • examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării

rapoartelor sau avizelor; • solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice; • efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi

prezintă rapoarte Biroului permanent; • controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale admi-

nistraţiei publice îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de Parlament, în domeniile lor specifice de activitate;

În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o propunere legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate solicita Biroului permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În caz de refuz, va decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o comisie permanentă consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul nu este de competenţa sa: comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la comisia competentă, iar plenul va decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată în fond (cu un proiect sau o propunere de lege) va stabili pentru celelalte comisii termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele necesare. În raportul comisiei de fond se va face referinţă la avizele trimise de celelalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea legislativă.

Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia va

Marius BĂLAN

26

face o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei Deputaţilor) şi, respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit de comisie va fi dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul Senatului), care va dispune cele de cuviinţă.

Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.

Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul membrilor camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de anchetă au un caracter temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la comisiile permanente.

Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea a celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri ai fiecărei Camere, propuşi acesteia de către Biroul permanent.

Comisia de mediere va fi prezidată prin rotaţie, de un deputat şi un deputat, stabiliţi de comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorităţii membrilor, iar în caz de egalitate va decide preşedintele.

b) Funcţionarea Parlamentului

Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri

generale consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi uniform, fiind caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin legislatură, sesiune şi şedinţe.

Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi – implicit – al fiecărei Camere31. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de legislatură vizează aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noţiunea de mandat (al Parlamentului) priveşte raporturile stabilite între alegători şi aleşi, precum şi între aceştia din urmă şi autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor. În anumite state, legislatura are şi o anumită semnificaţie cronologică32. Sub impactul ideilor secolului XVIII şi al influenţei revoluţiei franceze – care la un moment dat a încercat înlocuirea calendarului şi a sărbătorilor creştine cu un calendar şi cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele moderne un sistem de datare similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la periodicitatea constituirii autorităţilor publice.

În Grecia antică, alături de numărarea anilor în raport de jocurile olimpice (sistem utilizat cu precădere doar în temple) era în uz un sistem local, pentru fiecare cetate, în care anii erau desemnaţi după numele magistratului (rege sau arhonte eponim) având funcţia supremă în comunitate. În Roma antică, erau utilizate în acest sens numele consulilor, şi ulterior, ale împăraţilor. 31 I. Deleanu, Instituţii..., p. 307. 32 În Statele Unite de exemplu, actele Congresului sunt datate cu indicarea legislaturii, şi nu a anului. Ne aflăm în prezent (2003 A. D.) în anul 1 al celei de-a 114-a legislaturi (legislatura durând în SUA 2 ani, iar întâia legislatură a început după primele alegeri din 1788).


27

Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate hotărî asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În afară de aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4 ani, întrucât alegerile parlamentare generale pot fi desfăşurate şi ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2) stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.

Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul unui an calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se întruneşte de două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către preşedintele fiecărei Camere (aliniatul final al aceluiaşi articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel mult 9 luni pe an. Deşi teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea fundamentală – la câteva săptămâni33, în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost de aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituţiei.

Şedinţa reprezintă o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului. Şedinţele Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor parlamentare. Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete (art. 68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de zi a Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a şedinţei comune a Camerelor).

Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de art. 65 al legii fundamentale:

• primirea mesajului Preşedintelui României; • aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; • declararea mobilizării totale sau parţiale; • declararea stării de război; • suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; • aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării; • examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; • numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de

informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; • numirea Avocatului Poporului; • stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora; • îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se

exercită în şedinţă comună.

33 O asemenea practică este specifică statelor totalitatre, în care Parlamentul este redus la rolul aprobării deciziilor conducerii politice, decizii care sub aspect formal, sunt adptate de un organ colegial mai restrâns.

Marius BĂLAN

28

2. Statutul parlamentarilor

Mandatul parlamentar

Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat

anumite instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincţie între mandatul de drept civil şi mandatul parlamentar.

Mandatul civil34 apare prin voinţa părţilor, pe când în cazul mandatului parlamentar rolul voinţei părţilor este redus la desemnarea mandatarului, conţinutul raportului juridic dintre electori şi reprezentant fiind predeterminat de Constituţie şi lege. Mandantul poate - într-un raport juridic civil – să modifice ulterior însărcinarea dată mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept public, cu excepţia cazului unui mandat imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un raport civil, nu însă în cazul mandatului parlamentar.

Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este învestit prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege35. Constituţia României prevede caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (art. 69, alin. (1)).

În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o anumită circumscripţie electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură locuitorilor unor comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au fost aleşi ca reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor generale şi nu celor regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau determinări în acest sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral uşor de înţeles în a se manifesta ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor locale din circumscripţia în care au fost aleşi. Însă cei reprezentaţi nu vor avea la dispoziţie altă modalitate de a-şi manifesta dezaprobarea în privinţa modului de exercitare a mandatului de către un parlamentar ales de ei, decât prin refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care acesta se află) la viitoarele alegeri generale. Orice angajament sau promisiune a unui parlamentar făcută alegătorilor săi – chiar şi în campania electorală – este lipsit(ă) de efect în privinţa libertăţii sale de a-şi exercita mandatul în modul pe care-l consideră adecvat reprezentării intereselor generale ale naţiunii. Art. 69, alin. (2) stabileşte în acest sens, că “[o]rice mandat imperativ este nul”. Mandatul imperativ implică posibilitatea ca alegătorii dintr-o circumscripţie electorală să transmită indicaţii reprezentantului lor în privinţa modului de exercitare a mandatului, inclusiv în privinţa 34 Contractul de mandat este un “contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să facă ceva pe seama altei persoane numită mandant, de la care a primit o împuterniciere în acest scop”. Mircea Costin, art. “contract de mandat”, în Mircea Costin, Mircea Mureşan şi Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 132-133. 35 Pierre Avril şi Jean Gicquel, Lexique de Droit constitutionnel, Presse Universitaire de France, Paris, 1986, p. 84, apud G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 81.


29

votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor legi sau hotărâri ale adunării în care acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în cazul nerespectării acestor indicaţii sau al încălcării promisiunilor electorale. Deşi la prima vedere mandatul imperativ pare a fi un mijloc eficient de a determina pe parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să ţină cont de opinia celor pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele comuniste, care au aplicat acest sistem – se ajunge la un control şi chiar la o subordonare a parlamentarilor de către guvernanţi.

Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea noastră fundamentală, putem conchide:

• mandatul are un caracter reprezentativ; • se naşte în baza alegerilor; • este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.

Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al camerelor acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor pe de altă parte. Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din fiecare din cele două forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de prerogativele Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata mandatului.

Durata mandatului

Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor

Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în decurs de trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii, durata mandatului va fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1). Parlamentul nou ales se va întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea Preşedintelui României (art. 63, alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament (alin. (4) al aceluiaşi articol). Raţiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a asigura , în situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de alternanţă la guvernare), continuitatea activităţii parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin. (4), fraza a 2-a. Se poate deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea unor legi de aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe de urgenţă în care sunt cuprinse dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de ordonanţe adoptate anterior expirării mandatului36, dar chiar şi în acest caz, capacitatea Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil37. Proiectele de legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).

36 Conform art. 109, alin. (1) din Constituţie, mandatul Guvernului expiră la data validării alegerilor parlamentare generale, dată după care nu mai poate emite ordonanţe (art. 109, alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 26, alin. (3), fraza a 2-a, teza 1 din Legea nr. 90/2001 cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor. 37 Este posibil ca Guvernul să emită ordonanţe de urgenţă cu puţin timp înainte de data validării alegerilor generale, ordonanţe care vor fi aplicate cel puţin câteva săptămâni (până la convovcarea camerelor nou alese, constituirea lor legală, constituirea comisiilor parlamentare şi includerea pe ordinea de zi a legii de

Marius BĂLAN

30

Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul

dizolvării sale, în baza dispoziţiilor art. 90. Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, după consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu a acordat votul de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai după respingerea a cel puţin două cereri de învestitură.

Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi durată cu cea a mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub condiţia validării şi a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1))38. Mandatul încetează odată cu încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de această dată, în caz de demisie, de incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces (art. 60, alin. (2)).

Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor

Drepturile deputaţilor şi senatorilor pot fi exercitate individual sau colectiv.

Dintre drepturile ce pot fi exercitate individual menţionăm: • dreptul de a participa la lucrările Camerei; • dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor; • dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis

sau secret; • dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii; • dreptul de a face propuneri legislative; • dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative; • dreptul de a face interpelări; • dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui camerei sau al comisiei

parlamentare, date, informaţii sau documente din partea autorităţilor publice;

• dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară şi de a participa la lucrările acesteia;

• dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale Camerei;

Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari, menţionăm:

• dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (un sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor, în condiţiile art. 150, alin. (1));

• dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură (un sfert din numărul deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 113);

• dreptul de a cere suspendarea Preşedintelui României (o treime din numărul deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 95, alin. (2));

aprobare sau respingere a ordonanţei) vor fi sustrase controlului parlamentar, putând produce uneori efcte irevocabile. 38 Condiţia depunerii jurământului a fost inserată prin Legea de revizuire a Constituţiei. Jurământul se stabileşte prin lege organică (art. 70, alin. (1), fraza a 2-a).


31

• dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (un sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor, în condiţiile art. 146, lit. a) şi b))

• dreptul de a propune un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei (împreună cu ceilalţi membri ai grupului său parlamentar);

Parlamentarii au – pe lângă îndatorirea general, prevăzută de art. 1, alin. (5), de respectare a Constituţiei şi a legilor ţării – obligaţia de a se conforma dispoziţiilor regulamentelor Parlamentului şi de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţelor.

Protecţia mandatului parlamentar

Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin imunitate, indemnităţi precum şi prin regim disciplinar propriu.

Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Nici un parlamentar nu poate fi concomitent deputat şi senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al doilea al aceluiaşi articol stabileşte incompatibilitatea între mandatul de parlamentar şi orice funcţie publică implicând exerciţiul autorităţii în stat, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi pot fi stabilite prin lege organică (art. 71, alin. (3)). Raţiunea incompatibilităţilor rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce i-ar afecta independenţa, inclusiv – sau mai ales – faţă de puterea executivă.

Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteiaa constă în necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor, tracasărilor sau şicanelor din partea autorităţilor executive sau chiar a celor judecătoreşti. Este vorba, şi în acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi senatorilor.

Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunităţii (prevăzută în alin. (1) al art. 72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată în timp. Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său.

Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 72, şi vizează procedura tragerii la răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât cele care ar intra sub incidenţa alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabileşte că „deputaţii sau senatorii pot fi urmăriţi sau trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţifără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Competentă în privinţa judecăţii va fi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, iar în privinţa urmăririi şi a trimiterii în judecată, competenţa va reveni Parchetului de pe lângă această Curte (alin. (2), frazele 2 şi 3). Imunitatea nu afectează în acest caz răspunderea penală, ci implică doar îndeplinirea unei condiţii procedurale prealabile luării anumitor măsuri procesuale, cum ar fi reţinerea, arestarea, percheziţionarea. Condiţia constă în obţinerea încuviinţării Camerei. După expirarea mandatului, măsurile procesuale menţionate pot fi adoptate de către organele de urmărire penală fără nici un fel de restricţie.

Marius BĂLAN

32

Prin derogare de la dispoziţiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiaşi

articol se stabilesc condiţii distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar în caz de infracţiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul Justiţiei va informa pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. Camera sesizată poate dispune revocarea neîntârziată a acestor măsuri, în cazul în care constată lipsa de temei a acestora.

Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este stabilit prin lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe durata prezenţei la lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază în Bucureşti, gratuitatea transportului etc.

Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de regulamentele Parlamentului. Sancţiunile disciplinare (avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sala de şedinţă, interzicerea participării la lucrările Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi, respectiv 30 zile pentru senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi aplicate doar de cameră sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerinţelor altei autorităţi sub pretextul asigurării disciplinei.

3 Funcţiile Parlamentului 3.1. Clasificarea funcţiilor Principala funcţie a Parlamentului – decurgând din principiul separaţiei puterilor în stat – este funcţia legislativă.

Principalul rol al Parlamentului într-un stat democratic rezidă în adoptarea unor acte normative având forţă juridică supremă.

Evident, activitatea Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcţii. Puterea legislativă ar fi lipsită de o parte considerabilă din prestigiul şi autoritatea sa, în cazul în care nu ar avea posibilitatea de a exercita un anumit control asupra puterilor cărora le revine rolul de a aplica dispoziţiile legii. Dat fiind faptul că echilibrul şi controlul reciproc al puterilor constituie o exigenţă esenţială a realizării unei separaţii efective şi funcţionale a puterilor în stat, Parlamentul va exercita în mod inevitabil şi o anumită funcţie de control. Totodată, în calitate de reprezentanţă naţională, Parlamentul îşi manifestă voinţa la luarea unor decizii importante în stat, atât pe planul politicii interne cât şi pe plan extern. Atribuţiile, în îndeplinirea cărora Parlamentul ia aceste decizii ori participă la luarea lor, nu se exercită doar prin adoptarea unor legi. Putem vorbi, în acest sens, şi de o funcţie guvernamentală a Parlamentului. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra identificării funcţiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează problema39 iar în alte lucrări, principiile sunt formulate sau delimitate în mod

39 T. Drăganu, Dr. const., vol. II. În capitolul consacrat Parlamentului (Cap. II, pp. 81-223), profesorul clujean examinează structura Parlamentului, rolul şi locul acestuia în sistemul organelor statului, atribuţiile sale, organizarea sa internă precum şi funcţionarea sa.


33

diferit40. În cele ce urmează, am preluat concepţia expusă în cursul unei autoare ieşene41. 3.2. Funcţia legislativă

Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă. Conform

dispoziţiilor art. 60, alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. Acest fapt nu împiedică participarea la adoptarea legilor a unor alte autorităţi sau persoane (Guvernul, Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa iniţiativei legislative sau a promulgării legilor. Constituţia mai prevede şi posibilitatea delegării legislative sau a adoptării unor ordonanţe de urgenţă (în absenţa unei legi de abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către Guvern unor acte normative cu putere de lege se desfăşoară sub controlul Parlamentului.

Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-79) şi detailată în regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe larg în secţiunea a patra a acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.

3.3. Funcţia de control

Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei

puterilor. Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum activitatea Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităţi de influenţare din partea altor organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau Guvernul).

Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace: • prin acordarea votului de încredere. Conform dispoziţiilor art. 103, alin. (3),

Parlamentul aprobă lista Guvernului şi programul de guvernare; • prin moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110, alin.

(2) coroborat cu art. 113-114). Moţiunea de cenzură este iniţiată de un sfert din numărul deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor atrage după sine încetarea mandatului Guvernului. În afara cazului în care Guvernul îşi asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, a unui program sau a unei declaraţii de politică general (în condiţiile art. 113), parlamentarii care au iniţiat o moţiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă moţiune de cenzură, în aceeaşi sesiune. Moţiunea de cenzură este un mijloc extrem de control parlamentar, ducând, după cum s-a precizat, “nu la îndreptarea erorii, ci la eliminarea autorului ei”;

40 Astfel în I. Deleanu, Instituţii..., la pp. 311-348, întâlnim o funcţie informativă, o funcţie de control şi o funcţie deliberativă. În cursul redactat de Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu (Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001, la pp. 448-464), se precizează că funcţiile Parlamentului sunt funcţii de conducere sau funcţi deliberative, se menţionează în treacăt o funcţie constituantă, se dă un răspuns în principiu negativ întrebării privind existenţa unei funcţii jurisdicţionale a Parlamentului, pentru a se trata apoi, succint sau în detaliu, funcţia legislativă (pp. 451-453), “stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice” (pp. 453-454), alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale (pp. 454-455), precum şi controlul parlamentar (pp. 455-464) 41 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 119-213.

Marius BĂLAN

34

• prin informare, în condiţiile art. 111. Camerele Parlamentului precum şi

comisiile parlamentare pot solicita autorităţilor publice orice informaţii sau documente pe care le consideră necesare în activitatea lor. Informaţiile sau documentele vor fi solicitate prin preşedinţii Camerelor sau, respectiv, ai comisiilor;

• prin întrebări şi interpelări, în condiţiile art. 112. Guvernul şi membrii acestuia sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor formulate de deputaţi sau senatori. Camerele pot adopta o moţiune asupra problemei ce a format obiectul interpelării;

• prin adoptarea unei legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor, în condiţiile art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de lege se face sub control parlamentar42;

• prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile art. 109, alin. (2). Procedura prin care Parlamentul (şi Preşedintele României) poate cere începerea urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului este prevăzută în detaliu în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială;

• prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor Parlamentului pot iniţia anchete, cu acordul Camerei sau în cazul Senatului) al Biroului permanent. Camerele pot hotărî şi constituirea unor comisii de anchetă speciale. Obiectul anchetei îl poate constitui şi activitatea Guvernului sau a altor autorităţi executive.

Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui României, fapt care reiese din următoarele împrejurări:

• din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României, de a încunoştinţa sau a consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării anumitor atribuţii. Astfel preşedintele va consulta Parlamentul înainte de a cere poporului să se pronunţe prin referendum asupra unor probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie)43. Mobilizarea general sau parţială a armatei este dispusă de Preşedinte cu aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar măsurile adoptate de şeful statului în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva României se aduc la cunoştinţa Parlamentului prin mesaj prezidenţial (art. 92, alin. (3));

• din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui României. Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor celor două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu avizul Curţii Constituţionale, la cererea unei treimi din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor;

• din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.

42 Detalii cu privirela această problemă sunt expuse mai jos, în subcapitolul dedicat actelor Parlamentului (prodeduri legislative speciale: delegarea legislativă). 43 Detalii în legătură cu definirea noţiunii de “probleme de interes naţional“, precum şi cu modul de desfăşurare a referendumului se regăsesc în Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.


35

3.4. Funcţia guvernamentală Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea echilibrului financiar precum şi numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor persoane în vederea exercitării unor funcţii sau demnităţi publice44. Funcţia guvernamentală este îndeplinită de Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:

• acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de guvernare propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de încredere reprezintă şi o modalitate de control asupra executivului, dar constituie în esenţă o decizie de ordin politic adoptată de reprezentanţa naţională;

• moţiunea de cenzură, în condiţiile art. 113 şi 114. Decizia de demitere a Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de control al acesteia nu-i epuizează conţinutul. Guvernul poate fi demis şi în împrejurări din care nu reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma faptului că Parlamentul şi-a pierdut încrederea în capacitatea acelui Guvern de a-şi realiza programul de guvernare;

• numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camerele Parlamentului (art. 142, alin. (2)); cei 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiţi, de asemenea de Parlament (art. 132, alin. (1)), ca şi membrii Curţii de Conturi (art. 140, alin. (4)) sau directorul Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h));

• ratificarea tratatelor internaţionale, în condiţiile art. 91, alin. (1); • adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat

(art. 138). 4 Actele Parlamentului 4.1. Legile Noţiuni generale. Clasificarea legilor Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului45.Consecinţele acestui fapt sunt următoarele:

• nici un alt act juridic normativ nu poate abroga sau modifica legea. Ea nu poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăşi46. In cazul contradicţiei dintre lege şi un act normativ adoptat anterior legii respective, acesta din

44 Vezi în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 131-133. Vezi de asemena şi Jean-François Aubert,Traité de droit constitutionnel suisse, Editions Ides et calendes, Neuchatel, 1966 pp. 475-480, precum şi Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Droit. Sciences Economiques, Paris, Milan, Barcelone, Bonn, 1992, p. 416, citate în lucrarea de mai sus. 45 I. Deleanu, Instituţii…, p. 323. 46 Modificarea sau abrogarea poate avea loc prin ordonanţe ale Guvernului – acte având putere de lege -, dar nu prin decizii ale Curţii Constituţionale cere constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale. În acest din urmă caz, o dispoziţie declarată neconstituţională devine neaplicabilă, dar nu este abrogată.

Marius BĂLAN

36

urmă este abrogat, iar în cazul în care legea este contrazisă de un alt act normativ, adoptat ulterior, acesta va fi lipsit de efecte. Având forţa juridică a legii, şi fiind adoptate în baza unei legi de abilitare ori a dispoziţiilor art. 115 din Constituţie, ordonanţele Guvernului pot însă abroga sau modifica legea, în măsura în care acest lucru se conformează prevederilor legii de abilitare, sau respectiv, prevederilor legii fundamentale;

• legea poate însă modifica sau abroga orice alt act normativ.

Definirea legii se poate face utilizând două criterii: unul formal, care ia în considerare organul emitent şi procedura de adoptare precum şi un criteriu material, care ia în considerare obiectul reglementării. Nici unul din aceste criterii – luat în mod izolat – nu oferă o definiţie întrutotul exactă şi satisfăcătoare a legii. Criteriul formal este mai aproape de concepţiile constituantului, însă aplicarea sa exclusivă ar relativiza importanţa deosebită a conţinutului normativ al acesteia. În plus, nimic nu împiedică Parlamentul să adopte cu titlu de lege, urmând procedura legislativă, un act cuprinzând reguli aplicabile unui singur caz particular. Criteriul material poate duce la imposibilitatea de a distinge legea de alte acte normative, care pot şi ele reglementa – în măsura în care Constituţia nu a statornicit ca reglementarea să se facă exclusiv printr-o lege – domenii importante ale vieţii sociale.

În literatura juridică s-a manifestat prin urmare preferinţa pentru utilizarea conjugată a ambelor criterii. În opinia profesorului Ion Deleanu, legea este “actul juridic normativ adoptat de către organul legiuitor şi după procedura stabilită în acest scop, prin care, în cadrul competenţei sale legislative, acesta stabileşte reguli generale şi de aplicaţie repetată, a căror respectare este asigurată prin virtualitatea coerciţiunii statale”47.

În baza prevederilor Constituţiei române din 1991, legile se clasifică în trei categorii:

• legi constituţionale (cere sunt legi de modificare a Constituţiei: art. 73, alin. (2));

• legi organice; • legi ordinare.

Legile organice sunt cele ce reglementează unul din domeniile prevăzute în art. 73, alin. (3):

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte

drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de

război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;

47 I. Deleanu, Instituţii…, p. 326.


37

h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a

instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul

general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi

protecţia socială; q) statutul minorităţilor naţionale din România; r) regimul general al cultelor; s) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi

organice.

Constituţia mai prevede reglementarea prin lege organică, a altor domenii, în cuprinsul următoarelor dispoziţii:

a) art. 3, alin. (2): consfinţirea frontierelor ţării, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional;

b) art. 5, alin. (1): condiţiile dobândirii, păstrării sau pierderii cetăţeniei române; c) art. 12, alin. (4): stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului; d) art. 31, alin. (5): organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi

controlul parlamentar asupra acestora; e) art. 40, alin. (3): stabilirea altor categorii – în afara celor prevăzute în de

dispoziţiile acestui aliniat – de funcţionari publici care nu pot face parte din partide politice;

f) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii străini pot dobândi – în condiţii de reciprocitate - în proprietate terenuri în România, ca urmare a integrării în Uniunea Europeană sau a încheierii unor tratate internaţionale în acest sens (art. 44, alin. (2), fraza a 2-a);

g) art. 52, alin. (2): condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei;

h) stabilira condiţiilor privind îndeplinirea obligaţiilor militare (art. 55, alin. (2)); i) condiţiile în care pot fi încorporeţi cetăţenii (art. 55, alin. (3)); j) art. 58, alin. (1), fraza a 2-a: organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul

Poporului; k) art. 63, alin. (1), teza a 2-a: prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a

mandatului Camerei Deputaţilor şi al Senatului; l) stabilira jurământului care urmează a fi depus de către deputaţi şi senatori la

intrarea în exerciţiul mandatului (art. 70, alin (1), fraza a 2-a);

Marius BĂLAN

38

m) art. 71, alin. (3): stabilirea altor incompatibilităţi faţă de calitatea de senator sau

de deputat, decât cele prevăzute în alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol; n) art. 79, alin. (2): înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ; o) art. 83, alin. (3): prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a mandatului

Preşedintelui României; p) art. 102, alin. (3): stabilirea altor categorii de membri ai Guvernului, decât cele

menţionate în cuprinsul aceluiaşi aliniat; q) art. 105, alin. (2): stabilirea altor incompatibilităţi cu funcţia de membru al

Guvernului, decât cele prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol; r) art. 117, alin. (3): înfiinţarea autorităţilor administrative autonome; s) art. 118, alin. (2): stabilirea structurii sistemului naţional de apărare, pregătirea

populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare precum şi statutul cadrelor militare;

t) stabilirea condiţiilor în care în unitţile administrativ teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice de[s]concentrate (art. 120, alin. (2));

u) stabilirea atribuţiilor prefectului (art. 123, alin. (3)); v) stabilirea condiţiilor în care judecătorii pot fi propuşi pentru numire, promovaţi,

transferaţi şi sancţionaţi de către Consiliul Superior al Magistraturii (art. 125, alin. (2));

w) stabilirea compunerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi a regulilor de funcţionare a acesteia (art. 126, alin. (4));

x) înfiinţarea de instanţe specializate pe anumite materii (art. 126, alin. (5), fraza a 2-a);

y) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată (art. 128, alin. (2));

z) stabilirea procedurii conform căreia, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor (art. 134, alin (2);

aa) stabilirea altor atribuţii îndeplinite de Consiliul Superior al Magistraturii în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei (art. 134, alin. (4));

bb) stabilirea unor categorii de bunuri – altele decât cele menţionate expres în art. 136, alin. (3) care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (articolul citat, alin. citat);

cc) stabilirea condiţiilor în care bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate (art. 135, alin. (4), fraza a 2-a);

dd) stabilirea condiţiilor în care proprietatea privată este inviolabilă (art. 135, alin. (5));

ee) recunoaşterea, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, a circulaţiei şi a înlocuirii monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene (art. 137, alin. (2), fraza a 2-a);


39

ff) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi exercită atribuţii jurisdicţionale (art. 140, alin. (1), fraza a 2-a);

gg) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi se înnoieşte cu câte o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din trei în trei ani (art. 140, alin. (5));

hh) înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi social (art. 141, teza finală);

ii) art. 142, alin.(4): organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; jj) stabilirea unor atribuţii ale Curţii Constituţionale, altele decât cele prevăzute în

art. 146, pct. a)-k) (pct. l) din articolul menţionat);.

Constituţia rezervă anumite domenii reglementării “prin lege”. Asemenea dispoziţii nu trebuie interpretate în sensul stabilirii unui domeniu exclusiv de reglementare atribuit legii ordinare şi refuzat legii organice. În fapt, legiuitorului îi este interzis – prin dispoziţiile art. 73 şi 74 – să reglementeze vreunul din domeniile enunţate în art. 73, alin. (3) printr-o lege ordinară. În privinţa legii organice, cu excepţia limitelor stabilite de dispoziţiile constituţionale, nu există vreo interdicţie privind domeniul de reglementare al acesteia. În practică, o lege organică cuprinde foarte frecvent dispoziţii reglementând domenii ce nu sunt rezervate acestei categorii de legi. Însă domeniile pentru care se prevede reglementarea prin lege nu pot fi reglementate prin alte acte normative decât legile (de exemplu prin acte administrative cu caracter normativ48).

Domeniile pentru care Constituţia prevede reglementarea prin lege sunt următoarele:

- condiţiile în care unele oraşe sunt declarate municipii (art. 3, alin.(3), fraza a 2-a); - condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea partidele politice (art. 8,

alin. (2)); - condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea sindicatele, patronatele şi

asociaţiile profesionale potrivit statutelor lor (art. 9, fraza 1); - condiţiile de ratificare a tratatelor internaţionale (art. 11, alin. (2)); - acordarea şi retragerea dreptului de azil, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor

internaţionale la care România este parte (art. 18, alin. (2)); - cazurile şi procedura de percheziţionare, reţinere sau arestare a unei persoane (art.

23, alin. (2)); - temeiul şi condiţiile stabilirii sau aplicării unei pedepse (=principiul nullum

crimen, nulla poena sine lege; art. 23, alin. (12)); - condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie, în ţară sau în străinătate (art. 25,

alin. (1), fraza a 2-a); - derogarea de la prevederile referitoare la inviolabilitatea domiciliului (art. 27, alin. (2)); - formele de efectuare a percheziţiilor domiciliare (art. 27, alin. (3)); - condiţiile de organizare a cultelor religioase (art. 29, alin (3)); - posibilitatea – recunoscută legii, dar nu altui act normativ – de a impune mijloa-

celor de comunicare în masă obligaţia face publică sursa de finanţare (art. 30, alin. (5)); - stabilirea delictelor de presă (art. 30, alin. (8));

48 Este însă posibilă reglementarea unor asemenea domenii prin ordonanţe ale Guvernului. Acestea sunt – sub aspect formal – acte administrative, însă din punct de vedere material sunt asimilate legilor, având şi forţa juridică a unor legi.

Marius BĂLAN

40

- condiţiile în care învăţământul se poate desfăşura într-o limbă de circulaţie

universală (art. 32, alin. (2), fraza a 2-a); - stabilirea modalităţilor de exercitare a dreptului persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale de a învăţa în limba maternă şi de a fi instruite în această limbă (art. 32, alin. (3), teza a 2-a);

- condiţiile în care învăţământul de stat este gratuit (art. 32, alin. (4)); - condiţiile de desfăşurare a activităţii de învăţământ, în unităţi de stat, particulare şi

confesionale (art. 32, alin. (5)); - organizarea şi garantarea învăţământului religios în şcolile de stat (art. 32, alin. (7)); - condiţiile în care este garantat accesul la cultură (art. 33, alin. (1)); - condiţiile stabilire a organizării asistenţei medicale, a sistemului de asigurări

sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi a altor măsuri de protecţie a sănătăţii şi mentale a persoanei (art. 34, alin. (3));

- stabilirea unor situaţii specifice – altele decât cele indicate în art. 41, alin. (2), fraza a 2-a – intrând sub incidenţa măsurilor de protecţie socială a salariaţilor (art. 41, alin. (2), fraza a 2-a, teza finală);

- condiţiile în care din motive religioase sau de conştinţă se vor presta alte activităţi în locul serviciului militar (art. 42, alin. (2), lit. a));

- stabilirea acelor prestaţii, făcând parte din obligaţii civile normale şi care nu au caracter de muncă forţată, neintrând deci sub incidenţa interdicţiei din art. 42, alin. 1 (alin. (2), lit. c) din acelaşi articol);

- stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului la grevă precum şi a garanţiilor necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate(art. 43, alin. (2));

- condiţiile şi limitele dreptului de proprietate (art. 44, alin. (1), fraza a 2-a); - stabilirea condiţiilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică (art. 44, alin. (3)); - condiţiile de confiscare a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni

ori contravenţii (art. 44, alin. (9)); - stabilirea condiţiilor în care este garantată exercitarea accesului liber al persoanei

la activitatea economică şi a liberei iniţiative (art. 45);, - stabilirea măsurilor de asistenţă socială la care au drept cetăţenii (art. 47, alin. (2),

fraza a 2-a); - stabilirea condiţiilor de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei (art. 48,

alin. (2), fraza 1); - stabilirea altor forme de protecţie socială a copiilor, decât cele prevăzute prin art.

49, alin. (2), fraza 1 (fraza a 2-a a aceluiaşi aliniat); - stabilirea condiţiilor în care autorităţile publice sunt obligate să răspundă petiţiilor

(art. 51, alin. (4)); - stabilirea condiţiilor în care răspunde patrimonial statul pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare (art. 52, alin. (3)); - restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53, alin. (1)); - stabilirea jurământului ce urmează a fi depus de către cetăţenii cărora le sunt

încredinţate funcţii publice precum şi de către militari în vederea îndeplinirii cu credinţă a obligaţiilor ce le revin (art. 54, alin. 2);


41

- stabilirea, în situaţii excepţionale, a altor contribuţii financiare decât cele prevăzute în art. 56, alin. (1) (alin. (3) din acelaşi articol);

- stabilirea limitelor exercitării atribuţiilor Avocatului Poporului, din oficiu sau la sesizarea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor (art. 59, alin. 1);

- stabilirea procedurii de ratificare sau de aprobare a tratatelor şi convenţiilor internaţionale, altele decât cele prevăzute în art. 91, alin. (1), fraza 1 (fraza 2 a aceluiaşi alineat din articolul respectiv);

- stabilirea condiţiilor în care Preşdeintele României instituie starea de urgenţă sau starea de asediu în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale (art. 93, alin. (1));

- stabilira condiţiilor în care Preşedintele României efectuează numiri în funcţii publice (art. 94, pct. c));

- stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi cuvenite Preşedintelui României (art. 101);

- stabilirea altor cazuri de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, în afara celor prevăzute în art. 106 (teza ultimă a aceluiaşi articol);

- cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului (art. 109, alin. (3)); - abilitarea Guvernului cu emiterea de ordonanţe simple precum şi aprobarea sau res-

pingerea ordonanţelor emise de Guvern (art. 108 alin. (3) şi art. 115, alin. (1), (7) şi (8)); - stabilira condiţiilor în care se înfiinţează, se organizează şi funcţionează

ministerele (art. 117, alin. (1)); - recunoaşterea competenţei organelor de specialitate înfiinţate, cu avizul Curţii de

Conturi, de Guvern sau de către ministere (art. 117, alin. (2)); - stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a condiţiilor în care

armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţe militare şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii (art. 118, alin. (1), fraza 2);

- stabilira condiţiilor în care alte componente ale forţelor armate intră sub incidenţa dispoziţiilor alin. (1) şi (2) din art. 118 (alin. (3) din acelaşi articol);

- stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a condiţiilor de intrare sau de trecere a trupelor străine pe teritoriul României (art. 118, alin. (5));

- condiţiile de funcţionare – ca autorităţi administrative autonome – a primarilor şi a consiliilor locale, condiţiile de alegere şi de funcţionare a consiliilor judeţene, (art. 121, alin. (2) teza 1, art. 121, alin. (2))49;

- stabilirea condiţiilor în care judecătorii numiţi de către Preşedintele României sunt inamovibili (art. 125, alin. (1);

- stabilirea celorlalte instanţe judecătoreşti, în afara Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se realizează justiţia, a competentei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată (art. 126, alin. (1) şi (2));

- stabilirea cazurilor în care şedinţele de judecată pot să nu fie publice (art. 127);

49 În privinţa funcţionării acestor autorităţi sunt incidente şi dispoziţiile art. 73, alin. (3), lit. o), teza a 2-a, prin care se stabileşte caracterul de lege organică a legii reglementând “regimul general privind autonomia locală”. Ca atare, actuale lege privind administraţia publică locală – Legea nr. 215/2001 –are caracter de lege organică (ca de altfel şi fosta lege, având nr. 69/1991) . O lege specială, prin care s-ar deroga de la această lege, stabilind noi dispoziţii referitoare la funcţionarea consiliilor locale, a primarilor ori a consiliilor judeţene sau s-ar abroga asemenea dispoziii unele ar fi însă o lege ordinară.

Marius BĂLAN

42

- condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac

(art. 129); - condiţiile în care Ministerul public îşi exercită atribuţiile (art. 131, alin. (2)); - condiţiile în care parchetele care funcţionează pe lângă instantele judecătoreşti

conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare (art. 131, alin. (3));

- condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari (art. 134, alin. (1));

- garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice (art. 136, alin. (2)); - formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale sta-

tului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice (art. 137, alin. (1)); - adoptarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138, alin.

(2) şi (3)); - stabilirea condiţiilor de elaborare, aprobare şi executare a bugetelor locale (art.

138, alin. (4)); - reglementarea impozitelor, a taxelor şi a oricăror alte venituri ale bugetului de stat

şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi a condiţiilor de stabilire a impo-zitelor şi taxelor locale de către consiliile locale sau judeţene (art. 138, alin. (1) şi (2));

- stabilirea a condiţiilor de revocare a judecătorilor Curţii de Conturi (art. 140, alin. (6)); O categorie specială de legi o reprezintă cele privitoare la integrarea euroatlantică a României. Ele vor fi adoptate cu o majoritate calificată, de două treimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor, ceea ce le plasează în proximitatea legilor constituţionale, deosebindu-se de acestea prin aceea că nu mai trebuie aprobate ulterior prin referendum. Constituţia revizuită prevede necesitatea adoptării unor asemenea legi în două situaţii: 1. Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate; 2. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord.

Stabilirea reglementării prin lege a anumitor domenii are consecinţe practice de două categorii:

- pe de o parte se interzice autorităţilor executive să reglementeze anumite aspecte ale vieţii sociale, ceea ce asigură o stabilitate mai mare relaţiilor sociale din acest domeniu, protejează libertatea individuală şi elimină sau reduce riscul unor acţiuni arbitrare ale puterii50;

- pe de altă parte se „erodează “, se relativizează ori se circumstanţiază garanţia constituţională a unor drepturi fundamentale, permiţând legiuitorului ordinar ca, în anumite condiţii, să limiteze ori să restrângă sfera unor drepturi sau libertăţi consacrate de legea fundamentală51. 50 Exemple în acest sens: dispoziţiile art. 3, ali. (3), fraza a 2-a, art. 8, alin. (2); art. 9; art. 18, alin.(2); art. 23, alin. (3) şi (9); art. 27, alin. (3) etc. 51 Exemple: prevederile art. 25, alin. (1), fraza a 2-a; ale art. 41, alin. 1, fraza a 2-a; ale art. 27, alin. (2) ş. a. m. d.


43

Constituţia mai poate impune legiuitorului interdicţii exprese: - conform dispoziţiilor art. 21, alin. (2), nici o lege nu poate îngrădi exercitarea

dreptului individului de a se adresa justiţiei. Este de menţionat că legile constituţionale au forţă juridică superioară celorlalte

legi. În cazul unei contradicţii între legile constituţionale şi celelalte categorii de legi, acele dispoziţiile acestora din urmă, care contravin legii fundamentale vor fi declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, devenind inaplicabile.

Legile organice au însă aceeaşi forţă juridică cu legile ordinare, deşi au – după cum s-a menţionat în literatura juridică franceză şi română – caracterul unor “prelungiri ale Constituţiei. O lege organică poate, după cum am mai precizat, cuprinde şi dispoziţii care nu ţin de domeniul rezervat prin Constituţie acestei categorii de legi. O lege ordinară care cuprinde dispoziţii din domeniul rezervat legii organice va fi neconstituţională, şi prin urmare inaplicabilă. Inaplicabilitatea este însă consecinţa încălcării unei dispoziţii a legii fundamentale şi nu a încălcării unei prevederi dintr-o lege organică.

Procedura adoptării legilor

Este de menţionat că elaborarea unei legi începe cu mult înaintea “etapei parlamentare” şi continuă cu mult după epuizarea acesteia52. Expresia a „voinţei generale” a unei comunităţi umane, legea este mai mult decât un simplu act normativ, elaborat pe baza unei anumite proceduri speciale; adoptarea ei trebuie să se facă în aşa fel încât în textul ei să-şi găsească expresia interesele cât mai multor categorii economice şi sociale. Misiunea statului de creator şi păstrător al unităţii unei comunităţi politice este îndeplinită în primul rând prin funcţia sa legislativă. Sub aspect juridic însă, analiza funcţiei de legiuitor a statului este centrată pe examinarea procedurii legislative. Una din cele mai importante modificări aduse legii noastre fundamentale prin Legea nr. 429/ 200353 privind revizuirea Constituţiei priveşte procedura legislativă. Au fost stabilite atribuţii distincte ale Camerelor Parlamentului în domeniul respectiv, iar durata estimată a procedurii a fost considerabil redusă. Noua procedură este însă aplicabilă doar pentru proiectele de legi depuse spre adoptare după revizuirea constituţiei. Art. 155, alin. (1) prevede în acest sens că: “Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Aşadar pentru o perioadă de tranziţie a cărei durată poate fi estimată la câteva luni sau chiar la câţiva ani, legile vor fi adoptate pe baza a două proceuri distincte: 1) procedura prevăzută de art. 72-79 din Constituţia nerevizuită şi 2) noua procedură, stabilită prin art. 73-79 din Constituţia revizuită.

52 Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 206. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam. 53 Publicată în M.Of., Partea I, nr. 758/29 octombrie 2003.

Marius BĂLAN

44

Procedura anterioară revizuirii Constituţiei

Etapele procedurii parlamentare au fost delimitate în mod diferit în literatura juridică anterioară revizuirii constituţiei54. În ce ne priveşte, optăm pentru soluţia de delimitare a etapelor adoptată de Genoveva Vrabie:

• iniţiativa legislativă; • examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către Consiliul

Legislativ şi de către comisiile parlamentare; • dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei Camere; • votarea proiectului sau a propunerii de lege; • medierea; • semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre promulgare; • publicarea şi intrarea în vigoare a legii.

1. Iniţiativa legislativă

Întrucât conform dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, normele constituţionale anterioare se aplică doar pentru „proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare”, reglementarea iniţiativei legislative dinaintea revizuirii nu mai este de actualitate. De acum înainte proiectele de lege şi propunerile legislative urmează să se facă de acum înainte conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite (în care însă, după cum vom vedea mai jos textul anterior a fost păstrat aproape neschimbat).

Iniţiativa legislativă se exercita potrivit dispoziţiilor art. 73 din Constituţia nerevizuită. Aveau drept de iniţiativă legislativă Guvernul, deputaţii, senatori precum şi un număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni. Aceştia (conform prevederilor alin. (2) din acelaşi articol), trebuiau să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se fi înregistrat cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. În această privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ. Iniţiativa legislativă populară nu era admisă (ca şi în prezent) în cazul legilor reglementând probleme fiscale, probleme cu caracter internaţional, precum şi amnistia sau graţierea (art. 74, alin. (2)).

Parlamentarii şi cetăţenii puteau elabora propuneri de lege, care trebuiau depuse la una din Camerele Parlamentului. Iniţiativele parlamentarilor erau depuse mai întâi la Camera din care aceştia făceau parte. Şi în acest caz trebuiau respectate normele de tehnică legislativă. În cazul iniţiativelor legislative vizând modificarea legilor bugetare era obligatorie, conform dispoziţiilor art. 111 (din versiunea nerevizuită), solicitarea informării Guvernului în privinţa acestor chestiuni.

2. Examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către Consiliul Legislativ şi de către comisiile parlamentare

Proiectele de legi se supun dezbaterii Parlamentului, conform dispoziţiilor art. 3, alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

54 Vezi în acest sens: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 327-334;M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam., p. 207; G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 155.


45

Consiliului Legislativ55, însoţite de avizul acestei autorităţi. Avizul este consultativ şi are ca obiect:

• concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi natura legii; • înlăturarea contradicţiilor şi a necorelărilor dintre prevederile proiectului de

lege sau ale propunerii legislative şi asigurarea caracterului complet al acestora precum şi respectarea normelor de tehnică legislativă;

• prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite (alin. (3) al aceluiaşi articol).

Toate proiectele şi propunerile de lege se înregistrează de Camera Deputaţilor în ordinea prezentării lor şi se distribuie imediat deputaţilor (art. 87 din RCD). Similar se va proceda în cazul în care proiectul sau propunerea de lege a fost trimisă mai întâi Senatului. Biroul Permanent al acestei Camere va solicita avizul Consiliului Legislativ, în situaţia în care acest aviz nu a fost încă dat (art. 85 din RS). Imprimarea şi distribuirea către parlamentari a proiectului sau a propunerii de lege are drept scop să facă posibilă formularea de amendamente la acest proiect sau la această propunere. Proiectul sau propunerea se trimite apoi comisiilor permanente competente (art. 89 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 87 din Regulamentul Senatului).

Comisia sesizată va întocmi un raport, după examinarea proiectului sau a propunerii de lege.

Deputaţii, grupurile parlamentare şi Guvernul au dreptul de a depune amendamente la comisia sesizată în fond, până la împlinirea unui termen de 5 zile înainte de data stabilită pentru depunerea raportului, iar in cazul în care termenul de depunere a fost redus la 5 zile (pentru procedura de urgenţă) termenul de depunere a amendamentelor este de 3 zile (art. 93, alin. (1) din RCD) În cazul Senatului, termenele (atât pentru avize, cât şi pentru rapoarte şi amendamente) nu pot fi mai scurte de 10 zile calendaristice pentru procedura ordinară, şi de 5 zile calendaristice pentru procedura de urgenţă (art. 85, alin. (8) din RS).

Amendamentul reprezintă o modificare de fond sau de formă a unui text supus deliberării56. Raportul prezentat de comisie plenului camerei, în urma examinării proiectului de lege sau a propunerii legislative, va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea, sau după caz, modificarea sau respingerea proiectului sau a propunerii (art. 91, alin. (1), din RCD). Dacă o altă comisie permanentă se consideră competentă în fond, ea poate solicita Biroului permanent al Camerei trimiterea proiectului sau a propunerii legislative către această comisie. Iniţiatorul proiectului sau a propunerii legislative poate să îşi retragă proiectul sau propunerea până la înscrierea sa pe ordinea de zi (art. 90 din Reg. Cam. Dep.).

55 O dispoziţie identică se întâlneşte în art. 86, alin. (2) din Regulametul Camerei Deputaţilor. 56 G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 159.

Marius BĂLAN

46

3. Dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei Camere

Dezbaterea în plen cuprinde două etape: • dezbaterea generală; • dezbaterea pe articole.

Dezbaterea general a proiectului sau a propunerii de lege este precedată de prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie (art. 94 din RCD). Asemănător decurge dezbaterea general în faţa Senatului; Guvernul este în acest caz reprezentat în mod obligatoriu de un membru al său (art. 92 din RS). Pentru dezbaterea general, fiecare grup parlamentar poate să-şi desemneze un singur reprezentant. Dezbaterea generală se încheie cu un vot în cazul în care în raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau a propunerii legislative (art. 98 din RCD Şi respectiv, art. 96 alin. (1) din RS). Senatul va mai decide prin vot, în etapa dezbaterii generale, asupra proiectului sau a propunerii de lege în cazul în care raportul comisiei este pozitiv, dar respingerea a fost cerută în această etapă de către senatori. Textul proiectului sau al propunerii legislative se supune votului final, în cazul în care proiectul de lege nu a fost respins şi se constată că prin raportul comisiei sesizate nu s-au operat modificări sau completări la textele proiectului ori ale propunerii legislative (art. 97, alin. (1) din RS).

Dezbaterea pe articole are loc în cazul în care în raportul Comisiei sesizate în fond există amendamente admise sau respinse (art. 99, RCD).

La dezbaterea pe articole, deputaţii şi senatorii pot lua cuvântul pentru a expune punctul de vedere al grupului parlamentar din care fac parte precum şi propriul punct de vedere. De asemenea pot lua cuvântul reprezentantul Guvernului sau al iniţiatorului precum şi raportorul comisiei sesizate în fond (art. 100, alin. (1) din RCD). Discutarea articolelor începe cu amendamentele. În plenul camerei nu pot fi depuse amendamente de fond. Anumite texte aflate în discuţie sau chiar întregul text al propunerii ori proiectului de lege poate fi trimis (sau retrimis) comisiei sesizate în fond. Fiecare Cameră se pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament (art. 103, alin. (2) din RCD Şi, respectiv. art. 101, alin. (2) din RS).

4. Votarea proiectului sau a propunerii de lege;

Votarea în ansamblu a proiectului sau a propunerii legislative are loc după votarea pe articole a textului acesteia. Legile constituţionale se adoptă cu votul a două treimi din numărul membrilor celor două Camere (art. 151, alin. (2)). Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor celor două Camere iar legile ordinare cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai celor două Camere (art. 74, alin. (1) şi (2)). Reamintim că quorumul pentru funcţionarea legală a fiecăreia din cele două Camere este majoritatea membrilor acesteia. Majoritatea cerută de constituţie pentru adoptarea legilor organice trebuie întrunită la votul pe ansamblu asupra textului legii, dar nu şi în ceea ce priveşte


47

discutarea pe articole a textului legii, opinie confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale57. Proiectele sau propunerile adoptate de una din Camere se semnează de preşedintele acesteia şi se trimit celeilalte Camere spre dezbatere şi adoptare. Dacă a doua Cameră respinge proiectul sau propunerea de lege, acesta sau aceasta se va trimite în vederea unei noi examinări, Camerei care a adoptat proiectul sau propunerea. O nouă respingere este definitivă (art. 75 al Constituţiei, anterior revizuirii). 5. Medierea

Medierea survine în cazul în care una din Camere a adoptat un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. În vederea stabilirii unui text comun se va constitui o comisie paritară de mediere formată din 7 deputaţi şi 7 senatori, cu respectarea configuraţiei politice a celor două Camere. Desfăşurarea activităţii comisiei de mediere este reglementată de art. 74-77 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, şi respectiv, art. 72-75 din Regulamentul Senatului.

Şedinţele comisiei sunt conduse în mod alternativ de către un deputat şi un senator, stabiliţi de comisie. Votul acestuia va fi decisiv, în cazul egalităţii de voturi. Comisia elaborează un raport în care propune textul definitiv al legii. Activitatea comisiei ia sfârşit odată cu depunerea acestui raport. În cazul în care raportul este aprobat de ambele Camere (întrunindu-se totodată majoritatea reclamată de art. 74 al Constituţie, anterior revizuirii) legea se consideră adoptată în forma stabilită în raport. În cazul în care comisia nu cade de acord asupra textului final al legii, ori în situaţia în care raportul comisiei este respins cel puţin de una din Camere, textul final al legii va fi adoptat de Senat şi de Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, cu votul indistinct al majorităţii parlamentarilor, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 74 din Constituţie (versiunea anteriopară revizuirii).

6. Semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre promulgare;

În urma adoptării textului final al legii, aceasta se semnează de către preşedinţii Camerelor, se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, pentru a da posibilitatea acestor autorităţi să sesizeze Curtea Constituţională pe calea controlului anterior de constituţionalitate, prevăzut de art. 144, alin. a) şi se depune la secretarul general al fiecărei Camere pentru a acorda parlamentarilor posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale în baza aceloraşi dispoziţii. Legea va fi depusă la secretarul general cu cinci zile înainte de trimiterea spre promulgare, iar în cazul procedurii de urgenţă acest termen va fi de două zile (art. 17, alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată prin Legea nr. 138/1997). La expirarea termenului, sau în cazul primirii deciziei de constatare a constituţionalităţii, legea este trimisă Preşedintelui României spre promulgare, de către preşedintele Camerei Deputaţilor. Promulgarea se va face în termen de 20 de zile (art. 77, alin. (1) din Constituţie, versiunea anterioară revizuirii). Se pune în acest caz întrebarea, ce se va întâmpla cu legea nepromulgată de Preşedinte în decurs de 20 de

57 Decizia nr. 352/15 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 299/04. 11. 1997 şi în Culegerea de decizii şi hotăâri ale Curţii Constituţionale pe anul 1997, la p. 64 şi urm.

Marius BĂLAN

48

zile de la primirea ei? Textul constituţional nu prevede o rezolvare a acestei situaţii (eventual în sensul că legea urmează să intre în vigoare şi în lipsa promulgării). Aparent soluţia ar fi neconstituţionalitatea unei legi promulgate tardiv; acesta nu ar mai putea intra în vigoare. A admite o asemenea soluţie înseamnă practic a acorda Preşedintelui un drept de veto legislativ, fapt care vine în contradicţie cu intenţia constituantului, care a înţeles să acorde Preşedintelui doar dreptul de a cere reexaminarea, o singură dată, a legii sau de a sesiza Curtea Constituţională. Este de neimaginat că legiuitorul constituant ar fi admis totodată o prerogativă a Preşedintelui de a bloca o lege, din moment ce, chiar şi în cazul reexaminării, Parlamentul poate adopta – în ciuda obiecţiilor Preşedintelui – legea în aceeaşi formă cu aceeaşi majoritate. Preşedintele României poate solicita, o singură dată, reexaminarea legii. Preşedintele mai poate sesiza Curtea Constituţională (art. 77, alin. (2) şi art. 144, lit. a), în versiunea anterioară revizuirii). Se pune problema dacă Preşedintele poate, după reexaminarea legii, să sesizeze Curtea Constituţională, în baza art. 144, lit. a). Se mai poate pune problema dacă Preşedintele poate solicita reexaminarea după ce a primit decizia Cutii Constituţionale de constatare a constituţionalităţii legii. În ambele cazuri, soluţia este, credem, afirmativă58. Primind legea reexaminată sau declarată constituţională de Curtea Constituţională, Preşedintele va trebui să o promulge în termen de 10 zile (art. 77, alin. (3), în versiunea anterioară revizuirii). 7. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituţiei, în redactarea anterioară revizuirii acesteia, legea intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei. Conform noii redactări a art. 78, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Această dispoziţie este de imediată aplicare, dat fiind faptul că prin dispoziţiile tranzitorii ale art. 155 din Constituţia revizuită, aplicarea dispoziţiilor anterioare revizuirii priveşte doar dezbaterea şi adoptarea proiectelor şi a propunerilor de lege în curs de legiferare, nu şi intrarea în vigoare a acestora. Procedura legislativă în Constituţia revizuită Iniţiativa legislativă

Conform art. 74, alin. (1) al Constituţiei revizuite, legile pot fi iniţiate de către Guvern, de către deputaţi sau senatori sau de către cel putin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar din fiecare din din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Observăm că faţă de reglementarea anterioară revizuirii textul constituţional conţine o singură modificare: s-a stabilit un număr mai mic de cetăţeni care trebuie să susţină un proiect sau o propunere legislativă pe calea iniţiativei populare. Ca şi în trecut, problemele fiscale, cele internaţionale precum şi amnistia şi graţierea nu pot face obiect al iniţiativei

58 Vezi G, Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 16-167.


49

legislative a cetăţenilor (art. 74, alin. (2)). Ca o consecinţă a diferenţierii atribuţiilor legislative ale celor două Camere, proiectul sau propunerea de lege trebuie trimise mai întâi Camerei competente să o adopte, ca primă Cameră sesizată.

În cazul revizuirii Constituţiei, iniţiativa poate proveni, conform prevederilor art. 150, din partea Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, din partea unei pătrimi din numărul total al deputaţilor sau al senatorilor ori din partea a 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. In cazul acestora din urmă, dispersia teritorială este diferită: ei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se înregistreze cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. Şi în această privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ. Se poate pune problema admisibilităţii unei iniţiative populare de revizuire, în cazul în care dispoziţiile ce urmează a fi revizuite reglementează unul din domeniile enunţate în art. 74, alin. (2), domenii sustrase iniţiativei populare. Credem că, în acest caz, iniţiativa este permisă, dat fiind faptul că revizuirea Constituţiei are un regim deosebit faţă de procedura legislativă ordinară, neaplicându-i-se prevederile prevăzute pentru aceasta decât în cazurile prevăzute – expres sau implicit – în legea fundamentală. Guvernul trebuie să înainteze proiecte de legi elaborate în conformitate cu regulile de tehnică legislativă. Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 24/2000, cu privire la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Majoritatea covârşitoare a legilor sunt adoptate în urma iniţiativei Guvernului. Adoptarea legii de către Camere

Conform dispoziţiilor art. 75 al Constituţiei revizuite, atribuţiile legislative ale Camerelor sunt diferenţiate. Una din Camere, ca primă Cameră sesizată va avea rolul de Cameră de reflecţie. Ea va trebui să adopte proiectul sau propunerea lege în termen de 45 de zile de la sesizare, iar în cazul codurilor sau al legilor de complexitate deosebită, în 60 de zile. În cazul depăşirii acestui termen, se va considera că proiectul sau propunerea a fost adoptată (alin. (2) al art. 75). Cea de-a doua Cameră va fi Cameră de decizie. Ea nu mai este legată de respectarea unui termen, iar decizia sa este definitivă (art. 75, alin. (3)), indiferent dacă ţine sau nu seama de amendamentele aduse de Camera de refelecţie. Practic durata procedurii de a adoptare a unei legi echivalează cu durata adoptării acesteia de către un parlament unicameral plus un termen de 45 sau respectiv de 60 de zile, necesar adoptării de către Camera de reflecţie. Astfel, procedura legislativă a fost scurtată considerabil, în primul rând prin eliminarea etapei medierii, iar în al doilea rând prin limitarea la maximum 45 sau respectiv 60 de zile a duratei procedurii în faţa uneia din Camere. Prin dispoziţiile art. 75, alin. (1), se stabilesc anumite domenii pentru care Camera Deputaţilor este Cameră de reflecţie (prima Cameră sesizată): ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul

Marius BĂLAN

50

118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Pentru celelalte domenii, Cameră de reflecţie va fi Senatul. O problemă aparte este reprezentată de cazul în care un proiect de lege conţine dispoziţii din ambele catagorii de domenii: de exemplu o lege privind ratificarea unui tratat internaţional (prima Cameră sesizată: Camera deputaţilor), cuprinzând însă şi dispoziţii penale (reclamând o lege organică, conform art. 73,, alin. (3), litera h); prima Cameră sesizată în acest caz: Senatul). Pentru această situaţie, dispoziţiile alin. (4) din art. 75 stabilesc că: prevederea care intră în competenţa decizională a primei Camere sesizate (şi ar fi trebuit teoretic să fie examinată mai întâi de cealaltă Cameră, competentă conform alin. (1) în doemeniul respectiv) este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. Deci pentru exemplul ales de noi al ratificării unui tratat internaţional care modifică legea penală, prima Cameră sesizată va fi Camera Deputaţilor, însă legea de ratificare conţine şi dispoiţii în privinţa cărora această Cameră are competenţă decizională (şi nu de Cameră de reflecţie); în privinţa acestor dispoziţii ar fi fost necesar ca Senatul să exercite mai întâi atribuţiile de primă Cameră sesizată, iar apoi Camera Deputaţilor să decidă definitive. Legea de ratificare va fi adoptată însă în întregime de prima Cameră (Camera Deputaţilor), şi va fi trimisă Senatului spre a decide definitiv. În cazul în care Senatul este de acord cu versiunea stabilită de Camera Deputaţilor în privinţa dispoziţiilor cu caracter penal din legea de ratificare (în privinţa cărora, după cum am văzut, competenţa decizională revine celeilalte Camere), legea este adoptată (cu eventualele modificări pe care Senatul le-a adoptat în privinţa celorlalte dispoziţii, în privinţa cărora îi revin atribuţii de decizie). Dacă Senatul modifică însă aceste dispoziţii (în privinţa cărora are doar atribuţii de Cameră de reflecţie), proiectul se întoarce la Camera Deputaţilor, care va decide, în procedură de urgenţă, evident exclusiv asupra dispoziţiilor în privinţa cărora are atribuţii de decizie (art. 75, alin. (4)). Dezbaterea proiectelor şi a propunerilor legislative va avea loc, la fel ca în trecut, în plen şi în comisii, cu posibilitatea de a propune amendamente. Evident, relevantă este dezbaterea în faţa Camerei de decizie, care poate trece peste cele stabilite în prima Cameră sesizată, ţinând cont după propria apreciere – sau chiar deloc – de cele dicutate la nivelul acesteia. Totuşi dezbaterea în faţa primei Camere sesizate are rolul de a identifica eventualele probleme din textul unui proiect de lege sau al unei propuneri legislative şi de a formula posibile soluţii. Art. 76 (în vechea numerotare: 74) din Constituţie a rămas nemodificat; majorităţile necesare pentru adoptarea legilor sunt în continuare aceleaşi: majoritatea membrilor celor două Camere în cazul legilor organice şi majoritatea membrilor prezenţi în cazul legilor ordinare. Promulgarea legii

Promulgarea legii se face conform dispoziţiilor art. 77, rămas nemodificat în urma revizuirii.


51

Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituţiei revizuite, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Prorogarea cu cel puţin trei zile a intrării în vigoare a legii publicate în Monitorul Oficial s-a făcut din considerente de ordin practic: este necesară o zi pentru ca un exemplar al publicaţiei menţionate să ajungă în cele mai îndepărtate localităţi ale ţării, iar o altă zi poate fi necesară pentru ca magistraţii sau funcţionarii ce vor aplica legea, ori eventual cetăţenii care intră sub incidenţa dispoziţiilor sale să poată lua la cunoştinţă conţinutul acestor dispoziţii. Aşadar după expirarea a trei zile de la publicarea legii, se poate presupune că orice persoană interesată a avut timpul necesar pentru a-şi procura un exemplar al Monitorului Ofical şi a lua la cunoştinţă noua reglementare. Calculul celor trei zile se face fără luarea în considerare a zilei apariţiei Monitorului Oficial, termenul împlinindu-se odată cu epuizarea celei de-a 24-a ore din cea de-a treia zi care urmează datei publicării59.

Publicarea legilor este asigurată de Camera Deputaţilor. În cazul legilor reglementând înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor

autorităţi publice, normele privitoare la organizarea şi constituirea acestora sunt lipsite de obiect înainte de constituirea autorităţilor respective. Astfel în baza art. 124, alin. (2) din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească se dispunea punerea în aplicare a prevederilor referitoare la compunerea şi funcţionarea judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea în magistratură şi răspunderea disciplinară a magistraţilor de la data de 1 iulie 1993, şi nu de la data intrării în vigoare a legii. Nu credem că este vorba de date diferite ale intrării în vigoare a anumitor dispoziţii legale, ci de aplicarea lor diferenţiată în timp. În cazul legilor de rectificare a tratatelor internaţionale, este posibil ca ratificarea să survină anterior intrării în vigoare a tratatului60. De asemenea tratatul produce efecte pe planul dreptului internaţional faţă de România, abia în urma depunerii instrumentului de ratificare, fapt care se produce ulterior adoptării legii de ratificare. În această privinţă trebuie să se facă distincţia între efectele de drept intern şi cele internaţionale ale tratatului. Odată cu ratificarea, tratatul dobândeşte forţă juridică în dreptul intern conform art. 11, alin (2) din Constituţie şi aceasta indiferent de împrejurarea că instrumentul de ratificare nu a mai fost depus de către autorităţile române sau tratatul ratificat de România nu a intrat încă în vigoare.

Proceduri legislative speciale

1) Reexaminarea legii

Legea adoptată de Parlament poate fi reexaminată în cazul în care Preşedintele României solicită acest lucru, în baza art. 77, alin. (2) şi în cazul în care Curtea

59 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru şi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 69. 60 Este cazul tratatelor multilaterale, und de regulă, se dispune intrarea în vigoare a acestuia doar după depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare. Este posibil ca ratificarea României să survină anterior întrunirii acestui număr.

Marius BĂLAN

52

Constituţională, sesizată conform art. 144, lit. a) a declarat una sau mai multe dispoziţii din această lege, ori întreaga lege ca fiind neconformă Constituţiei.

Reexaminarea efectuată la cererea Preşedintelui României este reglementată de dispoziţiile art. 125 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, ale art. 141 din Regulamentul Senatului. Reexaminarea legii va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea cererii de reexaminare. În Camera Deputaţilor, reexaminarea se face pe baza unui nou raport întocmit de comisia sesizată în fond, raport ce va cuprinde propuneri referitoare la cererea de reexaminare. Regulamentul Senatului este mai succint în această privinţă: în art. 141, alin. (2) se precizează doar că reexaminarea se face cu respectarea procedurii legislative.

Camerele Parlamentului pot adopta legea în aceeaşi versiune, după cum pot modifica dispoziţiile vizate de cererea de reexaminare. Dat fiind caracterul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare (art. 60, alin. (1)), legislatorul poate modifica în urma reexaminării chiar şi dispoziţii ce nu au fost avute de vedere de Preşedinte în cererea de reexaminare. Constituţia nu prevede ca adoptarea legii în urma reexaminării (la cererea Preşedintelui) să se facă cu o majoritate specială; vor fi aplicabile în acest caz, dispoziţiile generale ale art. 74.

Reexaminarea efectuată în urma exercitării controlului anterior de constituţionalitate este reglementată în art. 147, alin. (2) al Constituţiei, care stabileşte că în cazul constatării neconstituţionalităţii legii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile repsective, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

Anterior revizuirii, Parlamentul avea posibilitatea să răstoarne decizia de constatare a neconstituţionalităţii (să înlăture „obiecţia de neconstituţionalitate), prin votul a două treimi din numărul membrilor săi (art. 145, alin. (1) din vechea versiune a legii fundamentale). Această posibilitate este reglementată şi în detaliu în art. 124 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în art. 136 din Regulamentul Senatului. Reexaminarea se făcea pe baza raportului Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (la Camera Deputaţilor), şi respectiv a Comisiei juridice, de numiri, disciplină şi imunităţi (la Senat). Doar la Camera superioară, dezbaterea trebuia făcută înăuntrul unui anumit termen, care în acest caz, este de 30 de zile. Termenul curgea de la data comunicării deciziei Curţii Constituţionale. Raportul fiecărei comisii trebuia să conţină aprecieri asupra conţinutului deciziei Curţii şi să recomande Camerei admiterea sau respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate. În cursul acestei reexaminări nu puteau fi făcute amendamente. În urma dezbaterii, legea declarată în întregime neconstituţională sau ansamblul prevederilor declarate neconstituţionale trebuiau supuse unui singur vot, iar obiecţia de neconstituţionalitate putea fi înlăturată în cazul în care atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul adoptau legea, în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

În cazul în care în una din Camere nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară de două treimi, prevederile declarate neconstituţionale din decizia Curţii Constituţionale trebuiau înlăturate din lege, operându-se , cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-legislative necesare. Dacă legea în ansamblul său fusese declarată neconstituţională, ea nu mai trebuia să fie trimisă Preşedintelui României spre promulgare. În cei aproape 12 ani scurşi între adoptarea Constituţiei şi revizuirea acesteia, nici o dispoziţie dinlege


53

declarată neconstituţională pe calea controlului anterior de constituţionalitate nu a fost confirmată prin modalitatea prevăzută în art. 145, alin. (1) (vechea redactare).

2) Legile de ratificare a tratatelor internaţionale

Ratificarea tratatelor internaţionale este prevăzută de art. 91, alin. (1) din Constituţie, care stabileşte că “Preşedintele României încheie tratate internaţionale, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil”. Este de precizat că dispoziţia menţionată nu priveşte toate tratatele la cer România este parte (în accepţiunea acordată termenului de tratat de art. 1, lit. a) din Convenţia privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena, la 23 mai 196961), ci doar tratatele “încheiate în numele României”, tratate care necesită ratificarea. Reglemen-tările de detaliu în această privinţă le întâlnim în Legea nr. 4/1991, privind încheierea şi ratificarea tratatelor.

Textul legii de ratificare nu poate fi modificat prin amendamente. Parlamentul poate însă exclude sau limita aplicarea faţă de România a unor clauze ale tratatului sau poate stabili că doar o anumită interpretare a unor dispoziţii din tratat va lega România, şi va face acest lucru prin formularea unor rezerve sau declaraţii care vor însoţi instrumentul de ratificare. Rezervele trebuie să fie compatibile cu scopul şi obiectul tratatului şi să fie acceptate de către celelalte părţi. Tratatul se adoptă cu majoritatea simplă sau calificată, în funcţie de împrejurarea dacă domeniul său de reglementare intră sau nu în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice. Tratatele care cuprind clauze contrare Constituţiei nu pot fi ratificate decât după revizuirea legii fundamentale (art. 11, alin (3))..

3) Legile bugetare

Este vorba de legea bugetului de stat şi de legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Aceste legi nu pot fi iniţiate de parlamentari şi nici de către cetăţeni; art. 138, alin. (2) din Constituţie stabileşte elaborarea proiectelor acestor legi de către Guvern. Dezbaterea şi adoptarea acestor legi se face în şedinţă comună a celor două Camere (art. 65, alin. (2), lit. b)). Adoptarea legilor respective trebuie făcută cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar; în caz contrar se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor de stat din anul precedent, până la adoptarea noilor bugete (art. 138, alin. (3)). Parlamentul nu poate abilita Guvernul cu emiterea de ordonanţe în domeniul bugetar62.

3) Delegarea legislativă şi aprobarea ordonanţelor

Deşi este o instituţie larg răspândită în sistemele constituţionale postbelice, delegarea legislativă ridică anumite probleme sub aspectul conformităţii cu principiul separaţiei puterilor. Formal, acest principiu este respectat întrucât, în baza art. 60, alin. (1), Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, iar ordonanţele sunt emise (conform 61 Conform dispoziţiei citate, prin “tratat” se înţelege “un acord internaţional, încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară”. 62 G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 178.

Marius BĂLAN

54

art. 107, alin. (2)), în baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 114, alin. (4).

Delegarea legislativă constituie o procedură excepţională de substituire a Guvernului în prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât, prin ordonanţă, Guvernul să reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă63. Dat fiind faptul că în Constituţia din 1991 nu s-a stabilit în mod sistematic un anumit domeniu distinct rezervat legii, delegarea legislativă îşi justifică existenţa – după cum s-a subliniat în literatura de specialitate64 - doar în două împrejurări: a) dacă domeniul pentru care s-a dat delegarea este expres calificat ca domeniu rezervat legii; b) dacă în respectivul domeniu al delegării a intervenit deja o reglementare prin lege.

Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (1), Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, în domenii care nu fac obiectul legilor organice. În mod obligatoriu, legea de abilitare va stabili domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe, iar acestea se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, în cazul în care legea de abilitare o cere. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei (alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol). Se poate remarca faptul că legiuitorul constituant a fost preocupat de limitarea precisă a modului de exercitare, prin delegare, a prerogativelor legislative de către Guvern. Limitele acestea constau în:

- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a domeniului în care se pot adopta ordonanţele;

• interdicţia abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe în domeniul rezervat legii organice;

• -stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a datei până la care se pot emite ordonanţele;

• posibilitatea ca Parlamentul să ceară supunerea ordonanţelor spre aprobare, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare;

• sancţiunea încetării efectelor ordonanţei în cazul nerespectării termenului menţionat mai sus.

Fiind “unica autoritate legiuitoare” a ţării, Parlamentul poate reglementa, chiar şi pe durata abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe, în domeniile prevăzute în legea de abilitare65. Pe de altă parte, delegarea legislativă poate opera şi atunci când în domeniul ce constituie obiect al legii de abilitare, există proiecte de legi ori propuneri legislative aflate în dezbaterea Parlamentului, fapt care creează posibilitatea apariţiei unor reglementări paralele, practic simultane. Curtea Constituţională a reţinut în acest sens, într-o decizie relativ recentă66, că “Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare, este liber să aprecieze asupra domeniilor delegării legislative, cu respectarea

63 Curtea Constituţională, decizia nr. 102/1995 în Monitorul Oficial al României, nr. 287/1995, citată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 341, la nota 5. 64 I. Deleanu, Instituţii…, p. 341. 65 Tudor Drăganu, Câteva consideraţii asupra ordonanţelor guvernamentale în lumina Constituţiei din 1991, în “Pro iure”, Universitatea ecologică ‘Dimitrie Cantemir’, Târgu Mureş, nr. I, 1995, pp. 5 şi urm; I. Deleanu, Instituţii…, p. 342 66 Decizia Curţii Constituţionale nr. 113/20 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/29. 07. 1999 şi reprodusă în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1999, pp. 60-74, la p. 68. Pentru o opinie critică, vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 342-343.


55

dispoziţiilor art. 114 [=art. 115, în noua numerotare], alin. (1) din Constituţie, chiar şi în cazul în care a început dezbaterea unor proiecte sau propuneri legislative având acelaşi obiect sau un obiect asemănător”. Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (4), “ Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.”. O primă problemă ridicată de aceste dispoziţii o reprezintă stabilirea înţelesului noţiunii de “situaţie extraordinară”. În vechea redactare a acestei dispoziţii, emiterea ordonanţei de urgenţă era condiţionată de survenirea unui „caz excepţional”. Or, excepţia, prin natura ei, se sustrage oricărei încercări de definire67; o definire a excepţiei constituie o antinomie. Este însă posibilă determinarea punctuală a anumitor cazuri ca fiind sau nu excepţionale, şi prin urmare, ca justificând – sau nu – adoptarea unei ordonanţe de urgenţă68. Consecinţa acestei incertitudini a fost faptul că în ultimul deceniu Guvernul a preferat frecvent calea mai simplă şi mai rapidă a emiterii unei ordonanţe de urgenţă, invocând adesea fără temei existenţa unui „caz excepţional”. Uneori în cursul unui an asemenea „cazuri excepţionale” au survenit de peste o sută de ori, ceea ce practic reprezenta o uzurpare a funcţiei Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare”. Termenul de „situaţie extraor-dinară” are rolul de a sublimnia mai apăsat caracterul de excepţie al împrejurărilor în care constituantul admite ca Guvernul să adopte un act cu putere de lege; în plus este menţionat expres elementul urgenţei: situaţiile extraordinare trebuie să fie de aşa natură, încât reglementarea lor să nu poată fi amânată. Obligaţia Guvernului de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei constituie o garanţie în plus a respectării normelor constituţionale. Domeniul în care pot fi emise ordonanţe de urgenţă este limitat expres prin nou inseratul alineat (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.„

O altă problemă o constituia – anterior revizuirii Constituţiei – stabilirea momentului intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă. Textul constituţional nu preciza decât faptul că intrarea în vigoare se produce “numai după depunerea lor spre aprobare de către Parlament”. În consecinţă, intrarea în vigoare se producea în urma publicării ordonanţelor în Monitorul Oficial al României (condiţie a cărei neîndeplinire

67 O definiţie, cu caracter mai degrabă descriptiv a fost formulată de profesorul Ion Deleanu: “…’cazul excepţional’ semnifică o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând din acest motiv şi în lipsa altor mijloace constituţionale immediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, măsuri aplicabile îndată, măcar parţial”. Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în ‘Dreptul’, nr. 9/2000, pp. 9-18, la p. 17. Definiţia a fost reluată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 346. 68 Astfel, în decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 211/8 iunie 1998 şi în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1998, pp. 1174-1177, la p. 1176), se stabileşte: “cazul excepţional are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă. De aceea, în nici un caz nu constituie un caz excepţional schimbarea de către Guvern a opţiunii sale cu privire la actul legislativ folosit. Ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativă aflată la discreţia Guvernului, princare acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege de căre Parlament,a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.”

Marius BĂLAN

56

atrăgea conform dispoziţiilor art. 107 [vechea numerotare], alin. (3), fraza a 2-a, inexistenţa ordonanţei), dacă – şi numai dacă! – ordonanţa a fost depusă anterior la Parlament spre aprobare. Teoretic era admisibil ca ordonata să fie publicată anterior depunerii la Parlament spre aprobare, dar în acest caz este necesar ca în textul ei să se prevadă o dată a intrării în vigoare care să fie, în mod obligatoriu, ulterioară depunerii la Parlament. Parlamentul urma să ia în dezbatere cât mai rapid ordonanţele depuse spre aprobare, fapt care rezulta implicit din dispoziţia art. 114, alin. (4), fraza a 2-a [vechea redactare], privind obligativitatea convocării sale în cazul în care acesta nu se află în sesiune. În practica Parlamentului, din păcate, dezbaterea parlamentară a ordonanţelor de urgenţă avea loc cu mare întârziere, nu în ultimul rând datorită numărului mare de ordonanţe de urgenţă.

În vechea redactare a Constituţiei lipseau prevederile privind procedura supunerii spre aprobare a ordonanţelor de urgenţă, fapt criticat în literatura de specialitate69. Noua versiune a legii fundamentale remediază acest inconvenient, prin dispoziţiile art. 115, alin. (5), care prevede în acest sens că: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).” Modificarea priveşte stabilirea unor termene precise privind convocarea Parlamentului (5 zile) şi dezbaterea asupra ordonanţei (30 de zile în cazul primei Camere sesizate). Cea de a doua Cameră urmează să se pronunţe „în procedură de urgenţă”

Anterior revizuirii, în practica parlamentară şi guvernamentală, precum şi în literatura juridică, s-a mai pus problema admisibilităţii emiterii de ordonanţe de urgenţă în domeniile rezervate legii organice. Doctrina a fost în general rezervată cu privire la această posibilitate, dat fiind faptul că ordonanţa de urgenţă reprezintă “o excepţie la excepţie”. Elaborând proiectul legii noastre fundamentale, experţii Comisiei constituţionale au avut în vedere adoptarea unor ordonanţe de urgenţă numai în situaţiile în care Guvernul s-ar fi aflat în imposibilitate de a obţine în timp util o lege de abilitare70, fără să anticipeze evoluţia – ce le-a contrazis aşteptările – în domeniul practicii noastre politice şi constituţionale. În fapt, Guvernul a emis în anii de dinaintea revizuirii Constituţiei de multe ori ordonanţe de urgenţă reglementând domenii rezervate prin Constituţie legii organice71, fără ca Parlamentul să le respingă pe acest

69 Vezi în acest sens: Comentariu la art. 114, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 345-353, la p. 347. 70 Mihai Constantinescu şi Antonie Iorgovan, Comentariu la art. 114, în Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Ion Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia Autonomă ‘Monitorul Oficial’, Bucureşti, 1992, p. 256. 71 Un exemplu în acest sens: Ordonanta de urgenţă a Guvernului nr. 1/ 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999, reglementează relaţii din domeniul rezervat, prin art. 73, alin. (3), lit. e), legii organice.


57

considerent ori ca instanţa noastră constituţională să le declare neconstituţionale72. În prezent problema este eliminată: interdicţia adoptării ordonanţelor de urgenţă în domeniile menţionate în art. 115, alin. (6) are semnificaţia unei permisiuni implicite de a emite ordonanţe de urgenţă în celelalte domenii, inclusiv în cel al legii organice, evident cu condiţia respectării condiţiilor din alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol.

4) Adoptarea legii în condiţiile asumării răspunderii Guvernului potrivit art. 114

Guvernul îşi poate asuma răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, întrunite în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege (art. 114, alin. (1)). Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea proiectului de lege (ori a programului sau a declaraţiei menţionate în alin. (1)) a fost votată în condiţiile art. 113. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată şi de parlamentari care au mai semnat o altă moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune. În cazul în care nu a fost depusă nici o moţiune de cenzură în termenul menţionat sau dacă o asemenea moţiune a fost respinsă, proiectul de lege se consideră adoptat. În vechea redactare a Constituţiei, unui asemenea proiect de lege nu se puteau aduce amendamente; Parlamentul trebuia să opteze între adoptarea fără modificări a proiectului de lege şi demiterea Guvernului.

În prezent, Parlamentul poate amenda proiectul de lege, însă amendamentele trebuie aprobate de Guvern (art. 114, alin. (3)).

Legea adoptată pe această cale poate fi însă supusă controlului anterior de constituţionalitate în baza art. 146, lit. a). Teoretic, este însă posibil ca legea să fie totuşi modificată73; conform textului constituţional, în cazul în care Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege “se consideră adoptat” nu însă promulgat şi cu atât mai puţin intrat în vigoare. Ca atare, Preşedintele României poate, anterior promulgării, să ceară reexaminarea de către Parlament a legii, prilej ca care Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare poate efectua modificările pe care le consideră necesare sau oportune. O asemenea situaţie reprezintă de fapt o modalitate prin care Preşedintele României “exercită funcţia de mediere între puterile statului” (art. 80, alin. (2), fraza a 2-a), eliminând tensiunile ce se pot acumula între legislativ şi executiv. 5) Procedura de urgenţă

Conform dispoziţiilor art. 74, alin. (3) Parlamentul poate, la cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, să adopte proiecte sau propuneri legislative cu procedura de urgenţă stabilită de regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile incidente acestei proceduri se găsesc în art. 107-111 din RCD şi, respectiv, în art. 102-104 din RS Proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei precum şi ordonanţele emise de Guvern în temeiul art. 115, alin. (4) din Constituţie se supun de drept aprobării Camerei Deputaţilor în procedură de urgenţă (art. 107, alin. (3) din Regulamentul acestei Camere). Amendamentele, care pot fi prezentate de grupurile parlamentare, de senatori, deputaţi

72 Pentru o critică decisă şi argumentată a acestei practici: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 343-344. 73 Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 190.

Marius BĂLAN

58

sau de către Guvern, se trimit comisiei sesizate în termen de cel mult 48 de ore de la aprobarea procedurii de urgenţă (art. 108, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 103, alin. (1) din RS). Comisia sesizată în fond este obligată să-şi depună raportul în termen de trei zile în cazul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, în termenul stabilit în acest scop de Biroul Permanent în cazul Senatului. Dezbaterea proiectului sau a propunerii legislative, în regim de urgenţă, în Camera Deputaţilor nu poate depăşi durata de timp aprobată de Cameră, la propunerea preşedintelui, cu avizul biroului comisiei sesizate în fond. Dacă durata menţionată a expirat, preşedintele Camerei supune votului acesteia fiecare amendament cuprins în raportul comisiei sesizate în fond şi fiecare articol amendat, după care se va proceda la votarea finală a proiectului de lege sau a propunerii legislative (art. 111 din Reg. Cam. Dep). În cazul Senatului, se poate stabili o limită doar a dezbaterilor generale (art. 103, alin, (4) din RS).

4.2. Alte acte ale Parlamentului Hotărârile Parlamentului

Hotărârile se deosebesc de legi sub următoarele aspecte: pot reprezenta atât manifestarea voinţei Parlamentului cât şi emanaţia voinţei

unei singure Camere; sunt adoptate printr-o procedură simplă, considerabil diferită de cea a

adoptării legilor; • au o forţă juridică inferioară legilor; • pot cuprinde atât dispoziţii cu caracter normativ cât şi – foarte frecvent de

altfel – dispoziţii cu caracter individual; nu sunt supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea

Constituţională, cu excepţia acelor hotărâri prin care se adoptă regulamente ale Parlamentului.

Hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art. 74, alin. (1)). Atunci când Constituţia prevede adoptarea unei decizii de către Parlament (de exemplu, în privinţa acordării încrederii Guvernului şi programului de guvernare, în baza art. 102, alin. (2) şi (3)), fără a prevedea în acest sens adoptarea unei legi, Parlamentul se va pronunţa printr-o hotărâre.

Moţiunile Parlamentului

Moţiunile constituie – după cum s-a subliniat în literatura juridică74 – o subspecie a hotărârilor. Moţiunea reprezintă actul prin care Parlamentul sau una din Camere îşi exprimă poziţia într-o anumită problemă de politică internă sau externă (art. 148, alin (1) din RCD Şi respectiv, art. 148, alin. (1) din RS). Ele pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi şi, respectiv, de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor. Semnatarii unei moţiuni nu mai pot promova o nouă moţiune în aceeaşi problemă până 74 I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.


59

la încheierea dezbaterii moţiunii respective (art. 149 din RCD şi articolul cu acelaşi număr din RS). Moţiunile privind probleme de politică externă se dezbat numai însoţite de avizul comisiei de specialitate. Adoptarea moţiunilor se face însă diferit: la Senat este necesar votul majorităţii senatorilor (art. 152, alin. (1), teza finală din RS) iar la Camera Deputaţilor este suficient votul majorităţii deputaţilor prezenţi (art. 151 din RCD ). Spre deosebire de hotărâre – care are în principiu întotdeauna efecte juridice interne (putând doar în subsidiar efecte externe) – moţiunea poate avea importante efecte de ordin extern.

Moţiunea de cenzură constituie o importată categorie de acte ale Parlamentului, având trăsături ce o disting de celelalte moţiuni (moţiunile simple). Ele se adoptă de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Cerinţa majorităţii nu trebuie întrunită la fiecare Cameră; este suficient ca în favoarea moţiunii să voteze majoritatea parlamentarilor. Votul poate fi atât deschis cât şi secret75. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Ea se comunică Guvernului la data depunerii şi se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună a celor două Camere (art. 113, alin. (2) şi (3)). În cazul respingerii moţiunii de cenzură, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură decât în situaţia în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 113.

75 Comentariu la art. 112, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 340-343, la p. 342-343

Marius BĂLAN

60

III. Preşedintele României 1. Rolul Preşedintelui României

Reglementările privitoare la Preşedintele României se găsesc în Titlul III,

Capitolul II din Constituţia României, în art. 80-100. Constituţia noastră instituie un executiv bicefal, format din Preşedinte şi Guvern. Textul legii fundamentale nu utilizează sintagma “şef de stat” însă, din examinarea funcţiilor şi atribuţiilor Preşedintelui României, reiese că un asemenea titlu îi este aplicabil. Caracterul bicefal al executivului implică faptul că Preşedintele şi Guvernul au atribuţii distincte, exercitate relativ autonom. Ca şi Parlamentul, Preşedintele este ales de către popor, prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 81, alin. (1)), ceea ce conferă un caracter reprezentativ funcţiei sale. Împrejurarea că Parlamentul este “organ reprezentativ suprem” (art. 60, alin. (1), teza 1), nu implică nicidecum o subordonare a Preşedintelui faţă de Parlament.

Art. 80 din Constituţia României stabileşte că Preşedintele “reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării” (alin. (1)). El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele României mediază între puterile statului precum şi între stat şi societate.

2. Mandatul Preşedintelui României

Până la revizuirea Constituţiei, Preşedintele României era ales pentru un mandat de 4 ani. Mandatul Preşedintelui a fost prelungit prin modificarea art. 83, alin. (1), la cinci ani, prevederi care se aplică însă începând cu noul mandat prezidenţial (art. 155, alin. (3)). Condiţiile de eligibilitate sunt următoarele:

• candidatul să fie cetăţean român; • candidatul să nu aibă şi altă cetăţenie decât cea română; • candidatul să aibă drept de vot; • candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice în baza art. 37,

alin. (3); • candidatul să fi împlinit vârsta de 35 de ani la data alegerilor; • candidatul să nu mai fi exercitat anterior două mandate de Preşedinte al

României. Modul de desfăşurare a alegerilor este reglementat de dispoziţiile Legii nr.

69/1992 cu privire la alegerea Preşedintelui României. Alegerea poate avea loc prin


61

unul sau două tururi de scrutin (în cazul în care nici unul din candidaţi nu obţine majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară). Întâmpinările şi contestaţiile cu privire la înscrierea candidaţilor sau la desfăşurarea alegerilor vor fi soluţionate de Biroul Electoral Central, putând fi atacate prin contestaţie, soluţionată – în baza art. 146, lit. f) – de către Curtea Constituţională. Validarea mandatului se va face de către Curtea Constituţională (art. 82, alin. (1)).

Nimeni nu poate exercita funcţia de Preşedinte al României pentru mai mult de două mandate.

În practica politică recentă s-a pus problema calificării mandatului de Preşedinte al României, exercitat de domnul Ion Iliescu în perioada mai 1990 – noiembrie 1992. Efectuând o distincţie76 între noţiunile de “funcţie” şi “mandat”, Curtea Constituţională a stabilit că mandatul (“preconstituţional”) exercitat de domnul Ion Iliescu între anii 1990-1992 nu constituie un mandat în înţelesul art. 81, alin. (2), fraza 1, şi – ca atare – nu va fi luat în calcul la stabilirea numărului de mandate exercitate. În consecinţă, atât candidatura acestuia din anul 1996, cât şi candidatura din anul 2000 au fost constituţionale.

Durata mandatului este (de la noul mandat înainte) de 5 ani. Ea poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 81, alin. (3)). Observăm sub acest aspect o anumită similitudine cu mandatul Parlamentului, care – conform dispoziţiilor art. 63, alin. (1), poate fi de asemenea prelungit, în aceleaşi condiţii. Similitudinea nu mai este însă de observat în privinţa stabilirii datei alegerilor. Alegerile parlamentare trebuie organizate în decurs de 3 luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În privinţa stabilirii datei alegerilor prezidenţiale, legea fundamentală nu cuprinde nici un fel de dispoziţii. În Legea nr. 69/1992, se prevede doar că data alegerilor prezidenţiale se stabileşte de către Guvern, cu cel puţin 60 de zile înainte de data votării, şi se aduce la cunoştinţa populaţiei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului. Alegerile au loc într-o singură zi, care poate fi numai duminica (art. 4 din Legea nr. 69/1992). Această reglementare lasă loc unor abuzuri din partea Guvernului. Astfel, în cazul în care Guvernul anunţă, cu o săptămână înainte de expirarea mandatului preşedintelui, data alegerilor, stabilind-o însă la 6 luni după data anunţării, sunt respectate cerinţele art. 4 al legii menţionate. Practic însă, într-o asemenea situaţie, mandatul Preşedintelui ar fi prelungit cu aproape 6 luni. În plus, în Constituţie nu există o dispoziţie – similară celei din art. 63, alin. (4), în privinţa Parlamentului, sau celei din art. 110, alin. (4) în privinţa Guvernului – care să restrângă exercitarea atribuţiilor prezidenţiale în perioada dintre expirarea mandatului şi intrarea în funcţie a noului Preşedinte.

Exercitarea mandatului începe de la data depunerii jurământului prevăzut în art. 8277. Preşedintele îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou ales (art. 83, alin. (2)). 76 Distincţia a fost contestată în literatura juridică. A se vedea în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 218-219, nota 341. 77 Textul jurământului prevăzut în art. 82, alin. (2), este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“

Marius BĂLAN

62

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, prevăzută în art. 97, survine în caz

de demisie, de demitere din funcţie, în caz de imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei, sau de deces. Demiterea din funcţie poate fi decisă doar de popor, prin referendum, în baza art. 95 din legea fundamentală. Modul de organizare a referen-dumului privind demiterea (sau confirmarea în funcţie) a Preşedintelui României este reglementat de Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, în art. 8-10 precum şi în art. 15-48. Preşedintele mai este demis – de drept – pe data rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, de condamnare pentru infracţiunea de înaltă trădare (art. 96, alin. (4), fraza ultimă). Imposibilitatea definitivă implică în mod normal recurgerea la avizul unor experţi (de obicei în medicină) .Ea trebuie însă constatată, pe baza avizului experţilor, de către Curtea Constituţională (art.

146, lit. g)). În caz contrar ar fi posibile anumite abuzuri.

Funcţia de preşedinte este incom-patibilă cu orice altă funcţie publică sau privată (art. 84, alin. (1)). Demnitatea funcţiei de şef al statului ar fi grav afectată în cazul în care titularul acesteia nu i-ar consacra întreaga sa energie, precum şi toate resursele fizice şi intelectuale disponibile.

Preşedintele României se bucură de imunitate (art. 84, alin. (2), fraza 2). Se pune problema dacă imunitatea priveşte toate faptele comise de Preşedinte, atât în exercitarea mandatului, cât şi cele fără legătură cu acesta. De asemenea se mai pune întrebarea dacă imunitatea este perpetuă, sau dacă se întinde doar pe durata exercitării mandatului prezidenţial. Fraza a doua a primului alineat din articolul menţionat ne oferă un indiciu în acest sens: “[d]ispoziiile articolului 72 , alin. (1) se aplică în mod corespunzător”. Art. 72 consacră imunitatea – care este în cazul parlamentarilor perpetuă – în privinţa opiniilor exprimate în exerciţiul mandatului şi în privinţa votului. “Aplicarea corespun-zătoare” în cazul Preşedintelui a acestor dispoziţii vizează evident eliminarea preve-derii cu privire la vot, din moment ce Preşedintele, ca organ unipersonal nu poate lua decizii prin vot. Aparent, ar fi deci vorba de o imunitate perpetuă care priveşte atât faptele comise în exerciţiul funcţiei, cât


63

şi cele fără legătură cu mandatul. Totuşi pare rezonabilă interpretarea conform căreia imunitatea este perpetuă în privinţa primei categorii de fapte şi limitată la durata mandatului în privinţa celei de a doua. Punctul slab al acestei interpretări rezidă în faptul că, odată acceptată ideea responsabilităţii Preşedintelui pentru fapte ce nu au legătură cu mandatul, nu găsim un argument în text în sprijinul ideii că pentru faptele respective va răspunde doar după încetarea funcţiei şi nu înainte. Or, ideea tragerii la răspundere a şefului statului în timpul exercitării mandatului trebuie să aibă o consacrare expresă în text, fiind în caz contrar greu de acceptat, datorită numeroaselor posibilităţi de abuz în scop politicianist.

Nou inseratul articol 96 din legea fundamentală stabileşte condiţiile punerii sub acuzare a Preşedintelui pentru “înaltă trădare”78. Se pune şi în acest caz problema dacă punerea sub acuzare se face în condiţiile prevăzute doar în timpul exercitării mandatului de către Preşedinte sau şi după expirarea acestuia. Credem că faptele de “înaltă trădare“ comise de Preşedinte intră sub incidenţa dispoziţiilor menţionate doar în cazul în care au fost comise în timpul exercitării mandatului, sau dacă fuseseră comise anterior, ele vor fi supuse aceloraşi dispoziţii numai pe durata exercitării mandatului. După expirarea mandatului, atât faptele de trădare (sau de “înaltă trădare”) comise anterior exercitării funcţiei de Preşedinte, cât şi cele comise ulterior, vor fi supuse dispoziţiei dreptului comun în materie.

Conform alin. (1) din articolul menţionat, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare se face doar de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul a două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Conform art. 60 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, cererea de punere sub acuzare trebuie semnată de cel puţin o treime din numărul total al senatorilor şi deputaţilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. După cum am mai menţionat, Preşedintele este demis de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. De la data trimiterii sale în judecată şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept (art. 96, alin. (3)).

3. Funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României

În baza art.80 al Constituţiei Preşedintele reprezintă statul român. El este garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. De asemenea el veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, el mediază între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

78 Infracţiunea de “înaltă trădare“ nu este prevăzută de Codul penal român, care incriminează doar fapte precum “Trădarea” (art.155), “Trădarea prin ajutarea inamicului” (art. 156) şi “Trădarea prin transmiterea de secrete“ (art. 157). Se poate pune în acest caz problema legalităţii incriminării; neexistând, nici în Codul penal, şi nici într-o lege penală specială, o infracţiune de “înaltă trădare”, s-ar putea deduce că Preşedintele României nu poate – până în momentul adoptării unei legi acre să incrimineze o faptă cu denumirea respectivă – fi pus sub acuzare în condiţiile art. 84, alin. (3). Concluzia este însă inacceptabilă. Putem însă conchide că sintagma “înaltă trădare” reprezintă o calificare a infracţiunii de trădare comisă de Preşedinte. Deci, încazul ün care şeful statului ar comite infracţiunea de trădare, în una din variantele prevăzute de art. 155-157 din Codul penal, fapta ar dobândi calificarea de “înaltă trădare” şi – fără a se pierde încadrarea în unul din articolelle menţioante ale Codului penal – ar intra sub incidenţa art. 84, alin. (3), urmărirea penală fiind condiţionată de îndeplinirea procedirilor prevăzute acolo.

Marius BĂLAN

64

Din analiza acestor dispoziţii, reiese faptul că Preşedintele României

îndeplineşte 3 funcţii: • funcţia de reprezentare a statului român; • funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii

teritoriale; • funcţia de mediere.

Funcţia de reprezentare a Preşedintelui devine vizibilă în exercitarea unor atribuţii precum încheierea tratatelor internaţionale în numele României (art. 91, alin. (1)), acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României (art. 91, alin. (2)), primirea scrisorilor de acreditare din partea reprezentanţilor diplomatici străini (art. 91, alin. (3)), conferirea de decoraţii şi de titluri de onoare (art. 94, lit. a)), acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral (art. 94, lit. b)), numirea în funcţii publice ((art. 94, lit. c)), acordarea graţierii individuale (art. 94, lit. d) ori convocarea Camerelor nou alese (art. 63, alin. (3)).

Preşedintele acţionează ca garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a României prin îndeplinirea unor atribuţii precum: declararea mobilizării parţiale sau generale (art. 92, alin. (2)), adoptarea măsurilor necesare pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva României (art. 92, alin. (3)) ori instituirea, potrivit legii,79 a stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 93, alin. (1)).

Preşedintele acţionează în îndeplinirea funcţiei de mediere în următoarele situaţii: cu ocazia numirii Guvernului şi a membrilor acestuia (art. 85, coroborat cu art. 102), cu ocazia consultării Guvernului (art. 86), prin participarea la şedinţele Guvernului (art. 87), prin trimiterea de mesaje Parlamentului (art. 89), cu ocazia dizolvării Parlamentului (art. 90), a consultării poporului prin referendum (art. 90), a promulgării legilor (art. 77) ori a sesizării Curţii Constituţionale cu privire la neconsti-tuţionalitatea unei legi adoptate de Parlament, anterior promulgării (art. 144, lit. a)).

Atribuţiile Preşedintelui României se găsesc reglementate, în majoritate în dispoziţii din Titlul III, Capitolul II al Constituţiei (art. 85-94) dar şi în dispoziţii din alte capitole şi titluri ale legii fundamentale (art. 63, alin. (3,) art. 77, art. 103, art. 109, alin. (2) sau art. 146, lit. a)). Clasificarea acestor atribuţii – destul de numeroase şi eterogene – ridică anumite dificultăţi în privinţa găsirii unui criteriu a cărui aplicare consecventă să epuizeze aceste atribuţii şi să evidenţieze totodată specificul activităţii şefului statului. În afară de criteriul funcţiilor în îndeplinirea cărora sunt exercitate atribuţiile Preşedintelui, criteriu tratat mai sus, un alt criteriu relevant este cel al condiţionării exercitării acestora.

Exercitarea unor atribuţii prezidenţiale este legată de îndeplinirea unor condiţii exterioare, dintre care cele mai importante sunt aprobarea Parlamentului şi contrasem-narea de către primul ministru80. Aprobarea Parlamentului este necesară cu ocazia declarării mobilizării generale sau parţiale (art. 92, alin. (2)),sau a instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 91, alin. (1)). Este de observat din analiza art. 100,

79 În prezent, dispoziţiile incidente se găsesc în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22/21 ianuarie 1999. 80 Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 358-359.


65

alin. (2), că exercitarea atribuţiilor respective este condiţionată şi de contrasemnarea de către primul ministru a decretului prezidenţial respectiv. Numirea Guvernului (conform art. 85 coroborat cu art. 103) este de asemenea condiţionată de aprobarea prealabilă de către Parlament, a listei Guvernului şi a programului de guvernare. Deşi în textul Constituţiei nu găsim dispoziţii exprese în acest sens, numirea noilor membrii ai Guvernului, conform art. 85, alin. (2), (în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei) este supusă unei aprobări ulterioare prin hotărâre a Parlamentului. Practica respectivă este perfect logică: nu ar fi de admis ca după aprobarea listei Guvernului, Preşedintele şi primul ministru să poată conveni, fără aprobarea reprezentanţei naţionale asupra înlocuirii unuia sau mai multor persoane din cele nominalizate pe această listă.

O altă condiţie exterioară de exercitare a atribuţiilor prezidenţiale este – după cum am mai menţionat – contrasemnarea decretelor de către primul ministru. Art. 100, alin. (2) prevede în acest sens că sunt supuse contrasemnării, decretele emise de Preşedinte în exercitarea atribuţiilor prevăzute în art. 91, alin. (1) (încheierea de tratate internaţionale în numele României şi supunerea lor Parlamentului spre ratificare), art. 91, alin. (2) (numirea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României), art. 92, alin. (2) (declararea mobilizării generale sau parţiale), art. 92, alin. (3) (adoptarea măsurilor de respingere a unei agresiuni armate). Art. 93, alin. (1) (instituirea stării de asediu sau a stări de urgenţă). Art. 94, lit. a) (acordarea de decoraţii şi de titluri de onoare), art. 94, lit. b) (acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral) precum şi art. 94, lit. d) (acordarea graţierii individuale). Exercitarea atribuţiei prevăzute în art. 94, lit. c) nu este condiţionată, prin Constituţie, de contrasemnarea de către primul ministru a decretului respectiv. Textul stabileşte doar faptul că numirea se va face “în condiţiile legii”. Însă legea incidentă81 prevede în cuprinsul ei necesitatea contrasemnării decretului de numire a funcţionarilor publici de către primul ministru. Dat fiind faptul că Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului - pe când Preşedintele poate fi doar suspendat de către Parlament in cazul săvârşirii unor fapte grave, care încalcă prevederile Constituţiei sau trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare, conform dispoziţiilor art. 95 şi respectiv 96, contrasemnarea unui decret de către primul ministru va da posibilitatea organului legiuitor să intervină, eventual chiar prin forma drastică a moţiunii de cenzură; astfel, indirect, exercitarea anumitor atribuţii de către Preşedinte este supusă într-o anumită măsură controlului parlamentar.

În exercitarea anumitor atribuţii, Preşedintele nu este legat de nici un fel de condiţii exterioare. Astfel, el poate solicita Parlamentului reexaminarea unei legi trimisă spre promulgare (art. 77, alin. (2)), poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu o eventuală neconstituţionalitate a legii trimise spre promulgare (art. 77, alin. (3) coroborat cu art. 144, lit. a)), promulgă legile adoptate de Parlament (art. 77), poate cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară (art. 66, alin. (2)), desemnează un prim ministru interimar în situaţia prevăzută de art. 107, alin. (2), adresează mesaje Parlamentului (art. 88), consultă Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86), participă la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării sau asigurarea

81 Este vorba de Legea nr. 188/1999 cu privire la statutul funcţionarilor publici.

Marius BĂLAN

66

ordinii publice (art. 87, alin. (1)), primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici străini acreditaţi în România (art. 91, alin. (3)), numeşte 3 judecători la Curtea Constituţională (art. 142, alin. (2)), sau propune Parlamentului numirea directorului Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h)) . 4. Actele Preşedintelui României

Art. 100 din Constituţia României prevede că “[î]n exercitarea atribuţiilor sale,

Preşedintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”. Preşedintele mai poate însă emite alte categorii de acte (mesaje – menţionate expres în art. 88 – apeluri, comunicate sau declaraţii) însă acestea nu vor produce efecte juridice proprii. Exercitarea unei atribuţii prezidenţiale trebuie făcută prin decret, în cazul în care se urmăreşte producerea unor efecte juridice. O problemă disputată este cea a caracterului - exclusiv individual sau şi normativ – pe care-l pot avea decretele Preşedintelui. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra acestei chestiuni82.

Nu există o opinie unitară nici cu privire la posibilitatea atacării decretelor Preşedintelui în contencios administrativ83. Profesorul clujean Ion Deleanu neagă admisibilitatea atacării unor decrete prezidenţiale în contencios administrativ84. O asemenea posibilitate este însă afirmată de alţi autori85. Profesorul Tudor Drăganu înclină către o atitudine nuanţată, în principiu compatibilă cu ideea supunerii unor decrete ale Preşedintelui controlului judecătoresc pe calea contenciosului admi-nistrativ86.

Nepublicarea decretelor prezidenţiale în Monitorul Oficial al României atrage după sine inexistenţa87 acestora (art. 100, alin. (1), fraza 2).

82 Pentru opinia contrară admiterii existenţei decretelor normative, vezi Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”], Bucureşti, 1994, p.68, nota 1, precum şi Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, p. 413. Profesorul Ion Deleanu admite însă posibilitatea adoptării unor asemenea decrete: I. Deleanu, Instituţii…, p. 363. Aceeaşi opinie întâlnim şi în G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 266. 83 Contenciosul administrativ (de la lat. contendo = a lupta, a disputa) reprezintă procesul, desfăşurat în faţa unor instanţe judecătoreşti ordinare sau specializate, care opune individul (sau o persoană juridică de drept privat), în calitate de reclamant, statului, în legătură cu emiterea unui act administrativ de către o autoritate administrativă sau cu refuzul nejustificat al emiterii unui asemenea act, prin care se aduce atingere unui drept recunoscut de lege al reclamantului. În dreptul românesc, dispoziţiile incidente se găsesc în Legea nr. 29/1990 cu privire la contenciosul administrativ. 84 I. Deleanu, Instituţii…, p. 363. 85 I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”], Bucureşti, 1994, p. 69, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, pp. 260 şi urm. 86 T. Drăganu, Dr. const., vol. II, pp. 285-298, mai ales pp. 297-298. 87 Inexistenţa constituie în drept o sancţiune mai severă decât nulitatea. Un act nul se bucură de prezumţia de legalitate, pe când unui act inexistent îi lipseşte chiar şi aparenţa unei conformităţi cu prevederile legii. Nulitatea este declarată sau constatată doar în anumite condiţii, de către organe special abilitate în acest sens (de regulă, de către instanţele judecătoreşti), pe când inexistenţa poate fi constatată de oricine; opoziţia sau rezistenţa faţă de executarea unui act administrativ inexistent nefiind contrară legii, ca în cazul unui act nul ori anulabil.


67

IV. Guvernul 1. Noţiune

Noţiunea de guvern are mai multe sensuri. În accepţiunea cea mai generală, prin guvern înţelegem totalitatea autorităţilor statului, inclusiv parlamentul şi instanţele judecătoreşti88. Al doilea sens, mai restrâns, vizează doar executivul, adică şeful statului împreună cu miniştrii (consiliul de miniştri, cabinetul sau guvernul în sens restrâns). În accepţiunea cea mai strictă, guvernul este organul colegial alcătuit din prim ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi de constituţie sau de lege, exclusiv şeful statului. În cazul republicilor prezidenţiale cu un executiv monocefal (exemplul clasic: S.U.A.), ultimele două accepţiuni se confundă, dat fiind faptul că şef al guvernului (în sens restrâns, cabinetul) este chiar şeful statului. În lucrările mai vechi se utilizează şi termenul de „minister”, utilizat în prezent doar pentru a desemna un organ executiv central de specialitate89 (Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Justiţiei etc.). Constituţia din 1991 utilizează termenul de „guvern” în accepţiunea ultimă, cea mai restrânsă. Normele referitoare la guvern se găsesc în cuprinsul Titlului III, Cap. III („Guvernul”, art. 101-109); relevante mai sunt şi dispoziţiile Capitolului IV din acelaşi Titlu („Raporturile Parlamentului cu Guvernul”, art. 110-114). Reglementarea de detaliu o găsim în Legea nr. 90 / 26 martie 200190, care abrogă legea anterioară, Legea nr. 37 / 1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului91. În toate actele normative menţionate este utilizat consecvent termenul de „Guvern”, fără nici o referire la formula mai veche, încetăţenită în legislaţia noastră, de „Consiliu de Miniştri”.

În primele reglementări cu valoare constituţională, puterea executivă, ce revenea domnului ţării, era exercitată de acesta, direct sau prin miniştrii săi. Constituţia din 1866 nu cuprindea nici un termen92 pentru a desemna

88 Această accepţiune o întâlnim în Declaraţia americană de Independenţă din 4 iulie 1776: „Noi considerăm (...) că pentru a asigura aceste drepturi, guvernele au fost instituite printre oameni (...) dobândindu-şi puterile lor legitime din consimţământul guvernaţilor” (Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Crestomaţie de drept constituţional, Editura Lumina Lex, 1998, vol. I, p. 114. Tudor Drăganu consideră că termenul respectiv vizează „totalitatea organelor politice ale statului”, omiţând instanţele judecătoreşti: Tudor Drăganu, Dr. const., vol. II, p. 308. 89 Drăganu, Tudor, Dr. const., vol. II, p. 308. 90 Publicată în M. Of., partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001. 91 Publicată în M. Of., partea I, nr. 137 din 8 decembrie 1990. 92 Termenul de „guvern” este utilizat o singură dată, incidental, în art. 30, alin. (1). Acest text stabileşte interdicţia pentru cetăţenii români de a intra în serviciul unui stat străin, însă se admite o excepţie: cazul în care acest lucru se produce „cu autorisaţiunea guvernului”.

Marius BĂLAN

68

colegiul format din miniştri, luaţi împreună, şi nici măcar o referire la şeful guvernului (prim-ministru). Constituţia din 1923 prevedea (în art. 93) că „miniştrii întruniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri”. Acesta era prezidat, cu titlul de „Preşedinte al Consiliului de Miniştri” de către „acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea guvernului.” Dispoziţia respectivă este păstrată aproape în aceeaşi formulare în Constituţia din 1938 (art. 66, alin. 1). Constituţiile comuniste păstrează titulatura existentă, consacrând însă Guvernul (Consiliul de Miniştri) ca „organ suprem executiv şi administrativ” (Constituţia din 1948, art. 66, alin. 1), „organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat” (Constituţia din 1952, art. 42) sau ca „organ suprem al administraţiei de stat” (Constituţia din 1965, art. 77, alin. 1). Probabil în urma unui reflex ostil terminologiei uzuale din anii comunismului (deşi după cum am văzut, s-a preluat pur şi simplu o formulare deja încetăţenită), legiuitorul din 1990 şi constituantul din 1991 au evitat să utilizeze sintagma „Consiliul de Miniştri”. Semnificativ este faptul că în decembrie 1996 a existat o vagă tentativă de a reveni la formula tradiţională, premierul învestit în urma alegerilor din acel an comunicând presei că va solicita Curţii Constituţionale un aviz consultativ în privinţa utilizării denumirii de „Consiliu de Miniştri”93. 2. Rolul şi funcţiile Guvernului

Guvernul, „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” (art. 102, alin. 1). În concepţia constituantului român, guvernarea şi administrarea reprezintă aspecte distincte în activitatea Guvernului94.

Acest lucru reiese şi din împrejurarea că legea fundamentală consacră „administraţiei publice” un capitol distinct (IV). Cu alte cuvinte Guvernului îi revine o sarcină de natură politică (de a realiza, pe baza votului de încredere a Parlamentului, politica internă şi externă a ţării) şi una de natură administrativă (exercitarea conducerii generale a administraţiei publice). Noua lege organică a Guvernului prevede în art. 1, alin. 1 că Guvernul este „autoritatea publică a puterii executive” care „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Textul respectiv reiterează cuprinsul dispoziţiei din art. 101, alin. 1 al Constituţiei95. 93 Tentativa a fost rapid abandonată, fiind de altfel sortită eşecului datorită unor erori substanţiale: în primul rând competenţele Curţii Constituţionale sunt enumerate limitativ în art. 144, iar avizul consultativ este prevăzut doar cu referire la cererea de suspendare a Preşedintelui României (la pct. f al articolului menţionat); în al doilea rând, utilizarea unei anumite formule pentru a desemna Guvernul (în sens restrâns: Cabinet, Consiliu de Miniştri, etc.) este fie rezultatul unei lungi uzanţe şi se încetăţeneşte treptat, caz în care nu este nevoie de manifestarea expresă, printr-un act juridic, a voinţei unui organ constituţional, fie rezultatul unei dispoziţii a textului legii fundamentale, necesitând revizuirea Constituţiei (procedură greoaie care s-ar demonetiza dacă ar fi folosită doar pentru rectificări terminologice). 94 A. Iorgovan în M. Constantinescu, I. Deleanu et alii, op. cit., p. 284; I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 87. 95 Este de menţionat că în reglementarea anterioară (art. 1 din Legea nr. 37 / 1990), Guvernul era „organ central al puterii executive, care exercită în conformitate cu legea, administraţia publică pe întreg teritoriul ţării”. Lipsea aşadar sarcina referitoare la realizarea politicii interne şi externe a ţării.


69

Soluţia constituantului român de a consacra capitole distincte reglementării „Guvernului” şi „administraţiei publice” a întâmpinat şi aprecieri critice în literatura juridică96, fiind privită ca o „încercare de separare a instituţiei Guvernului de administraţia publică”. Dat fiind faptul că Guvernul este „organ central chemat să exercite administraţia publică la cel mai înalt nivel” el nu poate fi considerat decât ca organ administrativ. Guvernul fiind format din miniştri, este greu de admis că aceştia „atunci când deliberează la şedinţele Guvernului îndeplinesc o altă formă de activitate decât cea pe care o desfăşoară în cadrul propriilor ministere”97.

Considerăm însă că stipularea a două roluri distincte (politic şi administrativ) atribuite Guvernului nu implică separarea artificială a executivului de administraţie şi nici negarea calităţii de „organ administrativ” a Guvernului. În plus, cele două roluri se întrepătrund, între ele existând o strânsă legătură98; un anumit mod defectuos de a exercita conducerea generală a administraţiei publice poate avea relevanţă politică, atrăgând o moţiune de cenzură din partea Parlamentului, chiar dacă politica internă şi externă promovată de executiv este aprobată de reprezentanţa naţională, după cum politica realizată de Guvern (în domeniul fiscal, al ordinii publice, sănătăţii, învăţământului etc.) poate privi şi priveşte de cele mai multe ori în mod direct administraţia publică. Guvernul trebuie să aibă posibilitatea juridică „de a transmite impulsurile politice ale guvernării şi de a impune realizarea lor autorităţilor administraţiei publice”, administraţia publică având drept scop „tocmai realizarea unor valori politice”, ea plasându-se „între activitatea de formulare a acestor valori, şi activitatea de materializare concretă a acestora” 99. Exercitarea conducerii generale a administraţiei publice implică existenţa unor raporturi de drept administrativ (a căror detaliere este rezervată cursurilor de Drept administrativ din următorul an de studii) între Guvern şi autorităţile administraţiei publice: raporturile pot fi de subordonare (faţă de ministere, alte organe se specialitate din subordinea Guvernului sau faţă de prefecţi), de colaborare (faţă de autorităţile administrative autonome, precum Banca Naţională a României, Consiliul Legislativ, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii etc.) sau de tutelă administrativă (faţă de autorităţile alese de către cetăţeni în baza principiului autonomiei locale: primari, consiliile locale sau consiliile judeţene)100.

Legea nr. 90 / 26 martie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor consacră în premieră funcţiile Guvernului (art. 1, alin. (5)). Acestea sunt:

• funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de guvernare;

• funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

96 Tudor Drăganu, Dr. const., vol. II, p. 309 97 Ibidem, loc. cit. 98 Vezi în acest sens, Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 131 (Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: Iorgovan, A. Dr. admin.). 99 Ibidem, loc. cit. 100 Clasificarea a fost preluată după Iorgovan, A, Dr. admin., vol. IV, p. 132.

Marius BĂLAN

70

• funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură

administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

• funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern;

• funcţia de autoritate în stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

Stipularea acestor funcţii reflectă probabil intenţia legiuitorului de a consacra formal importanţa politică mult mai accentuată (faţă de cea intenţionată de legiuitorul din 1990 şi anticipată de constituantul din 1991), a Guvernului, decurgând din practica politică şi constituţională a ultimului deceniu. Astfel funcţia de reglementare (art. 1, alin. (5), pct. b)) implică recunoaşterea rolului proeminent executivului în elaborarea actelor normative, inclusiv a celor cu putere de lege. Este semnificativă în acest sens practica frecventă a tuturor guvernelor postdecembriste de a reglementa pe calea adoptării de ordonanţe domenii rezervate de constituant legii (cale prevăzută în legea constituţională doar ca excepţie), inclusiv în cel al legii organice101; această situaţie impunea – distinct de problema constituţionalităţii uneia sau alteia din ordonanţele Guvernului – redefinirea poziţiei Guvernului în stat. Fireşte, este normal ca într-un stat de drept legile să fie elaborate de către parlament, executivul limitându-se la a adopta în cazuri excepţionale, pe bază de delegare legislativă, acte cu putere de lege. Oricum am califica practica Guvernului – prea puţin conformă exigenţelor menţionate – ea reprezintă o realitate pe care legiuitorul din 2001 a recunoscut-o şi a consacrat-o indirect. Fireşte, poate fi vorba doar de o „funcţie de reglementare”, funcţia de „legiferare” fiind de domeniul exclusiv al Parlamentului (=„unica autoritate legiuitoare a ţării”: art. 60, alin. (1), teza ultimă). În realitate însă, o parte considerabilă a legilor adoptate de Parlament (uneori chiar majoritatea) constă doar în aprobarea (eventual cu modificări) sau – mai rar – în respingerea ordonanţelor Guvernului. Şi o altă funcţie a Guvernului, cea de reprezentare (art. 1, alin. (5), pct. d) din legea organică a Guvernului) implică recunoaşterea ponderii crescute a acestuia în sistemul autorităţilor publice. De data aceasta, poziţia Guvernului este consolidată în raport cu Preşedintele României care, conform art. 80, alin. (1), teza 1, „reprezintă statul

101 După cum am mai menţionat, adoptarea de ordonanţe în domeniul rezervat legii organice era considerată ca neconstituţională în doctrină (I. Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în „Dreptul”, Anul XI, Seria a III-a, Nr. 9/2000, pp. 9-18 ), însă constituia şi constituie o practică curentă – şi tot mai frecventă – a guvernelor din ultimul deceniu. Chiar admiţând faptul că adoptarea unei ordonanţe de urgenţă în domeniul rezervat legii organice nu încălca textul Constituţiei (anterior revizuirii acesteia), trebuie să constatăm că practica adoptării frecvente a unor asemenea ordonanţe (uneori şi câteva zeci într-un singur an) contravine dispoziţiei legii fundamentale care admite ordonanţele de urgenţă doar „în cazuri excepţionale”. În prezent, textul art. 115, alin. (6) admite implicit posibilitatea adoptării unei ordonanţe de urgenţă în domeniul rezervat legii organice, însă obligativitatea adoptării unei asemenea ordonanţe doar în situaţii excepţionale persistă, fiind chiar subliniată şi mai apăsat prin noua formulare („situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată: art. 115, alin. (4)).


71

român”, având în acest sens şi atribuţii în domeniul politicii externe (art. 91: încheierea tratatelor internaţionale în numele României, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României şi primirea reprezentanţilor diplomatici ai altor state acreditaţi în România). Aici însă situaţia este mult mai clară: lăsând la o parte cazul republicilor prezidenţiale, unde şeful statului este şi şef al guvernului, guvernul are un rol important în configurarea politicii externe, rolul şi atribuţiile şefului statului rezumându-se în general la aspecte pur formale, de protocol. O excepţie o reprezintă cazul unei republici semi-prezidentiale (Franţa), însă aici rolul Preşedintelui – şi în special poziţia sa faţă de Guvern – beneficiază de o consacrare constituţională mult mai puternică decât în legea fundamentală a României. Aceste considerente sunt valabile, credem, în ceea ce priveşte reprezentarea statului pe plan intern, fapt care reiese de altfel şi din textele constituţionale consacrând atribuţiile Preşedintelui, în sensul că o mare parte din ele, şi anume cele mai importante, pot fi exercitate doar cu printr-un decret contrasemnat de primul ministru102. 3. Componenţa Guvernului Conform art. 102, alin. (3), Guvernul României este compus din ”prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică”. Art. 3, alin. 1) din legea organică a guvernului prevede ca membri ai acestuia doar pe primul-ministru şi pe miniştri, renunţând astfel la posibilitatea, recunoscută prin legea fundamentală, de a include în Guvern şi categorii de membri (de exemplu secretarii sau subsecretarii de stat). Conform art. 117, alin. (1), ministerele se pot forma doar prin lege, însă Guvernul şi ministerele pot forma organe de specialitate în subordinea lor, dacă legea le recunoaşte această competenţă (alin. (2) al aceluiaşi articol). În componenţa guvernelor de până în anul 2000 s-a întâlnit categoria „miniştrilor de stat”, categorie prevăzută de Legea nr. 37 / 1990, în art. 2, alin. (1). Legea respectivă nu prevedea criteriile pe baza cărora urmau a fi desemnaţi aceşti miniştri de stat. În general lor le reveneau departamente considerate mai importante: al afacerilor externe, al justiţiei, al afacerilor interne, al apărării naţionale, sau al muncii şi protecţiei sociale. Această practică a fost criticată, din diverse motive. Pe de o parte, consacrarea formală a unui rang mai înalt al unor membri ai Guvernului sugera stabilirea oficială a unor ierarhii în cadrul acestuia şi amintea în mod dezagreabil de practica guvernelor comuniste, de a include mai mulţi „vice-prim-miniştri”, ba chiar şi un „prim-vice-prim-ministru”, având fireşte un rang şi o poziţie mai înalte decât simplii „miniştri”. Fireşte, în orice sistem social apar anumite ierarhizări şi diferenţieri, inclusiv în organele colegiale ale statelor democratice, şi aceasta în ciuda stipulării – prin lege sau chiar prin constituţie – a unei egalităţi formale între aceştia. Acest proces de selecţie a unor lideri este absolut natural, inevitabil şi chiar benefic. Esenţial este însă ca acest proces să se desfăşoare în mod spontan, de la sine şi să nu fie impus prin atitudinea voluntaristă şi artificială a unei autorităţi, atente

102 Art. 99 alin. 2 din Constituţie. Este semnificativ că exercitarea atribuţiei foarte importante (şi pentru care art. 99 alin. (2) nu reclamă contrasemnătura premierului) de numire a funcţionarilor publici (art. 93, pct. c): „[Preşedintele] numeşte şi destituie în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”) este condiţionată prin dispoziţiile Legii nr. 188 / 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor public (art. 54, alin. (2)), de decizia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.

Marius BĂLAN

72

până la cele mai mici detalii. Un organ colegial trebuie să aibă un conducător – în cazul guvernului: premierul – a cărui poziţie superioară poate şi trebuie consacrată normativ. Însă o detaliere prea minuţioasă a rangului fiecărui membru al cabinetului sau instituirea mai multor trepte ierarhice şi gradarea pedantă a acestora denotă o preocupare exagerată pentru forme substituind conţinutul şi o atitudine ostilă faţă de manifestarea liberă a aptitudinilor şi a experienţei individuale în domeniul politic. Pe de altă parte, faptul că printre miniştri de stat, cel mai frecvent erau desemnaţi Ministrul de Interne şi Ministrul Apărării Naţionale era de natură a sugera o anumită preferinţă acordată unei concepţii întrucâtva mai autoritare asupra guvernării. Dispoziţia menţionată din Legea nr. 37 / 1990 a fost abrogată odată cu adoptarea Constituţiei din 8 decembrie 1991103. Cu toate acestea, guvernele de până în anul 2000 au inclus în componenţa lor şi „miniştri de stat”. Legea nr. 90 / 2001 elimină însă – după cum am menţionat – această categorie neconstituţională de membri ai Guvernului. Conform art. 3, alin. (2) din legea menţionată, din Guvern pot face parte miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. 4. Învestitura Guvernului

Într-un regim democratic, guvernul este legitimat prin încrederea reprezentanţei naţionale. Rolul politic al Guvernului României poate fi îndeplinit doar în condiţiile susţinerii acestuia de către Parlament, prin votul de încredere acordat componenţei sale precum şi programului de guvernare. Desemnarea şefului de guvern reprezintă de asemenea o decizie politică importantă, pentru care Constituţia reclamă manifestarea expresă a încrederii atât din partea şefului statului cât şi a Parlamentului. Modul în care se ajunge la numirea unui nou guvern este reglementat prin dispoziţiile art. 85, alin. (1) şi 103 din Constituţie.

Prima etapă priveşte desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru. Candidatul este desemnat de Preşedintele României, care nu este legat în această privinţă decât de obligaţia de a consulta partidul care are majoritatea în Parlament, iar dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament (art. 85, alin. (1), teza 1 şi art. 102, alin. (1)). Odată îndeplinită condiţia consultării, Preşedintele este liber să desemneze drept candidat orice persoană (îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 16, alin. (3) din Constituţie) pe care o consideră potrivită pentru funcţia de prim ministru. El poate desemna liderul partidului având majoritatea (absolută sau relativă) în Parlament, liderul unui alt partid politic, sau o

103 În acest sens: A. Iorgovan, Dr. admin., vol. IV, pp. 133-134. Profesorul Iorgovan atrage atenţia asupra faptului că textul constituţional admite ce-i drept posibilitatea stabilirii prin lege organică a unor alţi membri ai Guvernului decât cei expres menţionaţi în art. 101, alin. (3), însă aceştia pot fi numai dintr-o categorie inferioară celei de ministru; ordinea enunţată în articolul citat fiind descendentă: („prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică”), „logic, - conchide autorul citat – rezultă din ceea ce urmează că după funcţia de ministru poate fi ori echivalentul acestei funcţii, ori [ceva] mai mic, în nici un caz nu poate fi vorba de o funcţie superioară.”


73

persoană din afara partidelor. Stipularea în legea fundamentală a unei asemenea largi puteri discreţionare este pe deplin justificată. Primul-ministru trebuie să aibă calităţi politice şi organizatorice deosebite, iar aprecierea asupra persoanei sale nu poate fi determinată anticipat prin criterii fixe şi abstracte stabilite de legiuitor. De asemenea şeful statului nu poate fi redus la rolul de a ratifica automat deciziile din interiorul partidelor, cum s-ar întâmpla în cazul în care ar fi legat prin Constituţie la a desemna un candidat din rândul şefilor de formaţiuni politice. În anumite condiţii, un şef de partid care reuşeşte să se impună în interiorul formaţiunii sale politice, nu este agreat în afara partidului său, având mai puţine şanse de a forma un guvern viabil decât un alt membru al aceluiaşi partid. În practica statelor europene însă, de cele mai multe ori şeful statului desemnează ca prim-ministru pe liderul partidului majoritar, şi aceasta deşi dispoziţiile constituţionale sunt la fel de lejere în această privinţă ca şi cele din România, permiţând o gamă largă de opţiuni. Soluţia este firească: şeful partidului având majoritatea în parlament are posibilităţile cele mai mari de a obţine încrederea şi sprijinul parlamentarilor pentru formula sa de guvernare. O soluţie care ar ignora opiniile din interiorul partidelor – exprimate prin alegerea conducătorilor acestuia – ar avea puţine şanse să fie sprijinită de parlamentarii acestor partide. Totodată rămâne deschisă posibilitatea ca în situaţii excepţionale să fie constituit un guvern condus de o persoană neavând funcţia de şef de partid sau chiar din afara partidelor. În practica politică şi constituţională a României această situaţie reprezintă mai degrabă regula: dintre prim-miniştrii în perioada decembrie 1989 – decembrie 2000 (Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu) nici unul nu era şef al partidului majoritar (sau al unui alt partid) la data numirii; unii dintre ei nici nu erau membri ai vreunui partid. Această practică a fost de natură a relativiza sau chiar bagateliza indirect voinţa electoratului, dat fiind faptul că prezentându-se la urne, alegătorul nu putea în cel mai bun caz decât să bănuiască vag identitatea persoanei care va conduce Guvernul în eventualitatea victoriei partidului cu care a votat. De asemenea practica respectivă a dus la accentuarea rolului şi a influenţei exercitate asupra actului de guvernare de către Preşedintelui României, care putea fi tentat să numească o persoană cu un sprijin politic mai puţin substanţial în propriul său partid, însă cu atât mai dependentă de Palatul Cotroceni. În cea de-a doua etapă a procedurii de învestitură, candidatul la funcţia de prim-ministru (sau „prim-ministrul desemnat”) va prezenta – în termen de 10 zile de la desemnare – lista Guvernului şi programul de guvernare (art. 103, alin. (2)). Negocierile, adesea laborioase, privind componenţa Guvernului şi programul acestuia pot avea loc chiar şi înainte de desemnarea în candidatului, Preşedintele amânând actul de desemnare spre a-i acorda timp pentru definitivarea listei, lucru posibil dat fiind faptul că prima etapă nu este legată de vreun termen. Programul de guvernare este în principiu identic cu cel anunţat în campania electorală (o schimbare radicală a acestuia în timp atât de scurt ar fi mijlocul cel mai apt pentru a pierde rapid şi iremediabil încrederea electoratului) însă în cazul (frecvent) al guvernărilor de coaliţie, programele partidelor guvernamentale trebuie armonizate şi conciliate, întocmindu-se un program de guvernare cât mai compatibil cu obiectivele tuturor partidelor din coaliţie. O problemă de ordin practic o constituie cea a depăşirii termenului de 10 zile pentru solicitarea votului de încredere. Aparent, soluţia ar consta în decăderea primului-

Marius BĂLAN

74

ministru desemnat din dreptul de a mai solicita învestitura; astfel Parlamentul nu ar mai putea acorda votul de încredere unei liste şi unui program prezentate tardiv. După cum s-a subliniat în literatura juridică104, soluţia aceasta ar fi absurdă: dacă există voinţa din partea Parlamentului să sprijine Guvernul şi programul său, ce sens ar avea obligaţia de a relua procedura de la prima etapă, cea a desemnării unui candidat, cu riscul ca Preşedintele să desemneze altă persoană, mai puţin agreată de Parlament. Termenul de 10 zile semnifică „limita de la care Preşedintele poate retrage candidatului mandatul acordat spre a începe noi negocieri”105. A treia etapă constă în acordarea votului de încredere programului şi listei Guvernului (art. 103, alin. (3)). Acordarea votului de încredere este precedată de dezbaterea, în şedinţă comună, a listei şi a programului Guvernului. Votul de încredere trebuie exprimat de „majoritatea deputaţilor şi senatorilor” (art. 103, alin. (3), fraza 2). Cu alte cuvinte, numărul celor care votează „pentru” trebuie să depăşească numărul însumat al oponenţilor, al celor care se abţin şi al absenţilor. Nu are importanţă dacă votul de încredere este acordat cu majoritatea atât a deputaţilor cât şi a senatorilor, sau doar cu majoritatea membrilor uneia din Camere, în condiţiile în care se atinge majoritatea din numărul total al parlamentarilor. În cazul neacordării votului de încredere Preşedintele are posibilitatea de a dizolva Parlamentul, însă numai la expirarea unui termen de la prima solicitare şi dacă au fost respinse cel puţin două solicitări de învestitură. În acest caz Preşedintele trebuie să se consulte în prealabil cu preşedinţii Camerelor şi cu liderii grupurilor parlamentare (art. 90, alin. (1)). Stipularea termenului de 60 de zile pentru dizolvare lipseşte practic de eficienţă dispoziţia respectivă; în cazul unei crize guvernamentale, care prin ea însăşi pune probleme economice şi financiare grave unei ţări aflate în tranziţie prin amânarea unor decizii politice urgente şi prin prelungirea provizoratului, un termen suplimentar de 60 de zile ar însemna o agravare considerabilă a crizei existente, astfel încât orice soluţie de compromis apare ca preferabilă. În ultima etapă are loc numirea membrilor Guvernului şi depunerea de către aceştia a jurământului de credinţă (art. 85, alin. (1), teza 2 şi art. 103,). Jurământul este identic cu cel prevăzut la art. 82, şi se depune individual în faţa Preşedintelui României (art. 104, alin. (1)). Din dispoziţia alin. (2) al articolului menţionat (mandatul Guvernului, ca şi cel al membrilor, începe de la data depunerii jurământului) reiese că numirea Guvernului de către Preşedintele României (art. 85, alin. (1), teza 2) are loc anterior depunerii jurământului. 5. Mandatul Guvernului şi statutul membrilor Guvernului Dat fiind faptul că prin învestitură, Guvernul a primit încrederea Parlamentului, mandatul acestuia este dependent de cel al Camerelor. Încetarea mandatului Guvernului survine la data validării alegerilor parlamentare generale (art. 110, alin. (1)). Mandatul poate înceta şi anterior acestei date, în cazul în care Parlamentul retrage printr-o moţiune de cenzură încrederea acordată (art. 110, alin. (2), teza 1 coroborat cu art. 113

104 Iorgovan, A., Dr. admin., vol. IV, pp. 148-149. 105 M. Constantinescu şi A. Iorgovan, în Constantinescu, M., Deleanu, I. et alii, op. cit., p. 229


75

şi art. 114). Moţiunea de cenzură poate fi adoptată ca formă de tragere la răspundere pe plan politic a Guvernului, fiind deci o consecinţă a unei greşeli grave săvârşite de echipa guvernamentală, de primul-ministru sau de alt membru al Guvernului ori a văditei incapacităţi a cabinetului de a îndeplini programul de guvernare acceptat de Parlament. Însă moţiunea mai poate fi adoptată în afara oricărei culpe a Guvernului în ansamblu sau a membrilor săi, atunci când circumstanţele politice interne sau externe fac inoportună politica promovată de Guvern ori în situaţia în care a intervenit o neînţelegere sau o redefinire a poziţiilor în cadrul partidelor coaliţiei majoritare, ori s-a constituit o altă coaliţie de guvernământ care include partide situate anterior în opoziţie şi exclude partide aflate până atunci la guvernare. Mandatul Guvernului mai poate înceta datorită unor circumstanţe care privesc persoana primului ministru (art. 110, alin. (2), teza 2). Este vorba în primul rând de cazul în care premierul se află în una din situaţiile, prevăzute în art. 106, în care încetează mandatul de membru al Guvernului: demisie, revocare, pierdere a drepturilor electorale, incompatibilitate sau deces. Aceste cauze de încetare a mandatului se pot clasifica în cauze dependente de voinţa politică a premierului şi în cauze independente faţă de această voinţă. Prima categorie de cauze este subsumabilă noţiunii de remaniere guvernamentală iar cea de-a doua, noţiunii de vacanţă a postului. Revocarea se produce în caz de remaniere guvernamentală (art. 85 alin. (2) din Constituţie, coroborat cu art. 7, alin. 2 din legea organică a Guvernului), adică în situaţia în care primul-ministru propune – iar Preşedintele dispune – modificarea componenţei Guvernului, prin înlocuirea unor membri ai cabinetului, sau eventual, prin schimbarea posturilor anumitor membri. Revocarea nu constituie neapărat o sancţiune, producându-se ca urmare a unor împrejurări foarte diferite: conducerea ineficientă a ministerului, schimbarea politicii guvernului într-un anumit domeniu, un incident grav survenit în domeniul de resort al ministrului revocat şi care impune satisfacerea opiniei publice prin destituiri mergând până la nivelul Guvernului, intenţia premierului de a numi pe ministrul respectiv în alt post, renegocierea „algoritmului politic” între membrii unei coaliţii guvernamentale etc.

În privinţa atitudinii Preşedintelui faţă de propunerea de revocare pot să apară probleme mai dificile. În mod normal, revocarea ar trebui să urmeze automat propunerii primului-ministru, dat fiind faptul că nu Preşedintele ci Guvernul răspunde politic faţă de Parlament, iar desemnarea unei persoane ca membru în Guvern este urmare a faptului că această persoană a fost inserată de către premier pe lista cabinetului precum şi a aprobării listei respective de către reprezentanţa naţională. Preşedintele s-ar putea totuşi opune revocării, de exemplu pe motivul că exercită o mediere (prevăzută în art. 80, alin. (2)) între „între puterile statului” sau „între stat şi societate”). Evident este greu de apreciat dacă într-o asemenea situaţie, şeful statului nu este mai degrabă declanşatorul unei crize guvernamentale decât cel care o rezolvă. Este de dorit ca asemenea dezacorduri dintre Preşedinte şi premier să survină cât mai rar, şi ca numirile sau revocările propuse de primul-ministru să fie efectuate prompt de către şeful statului106.

106 În practica politică şi constituţională a Germaniei, refuzul Preşedintelui federal de a numi ca membru al Guvernului federal o persoană propusă de Cancelar constituie un exemplu tipic de „litigiu organic” (litigiu asupra întinderii drepturilor şi obligaţiilor unor organe federale supreme, prevăzut în art. 93, alin. (1), pct. 1 din Legea Fundamentală din 1949 şi dat în competenţa Curţii Constituţionale Federale; vezi

Marius BĂLAN

76

În literatura juridică anterioară revizuirii fost negată posibilitatea ca Preşedintele

să-l revoce pe primul-ministru107. Punctul de vedere conform căruia revocarea este totuşi posibilă108 pare a fi fost mai puţin acceptat. Există argumente în susţinerea ambelor opinii. Faptul că revocarea trebuie făcută – în baza art. 85, alin, (2) – „la propunerea primului-ministru” pare a pleda contra ideii admisibilităţii revocării acestuia de către Preşedinte. Tot în direcţia aceasta poate fi invocat argumentul că revocarea este prevăzută în caz de „remaniere guvernamentală” (art. 7, alin. 2 din Legea nr. 90 / 2001). Or, revocarea premierului înseamnă efectiv a pune capăt mandatului Guvernului şi nu o simplă remaniere guvernamentală. Pe de altă parte, stipularea în art. 110, alin. (2), a încetării mandatului Guvernului în cazul în care „primul-ministru se află în una din situaţiile prevăzute în art. 105” (articol care menţionează şi revocarea), precum şi împrejurarea că acest ultim articol priveşte în mod nediferenţiat pe toţi „membrii Guvernului” (iar art. 110, alin. (3) ne spune Guvernul este alcătuit din „primul-ministru, miniştrii şi alţi membri ...”) pledează în favoarea celei de-a doua soluţii. În orice caz această incertitudine s-a manifestat şi pe plan practic: în decembrie 1999, cu ocazia îndepărtării din fruntea Guvernului a premierului Radu Vasile, iniţial acesta a fost revocat prin decret al Preşedintelui României, însă apoi a fost negociată şi obţinută demisia sa, fapt care denotă o anumită nesiguranţă în privinţa constituţionalităţii soluţiei revocării premierului.

În prezent, reglemenatrea este lipsită de echivoc: art. 107, alin. (2) stabileşte că: „Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru”. În plus, noua formulare a art. 110, alin. (2), privitor la încetarea mandatului Guvernului, prevede că aceasta survine şi în cazul în care primul ministru se află „în una din situaţiile prevăzute de art. 106, cu excepţia revocării”; cu alte cuvinte, Preşedintelui îi este negată în mod expres posibilitatea de a pune capăt mandatului primului ministru pe calea revocării. Vacanţa postului survine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii sau a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege(art. 8, alin. 1 din Legea nr. 90 / 2001).

În privinţa demisiei din funcţia de membru al Guvernului, art. 6 din Legea nr. 90 / 2001 stabileşte (în art. 6) că aceasta se anunţă public, se prezintă în scris primului ministru şi devine irevocabilă în momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii. Dacă demisionar este chiar premierul, demisia ar trebui prezentată Preşedintelui României. Demisia premierului atrage încetarea mandatului întregului Guvern. În fapt, un membru al Guvernului care constată că a pierdut încrederea premierului sau că nu poate colabora eficient cu echipa

Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, Deutsches Staatsrecht, ediţia a 30-a, C. H. Beck, München, 1998, pp. 372-373). Soluţia constituantului german are relevanţă şi pentru situaţia din România, ca urmare a faptului că în proiectul de revizuire a Constituţiei cu cele mai mari şanse de adoptare (cel al partidului majoritar, P.S.D.), la art. 144 (atribuţiile Curţii Constituţionale), urmează a se insera un punct suplimentar, c1, având următorul conţinut: „[Curtea] soluţionează conflictele între autorităţi la cererea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere sau primului-ministru, în funcţie de principiile şi prevederile Constituţiei.” („Revista de Drept public”, Serie Nouă, Anul VIII (28), ianuarie-iunie 2002, Nr. 1, pp. 131-158, la p. 155). Abilitarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictelor între autorităţi constituie o soluţie politică şi juridică foarte apropiată de doctrina germană a dreptului public. 107 Apostol Tofan, Dana, Consideraţii în legătură cu posibilitatea revocării primului ministru, în „Dreptul”, Anul XI, Seria a III-a, Nr. 2 / 2000, pp. 53-60; Iorgovan, A, Dr. admin, vol. IV, p. 154;. 108 Drăganu, Tudor, Dr. const., vol. II, pp. 230 şi urm.


77

guvernamentală ori se află într-o situaţie politic compromiţătoare îşi dă demisia, soluţia fiind preferabilă întrucât prin aceasta îşi asumă personal răspunderea politică a actului respectiv şi evită o situaţie care ar face manifest dezacordul care există la nivelul Guvernului. Teoretic, demisia este manifestarea unilaterală de voinţă a ministrului demisionar şi nu exprimă voinţa politică a premierului. Uneori demisia are însă loc ca urmare a solicitărilor sau a presiunilor din partea premierului ori a şefului statului.

Pierderea drepturilor electorale se produce în cazul pierderii cetăţeniei române sau al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de punere sub interdicţie ori de condamnare, dacă se aplică şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi (art. 64 din Codul penal). Incompatibilităţile privitoare la membrii Guvernului sunt regle-mentate în art. 104 din Constituţie şi în art. 4 din Legea nr. 90 / 2001. În baza Constituţiei, calitatea de membru al Guvernului este incompatibilă cu orice funcţie publică de autoritate cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea un membru al Guvernului nu poate exercita nici o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. Făcând uz de posibilitatea conferită de art. 105, alin. (2), legiuitorul organic a stipulat trei cazuri suplimentare de incom-patibilitate:

• exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori de alte titluri de valoare (art. 4, pct. c) din Legea nr. 90 / 2001);

• exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori de membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor naţionale (art. 4, pct. d) din aceeaşi lege);

• exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte(art. 4, pct. e) din aceeaşi lege).

În baza alin. 2 din articolul menţionat, constatarea stării de incompatibilitate se face de către primul-ministru care va dispune şi măsurile necesare pentru încetarea acesteia. Faptul că dispoziţia respectivă nu stipulează vreun termen este de natură a conferi o largă putere discreţionară premierului în privinţa adoptării sau neadoptării măsurilor cuvenite. Totuşi în cazul în care premierul ignoră o stare de vădită incompatibilitate, sau amână nejustificat să propună Preşedintelui României revocarea ministrului incompatibil, sunt încălcate dispoziţiile art. 105. Remediul l-ar putea constitui adoptarea unei moţiuni de cenzură de către Parlament. Legea organică a Guvernului mai prevede cazul încetării mandatului unui membru al cabinetului prin demitere, de către Preşedintele României la propunerea primului-ministru, în cazul în care respectivul membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau dacă averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (art. 8, alin. 2 din lege).

În afară de situaţia în care a încetat mandatul primului-ministru, Mandatul Guvernului mai încetează în cazul în care premierul se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile (art. 110, alin. (2), teza ultimă). În toate aceste

Marius BĂLAN

78

situaţii, Preşedintele va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru până la formarea noului Guvern. Interimatul datorat imposibilităţii din partea primului-ministru de a-şi exercita atribuţiile încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern (art. 107, alin. (2)). Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru (art. 107, alin. (3)). 6. Atribuţiile Guvernului Atribuţiile Guvernului sunt reglementate în Constituţia României şi în Legea nr. 90 / 2001 (art. 11, care parţial reiterează textul Constituţiei). Evident, atribuţiile cele mai importante sunt cele prevăzute în legea fundamentală. Astfel, Guvernul: 1. exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 101, alin. (1)); 2. exercită iniţiativa legislativă (art. 73); 3. elaborează anual proiectul legii bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune separat, aprobării Parlamentului (art. 137, alin. (2)); 4. poate exercita – împreună cu Preşedintele României – iniţiativa de revizuire a Constituţiei (art. 150, alin. (1)); 5. sesizează Curtea Constituţională în privinţa asupra neconstituţionalităţii unui proiect de lege, înainte de promulgarea acestuia (art. 144, pct. a)); 6. înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea ministerelor, dacă legea îi recunoaşte această competenţă (art. 116, alin. (2)); 7. numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti (art. 122, alin. (1)); 8. prezintă informaţiile şi documentele solicitate de Camerele Parlamentului sau de comisiile parlamentare, prin preşedinţii acestora (art. 110, alin. (1)); 9. răspunde la întrebările şi interpelările formulate de deputaţi sau de senatori (art. 111, alin. (1)); 10. îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerelor, întrunite în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică externă sau a unui proiect de lege (art. 113, alin. (1)); 11. organizează alegeri pentru un nou Preşedinte în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României; 12. negociază tratatele internaţionale (art. 91, alin. (1));

13. propune Preşedintelui României acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României precum şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

Exercitarea anumitor atribuţii ale Preşedintelui României (cele prevăzute în art. 91, alin. (1) şi (2): cele privind politica externă; art. 92, alin. (2) şi (3): mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate precum şi măsurile de respingere a unei agresiuni armate; art. 93, alin. (1): instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, şi – în fine – art. 94, pct. a), b) şi d): conferirea de decoraţii şi de titluri de onoare, acordarea gradelor de general, şi mareşal, precum şi a graţierii individuale) este condiţionată de


79

contrasemnătura primului-ministru. În consecinţă, atribuţiile respective ţin deopotrivă şi de competenţa Guvernului. Conform art. 11 din legea sa organică, Guvernul:

- exercită conducerea generală a administraţiei publice ( se reia formularea art. 102, alin. (1) din Constituţie);

- iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului (se reiterează dispoziţia art. 74);

- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit constituţiei (se preiau dispoziţiile din art. 108, alin. (1), (2) şi (3); este însă de remarcat că textul art. 108 al legii fundamentale nu cuprinde formula „ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei”)109;

- asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii date în aplicarea acestora;

- elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului (se reia dispoziţia din art. 138, alin. (2));

- aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică şi socială a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate;

- asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de Guvernare;

- asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi a siguranţei cetăţeanului, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;

- aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care - organizează şi înzestrează forţele armate;

- asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în structurile europene şi internaţionale;

- negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român;

- negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri interna-ţionale la nivel guvernamental (fraza 1 reia una din dispoziţiile art. 91, alin. (1) al Constituţiei);

- conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;

- asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;

109 În legătură cu această atribuţie sunt de făcut următoarele comentarii: în primul rând este mai puţin obişnuit ca dispoziţiile privind forma juridică de exercitare a unor atribuţii de către un organ al statului (cu alte cuvinte, regulile referitoare la actele unei autorităţi publice) să fie incluse în rândul celor enunţând atribuţiile propriu-zise, ca şi cum aceste acte nu ar reprezenta decât o atribuţie, între multe altele. După cum Guvernul nu poate exercita cele mai multe din atribuţiile sale altfel decât adoptând un acte juridice (hotărâri sau ordonanţe), el nu poate nici adopta asemenea acte decât pentru a exercita una din atribuţiile prevăzute în Constituţie sau în lege. Acest fapt ar impune – credem – tratarea în mod distinct a actelor unui organ al statului faţă de atribuţiile acestuia. În al doilea rând, se poate observa că inserarea expresiei (neîntâlnite în Constituţie, fără însă a fi în fond contrară acesteia) „... şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei” este de natură a conferi o anumită nuanţă de normalitate adoptării ordonanţelor de urgenţă (în condiţiile în care în textul art. 11, pct. c) al legii lipseşte orice referire la caracterul excepţional al acestora), care sunt evocate pe acelaşi plan cu hotărârile şi cu ordonanţele simple.

Marius BĂLAN

80

- acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la

cetăţenia română, în aceleaşi condiţii; - înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa

(se reiterează în parte dispoziţia din art. 117, alin. (2) al Constituţiei); - cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi

funcţiile Guvernului.

Celelalte atribuţii prevăzute de lege, la care face trimitere art. 11, pct. ultim din legea organică a Guvernului privesc: stabilirea datei alegerilor parlamentare (art. 6, alin. 1, din Legea nr. 68 / 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului), stabilirea datei alegerilor prezidenţiale (art. 4, alin. (1) din Legea nr. 69 / 15 iulie 1992 pentru alegerea Preşedintelui României) sau alte atribuţii menţionate în Legea administraţiei publice locale (nr. 215 / 2001). 7. Organizarea şi funcţionarea Guvernului

Examinarea organizării Guvernului implică tratarea statutului primului-ministru precum şi a aparatului de lucru al Guvernului. Primul-ministru conduce Guvernul, coordonează activitatea membrilor acestuia (art. 106, alin. (1), fraza 1) şi-l reprezintă în relaţiile sale cu Parlamentul, Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale (art. 13 din Legea nr. 90 / 2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor).

Conform art. 15 din legea menţionată, primul ministru numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia celor care au calitatea de membri ai Guvernului, conform art. 3, alin. 1 din lege (şi care în baza art. 85, alin. (2) din Constituţie, pot fi numiţi şi revocaţi doar de Preşedintele României, la propunerea premierului; este de remarcat că miniştrii-delegaţi prevăzuţi de art. 3, alin. (2) din legea respectivă intră sub incidenţa atribuţiei premierului privind numirea şi destituirea);

b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării acestor funcţii;

c) personalul din aparatul de lucru al primului ministru; d) secretarii de stat; e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.

Premierul mai prezintă Camerelor rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului (art. 106, alin. (1), fraza a 2-a din Constituţie)şi răspunde la interpelările ori întrebările care-i sunt adresate de către parlamentari, putând însă desemna un membru al Guvernului pentru a răspunde la întrebările şi interpelările adresate Guvernului, în funcţie de domeniul de activitate care formează obiectul interpelării (art. 16).


81

În exercitarea atribuţiilor sale, primul ministru emite decizii, în condiţiile legii (art. 19 din Legea nr. 90 / 2001).

Şedinţele Guvernului au loc săptămânal, sau ori de câte ori este nevoie (art. 25, alin. 1). În practica actualului Guvern, şedinţele au loc cu precădere vinerea, zi în care se organizează şi o teleconferinţă cu prefecţii şi cu conducătorii organelor administraţiei publice locale (cu precădere preşedinţii consiliilor judeţene şi al Municipiului Bucureşti), la care de regulă este admisă şi presa. Această practică reprezintă un element de noutate în actul de guvernare, fiind de natură să confere o anumită transparenţă activităţii Guvernului şi să evidenţieze natura, complexitatea şi amploarea reale ale problemelor cu care se confruntă Guvernul şi Administraţia, dar prezintă avantajul mediatic şi de imagine inerent unei situaţii în care guvernanţii monologhează – uneori pur retoric – fără a putea fi întrerupţi sau interpelaţi de presă. 8. Actele Guvernului Conform art. 108 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe, hotărârile emiţându-se pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele, în baza unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Articolul respectiv nu menţionează ordonanţele de urgenţă (prevăzute în art. 115, alin. (4)), emise în absenţa unei legi de abilitare. Legea nr. 90 / 2001 menţionează faptul că asemenea ordonanţe se emit „potrivit Constituţiei” (art. 11, pct. c)). Ordonanţele Guvernului au putere de lege; în afara cazului în care Curtea Constituţională, în baza art. 146, pct. d) constată neconstituţionalitatea lor ori a cazului în care ele sunt respinse de Parlament, ele abrogă sau modifică dispoziţiile legii.

Problema practicii constante a guvernelor postdecembriste de a reglementa pe cale de ordonanţă – inclusiv prin ordonanţe de urgenţă date în domenii rezervate de constituant legiuitorului organic – a mai fost examinată mai sus110.

Hotărârile şi ordonanţele sunt adoptate de Guvern prin consens în prezenţa majorităţii membrilor săi. Consensul este o procedură întâlnită mai ales în organizaţiile internaţionale111, având ca obiectiv printre altele evitarea votului şi a impresiei de lipsă de solidaritate şi de unitate în cadrul unui organ colegial, produsă de existenţa unor voturi contra sau a unor abţineri. Toţi membrii pot lua parte la dezbateri, obiecţiile formulate pot fi luate în considerare (sau nu), iar rezultatul discuţiilor este prezentat ca produs al voinţei comune a participanţilor. La adoptarea unei decizii prin consens, un rol hotărâtor revine celui care prezidează dezbaterile; el poate pune în discuţie – sau nu

110 Vezi în capitolul consacrat Parlamentului, secţiunea referitoare la delegarea legislativă şi controlul asupra ordonanţelor precum şi secţiunea privind rolul şi funcţiile Guvernului din prezentul capitol. 111 În privinţa consensului în dreptul internaţional: vezi Erik Suy, Consensus, în Berhardt, Rudolf (editor), Encyclopedia of Public International Law, Volume One, North-Holland Elsevier, Amsetrdam, New York, etc, 1992, la pp. 759-761. Chiar şi în dreptul internaţional, după cum admite autorul citat, forţa juridică a deciziilor adoptate prin consens nu este în afara oricărei discuţii. Adoptarea prin consens a hotărârilor şi-a arătat valoarea practică mai ales în situaţiile în care trebuia evitată manifestarea deschisă a divergenţelor între participanţi şi pus accentul pe aspectele asupra cărora aceştia aveau o opinie comună. Nu este exclus ca formaţia profesională a premierului Adrian Năstase – specialist în Drept internaţional public – să fi influenţat modul de redactare a textului din art. 27, alin. 1.

Marius BĂLAN

82

– o problemă, poate reformula sau respinge obiecţiile, poate găsi ori inventa contraargumente sau prelungi indefinit discuţia până când preopinenţii achiesează la punctul său de vedere sau – în fine – poate exploata împrejurarea că într-un organ colegial, o mare parte din membri nu sunt în mod speciali interesaţi de o anumită problemă şi înclină să se alăture punctului de vedere propus şi soluţiei aflate mai la îndemână. În plus, dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru (art. 27, alin. 1, fraza a 2-a). În lipsa unei prevederi pentru cazul participării Preşedintelui la şedinţele Guvernului, se poate deduce că şi în această situaţie, rolul hotărâtor revine premierului; deşi Preşedintele prezidează şedinţa, putând dirija discuţiile, conducându-le în direcţia unui anumit consens, nici o hotărâre sau ordonanţă nu poate fi adoptată contrar voinţei primului-ministru112.

Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştri care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul oficial al României. Nepublicarea atrage după sine inexistenţa ordonanţei sau a hotărârii. Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate (art. 108, alin. (2)). Din dispoziţiile acestui articol, reiese că în mod practic, miniştrii de resort, prin refuzul de a contrasemna o hotărâre sau o ordonanţă, au un drept de veto în privinţa actului respectiv. Evident, premierul poate propune în acest caz Preşedintelui revocarea ministrului care s-ar opune hotărârii sau ordonanţei. În mod normal, revocarea ar trebui să urmeze automat, dat fiind faptul că nu Preşedintele ci Guvernul răspunde politic faţă de Parlament, iar desemnarea unei persoane ca membru în Guvern este urmare a faptului că această persoană a fost inserată de către premier pe lista cabinetului şi a aprobării listei respective de către reprezentanţa naţională. Preşedintele se poate însă opune revocării, de exemplu pe motivul că exercită o mediere (prevăzută în art. 80, alin. (2)) între „între puterile statului” sau „între stat şi societate”). Evident este greu de apreciat dacă într-o asemenea situaţie, şeful statului nu este mai degrabă declanşatorul unei crize guvernamentale decât cel care o rezolvă. Dezirabil este însă ca asemenea dezacorduri dintre Preşedinte şi premier să survină cât mai rar, şi ca numirile sau revocările propuse de primul-ministru să fie efectuate prompt de către şeful statului. 9. Răspunderea Guvernului Responsabilitatea juridică reprezintă legătura instituită în baza legii între o conduită ilicită a unui subiect de drept şi sancţiunea corespunzătoare acestei conduite. Instituţia responsabilităţii implică manifestarea de voinţă a legiuitorului, care prin reguli generale, abstracte şi impersonale stabileşte anumite consecinţe juridice negative în cazul săvârşirii anumitor fapte, comisive sau omisive. Prin fixarea responsabilităţii, legiuitorul intenţionează să elimine sau să descurajeze săvârşirea faptelor respective, dar

112 Şi în legea veche (nr. 37 / 1990, art. 6, alin. 1) hotărârile erau adoptate „cu acordul primului ministru”, de majoritatea simplă a celor prezenţi, premierul putând deci bloca o hotărâre dezagreabilă. Însă votul deschis era de natură a-l pune pe premier într-o situaţie delicată în cazul în care majoritatea cabinetului ar fi avut altă opinie, iar posibilităţile premierului de a impune o hotărâre în sensul dorit de el erau mai restrânse. În plus, în prezenţa Preşedintelui, care conducea şi şedinţa, era destul de simplu ca acesta să obţină o hotărâre în sensul dorit de el, în condiţiile în care premierul putea considera oportun ca în faţa votului deja exprimat al majorităţii membrilor Guvernului să nu se izoleze exercitând dreptul său de veto.


83

şi să precizeze statutul special al subiecţilor declaraţi responsabili; responsabilitatea părinţilor, a tutorelui, a administratorului, a mandatarului sau a guvernului constituie pendantul şi consecinţa logică a drepturilor ce le revin. Răspunderea juridică reprezintă consecinţa sancţionatoare a nerespectării anumitor reguli de drept. În cazul răspunderii avem de-a face cu un subiect concret, pentru care trebuie determinată o sancţiune concretă. Dacă responsabilitatea este stabilită de legiuitor, răspunderea este determinată de o autoritate ori de un organ administrativ sau de justiţie113. Guvernul României are şi o responsabilitate politică, stabilită prin art. 109: „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.” Guvernul nu este singurul organ constituţional care răspunde politic: Parlamentul şi Preşedintele răspund în faţa electoratului, cu ocazia alegerilor; în cazul săvârşirii unor fapte grave care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele poate fi suspendat de către Parlament şi demis prin referendum, în condiţiile art. 95. Răspunderea politică a Guvernului este consecinţa firească a formării acestuia pe baza încrederii Parlamentului şi poate fi concretizează prin adoptarea unei moţiuni de cenzură; ea poate fi angajată însă şi în condiţiile art. 114, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Parlamentul îşi mai poate manifesta dezaprobarea prin respingerea unor proiecte de lege iniţiate de Guvern, în cazul în care în cursul dezbaterilor se evidenţiază în mod clar faptul că respingerea este determinată de neîncrederea faţă de cabinet. Răspunderea politică este solidară; întregul Guvern este demis printr-o moţiune de cenzură, neexistând posibilitatea menţinerii unor miniştri care ar proba neimplicarea lor în acţiunile dezaprobate de Parlament.

Răspunderea juridică a membrilor Guvernului este însă individuală. Constituţia stabileşte câteva reguli derogatorii cu privire la răspunderea penală a membrilor Guvernului (art. 109, alin. (2)), lăsând pe seama unei legi speciale (Legea nr. 115 / 1999 privind responsabilitatea ministerială) stabilirea cazurilor de răspundere şi a pedepselor aplicabile membrilor Guvernului.

Conform art. 109, alin. (2), numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.

Legea privind responsabilitatea ministerială a fost adoptată abia în 1999114. Este de precizat că legea a fost criticată sub aspectul constituţionalităţii sale încă de la adoptare, fiind trimise sesizări în acest sens din partea unui grup de 83 de senatori şi a unui grup de 62 de deputaţi115. Critica viza mai ales faptul că legea nu prevedea 113 În acest sens: Dabu, Valerică, Drept constituţional şi instituţii politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001, p. 152. 114 Legea nr. 115 / 1999, publicată în M. Of., partea I, nr. 300 / 29 iunie 1999, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130 / 1999, publicată în M. Of., partea I , nr. 454 / 25 septembrie 1999 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 289, publicată în M. Of., partea I , nr. 706 / 29 decembrie 2000. 115 Sesizările au fost respinse de Curtea Constituţională care s-a pronunţat prin Decizia nr. 93 / 16 iunie 1999, publicată în M. Of., partea I, nr. 300 / 29 iunie 1999, şi reprodusă în CDH, 1999, pp. 49-59.

Marius BĂLAN

84

incriminări noi, pentru fapte comise de miniştri în exercitarea atribuţiilor lor (de exemplu incriminarea prezentării de date inexacte Parlamentului, sustragerea de sub controlul Parlamentului sau refuzul de a prezenta acestuia ori comisiilor permanente informaţiile sau documentele solicitate)116 şi nici sancţiuni noi. Curtea Constituţională a respins aceste critici, precizând că „dispoziţiile art. 108, alin. (3) din Constituţie nu sunt imperative în sensul stabilirii răspunderii penale speciale pentru membrii Guvernului, ci lasă la latitudinea legiuitorului să opteze fie pentru instituirea unor incriminări speciale, fie pentru trimiterea la dispoziţiile în materie din dreptul comun”117.

Răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor priveşte perioada de timp cuprinsă între momentul depunerii jurământului şi cel al încetării funcţiei. Stabilirea răspunderii penale pentru această categorie de fapte este condiţionată de îndeplinirea procedurii prevăzute în capitolul III al legii (art. 9-19). În cazul în care propunerea de începere a urmăririi penale se face de către una din Camere, este necesară întocmirea unui raport în acest sens de către o comisie permanentă a Parlamentului, raport ce va fi dezbătut cu prioritate în Cameră (art. 10, alin. 1 şi 2). Cel în cauză trebuie să fie prezent la dezbaterea raportului, putând să-şi expună cu această ocazie punctul de vedere (art. 11). În cazul în care Preşedintele cere urmărirea penală, acesta va acţiona la propunerea unei comisii speciale, formate din 5 membri numiţi de el însuşi prin decret. Numirea se face la propunerea ministrului justiţiei şi a ministrului de interne, în termen de 30 de zile de la data publicării legii (art. 13 din lege).

Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei lor se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii (art. 16 din Legea nr. 115 / 1999).

În cazul unei infracţiuni flagrante, membrii Guvernului pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, iar ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei (dacă persoana respectivă are şi calitatea de parlamentar) sau, după caz pe Preşedintele României (art. 19 din legea responsabilităţii ministeriale).

Este de precizat că procedura şi condiţiile prevăzute în legea responsabilităţii ministeriale trebuie îndeplinite şi după încetarea calităţii de membru al Guvernului, dacă faptele pentru care persoana respectivă este trasă la răspundere au fost săvârşite în calitate de membru al Guvernului, în perioada mandatului. Sub acest aspect, protecţia poziţiei de membru al Guvernului este mai puternică decât în cazul unui parlamentar; în privinţa celui din urmă, odată cu încheierea mandatului, încetează efectele imunităţii parlamentare.

În privinţa răspunderii civile, disciplinare şi administrative a membrilor Guvernului operează dispoziţiile dreptului comun.

116 Este de precizat că în varianta modificată prin ordonanţă de urgenţă, aceste aspecte au fost parţial remediate: astfel a fost introdus art. 61 care incriminează şi pedepseşte cu închisoare de la 2 la 12 ani: a) împiedecarea de către un membru al Guvernului, în exerciţiul funcţiei sale, prin ameninţare sau violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean; b)prezentarea de către un membru al Guvernului, în exerciţiul funcţiei sale, a unor date inexacte Parlamentului, sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului. 117 CDH, 1999, pp. 57-58.


85

V. Controlul constituţionalităţii legilor. Curtea Constituţională 1. Controlul constituţionalităţii legilor

Ca lege fundamentală a statului, constituţia cuprinde nu numai reguli privitoare la organele de stat şi la procedura legislativă, ci şi un catalog al drepturilor şi libertăţilor fundamentale; ea apare deci nu doar ca un sistem de norme procedurale, ci ca un ansamblu de reguli de fond. Prin urmare garanţia supremaţiei constituţiei implică existenţa unui mecanism care să lipsească de efecte actele contrare dispoziţiilor constituţionale. În mod normal, un asemenea control este realizat de un organ independent, altul decât cel care a elaborat norma juridică supusă controlului. Este de precizat că, în cazul exercitării unui asemenea control, constatarea încălcării de către legiuitor a dispoziţiilor legii fundamentale nu are drept consecinţă abrogarea sau “anularea” legii – conform exigenţelor principiului separaţiei puterilor în stat, doar parlamentul poate abroga o lege – ci doar lipsirea ei de efecte, fie faţă de părţile unui litigiu, fie faţă de toţi subiecţii de drept. Practic însă, consecinţa declarării neconstituţionalităţii este aceeaşi cu a abrogării: legea neconstituţională nu se mai aplică. Controlul constituţionalităţii legilor poate fi politic, parlamentar sau jurisdicţio-nal. Unii autori menţionează şi un control prin intermediul opiniei publice; în cazul unor grave încălcări a ordinii constituţionale sau a drepturilor fundamentale, poporul se poate opune guvernanţilor şi are chiar un drept la insurecţie. “Dreptul la rezistenţă” era frecvent invocat în evul mediu, într-o epocă în care noţiunea de suveranitate nu era clar conturată, iar puterea statului era departe de a fi necontestată. În secolele XVI-XVII, autori de orientare jusnaturalistă (Vitoria, Suarez, Althusius, Grotius) au făcut deseori referiri la un asemenea drept. Chiar şi în prezent, dispoziţii constituţionale în vigoare (art. 20, alin. 4 al Legii Fundamentale a Germaniei din 1949) îl consacră. Dreptul la rezistenţă nu constituie însă un control de constituţionalitate; exercitarea sa poate duce la înlăturarea unui guvern sau chiar la prăbuşirea unui sistem politic şi constituţional dar nicidecum la înlăturarea punctuală a unei – sau unor – dispoziţii contrare legii fundamentale. Controlul politic al constituţionalităţii legilor a apărut în Franţa. Conform Constituţiei anului VIII (=1799), el se exercita asupra proiectelor de lege, anterior promulgării acestora, de către Senat. În timpul celui de-al doilea Imperiu (1851-1870), Senatului îi reveneau atribuţii similare. Caracterul politic al acestei forme de control decurgea din modul de constituire şi din poziţia celei de a doua camere; Senatul era practic subordonat în bună măsură Împăratului. Controlul de constituţionalitate realizat în prezent în Franţa (prin Consiliul Constituţional) este considerat frecvent ca fiind un

Marius BĂLAN

86

control politic, şi aceasta în baza faptului că membrii acestui consiliu sunt numiţi de către Preşedinte, Senat şi respectiv de Adunarea Deputaţilor. Unii autori încadrează însă controlul instituit de Constituţia franceză din 1958 în categoria controlului jurisdicţional. Controlul parlamentar constă în examinarea legii, de regulă anterior adoptării acesteia, de regulă de către o comisie constituţională. Examinarea se face sub aspectul conformităţii cu constituţia. Această formă de control a fost întâlnită în statele comuniste şi avea un caracter pur formal118. Conform concepţiei comuniste, de inspiraţie sovietică, privind organizarea politică şi constituţională a statului, adunările reprezentative (=parlamentele) erau “organe supreme ale puterii de stat”, cărora le erau subordonate toate celelalte organe ale statului (“ale administraţiei de stat”, “organele judecătoreşti” şi cele ale “procuraturii”); un control exercitat de un organ aparţinând oricăreia din aceste din urmă categorii era incompatibil cu poziţia supremă a organelor “puterii de stat”, constituind aşadar o negare a suveranităţii poporului. Controlul exercitat chiar de către organul a cărui activitate urmează a fi controlată nu are cum să fie efectiv; această formă de control a constituit de altfel una din modalităţile, prea puţin convingătoare de altfel, prin care statele comuniste căutau să creeze aparenţa unei vieţi politice şi parlamentare cât de cât democratice. Singura formă efectivă şi imparţială de control al constituţionalităţii legilor este cea jurisdicţională. Această formă de control cunoaşte două variante: controlul realizat de către instanţele ordinare (în Statele Unite ale Americii şi – până în 1940 – şi în România) şi cel îndeplinit de instanţe speciale, şi anume de curţile constituţionale. Prima variantă de control a fost creată pe cale pretoriană. Pretorul era, în Roma antică, un magistrat având atribuţii de ordin politic, militar şi jurisdicţional. Formal, el nu putea crea norme de drept (“praetor jus facere non potest”). Atribuţiile sale judiciare erau limitate la organizarea proceselor între particulari; în acest sens el verifica admisibilitatea unei acţiuni şi stabilea limitele înlăuntrul cărora aveau a se pronunţa judecătorii, în funcţie de faptul dacă aserţiunile reclamantului erau sau nu dovedite în faţa acestora. Utilizând aceste atribuţii, el a jucat un rol însemnat în configurarea instituţiilor dreptului roman şi a creat numeroase reguli noi de drept, prin faptul că a condiţionat exercitarea atribuţiilor sale în funcţie de anumite împrejurări, neprevăzute de lege, a aplicat dispoziţiile legii şi în alte cazuri decât cele avute în vedere de aceasta şi a refuzat aplicarea unor dispoziţii în anumite situaţii, când această aplicare ar fi contravenit echităţii. În limbajul juridic actual, prin cale pretoriană se desemnează modalitatea de creare a unei instituţii de drept de către practică, îndeosebi de către jurisprudenţă. În cazul “Marbury versus Madison”, pronunţat în 1803, Curtea Supremă a Statelor Unite respinge cererea reclamantului, William Marbury, invocând neconstitu-ţionalitatea unei legi. William Marbury fusese numit judecător de pace în ultimele zile ale administraţiei John Adams (1797-1801), înainte de intrarea în funcţie a noului 118 Este vorba de o “formă denaturată” de control al constituţionalităţii legilor. Vezi Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pp. 171-174 (lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Justiţia…).


87

preşedinte, Thomas Jefferson. Noul secretar de stat, James Madison, a refuzat să-i înmâneze ordinul de numire care era semnat de preşedintele Adams şi avea deja aplicat sigiliul Statelor Unite. Marbury s-a adresat Curţii Supreme, cerând emiterea de către aceasta a unui ordin de injoncţiune (“writ of mandamus”) prin care se obliga o persoană sau o autoritate – în speţă secretarul de stat – să-şi îndeplinească o obligaţie prescrisă de lege. Curtea a apreciat dispoziţiile legii din 1789, care stabilea competenţa în privinţa unor asemenea cereri, ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile articolului III, secţiunea a II-a din Constituţia americană, care reglementau competenţa Curţii Supreme. În raţionamentul său, John Marshall, preşedintele Curţii Supreme, a pornit de la faptul că, în cazul unei neconformităţi între Constituţie şi lege, judecătorul va fi în situaţia, fie de a ignora Constituţia aplicând legea, fie de a respecta legea fundamentală, neaplicând legea contrară acesteia. Obligaţia de a respecta legea nu înlătură obligaţia respectării Constituţiei. Atât actul Congresului (=Parlamentul Statelor Unite) cât şi Constituţia sunt legi, iar a stabili care este legea aplicabilă – şi, eventual, care lege nu va fi aplicată – constituie o atribuţie de domeniul puterii judecătoreşti. Evident judecătorul nu poate ignora Constituţia; în cazul însă în care o într-o lege se stipulează expres că dispoziţiile ei sunt aplicabile într-un caz dedus spre judecare instanţei şi aceste dispoziţii sunt contrare Constituţiei, dispoziţiile legii trebuie ignorate, în favoarea celor ale Constituţiei. Nu se poate susţine că un act legislative al Congresului adoptat ulterior adoptării Constituţiei şi cuprinzând prevederi contrare dispoziţiilor acesteia ar reprezenta o modificare a respectivelor dispoziţii. Constituţia americană a stabilit în art. V o procedură specială de revizuire a prevederilor sale; or, aceste dispoziţii ar fi lipsite de sens în cazul în care s-ar admite posibilitatea modificării de către Congres, prin acte legislative adoptate după procedura ordinară, a normelor constituţionale. Un raţionament similar a fost enunţat în România de Tribunalul Ilfov în 1912, în aşa numitul “Proces al tramvaielor” (“Societatea de Tramvaie Bucureşti contra Primăriei Comunei Bucureşti”). Instanţa a declarat neconstituţională o lege adoptată de Parlament în 1911, prin care se modificau condiţiile de asociere între S. T. B. şi Primăria Capitalei în legătură cu construirea, întreţinerea şi exploatarea unei reţele de linii de tramvai în Bucureşti. Constituţia română din 1923 stipulează expres, în art. 103, alin. 1, competenţa exclusivă a Curţii de Casaţie (=instanţa supremă a ţării) în privinţa controlului de constituţionalitate a legilor. Legea declarată neconstituţională devenea inaplicabilă, dar această decizie se mărginea asupra cazului judecat. Dispoziţii identice găsim şi în art. 75 al Constituţiei române din 1938. A doua variantă a controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor presupune constituirea unor instanţe speciale – curţile constituţionale – ale căror atribuţii rezidă în principal, dar nu exclusiv, în verificarea conformităţii cu Constituţia a dispoziţiilor actelor legislative. Crearea acestor instanţe este legată de ideile şi concepţiile juristului vienez Hans Kelsen, reputat specialist în drept constituţional şi internaţional public. Primele curţi constituţionale au apărut în Austria şi Cehoslovacia, în anul 1920. În opinia lui Kelsen, rolul Curţi Constituţionale este cel al unui “legiuitor negativ”; ea va declara neconstituţionale, deci inaplicabile anumite dispoziţii ale unei legi supuse controlului ei, dar nu va putea înlocui dispoziţiile înlăturate cu altele noi. Controlul de constituţionalitate realizat de instanţe speciale poate fi atât anterior (înainte de intrarea în vigoare a legii) cât şi posterior (după intrarea în vigoare a legii). El poate

Marius BĂLAN

88

fi declanşat pe cale de acţiune, la sesizarea anumitor autorităţi sau a anumitor demnitari (Preşedinte, Guvern, parlamentari), a cetăţenilor ori din oficiu, sau pe cale de excepţie. Excepţia este un mijloc procedural de apărare prin care o parte interesată se opune continuării judecării unui proces, urmărind să împiedice sau să întârzie judecata, fără a afecta fondul litigios al cauzei. Excepţia poate tinde la respingerea acţiunii sau a căii de atac (excepţia dirimantă) sau doar la amânarea judecăţii (excepţia dilatorie).. În cazul ridicării unei excepţii, instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra acesteia, şi abia apoi asupra fondului cauzei. Excepţia de neconstituţionalitate este practic întotdeauna o excepţie dirimantă. Ea nu va fi soluţionată de instanţa în faţa căreia a fost ridicată, ci de către Curtea Constituţională. 2. Curtea Constituţională a României Conform dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (modificată prin Legea nr. 138/1997), Curtea Constituţională a României este “unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România”. Ea este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi dispoziţiilor legii sale de organizare şi funcţionare (art. 1, alin. 2). Scopul Curţii Constituţionale constă în asigurarea supremaţiei Constituţiei; ea este chiar garantul acestei supremaţii (art. 142, alin. (1), fraza 1 din Constituţie şi alin. 3 din Legea organică a Curţii).

Organizarea Curţii este reglementată în art. 142 din Constituţie precum şi în art. 7-11 din Legea 47/1992. Ea se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Interdicţia numirii judecătorilor pentru un nou mandat este menită să asigure independenţa acestora119; oricât de favorabil va fi un judecător unei anumite grupări sau orientări politice – chiar şi celei ce deţine majoritatea în Parlament la data expirării mandatului său – el nu va beneficia de un nou mandat. Din momentul numirii sale, el nu mai poate aştepta nici un serviciu (reînnoirea manda-tului) şi nici nu trebuie să se teamă de vreo sancţiune din partea formaţiunii politice care l-a propulsat.

Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Numirile de judecători au loc din trei în trei ani. Conform dispoziţiilor art. 152, alin. 2 al Constituţiei, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru o perioada de 3, de 6 şi respective de 9 ani. Fiecare din cele 3

119 Rezerve în această privinţă manifestă profesorul clujean Tudor Drăganu. Dat fiind faptu;l că desemnarea judecătorilor este “făcută la libera apreciere a unor organe prin excelenţă politice: camerele parlamentului şi preşedintele republicii, întreagă această operaţie e sortită să se desfăşoare sub semnul politicianismului” (Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 125; lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Introducere…).


89

autorităţi publice menţionate mai sus a desemnat câte un judecător pentru fiecare perioadă. Numirile de judecători la Curtea Constituţională au avut loc în anii 1992 (când s-a constituit Curtea, aplicându-se în acest caz dispoziţiile art. 152, alin. 2), 1995, 1998 şi 2001. Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, iar actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992 se dispune altfel. Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale este de două treimi din numărul judecătorilor Curţii. Curtea îşi alege un preşedinte, prin vot secret al judecătorilor, pe o perioadă de trei ani. Preşedintele Curţii Constituţionale coordonează activitatea Curţii, repartizează cauzele spre rezolvare, convoacă şi prezidează şedinţele în plen ale Curţii, reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii române şi străine, constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în Legea nr. 47/1992, şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant, îndeplinind totodată şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Conform art. 146 al Constituţiei, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

Marius BĂLAN

90

j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de

către cetăţeni; k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui

partid politic; l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Atribuţiile Curţii pot fi clasificate în atribuţii de control (control de constituţionalitate a legilor, a tratatelor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor: pct. a, b, c şi d; control al constituţionalităţii unor fapte sau activităţi privind partidele politice: pct. k; controlul respectării unor proceduri legale: pct. f, i şi j), atribuţii de constatare (pct. g), de soluţionare a unor conflicte de natură constituţională (pct. e) şi atribuţii de consultare (pct. h). Este de precizat că enumerarea atribuţiilor din art. 146 al Constituţiei nu mai are un caracter limitativ: la pct. l se prevede posibilitatea stabilirii, prin lege organică a unor noi atribuţii.

În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al unor acte normative,

Curtea Constituţională examinează legile, regulamentele Parlamentului şi ordonanţele Guvernului, sub aspectul conformităţii cu dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Ordonanţele sunt supuse şi ele controlului de constituţionalitate întrucât, din punct de vedere material, constituie acte legislative, deşi sub aspect organic s-ar încadra în sfera actelor administrative, fiind emise de Guvern.

Controlul de constituţionalitate se poate realiza la sesizarea unor autorităţi publice (inclusiv a instanţelor judecătoreşti în faţa cărora a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate) sau din oficiu (în cazul proiectelor de revizuire a Constituţiei). În reglementarea Constituţiei noastre din 1991, controlul de constituţionalitate a legilor este atât anterior şi preventiv (fiind exercitat înainte de promulgarea legilor, în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) cât şi posterior şi sancţionator (conform art. 146 pct. d). Este de menţionat că în ţara noastră nu întâlnim controlul abstract, declanşat anterior promulgării unei legi, la iniţiativa cetăţenilor, formă întâlnită însă în alte ţări, cum ar fi Germania (art. 93, alin. 1, pct. 4a din Legea Fundamentală a Germaniei). Dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale în privinţa controlului de constituţionalitate aparţine de regulă unor autorităţi: Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie120, preşedinţii celor două Camere, Avocatul Poporului ori instanţele judecătoreşti (acestea din urmă în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate). Sesizarea mai poate proveni de la un anumit număr de parlamentari (cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi) dar şi de la grupurile parlamentare (în cazul controlului asupra regulamentelor Parlamentului). Un grup parlamentar poate fi format din cel puţin 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. 1 din regulamentul Camerei Deputaţilor) sau din cel puţin 7 senatori aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 15, alin. 2 din Regulamentul Senatului). Acordarea, în această situaţie, a unui drept de sesizare grupurilor parlamentare permite partidelor de opoziţie să se apere 120 Precizăm că anterior revizuirii Constituţiei, denumirea instanţei noastre supreme era “Curtea Supremă de Justiţie”. Această denumire o vom întâlni în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorască precum şi în alte legi speciale, până în momentul republicării sau actualizării acestora.


91

faţă de eventualele abuzuri ale majorităţii cu prilejul adoptării regulamentelor Parlamentului; chiar şi în cazul în care un partid nu are numărul minim de parlamentari necesar pentru o sesizare (25 de senatori sau 50 de deputaţi) o va putea face prin grupul său parlamentar.

Procedura soluţionării sesizărilor privind neconstituţionalitatea unei legi, făcute

anterior promulgării acesteia, este reglementată de dispoziţiile art. 17-21 din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea 138/1997. Incidente acestei chestiuni mai sunt şi reglementările cuprinse în art. 123 şi 124 şi în art. 134 şi 136 din Regulamentul Senatului.

Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 17, alin. 2 din legea organică a Curţii, legea adoptată de Parlament se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului, cu cinci zile înainte de promulgare, iar în cazul adoptării acesteia în procedură de urgenţă, cu două zile înainte de promulgare. Aceste termene sunt prevăzute pentru a da posibilitatea autorităţilor menţionate, precum şi deputaţilor sau senatorilor să-şi exercite dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, conform dispoziţiilor art. 146, pct. a) din Constituţie. Este de menţionat că aceste termene au fost stipulate pentru a asigura autorităţilor şi persoanelor enunţate în art. 146 pct. a) posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională, chiar şi in situaţia în care Preşedintele României promulgă legea în aceeaşi zi în care aceasta i-a fost trimisă spre promulgare. Expirarea termenului respectiv nu-i împiedică pe cei în drept, să sesizeze Curtea Constituţională după expirarea acestui termen, chiar dacă legea a fost deja trimisă spre promulgare, cât timp Preşedintele României nu a promulgat legea.

Conform art. 18 al Legii nr. 47/1992, sesizarea făcută de una din autorităţile enunţate, de către Preşedintele României, de către preşedintele uneia dintre Camere, sau de către parlamentari va fi comunicată celorlalte autorităţi abilitate cu sesizarea Curţii Constituţionale (şi care, în acest caz, nu au exercitat acest drept). Preşedinţii celor două Camere precum şi Guvernul vor avea astfel posibilitatea de a comunica în scris Curţii punctul lor de vedere asupra sesizării, însă această comunicare trebuie făcută până în ziua dezbaterilor (art. 19 al Legii nr. 47/1992). După cum s-a subliniat în literatura juridică, sesizarea Curţii “întrerupe” termenul de 20 de zile (prevăzut în art. 77) pentru promulgarea legii şi “suspendă” dreptul Preşedintelui de a promulga legea. După primirea deciziei de constatare a constituţionalităţii legii sau, respectiv, după reexaminarea legii şi înlăturarea (conform dispoziţiilor art. 145, alin. 1) a obiecţiei de neconstiuţionalitate, va începe însă sa curgă un nou termen, de 10 zile, prevăzut în art. 77, alin. 3. Dezbaterea are loc în plenul Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi punctelor de vedere primite şi va privi atât prevederile menţionate în sesizare, cât şi cele care “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” de acestea (art. 20, alin. 1 din legea organică a Curţii). După cum s-a subliniat de către unii autori, prin interpretarea extensivă sau forţată a expresiei “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” Curtea Constituţională poate să se pronunţe uneori şi asupra altor dispoziţii decât cele menţionate în sesizare; ea poate utiliza însă această posibilitate pentru a se pronunţa din oficiu – ceea ce, conform Constituţiei, nu poate face decât în cazul iniţiativelor de

Marius BĂLAN

92

revizuire a Constituţiei – asupra anumitor dispoziţii, sub pretextul unei legături necesare şi evidente cu dispoziţiile menţionate în sesizare. Decizia Curţii va fi adoptată, în urma dezbaterii, cu majoritate de voturi şi se comunică Preşedintelui României. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii se comunică şi preşedinţilor celor două Camere, în scopul iniţierii procedurii de reexaminare, prevăzută In art. 147, alin. 2. Anterior revizuirii Constituţiei, dacă în urma reexaminării proiectul de lege era adoptat în aceeaşi formă de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, decizia Curţii era răsturnată (în formularea textului constituţional, „obiecţia de constituţionalitate” era „înlăturată”: art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din versiunea veche a legii fundamentale). Este de remarcat că, un caz de neconstituţionalitate constatat de Curte ar fi devenit –în caz de întrunire a majorităţii calificate menţionate mai sus – o “obiecţie” de neconstituţionalitate. Parlamentul apărea astfel – în opinia profesorului clujean Tudor Drăganu121 – instanţă de apel într-un proces la care era parte. Majoritatea reclamată pentru înlăturarea obiecţiei de neconstituţio-nalitate era în principiu aceeaşi cu cea necesară revizuirii Constituţiei. Nu poate fi vorba însă de o revizuire tacită a legii fundamentale, întrucât, conform dispoziţiilor art. 147, alin. (3) în vechea versiune (=art. 151, alin. (3) din Constituţia revizuită), legea de revizuire trebuie confirmată, la 30 de zile de la adoptarea ei, prin referendum. În plus, o lege de revizuire trebuia iniţiată în condiţiile restrictive enunţate în art. 150, condiţii ce nu aveau cum să fie respectate în cazul procedurii legislative obişnuite. Este totuşi posibil, ca un proiect de lege să fie propus prin iniţiativă populară, în baza art. 73, alin. 1, fraza 1, teza finală, şi ale alin. 2 al aceluiaşi articol, dar ca numărul de semnături adunat de iniţiatorii proiectului să satisfacă şi cerinţele art. 150, alin. 1, teza finală şi alin. 2. Oricum, această discuţie devine caducă odată cu eliminarea, în varianta revizuită a textului constituţional, a posibilităţii „înlăturării” „obiecţiei de neconstituţionalitate”. Se cuvine subliniat şi faptul că în cei aproape 12 ani de la adoptarea Constituţiei din 1991, nu a fost întrunită niciodată majoritatea de două treimi necesară pentru a înlătura „obiecţia de neconstituţionalitate”.

În privinţa „obiecţiei de neconstituţionalitate” se ridică şi problema aplicării dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, alin. (1): „Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Reexaminarea legii (menţionată în art. 145, alin. (1) din Constituţia nerevizuită) este subsumabilă procedurii legislative, or termenul de „adoptare” a unei legi poate fi interpretat în sens larg, ca incluzând şi etapele următoare adoptării propriu-zise (reexaminarea şi promulgarea). O interpretare teleologică a textului citat ne permite însă să conchidem că dispoziţia respectivă nu se poate aplica în cazul reexaminării unei legi declarate ca neconstituţională de către Curtea Constituiţională. Scopul evident al constituantului, atunci când a dispus urmarea vechii proceduri în privinţa proiectelor şi propunerilor de legi aflate în curs de legiferare, era acela de a evita complicaţiile uşor previzibile care s-ar fi produs în cazul în care proiecte de legi aflate deja într-un stadiu avansat ar fi trebuit

121 Ibidem, p. 127.


93

trimise altei camere (ca „primă cameră sesizată” conform art. 75 din Constituţia revizuită), reluându-se astfel o procedură care deja a durat destul de mult. Practic legi aflate aproape de momentul finalizării ar fi trebuit reluate de la etapa iniţiativei legislative, ceea ce ar fi contravenit flagrant unuia din obiectivele legii de revizuire: accelerarea procesului legislativ. Aplicarea în continuare a dispoziţiilor art. 145 din Constituţia nerevizuită nu ar însemna decât prelungirea inutilă a procedurii legislative.

Conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite, „Dispoziţiile din legile [...]în vigoare [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept” (art. 147, alin. (2)). Reexaminarea este în acest caz obligatorie (alin. (2) din articolul citat).

Deciziile Curţii sunt publicate în Monitorul Oficial al României (art. 147, alin. (4), fraza 1 din Constituţie şi art. 20, alin. 3 din legea organică a Curţii). Nici Constituţia (atât în forma veche, cât şi în cea revizuită) şi nici legea de organizare a Curţii nu prevăd un termen pentru publicarea acestor decizii. În practică însă, decizia de constatare a constituţionalităţii unei legi, pronunţată înainte de promulgarea acesteia, se publică odată cu legea supusă controlului. În privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu (art. 146, lit. a), teza ultimă). Controlul Curţii vizează în primul rând respectarea dispoziţiilor art. 150. Orice iniţiativă venită din partea altor subiecţi decât cei enunţaţi în textul articolului respectiv (Preşedintele la propunerea Guvernului, un sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau 500.000 de cetăţeni cu drept de vot) urmează a fi respinsă. În cazul iniţiativei cetăţeneşti, Curtea Constituţională va verifica şi respectarea condiţiilor stabilite de art. 150, alin. (2) (repartizarea teritorială a sprijinitorilor revizuirii), conform prevederilor Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni122. Dat fiind faptul că o lege de revizuire cuprinde, prin definiţie, dispoziţii contrare unor prevederi constituţionale, nu va putea fi vorba de un control exercitat de Curte asupra conţinutului unei asemenea legi, decât în cazul nerespectării limitelor revizuirii, precizate în art. 152. O atribuţie nouă a Curţii Constituţionale este controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale la care România este parte şi este prevăzută de dispoziţiile art. 144, pct. a1), devenit art. 146, pct. b) în urma revizuirii. Este de observat că avem de-a face cu un control anterior123.

Acordurile încheiate la nivel de guverne sau de ministere (aşa numitele „executive agreements”) nu necesită ratificarea, neputând fi supuse prin urmare acestei forme de control124. 122 În această privinţă, competenţa Curţii se întemeiază (în primul rând) pe dispoziţiile art. 146, lit. (j). 123 Controlul constituţionalităţii tratatelor şi acordurilor internaţionale are sens doar dacă se produce înainte de ratificarea acestora, întrucât efectul (prevăzut în art. 147, alin. (2) fraza ultimă) constat constatării neconstituţionalităţii actului controlat îl reprezintă imposibilitatea ratificării. 124 Conform art. 4 din Legea nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheiarea şi ratificarea tratatelor, sunt supuse Parlamentului spre ratificare prin lege „tratatele internaţionale semnate în numele României, precum şi acordurile, convenţiile şi înţelegerile semnate la nivelul Guvernului român, care se referă la

Marius BĂLAN

94

În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional,

acesta nu poate fi ratificat (art. 147, alin. (2), fraza a 2-a). Dacă tratatul cuprinde o dispoziţie contrară Constituţiei, există posibilitatea – prevăzută de art. 11, alin. (2) – a revizuirii legii fundamentale. În urma revizuirii ratificarea devine posibilă. Ce se întâmplă însă în cazul unui tratat sau acord internaţional deja ratificat? Cel mai la îndemână răspuns ar fi negarea posibilităţii de a-l supune controlului prevăzut de art. 146, pct. b), din moment ce unica sancţiune menţionată în legea fundamentală este imposibilitatea ratificării. Este evident că o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui act internaţional nu este opozabilă celorlalte părţi125. Chiar în cazul încălcării legii sale fundamentale, un stat care şi-a manifestat consimţământul de a fi legat de un tratat este ţinut să îl respecte şi continuă să fie legat pe planul dreptului internaţional. Cu toate acestea, o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional deja ratificat reprezintă un semnal pentru Guvern, pe care acesta nu-l poate ignora. Va trebui fie să iniţieze revizuirea Constituţiei, fie să facă demersurile necesare pentru a amenda, a denunţa sau a se retrage de la tratatul respectiv (ceea ce de regulă implică, în ultimele două cazuri, un anumit termen de notificare). Totodată Curtea fixează o anumită jurisprudenţă pe care o va respecta – sau ar trebui să o respecte – în privinţa legislaţiei subsecvente tratatului declarat neconstituţional, evident în ipoteza în care ea va fi sesizată în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) sau 146, pct. d). Ignorarea de către Guvern a semnalelor transmise de către Curtea Constituţională poate fi un motiv pentru demiterea acestuia de către Parlament pe calea unei moţiuni de cenzură.

Este de menţionat că încheierea acordurilor internaţionale reprezintă prin excelenţă un domeniu al activităţii executivului, faţă de care justiţia trebuie să manifeste un anumit grad de rezervă şi de autolimitare. În doctrina engleză şi americană s-a conturat de peste un secol conceptul de „judicial self-restreint” în atitudinii prudente şi reţinute pe care trebuie să o aibă puterea judecătorească în exercitarea controlului asupra politicii externe.

colaborarea politică şi militară, cele care fac necesară adoptarea unei legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, precum şi cele care implică un angajament politic ori financiar ori se referă la probleme privind regimul politic şi teritorial al statului sau la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sau participarea la organizaţii internaţionale, precum şi acelea care prevăd expres aceasta”. Încheierea de către Guvernul român (eventual cu colaborarea Preşedintelui) a unui acord internaţional din această categorie ca „executive agreement”, fără a-l supune ratificării reprezintă aşadar o încălcare a dispoziţiilor legale. Constituţia nu este însă încălcată decât în cazul tratatelor încheiate „în numele României” precum şi al acordurilor care implică modificarea unor legi ori adoptarea unor legi noi, întrucât s-ar contraveni dispoziţiilor art. 91, alin. 1 şi respectiv art. 60, alin. (1), teza finală (Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare”). Celelalte categorii de acte internaţionale (nemenţionate în art. 4 din Legea nr. 4/1991) pot fi încheiate ca „executive agreements”, nemaifiind necesară supunerea lor spre ratificare. Este de menţionat că respectarea de către Guvern a dispoziţiilor art. 4 din legea menţionată nu este controlabilă nici pe calea contenciosului administrativ (art. 2 pct. a) din Legea nr. 29/1990 exclude această formă de control în cazul actelor privind raporturile dintre Parlament şi Guvern precum şi în cel al actelor privind interpretarea sau executarea actelor internaţionale) şi practic nici pe cea a contenciosului constituţional, din moment ce consecinţa efectivă a constatării neconstituţionalităţii o reprezintă (doar) imposibilitatea ratificării (or neconstituţionalitatea constă tocmai în omisiunea de a supune un acord sau tratat spre ratificare). Executivul poate fi totuşi sancţionat, dar numai de către Parlament: prin moţiune de cenzură, în cazul Guvernului şi respectiv prin suspendarea din funcţie, în cazul Preşedintelui. 125 Art. 27 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor stabileşte că „o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”.


95

Regulamentele Parlamentului formează obiect al controlului de constituţiona-litate în baza art. 146, lit. (c). Este vorba de un control a posteriori, realizat la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 25 de senatori sau de 50 de deputaţi126. Sesizarea trebuie să privească Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului sau Regulamentul şedin-ţelor comune ale celor două Camere. S-ar putea pune problema, dacă este admisibilă o sesizare privind Regulamentul Senatului făcută de 50 de deputaţi sau referitoare la Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cazul în care provine de la un număr de 25 de senatori. O asemenea împrejurare ar putea să survină în cazul în care un partid de opoziţie, care nu îndeplineşte condiţiile regulamentare în vederea constituirii unui grup parlamentar propriu, eşuează în a convinge un număr suficient de parlamentari dintr-o Cameră să se alăture unei sesizări privitoare la Regulamentul acesteia, însă reuşeşte totuşi să convingă numărul corespunzător de parlamentari din cealaltă Cameră să iniţieze o sesizare privind Regulamentul celei dintâi. Răspunsul la problema admisi-bilităţii unei asemenea sesizări este – credem – pozitiv; este însă de menţionat că survenirea unei asemenea situaţii este puţin probabilă. Sesizarea privind regulamentele Camerelor nu este legată de respectarea unui anumit termen. Prin urmare această formă de control se poate exercita atât imediat după adoptare127, cât şi cu ocazia modificării ori a aplicării concrete a unei dispoziţii regulamentare. În cazul în care sesizarea este făcută de parlamentari, ea va fi trimisă Curţii Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea, pentru ca aceştia să poată comunica punctul de vedere al birourilor permanente (art. 21, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992). Dezbaterea are loc pe baza sesizării şi a punctelor de vedere primite, iar decizia, pronunţată cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, se aduce la cunoştinţă Camerei al cărei regulament a fost dezbătut şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 22 din legea de organizare a Curţii). În cazul în care prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, Camera va reexamina aceste dispoziţii, pentru a le pune de acord cu prevederile legii fundamentale (art. 22, alin. ultim din aceeaşi lege). Obligaţia de reexaminare a regulamentului nu este nici ea legată de respectarea unui termen. Considerente de ordin practic impun ca reexaminarea să se facă într-un termen rezonabil, însă Curtea nu poate stabili Parlamentului un asemenea termen. În orice caz, dispoziţiile declarate neconstituţionale nu vor putea fi aplicate, chiar şi în situaţia în care acestea nu au fost încă suprimate ori modificate în urma reexaminării. Spre deosebire de cazul controlului anterior al constituţionalităţii legilor, constatarea Curţii nu poate fi răsturnată de Parlament prin votul unei majorităţi calificate. 126 Este de menţionat şi opinia – argumentată - asupra necesiăţii lărgirii sferei subiecţilor abilitaţi cu sesizarea neconstituţionalităţii Regulamentelor Parlamentului, în sensul includerii în această sferă a comisiilor parlamentare. Vezi I. Deleanu, Justiţia…, pp. 243 şi urm. 127 Controlul constituţionalităţii regulamentelor nu poate avea un caracter prealabil, întrucât acestea sunt adoptate de Camere prin hotărâre (art. 76, alin. (1)), act care nu necesită promulgarea şi intră în vigoare la data adoptării. Sesizarea făcută anterior adoptării prin vot este lipsită de obiect, iar în cazul unei sesizări ulterioare votului, controlul declanşat are un caracter posterior.

Marius BĂLAN

96

Prevăzută în art. 146, lit. d), atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial128 priveşte atât legile promulgate de Preşedinte, publicate în Monitorul Oficial al României şi intrate în vigoare cât şi ordonanţele adoptate de Guvern129. Este vorba de o formă a controlului de constituţionalitate realizată a posteriori şi la sesizare. Procedura de soluţionare a excepţiilor este reglementată în art. 23-25 din legea organică a Curţii. Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă – şi urmează a fi soluţionată de Curtea Constituţională – doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii, deduse din interpretarea dispoziţiilor art. 23 al legii menţionate:

- excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Conform art. 10 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, sunt instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, judecătoriile precum şi tribunalele militare. Organele administrativ-jurisdicţionale (de exemplu, Curtea de Conturi) nu au un asemenea caracter130;

- excepţia să privească o lege sau o ordonanţă. Alte acte normative, precum hotărârile Parlamentului, nu pot forma obiect al excepţiei de neconstituţionalitate131;

- legea sau ordonanţa atacată prin excepţie să fie în vigoare132. S-a afirmat în acest sens133 că, în cazul în care s-ar pronunţa asupra unei legi abrogate, Curtea ar încălca regula neretroactivităţii controlului, din moment ce în art. 145, alin. (2), fraza 1 se prevede că “Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. În cazul modificării legii, va fi bineînţeles admisibilă excepţia privind o dispoziţie păstrată în noua versiune a acestui act normativ, nu însă excepţia referitoare la o prevedere eliminată;

- excepţia trebuie să se refere la o dispoziţie a legii (ori a ordonanţei), de care depinde soluţionarea cauzei (art. 23, alin. (1), teza ultimă a legii organice a Curţii. Admiterea unei soluţii contrare ar echivala practic cu transformarea acestei forme de control (pe cale de excepţie) într-un control la iniţiativă cetăţenească; împricinaţii în orice cauză dedusă spre soluţionare instanţelor judecătoreşti ar putea invoca neconstituţionalitatea oricăror dispoziţii legale, cu sau fără legătură cu cauza. Evident,

128 Anterior revizuirii, dispoziţia constituţională prevedea exclusiv excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Instanţele de arbitraj comercial au fost incluse prin legea de revizuire. 129 Ordonanţele Guvernului sunt de asemenea publicate în Monitorul Oficial al României, partea I-a. Nepublicarea atrage inexistenţa ordonanţei (art. 107, alin. (4) din Constituţie şi art. 27, alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor). 130 Iniţial Curtea Constituţională s-a arătat favorabilă unei interpretări mai largi a sintagmei “instanţe judecătoreşti”, şi implicit faţă de ideea admiterii unor sesizări din partea instanţelor Curţii de Conturi. Ulterior Curtea a revenit asupra acestei opinii. Soluţia respectivă dă naştere – aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate – unor serioase probleme practice în cazul unei excepţii ridicate în faţa judecătorului Curţii de Conturi. Acesta va trebui fie să refuze examinarea conformităţii cu Constituţia a legii vizate de excepţie, fie să soluţioneze el însuşi această excepţie. Ambele soluţii sunt inadmisibile. Vezi în acest sens, I. Deleanu, Instituţii…, pp. 391-392, la nota 8. 131 Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens prin decizia nr. 63/02.04.1997, respingând cererea unui grup de 43 de senatori care contestau Hotărârea nr. 11/1997 a Senatului privitoare la efectele ridicării, în legislatura anterioară, a imunitaţii parlamentare a senatorului Corneliu Vadim Tudor. Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365. 132 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365. 133 Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu, Justiţia constituţională, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 126-127. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…).


97

acest lucru ar putea fi utilizat pentru tergiversarea dincolo de orice limite previzibile a soluţionării cauzei. În plus, excepţia trebuie să se refere la texte precise şi determinate şi nu la textul legii, în general;

- excepţia nu poate avea ca obiect o prevedere legală a cărei constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145. alin. (1) (în versiunea anterioară revizuirii) din Constituţie (art. 23, alin. 3, teza 1 din Legea nr. 47/1992). Cu alte cuvinte, nu sunt admisibile excepţiile privitoare la texte dintr-o lege ce au fost examinate pe calea controlului anterior de constituţionalitate (art. 144, lit. (a), în versiunea anterioară revizuirii), dacă au fost declarate neconstituţionale de către Curte, iar decizia acesteia a fost ulterior răsturnată prin votul a două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Formal această soluţie (a inadmisibilităţii) ar putea fi justificată de preocuparea de a nu permite Curţii Constituţionale să se pronunţe a doua oară în aceeaşi cauză; judecătorii a căror soluţie a fost înlăturată de Parlament ar putea pur şi simplu să aştepte ridicarea unei excepţii privitoare la dispoziţia – intrată în vigoare – pe care ei o consideraseră neconstituţională, pentru a reitera soluţia anterioară şi a eluda pe această cale dispoziţia din art. 145, alin. 1, fraza a 2-a. Stipularea acestei condiţii de admisibilitate a constituit obiect de controversă în literatura de specialitate134. Este de precizat că acest caz de inadmisibilitate a devenit caduc. Reglementarea din art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din Constituţia nerevizuită (referitoare la „înlăturarea” „obiecţiei de neconstituţionalitate”) a fost abrogată, iar până la abrogarea sa nici o lege declarată neconstituţională de Curte nu fusese confirmată în baza acestei dispoziţii, pentru a deveni în acest mod „necontrolabilă” pe calea excepţiei de neconstituţionalitate;

- excepţia nu poate avea ca obiect prevederi legale constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii (art. 23, alin. (3), teza a 2-a din legea organică a Curţii). Această restricţie reprezintă o consecinţă a obligativităţii – stipulate în art. 147, alin. (4)) – a deciziilor Curţii Constituţionale; dispoziţiile declarate neconstituţionale nu mai sunt aplicabile iar o excepţie în această privinţă este lipsită de obiect. Este în schimb admisibilă excepţia privitoare la dispoziţii care au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, dacă sesizarea sau excepţia a fost respinsă, Curtea constatând conformitatea prevederilor respective faţă de cele ale legii fundamentale. În acest caz nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat135. Sub aspect pur formal, litigiile în cursul cărora s-au ridicat câte o excepţie de neconstituţionalitate privind exact aceeaşi prevedere legislativă au ca părţi persoane diferite şi au un obiect diferit (chiar dacă uneori acesta este similar). În plus temeiul neconstituţionalităţii poate fi diferit iar uneori textele constituţionale a căror încălcare este pretinsă sunt şi ele

134 În opinia profesorilor clujeni Ion Deleanu şi Tudor Drăganu, dispoziţia din art. 23, alin. (3) al legii organice a Curţii este criticabilă, întrucât adaugă la textul Constituţiei, lucru inadmisibil chiar şi în cazul legilor organice, caracterizate drept “prelungiri ale Constitţiei” (Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, - citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Dr. const. - Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1998, vol. II, p. 314; I. Deleanu, Instituţii…, pp. 392-393). Pentru o opinie contrară, vezi I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 124-125. 135 Autoritatea de lucru judecat reprezintă un principiu de interes general, conform căruia, ceea ce s-a hotărât printr-un act de jurisdictie – bine sau rău – se consideră că exprimă advărul şi ca atare, judecata nu mai poate fi reluată. Astfel se pune capăt irevocabil oricărui litigiu, în care părţile au utilizat toate căile de atac puse la dispoziţia lor de către lege (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 83)

Marius BĂLAN

98

diferite. Motivul cel mai important al declarării ca admisibilă a excepţiei privind o prevedere legală deja declarată constituţională de către Curte este însă altul: relaţiile şi concepţiile sociale evoluează, ca şi standardele de constituţionalitate; în funcţie de accepţiunea dată unor noţiuni, întâlnite în Constituţie, precum “ordine publică”, “bunele moravuri”, “morală publică”, “viaţă intimă”, “situaţii excepţionale”, “muncă prestată în condiţii normale” ori “defăimare a ţării”, dispoziţiile unei legi concrete, conformă reglementărilor constituţionale la momentul adoptării sale, pot deveni ulterior neconstituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de oricare din părţi, de către

reprezentantul Ministerului Public136, de către judecător, din oficiu, precum şi – începând cu intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei – de către Avocatul Poporului. Ea are prin urmare caracterul unei excepţii de ordine publică: nu se poate renunţa la ea şi nici nu poate fi acoperită prin achiesarea părţii litigante interesate în ridicarea ei. Excepţia poate fi ridicată în tot cursul procesului, atât în faza judecăţii în primă instanţă, cât şi în apel sau în recurs. Nu este admisibilă excepţia ridicată pentru prima oară direct în faţa Curţii Constituţionale.

În cazul ridicării excepţiei, instanţa va examina întrunirea condiţiilor de admisibilitate menţionate în art. 23 din Legea nr. 47/1992. Dacă nu sunt întrunite aceste condiţii instanţa, printr-o încheiere137, va respinge excepţia ca inadmisibilă, iar în caz contrar se va pronunţa, tot printr-o încheiere, trimisă Curţii Constituţionale şi care va avea ca efect sesizarea acesteia. Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Excepţia ridicată din oficiu trebuie motivată şi va cuprinde şi susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Pe durata judecări excepţiei, judecarea cauzei se suspendă (art. 23, alin (4-6) din legea organică a Curţi).

Preşedintele Curţii, după primirea încheierii transmise de instanţa judecăto-rească, va desemna pe unul din judecătorii Curţii ca raportor – care va fi obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii – şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată instanţa constituţională preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, stabilind totodată şi data până la care pot să trimită punctul lor de vedere (art. 24, alin. (1) şi (2) din legea organică a Curţii).

Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii prin care a fost sesizată Curtea, a punctelor de vedere trimise de Camere şi de Guvern (în cazul în care au fost trimise) a probelor administrate a susţinerilor părţilor, cu citarea acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi reprezentate de avocaţi având drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea va decide cu majoritate de voturi, iar

136 Textul Legii nr. 47/1992 nu menţionează posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate de către procuror. În doctrină se admite însă această posibilitate, susţinută de altfel şi de dispoziţiile art. 131, alin. 1 (“Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi interesele cetăţenilor). Vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 391 precum şi I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, p. 145. 137 Încheierea de şedinţă este un act procesual întocmit de instanţă, în cazul amânării judecăţii, în care se consemnează cele petrecute în şedinţa care a avut loc, şi princare se iau, totodată, măsuri în vederea soluţionării acelei pricini (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 266)


99

decizia de constatare a neconstituţionalităţii este definitivă şi obligatorie şi se comunică Parlamentului şi Guvernului. În acest caz Curtea se va pronunţa şi asupra altor prevederi din actul atacat, care în mod vădit şi necesar, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Ca şi în cazul controlului anterior de constituţionalitate, aprecierea imposibilităţii “evidente şi necesare” de a disocia anumite dispoziţii de cele declarate neconstituţionale poate fi uneori subiectivă, constituind o modalitate prin care Curtea îşi poate extinde limitele exercitării controlului. Obligativitatea deciziilor Curţii se produce de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului prezintă o serie de caracteristici distincte. Datorită procedurii de adoptare – în mod firesc, diferită de cea a legilor adoptate de Parlament – ordonanţele nu pot fi supuse unui control anterior de constituţionalitate138. Acesta este unul din motivele pentru care abilitarea Guvernului cu emiterea ordonanţelor nu poate fi considerată o procedură curentă de lucru a Parlamentului139; dispoziţiile art. 60 conform cărora Parlamentul “este unica autoritate legiuitoare a ţării” ar fi lipsite de relevanţă în urma generalizării practicii delegării legislative. Acest lucru este valabil ca atât mai mult în cazul ordonanţelor de urgenţă, acte adoptate de Guvern în lipsa unei abilitări din partea Parlamentului. În ambele cazuri, controlul de constituţionalitate se poate declanşa după intrarea în vigoare a ordonanţei, ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. O situaţie deosebită întâlnim în cazul acelor ordonanţe pentru care legea de abilitare prevedea aprobarea ulterioară a acestora de către Parlament, conform procedurii legislative (art. 115, alin. (3)). Dacă, în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, admiţând această excepţie, constată neconstituţionalitatea uneia sau mai multor dispoziţii dintr-o asemenea ordonanţă, se pune problema controlului anterior de neconstituţionalitate a legii care eventual ar aproba ordonanţa respectivă. Este posibil însă şi să nu se ajungă la un asemenea control, în cazul în care nici una din autorităţile sau persoanele enunţate în art. 146, lit. a) nu sesizează Curtea, dat fiind faptul că instanţa noastră constituţională nu se poate sesiza din oficiu decât în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Dacă se efectuează totuşi o asemenea sesizare, este destul de probabil ca instanţa constituţională să pronunţe asupra textului în discuţie, devenit text de lege, o decizie cuprinzând o soluţie identică cu cea pronunţată asupra aceluiaşi text, controlat pe cale de excepţie, anterior, când acesta era parte a unei ordonanţe.

O nouă atribuţie conferită Curţii Constituţionale în urma revizuirii legii

fundamentale constă în soluţionarea conflictelor „juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii” (art. 146, lit. e)). Dispoziţia este asemănătoare cu cea din art. 93, alin. (1), pct. a din Constituţia Germaniei, referitoare la aşa numitul „litigiu organic”

138 Ele sunt adoptate de Guvern prin consens şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 108 al Constituţiei şi art. 27 al Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor). Textele citate nu precizează momentul intrării în vigoare, însă se poate deduce că aceasta se va produce la data publicării în Monitorul Oficial. 139 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 316.

Marius BĂLAN

100

(=„Organstreit”: Curtea Constituţională Federală se pronunţă „asupra interpretării legii fundamentale în litigiile privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal suprem sau a altor părţi140 învestite cu drepturi proprii...”

Astfel, cazul în care primul ministru va face o propunere de numire a unui membru al Guvernului, iar Preşedintele României refuză să numească persoana propusă va putea fi soluţionat de către Curtea Constituţională în exercitarea acestei atribuţii141.

Curtea Constituţională mai veghează la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României, şi confirmă rezultatele sufragiului (art. 146, lit. f) din Constituţie, art. 26 şi 27 din legea organică a Curţii, precum şi art. 11, art. 23, alin. (3), art. 24, 25 şi 26 din Legea nr. 69/1992 privitoare la alegerea Preşedintelui României).

Cu această ocazie, Curtea se pronunţă asupra valabilităţii înregistrării candidaturilor (art. 11 din Legea nr. 69/1992), primeşte, din partea Biroului Electoral Central, procesul verbal pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie (art. 23, alin. (3) din aceeaşi lege), poate anula alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului (art. 24 al legii menţionate), confirmă numărul de voturi obţinut de primii doi candidaţi în primul tur de scrutin, aducând la cunoştinţă publică prenumele şi numele primilor doi candidaţi, ce vor participa la al doilea tur de scrutin (art. 26, alin. (2) al aceleiaşi legi) şi publică rezultatele alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al României (art. 25 al legii). Curtea va pronunţa două hotărâri: una prin care constată alegerea unui anumit candidat în funcţia de Preşedinte al României, şi una prin care validează alegerea respectivului candidat142.

Curtea Constituţională mai are atribuţia de a constata împrejurările care justifică

interimatul funcţiei de Preşedinte al României, comunicând cele constatate Parlamentului (art. 144, lit. g)). Această atribuţie are un caracter pur formal în cazul în care interimatul survine în urma decesului ori a demisiei. În situaţia în care interimatul apare în urma unei imposibilităţi permanente a şefului statului de a-şi exercita atribuţiile, decizia Curţii va fi mult mai dificilă, mai ales în cazul în care această imposibilitate ar trebui apreciată pe baza unei stări precare a sănătăţii Preşedintelui, consemnată în rapoarte de expertiză având un conţinut contradictoriu. Caracterul politic al activităţii Curţii se manifestă vădit în această împrejurare.

Tot în legătură cu şeful statului, Curtea Constituţională are o atribuţie

consultativă: dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a Preşedintelui

140 Sub acest aspect, dispoziţia din Constituţia germană este mai largă decât în cea română; sub incidenţa ei intră nu numai autorităţile publice, ci şi alţi subiecţi de drept, de exemplu partidele politice. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, Deutsches Staatsrecht, ediţia a 30-a, C. H. Beck, München, 1998, p. 81. Dispoziţia Constituţiei române limitează sfera autorităţilor şi persoanelor abilitate să sesizeze Curtea (Preşedintele României, unul din preşedinţii celor două Camere, primul ministru şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii). 141 În privinţa Germaniei, refuzul Preşedintelui Federal de a numi ca membru al Guvernului persoana propusă de către Cancelar va fi supus controlului Curţii Constituţionale Federale în dispoziţiei menţionate mai sus, a art. 93, alin. (1), pct. 1. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, op. cit., pp. 372-373. 142 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 385.


101

României (art. 95 şi 144, lit. h) din legea fundamentală precum şi art. 31-32 din legea organică a Curţii).

Primind din partea Parlamentului propunerea prevăzută în art. 95, alin. 2 împreună cu toate actele şi dovezile însoţitoare, Preşedintele Curţii numeşte trei judecători raportori, câte unul dintre judecătorii desemnaţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României (art. 31 din legea organică a Curţii). Hotărârea va fi dată în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Cutii, pe baza raportului prezentat de cei trei judecători desemnaţi în acest scop, a propunerii de suspendare, a dovezilor şi a investigaţiilor făcute.

Curtea Constituţională îndeplineşte şi atribuţia de a veghea la respectarea

procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmă rezultatele acestuia (art. 144, lit. i)). În afara textului constituţional, mai întâlnim dispoziţii incidente acestei atribuţii în Legea nr. 47/1992 (art. 35) şi în Legea nr. 3/2000, privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului (art. 45).

Constituţia noastră prevede trei împrejurări în care se poate organiza un referendum naţional şi anume:

- în cazul consultării populaţiei, din iniţiativa Preşedintelui României, în probleme de interes naţional (art. 90). Conform art. 12 al Legii nr. 3/2000, sunt probleme de interes naţional: adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării şi adoptarea unor măsuri politice deosebite cu privire la regimul general al proprietăţii publice şi private, la organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, la organizarea general a învăţământului, la structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei şi participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale, la încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani, la integrarea României în structurile europene şi euroatlantice şi la regimul general al cultelor;

- în cazul aprobării propunerii de suspendare a Preşedintelui României, populaţia ţării se va pronunţa, în mod obligatoriu, prin referendum asupra demiterii acestuia. Referendumul se organizează în cel mult 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare (art. 95) iar demiterea este aprobată, în cazul în care a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000);

- în cazul revizuirii Constituţiei, legea de revizuire trebuie confirmată prin referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la adoptarea ei (art. 151, alin. (3)), rezultatul referendumului stabilindu-se în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate în întreaga ţară (art. 7, alin. (2) din legea referendumului).

În baza dispoziţiilor art. 45 din aceeaşi lege, Curtea Constituţională va prezenta Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului naţional şi va confirma rezultatele acestuia. Legea de revizuire a Constituţiei, sau după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatului referendumului. Publicarea rezultatului referendumului se va face atât în Monitorul Oficial cât şi în presă.

Marius BĂLAN

102

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13,

pct. B, lit. c) din Legea nr. 47/1992). Curtea Constituţională exercită şi atribuţia de control al respectării procedurii

privind exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni (art. 144, lit. j)). Practic, Curtea va trebui să verifice întrunirea numărului minim de semnături

stabilit prin Constituţie (250.000 în cazul iniţiativelor legislative simple şi respectiv 500.000 în cazul iniţiativelor de revizuire a legii fundamentale) precum şi dispersia teritorială a susţinătorilor revizuirii, exigenţe stabilite de art. 74, alin.1 şi respectiv 150, alin. 1 şi 2. În afară de aceasta, Curtea va mai verifica şi respectarea cerinţelor de conţinut ale iniţiativei: respectarea condiţiilor negative stipulate în art. 75, alin. (2)143 precum şi a limitelor revizuirii Constituţiei, prevăzute în art. 152.

Reglementările concrete sunt prevăzute în legea privitoare la exercitare a iniţiativei legislative a cetăţenilor (Legea nr. 189/1999). Conform dispoziţiilor art. 7 al acestei legi, pe baza sesizării Preşedintelui Camerei la care s-a înregistrat iniţiativa, Curtea va verifica:

• caracterul constituţional al propunerii ce face obiectul iniţiativei; • îndeplinirea condiţiilor privitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă

listele de susţinători prezentate sunt atestate; • întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei,

precum şi respectarea dispersiei teritoriale. În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13,

pct. B, lit. d) din Legea nr. 47/1992). În termen de 30 de zile de la sesizarea asupra iniţiativei legislative, curtea se va

pronunţa printr-o hotărâre, ce va fi comunicată Preşedintelui Camerei care a efectuat sesizarea şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea Constituţională mai hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic144 (art. 146, lit. k)). Incidente sunt şi dispoziţiile art. 28-30 din legea organică a Curţii. Conform prevederilor art. 28 din această lege, contestaţiile privind constituţionalitatea unui partid politic pot fi formulate de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului – pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi – sau de către Guvern. Contestaţia trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.

Preşedintele Curţii va desemna pentru soluţionarea contestaţiei un judecător raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate să depună un memoriu în apărare, însoţit de dovezi corespunzătoare (art. 29, alin. (1) din aceeaşi lege). Contestaţia se va judeca de plenul Curţii, cu citarea contestatorului, a partidului

143 Nu pot forma obiect al iniţiativei legislative populare problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. 144 În literatura juridică s-a ridicat problema utilizării acestei proceduri în vederea declarării neconstituţionalităţii altor organizaţii, în afara partidelor politice. Pentru un răspuns pozitiv la această întrebare, vezi: T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 320 precum şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 396. Opinia contrarie este susţinută în I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 171-172


103

politic a cărui constituţionalitate formează obiect al contestaţiei şi a Ministerului Public, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop. Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii (art. 29, alin. (2) din legea menţionată). Neconstituţionalitatea va fi declarată în situaţia în care se constată survenirea unuia din cazurile menţionate în art. 40, alin. (2) din Constituţie145.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă decizii (art. 13, pct. A, lit. d) din Legea nr. 47/1992).

Deciziile Curţii privitoare la contestaţiile asupra constituţionalităţii unui partid politic nu sunt supuse nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al României. Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului municipiului Bucureşti pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite.

145 În baza dispoziţilor acestui aliniat, sunt neconstituţionale partidele politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.

Marius BĂLAN

104

Bibliografie 1. Vrabie, Genoveva, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura

Cugetarea, Iaşi, 1999; 2. Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice,

Editura Lumina Lex, 2001; 3. Drăganu, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Lumina

Lex, 1998; 4. Deleanu, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad, 2001; 5. Dabu, Valerică, Drept constituţional şi instituţii politice, Şcoala Naţională de Studii

Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001; 6. Ionescu, Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2001; 7. Criste, Mircea, Controlul Constituţionalităţii legilor în România – aspecte istorice

şi instituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002; 8. Constantinescu, Mihai; Muraru, Ioan; Iorgovan, Antonie, Revizuirea Constituţiei

României. Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;

* * * 9. Vida, Ioan, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000; 10. Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, Călinoiu, Constanţa, Crestomaţie de Drept

constituţional, 2 vol., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998; 11. Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, Călinoiu, Constanţa, Constituţia României,

comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 12. Constantinescu, Mihai, Deleanu, Ion, Iorgovan, Antonie, Muraru, Ioan, Vasilescu,

Florin Bucur, Vida, Ioan, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992;

13. Ionescu, Cristian, Dezvoltarea constituţională a României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001;

14. Tănăsescu, Elena Simina, Deaconu, Ştefan, Drept constituţional şi instituţii politice, Caiet de seminarii, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001;

I. Politică şi analiză

II. Dezvoltarea întrebărilor cercetării

III. Tipuri de relaţii: de asociaţie şi de cauzalitate

IV. Explorarea relaţiilor şi elaborarea modelelor cauzale

V. Designuri de cercetare alternativa

VI. Conceptele şi variabilele măsurării

VII. Elaborarea şi redactarea unei lucrări de cercetare

METODE DE CERCETARE ÎN ŞTIINŢELE POLITICE

Conf. dr. Virgil STOICA

C U P R I N S

Metode de cercetare în ştiinţele politice

107

I. POLITICĂ ŞI ANALIZĂ Cercetarea empirică şi discursul politic Pe prima pagină a unui ziar apărut după 11 septembrie 2001 cititiţi un titlu succint: “Puterea Statelor Unite în declin”. Întoarceţi pagina şi observaţi că articolul continuă cu un subtitlu: “declinul spiritului civic erodează puterea Statelor Unite”. Titlul principal este o afirmaţie simplă, descriptivă despre schimbările în puterea Statelor Unite; a doua sugerează un motiv al acestor schimbări. Afirmaţii de acest tip sunt obişnuite în arena politică, şi tindem să le acceptăm dacă se potrivesc cu ceea ce cunoaştem deja despre politică. Scopul acestui curs este de a vă oferi unele deprinderi de înţelegere a acestor afirmaţii şi de a cerceta pentru a putea determina dacă ele sunt sau nu reale. Veţi învăţa să întrebaţi: Ce înţelege autorul prin “putere” şi prin “spirit civic”? Ce dovezi există pentru a susţine această aserţiune? Există alte forţe care acţionează cu o forţă mai mare asupra puterii unei ţări?

Întrebările despre înţelesul termenilor şi despre relaţia dintre termeni şi evenimentele reale sunt centrale pentru procesul de cercetare în orice domeniu de studiu. Ele sunt în mod special provocatoare pentru cei care studiază politica, deoarece termenii folosiţi pentru a descrie şi explica evenimentele şi ideile politice nu sunt întotdeauna clar definiţi. Politica poate chiar să fie asemănătoare lumii pe care Alice a descoperit-o când a intrat prin oglindă şi a întâlnit creaturi ciudate care puteau inversa raţionalitatea şi care puteau să întoarcă ideile şi argumentele în capul lor. Prea des, cinismul generalului vietnamez, raportat de Roger Hilsman şi citat la începutul capitolului intervine în discuţiile politice şi distorsionează rezultatele politice în moduri care sunt dăunătoare pentru oameni şi care duc la risipirea resurselor. Ca studenţi la ştiinţă politică, nu putem să ridicăm din umeri şi să întoarcem spatele arenei politice cu un oarecare sentiment al fatalismului. Trebuie să fim cât se poate de educaţi în legătură cu limbajul şi datele politicii, pentru a aprecia cât de uşor pot ele să ne inducă în eroare, şi pentru a învăţa să le folosim mai corect şi eficient. Acest curs este dedicat îmbunătăţirii capacităţii voastre de a înţelege şi folosi discursul politic. Termenul de discurs politic include multe moduri în care limbajul politic şi informaţia pot fi utilizate, începând cu o prezentare făcută pentru a susţine o anumită politică până la afirmaţii formale ale liderilor politici, de la scrisori către un editor până la legi care trec prin Parlament, de la simple tabele

Discurs politic Comunicarea gândurilor politice relevante prin intermediul cuvintelor

Virgil STOICA

108

Analiză politică Procesul folosit pentru descoperirea motivelor pentru care se produce un anume fenomen politic

statistice în articolele de ziar până la analize politice pregătite de o agenţie guvernamentală. Cartea are două scopuri: să vă ajute să vă formaţi un obicei de a gândi sistematic despre politică, şi de a vă învăţa şi antrena deprinderile de a face o analiză sau o cercetare. Ar trebui să ducă la îmbunătăţirea abilităţii de a scrie într-un limbaj politic mai eficient şi de a analiza informaţia şi datele politice cu mai multă acurateţe. Exerciţiile din acest curs vă oferă posibilitatea de a vă ascuţi capacitatea de a aduna, aranja şi analiza ideile şi informaţia politică. Aceste deprinderi analitice şi de gândire sunt importante din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, ele vă ajută să înţelegeţi mai bine dinamica şi problemele unei societăţi şi de a compara strategiile de analiză a lor. De ce este sărăcia atât de persistentă? Reforma în sistemul de protecţie socială de tipul programelor de asistenţă socială ar reduce sărăcia? În al doilea rând, aceste deprinderi vă permit să evaluaţi critic studiile de politică şi argumentele politice. Ce înseamnă când un candidat spune că stăm mai bine acum decât în urmă cu patru ani, şi un alt candidat spune că stăm mai rău? În al treilea rând, aceste deprinderi pot fi folosite pentru a defini întrebări politice

interesante şi a face un design de cercetare care încearcă să răspundă la aceste întrebări. Ce fel de studiu ar fi mai util pentru a arăta de ce procente mari din cadrul populaţiei nu votează? În al patrulea rând, ele vă ajută să priviţi în viitor şi vă dau o bază pentru a construi politici care să rezolve problemele. De exemplu, deprinderile descrise în acest curs vă vor da posibilitatea de a compara costurile şi rezultatele

diferitelor politici de îngrijire a sănătăţii. În al cincilea rând, aceste deprinderi vă permit să participaţi mai eficient la scena politică. Puteţi să priviţi aceste deprinderi ca pe o importantă resursă politică.

Abilitatea de a analiza informaţia, şi de a vă prezenta rezultatele cât mai eficient, va mări capacitatea voastră ca cetăţeni şi participanţi la scena politică. Cei care pot ordona şi analiza informaţia vor avea mai multe posibilităţi de a-şi exercita influenţa în scena politică.

Analiza sistematică nu necesită învăţarea de noi limbaje sau procese de gândire – ci din contra. Fundamentele analizei politice sunt folosite pentru a rezolva problemele sau pentru a lua decizii în viaţa cotidiană. Acest curs vă ajută să vă dezvoltaţi şi să stăpâniţi aceste date fundamentale. Explică ce sunt ele, vă arată cum se folosesc pentru a înţelege chestiunile complexe, şi vă permite să le aplicaţi în exerciţii practice. Cele mai multe texte de ştiinţă socială acoperă aceleaşi obiceiuri de gândire şi deprinderi de analiză. Discursul politic, totuşi, are anumite caracteristici unice care pot foarte uşor să împiedice o bună analiză. Înainte de a ne întoarce la fundamentele analizei, acest capitol descrie unele caracteristici ale limbajului şi informaţiei folosite în politică. Aceste caracteristici fac gândirea sistematică să fie mai provocatoare şi mai importantă decât ar fi altfel.


109

Politică şi Limbaj Natura procesului politic Discursul politic este provocator pentru cei care fac analize şi cercetări, datorită naturii procesului politic. Politica este procesul prin care o societate decide asupra regulilor, a ceea ce este valorizat şi în ce mod, cui şi când sund distribuite resursele sale (sub forma subvenţiilor, reducerilor de impozite, programelor, serviciilor publice, etc.). Deciziile legate de resurse se bazează pe o mare varietate de activităţi ale unui set la fel de variat de actori. Există oficialităţi şi cetăţeni obişnuiţi care meditează profund la chestiunile politice şi se asigură că toate grupurile primesc o parte din resurse. Există indivizi care încearcă să promoveze interesele unui anumit grup sau să puncteze o problemă comună a societăţii care a fost trecută cu vederea.

Există actori care evită chestiunile controversate şi care nu fac decât să ducă politici în mod rigid. Există oficialităţi şi cetăţeni care sunt partizani ardenţi ai unei poziţii şi caută orice oportunitate de o proba şi promova. Acest variat mozaic de actori şi motive afectează natura discursului politic. Termenii pot fi folosiţi pentru a lămuri, persuada sau a dezorienta. Ca urmare, analiza atentă şi sistematică este şi mai dificilă şi mai controversată decât în alte domenii. Acest capitol abordează un număr de probleme ridicate de termenii politici, cu scopul de a crea o bază pentru discuţii ulterioare despre importanţa clarităţii şi preciziei.

Să considerăm un exemplu de argument politic care a devenit tot mai important în campaniile politice, şi anume, a determina dacă economia este sănătoasă şi în creştere. În timpul alegerilor din 1996, opoziţia a acuzat repetat faptul că economia este într-un declin serios, punctând factori ca deficitul bugetar şi rata şomajului. Guvernul, admiţând faptul că creşterea economică era destul de slabă, au subliniat factorii mai pozitivi, cum ar fi rata ceva mai scăzută a inflaţiei şi productivitatea crescută a industriei. Ceea ce este interesant este că ambele părţi au putut aduce dovezi pentru a-şi susţine afirmaţiile.

Cum putem noi, ca participanţi la procesul democraţie, să analizăm optim chestiuni legate de creşterea şi competitivitatea economică? Modul în care abordăm aceste chestiuni influenţează răspunsurile pe care le obţinem. O abordare ar fi formularea unei afirmaţii care se bazează pe termeni concreţi şi o comparaţie specifică, cum ar fi: “Productivitatea industrială (per muncitor) a crescut cu o rată anuală mai rapidă din 1996 până în 2000, decât în orice perioadă postbelică.” Cum putem determina dacă această afirmaţie este corectă? Evident, ar trebui găsită o sursă care prezintă productivitatea per muncitor în diferiţi ani, aşa cum ar fi un raport guvernamental. Totuşi, această abordare cere timp. Deoarece adesea este dificil de obţinut o asemenea informaţie atunci când ai nevoie de ea, sunteţi mai apţi de a face o

Politica Procesul de a decide în ce mod vor fi distribuite resursele într-o societate.

Virgil STOICA

110

afirmaţie de tipul: “Economia era mai sănătoasă la sfârşitul anilor `90 decât în anii anteriori.” Observaţi cât de diferită este a doua afirmaţie faţă de prima. Prima afirmaţie conţine itemi specifici care pot fi măsuraţi şi observaţi. Putem într-adevăr să demonstrăm dacă este adevărată sau falsă. Însă nu este posibil să observăm direct, să măsurăm sau să comparăm un termen ca creştere economică sau sănătatea economică, folosit în a doua afirmaţie. Afirmaţia în sine nu ne spune ce înseamnă acest termen. De aceea, oamenii care sunt de acord cu ea pot să caute orice fel de dovezi care să o susţină, iar cei care o resping ar putea găsi informaţii care o dezaprobă. Autorii pot să aibă în minte faptele concrete conţinute în prima afirmaţie, dar neglijează să le facă explicite. Sau poate, se gândesc la ingrediente intangibile ale sănătăţii economice, cum ar fi capacitatea de inovaţie tehnologică. Deoarece acestea sunt mai greu de definit şi măsurat, actorii politici pot să considere că e mai uşor să le lase nedemonstrate. Ei pot prefera termenul mai sănătos, datorită ambiguităţii lui, care îl face un instrument mai eficient de manevrare a sentimentului public. Deoarece termeni ca economie sănătoasă sunt prost definiţi şi extrem de vagi, ei pot să dezorienteze publicul, indiferent dacă utilizatorii lor o intenţionează sau nu acest lucru. Un al doilea exemplu de termen ambiguu, care poate fi definit în mai multe feluri este ideea de “apărare naţională”. Liderii politici afirmă adesea că bugetul apărării este prea mic. Ascultătorii îşi pot imagina o sumă anume de bani pentru itemi clar legaţi de apărarea naţională. De fapt, există multe neînţelegeri cu ce itemi ar trebui incluşi în bugetul apărării. Bugetul cuprinde în apărarea naţională, cele mai multe cheltuieli legate de Ministerul Apărării, apărarea civilă şi părţi din Cheltuielile Ministerului de Interne, cum ar fi cele pentru grăniceri sau pentru trupele anti-tero. Acest buget nu include nimic din cele ce urmează: pensii şi scutiri către veterani; garantarea datoriei publice atribuite cheltuielilor de apărare; costurile afacerilor internaţionale, chiar dacă mai mult de jumătate din această cifră este folosită în scopuri de securitate naţională. Să răspundem la următoarele două întrebări: De ce ar trebui un om politic care susţine cheltuieli mai mari pentru apărare să fie de acord cu lista de itemi cuprinşi în cadrul “apărării naţionale” în bugetul României? De ce ar trebui o persoană care consideră că bugetul apărării este în general prea mic, să fie deranjată de definiţia “apărării naţionale” din buget? Termenii pot rămâne vagi şi pot fi definiţi de diferite organizaţii care vor pur şi simplu să-şi apere poziţiile. Această observaţie este evident adevărată pentru partidele politice şi grupurile de interes. Este de asemenea adevărat şi pentru organismele guvernului. Agenţiile guvernamentale au o înclinaţie naturală de a se identifica cu importanţa mandatului lor politic şi de a dezvolta norme şi proceduri care le întăresc tendinţele. Membrii ajung şi ei să se simtă confortabil cu procedurile pe care ei le-au stabilit şi sunt dispuşi să facă schimbări majore în programele de conducere. Ca urmare, administratorii pot să-i descurajeze pe analişti în a ridica întrebări legate de activităţile curente. De asemenea, funcţionarii guvernamentali vor să-şi îmbunătăţească statutul profesional şi îşi prezintă programele într-un mod mai pozitiv. Ca urmare, ei sunt tentaţi să utilizeze termeni care le evidenţiază performanţele.

Studiile asupra dezastrului navetei spaţiale Challenger, din 1986, furnizează dovezi despre modul în care birocraţiile pot să prezinte fals informaţiile şi să ascundă


111

faptele. Să ne amintim că Challenger a explodat imediat după decolare provocând moartea celor şapte astronauţi de la bord. Studiile arată că NASA a adoptat nişte proceduri care permiteau oficialilor să ascundă sau să modifice cifrele reale legate de misiunile de zbor spaţial. Pentru a-şi asigura suportul pentru programele lor, oficialităţile de la NASA doreau să arate că costurile erau convenabile. Acest scop de înţeles i-a făcut să evalueze greşit costurile lansării şi să mărească prea mult numărul de zboruri pe care naveta ar fi putut să le facă. Stilul de conducere NASA accentuat aceste tendinţe. Directorul din acea vreme era extrem de intolerant faţă de critici şi, intenţionat sau nu, descuraja funcţionarii medii de a raporta orice informaţii care ar putea ridica întrebări legate de navetă sau de zborurile planificate. Ca urmare, managerii conştienţi de problemele potenţiale ale lansării rachetei, care au cauzat dezastrul, nu au raportat informaţia.

Adesea termenii nu sunt clar definiţi, pur şi simplu din motivul că politica abordează chestiuni complexe şi ambigue.

Apărarea naţională este o astfel de chestiune şi este una asupra căreia există multe dezacorduri deschise. Nu este garantat faptul că, de exemplu, a cheltui pe apărare echivalează cu capacitatea unei ţări de a duce un război, căci ţările care cheltuiesc cel mai mult pe apărare, nu sunt întotdeauna cele cu cel mai puternic sistem militar. Centrul de Informaţii Militare al SUA (Centrer for Defense Information), de exemplu, susţine că cheltuielile reduse pentru apărare ar face ca Statele Unite să fie mai puternice şi nu mai slabe prin întărirea economiei naţionale, pe care, la urma urmei, trebuie să se bazeze organizarea apărării. Termeni folosiţi în discursul politic Politica alocă două tipuri de resurse. Resursele tangibile pot fi direct observate şi măsurate şi include hrana, îmbrăcămintea, locuinţele, armele, banii, maşinile, etc. Când măsurăm direct lucrurile care sunt distribuite de guvern, primim date empirice numite astfel deoarece ele provin direct din experienţa noastră personală, din experimentare sau observaţie. Resursele intangibile, pe de altă parte, pot fi observate numai indirect. Ele cuprind valori ca: puterea, libertatea, naţiona-lismul, respectul, demnitatea, egalitatea, drepturile şi dreptatea. Nu este demn de interes a aduna date empirice despre aceşti itemi deoarece ei pot fi măsuraţi doar indirect. De asemenea actorii politici vorbesc despre ei în termeni abstracţi şi nu reuşesc să-i lege de termeni concreţi sau tangibili. Să presupunem că ne-ar interesa diferenţele dintre standardele de viaţă din Suedia şi Bolivia. Am putea construi o afirmaţie folosind termeni concreţi: “Rata mortalităţii infantile din Bolivia este mai mare decât cea din Suedia”. Termenul rata mortalităţii infantile se referă la ceva măsurabil şi ca urmare se poate dovedi dacă afirmaţia este adevărată sau falsă. Totuşi, o afirmaţie de tipul “Suedezii o duc mai bine decât bolivienii” nu poate fi testată empiric, aşa cum este formulată. Termenul mai bine

Resurse tangibile Lucruri de valoare care pot fi observate şi măsurate direct. Date empirice Date adunate direct din experienţa personală, experimentare sau observaţie. Resurse intangibile Lucruri de valoare care nu pot fi observate sau măsurate direct.

Virgil STOICA

112

Simboluri concrete Simboluri care înlocuiesc lucruri care pot fi direct măsurate sau observate. Simboluri abstracte Simboluri care înlocuiesc lucruri care nu pot fi direct măsurate sau observate.

decât se referă la o calitate abstractă şi trebuie redefinit în termeni mai empirici sau mai concreţi. Un al doilea exemplu: “Elitele sunt mai democratice decât oamenii săraci.” În mod virtual, întreaga afirmaţie conţine termeni abstracţi pentru care referinţele empirice sunt neclare: elite, democratic şi săraci. Termenul elită s-ar putea referi doar la oamenii bogaţi sau ar putea însemna oamenii care controlează organizaţiile mari sau care deţin funcţii politice. Înţelesurile concrete ale unui astfel de termen pot diferi mult de la un observator la altul. Totuşi, dacă rescriem propoziţia astfel: “Familiile cu venituri mai mari de 15 milioane pe lună manifestă o susţinere mai mare pentru libertatea de expresie şi presă liberă decât familiile cu un venit mai mic de 3 milioane”, avem termeni (venitul familiei şi exprimare a opiniilor) ai căror înţelesuri precise pot fi examinate. Soluţia acestor ambiguităţi nu este aceea de a înceta de a ne gândi la ea. Termenii mizerie şi elită sunt ambii termeni importanţi deoarece se referă la dimensiuni ale vieţii noastre politice care sunt semnificative, chiar dacă e greu să fim foarte exacţi în legătură cu sensurile lor sau să-i traducem în termeni concreţi.

Şi după cum am subliniat anterior, lipsa de precizie a multor termeni abstracţi înseamnă că ei pot fi intenţionat utilizaţi pentru a dezinforma oamenii, pentru a promova interese particulare sau pentru a exprima emoţii puternice.

În ciuda acestor câtorva probleme, termenii abstracţi nu pot fi ignoraţi. E mai bine să se acorde o atenţie specială în clarificarea discursului personal, în traducerea termenilor abstracţi în termeni mai concreţi şi în legarea lor de rezultate empirice. Aceste sarcini de lucru sunt centrale pentru deprinderile pe care le descriem în acest curs.

Tipuri de simboluri abstracte

Abstracţiile sunt adesea transpuse în simboluri, reprezentând o provocare ulterioară pentru analiza atentă. Ca o regulă generală, simbolurile sunt semne sau reprezentări pe

care oamenii le folosesc pentru a comunica despre lucruri ce nu pot fi uşor înţelese sau despre care nu se poate vorbi prea uşor. De exemplu, când ne gândim la România ne putem gândi la astfel de simboluri ca hărţi, steaguri, portrete de lideri, sau imagini ale unor clădiri vestite. Simbolurile care reprezintă resurse tangibile sunt numite simboluri concrete deoarece se referă la obiecte care pot fi observate şi măsurate. Spre deosebire de acestea, simbolurile abstracte reprezintă resurse intangibile şi valori care nu pot fi observate. Oamenii a căror lume politică este dominată de astfel de

abstracţiuni, întâmpină mai multe greutăţi în înţelegerea realităţii. Simbolurile au o atracţie deosebită deoarece ele pot simplifica termenii ambigui sau complecşi. Cei preocupaţi de economie şi de comparaţii între Statele Unite şi Japonia, de exemplu, se bazează frecvent pe termeni vagi cum ar fi caracter naţional şi valori culturale. Scopul este adesea de a simplifica o lume complexă şi de a face mai


113

uşor de înţeles. Multe dintre ele se referă la mituri sau poveşti care ne asigură că putem face faţă evenimentelor. Murray Edelmann, politolog, descrie acest proces de creare a metaforelor şi miturilor pentru a aborda complexitatea:

Cauzele şi remediile depresiilor, inflaţiilor, războaielor şi revoltelor care ameninţă lumea sunt complexe şi se bazează pe decizii mai mici sau mai mari a unui mare număr de oameni. Miturile şi metaforele permit oamenilor să trăiască într-o lume în care cauzele sunt simple şi clare, iar remediile sunt vagi. În locul unei lumi empirice complicate, oamenii ţin la relativ puţine mituri simple, arhetipale, în care duşmanul conspiratoriu şi eroul salvator atotputernic sunt figurile centrale. Ca urmare, oamenii se simt asiguraţi prin ghidare, siguranţă şi încredere, în loc să se simtă paralizaţi de ameninţări, confuzie şi de o responsabilitate personală nedorită de a face judecăţi.

Oamenii preocupaţi de cunoaşterea şi înţelegerea lumii politice, trebuie să aprecieze că o mare parte din limbajul şi informaţiile despre această lume sunt adesea folosite pentru a ne ajuta să facem faţă complexităţii şi ambiguităţii politicii. Există câteva tipuri de simboluri abstracte care includ metafore, comparaţii, analogii şi stereotipuri.

Metafore şi comparaţii

Metaforele sunt figuri de stil în care un cuvânt sau o frază folosite în mod normal într-un anumit context, sunt aplicate într-un al doilea, diferit de primul, pentru a face o comparaţie.

Metaforele fac o comparaţie explicită (“Alegerile au fost o cursă de cai”), în timp ce comparaţiile introduc cuvintele ca sau ca şi (“Alegerile au fost ca o cursă de cai”). Metaforele şi comparaţiile ne ajută să înţelegem un anumit lucru mai bine sau să trăim un nou sentiment faţă de un subiect. Stabilim asemănarea dintre două lucruri, aceste două figuri de stil ne sugerează că dacă înţelegem un lucru familiar, atunci putem înţelege şi un lucru nefamiliar.

Metaforele şi comparaţiile pot împiedica gândirea limpede atunci când se fac alăturări nepotrivite sau inexacte. Când vorbitorii compară două evenimente care de fapt nu sunt chiar aşa asemănătoare sau nu au nimic de-a face cu problema în discuţie, termenii ajung să deformeze în loc să clarifice.

Dezbaterile politice despre război şi strategie se bazează adesea pe utilizarea metaforelor şi comparaţiilor. În timpul celui de-al doilea război mondial, primul-ministru britanic Winston Churchill a fost în dezacord cu preşedintele american Franklin D. Roosevelt în legătură cu amplasarea celui de-al “doilea front” aliat, din Europa de Vest. Britanicii pledau pentru organizarea invaziei prin Mediterana, atacând mai întâi Sicilia, apoi Italia, şi apoi extinzând invazia în tot sudul Europei. Americanii doreau să lanseze invazia din Franţa. Punctul de vedere britanic a prevalat, iniţial măcar, în parte, din cauza metaforei utilizate. Churchill se referea la coasta mediteraneană ca fiind “burta moale a Europei” (the soft underbelly of Europe), subliniind dramatic aparenta sa vulnerabiltate. Din păcate, câmpul de luptă italian s-a dovedit să nu fie chiar “burta fiarei”, ci un teren denivelat, periculos şi dificil, unde

Virgil STOICA

114

Judecata prin analogie Analiza unui fenomen prin referire la un altul, la un fenomen substitut, care corespunde foarte bine cu primul.

drumurile proaste şi lipsa terenurilor de aterizare au făcut asaltul extrem de dificil. Aliaţii au avut nevoie de aproape un an pentru a parcurge 800 de km şi de a ajunge în Roma.

Ce probleme sunt impuse de următorii termeni folosiţi în mod curent? Scrieţi propriile răspunsuri. Răspunsurile posibile sunt incluse între paranteze, dar şi ale voastre pot fi la fel de valabile.

Programul de asistenţă a săracilor descris ca o treaptă a unei scări. ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

(Sugerează că cei care primesc bunuri vor continua să lupte cu sărăcia; ignoră posibilitatea că unele programe de asistenţă nu permit oamenilor să depăşească sărăcia sau că sunt programe care chiar creează o dependenţă.)

Boschetarul ca un simbol pentru cei fără locuinţă. ___________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________

(Implică faptul că cei fără adăpost sunt bătrâni şi alcoolici şi nu oameni care ar putea avea prea puţine opţiuni.)

Cupola de sticlă ca o metaforă sugerând că femeile nu sunt promovate în slujbele de la nivelele superioare. ___________________________________________________________________________ (Se trece cu vederea faptul că cea mai mare parte a discriminării la locul de muncă împotriva femeilor apare mai frecvent la nivelul slujbelor inferioare decât la nivelul celor superioare.) Lumea a treia ca termen pentru naţiunile în curs de dezvoltare. ___________________________________________________________________________ (Sugerează că naţiunile puteau fi împărţite în trei categorii: vestul industrial, blocul comunist şi naţiunile mai puţin dezvoltate; ignoră dispariţia fostului imperiu sovietic şi trece cu vederea diferenţe importante între naţiunile mai puţin importante.)

Judecată prin analogie Politicienii încearcă adesea să înţeleagă un eveniment contemporan lor judecându-l în funcţie de un eveniment istoric analog. Ei consideră că dacă descoperim

un eveniment similar din trecut, putem învăţa mai mute despre situaţia contemporană. Una din cele mai folosite analogii se referă la un eveniment din 1938, când Marea Britanie a cedat cerinţelor lui Hitler de a i se permite să anexeze o parte din Cehoslovacia. Acest act de acceptare pasivă l-a convins pe Hitler că putea să pornească la cucerirea restului Europei fără riscul de a fi pedepsit. Aşa numita analogie muncheneză este folosită oricând cineva doreşte să susţină că alţii se retrag dintr-o confruntare şi astfel încurajează involuntar agresiunea ulterioară. În timpul anilor `60, cei care apărau războiul din Vietnam au folosit analogia muncheneză, declarând că dacă forţele Statele Unite s-ar fi retras, această acţiune nu ar fi

făcut decât să producă mai multă agresiune din partea Vietnamului de Nord. Şi în 1988


115

reînceperea negocierilor privind reducerea înarmării dintre preşedintele S.U.A. Regan şi secretarul general al PCUS Mihail Gorbaciov, criticii considerau că aceia care promovau reducerea înarmării erau în pericol de a uita lecţia de la Munchen, că pacea vine doar din putere.

Utilitatea unei analogii depinde dacă punctele de asemănare dintre două evenimente sunt cu adevărat semnificative.

În acest caz întrebarea este dacă fosta Uniune Sovietică era asemănătoare cu Germania nazistă, în dorinţa sa de a domina alte naţiuni prin forţă. Dacă nu era aşa, analogia muncheneză putea fi falsă. Analogiile istorice sunt în acelaşi timp atrăgătoare şi periculoase, tocmai deoarece oamenii care folosesc astfel de analogii, apără adesea asemănările pe care le iau în considerare. Un critic a observat că “uneori, apare cineva – Winston Churchill a fost probabil ultimul – al cărui simţ de paralelism istoric să fie suficient de corect pentru a fi un ghid de conducere a statului. Mai adesea, cei care cred că urmează „lecţiile” trecutului nu fac decât să-şi urmeze propriile prejudecăţi, fie ele sănătoase sau nesănătoase şi să le numească istorie.”

Etichetări şi stereotipuri Folosirea de către politicieni a metaforelor, comparaţiilor şi analogiilor

ilustrează utilizarea dramatică a limbajului în politică. Mai puţin dramatică, dar, probabil mai semnificativă, este folosirea etichetărilor de grup, a stereotipurilor şi a altor simboluri pentru a influenţa deciziile.

Etichetările de grup bazate pe linii teritoriale etnice sau de clasă sunt folosite de obicei pentru a-i satisface pe cei care nu reuşesc să primească resursele tangibile pe care le doresc.

În acest sens, simbolurile de grup sunt ceea ce Charles Elliott numeşte “meca-nism de încredere” – orice practică socială care distribuie inegal resursele şi convinge în acelaşi timp pe cei care pierd că sistemul este în fond corect şi că de fapt ei au pierdut din cauza propriilor lor deficienţe. Cel mai cunoscut exemplu este tokenism-ul1, prin care unui singur reprezentant al unei minorităţi (ex.: femeie, african, american, hispanic) i se oferă un tratament special. Norocul acestei persoane este exploatat pentru a sugera altora că sistemul este de fapt corect, cinstit, şi pentru a redirecţiona frustrarea altor membrii ai minorităţii.

Cuvinte care maschează realitatea În sfârşit, limbajul poate să facă neclare sensurile, să obtureze conştiinţa noastră

faţă de realităţile neplăcute, sau să ascundă costurile alegerilor politice.

În eseul clasic “Politica şi limba engleză”, George Orwell subliniază modul în care clişeele şi jargonul sunt repetate mecanic în discursule politice pentru a ascunde adevărul şi pentru a face ideile obişnuite să pară creative. Folosind fraze bogate în textură – ritm, simetrie şi cadenţă – dar golite de înţeles, conducătorii pot să ascundă adevăratul impact uman a deciziilor politice negative. 1 Tokenism- arată acomodarea cu o cerere, principiu a unor concesiuni de regulă formale; sau integrarea reală a negrilor în şcoli şi la locul de muncă.

Virgil STOICA

116

Rapoartele despre operaţiile militare au o înclinaţie specială spre acest tip de mascare. Un raport timpuriu despre războiul din Vietnam descria un tip de atac cunoscut sub numele de operaţia SLAM. SLAM însemna A Căuta, A Localiza, A Anihila, A Monitoriza, şi se baza pe o gamă completă de arme de susţinere, de la bombe strategice B-52 până la artilerie uşoară. Un raport nota că “în timpul celor 49 de zile a operaţiunii SLAM de susţinere a Con Thien am detectat un duşman bine apărat, i-am distrus proviziile şi l-am forţat să se retragă mult.” Este uşor de uitat că aceste cuvinte descriu o tehnologie letală şi că, în timpul perioadei de şapte ani, din 1965 până în 1971, 10 de miliarde de kg de muniţie au fost explodate pe teritoriul Vietnamului de Sud. Scopul acestei discuţii asupra termenilor discursului politic nu este acela de a spune că afirmaţia politică este confuză şi falsă şi că analiza sistematică este imposibilă. De fapt scopul este de a accentua importanţa de a fi atenţi şi sistematici în folosirea acestor termeni. Definiţiile clare sunt centrale pentru toate ştiinţele sociale, însă cu atât mai mult pentru ştiinţele politice. Astfel, acest curs este preocupat de strategiile de mărire a clarităţii şi preciziei a termenilor şi definiţiilor pe care îi folosim în cercetare.

Caracteristicile datelor utilizate în discursul politic Am observat până acum că limbajul discursului politic se bazează adesea pe termeni care sunt legaţi doar indirect de evidenţa empirică şi care ascund ceea ce se întâmplă în mod real prin suprasimplificarea realităţii sau prin promovarea unei poziţii particulare. Acest subcapitol ia în considerare modul în care şi datele cantitative pot produce suprasimplificarea sau ne pot induce în eroare.

Eroare şi bias

Multe din datele şi rezultatele pe care le luăm ca date, sunt pur şi simplu eronate.

Un motiv extrem de simplu a fost sugerat de Sir Josiah Stamp, un oficial al Departamentului Finanţe al Marii Britanii, între 1896 şi 1919:

Guvernul dispune de statistici uimitoare. El le colectează, le adună, le ridică la puterea n, extrage rădăcina pătrată şi pregăteşte diagrame minunate. Dar nu trebuie uitat niciodată că fiecare din aceste cifre provin, în ultimă instanţă de la observatorul din sat, care le pune pe hârtie după bunul lui plac.

Încă mai suntem dependenţi de versiuni moderne ale observatorului din sat, în ciuda tehnologiei noastre din ce în ce mai sofisticate. În toamna lui 1979, de exemplu, Federal Reserve Board din Statele Unite a fost alarmată de o creştere bruscă a depozitelor monetare. S-a dovedit că un mare consorţiu bancar a raportat greşit băncii federale depozitele de care dispunea. El a declarat cu 4,5 miliarde de dolari mai mult decât avea în realitate! Economiştii depind în totalitate de informaţiile statistice oferite de guvern, multe din aceste date fiind supuse unor erori mari, şi existând şanse foarte reduse ca erorile să se anuleze unele pe altele.

Motivele pentru care erorile din statisticile guvernamentale se înşiră de la complexitatea datelor pe care guvernul le colectează, până la faptul că cele mai multe


117

date au implicaţii politice, în 1976, Congresul Statelor Unite a stabilit o comisie de experţi care să revadă datele privind şomajul. Raportul comisiei sublinia că guvernul se bazează adesea “statistici extrem de imprecise” pentru a aloca fonduri statelor şi oraşelor, dar, în acelaşi timp, a ajuns la concluzia că nu exista nici o cale de a corecta deficienţele cu costuri rezonabile. În anii `80, cele mai respectate agenţii ale Congresului, responsabile de calcularea cifrelor bugetului – Congressional Budget Office şi The Joint Committee on Taxation – au ajuns să fie criticate pentru estimări inexacte. Unele din motivele criticii erau, desigur, politice. De exemplu, Congresul nu era dispus să suporte deficitul bugetar, astfel că a ales să ignore estimările negative ale propriului birou pentru buget, preferând să ţină cont de estimările mai optimiste ale Casei Albe. A interpreta numerele şi chiar a decide ce numere merită luate în seamă depinde de presupoziţiile de la care porneşti. Să observăm în ce mod au ales să vorbească despre venituri Republicanii şi Democraţii în anii `80. Republicanii erau mai dispuşi să vorbească despre “venitul mediu” ca o măsură a creşterii economice naţionale, în timp ce Democraţii tindeau să folosească “venitul median” (venitul unei persoane aflate la mijlocul unei liste de indivizi). Motivele lor erau următoarele: În anii `80 bogaţii şi-au mărit veniturile mai mult decât au făcut-o alte grupuri. Astfel, Republicanii care controlau preşedenţia în acea decadă doreau să demonstreze că veniturile au crescut. Ei preferau deci să se refere la venitul mediu deoarece include veniturile câştigate de bogaţi. Democraţii, însă, erau mai dispuşi să se refere la venitul median deoarece descria ceea ce se întâmpla cu cei aflaţi la nivelul de mijloc al structurii clasiale, şi nu cuprindea veniturile bogaţilor. Deoarece nu este îngreunat de cifrele veniturilor mari, tinde să fie mai mic decât venitul mediu şi indică astfel o creştere economică mai redusă.

Probleme ale măsurării

Termenii abstracţi folosiţi anterior sunt dificil de utilizat în analiză deoarece sunt greu de măsurat. Deseori este la fel de greu de măsurat termeni care sunt mai concreţi şi care par legaţi de date empirice.

Gândiţi-vă cum aţi putea măsura şomajul. Biroul pentru statisticile privind forţa de muncă face supravegheri asupra locuitorilor timp de o săptămână în fiecare lună, şi notează oamenii ca fiind angajaţi, şomeri şi care nu sunt în câmpul muncii. Pentru a fi considerat şomer trebuie să nu ai un loc de muncă, să cauţi în mod activ un loc de muncă şi să fii apt de muncă. Dacă nu lucrezi dar eşti descurajat şi ai renunţat să mai cauţi un loc de muncă, sau dacă lucrezi part-time pentru că nu ai mai găsit o slujbă full-time disponibilă, nu vei fi inclus printre şomeri. Sărăcia este un alt concept dificil de măsurat. Unele guverne au stabilit o formulă pentru a calcula necesarul de care o familie are nevoie pentru a trăi, şi sub care se consideră că oamenii trăiesc în sărăcie. Formula începe cu estimări ale costului hranei pentru o familie, pe care o înmulţeşte cu trei pentru a determina cât are nevoie o familie să cheltuiască pentru a menţine un standard rezonabil de trai. E uşor de presupus că alegerea cifrei trei ca amplificator se bazează pe dovezi obiective privind

Virgil STOICA

118

obiceiurile de cheltuire. În fond, se bazează pe o cercetare din 1955, care a determinat faptul că oamenii săraci cheltuie o treime din venituri pe mâncare. Studii mai recente estimează că săracii, în occident, cheltuie de fapt circa o pătrime din venituri pe hrană, astfel că unii ar putea considera că acest cost al hranei ar trebui înmulţit cu patru. (Întrebare: această strategie ar urca sau ar coborî linia sărăciei? Dacă costurile hranei s-ar înmulţi cu patru şi nu cu trei ar fi mai mulţi sau mai puţini oameni care trăiesc în sărăcie? Răspuns: ar creşte linia sărăciei şi ar include mai mulţi oameni printre cei consideraţi că trăiesc în sărăcie.) Există o a doua problemă la această formulă. Se bazează pe cel mai puţin generos buget alimentar oferit de Ministerul Agriculturii. (Întrebare: dacă ar fi folosit un buget alimentar mai amplu, atunci ar fi mai mulţi sau mai puţini oameni incluşi printre săraci? Răspuns: din nou, mai mulţi oameni ar fi consideraţi ca trăind în sărăcie.) Ambele aspecte ale formulei reduc suma de bani care defineşte sărăcia. În 1992, standardele stabileau, pentru Statele Unite, că o familie de patru persoane cu venituri sub 14.000$ este sub pragul de sărăcie şi este cuprinsă în programe de asistenţă socială. Definiţia are importante implicaţii politice. Conservatorii critică această definiţie deoarece cifrele despre venit nu cuprind venitul nefiscal, cum ar fi banii de pe cupoanele de hrană şi, de asemenea, nu compensează pentru raportările mai mici ale veniturilor. Dacă aceşti itemi ar fi incluşi, susţin ei, mai puţini oameni ar fi identificaţi ca trăind sub pragul sărăciei. Sau să considerăm dezbaterile continue legate de consumul de energie şi eforturile de a măsura “energia risipită” şi “criza de energie”. Conform unui punct de vedere, Statele Unite sunt foarte risipitoare în consumarea combustibililor fosili în comparaţie cu Europa şi Japonia. Se presupune că această risipă constituie o “criză de energie”, care îmbolnăveşte economia americană şi necesită acţiunea guvernului. Un alt punct de vedre privind acelaşi fapte consideră că este nepotrivit să se compare consumul de energie în Statele Unite cu cel din Europa şi Japonia din cauza mărimii mai mari şi a climatului nordic mai rece din Statele Unite. De aceea informaţiile privind folosirea energiei în cele trei zone nu indică o criză de energie şi prin urmare nu necesită o acţiune guvernamentală.

Manipularea datelor În fine, merită notat că statisticile oficiale pot fi folosite pentru a manipula sau

influenţa opinia populară în legătură cu programele guvernamentale. S-a menţionat deja efortul Congresului de a folosi cele mai optimiste cifre privind bugetul naţional chiar şi când asta înseamnă a se baza pe cifrele Casei Albe şi nu pe studiile Congressional Budget Office. Un punct similar a fost marcat şi de fostul subsecretar al Marinei, James Woolesey, care a subliniat că în timpul administraţiei preşedintelui Carter, Departa-mentului de Apărare i s-a cerut să prezică o rată mai scăzută a inflaţiei decât cea care era aşteptată de economiştii guvernului. Intenţia evidentă era de a permite guvernului să menţină creşterea evident reală a cheltuielilor cu apărarea, pentru a nu mări, în acelaşi timp, bugetul apărării cu un procent mai mare de zece la sută pe an. Economistul John Kenneth Galbraith a observat că acestea erau practici obişnuite ale guvernului.

Nimeni nu poate crede serios că în trecut predicţiile oficiale aveau scopul de a reflecta ceea ce urma să se întâmple. Asta prin natura sistemului era ceva necunoscut. Predicţiile oficiale reprezentau de fapt ceea ce avea nevoie o anume administraţie să se


119

Designul cercetării Proiect de cercetare care defineşte termenii, specifică afirmaţiile care vor fi testate, listează datele necesare şi modul de a le obţine, descrie testele care trebuie efectuate şi stabileşte frecvenţa de paşi pentru a completa proiectul.

întâmple. De aceea, aceste predicţii, dacă erau pe o perioadă mai mare de şase luni, preziceau întotdeauna mai puţină inflaţie, mai puţin şomaj şi o economie expansivă şi viguroasă. Intervalul de şase luni este important, căci un calcul amănunţit arată că aceasta este perioada în care orice predicţie este uitată.

Practicarea analizei riguroase Aceast curs se bazează pe o presupunere foarte optimistă:

o mai mare atenţie acordată înţelesurilor conceptelor şi datelor folosite de noi şi de alţii, va îmbunătăţi procesul democratic.

Unii îşi pun problema dacă acest fept este valabil întotdeauna. Ei indică tendinţele a unor lideri de a simplifica şi distorsiona mesajele în campaniile electorale ale alegerilor democratice. Ei mai susţin faptul că probleme de politică sunt atât de complexe încât atât publicul cât şi experţii au dificultăţi în a desemna sau evalua politicile eficiente. Sunt multe motive de a fi îngrijoraţi de tendinţele actuale din sistemele democratice apărute odată cu creşterea complexităţii problemelor sociale şi cu creşterea nivelului de conflict. Deci sunt, de asemenea, motive de a fi optimişti dar prudenţi. Multe responsabilităţi ale politicii au fost descentralizate, şi multor grupuri şi profesionişti li se cere să inoveze şi să ofere noi soluţii politice. Există o disponibilitate crescută de a experimenta noi moduri de conducere a procesului democratic şi noi politici. Există un interes pentru noile modalităţi de a implica cetăţenii în deciziile conducerii şi de a oferi servicii publice în parteneriat cu alte organizaţii. Fiecare din aceste inovaţii măreşte oportunităţile indivizilor şi grupurilor de a-şi îmbunătăţi şi aplica deprinderile de analiză politică – fie ca cetăţeni, ca profesionişti într-un sector public, sau ca actor în sectoare private şi voluntare. Astfel, în termeni generali, aceast curs îşi propune să vă ajute să participaţi mai eficient la sistemul democratic. Deoarece politica se bazează pe o retorică vagă şi pe date înşelătoare, după cum s-a precizat în paginile anterioare, participarea eficientă necesită gândire şi atenţie în formarea opiniilor şi în clasificarea rezultatelor care să le susţină. De fapt cursul încearcă să vă ajute să deveniţi consumatori educaţi ai limbajului şi datelor politice; să vă facă să fiţi sceptici în faţa observaţiilor simpliste, facile, şi a ideilor convenţionale despre politică; să vă ofere nişte deprinderi de gândire şi abilităţi care să vă permită să efectuaţi o analiză empirică. Capitolele următoare vă vor prezenta o serie de paşi care constituie procesul de cercetare. Deşi sunt descrişi ca paşi şi ca sarcini intelectuale discrete în cercetarea reală condiţiile sunt amestecate, liniile lor de limitare sunt rareori clare şi ordonate, iar succesiunea lor urmăreşte rareori o linie dreaptă de la început la sfârşit. Dacă aici discuţia greşeşte pe latura clarităţii şi succesiunii, asta se datorează faptului că trebuie mai întâi să învăţaţi deprinderile. Apoi, când obişnuinţa de a ancheta devine ca o a doua natură pentru voi, puteţi să vă desprindeţi de ordinea strictă impusă de această prezentare. Cele câteva deprinderi pot fi văzute şi ca aspecte ale construirii şi desfăşurării

Virgil STOICA

120

cercetării. Există trei sarcini de bază ale procesului de realizare a cercetării. Prima este de a identifica subiectul sau întrebarea de cercetat. A doua este de a găsi dovezi relevante pentru întrebarea respectivă. A treia este de a analiza sau interpreta această dovadă într-un mod să vă permită să răspundeţi la întrebare sau măcar să înţelegeţi mai bine întrebarea. Toţi aceşti paşi sunt la fel de importanţi şi constituie elemente esenţiale pentru designul cercetării. Lucrările despre cercetare neglijează adesea primul dintre aceste puncte. Ei pornesc de la presupunerea că aveţi o întrebare sau un subiect şi vă prezintă doar modul în care să desfăşuraţi ceilalţi dopi paşi: colectarea datelor şi analizarea lor. O temă de bază a acestui curs este aceea că definirea întrebărilor este o parte importantă a cercetării. Puteţi privi o chestiune dată din mai multe puncte de vedere şi puteţi defini întrebări specifice în mai multe moduri. Mai departe, modul în care formulaţi întrebarea va determina modalitatea cea mai bună de a o studia. Dacă cineva vrea să studieze participarea la vot se poate, de exemplu, informa despre participare la vot în diferite ţări şi despre caracteristicile celor care votează şi a celor care nu votează. Alternativ, se poate căuta o mai bună înţelegere a atitudinilor şi sentimentelor celor care nu votează. Pentru a răspunde la prima întrebare, se adună informaţia care este deja disponibilă în documente existente şi se poate analiza prin variate metode statistice. Pentru a răspunde la o doua întrebare se pot intervieva nonvotanţii şi se pot interpreta răspunsurile date, probabil în forme narative. Întrebările şi designurile legate de ele pot să ofere informaţii diferite şi pot să servească unor scopuri diferite. Următoarele capitole prezintă alegerile pe care le are cineva atunci când îşi formulează întrebările de cercetare şi când îşi construieşte designul cercetării. Se recomandă creativitatea în explorarea opţiunilor, luarea în considerarea a unor aspecte la care nu s-a reflectat anterior şi sistematizarea punctelor ce urmează a fi analizate.

Exerciţii

Exerciţiul I.1. Examinarea termenilor folosiţi în discursul politic A. Urmează termenii folosiţi în mod obişnuit în discursul politic. Indicaţi care din ei

sunt termeni vagi, care sunt metafore sau comparaţii. Ce implicaţii are fiecare din ei pentru înţelegerea politicii?

1. Descrieri ale hranei, educaţiei şi programelor de asistenţă sanitară ca “investiţii

în resurse umane”. 2. Economiştii politici spun adesea că alegerile sunt ca o piaţă, şi alegătorii sunt ca

nişte consumatori economici. 3. Descrieri ale unei persoane ca fiind “de stânga” sau “de dreapta”. 4. Utilizarea conceptului “valorile familiei” în campaniile politice.

B. Să considerăm folosirea conceptului “ a ajuta oamenii care muncesc” în alegeri.

Preşedintele în funcţie doreşte să demonstreze că el a îmbunătăţit condiţiile de muncă ale oamenilor şi subliniază faptul că în timpul mandatului său au fost create un milion de noi

?


121

locuri de muncă. Contracandidatul, susţine că în timpul conducerii actualului preşedinte condiţia oamenilor care muncesc s-a înrăutăţit, şi susţine că 1,2 milioane de oameni sunt şomeri. De fapt ambele afirmaţii pot fi adevărate. Cum puteţi explica asta?

Execiţiul I.2. Metafore şi simboluri abstracte

Copiaţi un articol dint-un ziar de care dispuneţi şi căutaţi apoi exemple de metafore sau simboluri abstracte folosite în discursul politic. Alegeţi un exemplu pentru fiecare şi răspundeţi la următoarele întrebări. Metafora:___________________________________________________ Care era contextul în care a fost folosită metafora respectivă? (spuneţi cine a scris-o sau rostit-o, în ce ocazie, şi aşa mai departe.) Care sunt prezumpţiile de bază care stau la baza utilizării acestei metafore? Reuşeşte să contureze exact comparaţia pe care a intenţionat să o facă? Reuşeşte să clarifice problema sau o încurcă mai mult? Simbol abstract______________________________________________ Ce reprezintă acest simbol? Care a fost contextul în care a fost folosit? Care sunt prezumţiile ce stau la baza acestui simbol? Clarifică problema? Sunt potenţiale surse de eroare?

Virgil STOICA

122

Date empirice Date adunate direct din experienţa personală, prin experimentare sau observare. Afirmaţie normativă Propoziţii care indică preferinţele sau valorile în legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple.

II. DEZVOLTAREA ÎNTREBĂRILOR CERCETĂRII Formularea întrebărilor empirice Cercetarea şi analiza clarifică imagini ale argumentelor monotone în legătură cu problemele ridicate. Cu toţii, însă, analizăm evenimentele politice, adesea chiar pe cele care ne afectează direct. Gândirea sistematică în legătură cu politica începe, de obicei, când un eveniment public incitant ne atrage atenţia. De exemplu, în 2000, comentatorii politici au observat că 65% din alegătorii din ţara X au votat în alegerile prezidenţiale. Într-adevăr, s-a produs, în ultimii ani, o creştere. Cunoscând că în 1992 rata prezenţei la vot era de 63% şi în 1996 era de numai 60,1%, e normal să ne întrebăm de ce procentajul a crescut în 2000. Sau, altfel, dacă ştiaţi că în 1990 prezenţa la urne era de 84%, vă puteţi întreba de ce a scăzut. La fel, dacă aţi aflat că prezenţa la vot în naţiunile industrializate, cum sunt Belgia, Austria şi Australia, este de 90%, vă puteţi întreba de ce în ţara X procentul e atât de scăzut.

Observaţi că am trecut de la o problemă de interes general, legată de prezenţa la urne, la întrebări specifice. Întrebările clarifică ce ştim şi ce nu ştim, şi unde sunt chestiunile de interes. Acest capitol vă prezintă o varietate de modalităţi de a vă formula întrebări de cercetare. Este foarte util să luaţi în considerare diferite tipuri de întrebări deoarece ele pot să vă determine să gândiţi în legătură cu evenimentele în moduri noi şi neaşteptate. Diferitele întrebări, în schimb, conturează tipul de cercetare şi analiză pe care-l proiectaţi.

În timp ce întrebările şi designul de cercetare pot diferi, toate întrebările şi abordările legate de cercetare descrise în această carte au o caracteristică comună: toate pun întrebări empirice, înţelegând prin asta întrebări la care se poate răspunde cu date empirice, adică, cu observaţii legate de lumea din jurul nostru. Întrebările empirice se deosebesc de cele normative, sau cele de valoare. Întrebările normative produc afirmaţii normative, adică judecăţi de valoare sau preferinţe care conţin sau implică cuvinte cum sunt ar trebui, rău sau bun. Iată nişte exemple din ambele tipuri de întrebări: “Limitările contribuţiilor la campaniile electorale îi determină pe contracandidaţi să aibă dificultăţi mai mari de a-i înfrânge pe cei din funcţie?” (empirică) “Ar trebui să avem o lege care să limiteze suma de bani cu care un individ poate contribui la o campanie?” (normativă)

“Sunt delicvenţii potenţiali mai puţin predispuşi la infracţiuni grave dacă ştiu că există pedeapsa cu moartea?” (empirică)


123

“Ar fi greşit să se reinstituie pedeapsa cu moartea?” (normativă) “Ce impact ar avea reducerile impozitului pe venit asupra deficitului bugetar?” (empirică)

“Ar trebui să reducem impozitul pe venit?” (normativă)

Întrebările normative nu sunt empirice deoarece ele cer mai degrabă convingeri, preferinţe sau sentimente, şi mai puţin dovezi. Oamenii vor fi adesea în dezacord în legătură cu afirmaţiile de valoare. Unii sunt de acord cu pedeapsa cu moartea, alţii se opun. Deoarece argumentele privind această problemă se bazează, la urma urmei, pe convingeri privind moralitatea uciderii, datele empirice nu pot singure să finalizeze dezbaterea.

În ciuda acestor diferenţe, cercetarea empirică este foarte relevantă pentru preocupările normative. Cele mai multe dintre valorile noastre se bazează, cel puţin parţial, pe observaţii empirice. Putem să ne opunem pedepsei cu moartea deoarece am observat că deseori judecătorii se înşeală când condamnă o persoană. Totuşi, putem ignora această dovadă când afirmăm că suntem împotriva pedepsei cu moartea. Identificând şi punând întrebări în legătură cu datele empirice care stau în spatele valorilor noastre, putem să ne clarificăm acele valori şi le exprimăm mai eficient. Tocmai în acest sens major, preocupările normative şi empirice sunt relaţionate unele cu altele. Să considerăm următorul exemplu de afirmaţie-valorare, legată de vot: “Românii ar trebui să voteze în mod regulat în alegeri”. Această afirmaţie normativă ar putea fi reformulată ca o întrebare care cere dovezi empirice despre ce fel de grupuri participă mai mult la alegeri în România. Răspunsurile ar putea fi folosite pentru a susţine, sau pune la îndoială intenţiile cuiva de creştere a participării la vot.

“Grupurile cu venituri mici şi minorităţile sunt mai puţin apte de a vota, faţă de grupurile cu venituri medii şi mari?” “Cei care votează neregulat au mai puţină încredere în sistemul politic?” “Cei care sunt mai puţin capabili de a aborda votul, eşuează de asemenea şi în a participa la alte forme de participare civică?”

În fiecare caz, întrebarea empirică cere dovezi care să fie relevante faţă de afirmaţia-valoare originală. Dovezile empirice care suportă un răspuns de tip “da”, la oricare din întrebări, ar putea furniza o raţiune pentru afirmaţia normativă originală. Observaţi că dovezile ar fi în continuare neconcludente. Va mai trebui să decidem cât de importante sunt aceste fapte pentru noi şi dacă sunt şi alte puncte care trebuie luate în considerare. Cu toate acestea, cunoaşterea faptului că afirmaţii-valoare se bazează, de obicei, pe dovezi empirice invizibile (unstated) ne poate ajuta să ne analizăm mai atent opiniile. Descrierea şi explicare modelelor generale De cele mai multe ori, întrebările empirice politice, cer o descriere; adică, ne cer să descriem modele generale şi tendinţe. Ele merg adesea cu un pas înainte şi cer motivele sau explicaţiile pentru aceste modele. Întrebările stabilite mai înainte despre

Virgil STOICA

124

Descriere Informaţie despre un singur caz, ceva mai profundă, sau despre modele şi tendinţe din mai multe cazuri. Explicaţie Analiză care trebuie să determine de ce se produce un eveniment.

Observaţie Colectarea informaţiilor despre un eveniment, despre o persoană sau o activitate. Studiu de caz Studiu al unei singure unităţi, de obicei, în profunzime. A clasifica A categoriza cazurile în câteva grupe conform unor puncte de interes.

diferenţele de participare la vot de la un scrutin la altul, necesită atât descriere, cât şi explicaţie. Ele ne fac să descriem participarea la vot într-un număr mai mare de scrutinuri prezidenţiale, pentru a ne determina dacă există vreun model sau tendinţă. Am putea merge mai departe pentru a întreba care sunt cele mai importante motive pentru neprezentare la vot; adică, am putea încerca să explicăm ceea ce am descoperit. De exemplu, cercetătorii au învăţat că chiar şi numai factorul nivel educaţional contează mult în a prezice dacă oamenii vor vota sau nu. Am putea compara votanţii cu nonvotanţii, conform

caracteristicilor de identificare cu un partid, atitudine faţă de candidat, gen, educaţie, statut social şi rasă, pentru a vedea în ce măsură fiecare dintre acestea este corelat cu prezenţa la vot. De la descriere la explicaţii Descrierile ne spun ce se întâmplă. Dacă ne interesează prezenţa la urne, putem căuta informaţii care descriu participarea în ultimii 10 de ani, sau putem examina participarea diferitelor grupuri de vârstă sau de venit. Dacă vom colecta această informaţie singuri sau dacă folosim datele adunate de alţii, se cheamă că facem observaţii. Aceste observaţii ar putea descrie un singur caz sau mai multe. Dacă am şti pe cineva care a ales să nu voteze, am putea intervieva persoana şi am putea construi un studiu de caz examinând atitudinile şi experienţele persoanei. Sau am putea folosi

datele privind alegerile adunate de guvern şi am putea face observaţii în legătură cu procentul de cetăţeni care au votat într-un anumit an. Am putea suplimenta acestea cu date adunate dintr-o anchetă largă care descrie caracteristicile votanţilor şi nevotanţilor. După cum am notat anterior, încercăm de obicei să construim pe aceste descrieri pentru a explica de ce se produce un eveniment sau un model. Ştiinţele sociale au căutat în mod tradiţional explicaţii generale, de exemplu, motivele scăderii prezenţei la urne şi s-au preocupat mai puţin de motivele pentru care un anumit votant nu a mai vrut să voteze. Dacă un studiu se axează pe explicitarea unui caz specific, asta se face deoarece cazul ne spune ceva despre un set mai larg de evenimente. Studiile privind explozia navetei Challenger sunt de un interes deosebit pentru oficialităţile care se ocupă de explorarea

spaţiului cosmic. Studiile pe aceeaşi temă sunt interesante pentru un specialist în ştiinţe sociale în măsura în care acestea pot sugera explicaţii mai generale ale unor probleme care apar în manipularea tehnologiilor sofisticate. O cale de a trece de la descriere la explicaţie este de a clasifica cazurile pe care le descriem. În studierea participării la vot, de exemplu, puteţi face o distincţie simplă între cei care merg la vot şi cei care nu merg la vot. Alternativ, puteţi grupa şi mai mult populaţia distingând între categorii de indivizi, cum sunt votanţi, cei care nu sunt interesaţi, cei care aleg intenţionat să nu voteze. Nu există o modalitate unică şi corectă


125

de a clasifica cazurile. Totul depinde de clasificări, ce oferă mai multe lămuriri într-o anume problemă şi de ce informaţii dispuneţi sau cum v-aţi decis să le adunaţi. Pentru a face prima distincţie între votanţi şi nonvotanţi puteţi găsi uşor informaţii din numărul de voturi de la scrutinurile naţionale, pentru a efectua a doua clasificare, însă, trebuie să aveţi acces la informaţii obţinute printr-o cercetare a votanţilor privind motivele pentru care nu votează. Dacă vă interesează caracteristicile nonvotanţilor, astfel de date de anchetă vă sunt extrem de utile.

Clasificările nu sunt nici bune, nici rele; mai degrabă ele sunt mai utile sau mai puţin utile pentru diferitele probleme cercetate.

Ca un exemplu, să presupunem că aţi auzit să unui anumit oraş îi creşte populaţia şi vă întrebaţi şi dacă sunt şi alte oraşe din România care se măresc sau nu în ceea ce priveşte populaţia. Puteţi pur şi simplu să formaţi o listă de oraşe marcând toate schimbările în ceea ce priveşte populaţia (Vezi tabelul 2.1). Tabel 2.1. Rata de modificare a populaţiei din unele oraşe ale României, 1990-2000

Bacău -2,1 Iaşi -7,8 Bucureşti 10,2 Oradea 3,1 Călăraşi -11,9 Petroşani -20,5 Constanţa 7,3 Timişoara 4,5 Cluj-Napoca 4,2 Târgu Jiu -12,7

Pentru a înţelege mai bine modificările populaţiei, puteţi clasifica oraşele în grupuri. Mai întâi trebuie să alegeţi cum să le grupaţi: după mărime, după regiune, după grad de sărăcie. Oricare din aceste categorii poate fi utilă în funcţie de ceea ce vă interesează. Considerând informaţiile din tabelul 2.1 ar fi normal să le împărţim în funcţie de faptul că au cunoscut o creştere sau o scădere a populaţiei.

Creşterea populaţiei Descreşterea populaţiei Bucureşti 10,2 Petroşani -20,5 Constanţa 7,3 Târgu Jiu -12,7 Timişoara 4,5 Călăraşi -11,9 Cluj-Napoca 4,2 Iaşi -7,8 Oradea 3,1 Bacău -2,1

Odată clasificate în această manieră, puteţi observa că oraşele care au avut scădere a populaţiei se încadrează în două grupe distincte, cei cu creşteri mari şi cei cu creşteri mici. Această observaţie vă poate determina să le reclasificaţi în trei grupe:

Creşteri ale populaţiei

Scăderi mari ale populaţiei

Scăderi mici ale populaţiei

Bucureşti 10,2 Petroşani -20,5 Iaşi -7,8Constanţa 7,3 Târgu Jiu -12,7 Bacău -2,1Timişoara 4,5 Călăraşi -11,9 Cluj-Napoca 4,2 Oradea 3,1

Virgil STOICA

126

O altă clasificare a oraşelor ar putea fi pe regiuni.

Moldova Muntenia Transilvania Iaşi -7,8 Bucureşti 10,2 Timişoara 4,5 Bacău -2,1 Constanţa 7,3 Cluj-Napoca 4,2 Târgu Jiu -12,7 Oradea 3,1 Călăraşi -11,9 Petroşani -20,5

Astfel de clasificări vă permit să găsiţi modele. Această clasificare face ca diferenţele regionale să fie mai evidente. Puteţi folosi categoriile regionale pentru a obţine informaţii despre mai multe oraşe, pentru a vedea dacă aceleaşi tendinţe se păstrează şi dacă se adaugă mai multe cazuri. Puteţi continua cercetând dacă oraşele din fiecare regiune împărtăşesc şi alte caracteristici.

Cele mai utile explicaţii nu numai că leagă un eveniment de alţi factori, dar oferă şi o înţelegere logică a modului în care sunt ei conectaţi. Nu este suficient să spunem că accesul la educaţie explică de ce unii sunt mai apţi să voteze decât cei care au o educaţie redusă. Am dori să înţelegem de ce cei doi factori sunt legaţi.

Putem specula faptul că oamenii mai educaţi sunt capabili să înţeleagă problemele supuse alegerii şi poziţiile candidaţilor, spre deosebire de cei mai puţin educaţi. Pentru a testa justeţea acestei explicaţii, putem cerceta dacă oamenii mai educaţi au o prezenţă la vot mai mare decât cei mai puţin educaţi. Să presupunem că vrem să înţelegem motivul pentru care rezultatele descriptive indică faptul că oraşele din anumite regiuni înregistrează un declin al populaţiei, în timp ce în alte regiuni nu. Cum sunt legaţi aceşti doi factori? Diferitele regiuni au caracteristici care influenţează variaţiile populaţiei? Pentru a răspunde la asta trebuie să examinăm caracteristicile regiunilor pentru a vedea dacă anumite diferenţe regionale sunt legate de schimbările de populaţie. Am putea cerceta în ce măsură oraşele luate în discuţie se bazau preponderent pe o singură ramură industrială pentru a vedea dacă acestea explică schimbările de populaţie înregistrate în tabelul 2.1; am putea să cercetăm ratele de şomaj pentru a determina dacă erau mai mulţi oameni fără un loc de muncă sau dacă exista un declin al industriei mai mare în Moldova decât în Transilvania; am putea să studiem ponderea şi direcţia exporturilor din fiecare oraş, etc S-ar putea să vi se pară că nu există nici o distincţie fermă între studiile descriptive şi cele care încearcă să explice un eveniment sau un comportament. Unele din elementele folosite pentru a descrie un eveniment pot oferi posibile explicaţii pentru acel eveniment. Când am clasificat oraşele în funcţie de regiune, ne-am referit la asta ca la un studiu descriptiv. După cum s-a observat, regiunile oferă şi posibile explicaţii pentru diferitele rate de creştere din oraşe. Problema este dacă există vreo caracteristică a Midwest-ului ca regiune care să explice de ce atâtea oraşe din acea regiune şi-au diminuat populaţia. În acest fel, categoriile care reies dintr-un studiu descriptiv pot sugera o explicaţie. Să ne amintim, de exemplu, de studiile privind participarea la vot. Descriind alegătorii, puteţi observa că tinerii ştiu mai puţin despre politică decât ştiu bătrânii. Puteţi astfel ajunge la concluzia că acestea diferenţe de vârstă şi cunoştinţe pot


127

explica participarea mai scăzută la vot a tineretului. La fel, afirmaţia că oamenii cu o educaţie superioară sunt mai apţi să voteze decât cei care au o educaţie scăzută, descrie caracteristicile acelora care votează şi oferă o posibilă explicaţie a procesului de votare.

Exerciţii

Exerciţiu II.1: Descriere şi explicare Tabelul 2.2 conţine informaţii despre un grup selectat aleator de zece ţări, prezentate în ordine alfabetică. (Observaţie: GNP – Produs naţional brut, şi este o măsură standard a productivităţii economice a ţării. Termenii din paranteze vă spun ce înseamnă cifrele. Astfel populaţia Canadei este de 26,5 milioane, PNB pe cap de locuitor este de 20.470 $, iar speranţa de viaţă la naştere este de 77 de ani.) Să presupunem că vă interesează speranţele de viaţă în diferite ţări. Dacă faceţi un studiu descriptiv, puteţi folosi pur şi simplu tabelul 2.2. sau aţi putea face o descriere mai utilă clasificând ţările în funcţie de anumite caracteristici relevante.

Tabel 2.2 Caracteristici ale ţărilor selectate, 1990 Ţara Populaţia

(milioane) PNB pe cap de locuitor (dolari)

Speranţa de viaţă la naştere (ani)

Canada 26,5 20.470 77China 1.133,7 370 70Etiopia 51,2 120 48Franţa 56,4 19.490 77India 849,5 350 59Coreea de Sud 42,8 5400 71Panama 2,4 1830 73Nigeria 115,5 290 52Marea Britanie 57,4 16.100 76Statele Unite 250,0 21.790 76

Mai întâi să ne gândim cum să clasificăm ţările. Apoi folosind această informaţie vom trece dincolo de descriere şi vom sugera o explicaţie pentru diferitele valori ale speranţei de viaţă. În următoarele trei tabele de practică doar prima linie a fost completată. Completaţi voi aceste tabele. Mai întâi clasificaţi după regiune. Tabel de practică A. Speranţele de viaţă în zece ţări, în funcţie de regiune (în ani) Europa Africa /Orientul

Mijlociu Asia America de

Nord şi de Sud Franţa 77 Etiopia 48 China 70 Canada 77

?

Virgil STOICA

128

Apoi, clasificaţi ţările în funcţie de mărimea populaţiei:

Tabel B de practică: Speranţele de viaţă în zece ţări, funcţie de mărimea populaţiei Mici (până în 99 milioane)

Medii (până în 300 de milioane)

Mari (peste 300 de milioane

Canada 77 Nigeria 42 China 70

Apoi faceţi clasificarea în funcţie de PNB:

Tabel C de practică: Speranţele de viaţă în zece ţări, funcţie de media PNB pe cap de locuitor (în $ americani) PNB scăzut (sub 420)

PNB mediu (421-7999)

PNB mare (8000 şi peste)

China 70 Coreea de S 69 Canada 77

Fiecare tabel de practică descrie ceva în legătură cu ţările respective. Problema

este dacă unele din clasificări aduc mai mult informaţii privind speranţele de viaţă. Sugerează oare unele din ele mai multe decât altele? Să considerăm de exemplu, regiunea. Dacă ne uităm la Europa, ambele ţări au expectanţe de viaţă înalte, sugerând că regiunea poate fi o modalitate utilă de a organiza ţările. Pe de altă parte, regiunea America de Nord / de Sud include atât Statele Unite cât şi Panama, care au speranţe de viaţă foarte diferite. (Dacă dorim să reţinem regiunea, am putea separa America de Nord şi cea de Sud în două zone.) Populaţia este chiar şi mai puţin utilă deoarece fiecare categorie cuprinde o ţară cu speranţe mari de viaţă şi alta cu speranţă mică de viaţă. În ce măsură este PNB util pentru a clasifica ţările. Explicaţi-vă răspunsul. ______________________________________________________________________ (Este chiar util. Toate acele ţări cu un PNB mare au şi speranţe de viaţă similare. Este însă mai puţin util în descrierea speranţelor de viaţă între ţările cu venituri reduse şi medii.) Se poate oare afirma că venitul sau PNB este o modalitate de a explica speranţele de viaţă şi de a le descrie? Dacă da, de ce?___________________________ ______________________________________________________________________ (da, deoarece avem modele menţionate anterior. Vă veţi decide însă să adunaţi informaţii despre mai mult ţări, deoarece nu este nici un model valabil pentru ţările cu venituri mici şi mijlocii.)


129

Teorie Un set de explicaţii propuse, logic sau sistematic legate unele de altele, care caută să explice sau să prezică un fenomen.

De la explicaţii la consolidarea teoriei

Am sugerat deja că observaţiile interesante pot duce la probleme de cercetare. În mod ideal veţi avansa un pas dacă veţi lega întrebările şi căutările voastre de răspunsuri în procesul continuu de elaborare şi testare a teoriei în ştiinţele sociale. O teorie presupune că evenimentele nu sunt total întâmplătoare; oferă o explicaţie logică şi generală pentru comportamente şi evenimente. Ne forţează să trecem de la cazuri unice şi să privim tendinţele şi relaţiile care se aplică mai general. Atenţia pentru teorie ne forţează şi să ne interesăm de cercetările şi scrierile altora, şi să stabilim în ce mod cercetarea noastră se integrează în cunoştinţele acumulate de ştiinţa politică.Teoriile propun explicaţii generale pentru evenimente. În loc să spunem simplu că A se petrece oricând apare B, sau că A explică B, o teorie oferă motive pentru care A şi B sunt conectate într-un anumit fel. De exemplu, să considerăm propunerea lui Lispet că statusul oamenilor afectează participarea lor la politică. Teoria lui Lipset oferă o explicaţie bine elaborată a rolului pe care îl joacă statusul. Stabileşte că grupurile cu status scăzut sunt “mai puţin capabile să participe în organizaţii formale, citesc mai puţine reviste şi cărţi în mod regulat, şi deţin mai puţine informaţii privind treburile publice, votează mai puţin, şi în general, sunt mai puţin interesaţi de politică.” Cercetarea privind consolidarea teoriei va iniţia noi studii care să confirme sau să respingă teoria. Probabil că nu mai este la fel de adevărat în anii ’90 cum era în 1960, când a propus-o Lipset. Probabil este mai adevărată în unele grupuri decât în altele. Un accent pus pe teorie înseamnă că suntem interesaţi de motivele sau de logica care leagă observaţiile. Mai înseamnă, de asemenea, că noi căutăm modele generale care sunt adevărate pentru tipuri de cazuri şi nu pentru cazuri specifice. Unul din primii paşi în derularea cercetărilor de consolidare a teorie este în mod normal acela de a examina teoriile existente şi alternative legate de subiectele care ne interesează. Vom reveni la strategiile de utilizare şi testare a teoriilor la finele capitolului şi apoi în capitolul 3. A decide câte cazuri examinăm În exemplele anterioare am examinat un număr de oraşe şi ţări şi am adunat informaţii despre caracteristicile fiecărora. O altă abordare ar fi aceea de a alege unul sau două oraşe şi de a le studia mai detaliat. Aţi face astfel un studiu de caz descriptiv, un studiu intensiv a unei singure unităţi, de obicei mai în profunzime. În loc să examinaţi doar câteva caracteristici pentru un număr de oraşe, aţi colecta mai multă informaţie despre unul sau două alese. Aici scopul vostru ar fi de a realiza o descriere cât mai completă. Puteţi să vă interesaţi de compoziţia populaţiei, procentul minorităţilor, şi numărul celor aflaţi sub pragul de sărăcie. Aţi putea colecta informaţii despre economia oraşului şi despre rata şomajului. Puteţi, de asemenea, aduna informaţie despre sistemul lui politic, despre forma sa de guvernare şi despre istoricul

Virgil STOICA

130

său electoral. Probabil cunoaşteţi câţiva oameni din acel oraş şi îi puteţi întreba în legătură cu percepţia pe care o au despre oraşul lor. Se pot fie compara mai multe cazuri în funcţie de câteva caracteristici, sau se poate examina un singur caz în profunzime. Fiecare abordare are limitele şi avantajele ei. Care ar fi acestea? Comparaţii ale mai multor cazuri Avantaje_____________________________________________________________________________________________________________________________________ Limite_______________________________________________________________________________________________________________________________________ Studii de caz pe câte o singură unitate Avantaje_____________________________________________________________________________________________________________________________________ Limite_______________________________________________________________________________________________________________________________________ Probabil aţi observat că prima abordare, compararea mai multor cazuri în funcţie de una sau două caracteristici, vă permite să faceţi comparaţii între unităţi şi să căutaţi modele largi şi, posibil, chiar să dezvoltaţi o teorie. În al doilea rând, deoarece se bazează pe puţine caracteristici ale unităţilor pe care le studiaţi, puteţi lega cercetarea de alte studii şi teorii. În al treilea rând, este destul de uşor în genere de a găsi informaţii specifice şi comparabile pentru un număr de cazuri în diferite cărţi. Studii de caz în schimb, oferă o imagine mult mai completă a unei unităţi şi sugerează în ce fel anumite aspecte ale unui caz se leagă unele de altele. Nu ne permit însă să facem comparaţii între unităţi. În exemplul prezentat mai devreme, dacă studiaţi doar Iaşul nu puteţi şti dacă şi alte oraşe din Moldova cunosc scăderi ale populaţiei. Concluzia este că nici o abordare nu este nici corectă, nici greşită; fiecare este mai utilă pentru unele scopuri, şi fiecare răspunde la unele întrebări, dar nu şi la altele. Ca şi cu studiile descriptive, puteţi contura cercetarea pentru a explica un eveniment fie prin examinarea unui număr de cazuri fie prin examinarea mai îndeaproape a unuia singur. De exemplu, putem intervieva mai amănunţit una sau două persoane care nu votează şi putem explora o serie de posibile explicaţii: atitudinile faţă de candidaţi, situaţia economică, nivelul educaţional, şi altele. Abordarea ar oferi o mai bună înţelegere a motivului pentru care aceste două persoane nu votează şi ar putea sugera un număr de explicaţii pe care nu le anticipasem. Pe de altă parte, nu ne-ar spune dacă descoperirile ar fi mai general valabile. Astfel, trebuie să fim mult mai precauţi în ceea ce priveşte rezultatele unui singur studiu de caz. Altfel, am putea să ne hotărâm să examinăm câteva caracteristici pentru un număr mai mare de cazuri. Ne putem focaliza pe una sau două explicaţii despre care avem motive să credem că sunt importante, şi am putea încerca să ajungem la generalizări privind motivele votării. Explicaţiile ar fi parţiale, dar ar accentua factorii


131

Cercetarea narativă Descrieri ale unor evenimente, bazate pe surse multiple de informaţii, pentru a înţelege cât mai bine ce s-a întâmplat.

importanţi şi care au şanse de a fi general valabili pentru un număr foarte mare de cazuri. De exemplu, am putea studia datele obţinute la un sondaj electoral pe un eşantion de cetăţeni şi am putea compara nivelul educaţional al celor care au indicat că doreau să voteze. Nu am ţine cont de datele privind istoria familiei şi atitudinile faţă de politică, chiar dacă acestea ar putea oferi la rândul lor unele explicaţii, deoarece ne interesează în primul rând să aflăm măsura în care educaţia oferă o explicaţie generală pentru participarea la vot.

Fiecare abordare este utilă în felul ei şi fiecare trece cu vederea informaţii pe care ni le furnizează cealaltă. Studiile de caz sunt extrem de utile atunci când avem nevoie de informaţie de profunzime. Studiile care caută explicaţii mai generale pentru un grup de cazuri sunt mai potrivite pentru cazul în care teoriile pot să ne indice ce explicaţii sunt mai profitabil de examinat (vezi secţiunea următoare).

Acum puteţi să vă întrebaţi, “De ce nu ambele?” şi adeseori aceasta este de fapt alegerea ideală. Utilizaţi studiile de caz pentru a sugera explicaţii generale, şi apoi cercetaţi un număr mai mare de cazuri pentru a testa dacă aceste explicaţii se pot aplica într-adevăr la un grup mai mare. Trei strategii de a răspunde la întrebările cercetării Această secţiune descrie trei tipuri de studii care ne ajută să descriem şi să explicăm modele generale: natrativ-istorice, comparaţii şi testarea ipotezelor. Cercetarea narativă şi istorică Uneori cea mai bună cale de a explica modele este de a construi o relatare narativă a unor evenimente sau a unei serii de evenimente. O astfel de narare este asemănătoare studiului de caz şi se bazează pe o varietate de surse de informaţii pentru a descrie ce s-a întâmplat. Această abordarea este denumită adesea cercetarea narativă, sau istorică. În timp ce cercetarea narativă nu se limitează la studiul evenimentele trecute, cele care totuşi se axează pe trecut o fac deoarece fixarea pe trecut le permite să câştige o anumită perspectivă asupra întrebărilor şi căutărilor lor. Esenţial este de a căuta o gamă mare de resurse şi de informaţii pentru a înţelege cât mai bine deplin ceea ce s-a întâmplat. Interesul nostru privind participarea la vot şi alegerile, de exemplu, ne-ar putea determina să descriem alegerile din 1937, când guvernul în funcţie nu a reuşit să câştige alegerile, aşa cum se întâmplase de fiecare dată în perioada interbelică. Un studiu narativ ar descrie dinamica acelui eveniment. În ce mod au atras partidele publicul? Care au fost chestiunile majore care au mobilizat electoratul? Care a fost prezenţa la vot atunci? Cercetarea istorică poate fi aplicată şi la evenimente actuale şi recente. Teddy White, de exemplu, a scris istoriile fiecărei alegeri din Statele Unite începând cu 1960, prezentări descriptive care s-au bazat pe numeroase surse şi care ne permit o mai bună înţelegere a procesului electoral.

Virgil STOICA

132

Cercetare comparativă Comparaţia sistematică a diferitelor unităţi pentru a înţelege asemănările şi deosebirile lor.

Cea mai bună cercetare istorică se bazează pe o serie de materiale, cuprinzând rapoarte publice, interviuri, relatări la prima-mână a participanţilor, orice care contribuie la înţelegerea precisă a ceea ce s-a întâmplat. Barbara Tuchman, istoric, ne aminteşte că astfel de studii istorice necesită o sortare a informaţiilor de care dispunem şi nu o simplă derulare de fapte. Sarcina principală, scrie ea, este de a “distila”. Cercetătorul trebuie să facă o muncă preliminară pentru cititor, să asambleze informaţia, să-i dea sens, să selecteze esenţialul, să descarce irelevantul – mai ales, să descarce irelevantul – şi să unească totul astfel încât să formeze o naraţiune dramatică curgătoare. Narativul, s-a spus, este esenţa istoriei. A oferi o masă de fapte nedigerate, de nume neidentificate şi de locuri neprecizate, este inutil pentru cititor şi este o pură lene din partea autorului.

Cercetătorii au de obicei o perspectivă asupra faptelor pe care le descriu care le permite să “distileze” şi să ofere explicaţii pentru evenimente. De unde vin aceste teorii şi perspective? După opinia lui Tuchman ele ar trebui să provină din istoria sau naraţia însăşi:

A afla ce s-a întâmplat în istorie este suficient fără a încerca prea curând de a se asigura de “de ce”. Cred că e mai sigur de lăsat “de ce-ul” deoparte până când s-au adunat toate faptele şi după ce au fost aranjate într-o secvenţă; pentru a fi exact, în propoziţii, paragrafe, şi capitole. Însuşi procesul de transformare a unei colecţii de personalităţi, date, calibre de armă, scrisori, discursuri, într-o naraţie forţează în cele din urmă şi “de ce-ul” să iasă la iveală. Va ieşi de la sine într-o bună zi din povestea care s-a petrecut. Va apărea deodată şi te va bate pe umăr, dar nu dacă cineva îl vânează de la început, înainte de a şti ce s-a întâmplat cu adevărat. Atunci va fi ascuns pe vecie.

Alţii ar susţine că faptele nu vorbesc de la sine, aşa cum spune Tuchman. În schimb, oricine îşi asumă o cercetare începe cu anumite preconcepţii şi perspective. Acestea în schimb, influenţează întrebările puse, resursele de la care se porneşte şi concluziile trase. Unul din exerciţiile de la finele acestui capitol vă cere să revedeţi câteva relatări despre războiul din Vietnam şi să determinaţi ce teorie oferă autorul pentru a explica participarea Statelor Unite la conflictul asiatic. Nu e uşor de determinat dacă aceşti autori au avut aceste teorii încă de la început în minte sau dacă explicaţiile au apărut în urma studierii războiului. Probabil ambele au jucat un rol în studiul lor – perspectivele lor originale şi dovezile pe care le descriu. Cercetarea comparativă O altă strategie de a descoperi şi explica modele generale este cercetarea comparativă,

adică, a compara un număr de cazuri şi a căuta asemănările şi deosebirile dintre ele. Această strategie compară avantaje studiului de caz cu beneficiile cercetării unui număr mai mare de cazuri. În loc de a examina un caz în profunzime, însă, cercetătorul selectează câteva cazuri şi le compară pe baza unui număr de factori. Cercetătorul începe cu o întrebare şi apoi selectează cazurile care variază în câteva privinţe interesante şi importante. Pentru a continua cu exemplul participării la vot, se pot selecta şi compara şase curse senatoriale, din trei state unde participarea la vot este mare şi trei în care este


133

Propoziţii Afirmaţii că doi sau mai mulţi factori sunt legaţi unii de alţii. Ipoteze Propoziţii formulate astfel încât să poată fi testate empiric.

scăzută. Ce e asemănător şi ce e diferit în aceste cazuri? Cei cu participare scăzută au unele caracteristici în comun? Cele trei state cu participare scăzută sunt foarte diferite faţă de cele cu participare crescută?

Studiile comparative au o logică foarte atrăgătoare, şi adesea sunt accesibile studen-ţilor pentru realizarea lucrărilor. Cheia succesului lor este alegerea potrivită a cazurilor de studiat şi alegerea factorilor prin care se compară cazurile. Puteţi selecta câteva cazuri similare în anumite privinţe şi să vedeţi dacă ele nu împărtăşesc şi alte asemănări.

Crane Brinton, de exemplu, a comparat patru revoluţii majore (Rusă, Franceză, Engleză şi Americană) pentru a determina dacă există un model comun în ciuda numeroaselor lor diferenţe. Sau puteţi porni de la anumite idei pe care vreţi să le urmăriţi, idei care vor influenţa cazurile pe care le veţi alege şi modul în care le comparaţi. De exemplu, dacă aţi fi curioşi să aflaţi influenţa controversei politice asupra participării la vot, aţi putea compara câteva alegeri în care a existat o controversă politică, cu câteva alegeri în care aceasta nu a existat. Bazându-vă pe tabelul 2.2. (de la Exerciţii, de mai sus), puteţi elabora mai multe studii comparative diferite, în funcţie de întrebarea de cercetare de la care porniţi. Puteţi compara asemănările şi deosebirile dintre Canada, Statele Unite şi Marea Britanie, trei ţări care împart o moştenire comună, dar care s-au dezvoltat diferit. Dacă vă interesează federalismul, puteţi compara Canada, Statele Unite, Nigeria şi India, toate având instituţii politice federale. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre aceste ţări cu instituţii politice asemănătoare dar foarte diferite din punct de vedere al condiţiilor economice şi sociale? Sau aţi putea compara China, India şi Indonezia pentru a examina asemănările şi deosebirile dintre trei ţări cu un PNB scăzut.

Cum puteţi folosi cercetarea comparativă pentru următoarele întrebări:

“Există cereri din partea localităţilor pentru ca guvernul să le aloce fonduri speciale în vederea realizării unor obiective de politici publice locale. În mod frecvent, nu le sunt acordate aceste fonduri sau sunt alocate sume foarte mici. Cum afectează acest lucru localităţile?”

“Multe ţări africane încearcă o tranziţie de la conducere autoritară către democraţie. De ce s-a dovedit această tranziţie atât de dificilă?”

Testarea ipotezelor Uneori puteţi avea o intuiţie bună sau o idee clară în legătură cu ceea ce vă puteţi aştepta să descoperiţi, şi vreţi să folosiţi ideea pentru a vă structura cercetarea. Sau puteţi fi interesat de o teorie pe care aţi citit-o şi doriţi să vedeţi dacă mai este încă susţinută de realitate. Când există o teorie la dispoziţie, puteţi utiliza o a treia strategie de cercetarea, testarea ipotezelor.

Anterior, ne-am întrebat dacă există o relaţie între educaţie şi votare – dacă oamenii mai educaţi sunt mai capabili să voteze decât cei cu o educaţie mai firavă. Dacă avem motive să considerăm că asta e adevărat, că

?

Virgil STOICA

134

Ipoteza O afirmaţie care încearcă să lege două sau mai multe fenomene, supusă testării sau demonstrării. În analiza politică, cele mai obişnuite şi utile ipoteze sunt cele care afirmă că două sau mai multe lucruri tind să fie asociate unele cu altele într-o manieră specifică.

există o motivaţie logică pentru ale pune în legătură, putem formula propoziţia că educaţia şi votarea sunt în legătură una cu alta, că o creştere a nivelului educaţiei duce la o creştere a prezenţei la vot. Propoziţiile stabilesc o relaţie logică între două sau mai multe fenomene sau concepte. Ipotezele sunt aşteptări bazate pe propoziţii, dar formulate într-un mod care ne permite să le testăm empiric. Să luăm, de exemplu, propoziţia: “Oamenii foarte educaţi sunt mai capabili să voteze decât cei cu mai puţină educaţie”. Nu ştim dacă e adevărat, dar facem o ipoteză în scopul desfăşurării cercetării. Concret, propunem că doi factori – educaţia şi votarea – sunt în legătură. Această afirmaţie susţine că educaţia şi votarea sunt asociate pozitiv: cu cât oamenii au mai multă educaţie, cu atât e mai posibil ca ei să voteze.

Propoziţiile şi ipotezele sunt extrem de utile când avem unele cunoştinţe anterioare despre un subiect de cercetare şi o întrebarea de cercetare specifică la care vrem să răspundem. Ele tind să fie mai sistematice şi formalizate decât studiile istorice şi comparative. Ele ne forţează să fim foarte clari în legătură cu modul în care cercetarea noastră se leagă de teoria existentă şi dacă sau nu verifică acea teorie.

Următoarea secţiune va analiza în detaliu cercetarea de tip testarea ipotezelor.

Testarea teoriei şi ipotezele Caracteristici şi ipoteze Afirmaţii verificabile: Ipotezele sunt bănuieli, intuiţii. Şi, după cum sugerează

întrebarea de la începutul acestui capitol, intuiţiile sunt centrale în ştiinţele sociale. Ele sugerează că noi nu colectăm orbeşte informaţii, ci ne gândim la ce înseamnă informaţia şi ce implicaţii are. Ipotezele sunt afirmaţii care pot sau nu să fie adevărate, dar care pot fi testate sau verificate empiric. Dacă o afirmaţie nu poate fi testată empiric, nu este o ipoteză. Trebui să putem decide dacă o ipoteză e corectă sau greşită.

O ipoteză necesită să fim foarte exacţi în legătură cu dovezile relevante pentru întrebarea noastră şi să specificăm ce tipuri de dovezi vor oferi un răspuns semnificativ. Termenii pe care îi utilizează trebuie să fie bazaţi pe dovezile ce se pot aduna.

Comparaţii: Ipotezele conţin adesea comparaţii, mai ales în ştiinţele sociale. Afirmaţia “oamenii foarte educaţi votează” are o utilitate limitată pentru analiza politică. Probabil oamenii cu o educaţie redusă votează şi ei. De aceea, este mai eficient să se facă o afirmaţie care compară două sau mai multe fenomene: “oamenii foarte educaţi sunt mai


135

Caracteristicile unei ipoteze De obicei stabileşte o relaţie

între două sau mai multe lucruri.

O face la mod afirmativ (nu sub formă de întrebare).

Poate fi testată de dovezi empirice.

Este mai utilă când face o comparaţie.

Stabileşte cum sunt legate două sau mai multe lucruri.

Teoria sau logica de bază a relaţiei are sens.

capabili să voteze decât cei cu educaţie mai redusă.” Este important să se facă comparaţii explicite – chiar dacă ele sunt adesea implicite – pentru a intensifica tocmai genul de dovadă de care avem nevoie pentru a verifica o ipoteză. Să considerăm afirmaţia “Oamenii cu venituri mici sunt mai dispuşi să voteze pentru Partidul Social Democrat.” Asta înseamnă că ei sunt mai dispuşi să voteze pentru social-democraţi decât sunt oamenii mai bogaţi? Înseamnă că sunt mai dispuşi să voteze pentru social-democraţi decât pentru liberali? Înseamnă că sunt mai dispuşi să voteze pentru social-democraţi acum decât în urmă cu patru ani? Oricare comparaţie se intenţionează a fi făcută, este important ca ea să fie făcută explicită.

Să se stabilească în ce mod sunt legate lucrurile.

Nu este suficient să afirmăm că două lucruri sunt legate, sau că unul îl influenţează pe altul. Trebuie să afirmăm direcţia relaţiei sau influenţei. Astfel, în loc să spunem, “Educaţia are influenţă asupra participării la vot”, ar trebui să spunem, “Educaţia are o influenţă pozitivă asupra participării la vot; adică, cu cât e mai înaltă educaţia primită de cineva cu atât el e mai capabil să se prezinte la vot”.

Legătura să aibă sens.

În fine, nu e suficient să propunem că două lucruri sunt legate unul de altul; relaţia trebui să aibă sens. Edward Tufte observă că există o relaţie între preţul romului în Havana şi salariile miniştrilor în Statele Unite: când unul este mare, este mare şi celălalt. Dar, ar fi absurd să elaborăm o cercetare pentru a testa ipoteza care leagă aceşti doi factori, deoarece faptul că ambele cresc este circumstanţial. Anterior, când vi s-a cerut să cercetaţi dacă educaţia ar putea explica prezenţa la urne, vi s-a cerut să luaţi în considerare şi motivul pentru care s-ar putea întâmpla aşa şi dacă există vreo teorie disponibilă care să le lege pe cele două. S-a sugerat că oamenii cu mai multă educaţie ar putea înţelege mai bine problemele care s-au discutat într-o campanie, şi de aceea ar putea mai dispuşi să voteze în ziua alegerilor. Asta poate fi sau nu adevărat, dar este măcar plauzibil.

Exerciţii

Exerciţiu II.2.

Revedeţi discuţia anterioară din acest capitol privind relaţiile, şi reformulaţi-le ca ipoteze. 1. Relaţia dintre regiune şi variaţiile populaţiei oraşelor: ______________________________________________________________________

Virgil STOICA

136

Afirmaţie normativă Exprimă o valoare sau o preferinţă. Exemplu: “Cred că ar trebui să descentralizăm şcolile publice”. Reformularea empirică ca ipoteză Exprimă o componentă empirică sau o presupunere în spatele unei afirmaţii normative. Prima formă: “Şcolile descentralizate ar încuraja mai multă responsabilitate din partea comunităţii pentru educaţia publică.

______________________________________________________________________ 2. Relaţia dintre speranţa de viaţă şi productivitatea economică a unei ţări:___________________________________________________________________ 3. Relaţia dintre existenţa de slujbe disponibile şi şomaj:_________________________________________________________________ ______________________________________________________________________ Ipoteze şi afirmaţii normative Să ne amintim de discuţia anterioară care distinge afirmaţiile empirice de cele normative şi stabileşte că valorile se bazează de obicei pe unele observaţii empirice.

Ipotezele trebuie astfel formulate încât să poată fi testate empiric, şi deci ele nu pot să conţină norme. Putem totuşi, folosi cercetarea empirică pentru a reflecta propriile noastre valori. Să observăm că în comparaţie cu afirmaţiile empirice şi normative arătate în chenar, “Prima formă” la reformulare nu indică motivele care stau la baza afirmaţiei normative iniţiale. Cu toate acestea, mulţi dintre termeni sunt vagi şi ar putea fi uşor interpretaţi greşit, de exemplu, “responsa-bilitate”. Reformularea este mai exactă, şi se pot găsi dovezi pentru a o testa în mod empiric. Pe de altă parte, afirmaţiile-valoare diferă de afirmaţiile empirice. pe de altă parte, ar trebui să fim atenţi la ideea că faptele şi valorile trebuie ţinute complet la distanţă. Putem folosi analiza pentru a afirma dacă sau nu valorile noastre sunt adevărate.

Probleme comune în formularea ipotezelor Predicţie vagă sau trivială Ipoteza prezice o gamă atât de mare de rezultate încât nu este prea interesantă. O modalitate de a introduce precizia este de a propune o comparaţie între valorile unei variabile.

Slabă:” Autorităţile locale au dificultăţi financiare.” Mai bună: “Autorităţile locale din vechile zone industriale întâmpină greutăţi financiare mai mari decât cele din zonele dezvoltate mai recent.”

Relaţie vagă Relaţia dintre doi termeni este vagă şi nu specifică o direcţie.

Slabă: “Naţionalitatea are influenţă în alegeri.” Mai bună: “Minorităţile sunt mai dispuse să voteze cu social-democraţii decât cu liberalii.”

Afirmaţie-valoare Ipoteza este, sau pare să fie, o afirmaţie valoare.


137

Slabă: “Membrii Parlamentului nu ar trebui să accepte onorarii pentru discursuri.” Mai bună: “Membrii Parlamentului care acceptă onorarii pentru discursuri susţin de obicei legi care favorizează grupurile care îi plătesc.”

Se leagă de indivizi Ipotezele propun ceva despre un individ şi nu despre un comportament sau activitate generală.

Slabă: “Stolojan a fost un prim ministru foarte popular.” Mai bună: “ Cei care au fost prim minişti în perioade de prosperitate economică sunt mai populari decât cei care au fost prim minişti în perioade de criză.”

Termeni din ipoteze: variabilele Am afirmat deja că teoriile şi ipotezele propun legături între două sau mai multe fenomene. Mulţi din termenii teoriilor sunt concepte, termeni abstracţi care reprezintă clase de fenomene. Am spus deja că ipotezele trebuie să utilizeze termeni empirici. Cu alte cuvinte, ipotezele trebuie să traducă conceptele din teorii în termeni concreţi care pot fi examinaţi empiric. În fine, am susţinut că teoriile şi ipotezele abordează categorii generale de lucruri, şi nu cazuri unice. Ultimul punct înseamnă că atunci când ipotezele traduc conceptul într-un termen empiric, ele nu folosesc un singur individ, cum este preşedintele Iliescu. Ele folosesc un termen empiric general, cum este preşedintele României. Putem fi mai precişi cu privire la termenii unei ipoteze. Mai întâi, să nu vă fixaţi pe lucruri individuale; ele se referă la proprietăţi generale sau logice ale unor cazuri individuale – prezenţa la urne, veniturile, rata şomajului, identificare naţionalitate-partid, nivelul interesului politic, şi poziţia faţă de guvernare sunt tot atâtea exemple. În al doilea rând, aceste proprietăţi pot toate să pornească de la valori care variază. Unii pot vota adesea sau rareori; există grade de sărăcie şi de şomaj .(În acest caz, valoarea nu se referă la o normă; se referă la proprietăţile termenilor dintr-o ipoteză.) Termenii dintr-o ipoteză se numesc variabile deoarece proprietăţile la care se referă variază, sau capătă valori diferite. Dar, aţi putea spune, termenul Partid Social Democrat este un caz unic care nu poate lua valori diferite, şi totuşi dorim adesea să-l includem într-o ipoteză. Există două răspunsuri. Primul, “Partidul Social Democrat” este de obicei abordat ca valoare sau caracteristică a unei variabile mai generale, “partid politic”. Am putea dezvolta o ipoteză care include variabila “partid politic” şi să comparăm strategiile electorale ale partidelor social-democrat şi liberal. Dacă, totuşi, studiem strategiile electorale ale PSD, atunci ar fi o variabilă, ca în următoarea ipoteză: “Partidele democratice din statele de sud primesc un suport popular mai puternic decât partidele democratice din statele vestice.”

Concept Termen abstract care se referă la un grup de fenomene.

Valoare Caracteristică a unei variabile, sau cantitate dintr-o variabilă. Variabilă O caracteristică care poate avea diferite valori sau calităţi.

Virgil STOICA

138

Să considerăm următoarele exemple de variabile şi valori, şi să completăm spaţiile goale:

1. Variabilă: Mărimea organizaţiei

Valori: mare, mică 2. Variabilă: Oficiali publici aleşi

Valori: preşedinte, senator, deputaţi 3. Variabilă: Susţinerea pentru preşedinte

Valori: puternică, neutră, slabă 4. Variabilă: Ideologie politică sau credinţă politică

Valori:______________________________________ 5. Variabilă:___________________________________

Valori: democraţie, dictatură 6. Variabilă: Democraţie

Valori: stabilă, instabilă 7. Variabilă:___________________________________

Valori: ortodox, catolic, protestant, evreu 8. Variabilă:___________________________________

Valori: război civil, luptă teroristă, război de guerilă, revoltă 9. Variabilă: __________________________________

Valori: “Constantinescu era un conducător puternic”, “Constantinescu era un conducător slab”

Cum alegem între aceste opţiuni? Variabilele şi valorile pe care le selectăm depind de teoria pe care o testăm, de întrebările pe care le punem, sau de problema pe care încercăm să o rezolvăm. În exemplul 5, aţi indicat probabil o variabilă de tipul “formă de guvernare” sau “regim politic”. Aceste variabile sunt relevante când examinăm o teorie care compară regimurile democratice cu cele nedemocratice. Alternativ, teoria noastră ar putea compara tipuri de democraţii. Şi atunci am selecta valori ca cele din exemplul 6. Scopurile cercetării determină şi tipurile de valori pe care alegem să le definim. Să considerăm variabila “venitul familiei”. Dacă teoria noastră abordează diferitele niveluri ale venitului, putem desemna valorile scăzut, mediu, ridicat. Dacă teoria abordează condiţiile de sărăcie şi efectele politicilor de asistenţă socială, putem însă folosi valorile peste limita de sărăcie, sub limita de sărăcie. Este important să folosim variabile, deoarece ipotezele propun comparaţii între cazuri cu valori diferite ale unei singure variabile. Comparăm prezenţa la urne a celor cu o educaţie înaltă cu prezenţa la urne a celor cu o educaţie mai scăzută: “În oraşele mari există tendinţa de a apărea greve ale angajaţilor publici”. Să revenim la chenarul intitulat “Caracteristicile unei ipoteze”, şi să indicăm ce caracteristici îi lipsesc ipotezei de mai sus. Nu face o comparaţie între câteva valori ale variabilei “mărimea oraşului”. Se poate ca şi oraşele mici să trăiască astfel de greve ale angajaţilor publici. Articole şi studiile exprimă adesea ipotezele în această manieră şi presupun, în loc să exprime, o comparaţie. Să fie specifică.


139

Revizuiţi ipoteza privind grevele astfel încât să includă o comparaţie între două valori şi să fie mai puţin vagă privind natura relaţiei.________________________________

Să considerăm un alt exemplu: “Democraţiile tind să apară în ţările dezvoltate din punct de vedere economic”. Variabilele sunt de fapt “formă de guvernare” şi “dezvoltare economică”. Prima implică valorile “democraţie” şi “nedemocraţie”; a doua implică valorile “dezvoltată economic” şi “subdezvoltată”. Când este menţionată doar o singură valoare, este de obicei posibil de identificat şi o a doua valoare drept condiţie opusă, ca în cazul “democraţie” şi “nedemocraţie”. Sau am putea specifica grade de valoare, ca în cazul dezvoltare economică “scăzută”, “moderată” şi “mare”.

Revizuiţi afirmaţia privind democraţiile pornind de la propoziţia deschisă şi formulând o ipoteză care să respecte condiţiile date în “Caracteristicile unei ipoteze”.

____________________________________________________________________

Puteţi introduce comparaţii în diverse moduri; de obicei alegerea voastră depinde de teoria pe care o exploraţi sau testaţi. De exemplu, puteţi reformula afirmaţiile iniţiale din cele două paragrafe anterioare, după cum urmează: “În oraşele mari există tendinţa de a avea mai multe greve ale angajaţilor publici decât oraşele mici.” “Democraţia este mai posibil să apară în ţările dezvoltate economic decât în ţările subdezvoltate.” “Ţările dezvoltate economic sunt mai apte de a avea o formă democratică de guvernare decât una nedemocratică.” Uneori o ipoteză este completă, dar valorile variabilei nu sunt făcute specifice. Adesea veţi fi capabili să alegeţi ce valori vă interesează. Alegerea voastră ar fi ghidată de o serie de valori pe care le poate lua variabile, de tipurile de date de care dispuneţi, şi de interesul vostru în cercetare. Vom discuta această problemă mai detaliat în capitolul şase. Între timp, subliniem doar că pentru multe variabile puteţi alege valorile pe care să le examinaţi. De exemplu, să revenim din nou la tabelul 2.2 care cuprinde informaţii despre PNB (produsul naţional brut). Deoarece PNB presupune mai multe valori care variază el este o variabilă. Tabelul raportează zece valori ale PNB, între 120 şi 21790. Tabelul de practică C reportează tot informaţii despre PNB, dar valorile diferă. În loc de zece valori, există trei, şi sunt listate ca fiind PNB “mic”, “mediu”, “mare” şi nu neapărat ca cifre numerice. Revedeţi tabelul de practică C şi indicaţi în ce mod este definită fiecare din următoarele valori: PNB mic________________________________ PNB mediu______________________________ PNB mare________________________________ Valorile “mic”, “mediu”, şi “mare” ar fi putut fi definite diferit; clasificarea din tabelul de practică C a fost propusă de Banca Mondială şi este utilizată frecvent.

Virgil STOICA

140

Cercetare interpretativă Cercetare desemnată să înţeleagă sensul ce stă în spatele opiniilor şi acţiunilor indivizilor.

Trecând de la teorii la ipoteze, de la concepte la variabile, putem să desfăşurăm cercetarea pe termeni nedefiniţi în cea mai mare parte a discursului nostru politic. Capitolul I a subliniat ideea că trebuie să convertim termenii abstracţi în termeni concreţi, sau în termeni ce se referă la resurse tangibile. O strategie de a face asta este de a formula ipoteze şi de a selecta variabile şi seturi de valori la începutul unui studiu. Cercetarea narativă şi studiile comparative folosesc şi ele variabile şi valori.

Din moment ce de obicei sunt desemnate să găsească care din variabile sunt importante, ele sunt mai puţin apte de a începe prin definirea variabilelor ce trebuie studiate, şi mai capabile să ia în considerare un număr de factori şi finalizează cu variabilele care se dovedesc a fi cele mai importante.

Sensul acţiunilor Strategiile de cercetare descrise astfel sunt desemnate să ne permită să observăm ce se

întâmplă în arenele sociale şi politice şi să caute modele generale. Chiar şi studiile de caz, care nu oferă informaţii despre modele generale în sine, sunt adesea folosite pentru a sugera întrebări de cercetare şi propoziţii care pot fi studiate prin comparaţii şi testarea ipotezei pe un număr mai mare de cazuri. Există o tradiţie de cercetare alternativă care pune un set diferit de cercetări, şi care e adesea numită cercetare interpretativă. În mod tipic

se focalizează pe indivizi sau grupuri specifice care votează şi încearcă să înţeleagă mai bine acţiunile şi intenţiile lor. Să presupunem că doriţi să aflaţi ce cred tinerii despre candidaţi, ce înseamnă alegerile pentru ei, şi cât sunt de importante. În această abordare se pune mai puţin accent pe căutarea unor modele generale sau pe câteva motive mai importante pentru prezentare la vot. În schimb, accentul se deplasează spre a descrie ce fac oamenii şi ce se înţelege prin acţiunile lor. Cei care folosesc această abordare nu sunt dispuşi să accepte comportamentul şi opiniile ca valori evidente. Ei doresc să ştie ce intenţionează oamenii prin acţiunile lor. Ei pun întrebări de tipul: Nonvotanţii se simt înstrăinaţi de procesul politic? Simt că votul este o pierdere de vreme? Simt că evenimentele publice au prea mică influenţă asupra vieţilor lor? Astfel de întrebări caută sentimentele şi atitudinile de la bază, iar cetăţenii pot să nu fie întotdeauna complet conştienţi de motivele din spatele acţiunilor lor. Cercetătorii care adoptă această tradiţie să accepte în formă brută informaţiile pe care le adună, de aceea ei probează înţelesurile şi încearcă să interpreteze datele obţinute. Ei încearcă în special să examineze contextul unei acţiuni sau eveniment, crezând că acest context are o influenţă importantă asupra a ceea ce fac oamenii. Cercetarea interpretativă e desemnată să capteze cât mai multe dimensiuni ale comportamentului şi nu să se focalizeze pe câteva aspecte şi să caute modele generale.


141

Inducţia Practica de a dezvolta o ipoteză pe baza observaţiilor proprii sau pe baza unor studii efectuate de alţii.

Surse pentru întrebările cercetării Există mai multe căi în care vă puteţi dezvolta ideile pentru o cercetare:

1. din propriile observaţii şi experienţe 2. din studii şi observaţiile altora 3. din teorii privind relaţiile 4. calea logică

Observaţii şi studii: Inducţia Am început acest capitol observând că toţi analizăm evenimentele politice, uneori mai sistematic, alteori mai puţin. Cele mai multe din analizele noastre pornesc de la experienţe personale sau de la relatări din ziare şi alte media. Sursele de informaţie sunt exemple a surselor prime şi secunde deja prezentate, şi se bazează ambele pe inducţie. Prin inducţie, începem cu observaţii sau cazuri particulare şi dezvoltăm generalizări în legătură cu ele. Trecem de la particular spre general. În acest capitol când vi s-a dat o serie de fapte şi vi s-a cerut să dezvoltaţi o propoziţie sau ipoteză, vi s-a cerut să folosiţi inducţia. Cea mai mare parte a analizei politice începe inductiv. James Madison în The federalist, a fost printre primii care a descris în ce mod sunt împărţiţi americanii de către interesele lor economice. Observaţiile lui au devenit baza unei cercetări ample despre implicaţiile politice ale unei societăţi pluraliste. Tocqueville, în secolul 19, a observat că americanii se adună în grupuri prin natura lor, şi el a pus baza studiilor ulterioare despre natura şi efectele participării. Reflectând asupra cunoştinţelor sale despre guvernarea germană la începutul secolului nostru, Max Weber a observat că birocraţiile tind să devină din ce în ce mai ierarhice. Mai aproape de noi, Richard Neustadt a observat că cei mai eficienţi preşedinţi sunt cei care sunt capabili de a-şi dezvolta şi folosi puterea personală pentru a-i convinge pe alţii. De aceea Lowi a observat că guvernele deleagă deseori puteri unor grupuri de interes şi a ajuns la concluzia că astfel ei îşi compromit serios propria autoritate. Toţi aceşti autori sunt sau au fost observatori abili ai scenei politice şi au dezvoltat pe cale inductivă întrebări de cercetare şi au continuat să le aprofundeze în scrierile lor. Milton Leitenberg oferă un exemplu provocator de inducţie descriind o vizită pe care a făcut-o într-o zonă foarte săracă din Noua Scoţie. El numeşte această experienţă “naşterea naturală a unei ipoteze”. El s-a aşezat într-o seară pentru a observa un grup mai mare de copii care jucau un joc. Leitenberg a observat că jocul avea reguli foarte diferite faţă de jocurile jucate în mod obişnuit în Statele Unite:

Este evident, scopul acestei vânători nu era în nici un caz de a prinde o persoană oarecare ... vânătoarea în sine era o treabă destul de facilă… Dacă alegea să alerge încet, toţi ceilalţi alergau încet, şi ea nu făcea nici un efort de a-i ajunge. Această caracteristică a secvenţei o numesc “cooperarea” din lipsa unui cuvânt mai bun.

Leitenberg a speculat că acest aspect cooperativ al jocului ar putea fi legat de situaţia

Virgil STOICA

142

de depresie economică a comunităţii. Mai precis, el a emis ipoteza că acei copii creaseră un joc cooperativ pentru a se ajuta să depăşească greutăţile pe care le trăiau. El a început cu o observaţie interesantă şi a utilizat-o pentru a dezvolta o teorie despre comportamentul copiilor. Abilitatea de a generaliza cazuri specifice depinde adesea de mărimea cunoştinţelor noastre. De aceea, poate fi necesar să ne “scufundăm” noi înşine într-o situaţie pentru a putea dezvolta întrebări de cercetare sau ipoteze specifice. Să considerăm discuţia anterioară despre declinul populaţiei din zonele urbane. O examinare rapidă a informaţiilor despre schimbarea modelelor de angajare este suficientă pentru a sugera propoziţia că zonele urbane decad deoarece ele oferă mai puţine posibilităţi de angajare. Totuşi, pot exista motive adiţionale pentru pierderea populaţiei, unele nu sunt evidente de la început. Este posibil, de exemplu, ca mai mulţi oameni să aleagă să trăiască în comunităţi mai mici, sau să aleagă să ducă stiluri de viaţă mai simple. Aceste propoziţii pot proveni doar dintr-o examinare mai în profunzime a situaţiei. Implicându-ne într-o situaţie înseamnă adesea a face o cercetare exploratorie, sau de a practica colectarea datelor pentru a dezvolta întrebările de cercetare şi propoziţiile. De exemplu, un studiu de caz exploratoriu poate fi folosit pentru a dezvolta ipoteze care pot fi testate. Această abordare mai intensivă de colectare a datelor este potrivită atunci când ştim prea puţin despre o situaţie. După cum au precizat Martin Needleman and Carolyn Needleman, doi politologi, ne “scufundăm” într-un subiect atunci când vrem să

Generăm idei noi – nu să testăm ipoteze prestabilite… strategia de bază a cercetării exploratorii este de a întinde o plasă cât mai largă, pentru a prinde nu doar elementele care par de la început interesante, ci şi date şi idei care par la prima vedere nerelevante sau banale… pe măsură ce studiul avansează, cercetătorul va descoperi gradual unde se îndreaptă şi ce date şi idei va folosi; nu poate şti dinainte.

Aceşti autori erau interesaţi de studierea planificatorilor urbani care lucrau pentru agenţiile locale de închiriere. Ei credeau că nu ştiu suficient de multe pentru a propune o ipoteză, că au nevoie mai întâi să intervieveze mai mulţi astfel de agenţi şi să înveţe câte ceva despre activitatea lor. Pe această bază ei au putut să propună ipoteze utile şi interesante.

Inducţia se poate baza nu doar pe propriile noastre observaţii în legătură cu ceea ce se petrece, dar şi pe studii descriptive şi observaţii făcute de alţii. Adesea metoda inductivă foloseşte ceea ce se numeşte limbaj ordinar pentru a sugera ipotezele. Caută propoziţii în relatările ziarelor privind evenimentele, în declaraţiile oficialităţilor, sau chiar în discuţiile obişnuite ale cetăţenilor despre politică. Valoarea acestei abordări este că ne forţează să căutăm presupunerile şi ipotezele pe care le fac oamenii, adesea implicit şi fără a-şi fi definit prea clar termenii.


143

Deducţia Practica de a dezvolta o ipoteză dintr-o teorie sau dintr-o logică.

Teorii şi logică: Deducţia Teoriile şi logica ilustrează utilizarea deducţiei pentru a genera ipoteze. Rădăcina latină a termenului “deducţie” înseamnă “a extrage”; deci, deducţia este actul de a extrage înţelesul şi implicaţiile unei teorii sau a unui argument logic. Începem cu o teorie şi luăm în considerare implicaţiile ei, sau examinăm premisele unui argument şi vedem ce concluzii logice urmează. Deducţia trece de la general la particular, de la teorii generale la ipoteze despre cazuri particulare. O teorie bine dezvoltată în ştiinţele politice afirmă: candidaţii la preşedenţie tind către centrul spectrului politic pe măsură ce campania avansează. Putem deduce din această teorie generală că, în orice an electoral, un candidat îşi va modera poziţia în perioada dintre iulie şi noiembrie. Această propoziţie devine astfel o ipoteză pe care o putem testat studiind discursurile electorale. De cele mai multe ori, analiza noastră va confirma această ipoteză. Cu toate acestea, am putea descoperi un exemplu de candidat care nu s-a deplasat către centru. Am putea folosi această descoperire pentru a califica teoria. De exemplu, am putea propune că unii candidaţi pot fi mai interesaţi de a-şi promova propria filosofie decât de a câştiga alegerile şi deci nu se vor deplasa către centru. Putem ajunge la aceeaşi ipoteză pe baza logicii. Candidaţii doresc să câştige, de aceea ei vor încerca să facă apel la majoritatea populaţiei. Deoarece de obicei pot conta pe suportul celor care sunt de aceeaşi părere cu ei, ei nu au nevoie să apeleze la aceştia cât la cei care nu au opinii prea puternice. Ei pot astfel să le câştige suportul dacă par moderaţi şi evită poziţiile extreme. Deducţia poate fi foarte utilă pentru studenţi deoarece le permite să construiască pe baza teoriilor existente şi nu să înceapă de la zero. Noi cercetări pot produce calificări interesante sau variaţii ale unor teorii devenite clasice. Când citiţi studii de ştiinţă politică, examinaţi-le teoriile şi gândiţi-vă în ce mod le-aţi putea testa şi voi. Concluzii Acest capitol a susţinut mai întâi că cercetarea începe prin găsirea unor întrebări interesante, şi apoi că design-ul cercetării depinde de natura întrebărilor formulate. A găsi întrebarea de bază este primul pas în orice activitate de cercetare. Ne uimeşte un incident interesant sau auzim o teorie provocatoare sau o propoziţie care leagă în mod logic două sau mai multe variabile. Ne decidem atunci în ce mod să procedăm. Întrebarea se referă la un model general pentru mai multe cazuri, sau la o înţelegere mai profundă a câtorva cazuri? Întrebarea ne determină să comparăm câteva cazuri? E nevoie să facem mai multe cercetare exploratorie înainte de a putea să ne definim cea mai utilă sau interesantă întrebare? Există o teorie rezonabilă sau o intuiţie disponibilă pe care să o putem testa ca ipoteză? Adesea întrebarea ne poate duce în mai multe direcţii, şi trebuie să decidem care este cea mai roditoare pentru scopurile propuse. Următoarele capitole vă vor ajuta să luaţi aceste decizii.

Virgil STOICA

144

Capitolul a descris câteva strategii pentru a stabili designul cercetării, incluzând descrierile narative, studiile comparative, şi testarea ipotezelor. Am acordat mai multă atenţie celei de a treia abordări, testarea ipotezelor, deoarece este una din tehnicile cele mai folosite pentru a face o cercetare precisă şi sistematică şi care ne obligă să fim exacţi în legătură cu ceea ce vrem să ştim şi cu ce tipuri de dovezi avem nevoi. Termenii dintr-o ipoteză sunt variabile, numite astfel deoarece pot lua mai multe valori. În mod tipic vom începe cu propoziţii generale despre ceea ce sperăm să descoperim. Propoziţiile pot fi formulate dintr-o varietate de surse. Uneori le deducem din teorii dezvoltate în ştiinţele sociale sau din analiza logică a unor date. Putem să le inducem din observaţiile făcute de noi sau din descrieri furnizate de alţii. Putem elabora un studiu de caz sau o cercetare exploratorie pentru a dezvolta propoziţii pentru un studiu ulterior. Când e posibil, putem reafirma aceste propoziţii ca ipoteze, afirmaţii testabile cu caracteristici specifice; ele trebuie să fie nişte afirmaţii şi nu nişte întrebări, trebuie să fie empirice şi deci să poată fi verificate de dovezi, şi trebuie de obicei să compare doi sau mai mulţi factori. Ipotezele nu pot fi normative şi nu pot exprima valori. Afirmaţiile-valoare însă, sunt relevante pentru cercetare deoarece ele se bazează de obicei pe descoperiri empirice de bază sau parţiale. Vom încheia acest capitol cu un citat despre principiile de bază de care trebuie să ţină cont orice cercetător. Ghidul ilustrează importanţa construirii cercetării pe baza întrebării de la care porniţi:

Descrieţi cercetarea care urmează să se desfăşoare… Afirmaţia trebuie să identifice întrebările cercetării la care se va răspunde; stabiliţi aceste întrebări într-un context intelectual; specificaţi propoziţiile sau ipotezele care trebuie evaluate, când este cazul; descrieţi metodele care trebuie folosite şi sursele de date ce trebuie găsite; şi demonstraţi potenţialul acestei cercetări în ce priveşte aportul la cunoaştere.

Capitolul următor vă va ajuta să clarificaţi întrebările cercetării şi să elaboraţi cel mai potrivit design.

Exerciţii

Exerciţiul II.1. Dezvoltarea propoziţiilor din descrierile narative ale unui singur caz Unul din cele mai importante evenimente din istoria politică a Statelor Unite a fost implicarea militară în Vietnam spre sfârşitul anilor ’50 până în 1975. Acest exerciţiu vă oferă ocazia de a construi propoziţii despre evenimente istorice. Datele cu care trebuie să lucraţi provin din relatări narative şi din descrieri ale politicii pentru Vietnam a preşedintelui John J. Kennedy şi a consilierilor săi în primii ani de război. Pe lângă practica pe care v-o oferă de a lucra cu descrieri narative, exerciţiul ilustrează utilitatea cercetărilor pe un singur caz. Un studiu de caz vă permite să dezvoltaţi propoziţii privind relaţiile dintre variabile care pot fi testate pe un număr de cazuri mai mare. De exemplu, dacă descoperim că preşedintele a luat decizia de a interveni în Vietnam

?


145

datorită respectului său faţă de poziţia pro-război a opiniei publice, atunci am putea formula propoziţia că conducătorii democraţiilor sunt mai decişi să pornească un război dacă opina maselor de acasă susţine războiul. Când efectuaţi acest exerciţiu, ţineţi cont că nu căutaţi doar să învăţaţi ceva despre acest caz, ci căutaţi şi să utilizaţi cazul pentru a formula propoziţii mai generale care să explice de ce unele state intervin cu forţă militară în afara graniţelor lor. Toate naraţiunile propun explicaţii ale implicării Statelor Unite în războiul din Vietnam. După ce veţi citi toate aceste naraţiuni, vi se cere să identificaţi în ce mod explică autorul implicarea în Vietnam şi propoziţia pe care el o oferă.

Naraţiunea nr. 1 Cea mai dificilă problemă a preşedintelui Kennedy în Sud-Estul Asiei a fost problema Vietnamului. În cele din urmă acesta a ajuns să consume întreaga atenţie a preşedintelui faţă de orice altceva din Asia. Angajamentul american faţă de guvernul Saigon avea deja şapte ani de aplicare. După ce Înţelegerile din Geneva în 1954 au despărţit Vietnamul de-a lungul paralelei 17, Preşedintele Eisenhower a scris primului ministru Ngo Dinh Diem… oferind suportul american “pentru a asista guvernul vietnamez în dezvoltarea şi menţinerea unui stat puternic şi viabil, capabil de rezistenţă la orice încercări de agresiune sau subversiune prin mijloace militare”… Dacă a fost bine că ne-am luat acest angajament în 1954 e o chestiune care îi va interesa mult timp pe istorici, dar în 1961 a încetat să-i mai intereseze pe politicieni. Chiar dacă am avut unele interese vitale în Vietnam înainte de 1954, scrisoarea lui Esienhower le-a creat oricum. Dacă ar fi trebuit să trasăm linia acolo unde am trasat-o, odată trasată am devenit în fiecare an mai constrânşi de ea. Dacă teoria domino-ului era validă în 1954 ea a primit oricum validare şapte ani mai târziu, după ce guvernele vecine şi-au pus în joc propria securitate prin abilitatea Statelor Unite de a-şi respecta contractul cu Saigonul. Kennedy… nu a avut acum nici o alegere decât de a se descurca cu situaţia pe care o moştenise. Politica lui Eisenhower nu ne-a lăsat nici o alternativă în 1961 decât de a continua eforturile din 1954. Naraţiunea nr. 2 Argumentul că nici una din ţările din zonă nu este esenţială pentru apărarea americană are un impact relativ scăzut asupra chestiunii în ansamblu că aparent comuniştii au găsit în Asia de Sud un teren propice de a demonstra inabilitatea Statelor Unite de a rezistat stresului enorm al unui război revoluţionar. În prima rundă a acestui război, americanii susţinuţi de francezi au pierdut bătălia… Toate acestea au fost o adevărată provocare pentru Statele Unite şi una pe care Statele Unite au decis să o înfrunte în Vietnamul de Sud, indiferent de costuri. În ciuda obişnuitelor declaraţii de presă Asia de Sud-est nu avea nici un fel de valoare militară… dar “valoarea negării” zonei era enormă. Odată ce Asia de Sud–est ar ieşi de sub control american, poziţia Indiei ar deveni aproape imposibilă. Care ar fi atunci atitudinea Indoneziei poate intui oricine. Cu alte cuvinte, miza negativă a negării accesului adversarului la averea reală a Asiei de Sud-est este cu adevărat importantă. Este valoarea negării zonei care îi determină pe

Virgil STOICA

146

politicienii din Washington să accepte bătălia în orice condiţii, indiferent dacă regimul lui Ngo Dinh Diem sau a altuia este sau nu popular. Naraţiunea nr. 3 Preocuparea majoră a lui Kennedy nu a fost deloc Vietnamul ci China… El gândea în anii ’60 despre China aşa cum predecesorii săi gândiseră despre Rusia pe la mijlocul anilor ’40. Chiar dacă se acceptă presupunerea anterioară despre Uniunea sovietică… situaţia în Asia era foarte diferită… Totuşi Kennedy nu a făcut această distincţie. Comunismul era comunism şi trebuia reprimat oricum, chiar cu preţul sângelui şi averii americane. El învăţase… că o confruntare nucleară cu Uniunea Sovietică era periculoasă, dar trebuia să mai înveţe şi costurile teribile ale implicării într-o revoluţie. El încă vedea un monolit comunist care nu existase niciodată în spatele forţei armatei ruse… Mai este ceva evident în afirmaţiile finale ale lui Kennedy despre Vietnam. În ciuda retoricii despre auto-determinare şi de ajutorare a unei mici naţiuni hărţuite, administraţia Kennedy nu era de fapt intereasată de Vietnam şi poporul său, ci de războiul anticomunist. Naraţiunea nr. 4 Cam în perioada în care administraţia Kennedy ajungea la conducere, premierul sovietic Nikita Hruşciov a ţinut un discurs privind legitimitatea războaielor de eliberare naţională. Administraţia Kennedy a interpretat aceasta imediat ca o provocare... şi dintr-o dată oprirea războaielor de guerilă a devenit o adevărată modă… Interesul personal al preşedintelui de a lupta împotriva guerilelor a fost mediatizat, iar scrierea de cărţi antiguerilă a fost mult încurajată. Fascinaţia războiului de guerilă reflecta oamenii şi epoca: agresiv, oameni încrezători în rolul pe care îl joacă, care cred în ei, în carierele lor, în dreptul de a lua decizii aici şi în afară, extrem de încrezători în ceea ce reprezintă în termeni de excelenţă… Un orgoliu deosebit domina această perioadă… toate acestea l-au ajutat pe Kennedy să provoace tot mai multe discuţii şi activităţi antiguerilă. Indicaţii pentru exerciţiu: Pentru fiecare din naraţiuni, scrieţi explicaţia autorului pentru implicarea Statelor Unite în Vietnam. Reformulaţi explicaţia ca o propoziţie care poate fi utilizată pentru studierea unui număr mai mare de cazuri pentru a înţelege de ce statele folosesc intervenţia militară în afara graniţelor lor. Exerciţiul II.1 Dezvoltarea propoziţiilor din naraţiuni Naraţiunea nr. 1 Explicaţie: Propoziţie generală:


147

Naraţiunea nr. 2 Explicaţie: Propoziţie generală: Naraţiunea nr. 3 Explicaţie: Propoziţie generală: Naraţiunea nr. 4 Explicaţie: Propoziţie generală:

Virgil STOICA

148

III. TIPURI DE RELATII: DE ASOCIATIE SI DE CAUZALITATE Relaţii Am examinat până acum două scopuri ale cercetării –explicaţia şi descrierea – şi am legat explicaţiile de procesul continuu de consolidare a unei teorii şi de testare a teoriei. Am mai observat şi trei strategii de desfăşurarea a cercetării – naraţiunile, comparaţiile şi testarea ipotezelor – şi am examinat diferiţii termeni din ipotezele şi propoziţiile cercetării. În fine, am observat că ipotezele şi termenii pe care le conţin – variabile – ne permit să legăm preocupările cercetării de dovezi empirice. În capitolele următoare vom aborda mai detaliat natura relaţiilor. Acest capitol continuă o discuţie despre o relaţie dintre două variabile, şi prezintă câteva abilităţi necesare pentru crearea de tabele care să examineze relaţiile. Capitolul 6 revine la abordarea mai detaliată a strategiilor de măsurarea a conceptelor şi de selectare a variabilelor adecvate. Reţineţi, puteţi căuta relaţiile prin intermediul cercetării narative, comparative şi de testare a ipotezelor. De exemplu, exerciţiu II.1 va cerut să găsiţi relaţiile pe care unii autori au căutat să le evidenţieze prin studiile lor despre războiul din Vietnam. Asociaţii între variabile Natura relaţiei Relaţiile dintre variabile pot avea câteva forme. Când două variabile se schimbă astfel încât schimbarea uneia este asociată cu schimbarea celeilalte ele sunt corelate,

sau sunt asociate, sau co-variază. Teoria lui Lipset care explică participarea în politică, la care ne-am referit în capitolele anterioare, susţine că statusul oamenilor şi participarea lor politică sunt asociate (sau corelate, sau că ele co-variază). Oamenii cu un status mai înalt sunt mai capabili să participe la politică decât cei cu un status mai scăzut. Pe măsură ce valoarea unei variabile (status) creşte, valoarea celeilalte variabile (participare) creşte de asemenea. Lipset nu oferă doar această propoziţie, dar o sprijină pe o teorie care explică logica din spatele ei şi dovedeşte de ce el se aşteaptă ca cele două variabile să fie corelate sau asociate. Să ne amintim că termenii asociaţie şi corelaţie descriu o relaţie în

care schimbările unei variabile sunt însoţite de schimbări ale celeilalte variabile. Totuşi, nu e întotdeauna potrivit să spunem că o variabilă a cauzat sau a adus o alta. De exemplu, priviţi informaţia din tabelul 3.1.

Corelat, asociat, covariat Trei termeni care indică faptul că există o relaţie între două variabile în care schimbările unei variabile apar odată cu schimbările celeilalte variabile.


149

Ce două variabile sunt descrise în tabel?_________________ şi_____________ Pe ce bază se poate trage concluzia că cele două sunt legate sau asociate?____________

Tabel 3.1. Ce se dă pentru caritate, pe grupe de venit Venitul Procentul din venit dat

în scopuri caritabile Mai puţin de 1 mil. 2,8 1– 2,999 mil. 2,5 3 – 4,999 mil. 2,0 5 – 7,999 mil. 1,5 8 – 9,999 mil. 1,7 Peste 10 mil 2,1

Informaţiile indică o relaţie, iar modelul e constant sub 8 milioane. Nu ar fi tocmai corect, însă, dacă am spune că venitul propriu-zis cauzează o creştere a nivelului banilor daţi în scopuri caritabile.

Direcţia relaţiei Asociaţia poate fi pozitivă sau negativă. Într-o relaţie pozitivă variabilele se schimbă în aceeaşi direcţie. Aceasta poate fi mai bine înţeles vizualizând o astfel de relaţie. Să presupunem că ştiţi că anii de educaţie şi nivelul de venituri a patru indivizi sunt următoarele: Indicaţi în graficul următor unde se situează fiecare din aceste cazuri.

Individul Educaţia completă Nivelul venitului A Clasa a 8-a 1 mil. B Clasa a 10-a 1,5 mil. C Clasa a 12-a 2 mil D Universitate 3 mil.

Asociaţie pozitivă, negativă O afirmaţie că două fenomene sunt legate unul de altul, fie pozitiv - cu cât e mai mult unul, e mai mult şi celălalt – sau negativ – cu cât e mai mult din unul, e mai puţin din celălalt.

3 mil

2,5 mil

2 mil

1,5 mil

1 mil.

0,5 mil.

0

univers. a 8-a a 10-a a 12-a

Virgil STOICA

150

Ambele variabile sunt aranjate astfel încât valorile cresc pe măsură ce urcă şi spre dreapta. O linie care uneşte cazurile urcă de asemenea în sus şi spre dreapta, în aceeaşi direcţie cu valorile variabilelor. Astfel, spunem că relaţia este pozitivă; pe măsură ce valorile unei variabile cresc, valorile celeilalte cresc şi ele. Invers, într-o relaţie negativă, variabilele se schimbă în direcţii opuse: una creşte pe măsură ce cealaltă descreşte.

Putem propune, ca exemplu, că cu cât o ţară este mai dezvoltată economic, cu atât este mai puţin supusă violenţei interne. Care e logica din spatele acestei ipoteze? Bazându-ne pe informaţia din tabelul 3.1 putem presupune următoarele informaţii despre 5 indivizi:

Individul Nivelul venitului Procent acordat pentru

scopuri caritabile A 1 2,8 B 2 2,5 C 3 2,0 D 4 2,0 E 5 1,5

Plasaţi indivizii în graficul următor

Descrieţi modelul pe care îl vedeţi. Ambele variabile sunt astfel aranjate încât cresc în valoare pe măsură ce urcă în sus şi spre dreapta. Modelul cazurilor, însă se deplasează în direcţie opusă. Prin urmare, putem spune că avem o relaţie negativă: cu cât e mai mult unul, e mai puţin celălalt.

1 mil 2 mil 3 mil. 4 mil. 5mil.

3.0 2,8 2,6 2,4 2,2 2,0 1,8 1,6 1,4

Proc

ent a

cord

at sc

opur

ilor

carit

abile

venit

?

?


151

Puterea relaţiei

Cât de tare ne permite o relaţie să afirmăm că două variabile sunt asociate? Cât

de multă schimbare trebuie să existe între cele două variabile pentru a spune să sunt corelate? Revedeţi tabelul 2.1 (capitolul II) despre schimbare numărului de locuitori în unele oraşe. Vedem că a existat o corelaţie între regiune şi nivelul populaţiei, dar nu este una perfectă. Putem totuşi spune că există o asociere în acest caz?

În ştiinţele sociale este foarte dificil să găsim corelaţii perfecte, în afară de cazul în care punem întrebări banale. Cele mai interesante întrebări teoretice implică aproape întotdeauna relaţii mai puţin perfecte. Motivul este că ştiinţele sociale lucrează cu actori umani, supuşi la o mare varietate de influenţe. Putem dezvolta teorii care prezic tendinţe generale, dar datorită variaţiilor dintre fiinţele umane şi marele număr al influenţelor asupra comportamentului lor, e foarte improbabil să găsim o teorie care prezice corect 100% comportamentul pe care îl observăm. Vor fi întotdeauna câţiva oameni care votează, chiar dacă să zicem că împărtăşesc caracteristicile celor despre care teoria prezice care nu votează.

Să revenim la întrebarea cât de puternică trebuie să fie relaţia sau corelaţia pentru a oferi un suport studiului nostru. Vom răspunde la această întrebare în această carte pe măsură ce prezentăm diferitele tehnici de raportare şi interpretare a informaţiilor, inclusiv metodele procentuale şi statistice. Răspunsul cel mai general este că precizia interpretării depinde de propoziţiile teoretice pe care le testăm şi gradul în care rezultatele noastre se compară cu descoperirile celorlalţi. Datorită numărului mare de factori care influenţează comportamentul, nu ne putem aştepta ca unul sau doi să aibă influenţa predominantă. Astfel, dacă descoperim un factor care explică măcar 10% din variaţia prezenţei la vot sau a opţiunii de vot, avem un rezultat care merită luat în considerare. În acelaşi timp trebuie să căutăm frazele care descriu cel mai exact rezultatul: “Există o asociere puternică”, “Există o relaţie dar este destul de slabă”, şi aşa mai departe.

Ipoteza nulă Un drum mai conservator de a răspunde la întrebarea noastră este de a determina dacă putem măcar respinge afirmaţia că nu există nici o relaţie între variabile. Facem asta prin aşa-numita “ipoteză nulă” şi apoi vedem dacă o putem respinge.

Ipoteza nulă (notată Ho) susţine că este o relaţie “nulă”, sau nici o relaţie între două variabile – de exemplu, nu este nici o relaţie între localizarea regională şi variaţiile populaţiei urbane.

Primul pas în a determina dacă relaţia există este de a vedea dacă dovezile ne permit să respingem ipoteza nulă. Logica acestei strategii este că noi nu putem fi capabili de a verifica teoria, dar putem măcar încerca să elimină explicaţiile teoretice alternative.

Virgil STOICA

152

Aplicaţi această logică datelor din tabelul 2.1. Ho va afirma că nu există nici o relaţie între localizarea regională şi variaţiile populaţiei urbane, adică, oraşele din fiecare regiune au la fel de multe şanse de a-şi modifica numărul de locuitori ca şi cele din alte regiuni. Informaţia din acest tabel este adecvată pentru a respinge afirmaţia că nu e nici o relaţie între localizarea regională şi variaţiile populaţiei. Arată că patru din cinci oraşe din midwest au o populaţie în scădere şi că toate oraşele din sud şi vest cresc în mărime. De aici, putem măcar respinge ipoteza de nul şi să afirmăm cu încredere că există o anume relaţie. Să revenim la exemplul banilor în scopuri caritabile din tabelul 3.1. Dacă nu am fi văzut datele, ar fi fost rezonabil să facem ipoteza că familiile cu venituri mai mari dau un procent mai mare din veniturile lor pentru caritate decât fac cei cu venituri mai mici. Ho – nu există nici o relaţiei între venitul familiei şi caritate. H1 – familiile cu venituri mai mari dau un procent mai mare din venituri pentru scopuri caritabile faţă de cei cu venituri mai mici. Ipoteza de lucru (H1) presupune că Ho este falsă. Datele indică o relaţie, astfel că Ho este respinsă. Relaţia, însă, nu susţine ipoteza de lucru, astfel va trebui să o respingem şi pe ea. Elaborăm ipoteza că ar exista o relaţie pozitivă între variabile: creşte una, creşte şi cealaltă. Se dovedeşte însă că există o relaţie negativă: creşte una, scade cealaltă. Mai mult, relaţia negativă este foarte puternică şi constantă. Nu este însă suficient să raportăm pur şi simplu că datele resping ambele ipoteze. Să ne amintim de explicaţiile şi teoriile bazate pe înţelegerea logică a modurilor în care două variabile sunt legate una de alta. Ca urmare, am putea folosi aceste descoperiri pentru a reveni la teoria despre statusul oferit de venit şi să o regândim. Ce logică ar putea explica rezultatele pe care le-am găsit? Sunt şi alţi teoreticieni şi alte studii care au luat-o în considerare? Ce alte cercetări ar putea fi desfăşurate pentru a înţelege mai bine aceste rezultate? În acest mod există o interacţiune continuă între rezultatele cercetării şi reformulările teoretice şi cercetarea viitoare. Uneori presupunem că există o relaţie între doi factori şi apoi căutând propriu-zis unele dovezi, constatăm că nu sunt asociate. Construirea de tabele pentru a descrie o asociaţie Când avem informaţii cantitative despre două caracteristici pentru câteva cazuri, le putem trata ca variabile şi putem plasa cazurile într-un tabel, putând stabili astfel dacă variabilele co-variază, sau dacă sunt corelate. Mai întâi împărţiţi variabilele în câteva valori: Variabila A: Valoarea 1, Valoarea 2 Variabila B: Valoarea 1, Valoarea 2

Luaţi fiecare variabilă şi determinaţi câte cazuri sau observaţii apar pentru fiecare valoare. De exemplu:


153

Variabila A

Valoare 1 Valoare 2 (nr. de observaţii) (nr. de observaţii)

Pentru a vedea dacă există o asociere, adăugaţi cealaltă variabilă pentru a vedea

în ce mod numărul de observaţii este împărţit când se referă la a doua variabilă. Fiecare dintre spaţiile unde se intersectează valorile se numeşte celulă.

Variabila A Variabila B Valoare 1 Valoare 2

Valoare 1 Celula A Celula C Valoare 2 Celula B Celula D

Putem folosi un astfel de tabel dacă dorim să testăm ipoteza lui Lipset privind

asocierea dintre statusul social şi participarea politică. Mai întâi, vom împărţi ambele variabile în două valori, înaltă şi scăzută. (Putem desigur să facem şi alte diviziuni, cum ar fi înalt, mediu, scăzut). Apoi, le plasăm pe partea de sus şi din stânga a tabelului, ca în tabelul 3.3. Apoi, vom face observaţii asupra diferiţilor indivizi pentru a le determina statusul şi măsura în care ei participă la politică.

Fiecare individ va tinde să fie plasat în una din cele patru celule. După ce ne-am completat toate observaţiile, vom indica totalul cifrelor din fiecare celulă. A,B,C, şi D în tabelul 3.3 reprezintă aceste cifre totale.

Lipset considera că oamenii cu status scăzut vor participa mai puţin. El spunea că toate observaţiile clasificate ca având status scăzut, vor cădea în celula marcată cu X. Putem formula ipoteza că inversul este şi el adevărat: statusul înalt este asociat cu participarea înaltă. Plasaţi un Z în tabelul 3.3 pentru a indica unde vor intra majoritatea cazurilor dacă a doua ipoteză ar fi adevărată.

Tabelul 3.3. Relaţia dintre status şi participare Status

Participare Scăzut Înalt Scăzută A (X) C

Înaltă B D ( trebuia să plasaţi un Z în celula D.) Putem ilustra în ce mod tabele care prezintă asocierile pot fi folosite pentru a testa ipoteze prin următoarea cercetare. Să presupunem că un studiu făcut la comanda Ministerului Justiţiei a ajuns la concluzia că tinerii care conduc o maşină sau care au o slujbă au mai mari şanse de a avea probleme cu legea. S-a mai descoperit că tinerii proveniţi din familii dezorganizate sunt mai predispuşi la delicvenţă decât cei din familii organizate. Putem formula aceste descoperiri sub forma următoarelor ipoteze: Ho Tinerii care conduc nu sunt nici mai mult nici mai puţin dispuşi să încalce legea decât tinerii care nu conduc.

Virgil STOICA

154

H1 Tinerii care conduc sunt mai dispuşi să încalce legea decât tinerii care nu conduc. Ho Tinerii care provin din familii dezorganizate nu sunt mai dispuşi să încalce legea decât cei din familii organizate. H3 Tinerii care provin din familii dezorganizate sunt mai dispuşi să încalce legea decât cei din familii organizate. Cercetătorii au luat în discuţie posibile motive pentru a lega aceste variabile. Tinerii care au slujbe şi acces la o maşină au şansa de a avea contacte exterioare contextului şcolii faţă de cei fără slujbe. Această oportunitate măreşte şansele de a intra în relaţii cu delicvenţii. Cercetătorii credeau că a doua ipoteză (H2) nu are prea mult sens deoarece este ceva normal să consideri că tinerii din familii dezorganizate sunt mai tentaţi să comită delicte decât cei din familii organizate. Dacă construim tabelul pentru a testa aceste variabile obţinem următoarele:

Pentru ipoteza 1: Variabila 1 Acces la o maşină Valoare 1 = Da

Valoare 2 = Nu Variabila 2 Probleme cu legea Valoare 1 = Da

Valoare 2 = Nu

Acces la o maşină Probleme cu legea Da Nu

Da A C Nu B D

Rezultă: Studiul a descoperit că numărul din celula A este mai mare decât

numărul din celula C, indicând că tinerii cu acces la o maşină au mai mari şanse dea intra în conflict cu legea decât cei fără maşină. Astfel, putem respinge ipoteza de nul şi să acceptăm prima ipoteză.

Pentru ipoteza 2: Variabila 1 Mediul familial Valoare 1 = dezorganizat

Valoare 2 = organizat Variabila 2 Probleme cu legea Valoare 1 = Da

Valoare 2 = Nu

Mediul familial Probleme cu legea dezorganizat organizat

Da A C Nu B D

Rezultă: Studiul a demonstrat că numărul din celula A este acelaşi cu numărul din celula C, astfel că nu putem respinge ipoteza de nul. În schimb, trebuie să respingem ipoteza de lucru.


155

Exerciţiu

II.1. Crearea de tabele pentru a arăta o asociere

Vom dezvolta un tabel în care veţi folosi date reale; va trebui să creaţi valori pentru a le folosi în tabel. Tabelul 3.4. conţine informaţii despre PIB şi despre speranţa de viaţă. Deoarece avem informaţii despre ambele variabile pentru fiecare ţară, putem folosi această informaţie pentru a determina dacă există o relaţie între PIB şi speranţa de viaţă. Este o întrebare interesantă şi logică oare? Ne putem aştepta ca PIB al unei ţări să contribuie la speranţa de viaţă, şi astfel există o logică în a ne întreba dacă sau nu sunt legate. Ho _________________________________________________ H1 _________________________________________________ Tabelul 3.4. Speranţa de viaţă şi produsul naţional brut pentru câteva ţări, 1990

Mai întâi, priviţi la prima variabilă, PIB, şi hotărâţi în ce mod să împărţiţi ţările. [O posibilitate este de a considera PNB sub 100, ca fiind “scăzut”] PIB scăzut (de la______ până la______ ) PIB mare (de la ______până la _______ ) Faceţi la fel şi cu a doua variabilă, speranţa de viaţă. Este rezonabil să consideraţi valoare “mică”, vârsta mai mică de 70 de ani, şi valoare “mare” cea de 70 sau peste. Aveţi două valori: Speranţa de viaţă mică (70 şi sub 70) Speranţă de viaţă mare (peste 70 ) Bazându-vă decizia pe valorile stabilite, completaţi următorul tabel, în care valoare “mică” sau “mare” trebui acordată fiecărei ţări la fiecare dintre variabile.

Ţara Valoare pentru variabila A Valoare pentru variabila B Egipt Nigeria Somalia

Ţara PIB (dolari) Speranţa de viaţă (ani) Egipt 600 60 Nigeria 290 52 Somalia 120 48 Iordania 1240 67 Filipine 730 64 Japonia 25430 79 Statele Unite 21790 76 Brazilia 2680 66 Grecia 5990 77 Costa Rica 1900 75

Virgil STOICA

156

Ţara Valoare pentru variabila A Valoare pentru variabila B Iordan Filipine Japonia Statele Unite Brazilia Grecia Costa Rica

O privire rapidă vă spune că cele mai multe ţări au aceleaşi valori la ambele variabile.

Completaţi tabelul 3.5. indicând corect titlurile coloanelor şi rândurilor şi completând celulele. Rezultatul vă va permite să determinaţi raid dacă variabilele sunt legate.

PIB (Variabila A) Speranţa de viaţă

(Variabila B) scăzut( Valoare 1) mare (Valoare 2)

Mică (Valoare 1) Mare (Valoare 2)

Total Datele susţin sau resping ipoteza Ho?___________________ Datele susţin sau resping ipoteza H1?___________________ (Ar trebui să observaţi că puteţi respinge ipoteza de nul, şi că datele susţin ipoteza de lucru. Cu toate acestea, Brazilia şi Japonia sunt excepţii de la relaţia generală.)

Ce vă spune informaţia din tabelul 3.5.? Mai întâi, există în mod clar o relaţie între cele două variabile în cele mai multe din cazuri (opt din zece). Astfel, vom respinge ipoteza de nul că nu există nici o relaţie între ele. În al doilea rând, în două ţări relaţia nu se păstrează. Care din ele?__________________ Puteţi face următoarele: Puteţi stabili o relaţie notând că nu e mereu valabilă. Puteţi studia cele două ţări în detaliu pentru a vedea dacă ele variază de la modelul normal. Puteţi aduna informaţii despre un număr mai mare de cazuri pentru a vedea dacă relaţia este susţinută. Puteţi reveni şi regândi modul în cere puteţi alege valorile “mic” şi “mare” pentru a vedea dacă aceasta modifică rezultatele. Capitolele următoare vă vor ajuta să luaţi în considerare aceste opţiuni.


157

Relaţii cauzale şi explicative

Variabile dependente şi independente

După cum am observat anterior, unele teorii şi ipoteze stabilesc în ce mod un factor explică, influenţează sau cauzează pe un altul. Cauzalitatea este foarte dificil de stabilit. Nu există nici o regulă clară care să afirme când o relaţie este descrisă mai corect ca o corelaţie şi când ca o asociere cauzală. Depinde dacă are sau nu sens să spunem că A îl cauzează pe B, şi dacă sau nu factorii puteau fi responsabili de asta. Această secţiune introduce termenii pe care îi folosim când vorbim despre relaţii cauzale, şi descrie în ce mod se poate construi un tabel pentru a indica o relaţie cauzală.

Să considerăm următorul exemplu: Observăm că zonele urbane mari din Midwest pierd din populaţie, iar cele din sud şi vest cresc în mărime. O explicaţie posibilă sau o cauză a acestei tendinţe priveşte şansele de angajare. Dacă se dovedeşte că a existat o scădere a oportunităţilor de muncă în oraşele din Midwest, dar nu şi în cele din sud, putem concluziona că pierderea slujbelor în marile oraşe din Midwest au provocat declinul populaţiei. Observaţi că am tras această concluzie în parte pe baza dovezilor şi în parte deoarece este logică. Această explicaţie ar putea fi iniţial formulată ca o ipoteză de cercetare: “Faţă de oraşele din sud şi vest, marile oraşe din Midwest cunosc un declin al populaţiei deoarece nu mai pot oferi atât de multe oportunităţi de muncă cum oferă oraşele din sud şi vest.” Care sunt cele două variabile în studiul oraşelor? Variabila 1________________________ Variabila 2 ________________________ Vrem să explicăm variabila tendinţa populaţiei (valoarea 1 = creşte sau e aceeaşi; valoarea 2 = scade). De aceea, această variabilă este numită variabilă dependentă. O numim astfel, deoarece dorim să ştim de ce anume depinde. Propunem ca cealaltă variabilă, oportunităţile de muncă (valoarea 1 = cresc sau rămân aceleaşi; valoarea 2 = scad) să fie variabila independentă. O numim astfel deoarece nu depinde de prima variabilă. Ipoteza noastră cauzală este că tendinţa populaţiei oraşelor (variabila dependentă) depinde de oportunităţile de muncă care există. Să ne referim la exemplul anterior despre PNB şi speranţa de viaţă, şi să numim variabila dependentă şi pe cea independentă. Variabila dependentă______________________________ Variabila independentă____________________________

Variabilă dependentă Variabila pe care dorim să o explicăm. Valoarea variabilei dependente este influenţată de cea a variabilei independente. Variabilă independentă Variabila pe care o propunem drept cauză a variabilei dependente.

Virgil STOICA

158

(Răspuns: Speranţa de viaţă este variabila dependentă deoarece vreţi să determinaţi de ce anume depinde. PIB este variabila independentă deoarece este rezonabil să ne întrebăm dacă el influenţează speranţa de viaţă dintr-o ţară. Se poate stabili şi inversul, dar nu ar mai avea tot atâta sens.) Un al treilea exemplu: să ne amintim discuţia anterioară despre relaţia dintre educaţie şi participare la vot. Care dintre ele ar fi variabila dependentă?_____________ Nu veţi spune niciodată că educaţia cuiva depinde de prezentarea sau nu la vot. Deja am spus că, strict vorbind, educaţia nu provoacă direct votarea. În acelaşi timp, am observat că oamenii educaţi sunt mai capabili să înţeleagă şi să acorde atenţie diferenţelor dintre candidaţi, şi astfel este normal să propunem că educaţia explică sau influenţează votarea.

Criterii de cauzalitate Acum am aflat câţiva termeni asociaţi cu cauzalitatea, putem cerceta mai detaliat logica cauzalităţii. Am spus că o asociere indică că dacă variabilă se schimbă şi cealaltă se schimbă. Cum putem fi siguri că o schimbare o aduce pe cealaltă, sau o cauzează pe cealaltă?

Răspunsul este: cauzalitatea este extrem de dificil de dovedit. Filosoful englez David Hume a observat că afirmaţiile cauzale nu pot niciodată fi dovedite clar pe baza dovezilor empirice. El a subliniat că nu putem niciodată să observăm efectiv o legătură cauzală ci doar putem să o presupune. De aceea, nu putem demonstra cauzalitatea doar pe baza dovezilor.

Cu toate acestea continuăm să căutăm şi să vorbim despre cauzalitate, şi o bună parte din cercetare este dedicată găsirii de relaţii cauzale. Blalock descrie afirmaţiile cauzale ca “presupuneri de lucru” pe care le facem chiar dacă nu putem spune că ele descriu cu adevărat realitatea.

Variabilele într-o propoziţie cauzală Variabila dependentă Variabila de care suntem interesaţi în principal, şi care, considerăm că depinde de cea de a doua variabilă. Variabilă independentă Variabila pe care o propunem drept cauză a variabilei dependente. În cadrul acestei relaţii anume este independentă deoarece nu depinde de o altă variabilă (e). Exemplu: Schimbările în oportunităţile de muncă au dus la schimbări în mărimea populaţiei oraşelor noastre. Oportunităţile de muncă sunt variabila independentă. Se propune că oportunităţile de muncă au o influenţă asupra mărimii populaţiei, variabila dependentă.


159

Relaţie cauzală O propoziţie care indică faptul că schimbările unei variabile aduc schimbări într-o altă variabilă.

Criterii de cauzalitate Variabilele trebuie să se schimbe împreună. Schimbarea variabilei independente sau a variabilei cauzale

trebuie să preceadă schimbarea variabilei dependente. Procesul cauzal sau legătura trebuie să fie plauzibil(ă). Relaţia trebuie să fie în acord cu alte dovezi. Trebuie să fim siguri că nu este un alt factor cauza reală.

Se admite că gândirea cauzală ţine total de nivelul teoretic şi că legile cauzale nu pot niciodată să fie demonstrate empiric. Dar asta nu înseamnă că nu e util să gândim cauzal şi să dezvoltăm modele cauzale care au implicaţii indirect testabile. Relaţiile cauzale trebuie să îndeplinească cinci condiţii.

Mai întâi, schimbările într-o variabilă trebuie legate de schimbările dintr-o altă variabilă. Această condiţie este îndeplinită dacă cele două variabile sunt asociate una cu alta.

În al doilea rând, variabila cauzală trebuie să o preceadă în timp pe cealaltă. Variabila cauzală poate să fie un eveniment anterior sau o condiţie de bază, cum ar fi venitul sau sexul unei persoane.

În al treilea rând, legătura dintre cauză şi efect trebuie să fie plauzibilă. Trebuie să existe o conexiune teoretică sau logică între cauza şi efectul propuse. Cu alte cuvinte, natura relaţiei dintre două variabile trebuie să aibă sens.

În al patrulea rând, relaţia propusă trebuie să fie în concordanţă cu alte dovezi.

În fine, trebuie să fie destul de clar că factorul cauzal identificat, şi nu alţi factori, este cel mai important. Această ultimă condiţie este probabil cea mai semnificativă şi cea mai dificil de stabilit.

Multe dintre tehnicile abordate în această lucrare sunt eforturi de a demonstra asta. Unele din ele vor încerca să stabilească că unul sau doi factori sunt cauzele cele mai importante. Altele vor căuta cauzele multiple şi vor încerca să stabilească importanţa fiecăreia.

Exerciţiu

III.3. Explicarea speranţei de viaţă Să revenim la tabelul 3.4 şi la informaţia pe care a-ţi completat-o în tabelul 3.5. Aţi descoperit că există o relaţie între PIB şi speranţa de viaţă, cu două excepţii. Este normal să

?

Virgil STOICA

160

mai avansăm un pas şi să elaborăm ipoteza că există o relaţie cauzală aici, că PIB al unei ţări influenţează speranţa de viaţă în acea ţară? Aplicaţi criteriile de stabilire a cauzalităţii la această ipoteză. Dacă nu sunteţi siguri, indicaţi informaţia de care aţi mai avea nevoie pentru a determina dacă un criteriu este sau nu îndeplinit. 1. Relaţie: ____________________________________________ 2. Plauzibilitate: ____________________________________________ 3. Precedenţă: ____________________________________________ 4. Consistenţă: ____________________________________________ 5. Nici o altă cauză: ____________________________________________ Pe baza răspunsurilor voastre se poate sau nu concluziona că există o relaţie cauzală între PIB şi speranţa de viaţă?

Crearea de tabele pentru a indica relaţia cauzală dintre două variabile Când creăm un tabel pentru a ilustra o relaţie cauzală propusă, trebuie să facem distincţia între variabile independente şi variabile dependente. Plasăm variabila independentă sus, astfel încât să eticheteze coloanele, iar variabila dependentă pe o parte astfel încât valorile ei să se raporteze la rânduri (vezi tabel 3.6).

Tabel 3.6. Formatul unui tabel de reprezentare a unei relaţii cauzale Variabila independentă

Variabila dependentă Valoare A Valoare B Valoare A Valoare B

Să ne amintim exemplul anterior în care ne întrebam dacă schimbările oportunităţilor de muncă ar putea explica scăderea populaţiei în unele oraşe. Putem construi un tabel pentru a vedea dacă într-adevăr există o relaţie cauzală (vezi tabel 3.7).

Concluzii Capitolul II a descris în ce mod să trecem de la întrebări şi observaţii despre evenimente politice la afirmaţii sistematice privind relaţiile dintre evenimentele politice. Acest capitol a examinat apoi acele relaţii mai detaliat. Uneori propunem că variabilele sunt asociate unele cu altele, alteori vrem să spunem că o variabilă o cauzează sau explică pe o alta. În ultimul caz, variabila care ne interesează cel mai mult este variabila dependentă, a cărei valoare, considerăm noi depinde de variabila independentă. Am învăţat cum putem elabora tabele în care să plasăm dovezile

Apariţia de locuri de muncă Tendinţele populaţiei Plecare din oraş Rămânere în oraş

Scădere Aceeaşi sau creşte


161

empirice pentru a verifica dacă ipoteza noastră privind asociaţiile şi relaţiile cauzale este susţinută. Acest capitol subliniază de ce este atât de dificil de stabilit cauzalitatea. Am prezentat diferite criterii pentru cauzalitate, şi am observat că cel mai dificil criteriu este nevoia de a arăta că variabila independentă pe care am examinat-o, şi nu altă(e) variabilă(e), a influenţat variabila dependentă. Criteriul înseamnă că trebuie să verificăm şi alte posibile influenţe sau variabile.

Exerciţii

Exerciţiul III.2. Citirea tabelelor Citiţi următorul tabel, şi răspundeţi la întrebările care urmează.

Atitudinile faţă de cheltuielile pentru construcţii publice a celor

ce au răspuns din diferite grupuri de venit (în procente) Grupe de venit Atitudinea faţă de cheltuielile

pentru construcţii publice

scăzut

mediu

mare Cheltuiesc mai mult 48 35 29 Cheltuiesc la fel 39 47 22 Cheltuiesc mai puţin 13 18 49 Total 100 100 100

1. Numiţi cele două variabile ale acestui studiu 2. Există o variabilă dependentă. Dacă da, care? 3. Prezentaţi valorile variabilei independente. 4. Formulaţi o propoziţie scurtă şi precisă care să cuprindă toată informaţia din tabel. 5. Propuneţi o scurtă explicaţie despre relaţia pe care o observaţi. Notă: nu repetaţi pur şi

simplu rezultatele. De ce credeţi că se produc aceste rezultate? Au vreun sens din câte ştiţi voi? Sunt logice?

Exerciţiul III.3. Crearea de tabele pentru a examina relaţii Folosind următoarele informaţii, creaţi un tabel pentru a determina dacă există o relaţie între cheltuielile pentru apărare şi cheltuielile pentru educaţie. Mai întâi, gândiţi-vă ce vă aşteptaţi să găsiţi. Ţările cheltuiesc pe apărarea mai puţin decât pe educaţie, aşa cum sugerează argumentul familiar conform căruia ţările au de ales între arme şi unt? Sau cei care cheltuiesc mult într-o parte, cheltuiesc tot mai mult şi în cealaltă? Cum sunt numai 14 cazuri, e normal să le împărţiţi în două grupuri, “mari” şi “mici” pentru fiecare variabilă. Trebuie să alegeţi linia cea mai potrivită de separare, probabil una care să împartă valorile fiecărei variabile aproximativ la jumătate.

Virgil STOICA

162

Ţara Cheltuieli pe apărare ca % din totalul cheltuielilor

Cheltuieli pe educaţie ca % din totalul cheltuielilor

Austria 2,5 9,2 Canada 7,3 2,9 Danemarca 5,4 9,3 Finlanda 4,6 14,4 Franţa 6,7 6,8 Germania federală 8,3 0,6 Irlanda 2,8 11,3 Italia 3,6 8,3 Olanda 5,0 10,8 Norvegia 8,0 9,4 Spania 5,5 5,6 Suedia 6,3 8,7 Marea Britanie 12,2 3,2 Statele Unite 22,6 1,7 Sursa: World Development Report, 1992 1. Decideţi cum veţi defini valorile “mic” şi “mare” pentru fiecare variabilă.

Apărarea: Mic______________________ Mare____________________ Educaţie: Mic______________________ Mare____________________

2. Creaţi un tabel şi plasaţi cazurile în celulele corespunzătoare. 3. Încercuiţi ipoteza care e cel mai bine susţinută de date.

H1: Există o relaţie directă (pozitivă) între cheltuielile pentru apărarea şi cele pentru educaţie. Ţările care sunt destul de bogate pentru a cheltui mult pe una din ele, vor cheltui la fel de mult şi pe cealaltă. H2: există o relaţie inversă (negativă) între ceea ce se cheltuiesc pe apărarea şi ceea ce se cheltuiesc pe educaţie. Ţările care cheltuiesc mult într-un domeniu cheltuiesc relativ mai puţin în celălalt.

Exerciţiul llI.4. Crearea de tabele pentru a examina relaţii, II Folosind următoarele informaţii, răspundeţi la întrebările care urmează: Scoruri medii la testele de matematică la vârsta de 13 ani – International Assessment of Educational Progress: Canada 61; Franţa 63; Ungaria 68; Irlanda 61; Israel 62; Italia 63; Iordan 40; Coreea 73; Scoţia 61; Slovenia 56; Uniunea Sovietică 70; Spania 54; Elveţia 71; Taiwan 73; Statele Unite 56. Procentul de copii care se uită la televizor 5 ore sau mai mult pe zi: Canada 13%; Franţa 5%; Ungaria 12%; Irlanda 9%; Israel 20%; Italia 5%; Iordan 7%; Coreea 11%; Scoţia 22%; Slovenia 4%; Uniunea Sovietică 17%; Spania 10%; Elveţia 7%; Taiwan 10%; Statele Unite 20%. 1. Numiţi cele două variabile conţinute în această informaţie.________________________ 2. Dezvoltaţi o propoziţie şi o ipoteză de nul despre cele două variabile.

Propoziţie_______________________________________________________________


163

Ipoteză de nul___________________________________________________________

3. Plasaţi informaţia într-un tabel care să vă permită să testaţi propoziţie. Asiguraţi-vă că aţi inclus etichetele şi un titlul adecvat. (Indicaţie: Împărţiţi valorile fiecărui grup în “mic” şi “mare” la aproximativ mijlocul scorurilor.)

4. Scrieţi o afirmaţie clară care concluzionează clar informaţia din tabel. Dacă sunt uimiţi de rezultate speculaţi în legătură cu o posibilă motivare al lor.

Virgil STOICA

164

Lanţ cauzal Secvenţă de evenimente relaţionate în care efectul unei variabile devine cauză pentru o a treia variabilă; cauze şi efecte multiple.

IV. EXPLORAREA RELATIILOR SI ELABORAREA MODELELOR CAUZALE

Capitolele anterioare au descris afirmaţii care propun relaţii între variabile. Aţi aflat câte ceva despre termenii de bază şi despre logica folosită în cercetare. Am început cu relaţiile simple care sunt destul de liniare şi pe care le folosiţi pentru a începe să vă gândiţi la adevărata cercetare. Materialul din acest capitol vă cere să faceţi un pas înapoi, să vă priviţi presupunerile despre relaţii, să examinaţi teoriile alternative, să dezvoltaţi câteva propoziţii simple, şi să luaţi în considerarea designuri de cercetare alternative. Aceşti paşi fac cercetarea ceva mai complexă, dar la fel de provocatoare şi – să sperăm – la fel de distractivă. Acest capitol abordează modalităţile de a extinde numărul de variabile şi relaţii pe are le cercetăm. Vă cere să fiţi imaginativi atunci când faceţi speculaţii despre o varietate de relaţii. Apoi capitolul ia în considerare tehnicile de reducere şi simplificare a numărului de relaţii pe care le studiem. Introduce pe scurt elaborarea de modele, adică designul unei imagini simplificate a realităţii cu un număr limitate de variabile. Următorul capitol abordează moduri de a vă elabora cercetarea pentru a testa modelele. Ambele capitole pun accentul pe ideea deja amintită că designul cercetării pe care îl alegem precum şi metodele pe care le adoptăm trebuie să fie potrivite pentru întrebarea pe care ne-am formulat-o. Nu e suficient să învăţăm diferite tehnici de cercetare; este la fel de important să înţelegem în ce mod se leagă ele de diferitele întrebări de cercetare.

Relaţii şi influenţe multiple

A dezvolta şi testa propoziţii despre relaţii sau cauze e un demers complicat datorită faptului că o influenţă conduce de regulă la o alta şi apoi la încă una. Dacă

explicaţia este văzută ca un cluster de factori, sau un lanţ de condiţii, unele din aceste condiţii vor fi mai strâns legate sau conectate de evenimentul care ne interesează faţă de altele. Figura 4.1, în care I reprezintă influenţa şi E reprezintă efectele, ilustrează un model cauzal de tipul lanţului cauzal. Figura arată cum un efect dintr-o relaţie influenţează un alt efect; adică, E1=I2, şi aşa mai departe. Astfel, în figura 4.2., variabila mai puţine slujbe este atât efectul declinului economic cât şi influenţa apariţiei sărăciei. Dacă vă interesează efectul numărul 3 (E3) ca variabilă dependentă, puteţi alege să vă axaţi pe I1, I2, sau pe I3. Secvenţa pe care o veţi alege depinde de punctul vostru de vedere.

Un lanţ de evenimente care conduce la un delict poate urma secvenţa prezentată în figura 4.2. în funcţie de variabilele care vă interesează cel mai mult, puteţi să vă axaţi pe sănătatea economică, numărul locurilor de muncă, incidenţa sărăciei, şi să arătaţi în


165

ce fel unul dintre aceşti factori este legat de delicvenţă. Puteţi însă să priviţi toţi factorii simultan; mai adesea veţi selecta unul sau doi dintr-o varietate de posibile influenţe.

O analiză asupra delicvenţei la adolescenţi oferă un exemplu a unui astfel de lanţ de influenţe. O relatarea dintr-un articol de ziar sugerează o varietate de influenţe asupra delicvenţei, şi acestea sunt prezentate în figura 4.3.

I1 E1

I2 E2

I3 E3

Figura 4.1. Un lanţ de influenţe

I1 E1

I2 E2

I3 E3

Figura 4.2. Influenţele asupra delicvenţei

Declin economic

Mai puţine slujbe Sărăcie Delicvenţă

I1 E1

I2 E2

I3 E4

Figura 4.3. Influenţele asupra delicvenţei juvenile

Filosofia juridică care consideră că reabilitarea e mai bună decât închisoarea Sentinţele uşoare

produc mai puţină frică de închisoare

Credinţa ţinerilor că ei nu vor fi prinşi

Delicvenţă

I4

I5

E3

Tinerii văd delictele ca fiind ceva “bărbătesc” Delictul văzut ca

modalitate de a atrage atenţia

Virgil STOICA

166

Speculaţii în legătură cu diferitele relaţii De ce alegem un set de relaţii pentru a le studia şi nu un altul? Adesea propoziţiile pe care le dezvoltăm reflectă credinţele şi valorile noastre personale. Adică, tindem să selectăm propoziţiile care se potrivesc cu prejudecăţile noastre despre relaţia existentă. Mai mult, mediul şi studiile urmate pot influenţa care din cele câteva influenţe vor fi accentuate de un a numit cercetător. Un om de ştiinţă a observat că

Cauza unei extinderi a ciumei poate fi privită de un bacteriolog ca fiind microbul pe care îl găseşte în sângele victimei, de entomolog ca fiind purecii purtători de virus care răspândesc boala, de epidemiolog ca fiind şobolanii care au scăpat de pe navă şi au adus infecţia în port.

În ştiinţele sociale, diferenţe similare pot fi găsite între variatele discipline. Pentru a înţelege cauzele sărăciei, un sociolog se va putea axa pe presiunile comunităţii, un psiholog ar putea cerceta credinţele şi valorile unei persoane, iar un politolog ar pune accentul pe distribuţia puterii şi influenţei în comunitate. Problema este că e prea simplu de formulat o propoziţie care să se potrivească concepţiilor noastre şi să căutăm dovezi care confirmă propoziţia. Propoziţia poate sau nu să fie corectă, dar între timp ne hotărâm să căutăm moduri de a o demonstra şi de a le ignora pe celelalte. Să considerăm un exemplu simplu. Ştim că scorurile privind aptitudinile şcolare ale elevilor de liceu au scăzut în mare parte. Dar ce motive avem să le considerăm un declin? Unele motive se axează pe caracteristicile elevilor înşişi: presupusul lor dezinteres, lipsa de ambiţie, o implicare scăzută în învăţare. Oamenii care aleg aceste tipuri de explicaţii se axează pe oamenii care sunt implicaţi. O abordare diferită este de a lua în considerare natura educaţiei, calitatea predării, relevanţa materiilor. Probabil elevii sunt interesaţi de învăţare, dar sistemul educaţional face să le fie dificil să înveţe. O a trei abordare s-ar axa pe schimbările produse în societate. Ar putea pune accentul pe creşterea cererii de profesii liberale şi mai puţin a învăţării deprinderilor tehnice. În acest caz, declinul scorurilor ar putea reflecta o scădere a cererii pentru tipurile de deprinderi incluse în test. Gândiţi-vă la propria performanţă, la o lucrare pe care a trebuit să o predaţi la un obiect şi propuneţi o explicaţie pentru calitatea propriei voastre lucrări. Gândiţi-vă la trei alternative care se potrivesc cu abordările mai sus menţionate: (1) caracteristicile indivizilor, (2) caracteristicile materiei, (3) caracteristicile situaţiei sau aşteptărilor cuiva. 1. Rezultatul vostru la lucrare a fost

Bun______________ Mediu____________ Slab 2. A existat vreo caracteristică individuală a voastră care ar fi putut influenţa acest

rezultat?____________ 3. A existat vreo caracteristică a materiei (subiectului) care ar fi putut produce acest

rezultat?_____________________________________________ 4. Puteţi găsi o altă caracteristică a culturii voastre sau a aşteptărilor pentru viitor care

au contribuit la acest rezultat?______________________________________


167

Abordare Perspectiva pe care o adoptăm pentru a analiza o problemă; lentilele prin care vedem un eveniment; set de presupuneri.

5. Care din aceste alternative va venit prima în minte?________________________________ Consideraţi un al doilea exemplu. Există o dezbatere lungă şi importantă între cei

care încearcă să explice evenimentele prin examinarea caracteristicilor indivizilor şi cei care tind să propună caracteristici ale situaţiei pentru a explica ce se întâmplă. Oamenii din primul grup sunt mai înclinaţi să-i facă pe indivizi responsabili pentru ceea ce li se întâmplă; cei din al doilea grup sunt mai înclinaţi să pună accentul pe constrângerile şi oportunităţile cu care se confruntă indivizii. Pentru a explica sărăcia, să spunem, se poate spune că cei care rămân săraci sunt apatici şi le lipseşte simţul viitorului. Alternativ, se poate spune că situaţia în care se găsesc săracii le oferă puţine oportunităţi şi hrăneşte resentimentele şi imaginea de sine proastă. Dezbaterea are importante implicaţii politice. Puneţi-vă întrebarea: Cineva care este adeptul cheltuirii unor fonduri mai mari pentru educaţie ca o modalitate de a reduce sărăcia e mai înclinat să folosească prima sau a doua abordare?________ Cineva care e adeptul programelor de specializare la locul de muncă e mai înclinat spre prima sau a doua abordare?____________________________________________________________

Prima abordare este mai compatibilă cu educaţia, deoarece aceasta caută în parte să îmbunătăţească imaginea de sine a copiilor; a doua abordare e mai compatibilă cu specializarea deoarece programul caută să îmbunătăţească oportunităţile economice ale unei persoane. Puteţi susţine că specializarea afectează şi ea imaginea de sine a persoanei. Dacă acest este scopul vostru, veţi elabora un program de specializare în muncă oarecum diferit decât cel care e în principal interesat de a îmbunătăţi deprinderile tehnice ale unei persoane. A deveni sensibil la propriile noastre abordări şi prejudecăţi

Până acum am folosit termenul abordare pentru a descrie modul în care tratăm iniţial o problemă. Aceste termen sugerează că noi vedem evenimentele din puncte de vedere personal şi că încercăm să găsim anumite date şi nu altele. În exemplul despre performanţa la lucrarea pentru examen, persoana care începe cu un accent pe individ va căuta să colecteze dovezi despre comportamentul şi caracteristicile individului. În mod tipic, nu vor căuta date despre modul în care a fost predat cursul respectiv. E important să fim conştienţi de opinia proprie şi de gradul în care aceasta influenţează datele pe care căutăm să le găsim. Abordările şi prejudecăţile nu sunt unice în ştiinţele sociale. Thomas Kuhn a scris o carte importantă despre gândirea ştiinţifică în care a demonstrat că cercetătorii din ştiinţele naturale au şi ele nişte asumpţii anterioare despre realitate şi despre factorii cauzali cei mai importanţi. Presupunerile noastre iniţiale şi înţelegerea iniţială a realităţii ne poate determina să căutăm anumite tipuri de dovezi şi nu altele atunci când conturăm o ipoteză. Ca urmare, ne confruntăm cu riscul de a oferi doar explicaţii parţiale pentru o problemă. În exemplul anterior despre cauzele ciumei, epidemiologul caută şobolanii de pe navă, nu microbii din sânge. Trebuie reţinute două aspecte: mai întâi, cercetarea noastră

Virgil STOICA

168

Gândire laterală Se opune gândirii logice sau verticale; pune accentul pe speculaţie şi imaginaţie.

reprezintă doar un punct de vedere asupra realităţii; în al doilea rând, trebuie să analizăm ce porţiune a unui set de influenţe examinează alţi cercetători şi să identificăm în ce fel studiul nostru se potriveşte sau completează studiile lor. Abordarea noastră, un set de presupuneri, afectează modul în care privim evenimentele publice; determină subiectele care ne atrag atenţia şi întrebările pe care le formulăm. Graham Allison ne-a oferit un clasic exemplu de importanţă a presupunerilor noastre arătând în ce mod ele influenţează modul în care diferiţii participanţi şi cercetători au văzut criza armată din Cuba. În 1962, Statele Unite au aflat că erau rachete sovietice în Cuba. Preşedintele Kennedy a răspuns impunând blocada asupra Cubei şi, în cele din urmă, sovieticii şi-au retras armele. Mulţi observatori credeau că am fost foarte aproape de un război nuclear. Deoarece incidentul a fost crucial în relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, mulţi cercetători, reporteri şi politicieni au studiat criza cubaneză pentru a face lumină în elementele luării unor decizii eficiente de politică externă. Allison a descoperit că observatorii, ca şi noi, abordau criza dintr-o perspectivă particulară care i-a determinat să pună accentul pe anumite acţiuni şi nu pe altele. Cel mai adesea, observă el, presupunem că scopurile guvernului sunt clare şi el se comportă raţional pentru a le îndeplini. Folosind această perspectivă, noi examinăm scopurile celor două supraputeri şi analizăm în ce mod fiecare a încercat să şi le împlinească. Allison adaugă, însă, că această abordare omite unii factori importanţi. Ignoră, de exemplu, dimensiunea politică a situaţiei: rolul opiniei publice şi faptul că preşedintele era un democrat, iar democraţii erau acuzaţi de o “uşoară tendinţă spre comunism”. Abordarea tradiţională, axându-se pe scopuri, ignoră aceste aspecte politice şi oferă astfel o imagine incompletă a modului în acre a fost rezolvată criza.

Abordări alternative Allison ajunge la concluzia că trebuie să căutăm moduri alternative de a studia o relaţie. O modalitate este de a practica ceea ce Edward de Bono a numit gândirea laterală. În

timp ce gândirea verticală implică utilizarea logicii şi deducţiei, gândirea laterală implică imaginaţia şi speculaţia. Putem să o folosim pentru a sparge tiparele noastre tradiţionale de gândire şi a genera modalităţi alternative dea privi o problemă. Studiile ne spun că mintea aranjează informaţia în modele. Când apare o nouă informaţie, mintea o leagă de ceea ce ştie deja. Astfel leagă datele şi ideile noi de modelele deja existente. Datorită acestei tendinţe, ne pot foarte uşor scăpa aspecte

unice ale unui eveniment sau măsura în care el indică un model sau o relaţie noi. E nevoie de un efort susţinut pentru a privi evenimentele din câteva perspective diferite. Este nevoie adesea de experienţă pentru asta. Exerciţiul lV.1. Multe din controversele persistente din ştiinţele politice rezultă din moduri diferite de a defini problemele sau de a vedea evenimentele. Am menţionat deja diferite perspective asupra sărăciei. Să luăm un alt exemplu: explicaţiile pentru rezultatele


169

economice slabe ale unora din ţările în curs de dezvoltare. Paragraful următor prezintă un număr de astfel de explicaţii. Citiţi şi alegeţi 5 sau şase care vi se par cele mai importante. Revedeţi figura 4.3 şi completaţi figura 4.4 pentru a ilustra posibile modele de influenţă.

Explicaţii propuse pentru dificultăţile economice ale naţiunilor în curs de dezvoltare: conducere coruptă, răspândirea sărăciei şi a ilegalităţilor, instituţii politice slabe, persistenţa valorilor tradiţionale printre cetăţeni cum ar fi recompensarea membrilor familiei, modele de comerţ internaţional care menţin aceste ţări dependente economic de naţiunile industrializare, neîncurajarea de către unele a sectorului privat, rivalităţi etnice şi conflicte, birocraţii ineficiente.

Surse pentru abordări alternative ale unei probleme. Amintiţi-vă că la sfârşitul capitolului 2 am discutat despre diferitele surse ale ipotezelor. Unele surse sunt deductive; cercetătorul se bazează pe teorii şi deduce predicţii despre diferite relaţii. Unul din motivele pentru care cele mai multe universităţi cer studenţilor să urmeze cursuri într-un număr de discipline este tocmai de a-i expune la diferite teorii despre evenimentele şi comportamentele sociale. Să luăm în considerare teorii şi perspective alternative este un demers util care ne forţează să comparăm diferite ipoteze. Alte surse sunt inductive; cercetătorul dezvoltă relaţii posibile pe baza observaţiilor şi a studiilor anterioare. Gândirea laterală, mai sus definită, este o formă de inducţie, şi este un alt mod de a ne oblica să luăm în considerare alternativele. Accentul pe influenţele politice. Unii politologi pun accentul pe nevoia de a considera posibilul rol al factorilor politici care acţionează pe lângă cei sociali şi economici. Modelele pluraliste de guvernare au avut tendinţa de a accentua variabilele economice şi sociale excluzându-i pe cei politici. În plus, factorii politici sunt factori pe care îi putem influenţa. Şi astfel, ei ne provoacă să gândim strategiile de a face îmbunătăţiri în sistemele noastre politice. Comparaţi două moduri de explicare a conflictului etnic din Uniunea Sovietică din 1988. Conflictul a fost produs de armeni care doreau să anexeze Nagorno Karabah, districtul armean care era o parte a Azerbaigianului vecin. Washington Post şi New York Times au prezentat pe larg protestele, şi în general le-au explicat ca izbucniri ale tensiunilor şi ostilităţilor etnice şi religioase latente. Ambele ziare au legat conflictul de

I1

I?

E?

Instituţii politice slabe

Modele de comerţ internaţional

Dificultăţi economice

Figura 4.4. Modele propuse de influenţă asupra economiei ţărilor în curs

de dezvoltare

Virgil STOICA

170

vechi antipatii istorice. Din altă perspectivă, acest accent pus asupra etnicităţii prezintă doar o imagine parţială şi una care oferă puţin sprijin în rezolvarea situaţiei. Pune accentul pe modele culturale fundamentale şi nu pe suferinţe specifice. “În locul descrierii caracterului cererilor fiecărei naţiuni şi a originii şi naturii conflictelor dintre ele, astfel de articole duc la concluzia … că duşmănia etnică este inerentă diferenţei etnice în sine.” Punând accentul pe etnicitate, reporterii nu au acordat prea multă atenţie eforturilor guvernului sovietic de a-i ajuta pe rebelii armeni. Ei au pus accentul pe factorii sociali şi au trecut cu vederea pe cei politici. Opuneţi acestei direcţii analiza ziarului francez Le Monde, care a fost mult mai atent la dimensiunile politice ale protestelor şi conflictului. Reporterii au descris suferinţele reale ale celor două grupuri etnice şi variatele manevre ale liderilor sovietici, şi au făcut speculaţii privind posibilele compromisuri care se puteau face pe viitor. Le Monde ţine să examineze dinamica politică a situaţiei şi posibilităţile de rezolvare a conflictului, ca fiind opuse sugestiei, desigur neintenţionate, că astfel de conflicte sunt inevitabile şi că răspunsurile politice sunt extrem de irelevante. Revedeţi figura 4.4, diagrama pe care aţi completat-o pentru a examina posibile influenţe asupra economiei naţiunilor în curs de dezvoltare. Subliniaţi oricare din influenţele care indică variabile politice sau răspunsuri politice. Studiile despre neparticipare la vot oferă o altă oportunitate de a specula în legătură cu importanţa unor anumiţi factori politici. Un studiu recent observă că cele mai multe studii explică neparticiparea la vot prin examinarea atitudinilor, valorilor şi culturii. Autorul, Robert Jackman, susţine că procesele politice pot fi mai importante decât atitudinile în încurajarea sau descurajarea participării la vot. Pentru a verifica asta, el compară caracteristicile alegerilor în câteva democraţii industriale. Una din variabilele pe care le-a măsurat a fost gradul de competiţie dintre partide în circumscripţiile electorale. Concurenţa este importantă, sugerează el, deoarece partidele şi candidaţii sunt motivaţi pentru a mobiliza alegătorii, când anticipează că alegerile vor fi strânse decât când ei consideră că alegerile sunt deja înclinate spre una din părţi. Rezultatele lui demonstrează că competiţia are influenţă asupra prezenţei la vot: mai puţină competiţie, mai puţină participare la votare.

Propoziţii alternative şi strategii de cercetare Relaţiile pe care alegeţi să le studiaţi vor contura modul de design al cercetării. Să presupunem că vreţi să comparaţi meritele diferitelor propuneri de îmbunătăţire a asistenţei sociale. O propunere influentă susţine că sărăcia e provocată de declinul condiţiilor economice, adesea de declinul ofertei de locuri de muncă dintr-o zonă. O modalitate de a testa acest argument este de a compara nivelul de venit şi cifrele dezvoltării economice pentru un număr de comunităţi pe o perioadă de câţiva ani. Veţi strânge probabil informaţii asupra schimbărilor de pe piaţa muncii, în cifre privind şomajul şi nivelurile de venit. Un punct de vedere alternativ susţine că săracilor nu le lipsesc oportunităţile de locuri de muncă în aceeaşi măsură în care le lipseşte o atitudine care să le permită să profite de aceste oportunităţi. Această propoziţie ar necesita o


171

Proces O combinaţie a dinamicilor, implicaţiilor relaţiilor dintre două variabile.

analiză asupra mai multor interviuri luate unor indivizi cu venituri scăzute, unii din ei consideraţi sub limita sărăciei, alţii nu. De exemplu, aţi putea compara opiniile diferitelor grupuri minoritare din comunităţile care trec prin schimbări economice majore. Un studiu amănunţit ar putea include ambele abordări. Ca un cunoscător al cercetărilor altora, ar trebui să reuşiţi să stabiliţi cât de adecvat au reuşit ei să construiască întrebarea şi cât de adecvată este cercetarea pe care au întreprins-o pentru a-şi verifica întrebarea. Ca cercetător aţi putea să nu vă aflaţi într-o poziţie care să vă permită să studiaţi şi atitudinile şi realităţile economice. Cea mai bună strategie ar fi astfel de a sintetiza studiile făcute de alţii, şi să vă folosiţi propria cercetare pentru a arăta în ce mod se potriveşte cu cele ale altora din domeniu. Explorarea logicii relaţiilor O modalitate de a specula în legătură cu multiplele influenţe şi relaţii este de a examina logica proceselor care conectează două variabile. Anterior am observat că logica este foarte importantă când dezvoltăm propoziţii şi ipoteze sau când încercăm să stabilim cauzalitatea. Legătura dintre variabile într-o propoziţie trebuie să fie plauzibilă. Gândindu-ne la procesele care leagă câteva variabile într-o relaţie putem ajunge să examinăm un număr de alte variabile şi probabil unele influenţe neaşteptate. Să luăm propoziţia că organizaţiile mari sunt mai înclinate să fie conduse ierarhic faţă de cele mai mici. Uneori este suficient să stabilim acest tip simplu de relaţie: cu cât mai mult o variabilă, cu atât mai mult cealaltă. Pentru multe scopuri insă, este util să ţinem cont de natura relaţiei propuse şi să examinăm procesul prin care sunt legaţi termenii. Care este baza raţionamentului pe care îl folosim? Sugerăm că mărimea cauzează ierarhia, sau pur şi simplu că cele două condiţii se petrec simultan? Ar trebui să luăm în considerare alţi factori, pe lângă mărime, care ar putea contribui la organizarea ierarhică? Este ierarhia mai posibilă în unele tipuri de organizaţii decât în altele? Care este procesul care leagă mărimea organizaţiei şi măsura ierarhiei. Am putea face următorul raţionament. Organizaţiile mari desfăşoară o varietate de activităţi. Persoanele responsabile de fiecare activitate ajung să se specializeze şi nu sunt prea familiari cu alte activităţi. Unii trebuie să coordoneze şi să aibă autoritate asupra diferitelor activităţi şi astfel ierarhiile se dezvoltă pe măsură ce organizaţia se extinde. Analiza proceselor ne forţează să fim mai clari în legătură cu presupunerile pe care le facem (de exemplu, presupunem că organizaţiile mari trebuie să coordoneze activităţile). Sugerează tipurile de relaţii pe care le aşteptăm (de exemplu, pozitiv sau cauzal). Indică dacă relaţiile ar fi adevărate sau nu în anumite condiţii şi nu în altele (de exemplu, când se specializează o organizaţie). Ne spune dacă ar trebui să luăm în considerare variabile adiţionale (de exemplu, tipurile de activităţi pe care le desfăşoară organizaţia.) Să luăm în considerare procesul subliniat în al doilea studiu. El consideră că programele guvernamentale favorizează organizaţiile mari şi mai puţin pe cele mici.

Virgil STOICA

172

Continuăm sugerând motivul, sau procesul care explică de ce programele guvernamentale sunt îndreptate spre organizaţiile mari.

Să presupunem că aveţi 50 de miliarde de lei pentru a dezvolta tehnologii moderne… Dacă sunteţi administratorul finanţelor, aţi fi dispuşi să administraţi 50 de granturi la 50 de firme răspândite pe toată suprafaţa ţării şi care au o situaţie feinanciară incertă sau aţi prefera să oferiţi granturi unor organizaţii mari, cum este, de exemplu, Sidex Galaţi? Mergeţi pe calea sigură. Nu există nici o înclinaţie a birocraţiei în a-şi asuma riscuri. Sunt consecinţele naturale ale marilor organizaţii.

Propoziţia din această raţionament este că există o înclinaţie spre mărime pur şi simplu pentru că este mai simplu şi mai lipsit de riscuri a negocia doar cu câteva companii. Cercetarea ar putea fi desemnată să determine dacă această predicţie este întotdeauna precisă. Dacă cercetarea a demonstrat că granturile guvernamentale tind să ajungă la firmele mari, această descoperire ar oferi suport afirmaţiei iniţiale că există o înclinaţie naturală a guvernului către afacerile mari.

Putem utiliza această preocupare faţă de proces pentru a gândi mai sistematic în legătură cu lanţul de influenţe care explică un eveniment. Putem să stabilim o serie de posibile relaţii şi să gândim procesul prin intermediul căruia se leagă probabil de variabile dependentă. O astfel de abordare a procesului ar trebui să ne permită să ne gândim dacă există relaţii pe care le-am trecut cu vederea, şi să decidem care din mai multe relaţii este cea asupra căreia ne focalizăm în cercetarea noastră.

Lave şi March explorează procesul ce intervine în luarea deciziilor. Ei au început cu observaţia că, în Statele Unite, comisiile prezidenţiale, numite de preşedinţi pentru a revizui probleme importante şi complexe şi pentru a oferi recomandări, tind să urmeze un model extrem de asemănător. În mod tipic, preşedintele numeşte membri dintr-o varietate de domenii şi cu variate puncte de vedere. În ciuda complexităţii problemelor şi a diversităţii membrilor, aproape toate comisiile ajung la un raport final care este critic pentru guvernare şi care este susţinut unanim.

Ce proces apare aici? O explicaţie posibilă este că membrii grupurilor reprezentând diferite opinii decid să ajungă la un compromis cu ceilalţi membri. Rezultatul acestui proces ar fi un raport care ajunge la o poziţie de mijloc. Lave şi March au descoperit că multe raporturi de comisie nu reprezentau compromisuri, şi au fost uimiţi să descopere că erau raporturi ale minorităţii sau opinii contrare ce apăreau ulterior. Ne-am putea aştepta ca dacă raporturile ar fi într-adevăr eforturi de a ajunge la un compromis, odată departe de grup, membrii vor dori să-şi afirme propria poziţie.

Cercetătorii au propus o explicaţie alternativă, una cu un proces diferit: oamenii cu opinii extreme tind să şi le modereze când sunt expuşi la argumente contrare şi când sunt plasaţi în poziţii de putere. În această explicaţie membrii comisiei îşi schimbă de fapt opiniile şi nu caută de fapt compromisul. Propoziţia sugerează un număr de idei interesante. Prezice, de exemplu, că atunci când extremiştii primesc responsabilităţi, ei îşi vor modera opiniile. Exemplul ilustrează în ce mod putem explora procesul de luare a deciziilor într-o situaţie şi putem ajunge să facem speculaţii despre procese similare în alte situaţii.


173

Exerciţiul lV.2. Explorarea proceselor dintr-o relaţie: explicaţii alternative pentru puterea politică naţională Următorul citat este un rezumat al unei lucrări controversate numită The Rise and Fall of Great Power, de Paul Kennedy. După text, urmează întrebările. Kennedy este interesat de motivele pentru care un stat care a ajuns la statusul de “mare putere” ajunge apoi să şi-l piardă. Explicaţia tradiţională este că alte puteri ajung în prim plan şi le înving. Kennedy, însă, pune accentul pe slăbiciunile statului puternic iniţial. El a început în secolul 16 cu povestea primei “mari “ puteri europene, Spania. Bazată pe comerţul profitabil, Spania a devenit o putere militară care controla un imens imperiu european. Avea şi o economie eficientă care aducea profit pentru bugetul naţional şi o armată puternică care îi proteja comerţul. Treptat tot mai multe alte puteri au început să concureze la dominaţia Spaniei şi Spania a descoperit că armata sa era prea răspândită pentru a întâmpina ameninţările simultane venite de la prinţii italieni, de la piraţii islamici, comercianţii englezi şi olandezi şi alţii. Anii de război permanent au dus la acumularea de datorii uriaşe şi la creşterea impozitelor, care în schimb au subminat economia spaniolă. Utilizarea continuă a forţei pentru a-i îndepărta pe oponenţi au dus la declin economic şi ca urmare şi la eşecul militar. După părerea lui Kennedy, olandezii în secolul 17 şi Marea Britanie în secolele 18 şi 19 au urmat acelaşi model, şi anticipează el, la fel se va întâmpla şi cu Statele Unite. Statele Unite se confruntă acum cu riscul, atât de cunoscut istoricilor al urcării şi căderii marilor puteri, a ceea ce se numeşte “supraîntinderea imperială”; adică, cei care iau deciziile la Washington trebuie să se confrunte cu faptul ciudat şi dureros că suma totală a intereselor şi obligaţiilor Statelor Unite este acum mult mai mare decât puterea ţării de a se apăra simultan de ele. Care este variabila dependentă în analiza lui Kennedy? Figura 4.5 arată modelul tradiţional privind cauzele acestei variabile. Include şi o parte din raţionamentul lui Kennedy. Identificaţi E2/I3, din descrierea făcută de Kennedy, a variabilei care rezultă din războaie costisitoare şi produce “înfrângerea marilor puteri”.

I. Explicaţia tradiţională: II. Explicaţia lui Kennedy:

Înfrângerea marilor puteri

I1 E1

Noi ţări apar din fostele naţiuni slabe şi capătă puteri militare

Virgil STOICA

174

(Puteaţi să fi identificat E2 ca fiind datoriile sau declinul economic.) Exprimarea prin diagrame a propoziţiilor cauzale Speculaţiile privind relaţiile şi discuţiile alternative despre procesele care leagă variabilele pot genera o mulţime de idei privind relaţiile care pot fi examinate empiric. Dar este deseori util să facem pasul următor şi să dezvoltăm un model de tabloul al relaţiei pe care vrem să o examinăm. Un model este o simplificare a realităţii; identifică variabilele care tind să aibă cea mai mare influenţă asupra variabilei dependente şi specifică direcţia influenţei. Modelele sunt valoroase deoarece ne obligă să fim foarte exacţi în legătură cu relaţiile pe care le examinăm şi deoarece ele duc la testare cantitativă. Modelele pot fi simple sau complexe în funcţie de numărul de variabile pe care îl iau în calcul şi de numărul relaţiilor pe care le examinează. Cele mai multe dintre ele utilizează următoarea schemă:

Linia cu săgeată reprezintă ipoteza că schimbările variabilei x vor produce

schimbări ale variabilei y. dacă este un semn plus deasupra liniei, ipoteza susţine că relaţia va fi pozitivă, că schimbările vor fi în aceeaşi direcţie: dacă x creşte atunci va creşte şi y; dacă x descreşte, atunci va descreşte şi y. dacă semnul de deasupra liniei este minus, atunci ipoteza propune o relaţie negativă, anume că schimbările vor fi în direcţia opusă: dacă x creşte, atunci y descreşte, şi viceversa. Dacă este un zero deasupra liniei, ipoteza este de fapt ipoteza de nul şi susţine că nu există nici o relaţie între variabile. Cum aţi reprezenta propoziţia lui Kennedy că puterile mari sfârşesc prin a acumula mari datorii?

Puteri mari Datorii naţionale+

Războaie costisitoare

I1 E1

I2 E2

I3 E?

Înfrângerea marilor puteri

Figura 4.5. Motive ale declinului marilor puteri

x y+ sau – sau 0


175

Linia susţine că cu cât o putere e mai mare cu atât se îndatorează mai mult ţara respectivă. Următorul exemplu ilustrează elaborarea unui model şi a termenilor asociaţi. O dezbatere importantă în ştiinţa politică priveşte meritele guvernelor centralizate faţă de cele descentralizate. Politologii care sunt adepţii guvernării centralizate tind să susţină că organizaţiile de guvernare mari sunt mai rapide în desfăşurarea serviciilor şi astfel mai eficiente. Politologii care sunt adepţii descentralizării susţin opusul, că organizaţiile mai mici sunt mai rapide şi mai eficiente. Ostrom a aplicat argumentul la un studiu al departamentelor poliţiei şi a ilustrat un extrem de simplu exerciţiu de modelare. Modelul 1 susţine ipoteza că o abordare mai centralizată este de preferat. Fiecare dintre săgeţi reprezintă o relaţiei presupusă între două variabile. Cele trei variabile din dreapta sunt variabile dependente. Observaţi că săgeata de sus are un semn plus. Aceasta înseamnă că modelul susţine că e o relaţie pozitivă între cele două variabile: pe măsură ce creşte dimensiunea departamentului de poliţie, creşte şi satisfacţia cetăţenilor faţă de serviciile de poliţie. Săgeata din mijloc are tot un semn plus, indicând ipoteza că, pe măsură ce mărimea departamentului creşte, cetăţenii evaluează mai pozitiv poliţia. A treia săgeată are un semn minus. Aceasta indică faptul că relaţia dintre cele două variabile este negativă: pe măsură ce mărimea departamentului de poliţie creşte, scad costurile serviciilor.

Modelul 2 susţine ipoteza că un sistem de poliţie descentralizat este de preferat.

Mărimea departamentului de

poliţie

Evaluarea de către cetăţeni a poliţiei

+

Satisfacţia cetăţenilor pentru serviciile primite

Costurile pentru nivele echivalente

de servicii

-

+

Mărimea departamentului de

poliţie

Evaluarea de către cetăţeni a poliţiei

-

Satisfacţia cetăţenilor pentru serviciile primite

Costurile pentru nivele echivalente

de servicii

+

-

Virgil STOICA

176

În acest model săgeţile au deasupra semne diferite faţă de cele din primul

model. Stabiliţi ipoteza implicită a săgeţilor. Săgeata de sus_______________________________________ Săgeata din mijloc____________________________________ Săgeata de jos________________________________________

Ostrom susţine că ar trebui să ne axăm pe relaţii specifice atunci când modelele sunt opuse. În loc de a face o cercetare cu bază largă asupra centralizării sau descentralizării, ar trebui să analizăm două teorii opuse, să dezvoltăm modelele pe baza argumentelor lor; şi să testăm empiric puncte specifice acolo unde ele propun anumite rezultate. La începutul acestui exemplu, vi se oferă o serie de afirmaţii despre efectele generale ale guvernelor centralizate şi descentralizate. Ce adaugă modelele 1 şi 2 la aceste afirmaţii? Puteţi observa următoarele: Ele susţin foarte explicit ipoteza relaţiilor, şi punctează exact pe tipul de rezultate cantitative care ar susţine sau respinge ipoteza. Ele arată legături între câteva ipoteze. Ele indică procesul prin care câteva variabile se presupune că sunt legate. Ele fac mai facilă testarea ipotezelor alternative sau concurente. Graficele facilitează înţelegerea relaţiilor propuse şi ne ajută să comparăm ipotezele alternative. Dezvoltare de tabele care arată relaţii multiple

În ultima secţiune aţi învăţat să construiţi diagrame pentru propoziţii alternative despre o variabilă sau despre relaţiile care vă interesează. Această secţiune vă permite să dezvoltaţi tabele pentru a afla în ce mod trei variabile diferite sunt legate unele cu altele. Reveniţi la exerciţiul de practică 3.2 în care aţi creat un tabel pentru a determina dacă există o relaţie între cantitatea de bani pe care o ţară o cheltuieşte pe apărare şi cea pe care o cheltuieşte pe educaţie. Testaţi aşa numita argumentaţie arme contra pâine pentru a vedea dacă nivelul care se cheltuieşte pe programe sociale cum este educaţia este în legătură cu nivelul cheltuit pentru armată. Argumentul tradiţional este că a cheltui pe partea militară este legat negativ cu a cheltui pentru educaţie: cu cât o ţară cheltuieşte mai mult pe programe militare, cu atât mai puţin rămâne pentru a cheltui pe educaţie. Datele din exerciţiul 3.2 care privesc ţările industrializate vestice, susţin această ipoteză – cele mai multe dintre ţări aveau cheltuieli mari fie la educaţie fie pe apărare. Tabelul 4.1 care conţine unele date pentru un număr mai mare de ţări, ne permite să examinăm ipoteza cu un set de informaţii diferite. Observaţi că cifrele exprimate în dolari americani sunt pe cap de locuitor. Tabel 4.1. Cheltuieli pentru educaţie, pentru apărare şi PIB pentru 20 de ţări,

($ SUA pe cap de locuitor) Ţara Cheltuieli pentru

educaţie Cheltuieli pentru

apărare PIB pe cap de

locuitor Argentina 220 204 2370 Bolivia 113 89 630 Brazilia 142 113 2680 Canada 594 1494 20470 Camerun 115 64 960


177

Tabel bivariat Tabel care prezintă informaţia despre două variabile într-o manieră care arată dacă ele sunt legate una de alta.

Egipt 80 76 600 Franţa 1325 1306 19490 India 9 60 350 Indonezia 48 46 570 Italia 1397 606 16830 Kenia 73 29 370 Mexic 346 60 2490 Nepal 19 10 170 Pakistan 8 117 380 Singapore 2019 2410 11160 Spania 617 606 11020 Tailanda 285 246 1420 Tunisia 235 94 1440 Turcia 313 191 1630 Statele Unite 370 4925 21790

Putem începe prin includerea datelor într-un tabel bivariat. Putem trata cheltuielile militare ca variabilă independentă, plasând-o în partea de sus a coloanelor, şi cheltuielile educaţionale ca variabilă dependentă, plasând-o în jos pentru a eticheta rândurile. Putem obţine un tabel cu 20 de rânduri şi 20 de coloane reprezentând 20 de valori pentru fiecare variabilă, dar acest aranjament ar fi dificil de interpretat. O alternativă este de a împărţi valorile ambelor variabile în clusteri. De exemplu, putem stabili două seturi de valori – “mic” (sub 300$) şi “mare” (301$ sau peste) – obţinând o matrice cu patru celule. Plasaţi fiecare ţară într-o celulă în tabelul 4.2 aşa cum e exemplificat cu Argentina. Apoi număraţi ţările din fiecare celulă şi plasaţi cifrele totale în celulele respective. Explicaţi într-un paragraf datele obţinute. Care pare să fie relaţia dintre cheltuielile de apărare şi cele pentru educaţie? Când primele cresc, ce se întâmplă cu celelalte? Ar fi normal să fi găsit că relaţia dintre cheltuielile militare şi educaţionale este opusă faţă de cea propusă iniţial: cheltuielile militare şi cele educaţionale sunt legate, dar ele cresc şi scad împreună, nu în direcţii opuse. Se poate ca o a treia variabilă să producă schimbări ale celor două. E posibil ca această a treia variabilă să fie nivelul global al puterii economice a unei ţări. Această conjunctură ne oferă o nouă propoziţie: ţările bogate cheltuiesc mai mult atât pe armată cât şi pe educaţie faţă de ţările sărace. Tabel 4.2. Cheltuieli educaţionale, în funcţie de cheltuielile militare,

în 20 de ţări alese, 1990 (în $ pe cap de locuitor) Cheltuieli militare

Cheltuieli educaţionale Mici (sub 300$) Mari (301$ sau peste) Mici (sub 300$)

Argentina

Mari (301$ sau peste)

Virgil STOICA

178

Tabel multivariat Tabel care prezintă informaţia despre trei variabile într-o manieră care arată dacă ele sunt legate unele de altele.

Pentru a testa această propoziţie folosim tabelul multivariat, care prezintă valorile a trei variabile. Tabelul 4.3 arată în ce mod să organizăm o prezentare multivariată, cu trei seturi de variabile care se intersectează.

PIB pe cap de locuitor mic ( sub 2000$)

Cheltuieli militare

PIB pe cap de locuitor mare (2000$ şi peste)

Cheltuieli militare Cheltuieli

educaţionale Mici (sub 300$) Mari (301$ sau

peste) Mici (sub 300$) Mari (301$

sau peste) Mici (sub 300$)

Argentina

Mari (301$ sau peste)

Pe lângă variabilele dispuse în tabelul 4.2, adaugă şi o a treia variabilă, produsul

naţional brut pe cap de locuitor. Pur şi simplu împarte informaţia din tabelul 4.2 în două seturi de ţări – cele cu PIB mic şi cele cu PIB mare. Împărţim ţările în bogate şi sărace pentru a stabili dacă relaţiile pe are le-am observat anterior – că pentru educaţie şi armată fie se cheltuieşte mai mult pe ambele, fie se scad cheltuielile la ambele – rămâne valabilă indiferent de bogăţia naţională. Observaţi modul în care tabelul 4.3 este constituit, şi completaţi cu ţările, în funcţie de informaţia din tabelul 4.1. Explicaţi într-un paragraf rezultatele obţinute şi comentaţi relaţia dintre cele trei variabile: bogăţie, cheltuieli militare, cheltuieli educaţionale.________________________________________________________________________________________________________________________________ (Doi itemi sunt în special importanţi. Mai întâi, probabil aţi găsit că aproape toate ţările cheltuiesc mai puţin atât pe apărare cât şi pe educaţie dacă au un PIB scăzut, în timp ce aproape toate ţările care au cheltuieli mari în cele două domenii au şi un PIB mare. Astfel pare normal să concluzionăm că cea mai importantă influenţă asupra cheltuielilor este cantitatea de bogăţie dintr-o ţară şi nu cantitatea pe care o cheltuiesc pe alţi itemi. În al doilea rând, patru din ţări nu corespund modelului general –Turcia, Argentina, Brazilia şi Mexic. Această observaţie vă poate determina să analizaţi mai detaliat aceste patru ţări pentru a înţelege modelul lor de cheltuieli.)


179

Concluzii

Capitolele 2 şi 3 au descris modul în care se trece de la întrebări şi observaţii

despre evenimente politice la afirmaţii sistematice despre relaţiile dintre evenimente politice şi comportament. Acest capitol a examinat acele relaţii mai detaliat. Mai întâi, am observat că cele mai interesante relaţii din analiza politică sunt parte a unui complex de mai multe relaţii. Putem să ne bazăm cercetarea fie pe explorarea unei părţi dintre ele sau ne putem axa pe una sau două pe care le considerăm mai importante şi interesante. În al doilea rând, am prezentat în ce mod propriile noastre concepţii, prejudecăţi, şi instruirea ne pot influenţa alegerea între diferitele relaţii şi variabile. Am mai discutat şi despre importanţa găsirii unor variabile politice explicite pentru a explica evenimentele.

Fiecare din noi trebuie să fie sensibil la propriile prejudecăţi atunci când decide să se focalizeze pe anumite influenţe şi nu pe altele. O modalitatea de a face asta este de a-şi forma obiceiul de a specula în legătură cu evenimentele. O a doua modalitate este de a examina teoriile altor cercetători care par să aibă totuşi susţinere empirică. Într-o oarecare măsură putem încerca să propunem chiar noi relaţii alternative, propoziţii şi ipoteze şi să ne construim cercetarea pentru vedea care este cea mai importantă. Cu toate acestea, cercetarea noastră ne poate oferi doar o înţelegere parţială a unei probleme. Cercetarea şi analiza sunt deci cel mai bine văzute ca părţi ale unui demers intelectual elaborat în care împărtăşim şi comparăm continuu descoperirile noastre cu ale celorlalţi.

Am luat în considerare moduri de a transpune propriile relaţii presupuse în modele specifice şi testabile. Cercetătorii care folosesc astfel de modele consideră că ele adaugă claritate şi precizie înţelegerii noastre a relaţiilor politice. Ele fac mai uşoară şi compararea explicaţiilor alternative privind un anume eveniment. Când o relaţie propusă nu este susţinută, atunci cercetătorii pot să revină la strategiile descrise anterior în acest capitol. Ei pot să regândească procesul relaţiei, să examineze ipotezele alternative şi să propună un alt model cauzal. În fine am prezentat cum se pot raporta informaţiile despre ipoteze alternative în tabele multivariate, care ne permit să examinăm şi să comparăm relaţiile dintre un număr de variabile diferite.

Acum că am învăţat să dezvoltăm şi să formulăm ipoteze, următorul capitol introduce câteva moduri de realizare a designului cercetării pentru a examina aceste ipoteze.

Exerciţii

Exerciţiul IV.3. Speculaţii despre propoziţii alternative

Gândiţi-vă la trei sau patru propoziţii care să explice prezenţa scăzută la urne. Veniţi cu cel puţin o explicaţie care pune accentul pe caracteristicile sau comportamentul alegătorului, cel puţin una axată pe alegerile dintr-un anumit an şi cel puţin una care se axează pe natura sistemului politic sau a procesului electoral.

Virgil STOICA

180

1. 2. 3. 4. Pe baza observaţiilor voastre asupra ultimelor alegeri, care din explicaţii credeţi că e cel mai bine de fructificat pentru o cercetare ulterioară? De ce?

Exerciţiul IV.4. Modelarea explicaţiilor despre neparticiparea la vot Cercetătorii propun mai multe explicaţii pentru neparticipare la vot.

1. oamenii sunt prea preocupaţi de interesele lor personale pentru a mai fi interesaţi şi de chestiunile publice.

2. Indivizii simt că votul lor nu aduce nici o diferenţă în rezultat. 3. Mass-media simplifică excesiv problemele şi pune accentul mai mult pe

rezultatele sondajelor decât pe probleme.. 1. Formulaţi o ipoteză bazată pe una din explicaţiile anterioare. 2. Formulaţi ipoteza nulă. 3. Dezvoltaţi un model care include aceste poziţii alternative. 4. 5. Care din aceste propoziţii par a fi susţinute de datele din 1996 şi 2000? Sintetizaţi

informaţiile şi formulaţi-vă explicaţia într-un scurt paragraf. .


181

Validitate internă Măsura în care se poate ajunge la concluzii pe baza studiului respectiv. Validitate externă Măsura în careconcluziile unui studiu se pot aplica la şi alte cazuri şi fenomene pe lângă cele studiate.

V. DESIGN-URI DE CERCETARE ALTERNATIVE

Până aici am discutat propoziţiile cercetării şi relaţiile dintre două variabile şi am examinat în ce mod variabile adiţionale pot interveni într-o relaţie. Am discutat şi în ce mod unele propoziţii pot fi formulate ca ipoteze astfel încât să fie testate empiric şi cum pot fi ele formulate drept comparaţii între două sau mai multe unităţi de cazuri. Am luat în considerare şi alte întrebări de cercetare care cer descrieri complete sau o explorarea a relaţiilor şi nu o testare a unor propoziţii. Fiecare din aceste alternative implică modalităţi diferite de a face designul cercetării. Acest capitol descrie patru design-uri diferite. Porneşte de la ideea că nu e un design mai bun decât altul. Trebuie să alegeţi un design care să vă ajute să răspundeţi întrebării care vă interesează şi care poate fi executat în situaţia dată. Ultimul capitol va reveni la acest punct pentru a sugera că adesea puteţi dezvolta design-uri alternative pentru un singur subiect de cercetare. Este util de aceea să înţelegem logica din spatele câtorva design-uri şi schimburile dintre ele.

Cel mai formal design este experimentul. Un grup de cazuri este abordat într-un mod special, cum ar fi primirea unui nou program de pregătire profesională. Întrebarea

cercetării ar fi, ”Tratamentul aduce vreo diferenţă?” Pentru a răspunde la întrebare veţi compara pe cei care primeau tratamentul cu un grup asemănător, netratat. Dacă cele două grupuri diferă doar prin a primi sau nu tratament (variabila independentă), aţi putea determina dacă tratamentul, pregătirea primită în acest caz, produc vreo schimbare. Experimentele, de aceea, au avantajul că pot stabili cauzalitatea. Dezavantajul major este că este dificil de găsit sau de creat grupuri care să fie similare. Un al doilea design, quasi-experimentul sau experimentul natural studiază efectele tratamentului în condiţii naturale. Acest design este în mod tipic mai uşor de realizat şi de îndeplinit; dar datorită faptului că este mai puţin riguros, este mai dificil să se tragă concluziile privind efectele tratamentului, sau variabila independentă. Un al treilea design, numit anchetă, colectează datele despre un mare număr de cazuri pentru a determina dacă există

o tendinţă generală care leagă două variabile. Un al patrulea design este studiul de caz, care este mai interesat de obţinerea unei înţelegeri cât mai complete a unui caz decât de stabilirea cauzalităţii.

Următoarele descrieri ale acestor design-uri explică logica lor, oferă exemple, şi ajung la concluzii prin discutarea validităţii. Validitatea internă indică dacă un studiu răspunde întrebărilor pe care le-a formulat, şi dacă concluziile urmează studiului. Validitatea externă se referă la gradul de generalizare al studiului, şi măsura în care el ne spune ceva şi despre alte cazuri şi fenomene în afara celor studiate.

Virgil STOICA

182

Experiment O strategie de a testa efectul unei variabile independente aplicând-o unui grup de cazuri dar nu şi celui de al doilea grup. Control Examinarea unei relaţii pentru diferite valori ale unei a treia variabile, numită şi variabilă de control.

Experimente

Să spunem că ne-a fost rău joi, am luat nişte pastile, şi ne-am făcut bine vineri. Oare pastila chiar ne-a vindecat? Poate v-aţi fi însănătoşit oricum, sau poate faptul că v-aţi culcat devreme joi va ajutat să vă reveniţi. În acest exemplu, variabila dependentă este starea sănătăţii voastre (sănătos sau bolnav), iar variabila independentă este pastila (a o lua şi a nu o lua), medicamentul a produs într-adevăr o schimbare în starea voastră? Problema care apare pentru a răspunde la această întrebare este că dacă luăm în considerare doar acest eveniment singular, nu putem determina efectul medicamentului. Aţi putea, totuşi, să realizaţi un experiment. Începeţi prin identificarea a 20 de oameni răciţi, asigurându-vă că subiecţii sunt în genere asemănători, adică, de aceeaşi vârstă, şi în genere sănătoşi. Daţi medicamentul la zece dintre ei (grupul experimental) şi apoi câteva zile mai târziu comparaţi sănătatea acestora zece cu sănătatea celor zece care nu au primit medicamentul. Comparaţia vă permite să determinaţi dacă există o relaţie între a lua medicamentul şi a-şi reveni din răceală. Dacă aceeaşi proporţie din fiecare grup îşi revine, puteţi trage concluzia că medicamentul nu este important; dacă doar cei din grupul experimental îşi revin atunci medicamentul pare să aibă un oarecare efect. În mod obişnuit, diferenţele nu vor fi chiar atât de evidente, probabil 8 dintre cei care au luat medicamentul s-au însănătoşit şi 3 dintre cei care nu au luat medicamentul s-au făcut bine. Pare însă că medicamentul are un efect, dar rezultatele nu sunt totalmente explicate de luarea medicamentului. Într-un experiment, se face ceva unui caz sau unui grup de cazuri. Scopul este de a descoperi dacă această acţiune, care devine variabila independentă, produce vreo schimbare sau modifică ceva în variabila dependentă. Pentru a ajunge la această concluzie, trebuie să observăm dacă există o schimbare, şi dacă da, să controlăm alte cauze ale acelei schimbări. Putem ajunge la alte cauze posibile controlând condiţiile. Adică, menţinem alte variabile constante nelăsându-le să varieze sau să se schimbe. În experimentul-exemplu despre efectul medicamentului, vi se cere să selectaţi două grupuri care sunt asemănătoare în anumite privinţe importante, cum e vârsta şi starea generală de sănătate. Alegând oamenii de aceeaşi vârstă şi stare de sănătate înseamnă a controla vârsta şi sănătatea menţinându-le constante. Singura diferenţă între cele două grupuri este că unul primeşte medicamentul iar celălalt nu. Grupul care nu primeşte medicamentul se numeşte grup de control. Elementul cheie în experimente este capacitatea lor de a controla sau de a elimina influenţa altor variabile în afara celor care vă interesează. Există în mod esenţial trei căi de a aplica controlul într-un experiment. Într-o strategie selectăm două grupuri în care caracteristicile relevante studiului sunt deja distribuite aleator. Prin această tehnică toate celelalte influenţe sunt distribuite aleator între două grupuri şi sunt astfel controlate sau îndepărtate ca posibile influenţe.


183

De exemplu, să spunem că un cadru didactic doreşte să determine dacă studenţii învaţă metode de cercetare mai bine atunci când participă în proiecte de cercetare de grup decât în cercetări individuale. Proiectele de grup reprezintă aici variabila de tratament sau independentă, iar învăţarea este variabila dependentă. Profesorul predă acelaşi curs despre metode de cercetare la două secţii diferite şi decide să conducă un experiment folosind proiecte de grup în unul din cursuri şi în celălalt nu. Validitatea experimentului său de a determina care stil este mai eficient depinde de cât de asemănători sunt studenţii din cele două cursuri. Dacă secţia căreia i se încredinţează proiecte de grup se întâlneşte seara în timp ce ceilalţi se întâlnesc ziua, caracteristicile studenţilor din cele două grupuri pot diferi. Asta deoarece cei mai în vârstă, redeveniţi studenţi sunt mai înclinaţi să urmeze cursurile serale, astfel că vârsta lor ar putea influenţa rezultatele. Astfel cercetătorul va trebuie să aibă un grup de control eficient. Dacă ambele sunt secţii de zi, el poate să considere că studenţii sunt distribuiţi aleator în cele două secţiuni şi de aceea cele două grupuri sunt în esenţă asemănătoare. În timp ce acest exemplu presupune că studenţii sunt ei înşişi distribuiţi aleator, o a doua strategie se bazează pe desemnarea indivizilor la întâmplare în cele două grupuri. De exemplu, cercetătorii vor să determine eficienţa a două modalităţi de oferire a serviciilor într-o clinică. Ei stabilesc două clinici cu servicii similare şi primesc aprobarea de a distribui la întâmplare atât personalul cât şi bolnavii în cele două clinici. Metoda aleatorie permite să presupunem că cele două grupuri sunt în esenţă similare în fiecare clinică. Uneori nu putem să presupunem că oamenii s-au distribuit de la sine aleator şi este la fel de dificil de organizat oamenii în grupuri aleatoare. O a treia strategie de control începe cu listarea altor posibile influenţe; acestea sunt caracteristicile pe care doriţi să le controlaţi. Pentru aceasta selectăm două grupuri care se potrivesc unul cu altul în privinţa acestor caracteristici. Din nou, controlăm aceste caracteristici menţinându-le constante. Un exemplu interesant de utilizare a tehnicii potrivirii este un experiment care s-a desfăşurat în Kansas City pentru a determina în ce mod se poate îmbunătăţi eficienţa poliţiei. Oraşul dorea să ştie dacă mărirea numărului de patrule de poliţie ar reduce delicvenţa. Delicvenţa a fost astfel variabila dependentă, iar numărul de patrule de poliţie a fost variabila independentă. Cercetătorii nu puteau desigur să considere că oamenii din diferitele districte de poliţie erau asemănători, şi nici nu puteau să-i distribuie în diferite districte ale poliţiei. În schimb ei au încercat o strategie de potrivire. Ei au selectat 15 unităţi de poliţie din cartiere reprezentând o varietate de niveluri de venit. Trei unităţi proveneau din cartiere sărace care în genere sunt similare, trei erau din cartiere cu un grad mai sus pe scala veniturilor, şi aşa mai departe pe cinci nivele de venit. În cinci unităţi, una din fiecare nivel de venit, ei au desemnat un număr normal de patrule; în cinci dintre ele au desemnat patrule adiţionale; în 5 dintre ele au redus patrulele. Acest aranjament a permis trei condiţii diferite, sau trei valori ale variabilei independente (mai puţine, tot atâtea, sau mai multe patrule), şi au aplicat fiecare valoare la un set stabilit de unităţi. Rezultatele au fost uimitoare. Nu exista nici o diferenţă în rata delicvenţei între diferitele unităţi. Numărul de patrule nu a afectat incidenţa delictelor, atitudinile cetăţenilor sau ratele de răspuns ale poliţiei. Experimentul din Kansas City a fost un tip

Virgil STOICA

184

de experiment model deoarece a fost posibilă manipularea variabilei independente – numărul de patrule de poliţie – şi s-au putut examina efectele schimbării unui singur factor. Acest pas simplu a permis cercetătorilor să arate că schimbările în numărul de patrule preced schimbările în rata delicvenţei. În plus, controlând atent diferitele tipuri de cartiere, cercetătorii au putut să minimalizeze efectele altor factori: toate cele trei niveluri de patrulare erau încercate în cartiere sărace, de exemplu. Acest proces a controlat efectele sărăciei şi a arătat că orice diferenţe în rata delicvenţei sunt puţin datorate schimbării nivelului forţei patrulelor. În timp ce logica experimentelor este directă şi rezultatele pot fi surprinzătoare, experimentele pot ridica serioase probleme de validitate. Validitatea internă vede dacă concluziile experimentului reflectă ceea ce s-a petrecut de fapt în experiment. Evenimentele neaşteptate pot apărea şi să influenţeze rezultatele; de exemplu, un incident inflamator poate să se producă în timpul desfăşurării unui experiment privind atitudinile etnice. Oamenii pot să se schimbe pe parcursul experimentului; de exemplu, pot să se maturizeze în înţelegerea unei anumite chestiuni nelegate de experimentul respectiv. Oamenii pot să plece, fie din grupul experimental, fie din cel de control, asta fiind o problemă destul de grea de controlare a grupurilor. Este foarte greu să potrivim grupurile sau să desemnăm aleator unităţile, acest lucru făcând dificilă asigurarea similarităţii grupurilor; este greu de găsit oameni distribuiţi de la sine aleator, căci de obicei se adună cu oameni care sunt ca şi ei. La fel, e dificil de a-i face pe oficiali să desemneze oamenii aleator în diferite grupuri. De exemplu, oamenii pot prefera o clinică mai aproape de casă sau o altă clinică pentru că are o bună reputaţie. În fine, dacă încercăm să potrivim două grupuri pe baza unor factori majori, e uşor de trecut cu vederea vreun element pe care nu l-am anticipat. Oricare din aceşti factori poate compromite validitatea internă a unui experiment, însemnând că este dificil de stabilit nişte concluzii clare şi sigure despre efectul variabilei modificate. Validitatea externă se referă la gradul de generalizare a rezultatelor experimentului. Chiar dacă rezultatele sunt valide pentru experimentul în sine, poate asta să ne spună ceva despre unităţi sau relaţii dincolo de experiment? Problema majoră este că tratamentul poate fi eficient doar în cadrul unui context de studiu. Dacă un profesor face un experiment într-o clasă şi descoperă că o tehnică anume de predare produce îmbunătăţiri, se poate pune întrebarea dacă eficienţa sa era dependentă oare de o atmosferă anterioară care se stabilise în acea clasă. Rezultatele pot fi foarte diferite în condiţii de desfăşurare diferite. O problemă legată de validitatea externă este cea a experimentelor desfăşurate pe studenţi. În ce măsură răspunsurile studenţilor sunt un indicator valid a modului în care alte grupuri de oameni vor răspunde? Cele mai multe din aceste probleme de validitate pot fi evitate printr-un control riguros şi o distribuţie total aleatoare în grupurile de control şi experimentale. Problema este că aceasta poate fi greu de realizat în practică, compromiţând astfel concluziile experimentului.


185

Quasi-experiment Analiza rezultatelor unei politici sau decizii într-un mod care aproximează controlul într-un experiment.

Quasi – experimente

Experimentele funcţionează cel mai bine atunci când cercetătorul este capabil să definească cauza propusă, să controleze cine este afectat de experiment, şi să determine grupul de control. Dar după cum am observat deja, aceste condiţii sunt adesea greu de

îndeplinit. Analiza a dezvoltat o varietate de experimente numite quasi-experimente, deoarece ele îndeplinesc doar o parte şi nu toate condiţiile unui experiment. Ele se mai numesc şi experimente naturale deoarece ele se produc natural – într-un domeniu, ca să spunem aşa - şi nu sunt de fapt controlate de cercetător. Un design de quasi-experiment poate fi folosit, de exemplu, când s-a implementat o politică, iar cercetătorul examinează ce rezultate a produs, cam ca într-un experiment. Deoarece politica este deja în desfăşurare, însă, nu e posibil să limităm pe cei afectaţi de politica respectivă sau să-i comparăm pe cei afectaţi cu un grup de control.

Problema design-ului este în ce mod să controlăm alte variabile care ar putea provoca şi ele rezultatele. Există la bază două strategii de desfăşurare a controluluir într-un quasi-experiment. Prima caută un grup de comparaţie, dar recunoaşte că cele două grupuri nu sunt similare în toate privinţele. Grupul se numeşte grup de comparaţie neechivalent. A doua strategie compară caracteristicile sau comportamentul unei unităţi înainte ca o acţiune să se producă cu caracteristicile unităţii de după acţiune. Grup de comparaţie neechivalent. Să presupunem că studiem efectele unui program de specializare într-o anumită meserie. Vrem să ştim dacă absolvenţii câştigă mai mulţi bani şi sunt mai capabili să-şi păstreze slujbele faţă de cazul în care nu ar fi primit acel curs. În mod tipic, indivizii se înscriu la astfel de cursuri astfel că nu avem o organizare aleatorie. Puteţi compara câştigurile lor şi păstrarea slujbei cu câştigurile şi istoria slujbei unor indivizi cu vârste similare, de acelaşi sex şi cu aceleaşi motivaţii de muncă. Va fi însă probabil imposibil să ne asigurăm că grupurile sunt într-adevăr similare cu cei care au primit training-ul. Astfel nu putem fi niciodată siguri că cercetarea a determinat corect efectele trainingului. Design înainte şi după. Acest design compară aceleaşi unităţi înainte şi după experimentarea unui tratament sau eveniment în loc să caute un grup de comparaţie. Designul este relativ uşor de desfăşurat şi cere doar posibilitatea colectării informaţiei despre caz sau cazuri înainte de tratament şi de asemenea, după el. Fără un grup de comparaţie însă, este dificil de separat efectele tratamentului de alte influenţe. Următorul exemplu se bazează pe un design before-after care încearcă să compenseze slăbiciunile tipice stabilind un grup de control. În 1955 Guvernatorul Abraham Ribicoff din Connecticut a observat că accidentele de circulaţie erau foarte numeroase în acest stat. El a emis ipoteza că motivul ar fi viteza de circulaţie mare pe autostrăzi şi a ordonat poliţiei statului să amendeze şoferii care depăşeau limita de viteză. Ca urmare, accidentele au scăzut de la 324 în 1955 la 284 în 1956. Date aceste cifre, credeţi că guvernatorul a avut dreptate să considere politica respectivă un succes?

Virgil STOICA

186

Ceea ce s-a întâmplat susţine ipoteza lui iniţială? Răspunsul depinde de capacitatea voastră de a determina dacă sau nu alţi factori au provocat scăderea morţilor în trafic în 1956. Dacă o iarnă grea a fost cauza reală a numărului de accidente din 1955? Dacă este aşa, atunci îmbunătăţirea vremii ar putea explica reducerea accidentelor. Trebuie să separăm efectele amendării depăşirii vitezei de efectele vremii. Dacă adunăm date despre state care au avut aceleaşi probleme cu vremea pe timpul iernii, putem controla efectele vremii. Diferenţele dintre aceste state şi Conecticut pot fi astfel atribuite amendării vitezomanilor. Putem controla acest fenomen adunând date despre accidente din statele învecinate, presupunând că aceste state au avut o vreme similară. Putem prezenta datele ca în tabelul 5.1. Designul de cercetare izolează efectul amenzilor de vreme şi face mai uşoară determinarea adevăratului impact al politicii de limitare a vitezei. Statele vecine sunt în fapt un grup de control potrivit.

Tabel 5.1. Design pentru a determina efectul amenzilor pentru viteză Grup Condiţie iniţială Tratament Rezultat

Grup experimental: Connecticut

1955 accidente – 324 Amenzi 1956 accidente – 284

Grup de control: state din apropiere

1955 accidente – de aflat Nimic 1956 accidente - de aflat

În comparaţie cu experimentele, quasi-experimentele sunt adesea mai uşor de proiectat şi de desfăşurat, dar nimeni nu poate fi sigur de rezultatele lor. Toate problemele de validitate internă menţionate anterior care pot apărea în experimentele reale sunt şi mai dificile în cazul quasi-experimentelor. Şi când experimentele pot depăşi aceste probleme asigurându-se că grupurile de control şi experimental sunt aceleaşi, quasi-experimentele nu pot face asta. Validitatea internă în astfel de cazuri depinde de rigoarea şi logica analizei şi grija cu care factorii alternativi sunt descoperiţi şi controlaţi. Quasi-experimentele pot avea o rată mai mare de validitatea externă căci ele nu depinde de situaţii artificiale şi sunt extrase din evenimente din viaţa reală. Aici intervine întrebarea critică dacă sau nu evenimentele studiate într-un experiment natural sunt tipice, sau reprezentative pentru alte evenimente.

Exerciţiu practic 5.1. Design-uri de experimente Să presupunem că facultatea a iniţiat un sistem de înregistrare prin telefon la care studenţii se înscriu la cursurile facultative şi opţionale în fiecare semestru. Elaboraţi designul pentru o cercetare care să vă permită să aflaţi dacă acest sistem îmbunătăţeşte eficienţa procesului de înregistrare şi dacă studenţii sunt mulţumiţi de rezultate.

1. Ce e necesar pentru a vă desfăşura experimentul care să vă răspundă la întrebările puse? Sunt realiste aceste condiţii?

2. Elaboraţi designul unui quasi-experiment care v-ar permite să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Există un grup nonechivalent care poate fi folosit pentru comparaţie?


187

Design nonexperimental Observaţii făcute pe un număr mare de cazuri în condiţii variate pentru a aproxima controlul dintr-un experiment. Analiza corelaţională Utilizarea designului nonexperimantal pentru a vedea dacă există vreo corelaţie între două sau mai multe variabile.

b) Există informaţii despre sistemul de înregistrare anterior noului sistem care v-ar permite să desfăşuraţi un studiu înainte - după?

c) Designul vostru: 3. Ce probleme de validitate pune designul vostru?

Analiza corelaţională (design nonexperimental) Unii analişti insistă că experimentele sunt singura cale de a stabili cauzalitatea şi consideră că noi ar trebui să le utilizăm mai mult ca până acum în analiza politică. Cele

mai multe analize politice, însă, folosesc un design nonexperimental (corelaţional). În experiment, cercetătorul stabileşte două grupuri, modifică unul din ele, şi compară grupurile pentru a vedea dacă sunt diferite. Manipulând variabila independentă, cercetătorul poate arăta că preceda variabila dependentă. Stabilind un grup de control, cercetătorul poate elimina alte efecte. În acest fel, experimentele îndeplinesc două criterii descrise în capitolul trei (schimbările variabilei independente trebuie să precede schimbările variabilei dependente unul trebuie să fie în mod rezonabil sigur că alt factor nu a fost cauza reală). Designuri corelaţionale nu îndeplinesc deloc aceste criterii aşa cum o fac experimentele. În studiul corelaţiei, datele privind variabila dependentă (de exemplu, prezenţa la urne) sunt colectate despre cazuri cu

caracteristici variabile pentru a vedea care din caracteristici, dacă sunt unele, produc diferenţe. De exemplu, dacă vreţi să explicaţi votarea şi non-votarea, puteţi elabora o analiză corelaţională. Aţi putea examina educaţia votanţilor şi nonvotanţilor pentru a vedea dacă cei cu mai multă educaţie votează mai des. Un experiment prin contrast, v-ar cere să selectaţi două grupuri de oameni asemănători, să educaţi doar unul din grupuri şi să comparaţi apoi comportamentul lor de vot. Desigur e o abordare imposibilă. Analiza corelaţională poate determina dacă există o relaţie între activităţile politice şi variabilele socio-economice şi demografice, cum sunt educaţia, vârsta, sexul, rasa şi venitul. În timp ce analiza corelaţională poate fi folosită pentru a stabili ce factori cauzează o variabilă de interes, cum e votarea, este totuşi mult mai utilă pentru a înţelege mai bine un comportament sau activitate politică. Formal ne permite să ne întrebăm dacă schimbările unei variabile (votare sau nonvotare) sunt asociate cu schimbările altei variabile (venit mare sau mic). Putem însă să explorăm relaţia dintre votare şi venit pentru a vedea dacă există vreun model, sau să începem cu propoziţia că oamenii bogaţi sunt mai capabili să voteze pentru partide de dreapta decât pentru candidaţii de stânga şi că oamenii săraci sunt mai dispuşi să voteze pentru un candidat de stânga decât pentru unul de dreapta. Presupunem că avem informaţia din tabelul 5.2., ce poate fi folosită într-un design corelaţional. Acest tabel împarte oamenii în cinci grupuri de venit şi indică cum mulţi din ei susţin candidatul de dreapta la două alegeri.

Virgil STOICA

188

Analiza bivariată Analizarea a două variabile într-o manieră care arată dacă ele sunt sau nu relaţionate una cu alta. Analiza multivariată Analizarea a trei variabile într-o manieră care arată dacă ele sunt sau nu relaţionate unele cu altele.

Tabel 5.2. Votul pentru dreapta, pe grupe de venit, 1996, 2000 (în procente) Grupă de venit

Candidat, an sărac intermediar 1 mijloc intermediar 2 bogat Constantinescu, 1996 59% 56% 58% 57% 75% Stolojan, 2000 32 43 57 64 75 Există o relaţie?_________________________________________________________ Este confirmată afirmaţia?_________________________________________________ (Există o relaţie în aceea că cei mai bogaţi sunt mai dispuşi să voteze cu dreapta. Propoziţia este confirmată în 1996, chiar dacă o majoritatea din fiecare grupă de venit a votat cu candidatul de dreapta. Propoziţia este confirmată şi în 2000; în acest an, cu cât cineva era mai bogat, era mai posibil ca el să voteze cu dreapta. ) Discuţiile experimentelor au subliniat că ele sunt mai valoroase când ne focalizăm pe o singură variabilă cauzală menţinând ceilalţi factori constanţi desemnând aleator cazuri pentru două (sau mai multe) grupuri. Analiza corelaţională poate fi desemnată pentru a căuta relaţiile dintre mai mult de două variabile şi în fapt poate controla variabilele adiţionale. Controlul este util când ne interesează stabilirea influenţelor cauzale, aşa cum se întâmplă în condiţii de experiment şi de quasi-experiment. Ele ne permit să vedem dacă putem elimina alte influenţe pe lângă cea care ne interesează în principal. Controlul este de asemenea util dacă suntem interesaţi să înţelegem cât mai deplin o relaţie şi să luăm în considerare importanţa câtorva variabile simultan. Acest capitol introduce controlul în corelaţii prin examinarea modului în care se poate controla o relaţie între două variabile prin intermediul unei a treia variabile. Capitolul 11 va introduce unele tehnici statistice, mai ales analiza de regresie, care ne permite să examinăm efectul simultan al unor variabile multiple. Analiza propoziţiilor conţinând doar două variabile se numeşte analiză bivariată. Când adăugăm variabile de control suntem angajaţi într-o analiză multivariată, controlând sau menţinând constantă a treia variabilă, adică, distingând câteva valori ale celei de a treia variabile (de control) şi căutând relaţiile originale pentru fiecare din aceste valori. A trei variabilă este menţinută constantă la trei niveluri diferite. Să considerăm următoarea secvenţă: Găsim că X şi Y sunt asociate, adică, schimbările lui X sunt legate cu schimbările lui Y. Dar probabil există un factor care acţionează, numit Z, care are o relaţie mai puternică sau care afectează în vreun fel relaţia iniţială. Este chiar posibil ca Z să cauzeze atât X cât şi Y. Cum putem stabili dacă asta e adevărat sau nu? O modalitate este de a cerceta relaţiile dintre X şi Y când Z este prezent şi când Z este absent. Sau putem cerceta relaţia dintre X şi Y când există o mică cantitate din Z şi când există o mare cantitate din Z. astfel căutăm relaţia pentru diferite valori a lui Z. Asta este ceea ce se numeşte “controlarea lui Z” sau “menţinerea constantă a lui Z”. schematic, putem


189

desfăşura paşii stabiliţi în figura 5.1. în paşii 2 şi 3, luăm o valoare a lui Z şi o menţinem constantă în timp ce examinăm X şi Y; apoi luăm o a doua valoare a lui Z şi o menţinem constantă în timp ce examinăm X şi Y. Observând câte o singură valoare a lui Z odată, am eliminat şansa ca schimbările lui Z ă producă diferenţe în relaţia dintre X şi Y. 1. Sunt X şi Y relaţionate? 2. Z prezent: Z absent:

Sunt X şi Y relaţionate? Sunt X şi Y relaţionate? 3. Z (Cantitate mică): Z (cantitate mare):

Sunt X şi Y relaţionate? Sunt X şi Y relaţionate? Figura 5.1. Reprezentarea relaţiilor controlate.

Să considerăm un exemplu. Să presupunem că un studiu privind prezenţa la vot în alegerile prezidenţiale din 2000 a dus la concluzia că genul influenţează prezenţa la urne. Tabelul 5.3. arată că bărbaţii sunt mai înclinaţi decât femeile să voteze; 76,9% şi 67,2 %, respectiv – o diferenţă notabilă. Tabel 5.3. Prezenţa la urne, funcţie de gen , 2000 (în procente) Sex

Vot Bărbaţi Femei Da 76,9% 67,2% Nu 23,1 32,8 100,0% 100,0% Număr 992 1412 Este posibil ca un al treilea factor, cum este educaţia, să intervină în această relaţie? De exemplu, este posibil ca influenţa genului asupra votării să fie în mai mică în cadrul unor niveluri educaţionale decât în altele? (Puteţi să găsiţi un motiv sau proces care ar face plauzibilă această întrebare? Puteţi susţine că pe măsură ce oamenii sunt mai educaţi, e mai mică diferenţa în comportamentul politic între bărbaţi şi femei? Experienţele lor de gen vor deveni mai puţin importante şi baza lor de cunoştinţe mai largă va deveni mai importantă.) Tabelul 5.4 susţine această afirmaţie. (Observaţi că tabelul prezintă doar procente din fiecare grup care votează. Când sunt posibile doar două valori ale variabilei dependente – cum e da şi nu -, atunci se poate omite una dintre valori. Cum suma va fi mereu 100 de procente, un cititor poate calcula procentul celor cu cealaltă valoare. Tabel 5.4. Relaţia între gen şi vot, controlată de educaţie, 2000(procente) Şcoala generală Liceu Universitate

Vot Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Da 72,1% 50,0% 69,2% 64,3% 86,4% 83,6% În relaţia iniţială bivariată (tabelul 5.3), exista un procent de 10% diferenţă între prezenţa la urne a femeilor şi bărbaţilor. Când controlăm educaţia, observăm că diferenţa variază considerabil între diferitele niveluri educaţionale. Între cei care nu au

Virgil STOICA

190

Relaţie artificială O relaţiei în care două variabile nu sunt legate cauzal dar par să fie datorită unei a treia variabile care le influenţează pe amândouă.

trecut de şcoala generală, există un procent de 27% diferenţă. Golul e mult mai mic între absolvenţii de liceu, şi neglijabil pentru absolvenţii de facultate. Educaţia, de fapt, pare să aibă mai multă influenţă decât genul asupra prezentării la vot, deoarece relaţia iniţială dintre gen şi votare variază evident în funcţie de nivelul de educaţie. Din nou, adăugarea unei variabile de control a îmbogăţit înţelegerea privind relaţia iniţială. Uneori variabila de control poate sugera că relaţia iniţială este doar aparentă, adică, este o relaţie artificială (spurious relationship). Într-o relaţie artificială, X şi Y, adică relaţia lor aparentă reflectă

prezenţa lui Z şi nu o relaţie efectivă între X şi Y, după cum indică diagrama. Multe dezbateri politice sunt de fapt dispute privind artificialitatea unei relaţii. Să considerăm cercetarea lui James Coleman în care a ajuns la concluzia că şcolile

private sunt mai eficiente decât cele publice. Concluzia sa se baza în parte pe descoperirea că studenţii negri din SUA se descurcă mai bine în şcoli private decât în şcoli publice. Descoperind această relaţie între tipul de şcoală şi performanţa educaţională, Coleman a ajuns ala concluzia că şcolile private produc rezultate educaţionale îmbunătăţite comparativ cu şcolile publice. Criticile aduse lui Coleman i-au contestat raţionamentul. Ele acceptă descoperirea privind performanţele negrilor mai bune în şcoli private, dar spun că şcolile private nu cauzează aceste rezultate. Ei consideră că de fapt tinerii plasaţi în şcoli private sunt diferiţi faţă de cei care rămân în şcolile publice şi că acest proces de selecţie provoacă mai buna performanţă a studenţilor negri. Astfel, conform criticilor, relaţia cauzală găsită de Coleman este una artificială (vezi figura 5.2.)

Argumentul lui Coleman Variabila independentă cauzează Variabila dependentă Tipul de şcoală urmat Performanţa educaţională

Argumentul criticilor Variabila independentă cauzează Variabila dependentă Caracterisiticile copiilor Performanţa educaţională Tipul de şcoală urmată Figura 5.2. Argumentele privind impactul şcolilor private Putem ilustra o relaţie artificială explorând mai departe ratele de vot ale bărbaţilor şi femeilor. Am observat anterior că bărbaţii sunt mai înclinaţi decât femeile să se prezinte la vot (tabel 5.3) şi că atunci când această relaţie este controlată de educaţie, se menţine pentru unele niveluri educaţionale, dar nu pentru altele (tabel 5,4). Când controlăm relaţia dintre gen şi vot în funcţie de vârstă, în loc de educaţie, rezultatul e diferit. Împărţiţi votanţii în două grupe, cei între 25 şi 65 de ani şi cei peste 65 de ani. Oamenii de peste 65 de ani sunt mai puţin înclinaţi să voteze decât cei între 25 şi 65. Dar în cadrul fiecărui grup, procente similare de bărbaţi şi femei votează; adică, atât bărbaţii cât şi femeile de peste 65 de ani nu prea votează şi atât bărbaţii cât şi femeile între 25 şi 65 de ani votează. De ce, atunci, găsim că bărbaţii sunt mai dispuşi decât femeile să voteze atunci când nu controlăm vârsta? Motivul este că sunt mult mai multe

Z

Y X


191

femei de peste 65 de ani decât bărbaţi; de aceea, sunt mai multe femei într-un grup cu prezenţă mică la vot. Relaţia aparentă dintre gen şi votare este de fapt o asociere între vârstă şi votare. Când este controlată vârsta, relaţia iniţială dintre gen şi votare dispare, reieşind că de fapt este artificială. Rezultate iniţiale: Femei mai puţin înclinate să voteze. Luarea în considerare a vârstei: Grup de vârstă 25 până la 65 Prezenţă mai mare la urne Femeile şi bărbaţii votează în număr aproximativ egal

Peste 65 Mai mică prezenţă la urne Mai multe femei decât bărbaţi în acest grup de vârstă (Este de asemenea adevărat că mai ales femeile în vârstă sunt mai înclinate decât bărbaţii în vârstă să aibă o educaţie mai redusă. Astfel, prezenţa lor scăzută la vot se datorează influenţei combinate a nivelului scăzut de educaţie şi a numărului lor mare în grupul de vârstă – peste 65 de ani.)

Exerciţiu practic 5.2. Controlarea relaţiilor Tabelul A vă oferă date ipotetice despre efectele unui program de pregătire profesională. Variabila dependentă este productivitatea şi ipoteza de lucru este: “Cei care iau parte la pregătire îşi măresc productivitatea”. Tabelele de exerciţiu B, C, D, E controlează fiecare această relaţie iniţială pentru o a doua variabilă: gen, nivel de educaţie, dacă cei antrenaţi deţin poziţii de birou sau productive şi dacă au fost promovaţi după ce au primit trainingul. Studiaţi tabelele şi analizaţi rezultatele. Ce vă spun ele despre eficienţa acestui program în condiţiile controlate?

Tabel de practică A Tabelul iniţial Pregătire primită

Productivitate Da Nu Înaltă 13 7 Scăzută 7 13

Tabel de practică B Controlat în funcţie de gen

Bărbaţi care au urmat pregătirea Femei care au urmat pregătirea Productivitate Da Nu Da Nu

Înaltă 7 4 6 3 Scăzută 3 7 4 6

Virgil STOICA

192

Tabel de practică C Control în funcţie de educaţie Nivel de liceu

Pregătirea urmată Nivel facultate

Pregătirea urmată Productivitate Da Nu Da Nu


Tabel de practică D Control în funcţie de tipul de muncă De birou

Pregătirea urmată Productivă



Tabel de practică E Control în funcţie de promovare sau nu Nepromovat

Pregătirea urmată Promovat



Scrieţi un paragraf în care să analizaţi efectele trainingului pe baza informaţiei din tabelele A-E. (A: Există o relaţie. B: Rămâne aceeaşi pentru ambele grupuri de control, C: rămâne valabilă doar pentru cei cu educaţie de nivel - facultate. D: Relaţia iniţială este artificială; productivitatea nu e relaţionată cu trainingul ci cu tipul de slujbă. E: Relaţia iniţială este artificială: cei promovaţi sunt de regulă dintre cei pregătiţi. )

Am ilustrat în ce mod se poate utiliza analiza corelaţională pentru a explora variate dimensiuni ale unei relaţii. Cât de valid este acest design? Validitatea internă vizează dacă avem sau nu încredere în concluziile unui astfel de studiu. Pentru a determina dacă o variabilă cauzează într-adevăr pe o alta, designul corelaţional ne este foarte solid în ceea ce priveşte validitatea internă. Comparativ cu experimentele, este dificil de controlat şi alţi factori care ar putea fi mult mai importanţi. Instituind un număr de controale şi relaţionând cercetarea voastră de studiile anterioare, este totuşi posibil să construim un argument care să măsoare validitatea internă. Pentru a explora relaţiile dintre un număr de variabile în loc de a stabili cauzele, corelaţiile pot avea mai multă validitate internă, în funcţie de numărul de relaţii controlate sau multivariate pe care le stabilim. Cât despre validitatea externă, gradul de generalizare al unui studiu, corelaţiile care se bazează pe informaţie extrasă din eşantioane ştiinţifice de respondenţi vor avea mai multă validitate externă decât experimentele. Astfel de eşantioane ne


193

permit să spunem doar cât de posibil este ca un studiu să poată fi generalizat pe o populaţie mai mare.

Studiul de caz Un al patrulea tip de design de cercetare este studiul de caz. Acest termen este adesea utilizat în sens larg, pentru a se referi la orice fel de cercetare vizând un singur caz sau unitate. Mai specific, un studiu de caz este o metodă de a învăţa despre o situaţie complexă, bazată pe o înţelegere comprehensivă a acelei situaţii, înţelegere obţinută dintr-o descriere extensivă şi analiza acelei situaţii luată ca întreg şi în contextul ei. Fiecare element din această definiţie are importanţa sa. - Complexitatea. Întrebându-ne dacă veniturile afectează prezenţa la urne nu este o

chestiune complexă. A întreba însă de ce unele grupuri sunt înstrăinate de procesul politic este ceva mai complex şi duce de la sine la un design de tip studiu de caz.

- Bazat pe o înţelegere comprehensivă. Un studiu de caz ar cere o înţelegere completă şi bogată a unei astfel de înstrăinări.

- Descriere şi analiză extensivă. Acest element sugerează că unele cazuri necesită o varietate de tipuri de dovezi, incluzând observaţia directă şi interviurile, şi că ele încearcă să integreze aceste diferite surse de informaţie. Cazurile îndeplinesc validitatea în măsura în care ele pot stabili consensul sau continuitatea între aceste surse diferite.

- Luat ca întreg. Cazurile pot aborda indivizi; o locaţie specifică, cum e un oraş; o instituţie, cum este o primărie; un eveniment, ca Războiul din Golf din 1991. Multe asemenea unităţi pot fi studiate prin corelaţii sau quasi-experimente. Alegerea designului studiu de caz înseamnă că cercetătorul este interesat de unitate ca întreg, pentru a obţine o înţelegere deplină a mai multor faţete ale cazului.

- În context. Cazurile subliniază faptul că în înţelegerea şi explicarea unui caz, contextul sau mediul lui, este de bază. Un studiu de caz despre războiul din Golf ar cuprinde strategiile militare folosite şi ar descrie şi condiţiile politice, economice şi diplomatice. Studiile de caz include studii ilustrative, studii exploratorii, studii privind chestiuni

critice şi studii de proces. Studiile ilustrative sunt utile în amplificarea analizelor desfăşurate prin alte metode. Puterea studiilor ilustrative constă în realismul pe care îl oferă altor studii. Studiile exploratorii sunt utile când se ştiu prea puţine despre un fenomen. Cercetătorul desfăşoară un studiu de caz pe o bază limitată, pentru a dezvolta câteva întrebări şi afirmaţii pentru un studiu viitor şi pentru a afla ce fel de informaţii sunt disponibile şi relevante. Studiile privind chestiuni critice se axează pe un caz de interes specific, cum ar fi mineriada din 1991. Cercetătorii vor încerca să treacă dincolo de faptele evidente şi imediate pentru a căuta probleme mai de lungă durată. Studiile de proces sunt utile deoarece ele recunosc nevoia de a aduna informaţii de-a lungul timpului şi de a înţelege interacţiunile şi schimbările dinamicii. Ele pot fi folosite pentru a studia în ce mod o lege este în mod real implementată sau pentru a examina ce se întâmplă când este introdusă o schimbare într-o organizaţie.

Virgil STOICA

194

Cum satisfac studiile de caz criteriile validităţii interne şi externe? Mai întâi, după

cum am observat deja, validitatea lor internă, sau măsura în care ne spune ce este important despre caz şi ne ajută să ne răspundem la întrebări, depinde de varietatea surselor de informaţie şi măsura în care aceste surse sunt consistente. Diferitele tipuri de informaţie pot fi utilizate pentru a verifica tendinţe, pentru a elabora explicaţii, pentru a întări concluziile. De exemplu, am putea începe cu rapoartele oficiale despre deciziile consiliului unui oraş, urmat de interviuri, şi apoi de asistarea la câteva şedinţe. Astfel de analize pot avea un mare impact asupra validităţii deoarece ele pot oferi adevărata dimensiune a unui caz şi pot permite cercetătorului direcţii de urmărire a ceea ce e mai important. Studiile de caz sunt singurul design în care datele obţinute şi analiza se desfăşoară simultan. Colectăm nişte informaţii, reflectăm asupra lor, le analizăm, şi pe baza acestei analize căutăm mai multe informaţii. Dacă rezultatul este un studiu coerent şi plauzibil, putem propune în mod valid o relaţie de tip cauză-efect.

După cum am menţionat anterior, design-ul studiului de caz este slab în ceea ce priveşte validitatea externă, deşi gradul de generalizare variază în funcţie de cazul sau cazurile selectate. Gradul de generalizare depinde mai puţin de numărul de părţi şi mai mult de potrivirea corectă cu scopul studiului şi modului de selectare al instanţelor. Putem selecta cazuri pentru că sunt extreme sau neobişnuite, incluzând cele mai bune şi cele mai rele exemple; deoarece ele sunt tipice sau reprezentative; sau deoarece ele ilustrează o chestiune de interes particular. Desigur, dacă alegem cazuri reprezentative, studiul va avea un grad mai mare de generalizare. De exemplu, pentru un studiu despre politicile de asistenţă socială din ţările Uniunii Europene, am putea realiza studii de caz despre trei state şi am putea include state cu procente diferite de fonduri pentru asistenţă socială. Cazurile neobişnuite şi cele care ilustrează ceva de interes anume vor fi mai greu de generalizat; dar dacă sunt bine desfăşurate ele pot puncta şi dincolo de ele. De exemplu, un studiu de caz despre războiul din Golf, un eveniment de marcă, ar putea oferi date despre războaiele regionale care ar putea fi aplicabile şi în alte cazuri. Concluzii Acest capitol a continuat discuţia privind strategiile de analizare a relaţiilor dintre variabile prin descrierea a patru tipuri de design de cercetare. A început cu descrierea modului de stabilire a cauzalităţii în experimente şi quasi-experimente prin controlul altor variabile. De obicei, cei care desfăşoară analize politice cantitative se bazează pe o a treia strategie, analiza corelaţională. Este mai utilă pentru noi, permiţându-ne să căutăm în mod sistematic relaţiile dintre câteva variabile, deşi este mai dificil de stabilit cauzalitatea pe baza acestui design. Chiar dacă există o relaţie între două variabile, este adesea greu de determinat care variabilă a precedat-o sau a cauzat-o pe cealaltă. Urmează apoi a patra strategie, studiile de caz, care sunt utile mai ales în realizarea unor analize descriptive de profunzime a unui caz, ţinând cont de contextul lui. Am examinat pe scurt cele patru design-uri de cercetare pe baza validităţii interne şi externe. Tema de bază în acest capitol a fost că design-urile trebuie să se potrivească cu întrebările iniţiale şi cu circumstanţele şi fezabilitatea strategiei.


195

Fezabilitatea implică alte două puncte importante: Cum intenţionăm să măsurăm conceptele pe care le examinăm, şi ce tipuri de date intenţionăm să folosim? Acestea sunt subiectele pe care le vom detalia în capitolele următoare. Exerciţiul V.1. Compararea design-urilor de cercetare Dezvoltaţi trei design-uri, după indicaţii, pentru a examina motivele neprezentării la vot.

1. quasi-experiment: 2. analiză corelaţională: 3. studiu de caz: Comparaţi validitatea lor internă şi externă.

Virgil STOICA

196

VI. CONCEPTELE SI VARIABILELE MASURARII Termenii discursului politic: Concepte şi alte definiţii Acest capitol revine asupra chestiunilor din capitol 1 şi subliniază faptul că e dificil de observat, de măsurat sau de comparat direct atunci când este vorba de termeni ca slăbiciune militară sau putere politică. Deoarece puterea nu poate fi direct observată, doi oameni care utilizează cuvântul putere pot să înţeleagă lucruri extrem de diferite prin acest termen. Ca urmare, discursul politic este adesea foarte imprecis şi chiar înşelător. Astfel că devine extrem de dificilă analiza propoziţiilor care conţin astfel de termeni. Şi totuşi putere este un exemplu de termen imprecis care subliniază faţete de o importanţă extremă ale vieţii politice. De aceea este imperativ să se găsească modalităţi de a vorbi despre ea mai clar şi de a lega acest termen de elemente concrete. Acest capitol indică în ce mod se pot stabili legăturile dintre termenii cel mai adesea imprecişi pe care îi folosim în discursul politic şi datele pe care le observăm. Votăm în ziua alegerilor şi apoi ne referim la activitatea aceasta ca fiind participare. Citim despre modul în care membrii Parlamentului votează anumite legi şi mai târziu ne referim la comportament politic. Auzim că un senator a votat pentru un cod al muncii ce oferă foarte multe drepturi angajaţilor şi atunci îl considerăm de stânga. În fiecare din aceste cazuri am observat un eveniment concret şi apoi am făcut o generalizare abstractă pornind de la el. Când mai târziu aflăm că şeful unui sindicat militează pentru programe de pregătire la locul de muncă pentru muncitori, legăm această informaţie de informaţia anterioară despre senatorul care este de acord cu propunerea de cod al muncii şi apoi aplicăm termenul de stânga ambilor indivizi. Nu observăm că ei sunt de stânga, ci faptul că iau poziţii care se numesc de stânga. Aceşti termeni generali sau etichete se numesc concepte şi, după cum s-a descris în capitolul 1, ele reprezintă tocmai baza limbajului nostru, mai ales a limbajului nostru politic. Conceptele nu există de fapt în lumea externă. Nu putem să observăm direct participarea sau comportamentul politic, aşa după cum nu putem observa nici stângismul. Aceste concepte sunt generalizări pe care le realizăm pe baza unor observaţii directe, şi unele din ele rămân mai aproape de observaţia originală decât altele. Să ne amintim că în capitolul 1 am discutat despre termenii abstracţi şi concreţi şi am aflat că termenii concreţi sunt mai aproape de realitate deoarece se referă la observaţii reale. Termenii abstracţi sunt mai departe de observaţiile iniţiale, iar utilizatorul poate chiar să fi uitat care sunt dovezile empirice pe care se bazează conceptul folosit. Conceptele abstracte sunt deci extrem de dificil de interpretat şi de utilizat de către cercetător. Despre termenii prezentaţi în paragraful anterior, votare (participare) este destul de concret, comportament politic este ceva mai abstract, iar de stânga este foarte abstract. Când oamenii vorbesc despre vot oricine are o idee clară


197

despre ceea ce vor să zică, chiar dacă nu ştii exact la care alegeri se referă sau dacă se referă la faptul că cineva votează în mod regulat sau a votat doar o dată. Când o persoană se referă la comportament politic, puteţi să vă imaginaţi membrii parlamentului făcând lucruri de genul întâlnirilor pentru a discuta legislaţia şi a vota legi. Totuşi nu sunteţi sigur ce vrea să zică vorbitorul prin acest termen. Şi când cineva utilizează termenul de stânga, e foarte dificil să vă imaginaţi la ce se gândeşte persoana, şi ce vrea să zică prin acest termen.

Exerciţiu de practică 6.1

A. Ce urmează pe o axă între “Concret” la stânga şi “abstract” la dreapta. Căutaţi între conceptele prezentate mai jos şi plasaţi-le pe linie conform cu măsura în care voi le consideraţi abstracte sau concrete.

Concret______________________________________________________Abstract Putere militară, implicare comunitară, conservatorism, dezvoltare, apatie,

creştere economică, interes politic, acţiunea politică. B. Citiţi următoarele paragrafe. Subliniaţi conceptele care apar în ele. Puneţi o

steluţă sub cele care sunt foarte abstracte şi care necesită o atenţie deosebită în definire.

Începând din 20 ianuarie 1981, experienţa lui Reagan poate continua maturizarea conservatorismului prin stoparea practicii sterile de a defini conservatorismul doar ca simplă opoziţie la “marea guvernare. Problema nu este “mărimea”, ci implicarea nerezonabilă, care este o urmare a unei politici rele. De altfel, protestul împotriva marii guvernări ignoră faptul că o guvernare este cât de mică se poate; şi ascunde faptul că guvernul, oricât de mare, este adesea prea slab. [George Will, Conservatorism Comes of Age, W.P., 8 ian 1981.]

A nu vota are vreo importanţă?… chiar dacă e aşa, cum cred unii, că nonvotanţii dau mai multă putere modului în care votează cei care o fac, ce reprezintă acest lucru? Actul de a vota e important în sine. Educatorul Robert Maynard Hutchins a afirmat odată “Moartea democraţiei nu va fi un asasinat, ci va fi o extindere lentă a apatiei, indiferenţei şi subnutririi. [Editorial, New York Times, 6 nov. 1988]

(Concepte: conservatorism, guvernare mare/mică, implicare, guvern slab/puternic, nonvotare, moartea democraţiei, apatie, indiferenţă, subnutrire. Toate cu excepţia nonvotării sunt foarte abstracte.)

Concept

O etichetă pe care o pune asupra unui fenomen care ne permite să legăm observaţiile şi să facem generalizări. O convenienţă, un nume pe care îl dăm observaţiilor şi evenimentelor. Exemple: Apatie, participare, liberalism, forţă militară

Virgil STOICA

198

Definiţie operaţională O afirmaţie concept astfel încât să poată fi testată empiric; o referire la operaţii care să fie utilizate în măsurarea conceptelor. Indicator Identifică dovezile folosite pentru a descrie o variabilă; parte a unei definiţii operaţionale.

Definiţiile conceptelor sunt la baza a numeroase argumente politice. În primul

citat din exerciţiul 6.1, George Will îi ia în discuţie pe cei care definesc conservatorismul ca susţinere a unei guvernări slabe. Will, un conservator autoproclamat, afirmă că conservatorismul înseamnă pentru el o guvernare puternică, dar nu intrusivă. La fel, Hutchins afirmă că apatia are un impact mult mai devastator asupra democraţiei decât asasinatul, oricât de oribil ar fi aceasta din urmă. Dar oare ce înţelege el prin apatie? Se referă la nonvotare? Dacă da, dată fiind prezenţa mică la urne în Statele Unite, democraţia americană este într-adevăr ameninţată. Sau poate se referă la altceva decât la nonvotare. Pentru a dezvolta legături între concepte şi observaţii şi evenimente reale trebuie să ne gândim la înţelesul conceptului ţinând cont în acelaşi timp de datele pe care le avem la îndemână pentru a măsura conceptul. Sarcina noastră în acest capitol este de a exersa să fim foarte exacţi în ceea ce priveşte înţelesul pe care îl ataşăm conceptelor noastre, şi să găsim modalităţile de a le lega de date reale pentru a putea examina şi testa empiric declaraţiile politice.

A măsura conceptele presupune patru paşi. Primul este de a ne gândi la ceea ce înseamnă conceptul, în cercetarea noastră şi în ce mod îl vom defini. De exemplu, apatie, poate fi definit în mai multe feluri şi sarcina noastră iniţială este de a clarifica aspectele apatiei care ne interesează. După cum am învăţat în capitolele anterioare, această alegere depinde de un număr de factori, cum este teoria pe care o examinăm,

ipotezele opuse pe care dorim să le comparăm, modelul pe care îl testăm şi relaţiile pe care le explorăm. Al doilea pas este de a decide care variabile vor fi folosite pentru a măsura conceptul. Variabilele alese trebuie să îndeplinească două criterii: trebuie să fie relevante pentru înţelesul conceptului pe care l-am ales în pasul întâi, şi trebuie să aducă cât mai aproape de date şi dovezi reale. Dacă ne interesează studierea conceptului de apatie, nu e evident ce operaţii vom folosi pentru a-l măsura. Dacă îl transpunem în variabila nonvotare, totuşi, putem să ne gândim într-adevăr la ce dovezi putem să folosim pentru a-l studia. Astfel variabila “prezenţa la urne” poate fi folosită pentru a studia conceptul de apatie. Mai precis, apatie s-ar defini ca una din valorile “prezenţei la urne”, adică, a nu vota. Prezenţa la urne este relevantă pentru

conceptul de apatie şi e relativ uşor de găsit date care să o descrie. De exemplu, putem obţine cifre privind numărul celor care nu votează într-o alegere.

Al treilea pas în măsurarea unui concep este de a propune o definiţie operaţională sau un set de indicatori ai variabilelor. Acestea se referă la sarcinile sau operaţiile efective pe care le folosim sau la tipurile efective de date pe care le folosim pentru a măsura variabila. De exemplu, un indicator al nonvotării ar fi cifrele privind prezenţa la urne la alegerile prezidenţiale. Un indicator privind ce grupuri din electorat participă la vot ar fi răspunsurile alegătorilor la sondaje şi la exit-poll-uri.

Al patrulea pas în măsurarea unui concept este de a selecta datele efective sau instrumentele pentru a măsura indicatorii pe care îi alegem. De exemplu, am putea folosi datele oferite de Biroul Electoral Central în privinţa prezenţei la urne. Un alt


199

instrument ar fi exit-pol-ul efectuat de intituţiile de sondare. Instrumentele, deci, punctează seturile efective de date.

Ne putem închipui procesul de măsurare ca un fel de pâlnie, cu un concept la capătul mai larg şi cu datele la capătul îngust. Ideea este de a ne deplasa progresiv către date, de a redefini conceptul astfel încât să putem vorbi despre el în termenii dovezilor concrete pe care le colectăm. Figura 6.1. descrie paşii acestui proces. Pe stânga sunt paşii generali pe care îi facem. Pe dreapta paşii sunt aplicaţi asupra unei analize a participării.

Procesul de măsurare Participare

Defineşte aspectul conceptului de studiat

CONCEPT Participarea în alegeri

Alege variabilele pe care le vei folosi

VARIABILE Prezenţa la urne; alegerile prezidenţiale

Identifică dovezile care îţi spun ceva despre variabile

DEFINIŢIE OPERAŢIONALĂ;

INDICATORI

Răspunsurile cetăţenilor la anchete privind ultimele două alegeri prezidenţiale

Notează seturile de date concrete pe care intenţionezi să le foloseşti. Alege câteva instrumente dacă se poate.

INSTRUMENTE sau

MĂSURI

1. Date oferite de BEC 2. Sondajele privind

participarea la alegeri. 3. Exit-poll-uri raportate de

instituţiile de sondare în noaptea alegerilor.

Figura 6.1. Trecerea de la concepte la date

Definirea conceptului. Cel mai adesea asociem participarea cu alegerile. Alternativ, am putea defini participarea ca a merge la întruniri politice, la întâlniri cu diferiţi candidaţi. Prima alegere, votarea, ar fi cea mai utilă dacă dorim să comparăm schimbările la nivelul participării sau dacă dorim să observăm tendinţele generale ale participării în ultimul deceniu. A doua alegere, întâlnirile, ar fi o definire mai bună dacă am studia varietatea modalităţilor în care diferitele grupuri participă la politică. Sunt şi oameni care în mod normal nu votează, dar care se implică în politică atunci când probleme care îi interesează se află în dezbatere publică. Dacă ne referim doar la votare şi nonvotare pentru a studia participarea, nu vom afla niciodată cum participă în alt fel nonvotanţii. Ideea este că nici una din definiţii nu este adevărată sau falsă, fiecare din ele este mai mult sau mai puţin utilă în funcţie de interesele cercetării. Alegerea variabilei. O modalitate frecventă de a studia participarea este de afla prezenţa la urne, care devine variabila ce va fi folosită, după cum indică figura 6.1. Trebuie să mergem mai departe însă şi să specificăm la ce tipuri de alegeri ne referim. Este ceva obişnuit de a alege alegerile prezidenţiale deoarece se dispune de foarte multe informaţii în această direcţie. Însă, am putea alege şi prezenţa la alegerile locale. Alegerea definiţiei operaţionale. Apoi trebuie să alegem operaţiile pe care le vom folosi pentru a obţine dovezile necesare sau indicatorii prezenţei la urne. Poate să pară că indicatorii pentru variabila votare sunt foarte evidenţi, dar încă nu e clar ce operaţii efective vom folosi pentru a-l măsura. Dacă dorim să aflăm cât de mulţi oameni din

Virgil STOICA

200

comunitatea noastră locală au votat, cum vom afla asta? O posibilitate este de număra oamenii care intră în centrele de votare, dar asta solicită foarte mult timp. O metodă mai uşoară este de a merge la Biroul electoral local imediat după alegeri şi a cere oficialilor datele privind prezenţa. Chiar mai uşor este de a căuta raportul privind prezenţa la urne în ziar. O altă opţiune este de a realiza o anchetă şi a întreba oamenii dacă au votat sau nu. Fiecare din aceste opţiuni punctează o definiţie operaţională diferită sau la un indicator diferit a variabilei voastre, prezenţa la urne. Pentru acest exemplu, să alegem indicatorul răspunsurile cetăţenilor la ancheta privind comportamentul de vot la ultimele două alegeri prezidenţiale. Alegerea instrumentelor, măsuri efective, seturi de date. Pasul final este de a specifica datele efective pe care le vom aduna, sau instrumentul pe care îl vom folosi pentru a ne măsura indicatorii. În cazul votării, instrumentul ar trebui să puncteze întrebările efective propuse şi grupurile intervievate sau anchetate. De exemplu, indicatorul ar putea fi o serie de întrebări dintr-un sondaj efectuat după alegerile prezidenţiale din 2000. Ar putea include întrebări efective, sursa unde ar putea fi găsite, datele anchetei. Cu alte cuvinte, instrumentele ne spun exact ce date am folosi (vezi figura 6.1). Uneori măsurătorile sunt evidente odată ce a fost definit operaţional un termen, alteori însă nu. A vota, de exemplu, este destul de apropiat de date, şi odată ce ne-am decis să ne axăm pe votare şi nonvotare, trebuie pur şi simplu să găsim o sursă de informaţie despre prezenţa la urne. În alte cazur însă măsurile nu sunt chiar atât de evidente din definiţie. Oricând suntem forţaţi să depindem de datele culese de alţii, suntem limitaţi în alegerea măsurilor de datele la care avem acces, şi, de aceea, trebuie să fim foarte imaginativi. Ca întotdeauna când le folosim, trebuie să legăm variabilele pe care le-am ales de măsuri specifice şi de datele disponibile. Să luăm în consideraţie un alt exemplu. Conceptul de dezvoltare politică nu numai că e dificil de definit şi de măsurat, dar are şi importante implicaţii politice. Astfel, nu e deloc surprinzător că definirea lui s-a schimbat pe măsură ce priorităţile politice s-au schimbat. La sfârşitul anilor ’40, analiştii tindeau să definească conceptul de dezvoltare ca proces economic şi să se bazeze pe variabile economice cum ar fi nivelul de industrializare. Indicatorul cel mai uzual folosit era procentul muncitorilor agricoli: o ţară era dezvoltată dacă nu mai mult de 25% din forţa de muncă lucra în agricultură. Măsurarea unor astfel de date se găseşte în multe cărţi de referinţă. Prin anii ’60, analiştii au redefinit conceptul. Ei erau îngrijoraţi că accentul pus pe industrializare ar fi fost o prejudecată occidentală şi au fost de asemenea mult mai interesaţi de capacitatea politică a unei naţiuni de a oferi servicii şi de a răspunde cerinţelor politice. O definiţie influentă a dezvoltării în această perioadă a fost oferită de Gabriel Almond şi G. Bingham Powell. Ei au ales variabila “capacitatea distributivă”, sau abilitatea unui guvern de a distribui bunuri cetăţenilor săi. Ţinând cont de definiţia lui Almond şi Powell privind conceptul de dezvoltare şi alegerea de către ei a variabilei “capacitate distributivă”, ce măsurători specifice ar fi putut ei să folosească? Înainte de a citi mai departe, încercaţi să scrieţi ce termeni empirici asociaţi cu dezvoltarea. ______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________


201

Cât de adecvate şi de utile consideraţi că sunt următoarele măsuri, şi de credeţi că au fost ele alese?

Definiţii operaţionale propuse pentru capacitatea distributivă 1. Hectare de pământ arabil pe cap de populaţie agricolă; 2. Procent din bugetul guvernării centrale alocat asistenţei sociale (se include

sănătatea, educaţia, serviciile sociale etc), exprimat ca medie anuală. 3. Procent din populaţia totală care au studii mai ridicate decât şcoala primară.

Autorul acestor definiţii operaţionale observă că al doilea şi al treilea item sunt

indicatori mai buni ai “capacităţii distributive” faţă de primul, deoarece ele pun accentul pe activităţi prezente ale guvernului. Primul indicator, pământ arabil, indică cât de mulţi oameni deţin cât de mult pământ şi ne spune ceva despre abilitatea guvernului de a distribui beneficii, deşi este mai puţin direct relevant şi de aceea nu e un indicator chiar atât de bun ca ceilalţi doi.

Aceia dintre voi care au studiat dezvoltarea pot să ştie că în anii ’80 conceptul de dezvoltare a fost încă odată redefinit. Pentru unii, acum se referă la capacitatea oamenilor de a face alegeri. Observatori recenţi au pus accentul pe variabile ca distribuţia beneficiilor economice şi sociale în cadrul unei naţiuni. Deoarece această distribuţie poate fi făcută prin sectorul privat sau prin guvern, analiştii nu se mai axează doar pe capacitatea guvernului de a oferi aceste beneficii. În schimb, ei caută indicatori ai alfabetizării, sănătăţii, distribuţiei veniturilor, şi se axează mai puţin pe programele şi cheltuielile bugetare.

Tabelul 6.1. uneşte definiţiile despre participare, opoziţie, şi dezvoltare politică.

Tabel 6.1. Definiţii empirice ale conceptelor

Concept Variabile Definiţie operaţională

Instrumente de măsură

Participare politică Prezenţa la urne la alegerile prezidenţiale

Răspunsuri privind prezenţa la urne, în sondaje

Rapoartele sondajelor IMAS, IRSOP, etc din 1992, 1996, 2000

Dezvoltare politică Creştere economică Capacitatea guvernului de a oferi servicii Distribuţia serviciilor sociale

Procent de forţă de muncă în industrie Proprietăţi pe cap de locuitor; buget pentru asistenţa socială Sănătate, alfabetizare

Raportul Băncii Mondiale Raportul Băncii Mondiale Raportul Băncii Mondiale

Virgil STOICA

202

Exemple de definiţii empirice Concept: interes pentru politică

Gradul în care cineva se preocupă de evenimente politice şi guvernamentale. Variabile

Nivelul de informaţii despre politică. Măsura în care discută despre politică şi guvern.

Definiţii operaţionale Răspunsuri la întrebări de anchetă care arată că respondentul poate identifica oficialităţile locale sau centrale Răspunsuri la întrebări de anchetă care arată că respondentul discută probleme politice cu alţii.

Instrumente sau măsuri Sursa răspunsurilor, cum este sondajul IMAS sau un sondaj efectuat de un ziar local. Concept: capacitate militară Abilitatea unei naţiuni de a preîntâmpina sau de a câştiga o confruntare militară.

Variabile Bani cheltuiţi pe înarmare şi personal militar. Numărul armelor şi a personalului de diferite tipuri de care dispune o naţiune.

Definiţii operaţionale Miliarde de lei repartizate din bugetul naţional.

Numărul de tipuri specifice de arme şi de personal raportat de armată. Instrumente şi măsuri

Bugetul 2002. Raporturi privind armele în rubrici specifice ale rapoartelor unui ziar. Concept: personalitatea autoritară Personalitate caracterizată prin etnocentrism, intoleranţă, conservatorism extrem, dogmatism, şi acceptarea controlului.

Variabile Dorinţa de a-i controla pe ceilalţi.

Definiţii operaţionale Nivel înalt (mai mare de 80%) accept la întrebarea dintr-o scală elaborată pentru a măsura controlul, cum este “această ţară are nevoie, mai mult decât de legi sau programe, de câţiva lideri curajoşi în care poporul să poată avea încredere totală.”

Instrumente şi măsuri Rezultatele unei anchete care include întrebarea de mai sus.


203

Exerciţiu de practică 6.2. Operaţionalizarea conceptelor

A. Iată o listă de concepte. Indicaţi variabilele relevante şi cel puţin un indicator care ar

putea fi inclus într-o definiţie operaţională. (Bazaţi-vă pe cunoştinţele voastre generale).

1. Liberal. Variabile: __________________________________________

Indicator(i)________________________________________________ 2. Clasă socială. Variabile______________________________________

Indicator(i)________________________________________________ 3. Inteligenţă. Variabile________________________________________

Indicator(i)________________________________________________ 4. Interes pentru politică. Variabile_______________________________

Indicator(i)________________________________________________ 5. Regim democratic. Variabile__________________________________

Indicator(i)________________________________________________ 6. Forţă militară. Variabile_____________________________________

Indicator(i)________________________________________________

B. Citiţi următoare ipoteze. Subliniaţi termenii care trebuie operaţionalizaţi şi elaboraţi definiţii operaţionale pentru fiecare. 1. Oamenii care se preocupă de siguranţa lor au mai puţine accidente. ___________________________________________________________________ ___________________________________________________________________ 2. Social democraţii se opun mai mult decât liberalii retrocedării tuturor

imobilelor. ___________________________________________________________________ ___________________________________________________________________

Trecerea de la variabile la concepte

După cum am observat anterior, când definim operaţional conceptele, trebuie să ţinem cont de conceptul pe care îl măsurăm, dar şi de datele de care dispunem. Până acum, am început cu conceptele şi am încercat să trecem prin pâlnie către datele reale (vezi figura 6.1.). Putem dori să inversăm procesul. Uneori avem date efective adunate de alţii. Pentru a vedea dacă datele ar putea fi utile, trebuie să ne gândim ce concepte ar putea fi măsurate utilizând respectivele date. Anterior am utilizat date despre speranţa de viaţă în câteva ţări. Pe lângă faptul că ne oferă informaţii despre numărul de ani pe care oamenii din ţările respective se aşteaptă să-i trăiască, aceste cifre ne indică oare şi alte concepte? Am putea să le utilizăm ca o definiţie operaţională a dezvoltării. Ele nu ne spun ceea ce de obicei înţelegem prin dezvoltare, dar cei mai mulţi oameni ar fi de

Virgil STOICA

204

Validitate Măsura în care un indicator vă spune ceea cea vreţi să ştiţi despre un concept sau punctează aspecte relevante ale conceptului.

acord că ele reprezintă o parte din asta. Începeţi cu următoarele variabile, şi găsiţi conceptele de care se leagă.

Variabile Posibile concepte Rata alfabetizării Nivel educaţional

Dezvoltare socială Gradul de liberate a presei Regim democratic

Libertate politică Măsura competiţiei electorale ________________________________

________________________________

Circulaţia ziarelor ________________________________ ________________________________

Validitatea şi fidelitatea definiţiilor

Definiţiile şi măsurile trebuie să îndeplinească două criterii specifice: ele trebuie să fie valide şi să fie de încredere.

Validitate: Validitatea se referă la conceptul pe care îl măsurăm: o măsură validă oferă informaţii utile despre conceptul respectiv.

Fidelitate: Fidelitatea se referă la măsură, nu la concept: o măsură de încredere ne oferă acelaşi rezultat indiferent cine face măsurătorile şi în ce condiţii.

Validitate În trecerea de la concepte la date putem avea unele dificultăţi. Putem alege o variabilă care se referă în fapt la un alt concept sau la o parte relativ neimportantă a conceptului. Sau putem avea dificultăţi în a găsi indicatori care să ne spună ceva despre o anumită variabilă. Aceste probleme ţin de validitate. Şi cu cât un concept este mai abstract, cu atât e mai dificil să găsim variabile şi indicatori valizi. De exemplu, am discutat despre conceptul de dezvoltare şi am propus variabile alternative, cum ar fi creşterea economică şi distribuţia serviciilor. Apoi am propus definiţii operaţionale pentru fiecare variabilă (vezi tabelul 6.1.). Care din variabile şi definiţii operaţionale se apropie mai mult de ceea ce aţi înţeles întotdeauna prin conceptul de dezvoltare? Variabilele care se potrivesc cu punctul meu de vedere asupra dezvoltării: ______________________________________________________________________ Variabilele care se potrivesc mai puţin cu punctul meu de vedere asupra dezvoltării: ______________________________________________________________________ Alegeţi una din variabilele care se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării, şi indicaţi care din definiţiile operaţionale se potrivesc cu punctul vostru de


205

vedere asupra dezvoltării: ______________________________________________________________________ Variabilele şi definiţiile operaţionale care se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării au mai mare validitate decât cele care nu se potrivesc. Consideraţi validitatea unei încercări recente de a măsura schimbările în cultura politică. Marea Britanie a suferit schimbări politice extinse, inclusiv declinul încrederii şi consensului şi o creştere a conflictului ideologic. Samuel Beer susţine că o explicaţie pentru aceste schimbări este populismul crescând din cultura politică a ţării, care, spune el, a început odată cu mişcarea contraculturală din anii ’60. El a examinat conceptul de populism pe care îl defineşte ca “sentimentele de individualism intens şi de respingere romantică a constrângerilor obişnuite asupra comportamentului”. Aceste sentimente sunt variabilele pe care le-a selectat pentru a defini populismul. Pentru definiţiile operaţionale ale acestor variabile el a revenit la versurile cântecelor grupului Beatles, deoarece ele reflectă sentimentele pe care el le-a asociat cu populismul. El susţine că popularitatea versurilor în anii ’60 este un indicator al creşterii populismului în acea perioadă. Vi se pare validă această definiţie operaţională? În ce măsură aceste versuri indică variabilele individualism şi respingere a constrângerilor uzuale? Unele definiţii operaţionale folosite în mod curent pun probleme de validitate. Consideraţi variabila “cheltuielile guvernului”, care este adesea folosită pentru a defini conceptul de eficienţa guvernării. De exemplu, un studiu care compară eficienţa guvernării din Iaşi şi Bucureşti în oferirea asistenţei sociale ar putea foarte bine compara cheltuielile pe asistenţă socială în cele două oraşe. Dacă Bucureştiul cheltuie mai mult pe cap de locuitor, suntem înclinaţi să spunem că Bucureştiul este mai eficient în politica de asistenţă socială. Ce probleme privind validitatea apar când folosim variabila “cheltuieli” pentru a trage această concluzie?_____________________________________________________________ (Criticii susţin că banii cheltuiţi pe asistenţă socială măsoară doar în parte ceea ce înţelegem prin politică eficientă de asistenţă. Trebuie să studiem şi impactul acestor cheltuieli şi modul în care sunt ei distribuiţi. Bucureştiul poate avea un buget mare, dar ei pot cheltui banii foarte ineficient şi pot lăsa pe dinafară unii dintre oamenii care chiar au nevoie de asistenţă socială.) Până acum ar trebui să fie clar că nici una din variabile şi nici indicatorii lor nu este în totalitate validă sau în totalitate nevalidă şi că cele mai multe ridică unele probleme privind validitatea. Astfel, de obicei descriem un indicator ca foarte valid sau nu foarte valid sau ca mai valid decât un altul. Deoarece e dificil de găsit măsuri care să fie atât de valide cât vrem noi, e de preferat să ne bazăm pe două sau mai multe variabile pentru a ne măsura conceptele şi pe două sau mai multe definiţii operaţionale pentru a ne măsura variabilele. De obicei, nici o singură variabilă nu poate reflecta corect şi în întregime înţelesul unui concept, şi nici o singură definiţie operaţională nu poate prezenta corect variabila pe care o alegem. Există patru modalităţi de a alege dacă un indicator este valid sau nu: validitatea de concept, validitatea predictivă, validitatea convergentă, validitatea criterială.

Virgil STOICA

206

Validitate conceptuală Când există o conexiune logică sau teoretică între indicatori şi conceptele pe care le măsoară. Validitate predictivă Când rezultatul prezis de un indicator se potriveşte cu dovezile cunoscute.

Validitate convergentă Când diferiţi indicatori ai unui concept produc rezultate asemănătoare. Validitate de criteriu Când fiecare indicator al unei variabile suportă aceeaşi relaţie cu indicatorii unei a doua variabile.

Validitatea conceptuală. Măsura pare să aibă sens? Există vreo conexiune teoretică sau logică între variabilă şi concept sau între variabilă şi indicator? De

exemplu, este libertatea presei o variabilă rezonabilă când discutăm despre democraţie? Există vreo legătură între ele? Cei mai mulţi oameni consideră că ele sunt legate, că o condiţie a democraţiei este de a putea să-şi exprime deschis şi liber opiniile, şi că acest mod de a defini democraţia are o validitate evidentă. Validitate predictivă. Rezultatele pe care le obţinem de la un indicator sau variabilă se potrivesc cu cele obţinute folosind măsurători nedisputate? Să presupunem, că pentru a măsura conceptul de conservatorism, propunem un set de variabile şi indicatori. Să presupunem că o parte din indicatori sunt întrebări de

anchetă. Înainte de a folosi întrebările, am putea merge la un grup de persoane care sunt general acceptate ca fiind conservatoare şi să le punem lor întrebările. Aceste întrebări îi marchează ca fiind conservatori pe cei deja cunoscuţi drept conservatori? Cu alte cuvinte, prezic întrebările noastre conservatorismul la cei deja cunoscuţi ca fiind conservatori?

Validitatea convergentă. Acest tip de validitate apare atunci când două sau mai multe variabile sunt folosite pentru un singur concept. În ce măsură diferite măsurări dau acelaşi rezultat? De exemplu, să presupunem că folosim “libertatea presei” şi

“competitivitatea alegerilor” ca două variabile ce definesc democraţia. Dacă unele ţări au libertate a presei dar nu au competitivitate în alegeri, atunci aceşti indicatori nu sunt foarte valizi. Dacă, totuşi, cele mai multe ţări care au libertate a presei au şi competitivitate în alegeri, atunci măsurile au o validitate convergentă.

Validitatea criterială. Acest tip de validitate se aplică când folosim doi sau mai mulţi indicatori atât pentru variabilele dependente cât şi pentru cele independente. Se

pune problema în ce măsură câţiva indicatori ai variabilei dependente sunt relaţionaţi similar cu câţiva indicatori ai variabilei independente. Am putea emite ipoteza că “dezvoltarea economică” şi “guvernarea democrată” sunt relaţionate. Dezvoltăm doi indicatori de “dezvoltare economică”, PNB pe cap de locuitor şi creşterea PNB, şi doi indicatori pentru “guvernare democrată”, libertatea presei şi competitivitatea alegerilor. Schimbările ultimilor indicatori sunt legate de schimbările primilor indicatori? Dacă PNB pe cap de locuitor este legat de libertatea presei, dar nu şi de competitivitatea în alegeri, atunci aceste măsuri vor pune unele probleme de validitate criterială. Putem ilustra aceste patru tipuri de validitate considerând utilizarea scorurilor la testele educaţionale. Când se compară procesul educaţional al studenţilor în diferite ţări, cercetătorii ajung adesea la concluzia că Statele Unite se situează relativ jos. Ei folosesc rezultatele la teste ca măsurare a conceptului de învăţare sau calitate educaţională. Validitatea conceptuală se întreabă dacă testele oferă informaţii despre aspectele cu adevărat importante ale învăţării. Unii ar putea susţine că există alte aspecte ale învăţării, nemăsurabile prin teste, dar care sunt la fel de importante. Validitatea


207

Fidelitate. Gradul în care o măsurare dă acelaşi rezultat în orice condiţii.

predictivă se întreabă dacă există şi alte măsuri acceptate în mod obişnuit pentru calitatea educaţională şi care să se potrivească cu scorurile testelor. S-ar putea observa aici că scorurile obţinute în domeniul ştiinţelor şi ingineriei sunt foarte mari şi deci rezultatele la teste nu au o validitate predictivă prea bună. Validitatea convergentă se întreabă dacă rezultatele la teste la diferite niveluri şcolare sunt corelate unele cu altele. Merită observat faptul că testele pentru clasa a 12-a sunt adesea neconcordante cu testele celor de clasa a 8-a şi deci sunt unele îndoieli privind validitatea convergentă. În fine, validitatea criterială se întreabă dacă rezultatele testelor care măsoară variabila dependentă “învăţare” sunt consistente cu diferitele măsurări ale variabilei independente, “natura sistemului educaţional al ţării”, cum este de exemplu, numărul de ani pe care elevii sunt obligaţi să-i urmeze, procentul de tineri care absolvă liceul, numărul celor care urmează facultatea. Observatorii notează că mai mulţi tineri absolvă liceul în Statele Unite faţă de oricare altă ţară. Rezultatele testelor în liceu pot fi o măsură a cunoştinţelor celor care absolvă liceul, dar nu şi o măsură a celor care continuă la universitate, şi care e o altă măsură a sistemului educaţional al ţării respective. Din toate aceste motive, putem pune pe drept cuvânt problema validităţii rezultatelor la teste ca măsură a învăţării în rândul tinerilor din diferite ţări. Fidelitatea

Problemele de fidelitate apar în stadiul măsurării în alegerea instrumentelor şi a seturilor de date. Fidelitatea este o funcţie a instrumentelor sau seturilor de date pe care le alegem, dar şi a rolului analistului în culegerea datelor sau aplicarea instrumentelor de măsură. O măsură este fidelă dacă produce acelaşi răspuns indiferent cine utilizează instrumentul sau indiferent care sunt condiţiile.

Dacă doi cercetători trebuie să afle câţi bani cheltuieşte universitatea, vrem să fim siguri că amândoi oferă aceleaşi informaţii. Dacă o persoană studiază bugetul anual al universităţii şi raportează această cifră, iar cealaltă persoană întreabă conducerea universităţii care este suma, ei ar putea reveni cu cifre foarte diferite. Astfel, trebuie să dezvoltăm un instrument de măsură care este fidel, adică cei doi să raporteze sume asemănătoare. Măsurile sunt nefidele dacă datele sau instrumentele de măsură sunt trunchiate, înşelătoare sau inexacte. Capitolul 1 a descris un număr de surse de informaţie care sunt înşelătoare sau trunchiate. Să ne amintim discuţiile despre organizaţiile care îşi falsifică datele pentru a-şi proteja programele, de refuzul bugetelor de a colecta şi raporta informaţiile, despre concepte care sunt definite pentru a reflecta interesul unui anumit grup. Sursa problemelor de fidelitate poate veni tocmai din definiţiile operaţionale pe care le alegem. Acestea sunt nefidele dacă ne îndrumă spre instrumente sau date nesigure care pot fi uşor interpretate greşit sau modificate sau dacă e dificil de găsit instrumente care să măsoare fidel definiţiile operaţionale. Indicatorii cheltuielilor bugetare, cum sunt bugetele anuale, ne conduc la instrumente fidele deoarece e de presupus că oricine va cerceta un anumit buget va raporta aceeaşi cantitate. Dacă

Virgil STOICA

208

indicatorul ne trimite la afirmaţiile conducerii universităţii privind cheltuielile, el ne va conduce spre informaţii nefidele. Membrii conducerii universităţii pot să-şi amintească cifre diferite, deoarece memoria le joacă feste, sau pot să se gândească la perioade diferite din ciclul bugetar, sau pot include diferite părţi ale bugetului. Pe de altă parte, dacă avem motive să presupunem că au existat unele erori în calculul bugetului anual, rapoartele conducerii ar putea fi mai fidele. Legături între validitate şi fidelitate O măsura care este fidelă poate fi validă sau nu. O măsură care nu este validă nu poate fi fidelă. Mai mult, verificările privind validitatea şi fidelitatea pot să se opună una alteia. Motivul este că măsurările trebuie să fie foarte exacte pentru a fi fidele, dar exactitatea poate diminua însemnătatea sau validitatea unei variabile sau indicator; poate să nu descrie exact ceea ce e important dintr-un concept. Revedeţi concluziile privind conceptul de interes pentru politică. Pentru a obţine o măsură fidelă, va trebui să identificaţi o variabilă precisă şi să indicaţi o întrebare sau un anumit comportament. Aţi putea, de exemplu, să alegeţi variabila “interes pentru ştirile politice” şi aţi putea folosi următoarea întrebare ca definiţie operaţională : “Cât de des ascultaţi ştirile de seară la televizor sau citiţi prima pagină a ziarului?” Aţi putea decide că oricine afirmă că face una din cele două activităţi de cel puţin cinci ori pe săptămână ar trebui considerat ca manifestând interes pentru politică. Acesta este un indicator foarte precis şi se poate ca toţi cei întrebaţi să dea acelaşi gen de răspuns. De aceea este o măsură suficient de fidelă. Totuşi, indicatorul poate să nu fie şi o modalitate foarte validă de a măsura variabila “interes în ştirile politice”. Unii oameni pot citi regulat mai multe jurnale politice decât să se bazeze pe ştirile de la televiziune sau de la radio. La fel, variabila “interes pentru ştirile politice” ar putea să nu fie o modalitate validă de definire a conceptului de interes pentru politică. Unii pot fi foarte interesaţi de acţiunea politică în interesul celor fără locuinţă şi să lucreze voluntar la cantina săracilor trei seri pe săptămână, dar să acorde prea puţină importanţă ştirilor naţionale. Conform măsurării voastre, acea persoană nu ar avea nici un interes pentru politică, şi astfel comportamentul ei nu este încadrat corect. În acest caz măsurarea voastră este destul de fidelă, dar are doar o validitate parţială. În general, putem spune că, cu cât facem variabilele şi indicatorii să fie mai precişi, cu atât e mai mare riscul de a omite unele caracteristici unice ale unui eveniment sau comportament, şi diminuăm astfel validitatea cercetării. Important este să găsim măsuri care găsesc un echilibru între validitate şi fidelitate, chiar dacă nu pot să fie ambele maxime. Exemple de definiţii operaţionale în utilizare publică Capitolul 1 a descris un număr de concepte şi măsurările lor, folosite de guverne. Acum că am învăţat despre validitate şi fidelitate, ne putem uita din nou la


209

unele din măsurările utilizate de guverne pentru a vedea în ce mod pun ele în balanţă cele două criterii. Terorism. O definiţie timpurie a conceptului de terorism de către CIA include următoarele variabile: “Ameninţarea cu violenţa, acte individuale de violenţă sau o campanie de violenţă în scopul instaurării fricii… Terorismul este violenţa îndreptată spre oamenii din jur.” Agenţia a înlocuit mai târziu câteva variabile cu unele mai simple: evenimente violente. Rapoartele sale prezintă următorii indicatori: răpire, blocare, luare de ostatici, asalt armat cu bombe sau ambuscade, răpirea, asasinarea, atacul incendiar sau incendierea, şi “altele”. Unul din motivele schimbării era dificultatea de a găsi indicatori pentru prima definiţie, care se referea la motivele celor implicaţi în acte violente. Definiţia iniţială are validitate deoarece ne spune ceva important despre înţelesul terorismului. Totuşi e foarte greu de dezvoltat indicatori fideli ale motivelor pe baza datelor ce se pot obţine. A doua alegere oferă o definiţie mai puţin ambiguă, una care ne duce spre măsuri şi seturi de date uşor de obţinut. Pe de altă parte, ignorând motivele care diferenţiază terorismul de alte tipuri de violenţă, se poate susţine că noua definiţie este mai puţin validă decât cea iniţială. Angajare. Studiile indică că spre sfârşitul anilor ’90 mai mult de jumătate din femeile democraţiilor occidentale munceau. Definiţia muncii folosită în mod obişnuit în astfel de studii poate fi totuşi pusă sub semnul întrebării. Departamentul Muncii din Statele Unite, de exemplu, defineşte operaţional variabila “muncitor” ca orice persoană care munceşte o oră sau mai mult în timpul săptămânii. Un motiv este că permite cercetătorilor săi să folosească un instrument de măsură fidel: persoană pe un stat de plată. Ca urmare, paznicul şcolii care merge la muncă pentru zece ore pe săptămână este considerat la fel cu un director care munceşte zece ore pe zi. Şomaj. Departamentul Muncii din SUA defineşte conceptul de şomaj folosind variabila “disponibil şi în căutarea unui loc de muncă”, şi se bazează pe anchete în familie ca indicator major. Criticii susţin că definiţia este invalidă deoarece nu-i include pe cei care sunt descurajaţi şi nu caută de lucru. În 1979 o comisie oficială a respins plângerea pe baza faptului că departamentul nu poate obţine măsurători fidele ale celor care vor să muncească decât dacă îşi caută în mod activ de lucru. Departamentul Muncii este dispus să renunţe parţial la validitate pentru a-şi păstra nişte măsurători fidele. Productivitate. Oficialităţile publice se referă adesea la scăderea productivităţii muncitorilor. În mod tradiţional, conceptul de productivitate e definit prin variabila “rezultatul pe persoană-oră al muncii plătite”. Unii cercetători preferă totuşi variabila: “cât de mult produc oamenii atât în timpul cât şi în afara orelor de muncă”. Această definiţie extinsă înseamnă că productivitatea este în realitate mult mai mare în afara orelor de muncă. Astfel se susţine că mult discutata etichetă de productivitate este o simplă eroare de măsurare şi că atunci când “utilizarea timpului” este inclusă ca indicator al rezultatului muncii, oamenii sunt mult mai productivi decât în mod obişnuit. Unii ar putea riposta că e dificil de găsit indicatori fideli a modului în care oamenii îşi folosesc timpul. Clasa de mijloc. Politicienii din ţările occidentale discută adesea de acordarea unor scutiri de taxe pentru clasa de mijloc. Pentru unii cercetători, a fi din clasa de mijloc este de multe ori mai mult o stare a minţii decât o stare a condiţiilor economice proprii.

Virgil STOICA

210

Fezabilitate. Când indicatorii duc spre date care sunt accesibile în urma cheltuirii rezonabile de timp şi efort.

Cei mai mulţi oameni consideră că aparţin clasei de mijloc, mai ales când cineva vrea să le ofere o scutire de taxe, şi atunci numărul lor creşte. Economiştii încearcă să fie mai exacţi şi definesc de obicei clasa de mijloc ca aceia care ocupă 60% din distribuţia veniturilor, sau au venituri între două limite pentru o familie de patru persoane. Adesea însă, oficialităţile consideră util din punct de vedere politic să aibă o definiţie mai cuprinzătoare, astfel încât ei includ adesea grupuri de persoane care se apropie de sărăcie şi alţii care de fapt sunt chiar foarte bogaţi. Aceste exemple sugerează că fezabilitatea este un element

important în selectarea măsurătorilor fidele. Măsurile propuse ca instrumente sunt destul de accesibile sau merită ele timpul şi efortul de a le aduna? Prejudecăţi cantitative în alegerea indicatorilor

Puteţi să vă simţiţi frustraţi când trebuie să legaţi conceptele voastre de seturi de date disponibile şi neeronate. Necesitatea de a găsi definiţii operaţionale care să fie valide, fidele şi fezabile ne face să căutăm indicatori care să fie uşor de măsurat şi care să poată fi rapid transformaţi în cifre. Exemplele de definiţi folosite de agenţiile guvernamentale ilustrează modul în care oficialităţile sacrifică frecvent validitatea pentru a obţine date fidele şi fezabile. Puteţi să fiţi îngrijoraţi de faptul că de obicei suntem seduşi de cifre şi putem lăsa deoparte factori mai puţin tangibili şi contorizabili, dar care sunt extrem de importanţi.

Să considerăm măsurarea forţei militare. Din motive de înţeles, ministerele apărării din diferite ţări adună cifre despre sumele cheltuite pe arme şi personal militar pentru a măsura variabila “forţă militară”. Aceşti indicatori au o oarecare validitate conceptuală; cu puţină atenţie sunt şi fidele şi, de obicei, sunt uşor de colectat şi raportat. Unii cercetători susţin însă că forţa militară este mai subtilă şi implică judecăţi calitative dincolo de simpla adunare de cifre:

Naţiunile nu merg la război doar cu bani, ci cu o combinaţie anume de oameni antrenaţi şi de arme. Ţara a cărei armament este mai bine potrivit cu nevoile ei va fi cea mai bună. Risipa, proasta planificare, lipsa suportului popular pot să-l transforme pe marele cheltuitor într-un mare învins când se ajunge în faţa testului final.

Comentariul anteriorcritică tendinţa unor analize de a ignora importantele dimensiuni calitative ale unei probleme.

Conceptele abstracte şi termenii-valoare ridică probleme speciale deoarece sunt mai dificil de măsurat şi deoarece e adesea tentant să-i mascăm şi să scoatem la lumină doar ceea ce e uşor de măsurat. Reţineţi însă, că nu măsurăm conceptele însele. Căutăm indicatori pentru măsurători care indică spre concepte şi variabile. Indicatorii cantitativi ne pot spune ceva despre un concept complex şi calitativ chiar dacă nu îl cuprind în totalitate.

Să ne amintim discuţia despre dezvoltare, un concept abstract care include într-un fel o schimbare în capacitatea oamenilor de a aduce schimbarea socială şi economică. În ciuda acestei subtilităţi, am încercat să transpunem acest concept în câteva măsuri pentru care putem aduna informaţii concrete şi numerice. Se poate să simţiţi că indicatorii nu clarifică conceptul de dezvoltare. Reţineţi, acestea sunt simple


211

Nivelul măsurării. Cantitatea de informaţii pe care un indicator ne-o oferă; mai ales, dacă ne spune intervalul dintre cazuri, ne spune cum sunt ordonate, sau ne dă doar categorii de cazuri.

definiţii, termeni pe care îi desemnăm să ne conducă spre concepte, şi nu sunt însăşi realitatea. Concluzii:

1. Fiţi imaginativi în utilizarea indicatorilor cantitativi pentru a ajunge şi la problemele calitative.

2. Duceţi analiza cantitativă cât mai departe posibil; mai multe informaţii nu sunt niciodată inutile şi este nevoie de foarte puţin pentru a produce o schimbare în discutarea alternativelor.

3. Reţineţi că există şi aspecte ale conceptelor care nu pot fi măsurate, iar în analiza scrisă şi în concluzii trebuie notate şi acestea.

4. Rafinaţi-vă raţionamentele privind contribuţiile şi limitele aserţiunilor făcute de alţii. Nu acceptaţi concluziile unui studiu fără a observa în ce mod autorul defineşte şi măsoară conceptele.

Opţiuni în selectarea măsurilor Până acum am subliniat importanţa găsirii măsurilor care leagă conceptele de date şi problema validităţii, fidelităţii şi fezabilităţii lor. Există încă două alegeri pe care trebuie să le mai facem în selecţia măsurilor. Unul este nivelul măsurării şi al doilea este unitatea de analiză. Nivelul măsurării Nivelul de măsurare determină modul în care analizăm informaţiile pe care le adunăm şi concluziile pe care le tragem. Există trei niveluri care, de la cel mai înalt până la cel mai de jos, sunt: ratio şi interval, ordinal şi nominal. Nivelele ratio şi interval. Începem aici deoarece acestea sunt cel mai uşor de înţeles. Atât nivelul ratio, cât şi cel interval înseamnă că o variabilă poate fi măsurată cantitativ în funcţie de câte unităţi conţine. Unităţile pot fi lei, indivizi, km, arme sau altele. Ataşând numerele de unităţi, putem stabili măsura în care o variabilă sau valoarea unei variabile diferă de o alta. Şi deoarece ştim această diferenţă, cunoaştem şi intervalul dintre două valori şi variabile. Exemple de măsuri interval sunt “numărul de oameni aflaţi sub pragul sărăciei”, “miliarde de lei cheltuite pe apărare”, şi “numărul de ziare dintr-un oraş sau ţară”. Uneori se face o distincţie între măsura interval şi măsura ratio. În mod tehnic, măsura ratio conţine un zero cu sens şi e folosită când putem să ne aflăm în absenţa unui item care a fost măsurat. Punctul zero ne permite să împărţim cifrele între ele şi să obţinem astfel procente şi proporţii. În analiza politică, în mod virtual, toate datele care pot fi măsurate prin număr de unităţi pot avea un punct zero, şi cele două tipuri de măsuri sunt cuprinse în rubrica unică de date interval-nivel.

Măsura ratio. O măsură de interval în care e posibil să avem cantitatea zero. Măsură interval. O variabilă bazată pe o unitate comună şi cunoscută astfel încât să putem preciza intervalul dintre diferite cantităţi ale unei variabile.

Virgil STOICA

212

Măsură ordinală. O măsură care permite o ierarhizare a observaţiilor în funcţie de ordinea lor pe o anumită dimensiune dar fără a şti numărul de unităţi din fiecare observaţie.

Măsură nominală. O măsură noncantitativă care poate numi un caz doar în funcţie de o categorie sau clasă, cum e regiunea sau rasa. Dihotomie. O diviziune a valorilor în două categorii. Politomie. O diviziune a valorilor în mai mult de două categorii.

Măsuri ordinale. Uneori putem spune doar că un caz are mai mult sau mai puţin dintr-o valoare decât un altul. Apoi utilizăm date ordinale care lucrează cu valori relative – cu mai mult sau mai puţin – dar nu cu mărimea intervalului dintre ele. Măsurile ordinale sunt folosite frecvent în studierea atitudinilor. Un respondent ar putea spune dacă este pentru integrarea în Uniunea Europeană sau nu, dar i-ar fi probabil dificil să spună exact în ce măsură; opinia nu poate fi măsurată la nivel de interval. Dacă un respondent poate spune ce candidat preferă sau dacă poate spune dacă e de acord sau nu cu o afirmaţie, opinia sa este măsurabilă însă doar la nivel ordinal.

Să considerăm un alt exemplu. Un cercetător ar dori să analizeze participarea membrilor Camerei Deputaţilor la activitatea în comisii. El ar putea număra şedinţele comisiilor la care fiecare din ei a asistat pentru a obţine o măsură interval. Dar ar putea să dezvolte o măsură ordinală care ar include mai multe informaţii. Astfel poate fi formulată o măsură ordinală în care membrii comisiilor sunt ierarhizaţi de la scăzut la înalt în funcţie de mai multe caracteristici: au asistat, au votat, au vorbit la şedinţe ca participant minor, au vorbit la şedinţe ca participant major, au oferit amendamente minore, au oferit amendamente majore, au jucat un rol principal în stabilirea agendei de lucru. Este o scală ordinală deoarece fiecare comportament reprezintă un nivel mai mare de participare. Măsură nominală. În fine, putem distinge între valorile unei variabile fără a putea să le

ataşăm nici o ordine şi nici o cifră. În astfel de cazuri lucrăm cu măsuri nominale. “Gen”, “religie”, şi “regiune geografică” sunt exemple comune de variabile care sunt măsurate la nivel nominal. Nu putem măsura intervalul dintre bărbaţi şi femei, de exemplu. Nici nu putem sune că un gen este mai mult sau mai puţin decât celălalt. De fapt, oricare din aceste afirmaţii ar fi fără sens. Termenul nominal înseamnă că dăm nume sau categorii datelor şi nu determinăm ordinea şi nici nu le măsurăm prin unităţi numerice. În cazul a două grupuri avem o dihotomie; iar pentru mai mult de două grupuri avem o politomie. Deoarece măsurile nominale nu fac distincţii între cazuri în funcţie de mai mult sau mai puţin sau de cât de mare e distanţa, putem fi mai puţin exacţi

în concluziile pe care le tragem din datele măsurate la nivel nominal. Clasificările sunt de fapt niveluri nominale de măsurare. Clasificările ar trebui să fie mutual exclusive; adică fiecare caz ar trebui să se potrivească într-o singură clasă. Împărţind România în regiunile Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania şi Banat fiecare judeţ intră într-o singură categorie. Clasificările trebuie să fie însă şi exhaustive, în sensul că există o categorie pentru fiecare caz. Observaţi următoarele clasificări utilizate în mod obişnuit. În ce măsură sunt ele şi exclusive şi exhaustive? Clasificarea după rasă: alb, nonalb alb, negru, asiatic, alta Clasificarea după religie: Ortodox, catolic, protestant, evreu


213

Ortodox, non-ortodox Creştin, musulman, hindus, budist Clasificarea după naţiuni: industrializate, neindustrializate dezvoltate, în curs de dezvoltare Estice, Vestice, altele Alegerea clasificării depinde de (1) cele mai utile distincţii pentru scopul cercetării, şi (2) disponibilitatea datelor care se potrivesc în categorii. Exerciţiu practic 6.3. Identificarea nivelurilor de măsurare Identificaţi nivelul de măsurare din fiecare din următoarele măsurări. 1. Lista oraşelor grupate în funcţie de populaţie: mai puţin de 50.000; între 50.000 şi

300.000, peste 300.000. ________________________ 2. Sisteme sociale clasificate ca organice sau mecanice.

___________________________ 3. Cheltuieli a zece guverne europene pentru asistenţă

socială.____________________________ 4. Procentul participării la vot la ultimele cinci alegeri.

___________________________ 5. Indivizi prezentaţi ca fiind din clasa de jos, de mijloc şi de sus.

___________________ 6. Guverne naţionale descrise ca fiind comuniste, democratice sau regimuri militare.

________ 7. Speranţa de viaţă pentru o serie de ţări.

_____________________________________ 8. Sisteme unipartid, bipartid şi multipartid.

___________________________________ (Răspunsuri: 1. Ordinal; 2. Nominal; 3. Interval; 4. Interval; 5. Ordinal; 6. Nominal; 7. Interval; 8. Ordinal) Selectarea nivelurilor de măsurare Ulterior, când vom discuta despre cum se analizează datele, importanţa nivelurilor de măsurare va deveni mult mai evidentă. Cu cât nivelul este mai înalt – adică, alegând intervalul în locul ordinalului şi ordinalul în locul nominalului – cu atât putem fi mai exacţi în analizarea informaţiilor. Din acest motiv analiştii adesea preferă un nivel mai înalt de măsurare. Uneori însă un nivel mai scăzut este suficient pentru scopurile noastre. Dacă studiem schimbările în cadrul forţei de muncă de-a lungul timpului, putem folosi măsuri nominale pentru a clasifica muncitorii în necalificaţi, calificaţi şi funcţionari (ce nu sunt implicaţi în munci fizice). Dacă ne interesează atitudinile politice ale angajaţilor, putem utiliza măsuri ordinale pentru a specifica dacă muncitorii sunt mai mult sau mai puţin conservatori. Dacă ne interesează schimbările la nivelul veniturilor muncitorilor, însă, am vrea probabil să adunăm date de nivel

Virgil STOICA

214

interval privind salariile. După cum am mai subliniat deja, nu există un singur răspuns bun sau rău când ne referim la nivelul măsurării pe care ar trebui să-l alegem. Alegerea corectă depinde de ipotezele cercetării, de setul de date pe care le avem la dispoziţie şi de tipul de analiză pe care vrem să o desfăşurăm. Să presupunem că vreţi să comparaţi cât de bine se descurcă guvernele democrate şi cele autoritare în oferirea serviciilor sociale. “Tipul de guvernare” este variabila independentă, cu două valori: democrat şi autoritar. Oferirea de servicii sociale este variabila dependentă. Vom studia trei ţări: India, Nigeria şi Venezuela.

1. Decideţi în ce mod să măsuraţi variabila independentă. Aţi putea căuta într-o enciclopedie şi citi descrierea fiecărei ţări pentru a afla ce tip de guvernare are. Aţi putea afla că India şi Venezuela au democraţii multipartide în timp ce Nigeria are o guvernare autoritară. Acestea sunt măsuri de nivel nominal.

Aţi putea de asemenea să găsiţi un scor pentru fiecare ţară privind libertatea politică din ţara respectivă. Aţi putea lega tipul de guvernare de datele despre libertatea politică, caz în care aţi utiliza măsuri interval. India are scorul 6, Venezuela are scorul 7 iar Nigeria are scorul 4. Aceste scoruri se întind de la 1 la zece, unu reprezentând cel mai scăzut grad de libertate politică, iar zece pe cel mai înalt. Aţi putea de asemenea să transformaţi aceste scoruri într-o măsură ordinală codând orice ţară situată între 1 şi 5 ca fiind puţin democratică, iar una între 6 şi 10 ca fiind înalt democratică.

2. Decideţi în ce mod veţi măsura variabila dependentă, “oferirea serviciilor sociale”. Aţi putea defini această variabilă operaţional, folosind măsura vaccinării copiilor. Pe o scală de la 1 la 10, Nigeria are scorul 8, India scorul 2 iar Venezuela scorul 8. Acestea sunt măsuri interval. Aţi putea să le transformaţi în măsuri ordinale scăzut (India), şi crescut (Venezuela).

Aţi putea prezenta datele într-un tabel în mai multe feluri, incluzând următoarele.

Tipul de guvernare (nominal) Gradul de libertate politică (ordinal)

Gradul de libertate politică (interval)

Progres social (interval)

Democrat Autoritar Progres social (ordinal)

Scăzut Crescut Progres social (Interval)

1-5 6-10

1-5 Scăzut 1-5 6-10 Crescut 6-10

Vezi tabelele de la A la D, şi încercaţi să înţelegeţi de ce ţările au fost plasate în respectivele celule. Tabelul practic A include o măsură de nivel nominal a “tipului de guvernare” şi o măsură ordinală a “progresului social”. Tabelul practic B include două măsuri de nivel ordinal. Tabelul de practică C prezintă datele din tabelul B în formă de procente şi nu pe ţări. Tabelul practic D este mai mult un fel de grafic, cu măsuri de nivel interval pentru ambele variabile. Comparaţi tipul de informaţie din fiecare prezentare.


215

Tabel practic A. Progres social, în funcţie de tipul de guvernare

Tipul de guvernare

Progres social

Democrat Autoritar

Scăzut India Crescut Venezuela Nigeria

Tabel practic B. Progres social, în funcţie de

libertatea politică

Grad de libertate politică Progres social

Scăzută Crescută

Scăzut India Crescut Nigeria Venezuela

Tabel practic C. Progres social, în funcţie de

libertatea politică

Gradul de libertate politică Progres social

Scăzută Crescută

Scăzut 1 (100%) 1 (50%) 1 (50%)

Crescut 1 (100%) 2 (100%)

Tabel practic D. Progres social, în funcţie de libertatea politică

Gradul de libertate politică Progres social

Scăzută 2

4

6

8

Crescută 10

2 India 4 6 8 Nigeria Venezuel

a

10 Exerciţiul 6.2 de la sfârşitul capitolului vă cere să faceţi acelaşi lucru pe baze datelor din 22 de ţări; acolo veţi putea să alegeţi nivelul de măsurare şi să prezentaţi doar ceea ce vouă vi se pare util.

Virgil STOICA

216

Unitatea de analiză. Cel mai mic element pe care îl studiem şi despre care vrem să facem generalizări. Exemple: indivizi, oraşe, naţiuni-state.

Unitate de analiză Pe lângă selectarea nivelului de măsurare, trebuie să alegem unitatea de analiză prin care ajungem să colectăm datele. Unităţile folosite în mod uzual sunt indivizii, comunităţile, regiunile, cartierele, oraşele, ţările. Când ne întrebăm cum a votat un individ, unitatea de analiză este individul. Când ne întrebăm despre prezenţa totală la vot într-un oraş, unitatea de analiză este oraşul. Când ne întrebăm în ce fel au votat maghiarii, unitatea va fi individul dacă vom întreba indivizii de origine maghiară dacă au votat; în schimb, dacă folosim cifrele privind prezenţa la urne în judeţele cu procente mari de maghiari, unitatea este judeţul şi nu individul. Când comparăm prezenţa la urne în Franţa şi în România, unitatea de analiză este ţara. Gândiţi-vă la unitatea de analiză ca fiind cazul despre care veţi aduna informaţii sau pe care urmează să-l observaţi. Probabil vreţi să examinaţi relaţia dintre nivelul venitului şi prezenţa la urne; pentru aceasta veţi elabora tabelul 6.2. Ce observaţii sau cazuri veţi include in fiecare celulă? Indivizi? Judeţe? Orice aţi alege, trebuie să găsiţi informaţii privind atât veniturile cât şi prezenţa la urne pentru fiecare observaţie. Dacă alegeţi judeţele ca unitate, va trebui să obţineţi informaţii despre media pe cap de locuitor a venitului şi despre prezenţa la urne în fiecare judeţ.

Tabel 6.2. Prezenţa la urne în funcţie de venit

Venit Prezenţa la urne

Scăzut Crescut

Scăzută Crescută

Întrebarea voastră şi seturile de date de care dispuneţi vor influenţa unitatea de

analiză pe care o alegeţi. Cercetătorii care se axează pe indivizi sunt în genere interesaţi de factorii ce influenţează opţiunile individuale, şi îşi structurează cercetarea pentru a compara acţiunile indivizilor cu diferite caracteristici. Ei compară adesea activitatea politică a bărbaţilor şi femeilor, a săracilor şi a bogaţilor, a românilor şi maghiarilor, etc. Cercetătorii care se axează pe unităţi geografice sunt mai interesaţi de caracteristicile acelor unităţi şi de modul cum ele influenţează evenimentele. Ei ar putea compara ariile urbane cu cele rurale, comunităţile omogene cu cele eterogene sau judeţele cu organizaţii de partid slabe şi respectiv puternice, şi s-ar putea întreba în ce fel aceste caracteristici influenţează politicile publice şi acţiunile în acele unităţi.

Să presupunem că vreţi să studiaţi influenţele asupra rezultatelor electorale. Ce unităţi ar fi mai indicate? Aţi putea folosi fie indivizii ca unităţi de analiză sau unităţi mai inclusive, cum este judeţul. Cercetările pe unităţi mai inclusive sunt numite studii agregat deoarece examinează grupurile de indivizi. Studiile care utilizează individul ca


217

Studiu agregat. Studiu a unui grup de cazuri; de obicei implică studierea doar pe puţine dimensiuni sau în funcţie de puţine variabile.

unitate de analiză s-ar putea adesea întreba de ce indivizii îşi împart voturile sau de ce au votat pentru cei deja aflaţi la putere.

Ei ar compara voturile diferitelor tipuri de indivizi şi atitudinile şi opiniile lor. Studiile care folosesc oraşele sau judeţele ca unităţi de analiză vor fi mai interesate să studieze influenţa pe care variabilele politice o au asupra rezultatului alegerilor. Ei ar studia variabile cum sunt rolul mass-media în campanie, cantitatea de bani cheltuită pe campanie şi problemele expuse în campanie.

Exerciţiu practic 6.4. Identificarea unităţilor de analiză

Scrieţi unităţile de analiză pentru următoarele cazuri. Alegeţi între individ, familie, jurisdicţie locală şi stat. 1. Comparaţia ratei delicvenţei în oraşele cu populaţie de peste 50.000. 2. Informaţii despre tipul şi gradul acoperirii ştirilor televizate în Statele Unite, Marea

Britanie, Franţa , Germania şi România. 3. Anchete asupra primarilor privind cifrele şomajului în jurisdicţia lor. 4. Date despre venituri şi condiţiile de locuit. 5. Cercetări pentru a afla atitudinile privind controlul drogurilor. 6. PIB pe cap de locuitor a membrelor Uniunii Europene. 7. Cheltuielile de campanie pentru candidaţii la alegerile prezidenţiale. (Răspunsuri: 1. Oraş; 2. Ţară; 3. Oraş; 4. Familie; 5. Individ; 6. Ţară; 7. Individ). Concluzii

Acest capitol a discutat despre modalităţile de a lega conceptele vagi şi prea largi de date astfel încât să putem examina conceptele empiric. Astfel de concepte trebuie definite operaţional, adică definiţiile trebuie să identifice sarcinile pe care trebuie să le realizăm pentru a face măsurătorile. Trebuie să identificăm variabile, indicatori, instrumente pentru a le măsura, şi seturile de date reale pe care le vom folosi. Am comparat acest proces cu o pâlnie, în care începem de la concepte largi şi trecem progresiv spre datele reale pe care le adunăm. Provocarea constă în a găsi măsuri valide, în sensul că punctează aspectele importante ale conceptelor, dar care sunt şi fidele, în sensul că oricine le foloseşte va ajunge la aceleaşi rezultate dacă ele nu sunt mult prea eronate. Exemplele de definiţii operaţionale folosite în mod curent indică că de obicei trebuie să facem un fel de târg între validitate şi fidelitate, că cu cât un termen este mai valid cu atât el este mai puţin fidel. Măsurile variază şi în funcţie de nivelul măsurării, şi aici am comparat nivelurile nominal, ordinal şi interval. Deşi putem face analize statistice precise asupra măsurilor de nivel interval, nivelurile ordinal şi nominal sunt adesea mult mai potrivite pentru multe cercetări în cadrul analizei politice. În fine, am observat că măsurile variază în funcţie de unitatea de analiză pe care o alegem, dacă examinăm caracteristicile şi

Virgil STOICA

218

acţiunile indivizilor sau dacă ne axăm pe o unitate mai agregată cum este un oraş sau stat, sau un partid politic sau o politică publică. Ne alegem măsurile, nivelul măsurării, şi unitatea de analiză în funcţie de scopurile cercetării şi de interesele noastre. Le alegem şi ţinând cont de datele de care dispunem sau la care avem acces. Unul din scopurile acestei cărţi este de a introduce tipurile de date de care puteţi dispune. Următoarele trei capitole explorează bogata varietate a surselor de date şi modurile de a le aduna şi de a le manipula.


219

VII. ELABORAREA ŞI REDACTAREA UNEI LUCRĂRII DE CERCETARE

Procesul de planificare a cercetării – ordine sau dezordine? Scopul acestui capitol este de a discuta în ce mod se elaborează şi se redactează un raport de cercetare, cum se pot reuni toate elementele cercetării descrise în capitolele acestei cărţi. De asemenea vă oferă un ghid pentru desfăşurarea unei cercetări, ghid care se speră este util şi securizant. Capitolul subliniază că nu există o singură modalitate de a descrie cercetarea, adică, de fapt, cele mai multe probleme pot fi abordate din câteva perspective. Vi se va cere să definiţi strategiile de cercetare alternative şi să discutaţi schimburile implicite din fiecare. Discuţiile despre design-ul cercetării ridică câteva dileme interesante. Pentru a vă fi de ajutor, acest capitol vă va oferi o serie de paşi pentru a elabora şi desfăşura cercetarea. Problema este că o astfel de abordare sugerează inevitabil că acest proces trebuie să fie metodic şi ordonat. În plus, “obişnuinţele de gândire” discutate în această carte v-au încurajat să fiţi sistematici şi logici şi ordonaţi atunci când vă gândiţi la cercetarea aspectelor politice. Dilema este că în teorie e bine să fii ordonat, dar în realitate planificarea şi desfăşurarea cercetării poate fi extrem de dezordonată şi dezorganizată. Dacă vi se spune să fiţi extrem de ordonaţi în elaborarea cercetării, atunci întâlniţi obstacole şi trebuie să faceţi întoarceri, puteţi să vă descurajaţi uşor şi să credeţi că v-aţi îndreptat cercetarea într-o direcţie opusă. Sau puteţi crede că nu sunteţi suficienţi de inteligenţi pentru a desfăşura o cercetare originală. Iată deci dilema acestui capitol: a recunoaşte “dezordinea” cercetării încurajând în acelaşi timp abordările mai sistematice în formularea şi răspunderea la întrebări. De ce cercetarea politică este în mod inerent “dezordonată”? Amintiţi-vă de capitolul 1 unde au fost descrise caracteristicile discursului politic care face conceptele politice să fie dificil de observat şi de discutat. Mulţi din termenii care ne-au interesat, cum ar fi participarea, apatia, puterea, forţa relativă şi dezvoltarea, sunt vagi şi abstracte, şi nu e întotdeauna clar ce dovezi putem folosi pentru a le examina. În al doilea rând, datele de care avem nevoie sunt adesea greu de obţinut, sau când sunt disponibile sunt deseori deformate sau nu sunt într-o formă pe care s-o putem folosi. În al treilea rând, există adesea relaţii multiple sau explicaţii pe care să le putem examina, şi este dificil de ştiut care trebuie aleasă sau cât de departe trebuie să mergem cu întrebarea dacă mai sunt factori importanţi care nu au fost încă luaţi în calcul. În fine, cartea de faţă a confirmat că există o varietate de strategii de cercetare, şi a indicat că ele au fiecare utilizări proprii, în funcţie de întrebările de la care se porneşte. Acestea sunt realităţile desfăşurării unei cercetări despre chestiunile politice.

Virgil STOICA

220

Sarcina voastră nu este de a pretinde că lumea discursului politic este cumva mai clară şi mai ordonată decât este de fapt, ci de a recunoaşte problemele şi de a construi un subiect asupra căruia să puteţi aduce unele lămuriri. Asta înseamnă că este improbabil că veţi reuşi să demonstraţi în mod decisiv o relaţie. De asemenea e improbabil că veţi reuşi să demonstraţi că un factor particular produce aproape sigur un anumit rezultat. Nu înseamnă, că puteţi încerca să găsiţi dovezi care să vă ajute să înţelegeţi o relaţie potenţial interesantă într-un mod mai bun decât până acum. Deoarece arena politică este ea însăşi dezordonată şi deoarece nu există nici măcar o strategie de cercetare care să fie preferabilă, cei mai mulţi dintre noi trebuie să experimenteze mai multe idei, uneori în maniere nesistematice, în procesul clarificării cercetării noastre. Howard Becker, citat în deschiderea acestui capitol, comentează tocmai această înclinaţie pe care o au studenţii de a-şi face un deserviciu grăbindu-se să dezvolte o schemă pentru o lucrare, şi apoi să scrie o lucrare pe baza respectivei scheme, şi apoi să o predea repede pentru a obţine o notă. Problema acestei abordări este că adesea nu avem clar în minte direcţia spre care ne îndreptăm până nu ne aşternem pe hârtie argumentele. În loc de a urma o schemă prestabilită, poate fi nevoie să urmăm pas cu pas pentru a vedea unde ne duc întrebările şi datele noastre. Poate fi nevoie să încercăm mai multe idei în acelaşi timp, renunţând la una şi a revizui alta, înainte de a începe efectiv. Important este că acest procedeu mult mai realist de desfăşurare a cercetării poate funcţiona doar dacă suntem dispuşi să revenim şi să rescriem elementele iniţiale de pornire. Din acest punct de vedere, rescrierea şi regândirea sunt baza cercetării şi a procesului de redactare. Aceste comentarii nu doresc să facă procesul mai dificil decât este. Mai mult, se subliniază că a ajunge la un design de cercetare clar este dificil. Dacă pierdeţi timp încercând diferite idei, şi dacă urmând unele căi moarte, vă schimbaţi schema iniţială de câteva ori, sau dacă respingeţi unele rezultate pe care iniţial le-aţi crezut utile, înseamnă că probabil vă aflaţi pe drumul cel bun. Vă confruntaţi cu problemele cu care se confruntă majoritatea cercetătorilor din domeniul chestiunilor politice. Puteţi chiar să întoarceţi în favoarea voastră aceste probleme incluzând o secţiune în raport care să reflecte aceste probleme de elaborarea a cercetării în cazul problemei propuse. În loc de a prezenta doar modalitatea finală de a descrie un concept, puteţi discuta unele din problemele cu care v-aţi confruntat până să ajungeţi la decizia finală, unele din ideile voastre iniţiale care au trebuit lăsate deoparte. O astfel de secţiune arată că aţi reuşit să depăşiţi problemele şi oportunităţile implicite în orice cercetare despre chestiuni politice şi de asemenea, o astfel de secţiune îi poate ajuta pe viitorii cercetători să evite urmarea aceleiaşi căi întortocheate. Design de cercetarea – itemii ce trebuie acoperiţi În ciuda multor critici, se poate stabili o serie de paşi în elaborarea design-ului unei cercetări. Aceşti paşi se împart în patru secţiuni: identificarea întrebărilor; definirea termenilor în funcţie de dovezile disponibile, analizarea rezultatelor şi prezentarea rezultatelor.


221

Formularea întrebărilor cercetării Despre ce vreţi să ştiţi mai mult? Ce teorii sau studii aveţi ca punct de pornire? Ce factori se asociază cu itemul de interes? Puteţi identifica posibile explicaţii? Care design de cercetare este mai indicat: Experimente? Studii corelaţionale? Studii de caz – unic sau comparaţie între câteva cazuri? E posibil să identificaţi câteva elemente de control? E posibil sau indicat să propuneţi un model cauzal?

Definirea termenilor şi planificarea modului de colectare a datelor Ce variabile sunt relevante pentru conceptele voastre? Ce indicatori vor defini variabilele voastre şi vor stabili datele ce pot fi colectate? Ce instrumente puteţi folosi pentru a vă măsura indicatorii: Chestionare? Interviuri?

Observaţii? Analiza înregistrărilor scrise? Date secundare? Ce probleme de validitate şi fidelitate apar?

Analizarea rezultatelor Rezultatele se pretează analizei cantitative? Ce măsuri descriptive sunt indicate? Dacă există date despre relaţii, ce măsuri de corelaţie pot fi folosite? Dacă aţi extras un eşantion, puteţi stabili semnificaţia statistică?

Prezentarea rezultatelor şi a analizei voastre Ce prezentări grafice şi tabulare sunt potrivite? Dacă datele sunt calitative, puteţi să le prezentaţi într-o matrice sau altă formă vizuală? Care e cea mai eficientă modalitate de prezentare a concluziilor scrise?

Modificările în formularea întrebărilor şi definirea termenilor În termenii săi cei mai simpli, un design de cercetare trebuie să pună o întrebare la care să puteţi răspunde pe baze dovezilor pe care le adunaţi în timpul de care dispuneţi. Aceasta înseamnă că trebuie să vă gândiţi la două aspecte ale cercetării simultan – o întrebare de cercetare, şi dovezile care să fie atât relevante pentru întrebare dar şi uşor de colectate – şi să faceţi un fel de dute-vino între ele. Aici se pune accentul pe conexiunea dintre aceşti doi paşi ai unei cercetări, şi faptul că ei trebuie făcuţi unul pe baza celuilalt. Mai întâi, încercaţi să transpuneţi un subiect de interes pentru voi într-o întrebare de cercetare. Se speră că veţi începe cu o chestiune care vă interesează pe voi dar care este în acelaşi timp o problemă relativ semnificativă pentru ştiinţa politică. Forţaţi-vă să transpuneţi subiectul sau problema într-o întrebare specifică. Puteţi merge un pas mai departe şi puteţi formula o propoziţie sau o ipoteză. De exemplu: Chestiunea generală: “Dezvoltarea în ţările sărace.” Chestiunea într-o formă mai precis definită: “Relaţia dintre democraţie şi dezvoltare în ţările sărace.”

Virgil STOICA

222

Întrebare posibilă: “”Guvernele democrate reuşesc cu greu să ia hotărârile dificile necesare promovării dezvoltării economice?” Încercare de propoziţie: “Ţările cu grupuri de interes active şi puternice vor dezvolta politici care distribuie beneficiile către aceste grupuri, mai mult decât ţările în care aceste grupuri de interes sunt mai slabe şi mai puţin active. Ca urmare, cel de-al doilea set de ţări va avea dificultăţi în a genera banii necesari pentru promovarea dezvoltării economice.”

În acest punct, înainte de a merge un pas mai departe, trebuie să vă îndreptaţi atenţia spre tipul de dovezi pe care le puteţi obţine. În funcţie de interesul vostru şi de dovezile aflate la dispoziţie, ce abordare specifică de cercetare este mai potrivită? Atenţie: nu există o strategie de cercetare unică, corectă, care să răspundă întrebării voastre. Unele design-uri sunt mai fructuoase decât altele, unele sunt mai realizabile decât altele, unele sunt mai valide decât altele. Va trebuie să faceţi tot felul de modificări pentru a selecta în final unul.

Cum se poate proceda? Presupuneţi că nu veţi putea vizita toate ţările în curs de dezvoltare şi nici nu veţi putea intervieva oficialităţile sau să colectaţi vreun fel de date la prima mână. Pentru a putea face apel la datele despre mai multe ţări trebuie să apelaţi la date colectate în cărţile standard de referinţă sau pe internet. Urmând această strategie trebuie să căutaţi acele surse care oferă date despre tipul de guvernare a unei ţări şi de asemenea despre creşterea sa economică, şi puteţi urma o strategie care să coreleze datele despre cele două variabile. Cu aceste informaţii de pornire, puteţi revizui întrebarea de cercetare astfel încât să corespundă cu informaţiile adunate.

De exemplu, aţi putea începe cu o întrebare descriptivă cum ar fi Întrebarea 1: În ce mod rata creşterii economice în ţările cu guverne democrate

se compară cu rata de creştere economică în ţările cu guverne autoritare? Această strategie de cercetare vă va îndrepta spre o comparaţie cantitativă a

ţărilor pe baza câtorva variabile. Are avantajul de a vă permite să folosiţi date de la un număr respectabil de ţări şi de a lucra cu date de nivel fie interval fie ordinal. E foarte posibil să găsiţi câteva măsurători pentru guvernarea democrată şi autoritară, şi astfel aţi putea folosi ceea ce am numit în capitolul 6, un indicator multiplu.

Dat fiind interesul vostru pentru rolul grupurilor de interes, precizat în formularea iniţială a acestei probleme, puteţi să formulaţi o întrebare care să conducă la examinarea informaţiilor care există în legătură cu grupurile de interes.

Întrebarea 2: Ce rol au jucat grupurile de interes în ţările cu rate mai mari de creştere economică?

Aţi putea folosi una din cărţile sursă care oferă profiluri narative despre mai multe ţări, şi aţi putea vede ce puteţi afla despre rolul grupurilor de interes. Există destule informaţii pentru a urma această întrebare mai în profunzime?

Aceste studii agregate ar fi foarte utile în evidenţierea vastităţii modelelor; ele ar fi mai puţin utile pentru înţelegerea procesului prin care guvernele democrate şi autoritare încurajează dezvoltarea economică. Dacă acesta este interesul vostru, va trebui să vedeţi dacă există vreun fel de dovezi disponibile care să vă permită să studiaţi mai în profunzime relaţia dintre forma de guvernare şi dezvoltarea economică într-o singură ţară. Dacă urmaţi această strategie, veţi cae un studiu de caz bazându-vă pe date


223

istorice şi de nivel nominal şi pe analiza descriptivă. Veţi ajunge la o întrebare de tipul următor.

Întrebarea 3. Modul în care s-au desfăşurat politicile şi practicile din Coreea de Sud în perioada în care a fost condusă de un guvern militar autoritar, au încurajat o rată de creştere economică crescută în prima jumătate a anilor ’80?

Această strategie a studiului de caz vă va oferi o mai bună înţelegere a rolului pe care un guvern îl poate juca în stimularea creşterii economice. Sugerează o varietate de condiţii sau variabile care influenţează creşterea economică, în afara sistemului politic autoritar. Aţi folosi un caz particular, Coreea de Sud, pentru a îmbogăţi datele despre o problemă mai generală. Se vede astfel în ce mod un studiu de caz poate fi folosit pentru a orienta cercetările ulterioare şi nu ca scop în sine.

Acest caz particular, însă, nu vă va spune nimic despre creşterea economică în cazul unei democraţii. Pentru a urma această direcţie, trebuie să luaţi în considerare o altă strategie de cercetare, şi anume, să selectaţi două sau trei ţări cu diferite forme de guvernare sau cu diferite graduri de democraţie, şi să studiaţi ce paşi a făcut fiecare din ele pentru încurajarea dezvoltării economice. Va trebui din nou să vedeţi de ce fel de date dispuneţi.

Întrebarea 4. O ţară cu o formă mai democrată de guvernare, cum e India, este mai mult sau mai puţin capabilă de a stimula creşterea economică faţă de un regim mai autoritar, cum e Pakistanul?

Se face o nouă modificare. Comparând două sau trei ţări, nu puteţi merge la fel de profund cum aţi face cu un singur caz. De asemenea riscaţi să alegeţi în mod eronat cazurile. Unii ar putea susţine că datele voastre sunt valabile doar pentru cazurile particulare alese şi nu şi pentru alte sisteme democrate şi autoritare. Pe de altă parte, efortul de a compara două ţări vă permite să lucraţi cu date de nivel ordinal şi să obţineţi date pe care studiile unui singur caz nu le pot oferi.

Din această discuţie trebuie să reţineţi că există o mare varietate de strategii din care puteţi alege. Trebuie să alegeţi o întrebare anume care e potrivită chestiunii care vă interesează şi să găsiţi apoi sau dacă nu să creaţi dovezi relevante. Pentru aceasta trebuie să vă elaboraţi cercetarea făcând un dute-vino între întrebarea care vă interesează şi datele de care puteţi dispune. Când citiţi alte studii, notaţi sursele pe care se bazează, pentru a avea acces la o mai mare gamă de opţiuni.

Această abordare a cercetării – explorarea diferitelor strategii – este foarte importantă. Este realistă; vă determină să luaţi în considerare şi alternativele; vă încurajează să fiţi deplin conştienţi de riscurile strategiei pe care o adoptaţi; şi vă permite să vă apăraţi strategia pe care o alegeţi în cele din urmă. Are şi un inconvenient. Dacă sunteţi un cercetător începător, puteţi fi copleşiţi de varietatea de opţiuni. Puteţi simţi nevoia de a fi amănunţit în considerarea alternativelor şi în cunoaşterea tuturor cercetărilor relevante făcute de alţii.

În realitate puteţi fi ceva mai pragmatic. Trebuie să luaţi în calcul doar câteva alternative, dar nu trebuie să exageraţi. Dacă găsiţi o abordare care vă convine, şi pentru care aveţi date la dispoziţie, urmaţi-o. puteţi chiar să replicaţi un studiu făcut de altcineva. Asta poate fi justificabil. Puteţi afla ceva nou aplicând o teorie bine documentată la un nou subiect sau în condiţii noi. Dacă reuşiţi să găsiţi dovezi pentru a

Virgil STOICA

224

susţine, sau amplifica, o rezolvare care este acceptată ca fiind de bun simţ, puteţi obţine rezultate foarte importante.

E aproape imposibil să găsiţi o abordarea fără probleme şi este la fel de improbabil să obţineţi un rezultat de care să fiţi sigur în procent de sută la sută. Discutaţi aceste limite în studiul vostru. Lipsa de siguranţă nu e o greşeală a studiului vostru ci este o funcţie a naturii scenei politice şi sociale. Astfel, a nota avantajele şi dezavantajele arată interesul vostru pentru precizie şi în nici un caz nu indică un eşec.

Încă ceva despre alegerea subiectelor. Obişnuiţi-vă să vă gândiţi la ce probleme sunt discutate în mass media sau în lucrările altora. Multe studii descriu un eveniment, un comportament sau o politică într-o manieră care sugerează că ştim mai multe decât ştim în realitate. De exemplu, puteţi citi că un guvern tocmai a votat o lege care oferă asigurări în caz de epidemii catastrofice. Aceasta poate genera o întrebare privind varietatea şi rezultatele politicilor legate de asigurările de sănătate care au fost încercate în alte ţări. Aflaţi că un fostul primar din localitatea voastră a fost reales. Asta vă poate determina să vă întrebaţi cât de mulţi foşti primari au fost realeşi, sau să studiaţi campaniile câtorva candidaţi care au învins cu succes pe cel aflat deja în funcţie. Sau ar putea să vă determine să vă întrebaţi ce surse de suport a avut primarul vostru, şi dacă a existat vreo relaţie între aceste surse şi tipurile de politici pe care el sau ea le-a susţinut. În mod virtual orice rezultate pot fi folosite pentru a genera întrebări relaţionate care pot deveni subiecte interesante de urmărit. Analizarea rezultatelor în funcţie de alegerea măsurilor şi a teoriei Partea a treia a cursului a descris o serie de strategii de analizare a informaţiilor, multe din ele de natură cantitativă. A trecut în revistă o serie de tehnici statistice pe care le putem folosi pentru a descrie variabilele de interes, paternurile pe care le conţin, relaţiile pe care le au cu alte variabile, şi semnificaţia. Este important să reţinem că aceste rezultate şi concluzii statistice sunt de înţeles doar în contextul întrebărilor cercetării şi în funcţie de modul în care ne-am măsura variabilele. Capitolele anterioare au subliniat că legăturile pe care le stabilim între concepte şi datele de care dispunem sunt esenţiale pentru elaborarea studiilor. Ideea este că ele sunt la fel de importante şi în interpretarea rezultatelor analizei noastre. Ca un exemplu, dacă o cercetare a ajuns la o relaţie puternică (r = 0,8) între apatie şi neprezentarea la vot, ar fi prematur să se tragă concluzia că apatia este motivul neprezentării la alegeri. Înainte de a menţiona această concluzie, trebuie să vă referiţi la teoria după care v-aţi ghidat studiul şi motivele definiţiei alese. Puteţi interpreta înţelesul coeficientului de corelaţie 0,8 doar pe baza indicatorilor pe care i-aţi ales pentru apatie şi participare, dacă aţi folosit mai mulţi indicatori, dacă v-aţi întrebat care sunt motivele lipsei de participare, şi dacă v-aţi întrebat cât de multă diferenţă produce apatia în diferite condiţii sau pentru diferite grupuri de oameni. Doar astfel puteţi face o interpretare corectă a relaţiei cu r= 0,8. Dacă design-ul vostru de cercetare nu a fost în stare să i-a în calcul şi factorii adiţionali, atunci concluziile voastre trebuie să fie mai modeste şi să indice întrebările principale care nu au fost formulate.


225

Putem înţelege mai clar acest lucru dacă revedem pe scurt istoria studiilor despre participarea la vot. Studiile despre votare pe la mijlocul anilor ’60 au găsit o corelaţie puternică între apatie şi neprezentarea la vot – că nonvotanţii sunt mai apatici decât votanţii. Studiile explicau de obicei relaţia dând conceptului de apatie un înţeles special. Se considera că dacă oamenii apatici nu votează, înseamnă că ei sunt satisfăcuţi de sistemul politic. În timpul anilor ’60, însă, au existat numeroase proteste politice grave în Statele Unite, şi a devenit evident că mulţi din cei presupus apatici şi satisfăcuţi erau de fapt furioşi. Aparent, marea corelaţie între apatie şi neprezentarea la vot masca importante diferenţe între nonvotanţi. Studiile au început să propună şi să compare două ipoteze alternative, şi anume că neprezentarea la vot e corelată cu satisfacţia pasivă, în unele cazuri, şi cu furia şi alienarea în altele. O parte din probleme în acest caz a fost că design-ul iniţial de cercetare s-a axat pe un anumit punct de vedere în cazul apatiei. Propoziţiile, prin natura lor, dezbat o problemă dintr-o singură perspectivă. Propunând o anume relaţie, e inevitabil să ignorăm alte posibilităţi. Capitolele 3 şi 4 au descris complexitatea realităţii sociale şi factorii multipli care intră în cele mai multe dintre relaţii. Totuşi, din necesitate, cercetarea noastră examinează doar o parte a realităţii. Asumpţiile pe care le facem despre ce e important ne determină întotdeauna să căutăm doar anumiţi factori şi să nu examinăm alţi factori. Studiile despre votare descrise mai sus căutau doar semnele satisfacţiei pasive şi de aceea nu au observat furia şi alienarea care se ascundeau sub o astfel de suprafaţă. Analiza şi măsurile noastre, deci, trebuie întotdeauna interpretate în lumina întrebărilor de la care pornim şi a definiţiilor pe care le-am folosit pentru concepte. Aşadar rezultatele noastre sunt limitate de design-ul cercetării. Şi inversul e adevărat: faptele şi cifrele au înţeles doar în termenii întrebărilor de la care porniţi şi în contextul teoriilor, a asumpţiilor şi măsurilor pe care le folosiţi. Cei preocupaţi de integritatea analizei în domeniul social se referă adesea cu dispreţ la empirism. În parte ei spun că a colecta pur şi simplu faptele şi a le raporta ca atare poate fi eronat şi fără sens. Motivul este că faptele şi măsurile pe care le găsim depind în înţelesul lor de asumpţiile pe care le facem despre modul şi motivul pentru care oamenii votează sau se comportă într-un anumit fel. Pentru a clarifica, să luăm ca exemplu rezultatele cercetării că oamenii tind să voteze pentru partidul politic care le reprezintă cel mai bine interesele economice. Cum putem, interpreta aceste rezultate? Înseamnă oare că oamenii sunt actori raţionali care pot identifica ce partid este în interesul lor? Sau înseamnă că oamenii tind să voteze cu partidul care abordează problemele dintr-o perspectivă compatibilă cu a lor? Interpretarea pe care o facem depinde de asumpţiile pe care le facem despre comportamentul uman. Prima posibilitate presupune că indivizii calculează care e interesul lor şi se comportă ca atare. A doua posibilitate presupune că oamenii interacţionează în principal cu cei în condiţii similare şi sunt socializaţi într-o anume perspectivă politică. Ambele posibilităţi se bazează pe teorii bine fundamentate, şi ambele sunt conforme cu rezultatul că oamenii votează în funcţie de interesele lor economice, şi putem interpreta acest fapt doar legându-l de o anumită teorie sau un anumit model al realităţii.

Virgil STOICA

226

Relaţia strânsă dintre măsurile analitice şi design-ul cercetării are o altă implicaţie. Are legătură cu ideea că cercetarea este o căutarea continuă a înţelegerii. Rezultatele pot să vă determine să vă confirmaţi ipoteza iniţială sau să o înţelegeţi mai în detaliu. Astfel, rezultatele respective pot să vă determine să mergeţi un pas înainte în cercetare sau pot să vă conducă spre studiile altora pentru a face o comparaţie. Figura 7.1 ilustrează dinamica procesului de cercetare şi ideea că rezultatele studiilor noastre trebuie să fie în legătură cu întrebările iniţiale şi cu teoriile şi rezultatele altora. Analiza noastră devine astfel o parte a unui efort continuu a multor cercetători, cetăţeni, studenţi, oficiali publici şi politicieni de a înţelege mai bine lumea noastră politică şi condiţiile în care e posibilă şi dezirabilă schimbarea. Figura 7.1 Analiza politică ca proces continuu Implicaţia figurii 7.1. este că analiza este un proces continuu în care cunoştinţele sunt mereu clarificate şi revizuite. Este de asemenea un proces pe care îl împărţim cu alţii – unul pe care îl urmăm formal, ca student sau profesionist, sau informal, ca cetăţean sau politician. Prezentarea analizei

Dacă rezultatele nu sunt prezentate eficient, lucrarea este ratată. Trei aspecte ale prezentării sunt importante: clarificările conceptelor, prezentările grafice şi tabulare şi claritatea redactării.

Clarificările conceptelor sunt relevante pentru câteva momente ale cercetării. Cercetarea aduce de multe ori o contribuţie majoră în clarificarea unor concepte, luând în considerare schimburile între diferitele definiţii, şi precizând clar alegerea indicatorilor. Capitol 6 a subliniat că adesea trebuie să fiţi foarte atenţi în alegerea indicatorilor şi variabilelor, şi că alegerea voastră are influenţă asupra concluziilor studiului vostru. Descrieţi cu atenţie alegerile şi raţionamentele pe care le-aţi făcut. Notaţi orice compromisuri care au trebuit făcute şi care sunt implicaţiile posibile ale alegerilor pe care le-aţi făcut.

Clarificările conceptuale sunt importante când lucraţi cu date calitative, pentru care măsurătorile sintetice exacte sunt nepotrivite. În astfel de cazuri este tentant să presupuneţi că un paragraf scris este mai adecvat. Capitolul 4 descrie şi un număr de modalităţi de a trasa diagrame, de la lanţurile cauzale până la modelări cauzale mai exacte.

Claritatea scrisului este o preocupare finală în prezentarea studiului. Nu există nici un înlocuitor pentru precizarea clară a ipotezei, a definiţiilor termenilor, şi a instrumentelor de măsură pe care le folosiţi. A scrie clar este important şi în analizarea tabelelor şi a graficelor, în interpretarea măsurilor de corelaţie. Au fost elaborate

Teorii şi observaţii

Propoziţii Ipoteze

Design-ul cercetării

Colecţia de date

Concluzii


227

exerciţii care să vă ajute să exersaţi interpretarea tabelelor. Regula de bază este de a începe cu observarea modelelor generale. Stabiliţi-le exact, şi apoi notaţi excepţiile sau punctele suplimentare de interes.

Consideraţi următoarele date, folosite şi anterior. Mai întâi scrieţi un paragraf în care să le interpretaţi. Apoi citiţi cele două exemple din text, A şi B. care din acestea oferă o mai bună înţelegere a datelor? Comparaţi-le cu propria voastră analiză.

Tabel 7.1. Gradul de eficienţă a guvernului în funcţie de gradul de încredere în guvern

Încredere Gradul de eficienţă Puţină Medie Multă

Aproape mereu 1% 1% 7% De obicei 5 15 38 Uneori 19 46 43 Foarte puţină 43 33 12 Niciodată 32 6 1 100% 100% 100% N = 540 2 366 1 717

Notă: Totalurile pot să nu dea 100% datorită rotunjirilor.

Analiza voastră: ______________________________________________________________________

Exemplul de analiză A. Doar 2 procente dintre persoanele cu interes puţin sau mediu faţă de guvern consideră guvernul aproape întotdeauna eficient. Şapte procente din cei cu multă încredere consideră guvernul aproape întotdeauna eficient. Cinci procente din cei care au puţină încredere consideră guvernul de obicei eficient; 19 procente îl consideră doar oarecum eficient. 43 de procente din cei cu încredere redusă consideră guvernul ca având o eficienţă extrem de scăzută. Şi aşa mai departe. Exemplul de analiză B. datele arată că cei care au multă încredere tind să considere guvernul ca fiind mai eficient decât cei care au puţină încredere. De exemplu, din cei care au declarat că au multă încredere, 45 de procente au spus că guvernul este de obicei sau aproape întotdeauna eficient. Din cei cu încredere puţină, doar 6 procente au spus că guvernul este de obicei sau aproape întotdeauna eficient, şi 75 de procente au considerat eficienţa sa ca fiind mică sau inexistentă. Un al doilea rezultat interesant este că un foarte mic procent dintre respondenţi au considerat guvernul ca fiind aproape întotdeauna eficient, indiferent de cât de multă încredere i-au acordat. Analiza B este mai clară decât analiza B şi pune accentul pe cele mai evidente paternuri generale. Citează câteva exemple specifice pentru a ilustra aceste paternuri dar nu se pierde în detalii. Primul răspuns, din contra, nu face decât să prezinte datele iniţiale şi nu reuşeşte să desprindă paternurile generale. Ne pierdem în detalii. Cele două exerciţii care urmează acestui capitol vă cer să exersaţi aceste deprinderi. Primul exerciţiu vă cere să identificaţi un subiect de cercetare de interes şi

Virgil STOICA

228

să elaboraţi trei modalităţi de design de cercetare şi să vă gândiţi la modificările care ar putea apare. Al doilea exerciţiu vă oferă unele date şi vă cere să elaboraţi ipoteze legate de acele date şi să desfăşuraţi o analiză a informaţiilor. Ambele exerciţii subliniază faptul că aveţi o varietate de opţiuni în elaborarea design-ului. Ele trebuie să vă ajute să apreciaţi marea varietate de deprinderi pe care le-aţi achiziţionat.

Exerciţii

Exerciţiul VII.1. Elaborarea strategiilor de cercetare alternative Alegeţi un subiect interesant şi dezvoltaţi trei design-uri pentru a-l studia. Fiecare din design-uri trebuie să includă cel puţin itemii indicaţi mai jos. Formularea subiectului cercetării: Design 1: 1. Întrebarea cercetării, propoziţia sau ipoteza dacă e necesar: 2. Variabile şi indicatori: 3. Designul cercetării (experiment, cvasi-experiment, studiu corelaţional, studiu de

caz): 4. Instrumentele de măsură, sursele de date, sau strategiile de colectare a informaţiilor

relevante. Identificaţi nivelul de măsurare: 5. Avantaje şi limite: Design 2: 6. Întrebarea cercetării, propoziţia sau ipoteza dacă e necesar: 7. Variabile şi indicatori: 8. Designul cercetării (experiment, cvasi-experiment, anchetă, studiu de caz): 9. Instrumentele de măsură, sursele de date, sau strategiile de colectare a informaţiilor

relevante. Identificaţi nivelul de măsurare: 10. Avantaje şi limite: Design 3: 11. Întrebarea cercetării, propoziţia sau ipoteza dacă e necesar: 12. Variabile şi indicatori: 13. Designul cercetării (experiment, cvasi-experiment, anchetă, studiu de caz): 14. Instrumentele de măsură, sursele de date, sau strategiile de colectare a informaţiilor

relevante. Identificaţi nivelul de măsurare: 15. Avantaje şi limite:

?

Introducere

I. Psihologie şi politică

II. Rolul modelului behaviorist în evoluţia psihologiei politice

III. Persoană, personalitate şi personaj politic

IV. Indivizi-mase-conducători- mize politice

V. Metode şi tehnici de investigaţie în psiho-politică :

1. observaţia

2. convorbirea (interviul)

3. investigarea biografică

4. măsurarea şi evaluarea atitudinilor şi comportamentelor politice

5. gestionarea şi comunicarea situaţiilor de criză

6. studiul de caz

ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE POLITICE

Lect. dr. Gabriela CARPINSCHI

C U P R I N S

Obiective:

1. examinarea mecanismelor psihismului individual şi colectiv în cadrul acţiunilor şi situaţiilor politice;

2. cunoaşterea raporturilor dintre persoană, personalitate, personaj politic;

3. familiarizarea cu metode şi tehnici specifice domeniului de studiu;

4. formarea deprinderilor necesare analizei atitudinilor şi comportamentului actorilor politici.

Atitudini şi comportamente politice

231

Introducere

În dorinţa de a contracara unele critici aduse la adresa comportamentismului cu

privire la neimplicarea sa în studiul unor situaţii din trecut şi a faptului că a omis

abordarea comparativă diacronică, încercăm o abordare a prezentului şi în egală măsură

a trecutului şi a viitorului. Observaţiile lui R.A. Dahl exprimă fără îndoială una dintre

limitele abordării behavioraliste1, - absenţa de temeiuri istorice a bazelor politicii-,

atunci când susţine că politologul comportamentist analizează mai degrabă ceea ce este

şi nu şi ceea ce a fost.

De aceea, apreciem că în condiţiile în care aspirăm să părăsim “Europa

sovietizată” şi experienţa „naţional-comunistă”, în momentul în care am întrunit

condiţiile intrării în “Europa unită”, - ar fi normal să aducem la cunoştiinţa Uniunii

Europene că România, ca şi celelalte state din Centrul şi Estul Europei au fost supuse

unui proces forţat de sovietizare, că popoarele lor “martir” dezumanizate,

dematerializate au fost catalogate incorect de către puterile occidentale ca „ţări satelit”,

aliaţi fireşti ai Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Atragem atenţia că evoluţia

acestor state depinde de înţelegerea de către familia europeană a calvarului prin care au

trecut, ale cărui efecte, din păcate, mai persistă încă.Totodată, prin iniţierea unor mişcări

de rezistenţă anticomunistă, între anii 1947-1955, aceste state au „atenţionat”

Occidentul despre ceea ce înseamnă „comunismul cu faţă umană” şi au aşteptat

susţinere şi ajutor din partea lor. Astfel, în România, sunt consemnate acţiunile

împotriva abuzurilor socialismului din Bucovina până la Arad; revolta muncitorilor din

1977 de la Braşov; lovitura de stat sau revoluţia din decembrie 1989, înlăturarea

dictatorilor şi omorârea lor. În fostele ţări comuniste, Germania de Est, Ungaria,

Polonia, Cehoslovacia au avut loc mişcări de contestare a regimului comunist. În 17

iunie 1953, în principalele oraşe ale Germaniei de Est au avut loc revolte muncitoreşti;

1 Behavioralists= termenul „comportament” se referă atât la acţiunile politice care pot fi observate direct sau indirect (aspect de care se ocupau originarii behaviorists) dar şi de componentele perceptive, motivaţionale şi atitudinale ale comportamentelor, care contribuie la formarea identificărilor, a exigenţelor şi a asteptărilor politice ale individului, precum şi a sistemelor proprii de credinţe, de valori şi de obiective politice (H. Eulau, apud Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme,concepte, teorii, Polirom, Iaşi, 2007, p. 82)

Gabriela – Maria CARPINSCHI

232

în 18 septembrie 1989, a fost prezentat manifestul anticomunist, urmat apoi de demisia

lui Erich Honecker, iar 9 decembrie 1989 a culminat cu

dărâmarea Zidului Berlinului. În anul 1956, Ungaria a fost zguduită de revolte

anticomuniste urmate de intervenţia Uniunii Sovietice în calitate de apărător al

socialismului. În Polonia, în 1956 la Poznan sau în decembrie 1970 la Gdansk,

populaţia susţinută de Biserica catolică au forţat baricada comunistă. În Cehoslovacia,

în august1968, „Primăvara de la Praga” a fost înăbuşită de tancurile sovietice în numele

„prieteniei trainice” între poporul sovietic şi cel cehoslovac.

Atât evenimentele petrecute înainte de căderea comunismului cât şi cele produse

după căderea „Cortinei de Fier”, relevă că în condiţiile în care ne confruntăm cu o serie

de dificultăţi pe plan intern şi internaţional, uneori neluate în seamă, suportăm efectele

lor neplăcute, cum ar fi stări de insecuritate, situaţii de criză, de incertitudine etc., atât

la nivel individual cât şi la nivel social.

Referitor la „înfrumuseţarea imaginii României” , aceasta nu se poate înfăptui,

aşa cum consideră unii, doar „prin vorbe, promisiuni şi bune intenţii, iar nu prioritar,

prin fapte [….] Dar noi românii suferim de un adevărat sindrom al amânării. Nici nu

acceptăm, nici nu refuzăm. Amânăm orice gest chirurgical”2 .

Tegiversarea sau/şi folosirea unor strategii inadecvate pentru ieşirea din impas poate

degenera în nemulţumiri, violenţe, decădere şi prăbuşire.

De aceea, poate că un suport ştiinţific oferit de disciplinele socio-umane ar putea

contracara, ar fi ca o realitate intermediară între atmosfera de tensiune aproape

permanentă şi mitul unei noi societăţi libere, democratice, independente, în care Statul,

Poporul îşi susţin conducătorii, refuză întoarcerea la cultul personalităţii, impun

guvernarea colectivă, nu oscilează între Est şi Vest, susţin tactica “coexistenţei” în

relaţiile internaţionale .

În acest sens se înscrie şi demersul nostru, care încearcă punerea în funcţiune a

psihologiei politice - care nu este nici amestec de puţină psihologie în politică sau de

puţină politică în psihologie -, ci este o disciplină ştiinţifică ce-şi propune sezizarea

naturii complexe a realităţii politice şi aprofundarea diversităţii atitudinilor şi

comportamentelor politice. Această ramură a psihologiei generale îşi propune

surprinderea procesele mai greu decelabile ale universului psihic, precum şi sezizarea

reacţiilor adaptative, observabile, orientate către o direcţie determinată, prin intermediul

cărora se pot înţelege şi explica manifestările regimurilor politice,

2 Monica Lovinescu, Diagonale, Humanitas, Bucureşti, 2002, p.76.


233

dinamica politică a democraţiilor moderne, identificarea partidică (party identification),

climatul politic specific, personalitatea candidaţilor înscrişi pentru alegeri prezidenţiale

etc.

În acest context, analizăm problematica mai puţin cunoscută a psihologiei

politice, unul dintre “domeniile hibride”3 ale ştiinţei politice, prin intermediul căreia

putem întreprinde analize lucide asupra atitudinilor şi remodelări ale comportamentelor

în funcţie de contextul socio-politic. Alături de Alexandre Dorna, ne întrebăm dacă :

„Putem considera că faţeta politică a psihologiei rezidă în gestul de a-l determina pe

celălalt să acţioneze de bunăvoie, în loc să impună o atitudine obligatorie ? ” 4 sau dacă

încearcă în acelaşi timp să aducă la cunoştinţă „fenomene micropsihologice şi

macropsihologice ”.

Este cunoscut că „ noua disciplină ” psihologia politică a parcurs un drum lung

datorită transformării concepţiilor despre politică şi vechimii istorice a psihologiei. De

aceea, selectăm repere din trecutul, prezentul, dar şi din viitorul ei. După această parte

istorică, urmează explicarea relaţiilor sale cu alte “specializări hibride” 5 ale

ştiinţei politice. Surprinderea acestor conexiuni între diversele domenii ale politicului

conduc la definirea psihologiei politice, la caracterizarea domeniilor sale de cercetare şi

nu în ultimul rând la stabilirea unor coordonate metodologice. Demersul nostru, de

altfel, încearcă atât înţelegerea mecanismelor psihologice ale individului, maselor,

conducătorilor, a normalităţii sau anormalităţii lor, cât şi interpretarea mecanismelor

psihologice ale societăţii folosind metode de analiză specifice. De asemenea, ne

propunem ca prin trecerea în revistă a principalelor teorii, modele, abordări, să decelăm

contribuţia adusă de comportamentism la descătuşarea politologiei6 şi nu, în ultimul

rând, la îmbogăţirea bagajului conceptual al ştiinţei politice în general, al ştiinţelor

politice de graniţă în particular.

3 Mattei Dogan, apud Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (cood.), Manual de ştiinţă politică, Polirom, Iasi, 2005, pp.98-119. 4 Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p.26. 5 Matei Dogan, apud Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (coord.), Manual de ştiinţă politică, Polirom, Iaşi, 2005, pp.98-119 6 Domenico Fisichella, Ştiinţă politică. Probleme, concepte, teorii, Polirom, Iaşi, 2007, pp.80-86.


234

I. Psihologie şi politică

Au trecut milenii până s-a conturat lumea internă, până ce fiinţa umană şi-a

îndreptat atenţia spre Sine, întrebându-se “Cine sunt Eu ?”. Totodată, lupta individului

cu sine însuşi, cu celălalt, cu normele sociale şi culturale, în vederea adaptării dinamice

la schimbările interne şi externe, s-a desfăşurat pe baza legăturilor sale substanţiale,

energetice şi informaţionale cu mediul ambiant. De asemenea, interacţiunea individ-

mediu a pus în evidenţă comportamentul fiecărei persoane, după care a fost recunoscută

de către cei din jur personalitatea sa. În acelaşi timp, dezvoltarea societăţii şi evoluţia

individului uman a arătat că “a trecut vremea în care

zeii conduceau istoria(...). Stăpânirea naturii nu este de ajuns. Trăind în societate, omul

trebuie să înveţe să se stăpânească pe sine însuşi şi să se supună legilor comune.

Conducătorilor aşezaţi în fruntea naţiunilor le revine sarcina de a da aceste legi şi de a

face să fie respectate”7. Deciziile pe care aceştia din urmă le dau au importanţă

deosebită pentru evoluţia normală a societăţii. De aceea, trebuie separate de unele

măsuri cu consecinţe nefaste care pot fi resimţite de generaţiile următoare. În seria unor

decizii greşite, includem dorinţa utopică a unor elite politice de refacere a societăţii prin

decrete, sau credinţa că un popor se poate debarasa în întregime de trecutul său, sau

acordarea independenţei şi unei puteri nelimitate capilor Bisericii etc.

Acestea sunt doar câteva măsuri care au provocat unele disfuncţionalităţi resimţite într-

un mod neplăcut de-a lungul timpului.

De aceea, susţine Gustave le Bon, “cunoaşterea mijloacelor ce permit popoarelor

să fie guvernate în mod util, adică psihologia politică, a reprezentat

întotdeauna o problemă spinoasă. Şi este astfel cu atât mai mult astăzi, când noi

necesităţi economice, născute de pe urma progreselor ştiinţifice şi industriale, atârnă

greu asupra popoarelor şi scapă acţiunii ocârmuirilor lor [...]. Psihologia politică se

construieşte cu ajutorul unor materiale diverse, dintre care principalele sunt: psihologia

individuală, psihologia mulţimilor şi, în sfârşit, cea a raselor” 8.

7 Le Bon, Gustave, La psychologie politique, Flammarion, Paris, 1910. Psihologie politică, Antet XX Press, Prahova, (fără an), p. 4. 8 Ibidem, p.6


235

Mai greu de acceptat de către cercetătorii europeni este că, deşi au întreprins

analize diverse şi pertinente asupra unor probleme ce ţin de sfera psiho-politicii,

contribuţiile lor au fost puse în umbră de realizările specialiştilor de peste ocean. Cu

toate că însuşi termenul de psihologie politică a fost folosit pentru prima dată în Franţa

de către Émile Boutmy (1836-1905), că Hippolyte Taine (1828-1893) face parte dintre

membrii fondatori ai acestei discipline, având preocupări legate de

identitatea psihologică a cetăţenilor francezi, că un alt pioner al analizei mulţimilor şi al

susţinerii rolului conducător al liderului politic, Gustave Le Bon (1841-1931), scrie în

1895 Psychologie de foules, în 1910 Psychologie politique, ş.a. , acestea sunt doar

câteva dintre numele ilustre care au încurajat apariţia preocupărilor în acest domeniu şi

care au fost încadrate de Alexandre Dorna în „matricea franceză: individualismul şi

mulţimile”9. Cu totul alta este situaţia în Franţa la mijlocul anilor ’80, perioadă în care

statutul psihologiei politice nu mai este suficient de reprezentativ. Această situaţie s-ar

datora, în opinia Madelenei Grawitz, reînnoirii continue a tradiţiei sociologice

durkheimiste: “Valul sociologiei după 1968 a fost însoţit de discreditarea factorilor

psihologici. Reînnoirea durkheimismului, influenţa pozitivismului (cf. Bourdieu) şi a

cuantificării (cf. Boudon) au îndepărtat profesorii şi cercetătorii de psihologia

considerată individualistă şi reacţionară”10.

A.Dorna indică şi alte „repere pertinente” , de data aceasta pe autorii germani

care au contribuit la clarificarea şi la consolidarea acestei discipline. În acest sens

citează lucrările lui Sigmund Freud (1855-1939), care la rândul lor au facilitat analiza

psihologică a comportamentelor oamenilor politici. Un alt nume de referinţă pentru

psihologia politică este Max Weber (1864-1920), cel care îmbină cu succes munca

savantului cu cea a politicianului. În opinia sa alegerea faptele, organizarea lor, o

analiză raţională a comportamentelor actorilor politici şi, bineînţeles, înţelegerea

sensului pe care-l dau propriilor acţiuni contribuie la sezizarea proiectelor şi intenţiilor

acestora.

9 Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, pp.89-161 10 Madeleine Grawitz, Psychologie et politique (chapitre I), în: Traité de science politique (publié sous la direction de Madeleine Grawitz et Jean Leca), t.3, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, p.3. Autoarea apreciază că: “În Franţa, nici o unitate de învăţământ şi puţine studii tratează subiecte de psihologie politică” (op.cit., p. 1). Referindu-se la această situaţie dintr-o perspectivă personală, Madeleine Grawitz notează: “ Nu pot să uit că în 1970, atunci când am creat, înainte de a fi apărut în Statele Unite, primul Centru de Cercetări de Psihologie Politică, am fost taxată de CNRS ca «reacţionară». La aceste dificultăţi teoretice se mai adaugă, pentru studenţi, altele de ordin practic: preocuparea pentru debuşee. Deja prea numeroşi, psihologii găsesc posturi în serviciile sociale, antreprize sau marketing, politologii se orientează către administraţie, iar psihologia politică pătrunde greu pe piaţă în posturile pe care le-ar putea pretinde. Visul de a deveni consilier al prinţului rămâne în Franţa inaccesibil” (op.cit., notă de subsol, p. 3).


236

Vorbind de psihologia politică europeană, remarcăm aportul Şcolii de la

Frankfurt, care a încercat prin “teoria critică” să integreze economia politică marxistă

orientării psihanalitice freudiste. Exceptându-l pe Adorno11, Şcoala de la Frankfurt a

exercitat o influenţă considerabilă în planul psihologiei colective, mai mult decât în cel

al psihologiei individuale. Când spunem aceasta avem în vedere influenţa lucrărilor lui

Horkheimer12, Marcuse13, Fromm14, Habermas15 asupra Noii Stângi şi asupra mişcării

contestare din anii ’60, ’70 ai secolului al XX lea.

Totuşi, Europa întârzie recunoaşterea rolului factorilor psihologici în explicarea

unor evenimente politice. În acelaşi timp, importanţa acordată psihologiei politice în

mediile universitare europene este mai scăzută faţă de cea manifestată în aceeaşi

direcţie în cadrul centrelor universitare de dincolo de ocean. În sprijinul acestei

afirmaţii, vin cercetările din Statele Unite, de la Universitatea din Chicago, acolo unde

Charles E. Merriam şi Harold F. Gosnell au fost printre primii care – încă din anul 1924,

cercetând comportamentul politic electoral – , au insistat asupra necesităţii ca ştiinţa

politică să facă apel la psihologie16. Autorii americani au plecat de la teza următoare: în

măsura în care psihologia este studiul psihicului uman – al nevoilor şi reacţiilor omului,

al activităţii şi personalităţii sale –, este de neconceput ca ea să nu participe la

înţelegerea numeroaselor probleme ridicate de domeniul politic. Preluând această idee,

Harold D. Lasswell, unul dintre elevii lui Charles E. Merriam, a dezvoltat orientarea

academică centrată pe procesele psihologice, individuale şi sociale (motivaţie,

socializare) acordând, în acelaşi timp, o importanţa deosebită psiho-patologiei

individuale şi colective ca factor cauzal al comportamentelor politice17. Merriam şi

Lasswell sunt, de altfel, consideraţi şi consacraţi de literatura de specialitate drept

părinţii fondatori ai psihologiei politice ca disciplină universitară18.

11 Theodor W. Adorno, Else Frenkel-Brunswik, Daniel J. Levinson, R.N. Sanford, The Authoritarian Personality, Harper, New York, 1950. 12 Max Horkheimer, (1937), Théorie traditionnelle et Théorie critique, Gallimard, Paris, 1974 (trad. franc.). 13 Herbert Marcuse, One-Dimensional Man: Studies in the Ideology of the Advanced Industrial Society, Boston, 1964. 14 Erich Fromm, (1941), Frica de libertate, Editura Teora, Bucureşti, 1998. 15 Jürgen Habermas, The Theory of Communicative Action, Beacon Press, Boston, 1987; The Structural Transformation of the Public Sphere, MIT Press, Cambridge, 1989; A se vedea şi traducerea româneascã: Sfera publicã şi transformarea ei structuralã, Editura Unvers, CEU, Bucureşti, 1998. 16 Ch. E. Merriam and H. F. Gosnell, Non-Voting, University of Chicago Press, 1924. 17 Harold. D. Lasswell, Psychopathology and Politics, University of Chicago Press, 1930; de acelaşi autor: Politics: Who Gets What, When, How, McGraw-Hill, 1936 şi Power and Personality, Norton, New York, 1948. 18 Cf. F. I. Greenstein and N. W. Polsby (editors), Handbook of Political Science, Addison-Wesley, Mass., 1975; A. W. Finifter (editor), Political Science: The State of the Discipline, American Political Science Association, Washington D.C., 1983; Georges Burdeau, Traité de science politique, 3-ème


237

O primă problemă epistemologică importantă ce se ridică acum, se referă la

dificultăţile statutului epistemic al psihologiei politice. Nou venită în arealul

cunoaşterii, psihologia politică a trebuit să-şi croiască propriul drum în universul

ştiinţelor socio-umane. Un pariu nu tocmai uşor, cu atât mai mult cu cât psihologia

politică a fost şi rămâne frământată de numeroase dileme ce ţin de paradoxurile naturii

umane şi sinuozităţile cunoaşterii politice. Ambiţiile scientismului, subiectivismul şi

relativismul intuiţionismului, permanentele dileme în legătură cu preeminenţa analizei

cantitative, formalizate sau a celei calitative, a psihologicului sau a politicului, a

normalului sau a patologicului, a psihologiei individului sau a celei de grup etc. au

plasat psihologia politică într-o situaţie dilematică. Mai mult – în condiţiile în care

activitatea umană este un tot complex ce interacţionează cu un context bio-psiho-socio-

cultural cel puţin tot atât de complex –, delimitarea obiectului psihologiei politice este,

în sine, dilematică. Literatura de specialitate stă mărturie în acest sens.

Morton Deutsch, de pildă, consideră că psihologia politică are drept obiect:

cercetarea interacţiunii proceselor psihologice şi a celor politice, studiul omului şi al

politicii în corelaţiile lor19. După cum au arătat o serie de autori americani – printre care

J.C. Davies20 şi Jeanne Knutson21 –, psihologia implică, prin definiţie, o concepţie

asupra omului. Fiinţă esenţialmente paradoxală, omul este, în acelaşi timp, o fiinţă

naturală, supusă nevoilor fiziologice, şi una socială, raţională, creatoare de cultură.

Fiinţă specială şi sensibilă, omul filtrează influenţele mediului prin procesele

intelectuale, voliţionale şi afective ce dau conţinut şi sens propriului psihism. Cum

poate fi delimitată, în acest context, partea psihicului uman interesată de politic şi

interesând, la rându-i, politicul? Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, relaţională fiind,

psihologia politică intră în contact cu o serie de alte discipline: psihologia, psihologia

socială, psihologia patologică, sociologia, economia, istoria, dreptul etc. Pentru Davies

şi Knutson, comportamentul politic este funcţia sau produsul interacţiunii organism –

mediu: c = f (OM). Ei consideră că există o anumită structură psihologică a omului

politic ce-i influenţează comportamentul în spaţiul privat dar, mai ales, în cel public. În

édition, Librairie Génerale de Droit et de Jurisprudence, R. Pichon et R. Durand-Auzias, Paris, 1980; Madeleine Grawitz, Jean Leca (sous la direction de), Traité de science politique, Presses Universitaires de France, Paris, 1985; David Marsh and Gerry Stoker (editors), Theory and Methods in Political Science, Macmillan Press, London, 1995; Robert E. Goodin and Hans-Dieter Klingemann (editors), A New Handbook of Political Science, Oxford University Press, Oxford, New York, 1996, etc. 19 Morton Deutsch, Qu’est-ce que la psychologie politique? Les dimensions politiques de la psychologie, n° 96, “Revue Internationale des Sciences Sociales”, vol.XXXV, n° 2 (1983), pp. 245–260. 20 J.C. Davies, Human Nature in Politics, Willey, New York, 1963; de asemenea: When Men Revolt and Why. A Reader in Political Violence and Revolution, Free Press, New York, 1971.


238

general, în S.U.A. preeminentă în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a fost

cercetarea psihologică care şi-a reclamat dreptul de a fi “socialmente indiferentă”,

domeniul politologic fiind considerat doar un teren de aplicaţie al conceptelor şi

teoriilor psihologice22. Din această perspectivă, unii psihologi au considerat că ştiinţa

lor are drept obiectiv înţelegerea principiilor generale ce dictează comportamentele, şi

nu explicarea atitudinilor concrete din diferite contexte politice23.

Diferenţe de percepţie şi abordare datorită formaţiei profesionale, poziţiei

academice şi intereselor instituţionale au făcut ca statutul epistemic şi social al

psihologiei politice să nu fie unitar şi lipsit de controverse. Astfel, pentru o parte a

politologilor, studiul personalităţii nu prezintă un interes deosebit deoarece, după cum

au remarcat aceştia, indivizi diferiţi plasaţi în situaţii asemănătoare acţionează, de cele

mai multe ori, în aceeaşi manieră. Important pentru cercetarea politologică este “studiul

a ceea ce se spune şi se face, nu studiul motivelor (subl. ns.) a ceea ce se spune şi se

face”, declara în 1965 W. Riker într-un net spirit pozitivist24. În acelaşi spirit, se

considera că politologii trebuie să izoleze în interiorul propriilor cercetări o serie de

probleme şi aspecte psihologice total eterogene: efectele fricii prin incitare la violenţă25,

presiunea de grup asupra indivizilor26, dogmatismul şi personalitatea autoritară27 etc.

Împotriva obstacolelor de ordin epistemologic, instituţional sau subiectiv, psihologia

politică şi-a văzut, în cele din urmă, domeniul academic recunoscut, pentru început în

Statele Unite, apoi în Europa. “Am fost obligaţi să utilizăm termenii de psihologie

politică – arată Madeleine Grawitz –, tot aşa cum pe nedrept se spune filosofie politică

sau sociologie politică (traducerea lui political psychology al anglo-saxonilor), căci

psihologia, la fel ca filosofia şi sociologia, nu este politică. Este vorba, de fapt, de partea

de filosofie, sociologie sau psihologie consacrată politicii. Dar un racursi comod este, în

21 Jeanne Knutson, The Human Basis of Polity: A Study of the Psychology of Political Men, Aldine, 1972; de asemenea: Jeanne Knutson (ed.), Handbook of Political Psychology, Jossey Bass, San Francisco, 1973. 22 Richard A. Littman, Psychology: The Socially Indifferent Science, în “American Psychologist”, 16 (1961), pp. 232–236; H. Sarf, Psychological Needs Integrated Education in Political, Social and Psychological Theory, în “Political Psychology”, Summer, 1980. 23 F. I. Greenstein and M. Lerner, A Source-Book for the Study of Personality and Politics, Markham, Chicago, 1971. 24 W. Riker, Theory and Science in the Study of Politics: A Review, în “The Journal of Conflict Resolution”, IX, 1965, 3, pp. 375–379. 25 I. L. Janis, S. Fesbach, Effects of Fear-Arousing Communications, în “Journal of Abnormal and Social Psychology”, 1953, n° 48, pp. 78–92; de asemenea: I. L. Janis, Victims of Group Think, Houghton Mifflin, Boston, 1971. 26 S. E. Asch, Effects of Group Pressure upon the Modification and Distorsion of Judgements, în: (Guy Swanson, T. Newcomb and others ed.), Readings in Social Psychology, 1952; de asemenea: S.E. Asch, Social Psychology, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1952. 27 T. W. Adorno, Else Frenkel-Brunswik, Daniel- J. Levinson, R. N. Sanford, op.cit.


239

general, utilizabil”28. Desigur, titulatura unei discipline îşi are importanţa şi semnificaţia

sa. Mai important este, însă, aportul pe care psihologia, în general, psihologia politică în

particular, îl pot avea la înţelegerea comportamentului actorilor politici individuali şi

colectivi, la explicarea interacţiunii proceselor şi motivaţiilor în plan psihologic şi

politic.

În acest context, putem aminti că unii autori – A.L. George şi J.L. George29,

F.I. Greenstein30, Jeanne Knutson31 printre alţii –, au folosit intermitent şi titulatura de

“personalitate politică”. Studiul personalităţii reprezintă, cu certitudine, un domeniu

important al psihologiei, cei doi termeni aflându-se în raporturi de complementaritate.

Începând cu secolul al XIX-lea, ca reacţie faţă de introspecţie şi sub influenţa

pozitivismului din ştiinţele naturii, a medicinei clinice şi fiziologiei, cercetarea

experimentală a trăsăturilor psihologice şi analiza factorială au dus la cuantificarea

studiului personalităţii. S-a ajuns, astfel, la înţelegerea personalităţii “nu ca o entitate

reificată, ci ca un ansamblu de variabile”. Cercetarea personalităţii a urmărit scopuri

clinice, de vindecare, în timp ce experienţele de laborator ale psihologiei experimentale

vizau descoperirea legilor generale (nomotetice) ale psihicului uman. Dacă psihologul

studiază o serie de procese particulare (percepţii, reflexe, reprezentări, memoria, voinţa,

afectele etc.), psihologul personalităţii cercetează ansamblul personalităţii umane în

acţiune, condiţionată de propriul habitat. Psihologia

personalităţii integrează, mai mult decât decupează. Ea este mai puţin neutră, mai

evaluativă şi, implicit, mai subiectivă decât studiul analitic al proceselor psihice. Şi la

nivelul psihologiei personalităţii se regăseşte vechea dezbatere asupra “generalului şi

unicului”32. Pentru unii psihologi, analiza personalităţii trebuie să se aplice unui singur

individ, ţinând cont de toate caracteristicile sale, în timp ce pentru alţii cazul particular

nu prezintă interes decât cu titlu de exemplu pentru a ilustra o teorie generală. Dilema

rămâne deschisă, deşi o serie de lucrări anglo-saxone de psihologie politică, având cel

mai adesea psihologi drept autori, rezolvă problema prin structurarea conţinutului în

felul următor: analiza cazurilor individuale, cercetarea tipologică, studiile globale33.

28 Madeleine Grawitz, op.cit., p. 4. 29 A. L. George and J. L. George, Woodrow Wilson and Colonel House: A Personality Study, Dover, New York, 1956. 30 F. I. Greenstein, Personality and Politics: Problems of Evidence, Interference and Conceptualization, Markham, Chicago, 1969. 31 Jeanne Knutson, Psychology Variables in Political Recruitment: An Analysis of Party Activists, The Wright Institute, Berkeley, 1974. 32 G. W. Allport, The General and the Unique in Psychological Science, în “Journal of Personality”, n° 30, pp. 405–422. 33 F. I. Greenstein, M. Lerner, op.cit.


240

Psihologia politică nu poate fi redusă, însă, la studiul personalităţii. Intrarea maselor în

istorie în contextul modernităţii politice declanşate în lumea occidentală încă din

secolele al XVII-lea – al XIX-lea, conflagraţiile mondiale şi aventurile totalitarismelor

secolului al XX-lea, au reclamat schimbarea parametrilor vieţii politice, implicit,

îmbogăţirea conţinutului şi modificarea dimensiunilor jocului politic tradiţional34. Jocul

politic începe să atragă acum, prin miză şi responsabilitate, pe scenă şi în culise,

numeroşi actori individuali (oameni politici, tehnocraţi, personalitati), cât şi actori

colectivi mai mult sau mai puţin organizaţi: mase, comunităţi teritoriale, colectivităţi

profesionale, grupuri structurate pe diverse criterii: ideologic, politic, etnic, sexual,

lingvistic, religios etc. Începând cu Gustave Le Bon35 (1895) şi trecând prin Freud36,

Reich37, Fromm38, Riesman39, Canetti40, pentru a ne opri doar la clasicii domeniului, s-a

făcut mereu apel la psihologia colectivă concepută ca altceva decât o simplă sumare a

psihismelor individuale. Psihologia politică este, în fond, studiul interacţiunii

proceselor psihice individuale şi de grup cu procesele politice. Ea contribuie, astfel, la

explicarea comportamentului actorilor politici individuali şi colectivi, precum şi la

înţelegerea specificităţii şi întrepătrunderii acestor comportamente în sfera vieţii

politice. Astfel concepută, psihologia politică a penetrat cu destul succes în ultimul sfert

al secolului al XX-lea nu numai mediile academice, dar şi viaţa socială, în general.

Care ar fi motivele care au dus la dezvoltarea relativ recentă a psihologiei

politice? Pentru a răspunde la această întrebare, avansăm distincţia dintre paradigmă şi

ştiinţă, mai precis, dintre paradigma psihologistă (behavioristă) ca modalitate şi stil de

cercetare, pe de o parte, şi psihologia politică ca disciplină ştiinţifică, pe de altă parte.

Ştiinţele sociale au apărut şi au progresat odată cu provocările “epistemologice” venite

din partea societăţilor moderne şi contemporane. Procesele şi implicaţiile complexe ale

industrializării şi dezvoltării economice, ale urbanizării, rur-urbanizării, modenizării,

informatizării etc. au ridicat probleme de cunoaştere şi cercetare specifice vieţii sociale.

Dualitatea obiectiv-subiectiv inerentă socio-umanului şi, implicit, caracterul specific al

(auto)cunoaşterii socio-umane au pus ştiinţele sociale, inclusiv ştiinţa politică, în

situaţia de a recurge la explicaţii şi interpretări de factură psihologică. O serie de

34 José Ortega y Gasset, (1929), Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 1994. 35 Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895. 36 Sigmund Freud, Psychologie de groupe et analyse du moi, în: Essais de psychanalyse, Payot, Paris, 1921 (trad. franc.), 1981 (nouă trad.). 37 Wilhelm Reich, La psychologie de masse du fascisme, Payot, Paris, 1972 (trad. franc.). 38 Erich Fromm, op.cit. 39 David Riesman, La foule solitaire, Arthaud, Paris, 1964 (trad. franc.).


241

fenomene social-istorice totalitarismul, decolonizarea, conflicte militare, violenţa

fundamentalistă, etc. nu au mai putut fi explicate de paradigma tradiţională, normativ-

instituţională. De asemenea, procesele social-politice curente, începând cu organizarea

şi conducerea centrală şi terminând cu mecanismele decizionale la nivelul autorităţilor

locale, nu mai puteau fi explicate, înţelese şi interpretate doar prin paradigma

tradiţională normativ-instituţionalistă. Cu alte cuvinte, problemele vieţii politice şi

exigenţele cunoaşterii politice reclamau o nouă paradigmă de cercetare: paradigma

psihologistă. Aplicarea şi dezvoltarea acestei modalităţi de abordare şi analiză

psihologică a proceselor şi situaţiilor politice de către numeroşi cercetători în diferite

studii de caz a condus, în mod implicit, la consolidarea statutului epistemic al

psihologiei politice înţeleasă ca disciplină universitară, adică ca un ansamblu coerent de

concepte, idei, teorii ce explică şi interpretează viaţa politică prin prisma psihologiei.

Referindu-ne la raportul paradigmei psihologiste cu psihologia politică, considerăm că –

din perspectiva dialecticii cuplurilor conceptuale polare instrument-rezultat, mijloc-scop

–, paradigma psihologistă (behaviorismul) este instrumentul, mijlocul, iar psihologia

politică este rezultatul, scopul.

Ipoteza de lucru de la care plecăm în reconstrucţia psihologismului ca paradigmă a

cunoaşterii politice şi a psihologiei politice ca ştiinţă specială, cu deschidere

interdisciplinară este următoarea: existenţa unui homo politicus cu diferite tipuri de

comportament. Homo politicus în interrelaţie cu masele, grupurile, societatea

construieşte obiectul psihologiei politice, adică al unei discipline ştiinţifice

instituţionalizate în viaţa academică. Existenţa lui homo politicus asigură baza

existenţială a psihologismului (behaviorismului) , una dintre paradigmele cunoaşterii

politice alături de instituţionalism şi sistemism.

Ipoteza existenţei lui homo politicus ne-a ajutat în încercarea de reconstrucţie

epistemică a psihologismului ca paradigmă şi a psihologiei politice ca ştiinţă. O serie

de întrebări au oferit imaginea preocupărilor specifice ale acestui drum al reconstrucţiei.

De pildă, de la întrebarea : care sunt trăsăturile psihologice care-l caracterizează pe

homo-politicus ? Cum se comportă psihicul uman în procesul luării deciziilor ?

Calităţile conducătorului corespund cerinţelor societăţii sau sunt rezultatul “ficţiunii

compozite” a maselor ? Dictatorul este o persoană cu tulburări psihice? sunt doar o

parte a întrebărilor care oferă o perspectivă asupra problematicii specifice

psihologismului ca paradigmă şi psihologiei politice ca ştiinţă.

40 Elias Canetti, Masse und Macht, Claassen Verlag, Hamburg, 1960, (trad. franc.: Masse et puissance,


242

În încercarea de conturare a specificului psihologiei politice, Mattei Dogan

demonstrează că este un “domeniu hibrid”, situat între psihologie şi ştiinţa politică. În

opinia sa, “psihologia politică are două surori: una mai mare, psihologia socială,

recunoscută formal în toate universităţile importante din lume; şi una mai mică, ştiinţa

cognitivă [...] Psihologia politică se întâlneşte rareori cu ştiinţa cognitivă, dar

este în contact permanent cu psihologia socială “41. Psihologia politică sau psihopolitica,

aşa cum apare în lista Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice (1995), este

considerată una dintre specialităţile „hibride”, alături de sociologie politică, filosofie

politică, geografie politică, alienare politică, ştiinţe juridice comparative, economie

politică internaţională, pluralism sociopolitic etc. Această disciplină intră în contacte cu

specialişti care aparţin formal altor discipline. De aceea, psihologia politică ca

specialitate hibridă împrumută şi face schimburi de concepte, teorii şi metode cu

disciplinele învecinate – teorie politică, epistemologie politică, filosofie politică,

antropologie politică, sociologie politică etc. – şi împreună cu acestea formează sistemul

ştiinţelor politice. Folosim conceptul de sistem în sensul de ansamblu relativ coerent de

cunoştinţe referitoare la un domeniu determinat al vieţii sociale: politicul. Cu toate că

şi-a pierdut din popularitate – evidenţiază V.Boari -, utilizarea acestei noţiuni este, din

punct de vedere metodologic, o necesitate, căci impune diversificarea cunoaşterii şi

cercetării fenomenelor politice, nevoia coerenţei, cooperării şi unităţii folosind

abordarea multi şi interdisciplinară. De fapt, sistemul ştiinţelor politice încearcă

descoperirea punţilor între diferite discipline şi câmpuri de cercetare văzute ca

modalităţi complementare de analiză. În acest context, încercarea de delimitare a

obiectului psihologiei politice corespunde exigenţelor transdisciplinare care s-au impus

în practica ştiinţelor socio-umane şi politice contemporane. Este necesar să precizăm că

apariţia unor “discipline de graniţă”, precum psihologia politică sau sociologia politică,

epistemologia politică, antropologia politică etc. , care au ca obiect cercetarea

politicului în aspectele particulare, specifice, - psihologice,

sociologice, epistemologice, antropologice -, nu anulează intercondiţionările,

unitatea sau coerenţa domeniilor de cercetare ştiinţifică a politicului. Aceste demersuri

se înscriu pe linia evoluţiei obiectului de investigat – politicul – şi a cunoaşterii politice

prin diversificarea perspectivelor, metodelor şi tehnicilor de investigaţie.

Gallimard, Paris, 1966). 41 Dogan, Mattei, Sociologie politică, Editura Alternative, Bucuresti, 1999, p.372. Psihologia socială “analizează şi explică anumite fenomene care sunt simultan psihologice şi sociale” -ca de exemplu: comunicaţiile de masă, limbajul, reprezentările sociale etc.- (Moscovici, Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi, 1999, p.17.)


243

II. Rolul modelului behaviorist în dezvoltarea psihologiei politice

Am încercat să răspundem, până acum, la întrebarea dacă psihologia politică are

un statut epistemic dilematic. În acest context, am avansat ipoteza conform căreia

consolidarea epistemică a psihologiei politice s-a produs prin căutările paradigmei

psihologiste şi soluţiile acesteia la problemele şi provocările venite din lumea reală.

Pentru a verifica această ipoteză trebuie să căutăm, în continuare, originile

paradigmei psihologiste, să-i analizăm conţinutul şi să-i evaluăm contribuţia ştiinţifică.

Dar, pentru a realiza toate acestea trebuie să pornim de la nucleul acestei paradigme,

adică de la cercetarea comportamentului politic aşa cum a debutat şi evoluat aceasta în

Statele Unite ale Americii. Deci, “political behavior research” şi avatarurile cunoaşterii

politice!

Cercetarea comportamentului politic (“political behavior research”) este reacţia

socio-psihologiei americane faţă de tradiţia normativă şi instituţionalismul politologic

ce se dezvoltaseră cu precădere în Europa. O retrospectivă asupra tradiţiei cercetării

comportamentului politic în Statele Unite – consideră Warren E. Miller, membru al

comunităţii ştiinţifice americane de peste 50 de ani –, ar cuprinde de-a lungul secolului

al XX-lea cel puţin trei epoci: “cea nouă, cea veche şi cea foarte veche”42. Pentru

“epoca foarte veche” reprezentative sunt lucrările de pionierat ale lui Merriam şi

Gosnell43, Stuart Rice44, Samuel P. Hayes Jr.45, apărute în anii 1920, 1930. “Epoca

veche” cuprinde seria studiilor lui Paul Lazarsfeld, Bernard R. Berelson şi Hazel Gaudet

efectuate în cadrul Biroului de Cercetare Socială Aplicată al Universităţii Columbia

asupra comportamentului electoral în statul New York cu prilejul alegerilor

42 Warren E.Miller, Political Behavior, Old and New, în: A New Handbook of Political Science (edited by Robert E. Goodin and Hans-Dieter Klingemann), Oxford University Press, 1996, p. 294. 43 Ch. E. Merriam and H. F. Gosnell, op.cit. 44 Stuart Rice, Quantitative Methods in Politics, Knopf, New York, 1928. S. P. Hayes Jr., Voter’s Attitudes towards Men and Issues, în “Journal of Social Psychology”, 2, pp. 164–182 .


244

prezidenţiale din anii 1940, 1944, 194846. In aceste studii de sociologie electorală a fost

aplicată pentru prima dată tehnica interviurilor repetate ce urmărea, pentru o perioadă

relativ lungă de timp, descoperirea coordonatelor şi mecanismelor comportamentului

politic al grupurilor omogene de alegători într-un regim democratic. Studiile întreprinse

de echipa de la Columbia University au condus la elaborarea unei veritabile teorii

privind natura colectivă a deciziei electorale. Orientarea sociologică a şcolii de la

Columbia a pus în evidenţă rolul determinant al structurilor sociale asupra

comportamentului politic şi, în special, rolul crescând al grupurilor elementare omogene

(familia) în stabilirea opţiunii politice pe măsura înaintării în campania electorală.

În sfârşit, introducerea după 1950 a pespectivei micro-analitice de psihologie

socială în cadrul unui “Political Behavior Programme” de pe lângă Centrul de Cercetare

şi Prospectare al Universităţii din Michigan marchează intrarea în “epoca nouă” a

behaviorismului politic american. Susţinut de mari fundaţii particulare precum, Ford,

Rockefeller, Carnegie, Russell Sage, Markle, “political behavior research” a cunoscut în

deceniile al 6-lea, al 7-lea şi al 8-lea o perioadă de intensă

dezvoltare. Suportul organizaţional pentru abordarea comportamentistă a proceselor

politice a fost oferit de Social Science Research Council (SSRC) în cadrul căruia

funcţiona, începând din 1949, Council Committee on Political Behavior. Şi puternica

American Political Science Association a furnizat ( şi continuă să o facă şi astăzi )

sprijin şi legitimare ştiinţifică programelor de cercetare a comportamentelor politice în

diferite contexte: local, naţional, regional, global. Behaviorismul politic american a

pătruns, astfel, în comunitatea ştiinţifică internaţională, fiind recunoscut oficial în cadrul

Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţă Politică şi de UNESCO. Recunoaşterea şi sprijinul

instituţional, la nivel naţional şi internaţional, demonstrează faptul că behaviorismul a

reuşit să se impună ca paradigmă în ştiinţa politică americană şi să pătrundă, totodată, în

universităţile şi centrele de cercetare din afara Statelor Unite.

Warren E. Miller consideră că, în istoria contemporană a behaviorismului politic

american, “epoca nouă diferă de epoca veche, cel puţin, din trei puncte de vedere”47. În

primul rând, prin calitatea informaţiilor, modalitatea adunării şi prelucrării cantitative şi

calitative a datelor. Dacă în “epoca veche”, preponderent idealistă şi romantică, existau

anumite deficienţe metodologice, iar baza de date era alcătuită dintr-o simplă colecţie de

informaţii prelucrate în special manual, “epoca nouă” cunoaşte profesionalizarea

46 P. F. Lazarsfeld, B. R. Berelson, H. Gaudet, The People’s Choice: How the Voter Makes Up His Mind in a Presidential Campaign, Columbia University Press, New York, 1944. 47 Warren E. Miller, op.cit., p. 299 şi urm.


245

activităţii organizaţionale şi metodologice în ceea ce priveşte “research methods”,

“political methodology” şi, totodată, rafinarea metodelor şi tehnicilor de cercetare. În al

doilea rând, avântul metodologic al behaviorismului politic în “epoca nouă” nu poate fi

înţeles în afara “revoluţiei informaticii”, a utilizării calculatoarelor şi reţelelor de

calculatoare atât de necesare în crearea bazei de date şi în prelucrarea informaţiilor. În al

treilea rând, este vorba despre organizarea socială a accesului la date. Primii ani ai

“revoluţiei behavioriste” au fost marcaţi de o veritabilă explozie a studiilor empirice

bazate pe culegerea datelor, semnificative din punct de vedere politic, în cadrul unor

largi categorii ale populaţiei. A fost urmărit, cu precădere, comportamentul electoral cu

ocazia alegerilor legislative şi prezidenţiale. Rezultatele acestor cercetări rămâneau,

însă, până prin anii 50, în atenţia doar a cercurilor academice. De abia în ultimele

decenii aceste rezultate, din ce în ce mai sofisticat prelucrate, mai specializate şi mai

nuanţate, au început să intereseze cercurile politice şi de afaceri. Este, astfel, tot mai

mult conştientizată importanţa cercetărilor empirice specializate ale căror rezultate

prezintă valoare şi interes strategic.

Cercetarea comportamentului politic s-a dezvoltat, aşadar, cu precădere în universul

academic multi şi interdisciplinar pe care l-au cunoscut ştiinţele sociale în Statele Unite

după al II-lea război mondial. Cercetători de la o serie de universităţi – Columbia,

Chicago, Michigan, Yale, Iowa, Carolina de Nord etc.– au îmbinat în modelările şi

analizele lor demersuri şi explicaţii din domeniile psihologiei generale, psihologiei

sociale, pedagogiei sociale, psihopatologiei, sociologiei, antropologiei, economiei

politice, statisticii şi metodologiei sociale. O serie de autori au realizat, după 1950,

lucrări de analiză a comportamentului politic în diferite contexte şi la diferite niveluri.

Astfel, Angus Campbell, G. Gurin, şi Warren E. Miller în The Voter Decides au cercetat

predispoziţiile de la nivelul partidului, al candidaţilor şi al orientărilor ideologice ce pot

explica deciziile de vot ale alegătorilor. Au fost puse, de asemenea, în evidenţă

legăturile şi intersecţiile cetăţeanului cu diferitele grupuri sociale48. În The American

Voter, Angus Campbell, Philip Converse, Warren Miller şi Donald Stokes au analizat

procesul de socializare politică începând cu etapa pre-adultă. Ei au schiţat un model al

formării cetăţeanului american în ipostaza de alegător responsabil. În acest scop, autorii

au pus în evidenţă rolul şi ponderea familiei, şcolii, colegilor la cristalizarea valorilor şi

credinţelor necesare maturizării politice a adolescenţilor, astfel încât aceştia să devină

48 A. Campbell, G. Gurin, W. E. Miller, The Voter Decides, Row Peterson, Evanston, Ill, 1954.


246

buni cetăţeni ai unei mari ţări democratice49. O lucrare semnificativă pentru analiza şi

modelarea comportamentului actorilor politici în cadrul proceselor de organizare şi

conducere la nivelul comunităţilor locale din micile oraşe americane este Who Governs:

Democracy and Power in an American City, semnată de Robert Dahl50. De o importanţă

deosebită este şi cartea lui H. Eulau şi K. Prewitt, Labyrinths of Democracy:

Adaptations, Linkages, Representations, and Policies in Urban Politics, adevărată

demonstraţie metodologică de analiză cantitativă a datelor şi prelucrare calitativă a

informaţiilor culese la nivelul democraţiei locale şi a politicilor de dezvoltare urbană51.

Intr-o panoramă asupra behaviorismului politic, Edward G. Carmines şi Robert

Huckfeldt susţin că acesta a fost în Statele Unite opera “a trei şcoli de cercetare: tradiţia

sociologiei politice lansată de Biroul de Cercetare Aplicată al Universităţii Columbia,

tradiţia psihologiei politice cu origini în Centrul de Cercetare şi Prospectare al

Universităţii din Michigan şi tradiţia economiei politice iniţiată prin aplicarea

conceptelor raţionalităţii şi auto-interesului în studiul comportamentului cetăţeanului”52,

aşa cum apare în analizele lui Anthony Downs53 dedicate teoriei economice a

democraţiei. Important este că toate aceste studii sunt cercetări asupra

comportamentului politic al electorului individual în context social. Mai mult, fiecare

din şcolile amintite a pus, într-o manieră specifică, problema responsabilităţii

cetăţeanului într-un sistem democratic. Astfel, “sociologii politici s-au văzut obligaţi să

confrunte determinismul social cu modelul cetăţeanului independent. Psihologii politici

au scos la iveală vacuum-ul cunoaşterii politice la nivelul cetăţenilor obişnuiţi şi

implicaţiile acestuia asupra teoriilor democraţiei şi a decidenţilor politici. Economiştii

politici au pus, probabil, ultima enigmă referitoare la cetăţenie: de ce este un individ

raţional investit cu datorii cetăţeneşti, din moment ce efectul fiecărei investiţii

individuale este atât de trivial şi lipsit de importanţă?”54. Observăm că fiecare din aceste

tradiţii de cercetare a lansat o provocare specifică responsabilităţii cetăţeanului şi,

implicit, funcţionalităţii democraţiei. Remarcabil este, de asemenea, faptul că fiecare

din aceste tradiţii a ajuns la o reconciliere a capacităţilor cetăţenilor concreţi cu

exigenţele teoretice impuse de politica democratică. Pe acest traseu al reconcilierii a

49 A. Campbell, P. E. Converse, W. E. Miller, D. E. Stokes, The American Voter, Wiley, New York, 1960. 50 Robert Dahl, Who Governs: Democracy and Power in an American City, Yale University Press, New Haven, Conn., 1961. 51 H. Eulau and K. Prewitt, Labyrinths of Democracy: Adaptations, Linkages, Representations, and Policies in Urban Politics, Bobbs-Merrill, Indianapolis, Ind., 1973. 52 Edward G. Carmines, Robert Huckfeldt, Political Behavior: An Overview, în volumul: A New Handbook of Political Science, ed.cit., pp. 223–224. 53 Anthony Downs, An Economic Theory of Democracy, Harper and Row, New York, 1957.


247

apărut în “american political behavior research” un nou model empiric al relaţiilor

cetăţeneşti care, în multe privinţe, reuneşte trăsături ale celor trei tradiţii invocate. La

punctul de convergenţă al celor trei tradiţii de cercetare se află modelul cetăţeanului

motivat instrumental şi orientat intenţional. Acesta este modelul comportamentului

politic al cetăţeanului responsabil rezultat din replicile pe care sociologia şi psihologia

politică le-au dat provocărilor lansate de cercetările din economia politică americană a

ultimilor 40 de ani. Dar, să observăm mai îndeaproape modul în care s-a ajuns la un

asemenea model analitic în behaviorismul politic american.

După cum au apreciat unii analişti, “probabil cea mai importantă provocare la adresa

concepţiilor tradiţionale privind democraţia a fost lansată de Anthony Downs (1957)

prin a sa «teorie economică a democraţiei»”55. Dacă cetăţenii acţionează raţional pe

baza auto-interesului definit în manieră individuală, arată Downs, ei pot foarte bine să

se abţină de la participarea la vot cu ocazia alegerilor. Absenţa raţională este un răspuns

semnificativ atunci când beneficiile obţinute prin participare sunt inferioare în raport cu

costurile participării; acest calcul vizează nivelul microscopic al electorului individual

cu interese particulare ce joacă un rol de pivot în mecanismul alegerilor. Pe baza unui

asemenea calcul devine clar că singurul comportament rezonabil atunci când costurile

participării depăşesc beneficiile este reţinerea de la vot. Acelaşi calcul economic ar

putea fi invocat în analiza oricărui gen de activitate cetăţenească.

Analiza costurilor comparative în condiţiile participării sau nonparticipării la vot a

insuflat, în replică, revigorarea cercetărilor privind “logica acţiunii colective” şi a

studiilor comportamentiste concepute într-un sens mai larg, social-politic, extra-

economic. Aceasta cu atât mai mult cu cât – după cum tot realitatea o demonstrează –,

extinderea datoriilor cetăţeneşti şi calitatea de a fi informat în politică prezintă o valoare

intrinsecă. De altfel, după 1960, o bună parte a eforturilor behaviorismului politic s-a

concentrat în direcţia reconcilierii acestor două tendinţe: avantajele social-politice ale

participării, pe de o parte, preţul participării (calculul economic al beneficiilor şi

costurilor legate de participare-nonparticipare), pe de altă parte. În cele din urmă, după

cum a argumentat şi Morris P. Fiorina, extinderea câmpului de informaţii şi a gradului

de participare la alegeri nu trebuie înţelese doar din punctul de vedere al calcului

economic şi al avantajului pe termen scurt; participarea politică şi achiziţionarea de

informaţii sunt activităţi, în mod intrinsec, importante. Oamenii îşi exercită datoriile şi

drepturile cetăţeneşti pentru că le place aceasta, sau pentru că se simt vinovaţi dacă nu o

54 Edward G. Carmines, Robert Huckfeldt, op.cit., p. 224.


248

fac sau, pur şi simplu, pentru că este jenant să pari stupid în timpul conversaţiei de la

pauza de masă (“it is embarrassing to look stupid during lunchtime conversation”)”56.

La o concluzie asemănătoare ajunsese, de fapt, şi Anthony Downs, atunci când

demonstrase că abţinerea raţională este cea mai bună soluţie pentru cetăţenii care şi-au

fundamentat decizia de vot pe auto-interesul strict

definit, în timp ce extinderea participării politice este, la rându-i, o formă de manifestare

a unei activităţi intrinsec valoroase. De altfel, referindu-ne la contribuţia analizei

economice a democraţiei, trebuie să spunem că o bună parte a succesului acesteia, ca şi

a întregii tradiţii a economiei politice, constă în provocarea şi încurajarea cercetărilor

psihologice şi sociologice asupra comportamentului politic individual şi colectiv. Să

urmărim, deci, în continuare, replicile cercetărilor psihologice şi sociologice la

provocarea lansată de economia politică, în contextul analizei comportamentului politic

şi, implicit, al dezvoltării behaviorismului politic american.

Atú-ul ştiinţific al analizelor behavioriste constă în: precizia termenilor utilizaţi,

operaţionalitatea conceptelor transformate în indici şi indicatori funcţionali, claritatea

problemelor formulate, caracterul tehnic al demonstraţiilor. O ilustrare convingătoare a

acestor trăsături sunt cercetările din anii ‘60 ale lui Ted Robert Gurr asupra cauzelor

violenţelor politice. Autorul american încearcă să stabilească “un model cauzal al

conflictului civil”, plecând de la identificarea factorilor psihologici ai violenţei în viaţa

publică57. Teza esenţială a cercetărilor de psihologie politică efectuate de Ted Robert

Gurr este aceea că: oamenii recurg la conflictul civil deoarece sunt relativ frustraţi.

“Relative deprivation (RD) —› Civil strife” (frustrarea relativă generează, cauzează

conflictul civil) - aceasta este schema tipic behavioristă (stimul —› reacţie; cauză —›

efect) utilizată în cercetarea comportamentului politic. Prin frustrarea relativă, Ted

Robert Gurr înţelege breşa dintre “valorile aşteptate” şi “capacităţile dobândite”.

Valorile aşteptate sunt: venitul, bogăţia, status-ul social, calitatea vieţii şi drepturile

politice pe care indivizii cred că ar trebui să le obţină; capacităţile dobândite sunt

venitul, bogăţia, status-ul social, calitatea vieţii şi drepturile politice pe care indivizii le-

au dobândit efectiv. În termenii lui Gurr, un individ este relativ frustrat atunci când

apare o breşă între aşteptările sale şi capacităţile dobândite. Ipoteza de bază acestor

55 Ibidem, p. 225. 56 Morris P. Fiorina, Information and Rationality in Elections, în volumul: Information and Democratic Processes, (ed. J. A. Ferejohn and J. H. Kuklinski), Urbana, University of Illinois Press, 1990, pp. 329–342.


249

cercetări de psihologie politică este că, dacă celelalte aspecte şi situaţii sunt egale

atunci, cu cât va fi mai mare frustrarea relativă a unui individ, cu atât va fi mai mare şi

înclinaţia acestuia de a participa la activitatea politică violentă. Corolarul acestei ipoteze

este următorul: agregatele sociale (oraşe, regiuni, ţări)

caracterizate printr-un nivel mai ridicat al frustrării relative vor experimenta niveluri

mai înalte ale conflictului civil decât agregatele sociale comparabile, unde frustrarea

relativă este mai scăzută.

Deoarece analizele lui Ted Robert Gurr fac afirmaţii teoretice despre relaţiile dintre

frustrarea relativă şi violenţa politică atât la nivelul individului, cât şi la cel al

agregatelor sociale, teza sa a trebuit să fie verificată la ambele niveluri. La nivelul

individului, teza lui T.R. Gurr presupune examinarea informaţiei pentru un singur

reprezentant al eşantionului dintr-o ţară sau mai multe, în timp ce la nivelul agregatelor

sociale testarea trebuie aplicată eşantioanelor din fiecare ţară. În cadrul acestor cercetări,

un aspect important l-a constituit maniera în care T.R. Gurr a operaţionalizat

principalele concepte teoretice, transformându-le în indicatori empirici pe un eşantion

naţional. Principalele concepte teoretice pe care s-a bazat cercetătorul american sunt

următoarele: “frustrarea persistentă”, “frustrarea pe termen scurt”, “potenţialul

coercitiv”, “instituţionalizarea”, “legitimitatea”, “facilităţile socio-structurale”,

“magnitudinea conflictului civil”. La rândul său, conceptul central “frustrare

persistentă” este împărţit în mai multe diviziuni semnificative: “discriminarea

economică”, “discriminarea politică”, “separatismul potenţial”, “dependenţa de

capitalul străin”; “absenţa oportunităţii educaţionale”. Fiecare din aceste concepte

devine operaţional prin indicatorii funcţionali ce-i sunt ataşaţi. Astfel, prin

“discriminarea economică” se înţelege, la nivelul cercetării empirice întreprinse de

T.R. Gurr, “procentajul populaţiei excluse de la poziţiile economice înalte”; prin

“discriminarea politică, procentajul populaţiei excluse din elita politică”; “separatismul

potenţial” se traduce în plan operaţional prin “procentajul populaţiei aparţinând din

punct de vedere istoric separatismului regional sau grupurilor etnice”; “dependenţa de

capitalul străin” desemnează “procentajul din produsul intern brut a cărui creştere se

datorează furnizorilor de bunuri şi de capital din străinătate”, iar “absenţa oportunităţii

educaţionale” se traduce din punct de vedere operaţional prin “procentajul copiilor

neînmatriculaţi în şcoala primară sau secundară”. La rândul său, “frustrarea pe termen

57 Ted Robert Gurr, A Causal Model of Civil Strife, în “American Political Science Review”, n° 62, 1968, pp. 1104–1124; de acelaşi autor: Psychological Factors in Civil Violence, în “World Politics”, n° 20, 1968, pp. 245–278 şi Why Men Rebel?, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1970.


250

scurt”, cunoaşte următoarele diviziuni în cercetarea lui Gurr: “configuraţia comercială

pe termen scurt” tradusă în indicatorul creşterii sau scăderii volumului comerţului ţării

pe perioada 1957–1960, comparat cu perioada 1950–1957; “inflaţia” în creştere sau

descreştere comparată pe grupe de ani: 1957–1960 cu 1960–1963; “rata de creştere” a

produsului intern brut şi a altor indicatori economici comparată pe grupe de ani.

Conceptul denumit de T.R. Gurr “potenţial coercitiv” desemnează, sub forma unui

indicator operaţional, “mărimea forţelor de securitate internă ca procentaj al populaţiei,

măsurat printr-un scor al loialităţii”. “Instituţionalizarea” se compune, la rându-i, din

următorii indicatori: “procentajul forţei de muncă sindicalizate”, “cheltuielile

guvernului central ca procent din bugetul naţional”, “vechimea sistemului de partide”.

“Legitimitatea” presupune “originea internă sau externă a derivării propriilor instituţii”,

“mărimea perioadei scurse de la reformă majoră a instituţiilor politice interne”.

“Facilităţile socio-structurale” se compun din următorii indicatori: “gradul

permeabilităţii ierarhiilor instituţionale”, “gradul mobilităţii structurilor sociale”,

“mărimea ajutorului extern pentru insurgenţii din interior”, “mărimea şi forţa partidului

comunist”. În sfârşit, “magnitudinea conflictului civil” ia forma unui “indice compozit

ce cuprinde: incidenţa demonstraţiilor, grevele politice, răzmeriţele, rebeliunile locale,

asasinatele, loviturile de palat, loviturile de stat, răscoalele, conspiraţiile, epurările,

revoltele extinse”58.

Dincolo de “hăţişul” acestor concepte, termeni şi indicatori şi, mai ales, dincolo de

analiza cantitativă a unui adevărat “Mont Blanc” de cifre şi date prelucrate statistic pe

computer, important este scopul principal al acestor cercetări: acela de a explica

corelaţiile dintre nivelurile conflictului civil şi frustrarea relativă a populaţiei, specifice

populaţiei fiecărei ţări sau regiuni cercetate. Concluzia lui Gurr, pentru S.U.A. în

perioada anilor ‘60 este că: aproximativ un sfert din situaţiile politic conflictuale pot fi

explicate prin măsurarea variaţiei nivelurilor frustrării relative; că partea majoritară a

variaţiei remanente poate fi explicată prin alte variabile incluse în acest model:

potenţialul coercitiv, gradul de instituţionalizare şi legitimare al sistemului politic,

facilităţile socio-structurale şi că restul de circa o treime a variaţiilor rămân neexplicate.

Cu alte cuvinte, ceea ce Ted Robert Gurr este capabil să demonstreze empiric este că

există un anumit suport pentru ipoteza sa iniţială despre rolul frustrării relative în

declanşarea violenţei politice. În acelaşi timp, analiza sa arată că există şi alţi factori,

unii încă neidentificaţi, capabili să exercite efecte importante asupra nivelurilor şi

58 Toate citatele sunt extrase din Ted Robert Gurr, A Causal Model of Civil Strife, în “American Political


251

mecanismelor violenţei politice, în funcţie de contextele şi experienţele istorice

specifice diferitelor ţări. O altă concluzie meto-dologică importantă a cercetărilor lui

Gurr este aceea a permanentei interdependenţe dintre teorie şi cercetarea empirică în

contextul paradigmei behavioriste.

Şcoala sociologică de la Universitatea Columbia a susţinut că atributele sociale sunt

importante nu pentru că transferă direct dinspre social spre politic un set de interese şi

preferinţe social determinate, ci pentru că aceste atribute localizează indivizii în

structura socială aducând, astfel, noi informaţii cunoaşterii politice. Nu este vorba aici

– consideră McPhee şi colaboratorii –, despre un determinism social (“caracteristicile

sociale determină preferinţa politică”), nici despre reducerea politicii la condiţia de

simplu reziduu al vieţii sociale sau a ştiinţei politice la aceea de subdomeniu al

sociologiei, ci despre o corectă poziţionare a politicului în context social59.

Dar, cei care au respins cu o mai mare claritate determinismul social şi sociologismul

şcolii de la Columbia University, străduindu-se să demonstreze – pe baza cercetărilor de

teren dedicate politicii rasiale –, specificitatea, unicitatea şi ireductibilitatea politicului

sunt V.O. Key Jr. şi colaboratorii săi. Teza centrală a cărţii acestora, Southern Politics,

este aceea că evoluţia istorică a politicii sudiste a depins de dominarea relativă a albilor

sau a negrilor la nivelul populaţiei locale; ostilitatea rasială a albilor în sud a variat în

funcţie de gradul concentrării populaţiei de culoare din fiecare district. Key vede

conflictul rasial ca produs şi scop al politicii sudiste concepută ca spaţiu al intereselor

conflictuale local definite. De aici, rezultă o consecinţă politică importantă:“problema

centrală a districtelor cu înaltă concentraţie de populaţie neagră este menţinerea

controlului de către minoritatea albă”60. În analiza lui Key, politica interesului de grup

într-un context social structurat explică ostilitatea rasială. Zece ani mai târziu, pe baza

cercetării comportamentului electoral în districtele statului Indiana, V.O. Key Jr. şi

Frank Munger au argumentat ideea că dezvoltarea loialităţilor politice cunoaşte aspecte

specifice şi neaşteptate şi că, din acest motiv, nu este vorba despre o “simplă

corespondenţă de unu la unu între preferinţele politice şi caracteristicile sociale”.

Preferinţele politice se conectează într-un fel cu caracteristicile sociale într-un loc şi în

cu totul alt fel în alt loc. Din acest motiv, politica nu poate fi concepută ca un simplu

Science Review”, n° 62, 1968, pp. 1104–1124. 59 W. N. McPhee, R. B. Smith, J. Ferguson, A Theory of Informal Social Influence, în volumul: Formal Theories of Mass Behavior (ed. W. N. McPhee), Free Press, New York, 1963, pp. 74–103. 60 V. O. Key Jr., H. Heard, Southern Politics, Alfred A. Knopf, New York, 1949, p. 5. 60 Adam Przeworski, Contextual Models of Political Behavior, în “Political Methodology”, 1, 1974, pp. 27–61.


252

reziduu al vieţii sociale, iar preferinţa politică nu este determinată exclusiv social.

Preferinţa politică este

consecinţa directă a interesului politic definit în termenii aspiraţiilor individuale

rezolvabile în context social. Aceasta înseamnă că, dacă vrem să-i înţelegem pe

alegătorii din Indiana, trebuie să-i percepem în funcţie de interesele lor specifice, în

mediul lor social şi nu ca simpli indivizi separaţi de locul şi timpul în care trăiesc61.

Tema fuziunii intereselor individuale şi a circumstanţelor spaţio-temporale apare de

timpuriu în sociologia politică; ea este reluată în numeroase studii privind consecinţele

politice datorate contextelor şi reţelor sociale în care evoluează cetăţenii individuali.

Într-adevăr, o bogată literatură sociologică americană îşi focalizează interesul pe analiza

contextelor sociale (“social contexts”) şi a reţelelor sociale (“social networks”), înţelese

ca nişte constructe sociologice funcţionale cu un conţinut şi un sens specific62.

Contextele sociale sunt importante, din punct de vedere politic, deoarece influenţează

probabilitatea interacţiunii sociale intragrupale şi intergrupale, şi, astfel, cantitatea şi

calitatea fluxului informaţional şi a comunicării politice. Contextul social este, pentru

H. Eulau, compoziţia socială a mediului înconjurător, prin mediu înconjurător, sau

mediu ambiant (“environment”) înţelegându-se o diversitate de lucruri: un club, o

vecinătate, biserica, provincia, ţara, etc. cu toate trăsăturile lor specifice: vârstă

(vechime, noutate etc.), mărime, bază geografică, amplasament (izolat, atractiv), etc. În

mod similar, contextul social al unui mediu ambiant poate fi definit în funcţie de

termenii variatelor sale proprietăţi caracteristice; de pildă, proporţia locuitorilor

democraţi sau nedemocraţi; liberali, conservatori, socialişti, sau democrat creştini etc.;

credincioşi sau necredinioşi; catolici, protestanţi, ortodocşi sau de alte religii şi

confesiuni; politic activi sau pasivi, educaţi sau mai puţin educaţi, etc., etc. Eforturile

sociologilor s-au îndreptat spre ordonarea acestor trăsături în jurul unei tendinţe şi în

funcţie de criterii cât mai raţionale şi operaţionale. Important este că fiecare individ

poate fi localizat într-un context social semnificativ pentru orientarea şi opţiunile sale

politice. Selecţia şi autoselecţia politică nu pot face abstracţie, arată Eulau, de contextul

social. Autoselecţia nu înseamnă repudierea influenţelor mediului ambiant. Oamenii

aleg să fie parte a unui mediu ambiant, luptă să fie acceptaţi şi să se integreze în el. Nici

o alegere politică nu poate fi interpretată

61 V. O. Key Jr. and F. Munger, Social Determinism and Electoral Decision: The Case of Indiana, în volumul: American Voting Behavior (editors: E. Burdick and A. J. Brodbeck), Free Press, Glencoe, Ill., 1959, pp. 281–299. 62 A se vedea Edward G. Carmines, Robert Huckfedt, op.cit., pp. 229–235.


253

ca făcând abstracţie de intersecţia individului cu mediul63.

Dacă contextele sociale sunt structurale şi exterioare individului, exercitând o presiune

socială pusă în evidenţă, de altfel, de tradiţia sociologistă, reţelele sociale se dovedesc

dinamice şi structurante, la rândul lor. Generate prin mecanismele preferinţelor

individuale şi modele asociaţionale specifice, reţele sociale oferă indivizilor un micro-

cadru alternativ la contextul social dat, un instrument de replică şi acţiune cu implicaţii

sociale şi politice. În timp ce asupra structurii şi dinamicii contextelor sociale indivizii

exercită, în general, un control de proporţii restrânse, în cadrul reţelor sociale ei pot

efectua opţiuni şi operaţiuni importante la scară micro, cu efecte semnificative la scară

macro. Studiile sociologice efectuate de cercetătoarea americană A. Finifter la uzinele

de automobile din Detroit asupra “modelelor interacţiunii: politică - loc de muncă” sunt

semnificative în acest sens. Cercetările de teren au demonstrat că, în timp ce majoritatea

populaţiei studiate, compusă din membrii Partidului Democrat, avea un comportament

social nediscriminatoriu, minoritatea republicanilor structurată în grupuri închise pe

criterii de prietenie îşi crease “reţele sociale” ce funcţionau ca adevărate medii de

protecţie politică (“protective environments for political deviants”)64. Membrii

minorităţii politice republicane reuşeau, astfel, să-şi impună deseori propriile preferinţe

politice în contextul social dominat de democraţi, tocmai datorită relaţiilor politice

personale create şi cultivate prin reţelele sociale. Conchizând, autoarea arată că reţele

sociale sunt rezultatul intersecţiei dintre impunerea exterioară venită dinspre contextul

social şi preferinţele proprii cetăţenilor. Astfel, la acest nivel particular, structura socială

nu apare nici ca determinantă, nici ca un simplu reziduu al preferinţelor individuale.

Felul în care un individ optează în procesul modelării şi construcţiei unei reţele sociale

este contextual condiţionat, iar minorităţile de orice fel se arată mult mai selective în

elaborarea modelelor asociaţionale.

Legăturile în dublu sens – dinspre indivizi spre reţelele şi contextele sociale şi, invers,

dinspre contextele şi reţele sociale spre indivizi –, se realizează prin ceea ce am putea

denumi: mecanismele de selectare şi întrepătrundere a influenţelor. Multiplele influenţe

de natură psihică, socială, spirituală, religioasă, ideologică, culturală,

politică, economică etc. interacţionează şi se intercondiţionează creând adevărate texturi

psiho-socio-culturale, psiho-socio-religioase, psiho-socio-politice, polito-cultural-

economice, ideologico-politico-religioase etc. Prin aceste multiple şi variate texturi are

63 H. Eulau, Politics, Self, and Society, Cambridge University Press, New York, 1986. 64 A. Finifter, The Friendship Group as a Protective Environment for Political Deviants, în “American Political Science Review”, n° 68, 1974, pp. 607–625.


254

loc geneza, prelucrarea, transmiterea şi recepţionarea valorilor, energiilor şi

informaţiilor conferindu-se, astfel, conţinut şi sens vieţii sociale. De aici, importanţa

studierii influenţelor şi necesitatea construirii modelelor influenţei pentru psiho-

sociologia politică şi, implicit, pentru cercetarea comportamentelor politice individuale

şi colective. Behaviorismul politic a acordat un rol deosebit cercetării modelelor

influenţei la nivel individual şi colectiv, micro şi macro social.

Dar, pentru a produce modele explicativ-comprehensive asupra proceselor de influenţă

şi interacţiune, cercetarea comportamentului politic avea nevoie de o orientare teoretico-

metodologică. Or, în acest moment, trebuie să punem în discuţie problema

fundamentelor teoretice europene ale behaviorismului american. Când spunem aceasta,

avem în vedere tradiţia gândirii sociale europene întruchipată,

începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de pozitivismul sociologismului

francez, pe de o parte, şi de sociologia comprehensivă germană, pe de altă parte. Dacă

“în Germania – arată Raymond Boudon –, au existat toate motivele pentru ca sociologia

să se dezvolte într-un fel la intersecţia istoriei, economiei şi psihologiei”65, în Franţa,

“dimpotrivă, toate motivele au fost reunite pentru ca ea să se definească împotriva

acestor discipline. După cum au existat şi toate motivele pentru ca sociologia franceză

să fie mai atrasă de o perspectivă holistă, iar sociologia germană de o perspectivă

individualistă asupra societăţilor”66. Aceste două mari tradiţii ale sociologiei europene

percepute în raporturi de complementaritate constituie, în opinia noastră, soclul teoretic

al behaviorismului politic american.

Mişcarea behavioristă americană, după cum demonstrează David Sanders, îşi extrage

originile filosofice din scrierile lui Auguste Comte de la mijlocul secolului al XIX-lea şi

din pozitivismul logic al cercului de la Viena al anilor 1920. “Popularizat în Marea

Britanie de Alfred Ayer şi în Germania de Carl Hempel, pozitivismul susţine că

propoziţiile analitice referitoare la lumea fizică sau socială cad sub incidenţa uneia

dintre următoarele trei categorii: Prima categorie, a propoziţiilor ce pot fi denumite

tautologii; acestea sunt propoziţii pur definiţionale ce conferă un sens specific unui

fenomen particular sau unui concept. De exemplu, putem defini familiile cu un venit de

sub o treime din media salariului săptămânal ca trăind sub limita sărăciei. A doua

categorie se referă la propoziţiile empirice, adică la afirmaţiile care, testate

experimental, pot fi demonstrate ca adevărate sau false. A treia categorie conţine

65 Tratat de sociologie (sub coordonarea lui Raymond Boudon), Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 29. 66 Idem.


255

afirmaţiile ce nu cad sub incidenţa nici uneia din primele două categorii. Pe scurt,

pentru pozitivişti, analiza sensurilor şi semnificaţiilor este posibilă doar în cazul

propoziţiilor tautologice şi empirice; metafizica, teologia, estetica şi chiar etica introduc

pur şi simplu confuzia lipsei de sens în procesul cercetării. Ar fi însă desigur incorect –

remarcă David Sanders –, să ne asumăm opinia că behaviorismul acceptă toate

preceptele pozitivismului. Chiar în perioada creşterii influenţei behaviorismului din anii

‘50, pozitivismul a fost supus unei puternice critici filosofice privind cele trei tipuri de

propoziţii recunoscute de acesta: propoziţiile tautologice, empirice şi cele lipsite de

sens”67.

Dar, înainte de a cerceta mai îndeaproape legăturile dintre behaviorism şi pozitivism,

contribuţiile şi limitele pozitivismului în strategia cognitivă a behaviorismului, să

vedem ce sens conferă acesta conceptelor operaţionale de “teorie empirică” şi

“explicaţie”. Pentru behaviorism, “teoria empirică” este un set de propoziţii abstracte,

interconectate, conţinând afirmaţii, asumări, definiţii şi ipoteze empiric verificabile ce-şi

propun să descrie şi să explice ceea ce se întâmplă cu un fenomen dat sau cu mai multe

fenomene corelate. “Explicaţia”, la rândul ei, este o descriere cauzală a evoluţiei unui

fenomen sau a mai multor fenomene. Explicaţia privind o clasă specială de obiecte sau

evenimente se referă la specificarea unui set minim de condiţii non-tautologice,

antecedente, necesare şi suficiente în legătură cu ceea ce se întâmplă cu respectiva clasă

de obiecte şi evenimente. După ce am văzut care sunt sensurile date de pozitivişti

“teoriei empirice” şi “explicaţiei”, să schiţăm problema epistemologică centrală a

pozitivismului şi, implicit, a behaviorismului, aceea a rolului “teoriei explicative”.

Pentru pozitivişti, întrebarea crucială în legătură cu orice teorie explicativă ce pretinde a

avea un înţeles este următoarea: cum am putea afla dacă respectiva teorie este

incorectă? Prin răspunsul pe care-l oferă la această întrebare de o importanţă centrală,

behaviorismul îşi probează datoria intelectuală faţă de pozitivism. Astfel, atât pentru

pozitivism, cât şi pentru behaviorism, există trei modalităţi principale prin care o anume

teorie explicativă poate fi evaluată: în primul rând, o bună teorie trebuie să prezinte o

coerenţă internă, să fie logic articulată, să nu conţină afirmaţii contradictorii despre un

fenomen dat. În al doilea rând, o bună teorie referitoare la o clasă specifică de fenomene

trebuie să fie consistentă, pe cât posibil, cu celelalte teorii ce caută să explice

fenomenele respective. În al treilea rând, veritabilele teorii explicative trebuie să fie

capabile să emită predicţii empirice, prognoze verificabile prin observaţie. Singura

67 David Sanders, Behavioural Analysis (chapter 3) în: Theory and Method in Political Science (edited by


256

modalitate plauzibilă de a decide între teorii rivale (ce pot apărea ca egal plauzibile din

alte puncte de vedere) este testarea lor empirică, adică verificarea prin experienţă atât la

nivelul actorului social individual, cât şi la acela al agregatului social. Accentul pus pe

observaţia şi testarea empirică sugerează angajarea în cercetare a tuturor cazurilor

concrete.

Ca orice altă manieră de abordare din ştiinţele sociale, şi pozitivismul conţinut în

behaviorism a fost ţinta unor critici importante ce ar putea fi grupate în trei mari

categorii: 1) obiecţia faţă de cerinţa pozitivistă ca orice definiţie lipsită de bază empirică

să fie considerată o tautologie lipsită de sens; 2) amendarea preferinţei pozitivismului

spre empirismul exacerbat şi inductivismul îngust, alergic la orice analiză abstractă; 3)

critica aşa-zisei neutralităţi axiologice a pozitivismului socio-politologic şi a concepţiei

despre dependenţa exclusivă a teoriei în raport cu observaţia imparţială. Neglijarea de

către pozitivism a problemelor privind sensul acţiunii şi semnificaţia comportamentelor

actorilor sociali68. Limitele sociologismului şi ale reducţionismului pozitivist au

favorizat reacţia sociologiei comprehensiv-interpretative. Trecerea de la sociologismul

pozitivist la sociologia comprehensivă (a acţiunii) înseamnă, în principal, trecerea de la

macro la micro, de la viziunea holistă asupra societăţii la cea centrată pe individ, de la

explicaţia privind cauzele obiective ale faptele şi fenomenele sociale percepute ca

exterioare subiectului cunoascător la interpretarea dublului caracter obiectiv-subiectiv al

vieţii sociale, de la determinismul sociologist şi istoricist la nuanţarea şi modularea

determinismelor şi condiţionărilor sociale prin înţelegerea sensurilor şi interpretarea

motivaţiilor diferiţilor actori sociali plasaţi în reţele şi contexte sociale variate şi

schimbătoare.

Un rol important în apariţia sociologiei comprehensive l-a avut şcoala sociologică

clasică germană şi renaşterea teoriei economice în Austria sub autoritatea lui Carl

Menger. Cercetarea metodelor ştiinţelor sociale l-a condus pe Carl Menger la afirmarea

unui triplu principiu prezent, după Raymond Boudon, şi în sociologia germană clasică:

“1) principiul ce constă în încercarea de a explica fenomenele macroscopice prin

reducerea la cauzele lor microscopice; 2) principiul conform căruia aceste cauze trebuie

cel mai adesea asimilate motivelor (implicite sau explicite) ale actorilor sociali; 3)

Principiul de simplificare ce pretinde ca actorii sociali să fie grupaţi în tipuri – Weber va

spune în tipuri ideale. Metodologia unui Weber sau a unui Simmel este prea apropiată

David Marsh and Gerry Stoker), Macmillan Press LTD, London, 1995, p. 59. 68 Ibidem, pp. 63–68.


257

de aceste principii pentru a nu fi tentaţi să avansăm ipoteza unei influenţe a lui Menger

asupra sociologiei clasice germane”69.

În acest context epistemologic, ne îndreptăm spre o concepţie de sinteză bazată pe

perceperea complementarităţii explicaţiilor oferite de sociologia pozitivistă franceză şi

de sociologia comprehensivă germană. Aceasta, nu înainte de a subscrie la opinia

conform căreia sociologia acţiunii şi individualismul metodologic constituie orientarea

teoretico-metodologică ce se apropie cel mai mult de o explicaţie sociologică raţională a

comportamentului uman. “Sociologia acţiunii reprezintă o tradiţie sociologică

importantă. (…). Nu este decât una din tradiţiile existente, dar ea se impune atenţiei –

consideră Raymond Boudon –, prin transparenţă epistemologică şi eficacitate

practică”70. Sociologia acţiunii posedă transparenţă epistemologică deoarece se

defineşte printr-un ansamblu de principii clare, întemeiate pe natura lucrurilor; în ceea

ce priveşte eficacitatea practică, aceasta se măsoară prin capacitatea sociologiei acţiunii

“de a explica fenomene ce sunt la prima vedere confuze pentru spirit”71. Sociologia

acţiunii este, în opinia noastră, o psiho-sociologie interacţionistă conform căreia orice

fenomen social, indiferent de natura lui, este considerat ca rezultatul unor

comportamente individuale. De aceea, pentru a explica respectivul fenomen social,

trebuie regăsit sensul comportamentelor individuale aflate la originea lui. Afirmaţia că

orice fenomen social, indiferent de natura lui, trebuie considerat produsul unor

comportamente individuale, stă la baza “individualismului metodologic”. Acesta, arată

Raymond Boudon, este primul principiu al sociologiei acţiunii. Spre deosebire de

individualismul moral, sau de cel sociologic, individualismul metodologic “presupune

doar faptul că, pentru explicarea unui fenomen social, trebuie regăsite cauzele

individuale, adică înţelese motivele pe care le au actorii sociali de a face ceea ce fac sau

de a crede ceea ce cred”72. Individualismul metodologic afirmă că, în principiu,

comportamentul actorilor sociali este comprehensibil, atunci când sunt aflate cauzele şi

înţelese motivele acţiunii acestora.

Dar, de ce este comprehensibil comportamentul actorilor sociali? La această întrebare

răspunde al doilea principiu metodologic al sociologiei acţiunii: “principiul de

raţionalitate”. “Pentru sociolog – subliniază Boudon –, a înţelege comportamentul unui

actor social înseamnă (…) a-i înţelege motivele sau motivele întemeiate (…). În acest

69 Tratat de sociologie, ed.cit., p. 29. 70 Ibidem, p. 23. 71 Idem. 72 Ibidem, p. 30.


258

sens, şi numai în acesta, se poate spune că sociologia, sau cel puţin sociologia acţiunii,

are tendinţa de a subscrie la postulatul de raţionalitate al actorului social. Aceasta nu

înseamnă că pentru ea omul este raţional. Deoarece ea nu se ocupă de om, ci de actorul

social. Cu alte cuvinte, postulatul de raţionalitate este un principiu metodologic, şi nu o

afirmaţie ontologică. Iar apoi, această noţiune de raţionalitate este mai largă decât aceea

a filosofiei sau a economiei clasice. Pentru a preciza această idee, să spunem că

sociologia consideră că un comportament este raţional ori de câte ori este în măsură să

ofere pentru el o explicaţie ce poate fi enunţată în felul următor: «Este comprehensibil

faptul că actorul X s-a comportat în maniera Y: într-adevăr, în situaţia în care se afla,

avea motive întemeiate să facă Y»”73. Acesta este, în fond, un criteriu semantic ce

permite schiţarea frontierei dintre acţiunile raţionale şi cele iraţionale.

Am apelat la valenţele explicativ-comprehensive ale sociologiei acţiunii şi

individualismului metodologic deoarece pornim de la ipoteza că aceste valenţe pot fi

extinse şi aplicate în analiza modelelor influenţei şi a comportamentelor politice.

Apreciem că prin sociologia acţiunii şi individualismul metodologic, cercetarea

comportamentelor politice îşi găseşte un cadru analitic adecvat. Behaviorismul politic

capătă, astfel, un suport teoretico-metodologic de factură psiho-sociologică. Aşezând în

centrul tradiţiei sociologiei politice cetăţenii individuali şi preferinţele lor politice,

explicarea raţionalităţii comportamentelor politice şi înţelegerea motivaţiilor actorilor

politici, ajungem să operăm, de fapt, cu o psiho-sociologie interacţionistă ce conferă

cadru teoretico-metodologic behaviorismului politic. Actorul individual, după cum au

arătat Raymond Boudon74, Adam Przeworski ş. a. nu este izolat; el trăieşte într-un

context social asupra căruia acţionează şi în faţa căruia reacţionează printr-o serie de

modele ale influenţelor mediate prin reţelele sociale din care el însuşi face parte.

Modelele influenţei plasează individul în centrul acţiunii. Nu este surprinzător că multe

din aceste modele derivă din psiho-sociologia politică şi tradiţia economiei politice.

Dincolo de contribuţiile specifice aduse de psihologie, sociologie sau economia politică,

important ni se pare, însă, faptul că cercetarea comportamentelor politice reclamă

intercondiţionarea explicaţiilor şi interpretărilor sociologic şi psihologic în demersul

coerent al unei psiho-sociologii interacţioniste ce oferă cadrul analitic necesar

behaviorismului politic.

73 Iibidem, p. 39. 74 Raymond Boudon, Theories of Social Changes, University of California Press, Berkeley, 1986.


259

III. Persoană, personalitate şi personaj politic

M. Grawitz şi J.Leca75 consideră că primele întrebări importante pentru

psihologia politică sunt: cine face politică şi pentru ce? Care sunt trăsăturile

caracteristice ale oamenilor politici? etc. Agenţii sau actorii politici, - individuali

(lideri) sau colectivi (mase, clase, naţiuni, popoare, rase etc.), oameni reali şi concreţi,

entităţi bio-psihologice şi socio-culturale, participanţi la viaţa comunităţii globale -

reprezintă pe cei implicaţi în diverse activităţi politice din varii motive. Este evident că

viaţa politică este determinată atât de capacităţile acestor oameni de-a se organiza şi

conduce, cât şi de calitatea relaţiilor care se stabilesc între ei în vederea păstrării

identităţii proprii faţă de Sine, ca şi faţă de alte comunităţi. Specific individualităţii

umane este tocmai organizarea şi autoorganizarea continuă, dinamică, evolutivă care se

formează şi se dezvoltă prin acumularea experienţei de viaţă.

În cadrul existenţei şi manifestărilor sale, fiinţa umană se poate prezenta ca

persoană, personalitate şi personaj. În vorbirea curentă se asociază până la

nediferenţiere conceptele de persoană, personalitate şi personaj. De aceea, în continuare,

vom analiza sensurile acestor termeni. Apoi vom identifica particularităţile persoanei,

personalităţii şi personajului politic în contextul organizării şi conducerii complexităţii

sociale.

Astfel, termenul de persoană provine din latinescul ”persona” sau din grecescul

“prosopon” (mască, rol, actor). La romani “persona” era masca folosită în piesele de

teatru. Ulterior noţiunea s-a referit atât la rolul jucat pe scenă, cât şi la cel interpretat în

realitate. Preluat din lumea teatrului, conceptul a fost folosit de filosofi, teologi, medici,

literaţi, sociologi, psihologi etc. îmbogăţindu-şi permanent semnificaţiile şi

nepierzându-şi din importanţă. Din punct de vedere subiectiv, persoana există prin Eu.

Prin conştiinţa Eului persoana se prezintă pe sine cu toate atributele sale. În orice

situaţie fiecare dintre noi ne manifestăm ca Eu şi ne opunem altora tot ca Eu. Eul se

formează prin apariţia conştiinţei de sine şi a conştiinţei în general. Eul şi conştiinţa se

75 Grawitz, Madelaine, Leca, Jean, Psychologie et politique, în Traité de science politique, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, pp. 1- 139.


260

determină reciproc: conştiinţa de sine descoperă Eul care, ulterior, devine conştiinţă.

În timp ce conştiinţa este definită ”ca funcţie de sinteză care permite unui subiect să-şi

analizeze experienţa actuală în funcţie de structura personalităţii sale şi să se proiecteze

în viitor”76, conştiinţa de sine este înţeleasă ca ”luare la cunoştinţă a Sinelui (s.n.,

dimensiune biologică a insului, dublă deschidere spre exterior a privirii şi dorinţei) şi, în

acelaşi timp, distincţie faţă de celălalt” 77. Conştiinţa de sine este definită de J. Stoetzel

(1965) ca: imaginea socială a corpului nostru; un nume ca indice al statutului insului;

producere de judecăţi despre noi înşine; susţinere a nivelului de aspiraţie; identificare

cu rezultatele activităţii individului; recunoaştere a sentimentului de valoare sau de

culpabilitate; posesie a stimei de sine. Filosoful englez J. Locke a explicat printre

primii, persoana prin intermediul conştiinţei de sine.

După cum se observă, conştiinţa şi conştiinţa de sine nu sunt identice. Prima are o

accepţiune mai amplă şi se află în strânsă interdependenţă cu constiinţa de sine sau

cu autoconştiinţa. Prin conştiinţa de sine şi prin conştiinţă faţetele Eului (Eul fizic,

social, etic, axiologic) se diferenţiază de Sine şi de ceilalţi. Totodată, fiinţa umană îşi dă

seama că se deosebeşte de cei din jur prin individualitatea sa, adică fiecare individ are

un fel de-a fi, un set de caracteristici individuale, mai mult sau mai puţin stabile, care-i

conferă identitate şi distincţie faţă de alţii.

Aşadar, Eul exprimă persoana care, definită din interior, este subiectul ce se

orientează în funcţie de un conţinut subiectiv (informaţie, acceptare, înţelegere), dar şi

pe baza unor elemente subiective (simpatie, antipatie, indiferenţă, opinie). Definită din

exterior, se referă la ins care are un statut social, drepturi şi obligaţii, un nume,

domiciliu, stare civilă, profesie. Deci, este aceeaşi cu persoana fizică din drept.

“Realitatea persoanei –susţine I. Alexandrescu- implică un sistem interior, în raport de

care se exteriorizează, sistem care este personalitatea, şi intrarea sa în rol, manifestarea

în rol, ceea ce înseamnă apariţia personajului”78.

Considerăm că, dacă persoana devine conştiinţa a ceea ce este şi ceea ce

înseamnă ca factor social, persoana politică reprezintă conştiinţa politică, adică

reflectarea vieţii politice în conştiinţă sub forma ideilor, concepţiilor, teoriilor,

modelelor politice, a stărilor şi sentimentelor politice. În aceste condiţii, orice tip de

76 Grand dictionnaire de la psychologie, Larousse, Paris, 1991, pp. 163 77. Ibidem, p.164. 78 Alexandrescu, Ion, Persoană, personalitate, personaj, Junimea, Iaşi, 1988, p. 124.


261

personalitate (economică, politică, spirituală, etc.) este modelul sau sistemul în

funcţiune cu ajutorul căruia acţionează persoana (economică, politică, spirituală etc.)

Tratarea ştiinţifică a personalităţii în general, a celei politice în special, ne pune

în faţa unei situaţii dificile. Aceasta se datorează divergenţelor generate de numărul

mare de definiţii, teorii, modele şi a impreciziei înţelesurilor unor noţiuni, cum ar fi :

persoană, personaj, temperament, inteligenţă etc. În continuare, pentru explicarea şi

înţelegerea personalităţii în general, a celei politice în particular, este indicată

enumerarea modelelor semnificative, prezentarea trăsăturilor generale şi descrierea

componentelor sale. Acestea vor servi la interpretarea structurii şi dinamicii

personalităţii.

Mai întâi, este vorba, de următoarele modele:

• genetice (H.Wallon, J.Piaget, P.Janet);

• psihanalitice (S.Freud);

• psihopatologice (C.Jung, E. Kretschmer, Viola);

• factoriale (H.G. Eysenck, J.P. Guiford, R. Cattell);

• structural-dinamice (K.Lewin);

.culturologice (R.Linton, Kardiner);

• behavioriste (Watson, J.R. Kantor, C.L. Hull, Miller) ş.a.

Din păcate, aceste modele nu au reuşit să surprindă dinamica şi complexitatea

personalităţii, deoarece au absolutizat unele trăsături în defavoarea altora, ajungând

uneori până la schematizări simplificatoare şi reducţioniste. De aceea, a câştigat teren

abordarea fenomenului de personalitate prin prisma teoriei sistemelor şi a teoriei

organizării şi autoreglării informaţiei. Abordarea sistemică, opusă celei analitice,

impune modelul unei personalităţi integrale dezvoltate pe cele trei planuri: biologic,

psihologic şi social. Totodată, această viziune sistemică concepe personalitatea ca un

sistem hipercomplex (implică un număr mare de elemente, o diversitate de legături),

probabilist (legătura dintre cauzele interne şi externe şi răspunsurile comportamentale

este probabilă), dinamic (evoluţia în timp parcurge o serie de etape de dezvoltare

ontogenetică), deschis (personalitatea nu se poate forma şi exista în afara numeroaselor

legături substanţiale, energetice şi informaţionale cu mediul ambiant). Sintetizând,

putem considera personalitatea un ansamblu de structuri complexe ce funcţionează

sistemic.


262

Cel mai frecvent, personalitatea s-a remarcat prin prezenţa unor dimensiuni

specifice, adică a unor trăsături generale:

• esenţialitatea, care se referă la ceea ce este fundamental, tipic, unic, original;

•stabilitatea sau constanţa, consecvenţa, mulţumită căreia persoana

supravieţuieşte momentului, acţionează la fel întotdeauna;

• reversul ei, plasticitatea sau mobilitatea, care reprezintă posibilitatea de

reorganizare a structurii pentru a face faţă schimbărilor de mediu în vederea

readaptării;

• integrarea angajează realizarea unui model sub formă de structură, aceasta

implicând o anumită dinamică şi un comportament constant;

• gradul de dezvoltare, parametru atins inegal în perioadele ontogenetice

timpurii, trăsătură care-i diferenţiază pe oameni.

Acest sistem viu, personalitatea, este construit în etaje, fiecare dintre ele

constituindu-se prin integrarea subunităţilor în sistem. Totodată, întreaga

manifestare a individului uman este rezultatul funcţionării sistemelor sale de

integrare în scopul realizării unei stabilităţi relative pe plan biologic, psihic şi social.

Tocmai, această stabilitate relativă constituie structura personalităţii, care este un

sistem deschis ce se află într-un proces permanent de echilibrare cu mediul şi cu sine

însuşi.

Structura personalităţii depinde în primul rând de organismul biologic al

individului uman, de însuşirile morfo-fiziologice ale activităţii creierului şi sistemului

endocrin. Astfel, temperamentul, una dintre componentele personalităţii, se află în

strânsă legătură cu tipul de activitate nervoasă superioară. De asemenea, este influenţat

de funcţionarea glandelor endocrine şi a metabolismului interior. În concepţia lui

G.Allport, temperamentul “se referă la fenomenele caracteristice ale naturii emoţionale

ale unui individ, incluzând sensibilitatea faţă de o stimulare emoţională, forţa şi viteza

sa obişnuită de răspuns, calitatea dispoziţiei sale predominante şi toate particularităţile

fluctuaţiei şi intensităţii dispoziţiei, aceste fenomene fiind considerate ca dependente de

construcţia constituţională, şi deci în mare măsură ereditare ca origine”79. Autorul

american sezizează că temperamentul

79 Allport, Gordon, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 46.


263

este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii, care se exprimă în conduită.

Totodată, analizează temperamentul sub aspectul formal al afectivităţii şi al reactivităţii

motorii specifice persoanei.

În continuare, ne vom referi la legăturile care se stabilesc între temperamente şi

atitudini politice80. Considerăm că acest tip de atitudini au în vedere organizarea

selectivă, relativ constantă a unor componente psihice – cognitive, motivaţionale,

afective- prin intermediul cărora influenţează modul în care va răspunde şi acţiona o

persoană într-o situaţie politică sau alta. Exemplificăm, în schema mai jos, preluată de

la reprezentanţii şcolii caracteriologice, aceste conexiuni :

Tipuri de temperamente:

amorfi şi flegmatici colerici şi pasionaţi - neemotivi - neemotivi - emotivi - emotivi

- inactivi -activi - activi - activi - primari - secundari - primari -secundari

(trăiesc în prezent (prelungesc mult

şi viitor, nu în trecut) “ecoul” trecutului)

Atitudini politice:

-indiferenţi la lupte şi -atraşi de luptele politice şi

neatraşi de putere; putere

-respectuoşi faţă de libertate; -autoritari ;

-oratori ;

-legaţi de mase ;

-moderaţi; -înclinaţi spre dictatură.

-împacă tensiunile.

80 Heymans, G. , Wiersma, E.D. , apud Duverger, M. , Sociologie politique, PUF, Paris, 1968, pp.194-195.


264

Tipuri de temperamente:

nervoşi şi sentimentali sangvinici şi apatici

- emotivi - emotivi - neemotivi - neemotivi

- inactivi - inactivi - activi -inactivi

- primari - secundari - primari -secundari

Atitudini politice:

-revoluţionari; -antiautoritari;

-anarhici; -conservatori.

-oportunişti;

Studiile ulterioare au evidenţiat că cele trei trăsături: emotivitate, activitate şi

primaritate-secundaritate pot fi reduse prin analiză factorială la doi factori: emotivitate

şi primaritate-secundaritate. Cu toate că tipologia lui Heymans şi Wiersma a plecat de la

o ipoteză neuro-fiziologică, ea a deschis posibilităţi mai largi de analiză psihologică

asupra temperamentului şi aptitudinilor politice, spre deosebire de explicaţiile morfo-

fiziologice pe aceeaşi temă.

O altă clasificare, în funcţie de raporturilor individului cu lumea exterioară,

aparţine lui C.Jung. Psihanalistul german distinge două categorii: introvertiţii şi

extravertiţii. Astfel, de cele mai multe ori, introvertiţii sunt caracterizaţi astfel:

- înclinaţi spre lumea lor interioară, spre ei înşişi, neinteresaţi

de opiniile celorlalţi;

- manifestă o “fixare globală a existenţei individuale”81

- nesociabili;

- nonconformişti.


265

Acestor trăsături ale introvertitului, M. Duverger, în Sociologie politique

(1968), le găseşte corespondenţe cu elitele tehnocrate (“tehnicienii”, adică ingineri,

specialişti, savanţi) şi liderii iacobini (democraţii revoluţionari).

Spre deosebire de introverţi, extravertiţii sunt:

- atraşi de contacte sociale, conversaţie;

- nu ezită să rişte;

- le place agitaţia şi schimbarea;

- pot fi agresivi, chiar impulsivi. 82

În opinia sociologului francez M.Duverger, aceste caracteristici ale extravertiţilor le putem întâlni la politicienii democraţi. În seria preocupărilor referitoare la tipurile de temperamente politice se

înscrie şi clasificarea psiho-sociologului englez G. Eysenck83. Acesta, pe baza analizei

factoriale, a ajuns la următoarele constatări:

a) în viaţa politică se manifestă comportamente “moi” şi “dure”, adică: atitudini

deschise dialogului, schimbului de valori, democraţiei, în opoziţie cu atitudini

închise, rigide, neconcesive, chiar violente în apărarea unor abordări teoretice

sau practice;

b) în viaţa politică se pot distinge două poziţii extreme: de “ stânga” şi de “dreapta”

sau “ radicalii” şi “conservatorii”. Dacă la stânga sunt deosebiri între social-

democraţi şi comunişti, la dreapta sunt cele între conservatori şi fascişti.

Referitor la descrierea comportamentelor politice în termenii analizei factoriale,

M.Duverger constată că Eysenck nu identifică factorii reali care influenţează asemenea

manifestări politice. Totodată, sociologul francez sezizează că este puţin probabilă

identificarea dintre “radicali” şi “conservatori” cu “stânga” şi “dreapta”. De asemenea,

susţine că nu este funcţională opoziţia dintre “duri” şi “moi” raportată la spiritul

autoritar şi democratic.

În timp ce temperamentul este dependent de: - substratul neurohormonal;

- particularităţile nervoase constitutive; - tipul de activitate nervoasă superioară;

81 Le Senne, apud Neveanu, Poescu, Paul, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 380. 82 Reuchlin, Maurice, extraversion-introversion, în Grand dictionnaire psychologique, Larousse, Paris, 1991, pp. 296-297. 83 Eysenck, G., apud Zăpîrţan, L.P. , Repere în ştiinţa politicii, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1991, p.28.


266

- studierea globală a personalităţii etc., aptitudinile se referă la însuşirile psihice şi fizice

relativ stabile care-i permit fiinţei umane să efectueze cu succes anumite activităţi.

Aptitudinile de care depinde performanţa într-un număr mare de activităţi se

numesc aptitudini generale (inteligenţa, capacitatea de învăţare, memorizarea etc.).

În schimb, aptitudinile solicitate de domenii specifice de activitate (discipline

şcolare sau universitare, arte plastice, muzică etc.) sunt aptitudini speciale.

În general, în activităţile umane conlucrează aptitudinile generale cu cele

speciale. Este cunoscut că o aptitudine izolată nu poate asigura singură succesul într-

o activitate sau alta. Totodată, absenţa unei aptitudini nu poate constitui o piedică

pentru desfăşurarea performantă a unei activităţi sau a alteia. Acest fapt se

datorează capacităţii compensatorii a aptitudinilor.

Astfel, un politician competent poate poseda unele însuşiri performante:

inteligenţă, capacitate de mediere-negociere, promtitudine în luarea deciziilor etc., care

ar putea contrabalansa într-o oarecare măsură nivelul scăzut al abilităţilor de

comunicare.

Caracterul reprezintă o altă componentă a personalităţii, alături de

temperament şi aptitudini. Dacă iniţial caracterul se raporta la întreaga personalitate

având o dominantă etică, ulterior a căpătat un caracter descriptiv, explicativ şi aplicativ.

În timp ce psihologia explică caracterul sub aspectul mecanismelor, structurii şi rolului

său adaptativ pentru individ, etica evaluează caracterul din perspectiva concordanţei sau

discordanţei acestuia cu codul moral al societăţii în care trăieşte individul.

În sens larg, caracterul înglobează:

- concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului ;

-convingerile şi sentimentele socio – morale ;

- conţinutul şi scopurile activităţilor;

- aspiraţiile şi idealurile.

În sens restrâns, conceptul de caracter include un ansamblu închegat

de atitudini. Acestea orientează şi raportează omul la sine însuşi, la ceilalţi şi la

societate într-un mod relativ stabil.

Psihologii consideră că oricare individ născut, crescut în comunicare şi

interacţiune cu membrii familiei, colegii de şcoală, cercul de prieteni etc., îşi

structurează un anumit mod de relaţionare şi reacţie la situaţii sociale, în urma unor


267

transformări la diverse niveluri: cognitiv (reprezentări, noţiuni, judecăţi), afectiv (emoţii,

sentimente, pasiuni), motivaţional (interese, trebuinţe, idealuri), volitiv (forţă,

perseverenţă, consecvenţă). Astfel, în structura caracterului întâlnim factori de ordin

cognitiv, afectiv, motivaţional, voliţional care ţin de existenţa socială a subiectului şi

mediază relaţiile lui cu societatea şi cu ceilalţi.

Totodată, evidenţiază că individul are un anumit profil caracterial, diferit de celălalt ce

poate fi etichetat ca ”pozitiv” sau “negativ”, “bun” sau “rău” etc.

Descrierea şi interpretarea structurii caracterului este completată de identificarea

trăsăturilor de caracter (structuri psihice interne care asigură constanţa modului de

comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el). Aceste trăsături pot

fi globale (se referă la sistemul caracterial în totalitate) şi particulare (au în vedere

componentele psihice pe baza cărora se manifestă şi distinge fiecare dintre noi).

Din categoria trăsăturilor de caracter globale, consemnăm:

- unitatea caracterului, care are în vedere păstrarea unei anumite constanţe şi

identităţi a conduitei unei persoane, în ciuda variaţiilor situaţionale

accidentale;

- pregnanţa, ce indică atât modul de ierarhizare a semnificaţiilor şi atitudinilor

în cadrul profilului caracterial general, cât şi gradul de intensitate şi

consolidare a componentelor dominante;

- originalitatea, care se referă la specificitatea, individualitatea şi deosebirea

unui profil caracterial de altul;

- plasticitatea, ce reflectă schimbarea şi adecvarea structurilor caracteriale la

dinamica realităţii sociale (caractere mobile - care îmbină stabilitatea şi

schimbarea, caractere labile – oscilante, şi caractere conservatoare - rigide);

- stabilitatea scopului reprezintă nivelul de ierarhizare şi integrare a motivelor

care influenţează orientarea generală a individului în lume;

- integritatea este trăsătură corolar a celor anterioare, indică rezistenţa

caracterului la influenţele negative (perturbatoare) din afară.

Cea de-a doua categorie, trăsăturile de caracter particulare se prezintă în diade antinomice, de tipul: .

- trăsături de natură cognitivă (reflexivitate-nereflexivitate, obiectivitate-


268

subiectivitate, spirit critic- spirit necritic etc.);

- trăsături de natură afectivă (sentimentalism-nesentimentalism,

timiditate-obrăznicie etc.);

- trăsături de natură intersubiectivă (altruism-egoism, spirit de cooperare-

spirit de necooperare, solicitudine-lipsă de solicitudine etc.);

- trăsături de natură voliţională (consecvenţă-inconsecvenţă, autocontrol-lipsa

controlului, hotărâre-nehotărâre, independenţă-dependenţă etc.);

- trăsături de natură morală (cinste-necinste, corectitudine-incorectitudine,

bunătate-răutate, modestie-îngâmfare, demnitate- nedemnitate etc.).

Acestea sunt doar câteva trăsături particulare de caracter, numărul lor depăşind

zece mii de însuşiri. În observarea şi analiza comportamentelor reale, în situaţii mai

mult sau mai puţin semnificative pentru individ, aceste liste de trăsături caracteriale

pot servi ca instrumente de diagnosticare şi evaluare, alături de alte tehnici de

determinare a caracterului. Astfel, depistarea unor însuşiri de caracter generale, cât şi a

unora particulare, pot servi ca indicatori relevanţi în scopul unei aprecieri judicioase a

atitudinilor şi comportamentelor politice.

În continuare, încercăm să creionăm profilul caracterial al unui om politic. În acest

scop, am ales un fost lider, cu o experienţă de 17 ani în politica românească. Este vorba

de doamna Mona Muscă. Absolventă de filologie, a fost pe rând cadru didactic,

cercetător la Institutul de lingvistică al Academiei Române şi politician. În această din

urmă calitate a participat la fondarea Alianţei Civice. A fost membră a Partidului

Naţional Liberal, a Partidului Liberal Democrat, deputat şi Ministru al Culturii etc.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a confirmat că a făcut poliţie

politică. Conform legii, a fost obligată să se retragă din viaţa politică.

Din perspectiva trăsăturilor de caracter generale, am constatat următoarele : are un

caracter mobil, constanţă şi identitate a conduitei, pregnanţă şi originalitate, ştie bine

ce vrea ca om politic, dar stă mai puţin bine la capitolul integritate.

În ceea ce priveşte trăsăturile de caracter particulare, am observat că este reflexivă,

în proporţie egală are spirit critic şi necritic, subiectivitate şi obiectivitate, altruism-

egoism, solicitudine-lipsă de solicitudine, independenţă-dependenţă. Este îndrăzneaţă,

consecventă, cooperantă, hotărâtă, modestă şi ştie să se autocontroleze.

În urma deconspirării dosarului de Securitate şi emiterii senţinţei civile, s-a

confirmat că Mona Muscă a făcut poliţie politică. Pentru a-i analiza atitudinile şi


269

comportamentul politic din timpul regimului comunist, am apelat la tipologia realizată

de Karl Jaspers în perioada 1948-1989, care se potriveşte şi realităţilor din România.

Am ajuns la următoarele constatări: Mona Muscă se încadrează în al patrulea tip de

atitudine, participare din culpă morală 84 nu din culpă criminală. În concepţia lui Karl

Jaspers, atitudinii de supunere activă îi corespunde culpa morală, iar atitudinii de

participare culpa criminală. Cei care intră în categoria „supunere activă” sunt cei

motivaţi profesional, care au intrat în partid sau au acceptat să facă poliţie politică

pentru a trăi mai bine, a publica cărţi sau pentru a călători în străinătate. Ceilalţi, care „

participă ”, sunt pentru filosoful german indivizi care, separat sau în colectivitate, se

identifică cu regimul, organul de represiune, partidul. Mona Muscă nu a fost membru

de partid , dar în schimb a fost de acord cu pricipiile comunismului, din moment ce a a

acceptat să devină informatorul Securităţii pentru a apăra ţara de elementele

duşmănoase, adică de cei care nu erau de acord în mod făţiş cu metodele de acţiune ale

regimului, în perioada 1948-1989. Aceştia din urmă sunt cei care au avut, de-a lungul

timpului, o atitudine de rezistenţă organizată, dar necoordonată. O parte s-au refugiat în

munţi şi au acţionat violent (1947-1955).

O altă parte, formată din ţărani, organizatori sindicali, creştini militanţi, preoţi,

intelectuali, studenţi, individual sau în grup, au manifestat rezistenţă constantă faţă de

comunism şi s-au opus din răsputeri abuzurilor regimului nedemocratic totalitar85.

O altă atitudine, în opinia lui Karl Jaspers, este cea a supunerii pasive şi a culpei

politice. Din păcate, cei mai mulţi români, cu toate că nu au fost de acord cu instaurarea

totalitarismului în România, au acceptat, prin tăcerea lor, efectele civile ale acestui tip

de regim comunist.

În acest fel, au facilitat circumstanţele în care vinovăţia şi crima politică au

devenit posibile.

84 Karl Jaspers, Texte filosofice, Editura politică, Bucureşti, 1986, pp. 36-39. 85 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România,Humanitas, Bucureşti, 1990; Irina Nicolau, Theodor Niţu, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, Humanitas, Bucureşti, 1993; Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Litera, Bucureşti, 1994; Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Vremea, Bucureşti, 1997; Dennis Deletant, Maurice Pearton, Roumania Observed. Studies in ontemporary Romania History, Encyclopaedic Publishing House, Bucureşti, 1998; Adrian Cioroianu, Comunismul românesc,feţele represiunii, în Arhiva durerii, Pionier Press, Fundaţia Academia Civică, Stockholm, Bucureşti, 2000; Georges Diener, L’autre communisme en Roumanie. Resistance populaire et maquis.1945-1965, L’Harmattan, Paris, 2001; Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, Marineasa, Timişoara, 2001; Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente1949-1989, Polirom, Iaşi, 2002; Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism, humanitas, Bucureşti, 2002; Hossu-Longin, Memorialul durerii, Humanitas, Bucureşti, 200.; Aurora Liiceanu, Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa în munţi, Polirom, Iaşi, 2003 ş.a.


270

Mona Muscă nu poate face parte din această categorie, deoarece a acceptat pactul cu

Securitatea, a fost de acord cu condiţiile impuse şi a beneficiat de unele avantaje pe care

sistemul i le-a pus la dispoziţie.

Doamna Mona Muscă s-a remarcat în postura de lider politic feminin, în România,

de după 1989. Timp de 17 ani, prin supleţe, abilitate intelectuală, a trăit în mod

voluntar în afara controlului propriei conştiinţe, nu a acceptat vinovăţia personală,

pentru a fi scutită de sancţiuni morale şi juridice. Pe scurt, şi-a mascat trecutul,

ignorându-l în faţa alegătorilor şi colegilor săi. A fost unul dintre liderii politici care a

demonstrat activism politic, dar care, ca şi alţi oameni politici, nu şi-a asumat trecutul

din proprie iniţiativă, suferind după demascarea publică o scădere a credibilităţii politice

şi o ieşire, pe uşa din spate, de pe scena politică.

Într-adevăr, Mona Muscă este, aşa cum ea însăşi declară, „ un om normal, cu

bune şi rele ”.

În psihologia contemporană există o mare varietate de sisteme de modelare a

personalităţii. Acestea includ, alături de temperament, aptitudini, caracter, şi alte

componente, precum motivaţia, voinţa etc. Pentru explicarea şi înţelegerea

problematicii psihologiei politice este necesară raportarea şi la aceste procese psihice.

De obicei, motivaţia este înţeleasă fie ca un ansamblu de motive (mobiluri care stau

la baza unui comportament sau acţiuni concrete), fie ca proces al orientării sau

mobilizării spre acţiune. În acest context, vorbim de motivaţia politică ca formă

specifică a motivaţiei care ar putea transforma fiinţa umană dintr-un subiect

pasiv, supus influenţelor externe, într-un subiect activ şi selectiv, cu un

determinism intern propriu în declanşarea şi direcţionarea acţiunilor şi

comportamentelor politice.

În vederea înţelegerii gradului de organizare a personalităţii în general, a celei

politice în special, dar şi a faptului că motivaţia este considerată o lege generală de

organizare şi funcţionare a întregului psihic uman, vom analiza atât structura, cât şi

tipurile de motive care asigură reglarea optimă a diferitelor acţiuni umane.

Astfel, din structura motivaţiei fac parte:

- trebuinţele, care reprezintă expresia psihică a necesităţilor înnăscute sau

dobândite ale omului;

- impulsurile, ce apar odată cu trebuinţele şi se manifestă din punct de vedere

fiziologic prin apariţia unei excitabilităţi accentuate a centrilor nervoşi


271

corespunzători. Din punct de vedere psihologic, se manifestă printr-o stare de

activare, tensiune şi pregătire a acţiunii ;

- dorinţele, care apar când trebuinţele devin conştiente de obiectul lor.

Reprimarea dorinţei a fost apreciată de S. Freud ca o modalitate inacceptabilă

de tratare a individului din punct de vedere moral şi social;

- intenţiile se referă la orientarea motivului spre scopuri, proiecte sau spre ceea

ce încearcă să facă insul. Acestea se diferenţiază în: intenţii imediate sau pe

termen scurt şi intenţii pe termen lung ;

- scopurile sunt anticipări, proiecţii ale punctului terminus al acţiunii ;

- interesele ilustrează orientarea activă, relativ stabilă a personalităţii spre

anumite domenii de activitate, obiecte sau persoane ;

Referindu-ne la încercările de clasificare a motivelor, observăm că acestea

nu pot acoperi diversele cerinţe umane şi nici complexitatea vieţii sociale. În

continuare, vom prezenta câteva tipuri de motive. Astfel, sub aspect genetic,

diferenţiem:

- motivaţia înnăscută sau primară, care este asociată cu procesele de

maturizare, dezvoltare şi homeostazie biologică în cadrul organismului; este

determinată genetic şi are aceeaşi configuraţie şi dinamică la toţi oamenii;

- motivaţia dobândită sau secundară este caracteristică omului.

Ea cunoaşte un proces de permanentă evoluţie, dobândind conţinuturi,

forme noi, pe măsura diversificării conţinuturilor mediului socio-politic-

economic-cultural-spiritual. Conform principiului ierarhizării, nivelurile

mai vechi din punct de vedere genetic şi, implicit, inferioare se

subordonează funcţional nivelurilor genetice mai noi şi mai superioare.

Astfel, motivaţia primară se subordonează celei secundare.

După conţinut, deosebim o gamă variată de motive:

- biologice (trebuinţe alimentare indicate subiectiv prin senzaţii organice de

foame şi sete etc.);

- fiziologice (nevoi de mişcare, erotico-sexuale, defecare-urinare etc.);

- materiale (trebuinţe de adăpost, îmbrăcăminte etc.);

- informaţionale (trebuinţe şi interese cognitive, nevoi senzoriale etc.);


272

- sociale (nevoia de apartenenţă la o familie, la un grup, trebuinţa de contacte şi

comunicare cu cei din jur, nevoia de suport social etc.);

- spirituale ( trebuinţe morale, religioase, estetice, filosofice etc.);

- motivele Eu-lui (nevoia de securitate, afecţiune, statut, afirmare a

personalităţii etc).

În continuare, vom prezenta trebuinţele fiziologice, de securitate, nevoile

sociale, motivele relative la Eu şi trebuinţele de realizare/autorealizare, incluse într-

una dintre cele mai cunoscute tipologii (după conţinut) ce aparţine lui A. H. Maslow86,

deseori citat în demersurile de psihologie politică. Acesta a propus un model ierarhizat,

de tip piramidal, al entităţilor motivaţionale. Totodată, a arătat că este un raport invers

proporţional între nivelul de integrare (urgenţa de satisfacere) şi valoarea conţinutului

trebuinţelor. De asemenea, a constatat că ponderea trebuinţelor variază de la om la om.

Astfel, trebuinţele fiziologice -nevoia de hrană, odihnă, sexualitate, menţinere a

sănătăţii - etc., dacă nu sunt satisfăcute, pot afecta dezvoltarea personalităţii. Lucrările

despre lagărele de exterminare naziste sau închisorile comuniste ş.a., ilustrează că

subalimentaţia cronică, privarea de somn etc. pentru o perioadă îndelungată, produc

transformări asupra profilului caracterial. S-a observat că persoanele supuse unor

asemenea tratamente devin pasive, apatice, fataliste şi, mai târziu, refuză participarea la

viaţa socială.

Trebuinţele de securitate -nevoia de siguranţă emoţională, profesională,

socială, relaţională etc.- reprezintă un nivel superior în raport cu trebuinţele fiziologice.

În perioadele de criză economică şi socială a unei societăţi (ca de exemplu, Germania

deceniului al III-lea al secolului al XX-lea), nesiguranţa zilnică poate genera la om o

stare de anxietate sau angoasă, adică o frică (se instaurează când se anunţă un fenomen

dăunător, dureros) de un pericol iminent, dar nedefinit, un sentiment de insecuritate

permanentă. Când se cronicizează, trece în frica nevrotică, devenind o stare patologică.

În exemplul de mai sus este vorba de instaurarea “fricii de viitor” după care poate apare

“fuga de libertate”. Asemenea fenomene s-au manifestat în Germania, sub forma

supunerii unei părţi a populaţiei faţă de minorităţile conducătoare autoritare (în care şi-

au pus toate speranţele), facilitând astfel instaurarea dictaturii.

Nevoile sociale includ trebuinţele de apartenenţă, adeziune, identificare afectivă cu un grup sau categorie socială, comunitate culturală, politică etc. Studierea biografiile

86 A.H.Maslow, Motivation and Personality, Harper & Row, New-York, 1970.


273

multor oameni politici relevă că ambiţia şi gustul lor pentru putere au fost generate de varii motive: dorinţa de a ajunge un “Napoleon”, un “Washington” ş.a; respectarea statutului moştenit sau a sistemului de valori tradiţionale etc.

Motivele relative la Eu (de autoconservare, autopreţuire, prestigiu, statut,

identitate). Cercetările asupra trebuinţei de apreciere la oamenii politici activi au

evidenţiat diferenţe între cei care vor să se afirme din dorinţa imperioasă de

autoapreciere şi cei care vor să fie admiraţi de către ceilalţi. În perioada campaniei

electorale, din nevoia de recunoaştere socială, unii indivizi se pot angaja politic, în

timp ce alţii, din cauza sentimentului de inferioritate, se pot îndepărta de politică.

Trebuinţele de realizare/autorealizare se situează pe palierul de vârf al

piramidei trebuinţelor. De obicei, acestea exprimă dorinţa şi atracţia spre performanţă

(de-a se depăşi pe sine, a contribui personal la atingerea unor obiective profesionale,

politice sau sociale) D. Mc Clelland şi J. Atkinson au studiat mai mult timp nevoia de

autorealizare. Aceştia au evidenţiat că aceasta se manifestă mai clar atunci când

individul ştie că acţiunile sale vor fi evaluate cu ajutorul unui standard de realizare, iar

rezultatul acţiunii va fi supus unei aprecieri. De aceea, prezenţa celorlalţi oameni poate

stimula declanşarea acestei trebuinţe. De asemenea, cunoaşterea propriilor posibilităţi

este deosebit de importantă pentru evitarea supraestimării sau subestimării, ambele

extreme fiind la fel de dăunătoare pentru viaţa individului uman. Cercetările au

evidenţiat, cu ajutorul legii Yerkes-Dodson, că sporirea performanţei este

proporţională cu intensificarea motivaţiei până la un punct, după care încep stagnarea

şi chiar declinul. Acestea se pot manifesta datorită următoarelor cauze:

- dificultatea şi complexitatea sarcinii; - particularităţile psihice individuale:

emotivitate, echilibru, stăpânire de sine etc. sunt câţiva factori care anunţă

începutul declinului.

Deci, creşterea performanţelor nu este tot timpul în raport direct cu intensitatea

motivaţiei. O motivaţie prea puternică determină apariţia emoţiilor generatoare ale

eşecului sau chiar ale regresului.

Astfel, realizarea unei opoziţii puternice capabile să câştige la viitoarele alegeri

din 2004 constituie unul dintre motivele care a impulsionat realizarea alianţei politice

dintre PNL şi PD pe 28 septembrie 2003. În timp ce unele formaţiuni politice salută

iniţiativa lui T.Stolojan şi T.Băsescu, de întărire şi consolidare a opoziţiei,


274

PSD-ul critică noua alianţă. La conferinţe de presă, dezbateri politice televizate etc., cei

doi lideri şi unii membrii ai PNL-ului şi PD-ului afirmă că este vorba de o alianţă

politică a două formaţiuni şi nu de o organizaţie pentru toate partidele sau formaţiunile

civice, aşa cum a fost Convenţia Democratică Română (CDR-ul). Această iniţiativă

politică a opoziţiei o putem interpreta din perspectiva motivaţiei de realizare şi

autorealizare a celor doi lideri ai PNL-ului şi PD-ului şi a membrilor partidelor lor. De

asemenea, o analizăm şi ca rezultat al activităţilor politice extrinsec motivate (se

realizează sub impactul unor solicitări şi condiţionări exterioare, cu un efort intens de

mobilizare voluntară), dar şi intrinsec motivate (motivul le direcţionează din interior cu

un efort de mobilizare scăzut pentru că activitatea politică se realizează cu plăcere).

Construirea unui pol politic consistent, alternativă la PSD a reprezentat în

România lui 2003 unul din motivele care a stat la baza acţiunii voluntare de coalizare a

PNL-ului şi PD-ului. S-a trecut aşadar de la procesul deliberării (analiza şi lupta

motivelor, compararea şi evaluarea variantelor prezente în momentul dat în câmpul

conştiinţei politice) la formularea şi adoptarea unei hotărâri. Apoi s-a ajuns la faza de

execuţie, adică la transformarea hotărârii în acţiune şi la atingerea propriu-zisă a

scopului. În afara acestor etape, psihologia contemporană, influenţată de cibernetică, a

introdus faza evaluativ-corectoare/optimizatoare, etapă în care se înlătură eventuale

erori apărute pe parcursul acţiunii voluntare şi se asigură că la finele acestui act se ia în

consideraţie informaţia inversă despre gradul lui de reuşită sau nu, posibile consecinţe,

dar şi propunerea unor măsuri reparatorii operaţionale. Astfel, rezultatele alegerilor din

2004, performanţele noului guvern etc., au ilustrat în ce măsură au fost atinse

obiectivele şi scopul propus. După trei ani, în 2007, ne confruntăm cu certuri în

Parlament, discuţii multe şi contradictorii între Preşedenţie, Executiv, Parlament, acuze

reciproce, suspendarea « preşedintelui-jucător » de către 322 de parlamentari,

organizarea unui referendum pentru alegerea preşedintelui, recâştigarea fotoliului de la

Cotroceni de către Traian Băsescu, introducerea moţiunii de cenzură de către Partidul

Democrat şi Partidul Liberal Democrat pentru înlocuirea guvernului Tăriceanu,

mobilitatea politică (traseismul politic) etc.

În acest context, voinţa se manifestă ca mecanism de reglare/autoreglare, filtrare

şi raţionalizare, având ca rol optimizarea comportamentelor orientate spre un anumit

obiectiv cu valoare adaptativă. Totodată, voinţa reprezintă un mod de organizare

funcţională a întregului sistem al personalităţii. Ea este expresia Eu-lui, dar şi a

motivaţiilor inconştiente, a inteligenţei, învăţării şi educaţiei. Voinţa se distinge


275

printr-o serie de atribute şi calităţi specifice, cu impact asupra întregii vieţi psihice,

atât la nivel conştient cât şi la cel inconştient. Aprecierea voinţei se face în funcţie de

următoarele calităţi: 1. forţă; 2. perseverenţă; 3. consecvenţă; 4.fermitate; 5.

independenţă.

În continuare vom analiza aceste însuşiri voliţionale, dar şi pe cele aflate la polul opus:

1. forţa se referă la capacităţile persoanei de temperare, amânare, frânare a unor

trebuinţe, stări interioare sau a situaţiilor şi stimulilor exteriori de intensitate mai

ridicată. Forţa voinţei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului biruit este

mai mare. Un exemplu elocvent este Traian Băsescu, cel care pe rând a reuşit să fie

Ministrul Transporturilor, Primar general al Capitalei, Preşedinte al României din 2004 ,

« cetăţean suspendat » , apoi reales preşedinte prin victoria sa la referendumul din 19

mai 2007.

În contrast, individul uman ce manifestă o forţă slabă a voinţei nu poate face

faţă deseori stimulărilor interne sau externe, indiferent de gradul lor de solicitare şi

astfel nu-şi poate realiza obiectivele asumate. În această categorie, până în 2007 poate fi

inclus premierul Tăriceanu, poreclit „Moliceanu” datorită unor ezitări şi a manifestării

unor inconsecvenţe în momentul luării unor decizii.

2. perseverenţa constă în persistenţa efortului voluntar la nivel optim, atât cât

este indicat pentru realizarea scopului, chiar dacă pe parcurs subiectul întâmpină

frecvent piedici. Partidul România Mare, cu fiecare prilej, a criticat în presă prestaţia

unor politicieni, au sezizat DNA-ul, au adus la cunoştinţa Procurorului General sau a

Ministrului Justiţiei acte ce contravin legislaţiei româneşti comise de membrii

guvernului, ai preşedenţiei şi din partide politice.

Opusul perseverenţei este delăsarea, o mobilizare energetică scăzută pe măsură ce

apar greutăţi care întârzie atingerea scopului. În România, amânarea sine die a unor

reforme a prelungit nepermis de mult starea de tranziţie, în defavoarea consolidării

democraţiei. Explicaţiile date de către noua clasă politică fac referire la moştenirile

vechiului regim politic, la incompetenţele guvernărilor şi ale preşedinţiilor.

„În România - susţine Daniel Barbu- , s-a guvernat întotdeauna cu faţa spre trecut.

Acest fapt face, în mod constant, ca trecutul să dureze, ca trecutul să nu treacă. Din el

se hrănesc politicile guvernamentale, cu el polemizează legislaţia, în raport cu el se

constituie clivajele partizane ”87.

3. consecvenţa se referă la concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre

87 Daniel Barbu, Republica absentă, Nemira, Bucureşti, 1999, pp.114-115.


276

vorbă şi faptă. Nivelul acesteia de concepere şi funcţionare depinde de gradul de

conştientizare a demnităţii, de forţa Eu-lui, de nivelul de dezvoltare a motivaţiei, de

statusul şi rolurile îndeplinite şi de intensitatea mândriei. Mişcările rezistenţei

anticomuniste : „revendicările sindicale” din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) sau

cele ale intelectualilor grupaţi în jurul lui Paul Goma etc., până la cele care au culminat

în decembrie 1989, pot fi apreciate ca manifestări consecvente de nemulţumire şi

revoltă la adresa abuzurilor regimului totalitar românesc.

Inconsecvenţa, opusul consecvenţei se exprimă prin fluctuaţie şi instabilitate

decizională, dar şi prin duplicitate. Totodată, influenţează şi menţine legătura dintre

latura ideatică şi cea acţională, asigurând realizarea promisiunilor şi a hotărârilor luate.

De obicei, în campania electorală, promisiunile actorilor politici aflaţi în lupta pentru

cucerirea puterii se disipează atunci când ajung la guvernare. Această discrepanţă între

vorbe şi fapte este catalogată ca fiind o caracteristică proprie a clasei politice.

4. fermitatea are în vedere stabilitatea hotărârilor şi deciziilor luate, în ciuda

încercărilor de influenţare a celor din jur. În acest sens, merită să amintim eforturile

Asociaţiei foştilor deţinuţi politici care după 1989, in special prin preşedintele ei, Ticu

Dumitrescu, a elaborat şi susţinut legea lustraţiei, supusă la rândul ei la numeroase

transformări şi aprobată în sfârşit în Parlamentul României.

Oscilaţia sau influenţarea, opusul fermităţii se exprimă prin comportamente

nehotărâte, oscilante, datorate influenţelor celor din jur şi mai puţin convingerilor

proprii. Guvernul Tăriceanu este acuzat de preşedinte că negociază cu „ oligarhia

politico-economică ” creată de 17 ani de tranziţie şi de aceea cabinetul actual

funcţionează ineficient.

5. independenţa este o însuşire care se bazează atât pe unele predispoziţii

ereditare (potenţial energetic, activism, etc.), cât şi pe rezultatele educaţionale din

perioada copilăriei (pe raportul optim între permisivitate şi severitate). Independenţa

înseamnă organizarea şi conducerea propriei vieţi. De asemenea, ea presupune

asumarea conştientă şi deliberată a responsabilităţilor şi riscurilor aferente în cadrul

acţiunilor întreprinse.

Menţionăm că sunt situaţii când neasumarea din diverse motive a răspunderii

individuale sau colective poate fi urmată de asumarea responsabilităţii. În timp ce

răspunderea presupune felul în care îndeplineşti o misiune pentru ceilalţi, pentru care

poţi fi sancţionat în mod public de către o autoritate de natură politică sau politico-

juridică, responsabilitatea este o chestiune de morală în funcţie de care interpretezi


277

atitudinile şi comportamentele vizibile sau omise ale unor actori individuali sau

colectivi. Instanţa chemată să se pronunţe dacă o persoană publică sau privată a luat

măsuri incorecte sau a ezitat să ia atitudine împotriva lor este conştiinţa individuală88.

Astfel, interpretarea anticomunismului după decembrie 1989 şterge diferenţele

dintre românii-victime şi românii-torţionari : din prima categorie fac parte cei

persecutaţi, întemniţati, internaţi, executaţi, exilaţi, înjosiţi de ceilalţi de acelaşi neam.

Aceştia din urmă au ales să fie promotori ai totalitarismului, activişti de partid, lucrători

ai Securităţii. Autori ai faptelor abominale din trecut nu-şi asumă răspunderea şi

responsabilitatea pentru actele ireparabile comise. Aceşti « anticomunişti- post-

comunişti » 89 se socotesc nevinovaţi, alături de victimele lor, susţinând cu înverşunare

că de vină sunt nişte « instanţe impersonale pe care le numim : « totalitarism »,

« comunism », « partid » ori « Securitate » [……..], Hitler, Stalin, Ceauşescu şi alţi

dictatori din aceeaşi specie »90. Acestei fugi de responsabilitate din trecut (de a fi

comunist şi, în unele cazuri, şi torţionar) îi ia locul noua responsabilitate (a fi liberal, a fi

ţărănist etc.) care nu se bazează pe « etica convingerii » ci pe cea a cameleonismului

politic. De fapt, este un comportament care nu-l anulează pe cel anterior, aşa cum vor

să ne convingă zeloşii de odinioară, actori principali ai represiunii anticomuniste.

Opusă independenţei este instalarea stării de dependenţă, situaţie în care persoana

nu poate trece la acţiune pentru că este dependentă de protecţia altcuiva. Acuzele

recente ale preşedintele României sunt la adresa Partidului Naţional Liberal, în special a

prim-ministrului. Domnul T. Băsescu explică că Partidul Naţional Liberal este şantajat

de Partidul Social Democrat. De aceea, premierul a negociat cu principalul partid din

opoziţie pentru a guverna împreună. Din acest motiv, susţine preşedintele ţării, membrii

Partidului Democrat şi ai Partidului Liberal Democrat nu se pot realiza o alianţă politică

între Partidul Democrat, Partidul Liberal Democrat şi Partidul Naţional Liberal – alianţă

care ar putea contribui la depăşirea situaţiei de criză politică .

În schimb, primul ministrul nu este de aceeaşi părere şi afirmă că are convorbiri cu

PSD-ul, nu negocieri, pentru că nu au ce le oferi, dar nici partenerii lor de dialog nu le-

au solicitat nimic şi că nu există nici un protocol secret între părţi. De asemenea,

domnul Tăriceanu apreciază îndeplinirea sarcinilor politice asumate de către membrii

cabinetului său şi că în aceste condiţii nu poate fi vorba de manifestarea unei crize

politice în România.

88 Ibidem, pp. 94-96. 89 Ibidem, pp.93-106. 90 Ibidem, p.99, p.101.


278

Toate aceste însuşiri sau calităţi ale voinţei -forţa, perseverenţa,

constanţa, fermitatea, independenţa- se află într-o permanentă condiţionare

reciprocă.

Activităţile politice ale actorilor individuali şi colectivi pot fi evaluate şi

interpretate din perspectiva însuşirilor volitive pozitive şi negative. În acest context, un

om politic are voinţă puternică dacă dovedeşte că are forţă politică. Dacă forţa sa este

slab structurată, devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o

compenseze, astfel încât să menţină voinţa la un nivel superior. În această situaţie,

actorul politic manifestă o voinţă slabă.

Doar educarea voinţei, începând cu forţa -trăsătura centrală în raport cu celelalte

însuşiri -, poate contribui la ridicarea nivelului voliţional şi la eficientizarea

acţiunilor sale politice.

• Analizând conceptul de personalitate, a reieşit că orice persoană are

personalitatea sa (personalitatea psihologică în general) normală sau nu, activă sau

deficitară, adică unele trăsături care reflectă specificul personal al acesteia; nu toţi

avem o personalitate reprezentativă, adică ceea ce solicită societatea personalităţii.

Întotdeauna persoana se sprijină atât pe nivelul interior, care este personalitatea, cât

şi pe nivelul exterior - personajul . Există mereu în procesul modelării şi devenirii

persoanei o “subtilă interferenţă” între factorii personali şi cei sociali. Astfel, fiecare

persoană cu personalitatea sa, joacă mai multe roluri pe scena vieţii sociale şi se

poate exterioriza în mai multe personaje. Totodată, remarcăm, alături de alţi autori91,

că persoana şi personajul reprezintă două ipostaze ale fiinţei umane. În timp ce

persoana este o creaţie originală, personajul este masca sa. De asemenea, personajul

se formează, suferă modificări, devine ca şi persoana. Persoana, în raport cu o

trebuinţă sau un interes, îşi exteriorizează diverse comportamente. Ea este în acelaşi

timp şi un personaj propriu-zis, adică < o modalitate de manifestare în rol, un

comportament exterior>. Personajul, ca exteriorizare a persoanei, este influenţat şi de

personalitate.

Există mai multe tipuri de personaje, în funcţie de vârstă, sex, status social,

sănătate etc. În acest context, putem vorbi de personaje politice vârstnice

91 I. Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, Editura Junimea, Iaşi, 1988;


279

(I.Diaconescu, I.Iliescu ş.a.) şi tinere (V. Ponta, V.Hogea ş.a.); personaje politice

bărbaţi (A. Năstase, T.Stolojan etc.) şi femei (E. Andronescu, A. Boagiu etc.);

personaje politice autoritare (guvernanţii), mai puţin autoritare (opoziţia, organizaţii

nonguvernamentale), personaje politice competente (C.Coposu etc.) şi mai puţin

competente (G. Becali ş.a.); personaje politice sănătoase (biologic, psihologic, social)

şi bolnave (tiranii, dictatorii ş.a.).

• Dacă prin roluri corespunzătoare personalităţii sale persoana poate exprima mai

multe personaje (personajul copilului, adolescentului, adultului, bătrânului; personaje

profesionale etc.), cu toată această disponibilitate “raţional-etică”, ea îşi păstrează însă

specificul personal şi totodată prezintă potenţial capacitatea şi aptitudinea de a deveni

tot ceea ce-i posibil social. Persoana în general, ca şi persoana politică în particular

coexistă cu lumea lor, autoreglându-se permanent şi supunându-se continuu

“atotputerniciei devenirii”.

De orice lucru ne-am ocupa, la orice ne-am gîndi în viaţa politică a

contemporaneităţii nimeni dintre noi nu se poate aştepta la bine cît timp voinţa noastră

goneşte cu cruzime doar după interesele proprii, trecînd cu vederea Dreptatea divină şi

chiar moralitatea cea mai moderată posibilă.

(Aleksandr Isaievici Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reîntemeiem

Rusia, 1991)


280

IV. Persoană Individ – mase – conducători - mize politice

Omniprezenţa şi rolul semnificativ al maselor în istorie au fost în cele din urmă

recunoscute92 datorită unor „serii de crize” ce au zguduit societatea precapitalistă. Este

vorba de căderea vechiului regim, care a antrenat înlocuirea şi chiar distrugerea unor

credinţe intelectuale, politice, economice, religioase şi a unor instituţii spirituale ale

Evului Mediu. La acestea s-au adăugat “lovituri repetate ale capitalului şi ale

revoluţiilor”, aglomerarea urbană, impactul deosebit al afectelor extreme asupra

indivizilor, familiilor care au fost “descompuse “ şi transformate în mulţimi, gloate ale

căror acţiuni revendicative s-au rezolvat în stradă, prin acte de violenţă extremă etc.

Începând de atunci, la originea „marilor răsturnări” şi construirea viitoarelor societăţi a

stat o nouă forţă denumită „forţa mulţimilor. „Îndărătul unor astfel de evenimente –

susţine Le Bon- regăseşti, întotdeauna, sufletul mulţimilor”93. Acest lucru s-a datorat

impresionantei capacităţi de organizare a maselor care au impulsionat spre acţiuni fie de

tip eroic, fie de tip distructiv, fie de ambele tipuri. De fapt, în spatele bulversantelor

transformări nu se mai afla puterea regilor sau monarhilor care accelerau sau

temporizau asemenea manifestări, ci un alt tip de conducători cu voinţă exacerbată, unii

cu probleme de sănătate mentală, „nevrozaţi, surescitaţi, semi-alienaţi, care trăiesc în

zone învecinate cu nebunia”94, alţii cu credinţă oarbă, care au supus „glasul mulţimilor”

etc. Acestea au fost doar câteva manifestări ale dizolvării individului şi transformării

sale în masă, fenomene de interes pentru o gamă largă de specialişti, de la filosofi,

istorici, la economişti, psiho-sociologici, politologi ş.a. Din rândurile lor s-au ridicat cei

care au evidenţiat importanţa studierii psihologiei popoarelor (W.Wundt), a celei

colective, a psihologiei maselor sau a mulţimilor (G. Le Bon, J.O. y Gasset, E. Canetti,

92 Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990 ; G. Le Bon, Psihologie politică, Antet,f.a.; Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat, Editura Universităţii « Al.I.Cuza », Iaşi, 1994 ; Epoca maselor, Institutul European, Iaşi, 2001 ; Elias Canetti, Masele şi puterea, Nemira, Bucureşti, 2000 ; Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001 ; José OrtegaY. Gasset, Omul şi mulţimea, Humanitas, Bucureşti, 2001 ; J. O.Y.Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 2002; Michel-Louis Rouquette, Despre cunoaşterea maselor. Eseu de psihologie politică, Polirom, Iaşi, 2002, ş.a. 93 G.Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990, p. 42. 94 Ibidem, p.66.


281

M.L. Rouquette etc.). De asemenea, au analizat delimitările dintre „societate de clasă”

(K.Marx, M.Weber) şi „societate de masă” (H.Taine, A de Tocqueville). Totodată, au

studiat relaţiile individ-mulţime şi mulţime-conducători (S. Moscovici) ş.a.

Deşi comunitatea ştiinţifică a acordat atenţie unor probleme ce intră în sfera

preocupărilor de psihologie colectivă, se evidenţiază încă o inconstanţă în tratarea

ştiinţifică a „situaţiilor de masă” şi în special a efectelor mai puţin dorite pe care acestea

le generează (numărul mare de morţi în urma unor acţiuni ale mulţimii: revolte, greve,

revoluţii, războaie etc.). Se pare că această stare de marginalizare a psihologiei maselor

este întreţinută de mai mulţi factori, cum ar fi: confuzia ce persistă asupra domeniului

său de activitate; neglijarea sau negarea specificităţii psihologiei despre „sufletul

mulţimii” (sau despre „conştiinţa colectivă” sau „opinia publică”); fenomenul de

ambiguitate controlată, adică utilizarea în „variaţie liberă” a noţiunilor „mulţimi”,

”mase” ce au sensuri multiple, ceea ce generează confuzii voite etc.; cantonarea

explicaţiilor fenomenelor de psihologie colectivă prin raportarea la elemente de

psihologie individuală (pe care la început le-au explicat cu ajutorul vocabularului

introspecţionist, apoi cu al celui psihanalitic, iar în prezent prin cel cognitiv, afectiv-

voliţional şi chiar motivaţional).

Este cunoscut că puterea, instituţiile, reprezentanţii săi, manipulează şi/sau

constrâng pe guvernaţi, astfel încât mai importante devin exacerbarea pasiunilor,

credinţelor, imaginaţiei acestor mulţimi „seduse” care împing puterea în mâinile unui

singur individ, la „despotul democrat” (conducătorul care prin persuasiune şi coerciţie

obţine puterea de a domina) sau în „mâinile nimănui” în „democraţia despotică” ( în

care un partid birocratic, anonim, cooptează cadrele şi conducătorii în cerc închis, prin

controlul originii de clasă sau religioasă). În perioada „democraţiei de masă”, masele

luptă continuu contra celor care se opun, domină, dar nu guvernează, iar individul este

captat de colectivitate, în timp ce elitele intelectuale şi politice „abandonează”

responsabilitatea faţă de democraţie etc. Totodată, nu putem omite interesul crescut

manifestat faţă de mase de către instituţiile media, care prin posturile şi programele lor

urmăresc sau simulează dovezi ale manifestărilor colective pentru a demonstra existenţa

şi importanţa mulţimilor.

De aceea, pentru a înţelege care este obiectul psihologiei maselor, propunem

următoarea definiţie: acest domeniu are în vedere studierea dependenţelor duble, a

interacţiunilor dinamice dintre psihologiile individuale şi cele colective care se

manifestă în acelaşi timp şi în spaţii diferite, în scopul înţelegerii şi interpretării


282

adecvate a comportamentelor opiniei publice şi a politicii de masă (relaţiile dintre:

mase-putere, mase-elite, elite-putere, mase-religie, mase-istorie etc).

În acest context, considerăm necesară explicarea unor concepte de bază ale

psihologiei maselor, precum: mulţime, masă (plebe, gloată), urmată de descrierea

trăsăturilor, analizarea figurilor şi a asocierilor contrastante: individ-mase,

conducători-mase, elite-mase, elite-putere, încercând astfel o diminuare a fenomenului

de „ambiguitate controlată”.

Referitor la conceptele de mulţime şi mase, asistăm fie la punerea semnului de

egalitate între ele, fie la explicarea diferită a celor doi termeni. În acest caz, pentru a

defini şi caracteriza sub aspect conceptual şi fenomenal această „categorie

impersonală”, apelăm la părerile altor autori recunoscuţi. Astfel, G. Le Bon, în

Psihologia mulţimilor (1895) şi Psihologie politică (1910), foloseşte frecvent noţiunea

de mulţime, iar pe cea de masă doar în sintagma „masa muncitoare”. Le Bon defineşte

mulţimea în sens obişnuit ca „o adunare de indivizi oarecare, indiferent ce naţionalitate,

profesiune sau sex au, indiferent, de asemenea, de împrejurările ce-i reunesc

întâmplător”95. Din perspectivă psihologică, acelaşi autor menţionează că, privită ca „o

aglomerare de oameni, capătă caracteristici noi, extrem de diferite de ale fiecăruia din

indivizii ce o compun. Personalitatea conştientă dispare, sentimentele şi ideile

elementelor componente fiind orientate în aceeaşi direcţie. Se formează un suflet

colectiv, desigur temporar, dar reprezentând caracteristici foarte clare. Colectivitatea

devine atunci […] o mulţime psihologică. Ea constituie o unică fiinţă şi se supune legii

unităţii mentale a mulţimilor”96.

În seria contribuţiilor asupra problematicii mulţimii se înscriu şi opiniile lui José

Ortega y Gasset şi Serge Moscovici. Pentru filosoful spaniol, mulţimea - valoare

cantitativă şi masa - valoare calitativă sunt „ceilalţi, <toţi>, colectivitatea, societatea-

adică: nimeni anume97. În Revolta maselor, Gasset menţionează aspectul cantitativ şi

vizual al conceptului de mulţime, subliniind că „într-o terminologie sociologică am

descoperi în el (în concept) ideea de masă socială„98. Fiecare om este confruntat cu

„evenimente din universul proxim” şi cu cele din societatea semenilor. Sau, altfel

exprimat de S. Moscovici: ”De fiecare dată când indivizii se adună laolaltă, se observă

cum se creează şi începe să se manifeste ca o mulţime. Se întretaie, se amestecă, se

95 G. Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990, p. 12. 96 Ibidem, pp. 12-13. 97 J.O.y Gasset, Omul şi mulţimea, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 10. 98 J.O.y Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 50.


283

metamorfozează. Capătă o natură comună care o înăbuşă pe a fiecărui, acceptă

impunerea unei voinţe colective care reduce la tăcere voinţa fiecăruia în parte”99 .

În ceea ce priveşte conceptul de masă, Gasset susţine următoarele: „[…] Aşadar,

trebuie evitat a înţelege prin masă numai sau în primul rând <masele muncitoreşti>.

Masă este <omul-mediu>”100. Acesta abordează sociologic noţiunea de mulţime

acceptând transformarea cantităţii, a mulţimii într-o valoare calitativă, masa, calitate

comună a tuturor şi a nimănui prin care explică apariţia cantităţii. Spre deosebire de Le

Bon lărgeşte semnificaţia termenului de masă de la cel de <mase muncitoare> la cel de

<om- mediu>. Rigoarea ştiinţifică a explicaţiilor lui Gasset reiese din abordarea masei

dintr-o dublă perspectivă, sociologică şi psihologică, evitând astfel simplificările de tip

reducţionist. „Aparţine masei orice individ care nu-şi atribuie valori - bune sau rele- din

motive speciale, ci se simte <ca toată lumea> şi totuşi nu-i încercat de nelinişti, ci

dimpotrivă, se simte în largul său când se găseşte asemănător cu ceilalţi”101.

La rândul său, Elias Canetti surprinde faptul că, datorită masei, individul scapă de

„frica de contact”, de atingerea fizică a celuilalt. „De îndată ce te-ai predat masei, nu te

mai temi de atingerea ei. La modul ideal, acolo sunt cu toţii egali. Nu mai contează nici

o diferenţă, nici măcar cea dintre sexe […] Cu cât oamenii se înghesuie unii în alţii mai

tare, cu atât se simt mai siguri că nu se tem unii de ceilalţi. Această transformare a fricii

de atingere aparţine masei”102.

Pe de altă parte, M.L.Rouquette apreciază masa drept „produsul structurat al unei

identităţi de determinări ecologice şi ideologice”103. De asemenea, prin raportare la

fenomenalitate, reperează distincţiile dintre conceptele de mulţime şi masă. Pe scurt,

este vorba de număr şi comunicare, reunire şi influenţă, la care adăugăm omogenizare,

anihilare a libertăţii, iraţionalitate şi nexus („noduri afective prelogice” ce leagă prin

fuziune şi nu prin argumente mai multe atitudini).

În ceea ce priveşte trăsăturile mulţimii, am apelat la caracterizarea realizată în

1895 de Le Bon, care este apreciată şi în prezent. Acesta a diferenţiat între

caracteristicile generale, comune pentru indivizi şi colectivitate, şi cele specifice,

aparţinând doar colectivităţii. Totodată, a indicat cauzele care au stat la baza stabilirii

99 S.Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Univ. « Al.I.Cuza », Iaşi, 1994, p.72. 100 J.O.Y. Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 2002, p.50. 101 Ibidem, p. 51. 102 E. Canetti, Masele şi puterea, Nemira, Bucureşti, 2000, p.6. 102 1103 L. Rouquette, Op.cit., p.16.


284

trăsăturilor specifice: 1. sentimentul puterii invincibile şi cedarea în faţa instinctelor; 2.

contagiunea mentală, adică orice sentiment, act în mulţime este contagios, astfel că

individul îşi subordonează cu uşurinţă interesul individual celui colectiv; 3.

sugestibilitatea, a cărei efect este contagiunea. În mulţime, locul personalităţii

conştiente este luat de cea inconştientă, care în urma sugestiilor primite înfăptuieşte acte

contrare caracterului şi obiceiurilor sale anterioare. Dintre trăsăturile specifice

observabile la orice mulţime, Le Bon menţionează: impulsivitatea, mobilitatea,

iritabilitatea, exagerarea şi simplismul în sentimente, intoleranţa, incapacitatea de a

raţiona, absenţa judecăţii şi a spiritului critic, autoritarismul şi conservatorismul ş.a.

„Aşadar, dispariţia personalităţii conştiente, preponderenţa personalităţii inconştiente,

orientate într-un acelaşi sens, prin sugestie şi contagiune, a sentimentelor şi ideilor,

tendinţa de a transforma de îndată în acte ideile sugerate - iată care sunt caracteristicile

principale ale individului mulţimii. El nu mai este el însuşi ci un automat pe care voinţa

sa a ajuns să nu-l mai poată dirija. Prin simplul fapt că aparţine unei mulţimi, omul

coboară aşadar cu mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, el poate fi un individ

cultivat, în mulţime însă este un instinctual, prin urmare un barbar. Are spontaneitatea,

violenţa, cruzimea şi totodată, entuziasmul şi eroismul fiinţelor primitive”104.

Observăm că în secolul al XIX lea, în paralel cu înflorirea economică a societăţii,

cu aplicarea democraţiei liberale şi a realizărilor tehnice, triumfă şi domină masele,

creşte nivelul lor de viaţă. Mulţimea acţionează direct, mai presus de lege, cultivând

„drepturile mediocrităţii” şi ale „cumplitei omogenităţi”. Aceşti „oameni-masă”, cum îi

numeşte Gasset, bântuie şi în secolul al XX-lea, nestingheriţi de nimeni şi nimic.

Disecând radiografia acestui tip de om, filosoful spaniol sezizează trăsături care

întregesc tabloul schiţat de G. Le Bon. Este vorba de următoarele caracteristici ale

„omului mediu”: nu are nici o restricţie; nu ţine seama de nimeni; se consideră superior

celorlalţi, pentru că se consideră perfect; proclamă şi impune dreptul mediocrităţii;

conduce prost civilizaţia pentru că nu-i cunoaşte principiile, deşi a învăţat să folosească

unele aparate produse de aceasta; intervine folosind în orice împrejurare violenţa; în

viaţa publică îşi impune opiniile fără să fie la curent cu nevoile şi interesele celorlalţi;

nu vrea să dea explicaţii; el are „idei”, dar nu posedă capacitatea de-a le produce;

blochează orice rezistenţă, pentru că: „Urăşte de moarte tot ce nu este ea”105.

Elias Canetti, la rândul său, stabileşte următoarele însuşiri ale masei: numărul

mare, egalitatea absolută, densitatea şi direcţia pe care le foloseşte drept criterii pentru

104 G. Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990, p.17.


285

clasificarea mulţimii. Astfel, numărul mare are în vedere creşterea continuă a

membrilor, egalitatea absolută şi eliminarea deosebirilor. În schimb, densitatea

maximă se referă la faptul că nu este cazul să se despartă, să stea împotriva maselor.

Direcţia sau ţinta comună asigură stabilitatea maselor. În afara acestor trăsături

principale mai menţionează şi altele, cum ar fi: înlăturarea fricii de contact care se

produce numai în interiorul masei, loc în care individul scapă de „frica de atingere”;

descărcarea înseamnă eliberarea de diferenţele de avere, rang, situaţie, de ceea ce-i

desparte ajungând ca în mulţime toţi să se simtă egali; patima distrugerii este uşurarea

provocată de înlăturarea barierelor distanţării de până atunci prin incendierea caselor,

lucrurilor, unor obiecte de artă, spargerea geamurilor, vaselor etc. producere de

zgomote, gălăgie; declanşarea se referă la revoltele împotriva unui ceremonial, a unor

reguli care constrâng masa doritoare să se dezvolte, să capteze persoane

neînregimentate în mulţime şi chiar să se ia la întrecere cu altă masă; sentimentul

persecuţiei, adică o iritabilitate şi impulsivitate împotriva duşmanilor din interior, care

sunt mai periculoşi decât cei veniţi din afară. Avantajul este că în timpul luptei adună şi

mai mulţi aderenţi, iar pe trădătorul din fiecare individ îl face să acumuleze mai multă

duşmănie împotriva celor pe care îi ameninţă de distrugere în mod făţiş sau pe ascuns;

dependenţa faţă de Biserică, faţă de „hrana” spirituală pe care aceasta le-o oferă prin

chemarea la intervale de timp pentru a-i transfigura cu ajutorul ceremonialului religios,

într-o lume de dincolo, îndepărtată, greu accesibilă, în care nu poţi pătrunde când esti în

viaţă decât prin eforturi constante şi de durată, umilindu-te uneori. Biserica ştie cum să

ţină în frâu „viclenia maselor” şi totodată manifestă o „neîncredere” faţă de ele datorită

manierei rapide în care se formează, cresc la început, ca mai târziu se se destrame la fel

de rapid; starea de panică se manifestă prin „dezlănţuirea violentă” a instinctelor

personale, când oamenii din mulţime se îmbrâncesc, se lovesc fără a menaja nici pe

copii, femei, bătrâni, bărbaţi. Totul devine apăsător, căci masa te încercuieşte din toate

părţile şi, sufocat, vrei să scapi din îmbrăţişarea ei. De fapt, treci prin starea de panică

care este ”o destrămare a masei din masă”.

Analiza riguroasă întreprinsă de Elias Canetti timp de două zeci şi cinci ani

de ani a stimulat descoperirea calităţilor supravieţuitorului care, susţinut şi de

încercările Bisericii, de temporizare a pericolului creşterii maselor, a rezistat într-o

lume bântuită de viciile puterii, violenţa şi simbolurile maselor.

105 J.O. Y. Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 2002, p.116.


286

În încercarea noastră de a recunoaşte aportul maselor la dezvoltarea, susţinerea sau

înlocuirea unei societăţi cu alta, apelăm la concepţia lui Michel-Louis Rouquette106, care

susţine că în contextul de faţă este necesară luarea în consideraţie a celor „trei figuri ale

maselor”. Figura, în opinia sa, întruchipează „o structură de roluri” şi nicidecum

punctele comune sau diferenţierile celor care o compun. Este vorba de: Figura

Cetăţeanului, emblematică pentru Revoluţia franceză, după cum cea a Tovarăşului a

fost pentru începuturile mişcării muncitoreşti şi ulterior pentru regimurile totalitare.

Observăm o involuţie a termenului de cetăţean: de la cel care-şi face „datoria”,

demonstrează „responsabilitatea”, la cea a cetăţeanului gânditor, care este un „cetăţean

gândit”, fiind „proiecţia unei necesităţi ideologice şi practice gândite”, un necunoscător

al vieţii politice ale cărui opţiuni sunt dictate de sentimente împărtăşite de grupul de

apartenenţă.

La acestea se adaugă figura Militantului, sinonimă cu a cercetaşului, soldatului

care sugerează şi inaugurează drumul. Constatăm că militantul oscilează între

devotament şi obedienţă; între postura de birocrat şi propagandist, între mase şi putere,

adeziune şi dispreţ ş.a. Adeziunea individuală la un un anumit grup este dictată pe de o

parte de trăsăturile de personalitate, de familie, evoluţia relaţiilor interpersonale, de

cerinţe şi condiţionări profesionale şi de „elaboratele ideologice colective” (doctrina

marxist-leninistă). De exemplu, în România, în perioada regimului totalitar, era

obligatoriu să fii membru al Partidului Comunist Român (P.C.R.) pentru a promova

profesional sau pentru a ocupa funcţii de conducere. De altfel, scopul declarat al

ideologiei comuniste a fost formarea „omului nou”. Iar acesta s-a realizat, în opinia

Laviniei Betea107, sub forma unor „întrupări standard”, de tipul: muncitorului

stahanovist, soldatului, activistului de partid, cekistului (în U.R.S.S.). Considerăm că în

Republica Populară Română sau în Republica Socialistă Română (1965), activau,

alături de trioul Conducătorul–Partidul-România, muncitorul fruntaş în întrecerea

socialistă, activistul de partid hiperactiv, lucrătorul de securitate hiperexigent şi

vigilent.

A treia figură a masei este cea a Muncitorului , adică cel cunoscut „prin ce

produce, ce câştigă, ce cumpără şi ce anume costă” 108, titulatură înlocuită în prezent cu

aceea de consumator.

106 M.L.Rouquette, Despre cunoaşterea maselor.Eseu de psihologie politică, Polirom, Iaşi, 2002, pp.38-46. 107 L.Betea, Psihologie politică.Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 61-72. 108 M.L.Rouquette, Op.cit. , p.43.


287

M. Rouquette consideră că cele trei figuri ale maselor: a Cetăţeanului, Militantului

şi Muncitorului îşi păstrează, funcţia organizatoare pentru gândire şi acţiune, doar

„conţinuturile lor momentane se schimbă”. Suntem de acord cu această afirmaţie şi în

sprijinul ei venim cu aceste constatatări: schimbările şi înlocuirile de regimuri politice,

de la cele de tip nedemocratic la cele democratice au relevat că cele trei ipostaze ale

maselor şi-au schimbat menirea, în condiţiile reconstrucţiei societăţii şi a transformării

relaţiilor sociale, a modernizării tehnicilor şi tendinţelor de informare şi comunicare.

Astfel, analizate în acest context, Cetăţeanul devine pe lângă „subiect social” (formator

şi emiţător de opinie, alegător, cifră statistică) şi persoană privată; Militantul şi

militantismul politic se manifestă pregnant în regimuri nedemocratice şi în democraţii

incipiente, acolo unde societatea civilă, Biserica, opoziţia politică există, vor să

cucerească drepturi, să-şi exercite libertăţi şi să instaureze puterea legal-raţională. În

schimb, în ţările cu democraţie avansată, acţiunea Militanţilor este înlocuită treptat cu

„angajarea prin asociere”, sub forma organizării unor activităţi umanitare (combaterea

SIDA; ajutoare medicale, alimentare pentru civilii din Irak etc.) sau de protecţie a

mediului etc., toate acestea în numele respectului pentru valori şi pentru consolidarea

principiilor democratice. În ceea ce-l priveşte pe Muncitorul din statele totalitare

comuniste este cunoscut că el a avut un destin greu de încadrat în sfera normalităţii

politice etc. Astfel, în România, urmând modelul lui „homo-sovieticus”, a contribuit

alături de alte clase sociale (ţărănime, intelectualitate) la formarea „omului nou”. Dar

pentru realizarea acestui deziderat muncitorul, „masa muncitoare” a parcurs un drum

ascendent. El a trecut de la „sub-proletarul pasiv la adevăratul proletar activ şi

transformat în erou”109. În opinia noastră, a fost obligat să interpreteze câteva roluri în

perioada 1924-1989: între 1924-1944 a activat ca: „revoluţionar de profesie”, activist al

Cominternului (Internaţionala a III-a comunistă) şi ilegalist (nume dat după scoaterea în

afara legii a Partidului Comunist din România, în 1924). Între 1944-1989 au acţionat

două categorii: activiştii de partid=nomenclaturiştii (cea mai mare parte erau de origine

muncitorească, făceau parte din clasa muncitoare şi puteau îndeplini o serie de funcţii:

de la secretari pe diverse domenii de activitate: economic, politic, cultural, sportiv etc.la

cea de prim secretar. De asemenea, ocupau posturi în structura Consiliului Popular sau

deveneau membri ai Comitetului Central, culminând cu funcţia de Preşedinte al

României) şi membri de partid de rând. În timp ce nomenclaturiştii aveau privilegii

politice, economice, profesionale, sociale, membrii de rând ocupau un loc de muncă,

109 S. Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Ed. Universităţii „ Al.I.Cuza „ Iaşi, 1994,


288

obţineau o locuinţă, suportau „regimul alimentaţiei raţionale” şi alte privaţiuni (lipsa

căldurii, deseori a apei calde, întreruperea luminii electrice), aveau doar „privilegiul”

obligativităţii plătirii cotizaţiei şi a participării la şedinţele organizaţiei de bază.

În schimb, în societăţile dezvoltate Muncitorul păstrează unele însuşiri ale puterii

de consum, adică cele ale condiţiei de consumator.

„Cine face însă ceea ce se face ? ” Apăi mulţimea, lumea. […] acum mulţimea ne

obligă la acţiuni umane care provin de la ea, nu de la noi”110. „Este omenescul fără om”,

iraţional, inconştient, ameninţător, violent, revoltat ş.a. Individul se află într-o stare

specială, în transă, ascultă şi îndeplineşte orbeşte, împreună cu ceilalţi ce li se spune să

facă. Împreună, şi-au pierdut individualitatea, au căpătat aceeaşi mască, voce, gândesc

şi acţionează la unison. Pe bună dreptate, S. Moscovici întreabă: Ce este de făcut în

prezenţa maselor? Un posibil răspuns este că nu trebuie ignorată existenţa şi

consecinţele ce decurg din problematica complexă a mulţimii. De aceea, nu ajunge un

mare şef de stat, conducătorul care duce în continuare o politică clasică bazată pe

raţiune şi interese, tratează masa ca o sumă de indivizi şi este iritat de tonul vocii lor

ridicate. „Orbire şi senzaţie” caută individul în masă, „instinctul de masă”, liderul

politic. Liderul este pentru mulţime profetul capabil să unească realul cu idealul,

posibilul cu imposibilul. Este recunoscută charisma şefului, calităţile ieşite din comun

care-l situează deasupra tuturor instituţiilor: partide, organizaţii, media. De obicei, aceşti

lideri autohtoni sau veniţi din alte parte, unii cu tulburări fizice, alţii psiho-patologice

sau şi una şi cealaltă, după trimiterea în exil, la ghilotină, închisoare a titularilor puterii

legitime, înlocuind tradiţia, încălcând procedurile legale, instaurează de fapt domnia

bunului plac şi a violenţei, a unuia împotriva celorlalţi, a instigării la ură, „seducţia

nostalgiei” prin reîntoarcerea la personaje, situaţii, acţiuni şi sentimente din trecut sau

prin divinizarea celor morţi pe care în timpul vieţii îi blamau.

Apariţia în secolul al XX-lea a „omului-masă”, - acel tip de om „golit” de istoria

personală, care are pofte, drepturi, nu şi obligaţii - a fost, în opinia lui Gasset,

favorizată de colectivism, una dintre creaţiile secolului al XIX-lea. Această concepţie a

prins rădăcini, contribuind la răspândirea şi încetăţenirea concepţiei că toată lumea,

indiferent de capacităţi şi de integritate mentală, trebuie să facă politică. Acestei cerinţe,

susţine filosoful spaniol, i-a răspuns masa revoltată, a cărei „disponibilitate de-a se

preface că este una sau alta” este permanentă, fapt care i-a facilitat accesul spre politică.

Este o politică demagogică făcută de şi pentru demagogi, de conducători care în numele

p. 83.


289

ideilor create de alţii pretind că suplinesc cunoaşterea, religia, inteligenţa şi, fără să-şi

asume responsabilităţi, tulbură masele.

În acest context, a fost necesară construirea unei civilizaţii care să răspundă

progreselor tehnicii, provocărilor ştiinţei, nevoilor maselor şi aspiraţiilor liderilor

politici, dar aceasta nu a fost posibilă fără intervenţia elitelor, spirite cu iniţiative

îndrăzneţe, creative, cu judecată sigură, cu condiţia să nu fie împiedecate de indivizi

orbiţi de pasiunea egalitară şi iritaţi să constate că au nevoie de asemenea spirite. Cu

toate acestea, în epoca mulţimilor s-a accentuat opoziţia dintre mase şi elite. Într-o

oarecare măsură, conducătorii nu doresc pierderea autorităţii şi influenţei, de aceea

răspândesc mereu iluzii, în timp ce masa sugestibilă, credulă, susceptibilă este încărcată

cu ură şi violenţă la adresa elitelor. Astfel, şefilor le creşte prestigiul exprimat prin

admiraţie sau teamă de către o masă lipsită de facultăţi critice şi discernământ. Acest

lucru ar putea însemna că oamenii politici au sezizat importanţa şi utilitatea cunoaşterii

psihologiei mulţimii. Totodată, este poate la fel de important ca masele să

conştientizeze că fără elite ajung la un nivel precar de existenţă111. De la elite, - susţine

Le Bon-, „provin progresele tehnice, ştiinţifice, artistice, industriale care constituie forţa

unei ţări şi prosperitatea a milioane de lucrători”112. Apar în mod inevitabil întrebări

referitoare la: Cum să supravieţuiască elitele? Cum putem reconcilia antagonismele

dintre mase şi elite? etc. În această direcţie, istoria ne-a demonstrat că masele sunt

conservatoare chiar dacă, revoltate, au arătat că au „instinct revoluţionar” şi pot ajunge

rapid la comiterea unor acte demente, pe care individual nu le-ar trece prin minte să le

săvârşească. Distrugerile provocate de ele pot fi remediate, dar este mai eficient ca

acestea să fie evitate. O posibilă soluţie susţine micşorarea puterii populare. Simplă la

prima vedere, aceasta s-a dovedit ulterior utopică. Poate de aceea elitele s-au

subordonat guvernării populare. Aceasta nu are nimic comun cu guvernarea de către

popor, ci doar de către conducător, care prin sugestie, imagine, violenţă se impune ca

opinie publică.

Deci rolul elitelor, al celei intelectuale, - în opinia lui Jean-François Revel – este

ca „vâslind la nevoie contra curentului de opinie” […..], pătrunzând în „subteranele

psihicului colectiv”113, să combată prejudecăţile prin formarea unei opinii judicioase

asupra evenimentelor. Filosoful şi politologul francez, şi nu numai el, au remarcat că

110 J.O. Y. Gasset, Omul şi mulţimea, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 156. 111 G. Le Bon, Op. cit., O. Gasset, Op. cit., S. Moscovici, Op. cit.etc. 112 G. Le Bon, Psihologie politică, Antet, Bucureşti, f/a, p.85. 113 Jean-François Revel, Revirimentul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 327, p. 329.


290

după cel de-al doilea război mondial G. Le Bon şi a sa lucrare, Psihologia mulţimilor, a

reprezentat cartea de căpâtăi a multor lideri politici. Ulterior, percepţia asupra acestui

abil analist al maselor s-a modificat considerabil. Cu toate că în definiţia asupra

mulţimilor nu este „nici urmă de elitism”, acelaşi Le Bon a fost gratulat printre altele cu

apelativul „Machiavelli al maselor”, un manipulator al mulţimilor secolului al XX-lea.

La aceasta au mai contribuit acţiunile politice ale unor admiratori ai săi, cum au fost

Mussolini, Hitler, Lenin, De Gaulle şi alţi conducători politici care l-au lecturat cu

interes şi i-au aplicat ideile fără să şovăie. Poate de aceea au ştiut să manipuleze masele,

atingându-şi astfel obiectivele politice naţionale şi internaţionale. Odată cu răspândirea

marxismului după cel de-al doilea război mondial, s-a instalat un alt curent de opinie,

după care masele au conştiinţă de clasă, istorică şi revoluţionară. De aceea, în acea

perioadă nu s-a permis criticarea acţiunilor şi nici descrierea peiorativă a atitudinilor

acestora. De asemenea, a fost înlăturată explicarea şi interpretarea psihologică a

comportamentelor sociale: „A descrie masele ca lăsându-se îmbătate de impulsurile

iraţionale sau chiar sinucigaşe –afirmă Revel- însemna a fi taxat ca reacţionar. În fine,

evoluţia filosofiei după cel de-al doilea război mondial a recuzat orice explicaţie a

lucrurilor prin factorul psihologic. Atât marxismul cât şi structuralismul prescriau

ataşarea comportamentelor sociale fie la procese istorice de durată, fie la structuri

impersonale ce organizau mentalul colectiv [….] Toate aceste mecanisme iraţionale au

fost din plin folosite de către demagogii din toate epocile” […] şi nu s-a bănuit ”în ce

uriaşă măsură aceste mecanisme iraţionale vor degrada- şi chiar vor distruge pe alocuri-

democraţia114 .

Este binecunoscut rolul de dirijor al liderului politic în cadrul relaţiei dintre el şi

mase. În acest context, analizăm rolul elitei, în special al celei intelectuale în viaţa

politică. Pentru a demonstra veridicitatea acestei afirmaţii, am apelat la consideraţiile

încă actuale ale lui Charles Maurras115, care descrie şi explică conjuncţiile şi disjuncţiile

dintre elite şi putere în L’Avenir de l’intelligence, publicată în 1905 în Franţa, flancând

într-un fel Psychologie des foules (1895), Psychologie politique, (1910) ale lui Le Bon

şi Reflexions sur la violence (1906) a lui Georges Sorel. Maurras a evidenţiat curba

descendentă a elitei spirituale franceze, în speţă a literaţilor şi filosofilor, în relaţie cu

forma de guvernare, pornind de la clasicism, continuînd cu iluminismul, romantismul şi

114 Ibidem, pp.329-330. 115 Charles Maurras, Viitorul inteligenţei, traducere şi Notă introductivă de Tudor Vianu, Fundaţia Culturală ” Principele Carol „ , Bucureşti, 1924.


291

epoca modernă. El descrie „prăbuşirea” elitei spirituale şi decăderea civilizaţiei în faţa

puternicei oligarhii formată din Finanţe, proletariat intelectual şi „o clasă de cerşetori

literaţi”.

De asemenea, sezizează rolul presei de manipulator al opiniei publice, dar şi de

subordonare a mediei, nerecunoscută public, faţă de forţa materială a marilor patroni ai

trusturilor de presă.

Omul politic şi publicistul francez anticipează generalizarea unui alt tip de om, cel

de acţiune, călit de „amestecul dintre munca mecanizată şi exerciţii fizice” care, ca

urmare a situării elitei pe scara cea mai de jos a valorilor societăţii, o va dispreţui şi

respinge total. Pentru a depăşi această situaţie degradantă, a afirmat Maurras,

intelectualii ar trebui să renunţe la iluzia de a stăpâni opinia publică şi la încurajarea

pretenţiile acestui om nou de a cuceri autoritate politică legitimă. Soluţia propusă de el

este ca elita să demonstreze care este cel mai potrivit regim politic şi să direcţioneze

celelalte forţe în jurul său pentru restaurarea autorităţii tradiţiei şi crearea unei politici

naţionale. Această propunere de încredere în opinia intelectualilor nu a stimulat însă

cucerirea autorităţii şi dominaţiei politice de către aceştia.

Între consideraţiile despre elite ale lui Charles Maurras de la început de secol al

XX- lea, şi observaţiile Hannei Arendt116 despre elite şi mase de la sfârşit de secol al

XX- lea, există desigur unele asemănări, dar şi unele deosebiri. Recunoscuta analistă a

regimurilor totalitare precizează că unele cauze de felul: „individualizarea extremă” ,

„atomizarea socială” etc. sunt genul de factori care preced atât mişcările de masă cât şi

apropierea acestora de elite. De asemenea, evidenţiază că aceste mişcări au atras oameni

izolaţi, individualişti marginalizaţi care au refuzat recunoaşterea obligaţiilor şi sarcinilor

sociale din perioada respectivă. În aceste circumstanţe, mişcările totalitare, naziste şi

comuniste au găsit o masă neutră, indiferentă, apatică, „aţipită”, o ”clientelă” nealterată

de instituţii politice. Aceştia au organizat-o şi incitat-o prin intermediul discursurilor

demagogice ale conducătorilor împotriva activităţilor membrilor reprezentativi ai ţării şi

comunităţii, criticându-i vehement pe aceştia pentru unele ilegalităţi generate de proasta

gestionare a puterii. Ceea ce contrariază este că acest „om-masă” inconsecvent, atras de

rău, crimă a fost cultivat de elite, cele care au considerat că, la fel ca şi masa, au avut

aceeaşi soartă şi anume aceea de a sta în afara sistemului de clase, a naţiunii şi a

societăţii. Totodată, au admirat activismul mişcărilor de masă pentru care important era

să facă ceva eroic sau criminal. În timp ce oamenii cultivaţi, „generaţia frontului” au

116 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 1994.


292

considerat că: războiul a însemnat preludiul prăbuşirii claselor şi transformarea lor în

mase; au arătat dezgustul faţă de orice reprezentant al puterii; au vrut ruinarea acestei

lumi de falsă securitate, cultură şi viaţă; au înlocuit valorile respectabile cu altele

apreciate ca valori supreme, cum ar fi: haos, ruină, cruzime, violenţă, pasiune etc.,

masa şi liderii, uneori proveniţi din rândurile lor, au preluat demagogiile anterioare

burgheze pe care tocmai le criticaseră şi în numele cărora au aţâţat masele; au sacrificat

totul pentru mişcare; au arătat dispreţul faţă de tot ce ceea ce era respectabil, faţă de

geniu ca şi preferinţa pentru anormalitate etc. Pare absurd, dar elita a ridicat cruzimea la

rangul unei virtuţi majore deoarece, prin folosirea acesteia, a putut contrazice

„umanitarismul şi ipocrizia liberală” a societăţii. De aceea, a aprobat acţiunile

dezagreabile şi uneori criminale ale masei împotriva societăţii respectabile, silind-o să

accepte pe plebei şi obligând-o să-i trateze ca pe egalii lor. În viziunea H. Arendt, după

cucerirea puterii, mişcările totalitare au renunţat la elite, deci la cei care i-au ajutat să

ajungă în vârful piramidei şi ar fi putut încuraja „conştiinţa demnităţii” şi viaţa creativă.

Ei le-au înlocuit destul de repede cu opusul lor, cu „şarlatani şi imbecili” a căror „lipsă

de inteligenţă şi creativitate” au reprezentat garantul loialităţii lor faţă de conducător şi

partidul unic. Alungarea şi epurarea elitelor în regimul de tip totalitar a condus printre

altele la: instaurarea regimului de masă; folosirea şi ulterior îndepărtarea de masele care

i-au ajutat pe lideri să cucerească puterea politică. Totodată, au contribuit la

recunoaşterea importanţei psihologiei mulţimii de către cei care vor să devină mari şefi

de stat etc.

În concluzie, susţinem că acest demers al evaluării impactului mulţimii asupra

vieţii individuale, asupra politicii în general, relevă importanţa cunoaşterii legilor

maselor umane pentru descrierea, explicarea şi înţelegerea adecvată a dinamicii şi

complexităţii realităţii politice. De asemenea, este o încercare de regândire a politicului

şi a politicii în scopul creării unei noi realităţi sociale dinamice, inovative care să se

ridice la „înălţimea timpului”. Acest lucru se poate înfăptui prin nerepetarea vechilor

greşeli politice, precum instaurarea fascismului, a nazismului şi consolidarea

comunismului, care au devenit exemple tipice de „regresiune esenţială”. Sunt mişcări

care cuprind pe „oamenii-mase”, cei care se lasă conduşi de oameni mediocrii care au

vrut să facă revoluţie, dar n-au învăţat nimic din defectele revoluţiilor anterioare.

Tocmai de aceea nu se poate ignora trecutul şi, pentru ca prezentul să se ridice la

altitudinea actuală a vieţii, pregătind astfel evoluţia viitoare a societăţii, este nevoie de

oameni cu adevărat contemporani, cu simţ istoric şi politic, buni cunoscători ai

psihologiei maselor.


293

1. Observaţia

V. Metode şi tehnici de investigaţie în psiho-politică

A vorbi de metodele elaborate sau folosite de psihologia politică, ca şi de cele

ale disciplinelor care fac parte din cadrul sistemului ştiintelor politice, înseamnă a lua în

consideraţie caracterul “hibrid” al acestor specialităţi. Acestea, adică psihologia,

filosofia, teoria, epistemologia, antropologia, sociologia politică, etc. împrumută şi fac

schimburi de concepte, teorii şi metode.Totodată, încearcă depăşirea unor dificultăţi, de

tipul delimitării domeniului şi a recunoaşterii specificităţii, admiterii caracterului

ştiinţific al obiectului, etc. De aceea, în cazul psihologiei politice, aceste demersuri

urmăresc evoluţia obiectului de investigat –politicul- şi –trăsăturile psihologice ale lui

homo politicus-, în condiţiile complexităţii politice, prin diversificarea abordărilor,

metodelor şi tehnicilor de cercetare psiho-sociologice şi politologice. În acest context,

avansăm, din perspectiva psihologiei politice, câteva instrumente metodologice de

abordare cantitativă şi evaluare calitativă a fenomenelor şi situaţiilor politice, pentru a

putea surprinde interrelaţiile dintre actorii politici individuali, colectivi, dintre lideri şi

mase, în contextul democraţiei de tranziţie din România secolului al XXI-lea. Este

vorba de: observaţie, convorbire (interviu), investigare biografică, măsurarea

atitudinilor şi comportamentelor politice, gestionarea şi comunicarea de criză, studiul

de caz.

Metoda observaţiei constă în examinarea atentă şi

sistematică a reacţiilor psihice interioare (introspecţia) sau

exterioare (extrospecţia), pentru a înregistra aspectele esenţiale.

Pentru obţinerea unor informaţii obiective, cu caracter ştiinţific, este indicat ca

observatorul să respecte o serie de condiţii, cum ar fi:

a) stabilirea clară a ceea ce are de observat: trăsături, reacţii comportamentale (în

ce situaţii, în care moment), în legătură cu persoana sau fenomenul cercetat;

b) realizarea unui număr mare de observaţii, în condiţii variate sau uniforme pentru


294

a diferenţia ceea ce este caracteristic de ceea ce este secundar;

c) înregistrarea cât mai exactă a observaţiilor, astfel încât să deosebească faptele de

unele interpretări;

d) observarea discretă a persoanei, pentru ca aceasta să se comporte cât mai firesc.

În vederea realizării unei observaţii sistematice şi cât mai obiective, avansăm

următorul ghid de observaţie. Prin folosirea acestui instrument, observatorul

urmăreşte diversitatea comportamentelor verbale şi nonverbale în situaţii de

comunicare politică : articole în presă, dezbateri la radio sau televiziune, interviuri,

interpelări în Parlament, discursuri politice, întâlniri cu electoratul etc. În acelaşi

scop, măsoară numărului de intervenţii şi gradul de receptare de către membrii de

partid, parlament, guvern etc, . În momentul în care începe să completeze ghidul de

observaţie, observatorul încercuieşte variantele care-l caracterizează cel mai bine pe

cel observat, după care poate formula câteva concluzii şi recomandări cu privire la

atitudinile şi comportamentele actorului politic observat. Prezentăm, mai jos acest

ghid:

GHIDUL DE OBSERVAŢIE

1. Oportunitatea intervenţiei : da , nu , nu ştiu.

2. Numărul de intervenţii, în medie, săptămânal, lunar: una, două, cinci sau mai

multe.

3. Durata acestor interpelări: un minut, cinci, zece, treizeci de minute, o oră, mai

mult.

4. Dificultăţi în procesul de comunicare întâmpinate de actorul politic observat:

- nu suportă tăcerea;

- ştie când poate să comunice;

- cunoaşte când trebuie întrerupt dialogul;

- opreşte fără explicaţie ;

- pune multe întrebări;

- nu are răbdare;

- se exprimă variat şi face rapid asociaţii;

- vorbeşte fluent, coerent, clar;

- nu vorbeşte fluent, coerent, clar;

- un interlocutor cu poziţie superioară îl inhibă;


295

- este calm în discuţiile cu superiorii;

- îi este solicitată părerea de către colegi, experţi, superiori; bătrâni, tineri, etc:

5%, 10%, 15%, 20%, 40%, 50%, 75%;

- este dornic de informaţii pe care le cere de la colegi, experţi, superiori,

bătrâni, tineri, etc.: 10%, 15%, 20%, 40%, 50%, 75%;

5 Atitudinea actorului politic în timpul intervenţiei: agitat, furios, supărat,

nehotărât, resemnat, automulţumit, dominant.

6. Comportamentul nonverbal117 al celui observat:

• poziţia corpului (umeri căzuţi, trunchi înclinat, capul plecat – stare

depresivă, oboseală, defensivă; piept bombat, capul sus, umeri drepţi,

picioare larg depărtate -siguranţă de sine, atitudine provocatoare);

• mersul lent, greoi – nehotărât, timid; mersul energic, vioi – încredere

deplină în propriile posibilităţi.

A. Gesturile instrumentale, specifice unei anumite activităţi sunt analizate în funcţie de viteză şi precizie.

a.Rapide, dar de o precizie mediocră exprimă o excitabilitate foarte crescută,

caracteristică temperamentului coleric.

b.Gesturile promte, sigure şi precise dovedesc stăpânire de sine, prezenţă de spirit

etc.

c.Gesturile lente, sigure şi precise indică grijă deosebită faţă de amănunte,

importanţă acordată calităţii şi tendinţa de a neglija timpul.

d.Gesturi cu viteză diferită şi lipsite de precizie reflectă nepricepere. Aceasta se

poate datora unor cauze multiple: lipsă de exerciţiu, de interes pentru activitatea

respectivă, de simţ practic, mobilizare energetică redusă.

B. Gesturile retorice acompaniază sau înlocuiesc vorbirea încercând să convingă pe

ceilalţi sau provocând o anumită stare afectivă. Din observarea amplitudinii,

energiei, frecvenţei, planului de efectuare a gesturilor etc. se pot trage unele concluzii

psihologice. În acest context, vorbim de:

a. Gesturi ample, largi, bogate au cei cu temperament coleric şi, mai puţin, cei

sanguinici. Această gesticulaţie poate exprima: veselie, volubilitate, euforie;

mobilizare energetică crescută; entuziasmul pentru o idee sau cauză,

atragerea celor din jur pentru cauza respectivă.

117 A se vedea : M. Dinu, Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997 ; M. Kunczik, A. Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 1998 ; V. Tran,


296

b. Gesturi repezi, nestâpănite însoţesc de obicei vorbirea pe un ton ridicat,

indicând dorinţa de afirmare, de deţinere şi exercitare conştientă a

autorităţii.

c. Gesturi rare, moi, de amplitudine redusă (strânse pe lângă corp) pot exprima

trăiri depresive, unele stări maladive, indiferenţă, apatie, plictiseală, tendinţă

de izolare. Persoana cu astfel de manifestări poate avea temperament melancolic.

C. Gesturile reactive sunt mişcări ale corpului sau ale membrelor elaborate în

subconştient, având, de cele mai multe ori, un rol de apărare.

Observarea riguroasă a gesturilor poate oferi indicaţii asupra nivelului

intelectual, al fondului emoţional, sentimental şi al dispoziţiilor. De asemenea, poate

creiona profilul caracterial al subiectului respectiv. Astfel, unii oameni, datorită

unor dificultăţi în sfera gândirii, cum ar fi conceptualizarea, îşi găsesc cu greutate

cuvintele necesare şi de aceea apelează la gesturi. Alţii dimpotrivă, având un limbaj

verbal-noţional dezvoltat care înlesneşte exprimarea directă, folosesc mai puţin

gesticulaţia. De asemenea, “varietatea şi coloratura afectivă a gesturilor” informează

în ce măsură persoana politică aparţine unuia dintre tipurile: emotiv-activ,

pasionat, nervos, emotiv-depresiv, apatic etc. Totodată, caracterul elaborat sau

spontan al gesturilor, atât cât poate fi remarcat, poate oferi relaţii despre măsura în

care este convins sau nu de ceea ce susţine, despre loialitatea şi sinceritatea

personajului politic.

Mimica cuprinde modificările expresive ale părţilor mobile ale feţei: ochi,

sprâncene, frunte, gură, maxilare, obraji. Se disting: a. mimica săracă, b.

predominant depresivă, c. excesiv de mobilă118.

a. Mimica săracă, exprimată printr-o mobilitate şi varietate reduse a expresiilor,

întâlnită la persoanele politice cu temperament flegmatic indică inerţie

emoţională şi afectivă, dar şi o reactivitate scăzută în faţa sarcinilor de partid

sau din comisia parlamentară etc.

b. Mimica predominant depresivă, de regulă o expresie tristă, meditativă

caracterizează insul cu temperament melancolic. Uneori, această mimică este

I. Stănciugelu, Teoria comunicării, Ed. SNSPA- Fac. de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001; A. de Peretti, J. A. Legrand, J. Boniface, Tehnici de comunicare,Polirom, Iaşi, 2001, ş.a. 118 Valeriu Ceauşu, Cunoaşterea psihologică şi condiţia incertitudinii, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 154.


297

cauzată de o insatisfacţie,- respingerea unei moţiuni, a unei iniţiative legislative

sau de eşecul formaţiunii politice la alegerile electorale -etc.

c. Mimica excesiv de mobilă reflectă instabilitatea echilibrului psihic. Deseori,

însoţită de o gestică rapidă şi amplă, aparţine persoanelor colerice sau

pasionale. În forme accentuate poate indica semnul unei tulburări cu caracter

patologic a activităţii neuropsihice (ca de exemplu, la B. Mussolini, I.V.Stalin

ş.a.).

Ticurile sunt reacţii stereotipe ce apar frecvent, deseori fără ştirea sau voia

persoanei, în cadrul uneia dintre următoarele categorii: ţinută, mers, gesturi, vorbire.

Ca manifestare complexă, preia mai multe elemente de la categoriile sus-menţionate.

Ticurile relevă unele particularităţi psihice ca: stări emoţional –afective stenice şi

hiperstenice (bună dispoziţie, euforie, volubilitate) şi stări emoţional- afective astenice

şi hipostenice (emotivitate, nervozitate, anxietate, depresie etc). Astfel, la liderul

comunist N. Ceauşescu s-au constatat dificultăţi de pronunţie (“espresie”, “tutulor”),

formule obsesive ( “aşa cum s-a arătat”, “aşa cum s-a dovedit”, “aşa cum am mai zis”,

“să ne angajăm”, “să înfăptuim” etc.) exprimate în plan psihic prin stări de anxietate şi

depresie.

7. Percepţia celorlalţi faţă de interpelarea actorului politic: atraşi, surprinşi,

contrariaţi, suspicioşi, nepăsători, nemulţumiţi, jigniţi.

8. Recomandări:

Analizând protocoalele de observaţie (pe o perioadă de minimum o lună), putem

constata felul în care personajul politic abordează situaţia: cu uşurinţă, simulând

uşurinţa, cu teamă, cu indiferenţă etc. De asemenea, explică cauzele care au dus la o

performanţă scăzută (dificultăţi de orientare în situaţie, apariţia rapidă a oboselii, blocaj

afectiv şi mental, control emoţional scăzut, spirit competitiv ridicat, negativism,

localizarea unor deficienţe la nivel neuro-psihic etc.).

Interpretarea calitativă are în vedere comportamentul global al subiectului

angajat în viaţa politică. În aceste condiţii, observatorul realizează un portret psiho-

politic al actorului politic investigat. Totodată, poate contribui la îmbunătăţirea

imaginii acestuia prin indicarea modalităţilor de formare a unor atitudini şi

comportamente politice eficiente. Desigur, prin înregistrarea şi interpretarea

observaţiilor obţinem doar o parte a informaţiilor despre atitudinile şi reacţiile


298

2. CONVORBIREA (INTERVIUL)

comportamentale ale subiectului supus investigaţiei. Datele obţinute prin intermediul

metodei observaţiei relevă traiectoria individului, facilitând, implicit evaluarea

prognostică. Pentru a îmbunătăţi această interpretare, putem apela la o altă metodă de

investigare, care este convorbirea. Prin una sau mai multe convorbiri cu persoana

politică respectivă sau cu cele din anturajul ei (familie, prieteni, colegi, şefi) putem

obţine detalii referitoare la motive, aspiraţii, trăiri afective, interese 119.

Încadrat în seria activităţilor

frecvente, interviul - “conversaţie

planificată şi controlată între două sau mai persoane, care are un anumit scop, cel puţin

pentru unul dintre participanţi şi în cursul căreia ambele părţi vorbesc şi se ascultă pe

rând”120- poate deveni uneori ineficient sau chiar poate crea impresia de pierdere de

timp. Pentru a depăşi această situaţie neplăcută, este cazul să analizăm în ce condiţii un

interviu este eficient, adică are un scop, o planificare şi permite o interacţiune

controlată. Scopul interviului în cazul psihologiei politice se referă la “martorii

angajaţi” (R.Aron), actori politici capabili să relateze despre ”adevărul” unor

evenimente, situaţii, personalităţi politice etc. Uneori însă, personajele politice implicate

în evenimente cruciale manifestă “tendinţa de faţadă” (N.Mucchielli, 1971). În aceste

situaţii îşi motivează faptele reducându-le importanţa sau pasând responsabilităţile pe

ceilalţi agenţi politici sau pe comandamentele ideologice, militare ale epocii. Aceste

reacţii comportamentale se datorează grijii pentru crearea unei imagini publice

favorabile faţă de cititori, telespectatori etc. De obicei, în interviu se urmăresc momente

cruciale din evoluţia individuală a subiectului ce pot afecta traiectoria vieţii sale. Uneori

se confruntă cu « mărturiile paralele » ale altor martori la aceleaşi evenimente, în spaţii

geo-politice comune sau asemănătoare, constituind astfel argumente plauzibile şi, în

mod special, „ expresii ale unor reprezentări şi practici cultural-simbolice ale subiecţilor

” 121.

Planificarea detaliată are în vedere pregătirea minuţioasă a celui care

intervievează şi uneori a celui intervievat. Măcar unul dintre cei doi subiecţi ai

convorbirii, susţine N. Stanton, analizează cu atenţie următoarele întrebări: de ce ? (ce

speraţi să obţineţi ?; căutaţi să înlocuiţi anumite convingeri, comportamente ?; care este

natura problemelor care trebuie soluţionate ?; veţi utiliza o altă metodă pentru a fi

119 A. Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996, p. 33. 120 N. Stanton, Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică SA, Bucureşti, 1995, p. 46. 121 Silverman (1993), apud L.Betea, Psihologie politică, Polirom, Iaşi, 2001, p.25.


299

mulţumiţi), cine ? (aflaţi cât mai multe informaţii despre intervievat, cum ar fi

interesele, aspiraţiile, preferinţele, criticile sale), unde şi când ? (locul în care are loc

interviul, adică în biroul dumneavoastră, a celuilalt, în maşină etc.; în ce moment al zilei

etc.), ce ? (fixaţi-vă subiectele conversaţiei şi tipurile de întrebări), cum ?

(structura interviului: modalităţile de începere, conţinutul său, adică întrebările generale

sau specifice, răspunsurile pentru descoperirea unor soluţii, tipuri de interviu, căi de

evitare a întreruperilor, cum pregătiţi spaţiul în care are loc interviul etc.).

În continuare vom analiza maniera în care vom începe interviul, tipuri de

interviu, cum se întreabă şi se verifică, stabilirea ordinii întrebărilor şi terminarea

interviului.

La început, adică la deschidere, cereţi intervievatului 10 sau 30 minute din

timpul său. Specificaţi că nu vreţi să-l deranjaţi prea mult. Sugeraţi-i că problema pe

care i-o puneţi este de interes comun. Dacă e necesar, rezumaţi problema, precizaţi

originea sau cauzele ei şi reamintiţi-i punctele de vedere. Totodată, convingeţi-l că o

discuţie sinceră, cooperantă poate facilita explicarea şi înţelegerea problemei din care

ambele părţi au de câştigat. Uneori, indicaţi numai persoana care v-a sugerat acest

interviu şi nu profitaţi de numele acesteia. Pentru creşterea prestigiului dumneavoastră,

puteţi folosi numele instituţiei pe care o reprezentaţi. Luaţi în consideraţie şi opinia

intervievatului despre aceasta.

Referitor la structurarea interviului, avem în vedere: -scopul;

-tipul de interviu;

-timpul acordat.

Odată ce scopul a fost stabilit şi ţinând seama de restricţiile de timp, alegem tipul

de interviu, adică nestructurat şi structurat. În primul caz sunt situaţii de tipul: cerere,

plângere etc. ale persoanei intervievate care-i permit să conducă interviul. Interviurile

de acest fel nu au un program construit în prealabil sau un set de întrebări. Cel care ia

interviul construieşte scheme mentale pe domeniul de activitate pe care-l dezbate. Acest

tip nu este recomandabil pentru interviurile consultative unde argumentele trebuie

pregătite iar justificările ocolite. În schimb, în interviul structurat persoana care

intervievează conduce discuţia. Acesta cuprinde la rândul său următoarele variante : a.

structurat-moderată care solicită:

-o planificare ;


300

-cadrul întrebările principale la care se doresc răspunsuri;

-întrebări colaterale dacă persoana intervievată oferă voluntar informaţiile cerute.

În schimb, b. interviul înalt-structurat include:

-întrebări programate dinainte;

-ordinea lor rămâne aceeaşi pentru oricare dintre persoanele intervievate;

-întrebările pot fi cu răspunsuri deschise, dar mai frecvent sunt cu răspunsuri închise;

-compararea sistematică a răspunsurilor, de exemplu la sondaje de opinie, studii

de caz etc. , demonstrează eficienţa acestui tip de interviu.

În cazul interviului înalt structurat-standardizat:

- toate întrebările sunt construite dinainte;

- sunt cu răspunsuri închise.

Exemplu:Dacă partidul dumneavoastră ocupă unul din primele locuri în sondaje, credeţi

că vor vota mai mulţi, mai puţini, sau nu se ştie?

Este deja cunoscut că succesul unui interviu depinde nu numai de maniera în care

este condusă convorbirea, ci şi de capacitatea de dirijare a întrebărilor şi receptare

flexibilă a răspunsurilor În continuare, vom indica tipurile de întrebări şi maniera în

care influenţează rezultatul interviului.

1. Întrebările directe sau întrebări cu răspuns închis se folosesc atunci când se

caută răspunsul la o problemă bine definită (fapte obiective, date statistice,

biografice, detalii despre un loc de muncă, accidente etc.). Interviul construit pe

acest tip de întrebări mai degrabă interoghează, neimplicând la dialog intervievatul.

Exemple: Aţi mai fost înscris într-un partid politic ?

La ce activităţi politice aţi participat până acum? 2. Întrebările bipolare sau întrebări da/nu reprezintă o variantă a întrebărilor

directe. Acest gen de întrebări oferă rapid informaţii. Însă, la o persoană lipsită de

încredere, pot genera dificultăţi în formulare sau răspunsuri confuze.

Exemple: Sunteţi mulţumit de prestaţia preşedintelui partidului? (da/nu).

Aţi participat la şedinţele comisiei parlamentare....? (da/nu).

3. Întrebările cu răspuns sugerat sunt genul de întrebări utilizate pentru

descoperirea aptitudinilor persoanei intervievate, testarea opiniilor şi rezistenţa sa la

solicitări diverse şi de durată.


301

Exemple: Ce părere aveţi în legătură cu măsurile severe luate de ministrul de Justiţie?

Credeţi că vom duce până la capăt acţiunile de stopare a corupţiei în

administraţia publică locală?

4. Întrebările dirijate îndrumă persoana intervievată, ajutând-o astfel să răspundă

just, onest. De obicei, formulele de tipul: Credeţi că sunteţi cel potrivit?, Nu credeţi

că…?, Nu-i aşa că…?, Nu e mai bine să…? şi răspunsurile adesea afirmative fac parte

din structura acestui gen de întrebări. Scopul întrebării dirijate este convingerea celuilalt

pentru a accepte ideea, omul, produsul etc. şi deloc presarea sau jignirea sa.

Exemple: Nu-i aşa că domnul preşedinte Iliescu a susţinut integrarea în Uniunea

Europeană ?

Nu e mai bine să continuăm privatizarea Băncii Comerciale Române ?

5. Întrebările cu răspuns deschis oferă celui care intervievează date asupra

aptitudinilor intelectuale şi profesionale ale candidatului, iar acestuia din urmă îi dă

posibilitatea exprimării libere a credinţelor sau motivaţiilor sale. Din păcate, se

consumă mult timp şi de aceea nu se pot selecta informaţiile utile.Deseori, aceste

întrebări încep cu formulele: ce, care, de ce, cum, unde.

Exemple: Ce apreciaţi la un om politic?

Care este părerea dumneavoastră în legătură cu executarea serviciului

militar?

6. Întrebările ajutătoare se pun în situaţiile de blocaj mental sau când persoana

intervievată nu înţelege mesajul.

Exemplu: În acest ultim an de mandat, care au fost cele mai importante decizii pe

care le-aţi luat?

6. Întrebările oglindă oferă persoanei intervievate posibilitatea imediată de răspuns

şi celui care intervievează verificarea gradului său de recepţie şi de înţelegere,

promovând astfel un cadru proprice de lucru.

Exemplu: Ati spus de mai multe ori că sunteţi de acord cu reducerea numărului de

ordonanţe de urgenţă ? Dacă v-am înţeles corect, acceptaţi aplicarea ordonanţelor de

urgenţă, dar numai uneori ?


302

7. Întrebările de probă se folosesc atunci când din răspunsul intervievatului lipseşte

un detaliu. Cel care ia interviul poate folosi formula de tipul: de ce?

Exemple: Nu sunt sigur că înţeleg exact ce vreţi să spuneţi prin aceasta. Îmi puteţi da

câteva exemple? De ce consideraţi că este necesară integrarea în Uniunea

Europeană?

8. Întrebările ipotetice sunt necesare pentru descoperirea atitudinilor, credinţelor,

stereotipurilor şi prejudecăţilor intervievatului legate de maniera în care va putea

efectua o anumită sarcină de muncă etc.

Exemplu: Presupunem că România va intra în Uniunea Europeană în 2007? Ce va

face guvernul în continuare?

O altă etapă importantă în realizarea interviului este ordonarea întrebărilor. În acest

scop se foloseşte:

1. ordonarea pâlnie începe interviul cu întrebări generale, de principiu şi continuă cu

interogaţii specifice;

2. ordonarea pâlnie întoarsă începe cu întrebări cu final închis şi este urmată de

întrebări cu răspuns deschis ;

3.ordonarea tunel este folosită pentru obţinerea unor răspunsuri specifice la fiecare

întrebare separată (de exemplu, întrebări care să releve atitudinea faţă de experienţele

politice ale actorului politic X)

În încheiere, cel care a luat interviul rezumă punctele de vedere exprimate,

evidenţiază realizările, stabileşte următoarele acţiuni sau aranjarea viitorului interviu şi

felicită intervievatul pentru participare.

Deci, după precizarea scopului interviului, adică stabilirea situaţiilor-problemă,

urmează pregătirea care are în vedere: analiza persoanelor intervievate, a locului de

desfăşurare, a timpului acordat etc.

În faza de conducere constataţi dacă s-au propus obiectivele de realizat, s-a

anunţat scopul interviului, ascultaţi atent, formulaţi tipul de întrebări corespunzătoare şi

urmăriţi în ce măsură persoanele intervievate şi-au expus punctele de vedere etc.

Verificarea are în vedere următoarele aspecte: cel care a luat interviul, dacă este cazul,


303

intervievează şi pe alţii în legătură cu datele sau faptele adunate până atunci, hotărâşte

ce mai trebuie cercetat, evaluează dacă atitudinile şi comportamentele sunt cele

aşteptate, stabileşte continuarea interviului.

Completarea unei fişe de evaluare a interviului oferă posibilitatea unei analize realiste

asupra punctelor slabe sau tari ale intervievării, dar şi a imaginii generale despre modul

în care se poate realiza cât mai bine un interviu.

FIŞA DE EVALUARE A UNUI INTERVIU

1) Persoana ce intervievează era pregătită pentru interviu?

a) Şi-a pregătiti notiţele dinainte?

b) A fost pregătită mental?

c) A procedat corect?

d) A pregătit biroul în mod adecvat?

2) A declarat obiectivele interviului?

3) Ce tehnică de deschidere a folosit?

4) A făcut în aşa fel ca persoana intervievată să se simtă bine?

5) Şi-a exprimat gândurile clar şi concis?

6) A dat o şansă intervievatului să-şi exprime punctul de vedere?

7) A ascultat persoana intervievată?

8) Şi-a în cadrat întrebările potrivit?

9) A făcut motivaţii valide pentru criticile sale şi a argumentat declaraţiile făcute?

10) A facut sugestii?

11) A încurajat persoana intervievată să facă sugestii?

12) A acceptat să vorbească (sub presiune)?

13) A structurat interviul cu atenţie?

14) Interviul a fost:

a) ne-structurat?

b) moderat-structurat?

c) înalt-structurat?

d) înalt structurat-standardizat?

15) A afectat suficient timp pentru a permite ca interviul să-şi urmeze cursul

normal?


304

3. INVESTIGAREA BIOGRAFICĂ

16) A rezumat ceea ce s-a întâmplat înaintea interviului?

17) A încheiat cu o notă pozitivă interviul cu persoana intervievată? 122.

În afara metodelor : observaţiei, convorbirii (interviului) descrise în paginile

anterioare, psihologia politică are nevoie de un instrument care să-i faciliteze

cunoaşterea traseului existenţial al actualului sau viitorului om politic etc. Acest

obiectiv poate fi îndeplinit de tehnica investigării biografice.

Prin tehnica investigării biografice încercăm să radiografiem

profilul personalităţii cercetate: viaţa personală, formaţia culturală, experienţa profesională şi politică, precum şi relaţiile interpersonale ale acesteia. Am alcătuit această tehnică pe registre analitice ce se adresează următoarelor paliere: originea socială, starea materială, modelul cultural, experienţa profesională, formarea politică. Tehnica prezintă şi defineşte caracteristicile psiho-sociale, personale, culturale ale actorului politic, comportamentul şi atitudinile sale. Este o evaluare a capacităţilor şi disponibilităţilor de acţiune ale acestuia pe baza analizei registrelor analitice, a documentelor personale şi a convorbirii cu persoana în cauză, cu familia, colegii şi şefii săi (interviu nestructurat). Totodată, interviul, analiza biografică etc., sunt metode folosite frecvent de tehnica studiului de caz.

În general, tehnica investigării biografice urmăreşte realizarea câtorva obiective: 1. prezentarea concisă a caracteristicilor personalităţii viitorului actor politic; 2. formarea unei gândiri valorizante asupra capacităţilor şi disponibilităţilor acestuia; 3. îndrumarea membrilor colectivităţii în alegerea responsabilă a actorului politic . Acest instrument de lucru parcurge următoarele faze: a) orientarea: alegerea oameni politici pentru cercetare; b) realizarea: construirea şi aplicarea registrelor analitice mai sus amintite, prin convorbiri şi analiza documentelor personale ale subiecţilor investigaţi (acte de stare civilă, stare materială, matricola şcolară, fişa medicală); c) comunicarea: convorbiri, pe baza ghidului de interviu, cu persoane din anturaj (rude, colegi, şefi), în scopul completării informaţiilor primite de la subiect şi a întregirii imaginii acestuia.

Studierea mai multor biografii, adică a unor -biografii comparative- poate conduce la alcătuirea unor tipologii specifice, cum ar fi : politicianul profesionist, neprofesionist, carierist etc. De asemenea, pot releva ataşamentul sau nonataşamentul faţă de unele principii, norme şi valori politice, ca de exemplu: democraţie, economie de piaţă, cinste ş.a. Totodată, pot semnala discrepanţe între comportamentul oficial şi 122 N.Stanton, Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică SA, Iaşi, 1995, pp.57-58.


305

cel de culise în lupta pentru putere, dintre diversele grupări la nivelul aceleiaşi formaţiuni politice sau între partide cu doctrine diferite, dar şi diferenţe între comportamentul public şi cel din viaţa privată etc.

Tehnica de măsurare a atitudinilor politice apreciază şi interpretează, printr-un

set de probe adecvate, atitudinile şi manifestările comportamentale123 ale actorilor politici. Am conceput, în cadrul tehnicii de măsurare a atitudinilor politice, trei procedee: a) selectarea în ordinea importanţei a însuşirilor psihice necesare omului politic; b) ordonarea unui set de valori morale şi politice; c) scala de apreciere, sau grila de evaluare a oamenilor politici.

a) Prima probă – selectarea în ordinea importanţei a însuşirilor psihice necesare omului politic – cuprinde o listă de însuşiri psiho-politice. Se aleg din această listă cinci atribute, în ordinea importanţei, în vederea exercitării profesiei de politician. Se prezintă lista însuşirilor psiho-politice: abilităţi comunicaţionale, autenticitate, atitudine nondefensivă, bunăvoinţă, credibilitate, echilibru psihic, discenământ, încredere în oameni, influenţă politică, luciditate reflexivă, mediere-negociere, gândire pozitivă, prezenţă de spirit, prudenţă şi tact politic, sociabilitate, transparenţă, umor.

Rezultatele acestei probe vor oferi indicaţii privind profilul însuşirilor psiho-politice ale actorilor politici studiaţi.

b) A doua probă solicită alegerea a cinci valori morale şi politice cărora

123 O serie de cercetări întreprinse în disciplinele socio-umane au evidenţiat că atitudinea este o stare pregătitoare a individului care primeşte stimuli variaţi de la mediu şi răspunde diferenţiat acestor provocări sub forme diverse, de la comportamente momentane la conduite de durată. Totodată, aceste răspunsuri determină anticiparea intenţiei de acţiune. La rândul ei, această intenţie depinde de atitudinea celor din jur faţă de acţiune şi de concepţia personală despre aceasta. Frecvent, atitudinile favorizează manifestarea diverselor comportamente şi anticiparea comportamentului viitor pe baza analizei manifestărilor trecute. În acest context, exprimarea verbală a atitudinilor determină apariţia opiniilor. Este adevărat că, în contextul vieţii cotidiene, între atitudini şi comportamente nu se manifestă întotdeauna concordanţe, datorită intervenţiilor unor variabile ca: trăsături de personalitate, factori motivaţionali, situaţionali. La aceasta, mai contribuie şi acţiunea conjugată a unei serii de factori de comunicare, cum ar fi: credibilitatea, atractivitatea sursei, modul de formulare şi modalitatea de transmitere a mesajului, trăsăturile receptorilor etc. Deci, atitudinile – prin componentele lor: intelectuale, afective, comportamentale -, pot accentua, tempera sau contrazice predispoziţia spre acţiune a subiecţilor. Comportamentul reprezintă un ansamblu de reacţii adaptative, observabile, pe care omul le manifestă ca răspuns la stimulii proveniţi din ambianţă. “Comportamentul exprimă o formă de reprezentare şi de construcţie a unei lumi particulare (Umwelt)”, Alain Gallo, în Grand dictionnaire de la psychologie, Larousse, Paris, 1991, p. 154.

4. MĂSURĂREA ŞI EVALUAREA ATITUDINILOR ŞI

COMPORTAMENTELOR POLITICE. O SCHIŢĂ DE TIPOLOGIE


306

omul politic le acordă cea mai mare importanţă. Se prezintă lista de valori: Adevăr, Autonomie, Bunătate, Civism, Curaj, Demnitate, Disciplină, Generozitate, Justiţie, Libertate, Loialitate, Mândrie, Modestie, Nobleţe, Onoare, Perseverenţă, Recunoştinţă, Respect, Responsabilitate, Solidaritate. Rezultatele acestei probe vor evidenţia ponderea valorilor morale şi politice în profilul atitudinal al fiecărui actor analizat.

c) Scala de apreciere sau grila de evaluare a oamenilor politici. Această probă a fost realizată în felul următor: s-a întocmit o listă de adjective cu referire la însuşirile profesionale, morale şi politice necesare omului politic. Aceste adjective au fost dispuse în perechi de antonime: competent-incompetent; activ-pasiv, cinstit-necinstit, consecvent-inconsecvent, prudent-imprudent, popular-nepopular. Cercetătorul şi-a exprimat opinia în legătură cu aceste cupluri de însuşiri prin aplicarea lor pe actorul politic studiat. S-au apreciat cu un număr de puncte, de la –3 la 3, fiecare dintre cuplurile de însuşiri antonime prezentate mai sus. Astfel, în partea dreaptă, de la 0 la 3, sunt marcate gradele valorilor pozitive: competent, cinstit, activ, consecvent, prudent, popular. În partea stângă, de la 0 la –3, sunt marcate gradele valorilor negative: incompetent, necinstit, pasiv, inconsecvent, imprudent, nepopular.

Datele culese sunt prelucrate cantitativ şi interpretate. Acestea relevă dispunerea diverselor grade ale însuşirilor pozitive şi negative. Pentru aceasta au fost folosite reprezentări grafice, histograme şi tabele. Astfel, fiecare apreciere numerică asupra cuplurilor de însuşiri ce aparţin politicianul analizat a fost reprezentată grafic pe dreapta imaginată, la o anumită valoare pozitivă, neutră sau negativă. De asemenea, aceste valori pot fi citite şi interpretate prin histograme şi tabele sinoptice. Prin însumarea punctelor obţinute de fiecare politician şi a raportării lor la totalul însuşirilor, a reieşit în histograme o distribuţie procentuală diferenţiată, ce reprezintă calităţile şi defectele oamenilor politici analizaţi. Au rezultat, astfel, profile ale abilităţilor politice ale actorilor avuţi în vedere, În histograme au fost reprezentate distribuţiile indicilor pozitivi şi negativi ai însuşirilor antonime exprimate procentual, pentru fiecare dintre oamenii politici analizaţi. În tabele sinoptice au fost sintetizate datele din reprezentările grafice şi din histograme. Pe baza datelor conţinute în tabele, am încercat o interpretare cantitativă şi calitativă, a atitudinilor şi comportamentelor oamenilor politici studiaţi. Cu ajutorul acestor date se poate alcătui o ierarhie a actorilor politici, precum şi a însuşirilor psiho-morale şi politice.

Interpretarea datelor în urma aplicării grilei de evaluare evidenţiază atitudinile şi comportamentele oamenilor politici. Astfel, pot fi identificate atitudini difuze şi coerente, generale şi specifice, ce se traduc în plan acţional prin comportamentele corespunzătoare, respectiv, difuze şi coerente, generale şi specifice. Dacă atitudinile şi comportamentele difuze în politică se referă la obiective insuficient structurate, stări de pregătire şi expectanţă privind raporturile de forţă şi desfăşurarea evenimentelor,


307

atitudinile şi comportamentele coerente au în vedere obiective structurate, stări conturate şi acţiuni organizate. Dacă atitudinile şi comportamentele politice generale prezintă o sferă mai largă de cuprindere, cu referire la activitatea diferitelor sisteme şi subsisteme politice – puterea, instituţiile statului, procese şi fenomene ale vieţii politice –, precum şi o rezistenţă mai mare în timp, atitudinile şi comportamentele specifice se referă la stările şi acţiunile unei persoane, ale unui grup sau instituţii faţă de aspecte concrete şi experienţe punctuale din viata politică. De exemplu, atitudinile şi comportamentul partidului X, în perioada 1992–1996, faţă de reforma economică şi problema privatizării diferă de cea a partidului Y din aceeaşi perioadă; atitudinea ministrului X al educaţiei din perioada 1992–1996 în problemele finanţării învăţământului superior, autonomiei universitare şi a învăţământului particular diferă, în mod semnificativ, faţă de cea adoptată în aceleaşi probleme de ministrul Y, în perioada 1996–2000. Spre deosebire de atitudinile şi comportamentele generale, cele specifice pot fi, uneori, mai relative şi mai puţin stabile in timp. Atitudinea aceleaşi persoane X faţă de Revoluţia română din decembrie 1989 poate să difere în timp; atitudinile şi comportamentul aceluiaşi partid X faţă de reforma economică şi problema privatizării poate să fie diferită în 1992 şi în 2000.

În opinia noastră, atitudinile politice specifice includ următoarele forme: atitudini de direcţionare, distanţare şi contact. Atitudinile de direcţionare evidenţiază o serie de caracteristici constante şi involuntare în exercitarea rolului de actor politic prin orientarea, subordonarea, constrângerea celorlalţi actori politici. În plan comportamental, aceste atitudini se manifestă sub forma: dirijării, emiterii de ordine, programe, directive, sancţiuni etc. De obicei, liderii autoritari, oamenii politici aflaţi la guvernare adoptă atitudini de direcţionare obiectivate prin comportamente directive. Aceste tipuri de atitudini şi comportamente au efecte asupra personalităţilor politice şi asupra electorilor generând, la rândul lor, un set de atitudini şi reacţii comportamentale din partea acestora, nu întotdeauna favorabile. Cealaltă categorie, a atitudinilor de distanţare sunt exercitate de actorii politici pentru a ţine la “distanţă” interlocutorii (oameni politici, ziarişti, alte personalităţi etc.). Politicienii care manifestă o astfel de atitudine sunt interesaţi de reacţiile celorlaţi dar, uneori, se sustrag din raţiuni tactice de la dialogul cu interlocutorii. Prin sugestii, vagi ameninţări, ordine ocolite, eschivări, retrageri, produc efecte variate, mai rar încurajatoare asupra celorlaţi. În contextul activităţilor politice, aceste atitudini adoptate atât de reprezentanţii guvernamentali cât şi de celelalte forţe politice, se manifestă sub forma comportamentelor deviate. În sfârşit, atitudinea de contact evidenţiază faptul că actorul politic are raporturi directe cu alţi actori şi forţe politice; nu emite judecăţi severe la adresa lor; are încredere în capacităţile profesionale şi însuşirile sale şi ale celorlalti, îşi asumă responsabilitea la nivelul activităţilor politice. În acelaşi timp, conlucrează, în mod eficient, cu ceilalţi


308

actori cărora le recunoaşte competenţele. Considerăm că în acest caz se poate vorbi despre comportamente comprehensive în textura relaţiilor dintre actorii politici.

Conchizând, se poate aprecia că atitudinile politice specifice de direcţionare, distanţare şi contact, operaţionalizate în mod corespunzător, prin comportamente directive, deviate şi comprehensive, constituie trama comportamentului comunicaţional din punct de vedere politic.

Această tehnică îşi propune analiza

cauzelor situaţiilor de criză, identificarea unor soluţii şi refacerea imaginii instituţiilor implicate. Ea poate fi, totodată, un test de verificare a disponibilităţilor manageriale, un mijloc de formare a atitudinilor colective şi dezvoltare a capacităţii de discernămînt. Tocmai, de aceea, am propus grupului de investigaţie analiza unei situaţii de criză în sistemul de sănătate din mediul rural. Cercetătorul, coordonator al grupului, adresează întrebări, evaluează răspunsurile, mediază eventualele dispute dintre membrii, solicită studierea legislaţiei din sectorul sanitar, a publicaţiilor şi revistelor medicale, articole din presă, emisiuni TV. De asemenea, el iniţiază o anchetă la faţa locului.

Grupul de iniţiativă a devenit grupul de aprofundare a situaţiei de criză. Acesta şi-a propus formularea a două schiţe de strategii: una de gestionare a crizei şi cealaltă de comunicare de criză. Materialele celor două schiţe de strategie servesc la alcătuirea comunicatului de presă pe care, în calitate de purtător de cuvânt al grupului de aprofundare a crizei, unul dintre membrii, îl face cunoscut mass-mediei, în spiritul respectării drepturilor la libera circulaţie a informaţiilor.

În continuare, după o succintă prezentare a conceptului de criză, vom avansa schiţele strategiilor de gestionare şi comunicare de criză elaborate de grupul de aprofundare.

Conceptul de criză

Complexitatea societăţii globale, asincronismul transformărilor diverselor sisteme de activitate socială, manifestarea frecventă a crizelor, la orice nivel, a determinat mai mulţi lideri politici sau specialişti în management să vorbească despre “gestiunea crizelor”, “managementul crizelor”, “comunicarea de criză” etc. Cu toate aceastea, puţini sunt cei care au experienţa, abilităţile şi logistica necesare prevenirii şi stăpânirii situaţiei de criză. Din perspectiva specialiştilor în managementul organizaţiilor, criza apare ca urmare a problemelor şi ameninţărilor din mediul exterior şi a slăbiciunilor din interiorul sistemului. Este o perioadă, uneori, neaşteptată, de întrerupere a funcţionării normale a sistemului. De aceea, situaţiile de criză presupun asumarea responsabilităţii tuturor celor implicaţi (angajaţi, parteneri, clienţi, opinia publică etc.).

De obicei, crizele sunt clasificate după: cauze (factori conjuncturali sau structurali, interni ori externi); derulare în timp (bruşte ori lente); amploare

5.Gestionarea şi comunicarea situaţiilor de criză


309

(superficiale sau profunde); nivelul la care acţionează ( identitare – lezează identitatea organizaţiei; strategice – afectează elaborarea strategiilor; operaţionale – ating activitatea curentă); consecinţe (efectele crizei)124. Frecvent, în funcţie de tipul cauzelor şi de etapele crizelor, se stabilesc strategii adecvate de gestionare ce cuprind măsuri pregătite şi exersate în timp, care favorizează coordonarea şi controlul oricărei urgenţe şi nesiguranţe din viaţa socială, economică sau politică.

Am observat că, în orice organizaţie (guvern, preşedinţie, partide, unităţi medicale sau de învăţământ etc.), “managerii crizei” (prim-ministru, miniştrii, preşedinte, lideri de partid, directori etc.) manifestă atitudini de iniţiativă determinate de apariţia şi de derularea crizei. În momentul detectării situaţiei de criză, ca urmare a adoptării acestui tip de atitudine, se declanşează reacţii comportamentale de anchetă. Au loc cercetări, interpretări ale fenomenelor generatoare de criză, de către actorii politici implicaţi. De asemenea, în această perioadă se urmăreşte calitatea relaţiilor dintre actori, dintre aceştia şi mass-media etc. Obiectivul etapei este oprirea crizei. Dacă nu se poate temporiza, se ajunge la desfăsurarea crizei, situaţie în care se manifestă comportamente de evaluare şi comunicaţionale de criză. Acestea au în vedere aprecierea realistă a cauzelor, în special, a consecinţelor imediate şi viitoare ale crizei asupra organizaţiei şi publicului implicat (clienţi, furnizori de servicii, oficialităţi, mass-media etc.). Unul dintre obiective este limitarea ariei de acţiune a crizei şi proiectarea unui plan de “comunicare de criză”. Planul se referă la comunicarea înainte şi după eveniment şi la stabilirea tehnicilor de comunicare adecvate momentului. De aceea, se au în vedere nivelurile comunicării, în interiorul organizaţiei, cu actorii politici implicaţi în criză. Celălalt nivel, comunicarea în exterior se poate realiza prin: comunicate, conferinţe, dosare de presă, cu specialiştii din mass-media şi alţi parteneri ai organizaţiei. Scopul acestei informări în flux continuu, cu informaţii autentice, complete, nepărtinitoare, oficiale este neafectarea sau redresarea imaginii organizaţiei şi gestiunea situaţiei post-criză. Din perspectiva comunicării cu presa şi cu publicul, managerii organizaţiei ar trebui să manifeste un set de atitudini şi comportamente comunicaţionale. Acestea se referă la redactarea şi transmiterea urgentă a comunicatelor de presă (prezentare succintă a crizei, responsabilitatea organizaţiei în cauză, numele persoanei care conduce echipa de management a crizei, modalităţi de rezolvare a problemei), organizarea conferinţelor de presă (clarificarea problemelor controversate, în condiţiile în care subiectul crizei prezintă interes) şi alcătuirea dosarului de presă (comunicat de presă cu privire la situaţia de criză, istoricul organizaţiei, lista cu membrii echipei de criză, fotografii ale principalilor membri ai echipei). Considerăm că prin intermediul atitudinilor şi comportamentelor comunicaţionale se facilitează: transmiterea informaţiilor corecte şi permanente presei şi publicului; prevenirea şi

124 Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Polirom, Iaşi, 2000, p. 186.


310

combaterea zvonurilor prin răspândirea în cantitaţi mari, fără întârziere, a informaţiilor veridice şi complete legate de problema respectivă; reducerea tensiunilor în organizaţia aflată în situaţie de criză; refacerea imaginii organizaţiei, actorilor, managerilor crizei (dacă s-au ridicat la înălţimea morală, psihologică şi tehnică a situaţiei cu care s-au confruntat). Aceste atitudini şi comportamente sunt opusul unor manifestări neadecvate în cadrul managementului crizei şi a comunicării de criză, printre care pot fi menţionate: tăcerea organizaţiei şi absenţa versiunii proprii; blocajul comunicării, de tipul “no comment”; dezminţirile, “nu s-a întâmplat nimic !”; neasumarea răspunderii: “ nu suntem noi de vină !”; incapacitatea de a furniza informaţiiile elementare despre criză; incriminarea celor care au oferit informaţii publicului.

Această metodă calitativă cercetează şi

interpretează o serie de tipuri de situaţii problematice

apărute în viaţa personală, social-politică, cultural-spirituală, economică etc., exprimate

printr-o gamă de stări nefavorabile, confuze şi disfuncţionale pentru individ şi societate.

În cazul variantei sale, studiul de caz multiplu, se compară răspunsurile la întrebările

cum şi de ce a fost posibil producerea unui eveniment politic, economic etc. numai în

anumite părţi ale lumii şi la anumite cazuri individuale (de exemplu, cultul

personalităţii în regimurile politice totalitare: nazism, fascism, comunism; folosirea

limbii de lemn în discursurile politice ale lui Stalin, Ceauşescu şi Mao-Zedong etc.).

Cu toate că îşi construieşte o bază bogată de date din informaţii aferente

studiului de caz, adică din biografii, documente, interviuri, observaţii şi uneori din surse

de primă mână, după aceea stabileşte diagnosticul, propune variante de soluţionare (cel

puţin o soluţie cu şanse de generalizare), conturează un tipar comun rezultat în urma

elaborării unor explicaţii şi interpretări cauzale. Aceste date nu îi permit întotdeauna o

generalizare ştiinţifică.

Studiul de caz mai prezintă şi alte inconveniente, cum ar fi: lipsa de rigoare

ştiinţifică a unor metode, perioada îndelungată pe care o necesită analizarea studiului

de caz, controlul insuficient asupra evenimentelor cercetate etc.

Dinamica actuală a cercetării ştiinţifice impune deschiderea spre paradigme

complementare, către domenii adiacente ştiinţei politice şi implicit faţă de specialişti

care promovează strategii, metodologii şi tehnici „transdisciplinare”125. În acest context,

125 B. Nicolescu, Transdisciplinaritatea, Polirom, Iaşi, 1999.

6. STUDIUL DE CAZ


311

construirea şi aplicarea unui set de tehnici şi instrumente de evaluare a atitudinilor şi

comportamentelor politice serveşte recrutării şi selectării actorilor politici competenţi,

actuali şi viitori; proiectării unor tehnici şi procedee de observare, decelare şi evaluare a

abilităţilor actorilor politici; folosirii acestor tehnici şi instrumente pentru pregătirea

profesională a actualului şi viitorului subiect angajat în viaţa politică; instruirii actorilor

politici colectivi cu privire la cerinţele carierei politice. Prin utilizarea conjugată a

tehnicilor propuse de noi, - observaţia, convorbirea, investigarea biografică,

măsurarea şi evaluarea atitudinilor şi comportamentelor politice, gestionarea şi

comunicarea situaţiilor de criză, studiul de caz, un micro-instrumentar psiho-

politologic, util în opinia noastră celor preocupaţi de înţelegerea şi explicarea carierei

politice, am încercat să desluşim unele mecanisme de funcţionare ale comportamentelor

politice, din dorinţa de a explica o

parte a evoluţiilor sau involuţiilor actuale de pe scena politică românească. Un astfel de

demers este însă imposibil în absenţa unor achiziţii teoretice semnificative şi a cadrului

epistemologic adecvat.

Întrebări recapitulative

1. Care sunt etapele evoluţiei istorice ale psihologiei politice ?


312

2. Ce rol a avut modelul behaviorist în dezvoltarea psihologiei politice ?

3. Ce este persoana şi ce reprezintă persoana politică ?

4. Care sunt dimensiunile specifice ale personalităţii ?

5. Ce legături există între temperamente şi atitudini politice în opinia şcolii

caracteriologice ?

6. Care este contribuţia lui Eysenck la descrierea comportamentelor politice în

termenii analizei factoriale ?

7. Care sunt trăsăturile de caracter globale şi particulare cu ajutorul cărora puteţi

realiza profilul caracterial al unui om politic ?

8. În ce măsură unele tipuri de motive influenţează deciziile şi acţiunile politice?

9. Cum pot fi evaluate şi interpretate activităţile politice ale actorilor individuali şi

colectivi din perspectiva însuşirilor volitive pozitive şi negative ?

10. Ce este personajul politic ?

11. Care sunt trăsăturile mulţimii ?

12. Ce analizează psihologia maselor ?

13. Care sunt cele trei figuri ale maselor în concepţia lui Michel-Louis

Rouquette ?

14. Care este comportamentul „omului-masă” ?

15. Ce relaţii sunt între mase şi elite ?

16. Cum contribuie metoda observaţiei la realizarea portretului psiho-politic al

actorului politic ?

17. Care este importanţa metodei biografice în creionarea profilului personalităţii

politice ?

18. În ce măsură metoda interviului contribuie la evidenţierea atitudinilor şi

comportamentelor politice ?

19. Care sunt cele trei procedee din cadrul tehnicii de măsurare şi evaluare a

atitudinilor şi comportamentelor politice ?

20. Care sunt atitudinile şi reacţiile comportamentale în situaţii de criză politică ?

Teme 1. Alcătuiţi profilul caracterial al unui om politic.

2. Explicaţi acţiunile unui politician cu ajutorul piramidei motivaţionale.


313

3. Evaluaţi activitatea politică a unor actori individuali şi colectivi pe baza însuşirilor

volitive pozitive şi negative.

4. Încercaţi realizarea unui portret psiho-politic folosind metodele următoare:

- observaţia;

- analiza biografică;

- măsurarea şi evaluarea atitudinilor şi comportamentelor politice;

- gestionarea şi comunicarea în situaţii de criză.

5. Analizaţi cultul personalităţii în dictaturile comuniste folosind metoda studiului de caz. 6. Realizaţi un eseu despre rolul elitelor în spaţiul politic românesc.

Bibliografie minimală

- Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 1994

- Barbu, Daniel, Republica absentă, Nemira, Bucureşti, 1999

- Betea, Lavinia, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul

comunist, Polirom, Iaşi, 2001

- Bukovski, Vladimir, Reuşeşti sau mori, Humanitas, Bucureşti, 2003.

- Canetti, Elias, Masele şi puterea, Nemira, Bucureşti, 2000

- Cioroianu, Adrian, Comunismul românesc, feţele represiunii, în Arhiva

durerii, Pionier Press, Fundaţia Academia Civică, Stockholm, Bucureşti, 2000

- Dahrendorf, Ralph, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Humanitas,

Bucureşti, 1993.

- Diener, Georges, L’autre communisme en Roumanie. Resistance populaire

et maquis.1945-1965, L’Harmattan, Paris, 2001

- Dorna, Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Comunicare.ro,

Bucureşti, 2004

- Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică. Probleme,concepte, teorii, Polirom,

Iaşi, 2007

- Freud, Sigmund, Psychologie de groupe et analyse du moi, în: Essais de

psychanalyse, Payot, Paris, 1921 (trad. franc.), 1981 (nouă trad.)

- Fromm, Erich(1941), Frica de libertate, Editura Teora, Bucureşti, 1998

- Furet, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul

XX, Humanitas, Bucureşti, 1996


314

- Gasset, José Ortega (1929), Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 1994

- Gasset, José OrtegaY, Omul şi mulţimea, Humanitas, Bucureşti, 2001

- Goodin, Robert E., Klingemann, Hans-Dieter, (cood.), Manual de ştiinţă

politică, Polirom, Iasi, 2005

- Le Bon, Gustave, Psihologie politică, Antet XX Press, Prahova, (f.a.)

- Moscovici, Serge, Epoca maselor, Institutul European, Iaşi, 2001

- Revel, Jean-François, Revirimentul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1995

- Zăpîrţan, Liviu Petru, Repere în ştiinţa politicii, Editura Fundaţiei “Chemarea”

Iaşi, 1991

1. DE LA FIINŢA ECONOMICĂ LA ECONOMIA FIINŢEI 2. CLARIFICĂRI NOŢIONALE ŞI METODOLOGICE 3. SISTEME ECONOMICE 4. PRODUCŢIE, REPARTIŢIE, SCHIMB ŞI CONSUM 5. ÎNTREPRINDEREA, PIAŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR 6. ÎNTREPRINZĂTORUL 7. MUNCA 8. SALARIUL 9. CAPITALUL 10. PROFITUL 11. MONEDA ŞI FINANŢAREA ECONOMIEI 12. INFLAŢIA 13. EFICIENŢĂ ŞI RENTABILITATE 14. STATUL CA ACTOR ECONOMIC 15. POLITICA ECONOMICĂ 16. CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ. CRIZA ECONOMICĂ. 17. CAPITALISMUL ŞI TRANZIŢIA ROMÂNEASCĂ 18. ECHILIBRUL ŞI OPTIMUL ECONOMIC 19. ECONOMIA MONDIALĂ 20. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

ECONOMIE

Conf. dr. Tiberiu BRĂILEAN

C U P R I N S

Economie

317

I. De la fiinţa economică la economia fiinţei

“În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce”. (Facerea – 3.19) Activitatea economică începe imediat după alungarea omului din Rai, economia apare încă în “vechile table” ale antichităţii, istoria doctrinelor economice începe odată cu decalogul dat oamenilor prin Moise (Daniel Villey), iar pilda talanţilor reprezintă prima teorie economică adevărată.

Începînd cu Renaşterea, cu apariţia individualismului, dar mai ales cu Reforma, care garantează o valorizare religioasă a muncii, a iniţiativei şi a responsabilităţii, economicul apare în prim-planul preocupărilor umane. El nu reprezintă - cum s-a considerat – o slăvire şi o slujire a valorilor pămînteşti în pustia lumii, ci realizarea unui echilibru între spirit şi materie, o manifestare a “nostalgiei spiritului după perplexitate” (Matei Călinescu).

După căderea în materie, efortul omului de redobîndire a Cerului său nu poate, însă, neglija cele pămînteşti, sau “sistemul obiectelor (Baudrillard), care nu aparţine unui “regat spiritual” (Saint-Exupery), dar care poate fi semnificat. La urma urmelor totul este Fiinţă, iar economia oferă omului o “cale a angajării în Fiinţă (...) ce poartă întregul lumii spre Fiinţă”.1 Unul din atributele Fiinţei este Binele. Acesta îşi are îndreptăţirea prin sine însuşi, iar slujirea sa este esenţială. Economia propune un mod de slujire a Binelui, şi anume munca. “La baza întregii sfere economice stă, desigur, un fapt simplu şi implacabil (...), este vorba de necesitatea muncii pentru supravieţuire”.2 Acest activism economic al fiinţei umane poate să apropie măcar, dacă nu să dărîme întru totul zidurile de hotar dintre om şi om, despre care vorbea Tagore. Deci, economia nu este neapărat o formă de cădere în lumesc, ci poate fi tocmai o cale de ieşire din el. Greşit înţeleasă, economia ne răneşte, devine un “fiu risipitor”, căruia îi tot sacrificăm viţelul cel gras, dar care se întoarce tot mai flămînd, fără a dobîndi “pîinea cea întru Fiinţă”, pentru a-şi ostoi foamea, foamea mileniului alb. Aceasta e continua căutare a sensului şi rostului omului în lume, fără înţelegerea căruia ţi-ai face singur seama, decît să-ţi duci mai departe existenţa pe pămînt, chiar dacă în jurul tău ar fi un maldăr de pîine, cum spunea Dostoievski.

1 Constantin Noica, Devenirea întru Fiintă. Scrisori despre logica lui Hermes, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 275. 2 Vladimir Soloviov, Îndreptătirea binelui, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 378.

Tiberiu BRĂILEAN

318

Economia trebuie să se bazeze, deci, pe o fiinţă care îşi înţelege rostul şi are conştiinţa adevăratei valori a demersului său. Căci nimic nu se poate construi într-un deşert de suflet. Dincolo de avere, putere şi plăcere (cei trei “viţei de aur”), dincolo de schematismul vieţii cotidiene, pentru a se împlini, omul are nevoie de sens, are nevoie de dragoste, credinţă şi speranţă, are nevoie de vise şi culori cu care să facă lumea mai frumoasă. Alminteri, la ce bun toată truda şi zăbava acestei vieţi?

Prin economie, omul încearcă să creeze o punte de legătură între materialitatea grosieră a realului fizic şi spiritualitatea inefabilă a nivelului valoric interior. Astfel, nefiindu-i la îndemînă Absolutul, el se mişcă într-un mediu prin excelenţă ambiguu şi dualist şi caută să se integreze, într-un mod cît mai subtil, în acest mecanism de norme şi interdependenţe, de tendinţe şi funcţiuni, de valori şi libertăţi, pentru relevarea a ceea ce ne-am obişnuit să numim esenţa umană. Mai mult, asemenea mecanisme complexe ce reglează majoritatea relaţiilor dintre indivizi au dat naştere unor entităţi cvasiontologice, avînd statut clar de realitate, care “este un tot în care vizibilul şi invizibilul, materialul şi spiritualul se întrepătrund, se unesc”.3 Simmel considera că orice interacţiune trebuie privită ca un schimb. Mai mult, el plasează schimbul la baza ştiinţei şi a vieţii sociale. A oferi şi a primi. Aceasta este raportarea omului la Fiinţă din care s-a născut economia.

Iată-ne ajunşi la temeiul metafizic al economiei ca ştiinţă. El ne relevă sensul Fiinţei. A oferi şi a primi sînt acte economice, profund umane, sînt modalităţi ale Fiinţei de a ieşi din mister, din înţelepciunea a ceea ce este ascuns şi îl face pe om atent la misterul din el şi din jurul lui,

oferindu-i un mod de raportare la Fiinţă. Oamenii sînt, deci, fiinţe economice, ce “gestionează” economia Fiinţei. Mînaţi de foamea mileniului alb, ei nu se pot sustrage acestui destin. “La acest sfîrşit de mileniu, lumea suferă de boli pe care ştiinţa economică nu ştie încă să le vindece, ceea ce nu o împiedică să apară drept cea mai solid structurată dintre toate ştiinţele sociale, eficace prin multiplicarea aplicaţiilor sale pentru domeniile circumscrise, dominatoare şi expansionistă”4, dar afectată de necontenitele repuneri în cauză şi de chiar aceste ambiţii mereu reînnoite şi reafirmate. Fiecare etapă a gîndirii umane se naşte întotdeauna din doi părinţi: din istoria trecută a ideilor şi a credinţelor, ca şi din configuraţia istorico-socială specifică prezentului. Doctrinele sînt deci fructul acestei fericite împreunări.

Gîndirea economică zăboveşte asupra unora din dificultăţile cu care se confruntă civilizaţia noastră, “o civilizaţie care – aşa cum spunea K. R. Popper – năzuieşte spre umanism şi raţionalitate, apre egalitate şi libertate, o civilizaţie care se află încă (...) la vîrsta copilăriei şi care continuă să crească în ciuda faptului că a fost de atîtea ori trădată de atîţia lideri intelectuali ai omenirii”.5

3 Alexandru Şafran, Întelepciunea Cabalei, Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 13. 4 Michel Beaud, Gilles Dostaler, La pensée économique depuis Keynes, Seuil, Paris, 1993, p. 187. 5 K. R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol.I, Vraja lui Platon, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 13.

temeiul metafizic al economiei ca ştiinţă

Economie

319

Pentru a regîndi economia, este necesar a se reînnoda legăturile cu tradiţia sa iniţială, profund filosofică şi profund umană. “Cu toate schimbările ce au intervenit în contextul social, principiile de bază rămîn aceleaşi”.6 Multe fracturi ale gîndirii economice, schimbări de paradigmă au trecut şi poate mai trec încă nepercepute sau neapreciate la justa lor valoare. Ştiinţa noastră nu poate fi plenar obiectivă, nici în metodele sale, care implică cunoştinţe anterioare, nici în rezultate, care presupun un punct de vedere asupra lumii. Subiectivitatea este principala raţiune a relativităţii sale. Aşa cum afirmă mulţi relativişti, economiştii scriu întotdeauna sub specie temporis, iar cunoaşterea contextului istoric “iluminează” teoriile trecutului. După Roland Barthes, în secolul nostru, nu faptul ci relaţia pare a fi dominantă, astfel încît este imposibil de extras din contextul său o atitudine, o conduită, un comportament, un mod procedural, o logică şi de a-i permite să se dezvolte într-un mediu imuabil, care nu ar fi perturbat prin acţiunea agenţilor economici. Contrar a ceea ce gîndea Rousseau, aceştia nu sînt ca nişte boabe de mazăre într-o oală, ei nu sînt independenţi, comportamentul lor este, în bună măsură, reactiv la modificările din jur. Teoria clasică a fost, în egală măsură, macroeconomie (ştiinţa ansamblurilor) şi microeconomie (analiza destinelor spiritelor individualiste), teoria neoclasică nu a fost decît microeconomie, iar macroeconomia a fost repusă în drepturi odată cu Keynes. Dar avem oare dreptul de a trece astfel, cu concluziile şi judecăţile noastre, de la un plan la altul? Hiatusul dintre particular şi universal a fost studiat de Hegel în “Filosofia istoriei” şi rezolvat sub forma unei universalizări a particularului venind să se substituie unei particularizări a universalului. După el, trecerea de la un stadiu la altul nu numai că nu este exclusă, dar face parte din aceste mişcări dialectice care definitivează marile etape ale devenirii spiritului obiectiv. Legile economice pot varia după nivelul de analiză, sînt legi relative. După unii economişti, numai teoria dezechilibrului şi, mai ales, cea a dezechilibrului keynesian permite a defini fundamentele microeconomice ale macroeconomiei şi a racorda astfel cele două niveluri de analiză. La nivel macroeconomic, regularizări subtile (mai mult sau mai puţin spontane) se pun în operă, dezechilibrele trăiesc, evoluează, se deplasează, ajustările intervin în condiţii care hrănesc analiza structurală şi analiza sistemică. Pe de altă parte, deciziile individuale, chiar raţionale, pot conduce la dezechilibre globale, raţionalitatea fiind ea însăşi relativă. Este evident faptul că nu există canon fix, anistoric, care să definească realitatea în sine (Kuhn, Feyerabend, Foucault), dar nu putem accepta pentru aceasta ideea relativităţii absolute în care totul vine să se dizolve; la limită, concepţia însăşi de relativitate este relativă. Auguste Comte voia să substituie peste tot relativul absolutului, dar i s-a făcut remarca că un relativ care se universalizează nu mai este un relativ – el se absolutizează. Relativitatea relativităţii este absolutul, care nu poate fi, din fericire, decît apanajul divinităţii ... De aceeaşi manieră, dacă este legitim să nu aplicăm la toate nivelurile de analiză aceeaşi logică, nu o putem nici încredinţa unei raţionalităţi pur formale, care nu ar avea

6 Bernard Perret, Guy Ronstang, L’Économie contre la société. Affronter la crise de l’intégration sociale et culturelle, Seuil, Collection Esprit, Paris, 1993, p. 160.

Tiberiu BRĂILEAN

320

altă lege decît pe aceea a coerenţei gîndirii. Raţionalitatea – aşa cum a conceput-o Descartes – este şi ea o proiecţie a raţiunii divine.Între logica abstractă, fără corespondent în fenomenele naturale şi culturale şi o logică informală, bazată pe o experienţă care face legătura între spirit şi lucruri, trebuie ales în mod deliberat a doua. Lucrurile nu ar exista pentru noi dacă ele nu ar fi concepute de noi. Dar noi nu am exista nici atît fără ele, căci ele sînt elementele de referinţă care ne ghidează în lume. Dacă nu am admite corespondenţa între gîndurile noastre şi lucruri, lumea ar fi pentru noi indescifrabilă, iar a nega lumea şi a suprima orice relaţie cu ea conduce la delir. Relativismul nostru intelectual în materie de logică nu este nimic altceva decît recunoaşterea relativităţii lumii. Economia nu este ramura economică a metafizicii. Simplu, ea este o disciplină care, ca multe altele, se fondează pe concepţia globală pe care ne-o formăm asupra cunoaşterii lumii. La rădăcina dificultăţilor sale actuale se găseşte faptul că, dacă ea crea să-şi depăşească formalismul, îi trebuie o teorie a valorii. Dar această teorie îi este interzisă. Nu poate exista o teorie economică a valorii pentru că valoarea nu este, în ea însăşi, un fenomen de ordin economic. În stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu putem paria pe continuitatea realului, iar această lume, ca dat imediat sau nu al cunoştinţei, a devenit nesigură. Ea nu există pentru noi decît pe baza convenţiilor principiale şi metodologice care o fondează. Însăşi concepţia tradiţională a ştiinţei, gîndirea cartheziană, este repusă în cauză, ca fiind fondată pe o ignoranţă comună (şi admisă) şi nu pe adevăruri primare, indubitabile, garantate de o instanţă - sursă de cunoaştere absolută. Pe lîngă inabilitatea sesizării “orelor astrale” ale economiei, se simte lipsa unei gîndiri strategice, în special la nivelul guvernelor, aceste “ficţiuni prin care fiecare gîndeşte că poate trăi pe cheltuielile celorlalţi” (Fr. Bastiat). Gîndirea strategică nu poate să se dezvolte în cadrul strîns al logicii deductive (Morin), asambliste (Castoriadis), pe care epistemologia occidentală a transformat-o într-un instrument absolut de cunoaştere. Ingineria socială şi artefactul politic nu sînt cele mai recomandabile instrumente de politică economică. Managementul economic trebuie să integreze noi mijloace: spiritul, contextul, timpul. Calea de dezvoltare a ştiinţei economice, pe lîngă şi dincolo de rafinamentul crescînd al modelelor econometrice, îl constituie sinteza între teorii din plecare contradictorii sau dificil de conciliat. Dacă trebuie să apară un nume mare în domeniul gîndirii economice acesta va fi probabil cel al autorului care va reuşi să producă o matateorie cu virtuţi holoterapeutice, un discurs cuprinzător care să asigure locul său fiecărei şcoli de gîndire anterioară evidenţiind fecundităţile potenţiale şi caracterul parţial, limitat al fiecăreia. E vorba – cum spunea reputatul profesor american de origine română Anghel Rugină – de un nou regat al ideilor, o metodologie nouă în ştiinţă, care duce la o sinteză unică între şcoala clasică şi cea modernă, la reunirea economiei pozitive cu cea normativă, a cantitativului cu calitativul, naturalului cu artificialul, subiectivului cu obiectivul, echilibrului cu dezechilibrul, o sinteză pentru veacul viitor, menită să rezolve problemele economico-sociale complexe la Nord ca şi la Sud, la Apus ca şi la Răsărit.

Economie

321

II. Clarificări noţionale şi metodologice

1.1. Idee, teorie, doctrină economică

Cursul de faţă încearcă, cu conştiinţa propriilor limite, să vă prezinte evoluţia şi analiza (studiul) ideilor, teoriilor şi doctrinelor economice. Se impune mai întîi clarificarea acestor noţiuni. Nu am găsit un mod mai fericit de a defini ideea decît în următorul mod: ideea este ea însăşi. Prin urmare, ideea economică este o idee economică. Ea nu este în mod necesar o reflectare a realităţii economice, ci această realitate însăşi poate fi fructul sau produsul unor idei.

Teoria economică reprezintă un rezultat superior al procesului de gîndire, un elaborat care îşi propune dezvăluirea cauzelor, esenţelor şi a legilor de mişcare ce guvernează evoluţia fenomenelor economico-sociale.

Doctrina economică reprezintă teoria economică activată. Ea este o teorie sau un complex de teorii, un sistem care nu se mulţumeşte cu o prezentare pur scientistă, abstractă şi neutră a realităţii, ci activează corpusul de idei ce dă consistenţă sistemului teoretic respectiv, exprimă aprecieri, realizează judecăţi de valoare, recomandă proiecte de reformă, politici economice de urmat.

Pe scurt, teoria ne spune ce este; doctrina ne spune ce trebuie să fie, ce trebuie făcut şi ce nu trebuie făcut. Teoria serveşte ca instrument de analiză; doctrina vine, prin intermediul politicii economice, să experimenteze. Teoria economică utilizează metode empirice şi descriptive, în vreme ce doctrina este, în esenţă, o gîndire normativă, ea sugerează calea pe care trebuie consumate eforturile spre binele individual şi social.

Studiul doctrinelor economice presupune, aşadar, atît înţelegerea meizului ideatic al teoriilor pe care se grefează, cît şi perceperea politicilor economice prin care se verifică. De aici, calitatea sintetică şi vocaţia integratoare a disciplinei noastre. În “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, lucrare scrisă în 1962, Thomas Kuhn a introdus şi un alt concept: cel de paradigmă. Aceasta se defineşte ca un ansamblu de teorii, tehnici şi valori împărtăşite de comunitatea oamenilor de ştiinţă, o matrice a ştiinţei ce furnizează armătura conceptuală a cercetării. Ea conţine generalizări simbolice care permit construcţuia de rafinamente logice şi matematice şi care joacă rolul de legi sau definiţii. După autorul menţionat, progresul ştiinţific se prezintă ca o succesiune de paradigme, o schimbare a uneia însemnînd, de fapt, o revoluţie în ştiinţă. Evoluţia unei ştiinţe ar comporta patru etape succesive: ştiinţa normală, criza, revoluţia ştiinţifică şi întoarcerea la o nouă ştiinţă normală. Aşa cum arată Mark Blaug: “drept consecinţă, istoria economiei nu este cronica unei acumulări continue de realizări teoretice, ci povestea “evoluţiilor intelectuale” amplificate, în care adevărurile deja cunoscute sînt neglijate în favoarea noilor

Tiberiu BRĂILEAN

322

revelaţii”. Într-adevăr, uneori pare că economia a fost propulsată pe principiul simetriei, care cere ca fiecare nouă teorie să fie totdeauna exact reversul celei vechi. În mod cert, evaluarea teoriilor este dificilă şi fragilă, mereu susceptibilă de a fi repusă în cauză prin evoluţiile istorice. Dar trebuie insistat pe ceea ce este obiectiv în cunoaşterea economică şi reamintit că o judecată normativă, fondată pe cunoştinţe testate este mai solidă decît o poziţie inspirată de criterii ideologice sau de generozitatea sentimentelor. Asemenea argumentări pot părea destul de plauzibile, dar ele pot naşte – în acelaşi timp – o sumă de întrebări ce ţin tot de metodologia ştiinţelor sociale, cum ar fi: Ce este obiectiv în cunoaşterea economică?; Tăria unui sentiment nu poate impune adevăruri mai pure decît o judecată normativă?; Poate gîndirea economică să se încumete la profeţii istorice ample, la intuirea devenirilor posibile? Sau poate ar fi mai înţelept să renunţăm la întrebări, cum şi la profeţii şi să purcedem la muncă, să aşezăm pe portativul destinului nostru notele în aşa fel încît să obţinem o simfonie. De ce nu, o simfonie a economiei? Ea poate purta un titlu simplu: “Economica” şi poate avea drept autor pe fiecare dintre noi şi pe noi toţi împreună. 1.2. Criterii de scientificitate în economie Să încercăm acum o scurtă trecere în revistă a diverselor motodologii elaborate de către economişti, filosofi sau istorici ai ştiinţei, cu scopul de a recenza criteriile de scientificitate explicite sau implicite şi de a examina adecvarea lor la problemele particulare ale economiei: 1) Apriorismul este o poziţie veche în economie. Ea a fost apărată de Senior şi E. Cairnes (1875), care afirmă cu tărie că teoriile economice nu pot fi niciodată respinse prin simpla comparaţie cu faptele şi implicaţiile lor.

Formularea cea mai modernă şi cea mai radicală a acestei metodologii a fost dată de Lionel Robbins (1932), pentru care postulatele esenţiale ale teoriei economice sînt evidente şi nu au nevoie de a fi supuse discuţiei sau procedurilor experimentale de respingere sau de verificare a validităţii lor. Este suficient ca ele să fie enunţate, pentru a fi recunoscute ca evidente.

Apriorismul este astăzi abandonat de către marea majoritate a economiştilor. I se poate totuşi afla un ecou în şcoala austriacă modernă, în operele lui K. Menger, L. von Mises şi F. von Hayek. După ei, ceea ce conferă ştiinţei economice un loc particular atît în sfera cunoaşterii pure, cît şi în cea a utilizării practice a cunoştinţelor este tocmai faptul că teoremele sale nu sînt susceptibile de a fi nici verificate, nici dezminţite pe bază de experienţă. 2) Raţionalismul şi formalismul (Walras) Raţionalismul pur, sau raţionalismul cartezian, atît cît a fost el explicitat prin Walras (1874) ne apare ca o poziţie comparabilă cu apriorismul, prin faptul că el nu permite o veritabilă confruntare a teoriei cu lumea experienţei, fiind totalmente absorbit de construcţia unui model căruia să i se poată aplica forţa şi rigoarea matematicilor.

Punctul de plecare al acestei construcţii teoretice este voinţa lui Walras de a fonda ştiinţa economică ca ştiinţă “naturală”, comparabilă fizicii newtoniene.

Economie

323

Teoria echilibrului general imaginată de către Walras a fost supusă, după 1930, unei munci de perfecţionare şi axiomatizare extrem de intense, la care au contribuit cei mai mari economişti contemporani. Ea este în mod cert şi incontestabil teoria cea mai strălucitoare a ştiinţei economice. Dar are ea o valoare empirică? Cu alte cuvinte, reprezintă ea un adevărat processus-ul real prin care o economie parvine la starea de echilibru? Trebuie arătat că pentru Walras însuşi stadiul de echilibru este un "“tadiu ideal şi nu real"” Dar este considerat stadiul normal spre care ar tinde lucrurile într-un regim de liberă concurenţă. Privind lucrurile puţin mai de aproape se pot descoperi numeroase şi solide raţiuni de a critica adecvarea modelului echilibrului general la relaţiile economiei. (vom reveni). 3) Raţionalismul critic După respingerea apriorismului, de către T. Hutchison în special, climatul metodologiei economice s-a apropiat în mod progresiv de tezele popperiene care prezintă imaginea seducătoare a unui corp de cunoştinţe în progres constant, după normele raţionalismului critic şi conform secvenţei:

luare de cunoştinţă asupra unei probleme – formularea unei teorii – punerea la încercare a teoriei printr-o tentativă de respingere.

Forţa acestei atitudini metodologice constă, în primul rînd, în refuzul inducţiei: cum a demonstrat deja D. Hume, teoriile sau legile naturale nu pot fi stabilite prin acumularea de observaţii în favoarea lor. Nu se poate afirma niciodată că o ipoteză sau o teorie este în mod necesar adevărată pentru că ea este stabilită după un anumit număr de observaţii în acord cu faptele. În revanşă, este suficientă o singură afirmaţie (observaţie) în sens contrar, pentru ca o propoziţie (afirmaţie) universală să fie respinsă. Această disimetrie justifică criteriul popperian de respingere şi aşa-numita doctrină a “faillibismului”, care consideră îmbogăţirea cunoaşterii ca rezultat al corectării propriilor noastre erori. O observaţie unică nu ajunge pentru a respinge o teorie; Popper cere ca ea să fie reproductibilă. Dacă teoria nu este refutabilă, ea este, din contra, coroborată, adică a rezistat testelor. 4) Convenţionalismul în economie a fost revendicat de către Pareto, care consideră că însăşi faptele pot fi explicate printr-o infinitate de teorii, deoarece acestea reproduc toate faptele de explicat şi că datorită simplului fapt că un fenomen permite o explicaţie, el permite de fapt o infinitate. Se poate considera, de asemenea, că Friedman şi Machlup profesează în mod egal o metodologie convenţionalistă. În faţa acesteia, K. Popper menţine exigenţele realismului ştiinţific, subliniind ideea că teoriile au ca obiect, implicit sau explicit, de a face inteligibilă realitatea. Dacă ar fi altfel, succesul teoriei şi eficienţa aplicării sale ar rămîne inexplicabile. 5) Empirism şi instrumentalism (Milton Friedman) Controversa asupra marginalismului a avut meritul de a demonstra caracterul crucial al problemelor metodologice, lucru reliefat şi într-un eseu al lui Milton Friedman, eseu devenit clasic în ciuda ambiguităţii concluziilor sale: Metodologia economiei pozitive (1953).

Tiberiu BRĂILEAN

324

În opoziţie netă cu aprioriştii, Friedman susţine că economia are vocaţia de a fi o ştiinţă empirică, adică de a fi confruntată cu “evidenţa faptelor”. Pentru a face să progreseze economia pozitivă (opusă aici economiei normative) este deci indispensabil de a defini criteriile de validare sau de invalidare, similare celor din ştiinţele naturii.

Originalitatea poziţiei lui Friedman apare atunci cînd el precizează că singurul test pertinent de validitate a unei teorii este comparaţia predicţiilor sale cu experienţa. Numai evidenţa empirică o poate valida sau invalida. Pentru a fi importantă, o teorie trebuie să explice mult cu elemente puţine, adică să facă să apară, printr-un proces de abstractizare, elemente cruciale în masa de circumstanţe variată care înconjoară fenomenul de explicat. Astfel, paradoxal, pentru a fi profundă şi explicativă, o teorie trebuie să fie falsă din punct de vedere descriptiv, în postulatele sale. În acest caz se ajunge la instrumentalism. Teoria nu pretinde a reprezenta comportamentul real al agenţilor, ea se mărgineşte a afirma că totul se petrece “astfel”. “Lucrurile sînt aşa cum sînt pentru că sînt”. Procesul selecţiei naturale ajută în a valida o teorie, sau, mai curînd, teoria rezumă de o manieră apropiată condiţiile de supravieţuire a intreprinderilor. Metodologia instrumentalistă a căzut sub loviturile lui Popper care, în esenţă, a ridicat următoarele obiecţiuni: Dacă, aşa cum susţine Friedman, singurul text de validitate al unei teorii îl constituie conformitatea previziunilor sale cu experienţa, atunci teoria funcţionează fără a furniza nici o explicaţie cauzală a fenomenului studiat, ceea ce echivalează practic cu dispariţia din domeniul ştiinţific a principiului cauzalităţii. Dar aceasta face să dispară, totodată, referinţa la adevăr. Pe de altă parte, teoria nefiind considerată ca furnizînd o imagine aproximativ adevărată a fenomenelor analizate, succesul previziunilor rămîne inexplicabil. Metodologia instrumentalistă transformă teoriile în simple reguli de calcul şi va fi neputincioasă în a lua în considerare testele veritabile care sînt tentativele de respingere, prin aceasta progresul teoriilor ştiinţifice devenind, la rîndul său, inexplicabil. Instrumentalismul apare deci ca o atitudine de uşurinţă şi conservatism. 6) Istoria ştiinţelor şi criteriile de evaluare la Kuhn După autorul menţionat, evoluţia unei ştiinţe ar comporta patru etape succesive: ştiinţa normală, criza, revoluţia ştiinţifică şi întoarcerea la o nouă ştiinţă normală. Aşa cum arată Mark Blaug: “drept consecinţă istoria economiei nu este cronica unei acumulări continue de realizări teoretice, ci povestea «revoluţiilor intelectuale» amplificate, în care adevărurile deja cunoscute sînt neglijate în favoarea noilor revelaţii. Într-adevăr, uneori pare că economia a fost propulsată pe principiul simetriei, care cere ca fiecare nouă teorie să fie totdeauna exact reversul celei vechi”.7 Se remarcă faptul că concepţia lui Kuhn nu constituie numai un atac contra raţionalităţii în dezvoltarea cunoaşterii; ea este de asemenea dirijată împotriva realismului ştiinţific. Căci, dacă schimbarea de paradigmă antrenează o schimbare a viziunii noastre despre lume, nu există necesarmente un progres spre adevăr, un drum spre o imagine adevărată a lumii, căci o astfel de imagine nu există.

7 Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura didacticî şi pedagogicî, Bucureşti, 1992, p. 38.

Economie

325

Kuhn a elaborat cinci caracteristici ale unei bune teorii ştiinţifice. După el, o teorie trebuie să fie: a) precisă, adică bine ajustată la datele experimentale; b) coerentă, nu numai cu ea însăşi dar şi cu celelalte teorii existente; c) simplă, organizînd şi sistematizînd de o manieră inteligibilă faptele care, fără ea, ar părea ca izolate sau confuze; d) bogată, aducînd fapte noi, necunoscute pînă atunci şi relaţii noi între fenomene deja cunoscute; e) ea trebuie să aibă o mare deschidere, adică să se aplice dincolo de faptele particulare pe care era iniţial destinată a le explica.

Aceste cinci caracteristici – precizie, coerenţă, deschidere, simplitate şi fecunditate – furnizează baza alegerii teoriilor. Totuşi, Kuhn admite că aceste cinci criterii, sau altele de acelaşi gen, nu sînt niciodată suficiente pentru a permite cu certitudine alegerea dintre două teorii rivale. Nu există nici un algoritm care să poată înlocui calităţile de judecată şi anticipare ce sînt la izvorul succesului ştiinţific.

7) Metodologia programelor de cercetare (Lakatos) Lakatos, filosof şi istoric al ştiinţei, ostil “sociologismului” lui Kuhn, se apropie de poziţiile popperiene şi construieşte o teorie a evoluţiilor ştiinţifice, permiţînd o restructurare raţională a căilor şi modalităţilor de dezvoltare a cunoaşterii. El consideră că Kuhn a abandonat orice disciplină de evaluare raţională a teoriilor şi că a făcut din sociologie o “psihologie de masă”. Este o judecată contestabilă, dar care îl conduce la elaborarea unei metodologii ce se vrea riguroasă şi ambiţionează a garanta obiectivitatea demersului. Lakatos este în primul rînd un istoric al matematicilor, pentru care proba matematică este modelul adevăratei ştiinţe. Aceasta îl face foarte critic în privinţa imperfecţiunilor metodologiei tradiţionale, remarcînd spre exemplu că nu există o frontieră bine precizată între observaţie şi teorie, sau că teoriile sînt verificate uneori prin intermediul ipotezelor auxiliare. El adaugă că o teorie este mai bună decît alta dacă ea efectuează mai multe previziuni noi. Instrumentul presupus a-i permite lui Lakatos să emită judecăţi asupra unei anumite dezvoltări ştiinţifice este ceea ce el numeşte metodologia “programelor de cercetare”: un program de cercetare ştiinţifică este maniera în care anumite teorii pot să se dezvolte pe perioade de timp variabile sau, din contra, să se închidă în ele însele (în sine) şi să cadă în uitare. Aceste programe de cercetare pot fi bune, rele, progresive sau degenerante. Un program se compune dintr-o succesiune de teorii: T1, T2, T3,..., fiecare dintre ele trebuind să explice faptele deja tratate de teoriile precedente. Succesiunea este progresivă dacă fiecare nouă teorie comportă anumite predicţii ce nu au fost avute în vedere de teoria precedentă. Un program care nu este progresiv, este degenerescent. Un program comportă un nod dur, adică un corp de principii fundamentale care sînt considerate irefutabile şi nu trebuie niciodată repuse în cauză. Dincolo de aceasta se situează “centura de protecţie” în care se află anomaliile şi problemele destinate a fi supuse încercării empirice. Alte respingeri eventuale vor fi pur şi simplu ignorate.

Tiberiu BRĂILEAN

326

Lakatos explică astfel de ce, în ciuda lui Popper, verificarea rămîne importantă în ştiinţă: se ia decizia de a lucra asupra anumitor probleme şi, dacă se găseşte o soluţie, alegerea apare justificată.

Prezentarea şi analiza acestui evantai metodologic ne permite desprinderea anumitor particularităţi, trăsături ale ştiinţei economice, astfel:

1. Obiectul ştiinţei economice, domeniul său de cunoaştere este unul istoric. Fenomenele pe care ea le studiază nu sînt nici permanente nici recurente ca cele care formează baza ştiinţelor naturale şi, prin urmare, regularităţile pe care economiştii încearcă să le deceleze vor fi tot timpul fragile şi contingente. 2. Nu numai fenomenele economice sînt în esenţă influenţabile de către mişcarea istorică, dar atenţia pe care le-o poartă economiştii este ea însăşi determinată de urgenţa relativă a “problemelor” de moment. Se poate spune că schimbările majore de teorii constituie răspunsuri la probleme noi, ridicate de noi condiţii economice, instituţionale etc. Nu există nici ireversibilitate în schimbările teoretice, nici cumulativitate. Teoretizarea este strîns dependentă de problematica istorică la care se raportează. 3. Raţiunea esenţială pentru care economia nu poate adopta prescripţiile metodologice de aceeaşi manieră ca celelalte ştiinţe empirice ţine de caracterul său de ştiinţă “morală şi politică”, adică de faptul că este fără încetare supusă discuţiilor şi deciziilor în probleme care reclamă intervenţia statului şi/sau a judecăţilor de ordin etic sau politic. De asemenea, trebuie amintit că este extrem de dificil a separa teoria de aplicarea sa, pozitivul de normativ, unul acţionînd asupra celuilalt într-o retroacţiune fără limite clare. Această situaţie antrenează numeroase capcane în evaluarea critică, ce nu-şi au echivalent în ştiinţele fizice. 4. Se poate, în fine, apela la observaţiile lui T. W. Hutchison, în termenii lucrării sale “ Révolutions et progres dans la connaissance économique” (1978). El este de părere că economia a devenit prea “masivă” prin efortul său de cercetare, prin dimensiunile corpusului său ştiinţific, pentru ca o revoluţie în termenii teoriei generale, sau ai economiei ca tot (ca întreg) să mai fie azi posibilă.

În mod cert, evaluarea teoriilor este dificilă şi fragilă, mereu susceptibilă de a fi repusă în cauză prin evoluţiile istorice. Dar trebuie insistat pe ceea ce este obiectiv în cunoaşterea economică şi reamintit că o judecată normativă, fondată pe cunoştinţe testate, este mai solidă decît o poziţie inspirată de criterii ideologice sau de generozitatea sentimentelor. Asemenea argumentări pot părea destul de plauzibile, dar ele pot naşte - în acelaşi timp – o sumă de întrebări ce ţin tot de metodologia ştiinţelor sociale, cum ar fi: Ce este obiectiv în cunoaşterea economică?; Tăria unui sentiment nu poate impune adevăruri mai pure decît o judecată normativă?; Poate gîndirea economică să se încumete la profeţii istorice ample, la intuirea devenirilor posibile? Sau poate ar fi mai înţelept să renunţăm la întrebări, cum şi la profeţii şi să purcedem la muncă, să aşezăm pe portativul destinului nostru notele în aşa fel încît să obţinem o simfonie. De ce nu, o simfonie a economiei? Ea poate purta un titlu simplu: “Economica” şi poate avea drept autor pe fiecare dintre noi şi pe noi toţi împreună.

Economie

327

III. Sisteme economice

Sistemul economic este caracterizat de către André Marchal ca un complex coerent de structuri instituţionale şi sociale, economice şi tehnice, psihologice sau mentale. Acesta are drept obiectiv esenţial atenuarea conflictului dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate.

Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi realizată prin modul cum se răspunde la trei întrebări fundamentale: a) cine decide? b) care sînt motivaţiile dominante ale deciziei? c) care sînt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile? Pe baza ansamblului coerent al răspunsurilor tip la aceste întrebări se pot desprinde trăsăturile esenţiale ale modelelor teoretice (imaginate) ale sistemelor economice, cărora le corespund în realitate regimurile economice istorice. În această privinţă, Raymond Barre distinge trei sisteme economice principale: sistemul economiei naturale, sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de comandă8. Aceste sisteme economice s-au realizat în practică, prin mecanisme de funcţionare specifice. Realitatea economică nu a putut fi delimitată rigid în cele trei sisteme economice, ele reprezentînd ideatizări teoretice, ce au coexistat şi s-au intercondiţionat, iar aprecierea acesteia ca fiind organizată sub una dintre aceste forme se face după criteriul preponderenţei pe care o deţine fiecare în cadrul întregii activităţi economice. 1. Caracteristici ale sistemului economiei naturale La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma economiei naturale. S-a mai numit şi “economie autarhică”, “economie casnică închisă”9 sau “noneconomie”10.

Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate îşi satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb.

Principalii factori de producţie disponibili în etapa respectivă şi la nivelul acelei comunităţi, şi anume resursele naturale, bunurile de capital, precum şi resursele umane,

8 Barre R., Économie politique, vol.I, Paris, PUF, 1969, p.195-200. 9 Madgearu V., Curs de Economie Politică, Edit. Ramuri, Craiova, 1994, p.18. 10 Braudel F., Jocurile schimbului, vol.1, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1985, p.12 şi următoarele.

economia naturală economia de piaţă economia de comandă

Tiberiu BRĂILEAN

328

erau alocaţi la nivelul acestui sistem închis, urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor în limita propriei producţii obţinute. Ea a fost preponderentă pînă la prima revoluţie industrială. Fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile, de la obţinerea diferitelor materii prime, pînă la pregătirea lor în formă definitivă pentru consum. Astfel, după Fernand Braudel11, în sec. al XIV-lea, din populaţia regiunii mediteraneene (care era centrul activităţii economice, sociale şi politice –n.n.). de aproximativ 60-70 milioane locuitori, cca 90% trăiau din munca cîmpului, iar 60-70% din producţia regiunii nu ajungea pe piaţă. În celelalte regiuni ale planetei, dimensiunile economiei naturale erau şi mai extinse.

Motivaţia principală a deciziilor era crearea bunurilor destinate autoconsumului, care putea lua două forme: 4 autoconsum final - ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viaţă ale oamenilor; 4 autoconsum intermediar - destinat producerii altor bunuri.

Instituţia cheie o reprezintă gospodăria familială, izolată din punct de vedere economic, în care “producţia şi consumul erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de viaţă”12. Alvin Toffler consideră economia naturală drept “civilizaţia primului val”, ce se caracteriza prin: - “pămîntul constituia principalul factor de producţie; - baza economiei consta în cules, vînătoare şi cultivarea pămîntului; - diviziunea simplă a muncii; - economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i de trebuinţă”13.

În timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendinţă de restrîngere relativă.

Marfa, ca obiect al economiei de schimb, a apărut cu mult înaintea producţiei de mărfuri. Însă, înainte de apariţia diviziunii muncii, schimbul de activităţi avea loc numai cu totul întîmplător. Abia după aceea el şi-a lărgit treptat sfera de cuprindere şi a devenit relativ stabil. Cu toate acestea, pînă la apariţia şi a celei de a doua condiţii a existenţei economiei de schimb – autonomia, independenţa producătorilor - schimbul de mărfuri era legat doar de surplusul care putea apărea întîmplător la o comunitate sau alta şi continua să deţină o pondere mică în totalul activităţii economice. Aceasta însă nu trebuie să ne facă să credem că, în prezent, ar fi dispărut forma anterioară de organizare a producţiei sociale. În multe dintre ţările cu economie slab dezvoltată, economia ţărănească, cu o pondere încă importantă în totalul producţiei naţionale, poartă şi astăzi, în mare măsură, caracterul de economie naturală. 11 Braudel F., op. cit. , p.12 şi următoarele. 12 Toffler A., Al treilea val, Edit. Politică, Bucureşti, 1983, p.78. 13 Ibidem, p.56 – 57.

Economie

329

2. Economia de schimb – Sistemul economiei de piaţă 2.1. Conceptul şi conţinutul economiei de schimb Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărîtor în alocarea şi utilizarea resurselor, ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a dovedit, aşa cum experienţa acumulată pînă în prezent o demonstrează, sistemul economic de o deosebită performanţă.

Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile.

În cadrul economiei de piaţă activitatea economică este pusă în mişcare printr-un mare număr de decizii aparent independente unele faţă de altele, iar iniţiativa aparţine individului, care este centrul impulsionării activităţii economice. Avînd în vedere multitudinea centrelor de decizie, spunem că economia este pluripolară.

Motivaţia dominantă a oricărei decizii în sectorul privat este urmărirea obţinerii celui mai mare cîştig monetar individual, iar resortul principal al activităţii economice este concurenţa. Însă, mobilul profitului şi resortul concurenţei şi-au schimbat natura pe parcursul evoluţiei economiei de piaţă datorită: principiului solidarităţii, urmărit prin înfiinţarea exploatărilor cooperative, interesului general – care constituie motivaţia de bază a deciziilor economice luate sub controlul statului. Dintre instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile amintim: % o instituţie jurdiică - proprietatea privată, care stă la baza liberei iniţiative; % un mecanism – piaţa, care permite, prin jocul ajustărilor continue, compatibilitatea deciziilor autonome, care astfel ar fi generatoare de anarhie. Prin importanţa sa în funcţionarea sistemului şi prin caracterul său permanent în punerea în contact a agenţilor economici, piaţa reprezintă o adevărată instituţie socială. 2.2. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi evoluţia ei în realitate Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideile liberalismului economic, prefaţat prin lucrările fiziocratice şi dezvoltat de economiştii clasici englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii în general şi asupra vieţii economice, în special, sintetizează formula “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même” se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Această

Obţinerea profitului Concurenţa Proprietatea privată Piaţa liberă

Tiberiu BRĂILEAN

330

concepţie a fost consacrată de ei prin patru principii esenţiale: libera concurenţă, libera iniţiativă, ordinea naturală şi homo oeconomicus. Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnale ale preţurilor, de unde şi numele de economie de piaţă. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta un anumit preţ care exercita o funcţie economică esenţială, producătorii orientîndu-şi activitatea în funcţie de oscilaţiile acestuia. Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă perfectă. Prima însemna posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment orientarea şi volumul producţiei, de a spori producţia cînd preţurile creşteau şi de a o reduce, pentru a se îndrepta spre alte domenii, cînd preţurile se micşorau. În realitate, acest lucru nu era posibil nici chiar în acele condiţii ale micii producţii de mărfuri existînd dintotdeauna o anumită rigiditate ce ţine atît de factorul capital, cît şi de factorul forţă de muncă. La aceste fapte, treptat, pe măsura evoluţiei vieţii economice, s-au adăugat noi distorsiuni create pe piaţă, dintre care amintim: existenţa marilor grupări monopoliste, intervenţia statului în viaţa economică, fenomenele de integrare economică etc. Drept urmare, economia de piaţă, aşa cum există ea în realitate în prezent, nu mai prezintă trăsăturile economiei de piaţă perfect concurenţiale din gîndirea clasică şi neoclasică, ea se caracterizează printr-o “concurenţă imperfectă”.Totodată, din punct de vedere al mecanismului de funcţionare, economiile de piaţă sînt economii mixte. Statul, în economiile moderne de piaţă, joacă un rol de catalizator economic, conservînd însă principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. Dar intervenţia statului în economie prin politica bugetară, politica veniturilor, politica fiscală şi monetară, prin legislaţia economică (vizînd concurenţa, salariul etc.), ş.a., peste anumite limite obiective, apare, mai ales în concepţia economiştilor monetarişti14, de natură să deregleze funcţionarea pieţei. Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a mecanismului economic. Trăsătura sa principală rămîne autoreglarea, piaţa ocupînd locul principal în deciziile şi comportamentul agenţilor economici. Prin mecanismele sale, piaţa reprezintă condiţia generală a funcţionării acestui tip de economie, avînd un rol hotărîtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestiunea şi reglarea economiilor naţionale. Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concurenţial, ce se caracterizează prin formarea liberă a preţurilor, ce reprezintă principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea şi, în acelaşi timp, una din premisele maximizării rezultatelor activităţii economice, în condiţiile unui volum limitat al resurselor. 2.3. Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane Tipul actual al economiei de piaţă existent în ţările dezvoltate se caracterizează, în principal, prin următoarele trăsături15:

• este o economie multipolară, în sensul că se caracterizează prin multitudinea şi diversitatea centrelor de decizie economică;

14 M. Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, The University of Chicago Press, 1962, p.72. 15 Sava S., Tranzitia spre economia de piată, Tribuna economică, nr.15/1990, p.20-21.

Economie

331

• este o economie de întreprindere în care universul macroeconomic este fundamental în activităţile de economie naţională;

• este o economie de calcul în expresie monetară - moneda servind drept numitor comun al activităţilor agenţilor economici, răspunzînd cerinţelor de evaluare – cuantificare a cheltuielilor şi a rezultatelor;

• este o economie în care statul exercită, în principal, o intervenţie indirectă şi globală, prin care el nu desfiinţează piaţa şi nici nu îndeplineşte funcţiile ei, ci caută să o completeze, să-i corecteze eşecurile şi să vegheze asupra funcţionării ei;

• este o economie în care profitul reprezintă mobilul central al activităţilor economice. Sistemul real al economiei de piaţă nu apare, însă, ca ceva unitar, ci se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici naţionale. În funcţie de gradul, modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie, de rolul şi funcţiile reale ale pieţei, doctrina economică ce are un rol mai mare în adoptarea politicii economice etc, se pot identifica mai multe tipuri concrete de economie de piaţă16. tipul anglo-saxon ce cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cele mai puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia economică a statului, adepte ale ideii de superioritate a întreprinderii private şi liberei iniţiative;

tipul vest-european ce cuprinde economiile de piaţă cu o pronunţată tentă dirijistă, variind după coloratura politică a guvernului, adepte ale intervenţiei active a statului în economie; tipul de economie socială de piaţă ce reprezintă un sistem economic care tinde spre reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială, în care sectorul privat cooperează cu cel public, cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii acceptabile a unor cerinţe economico-sociale; tipul de economie paternalistă ce se caracterizează prin puternice elemente tradiţionale şi naţionale care facilitează dezvoltarea spiritului de iniţiativă. 3. Sistemul economiei de comandă

Sistemul economiei de comandă a apărut ca o relaţie ideologică la unele disfuncţionalităţi reale ale sistemului economiei de piaţă.

În cadrul acestui sistem, iniţiativa deciziei economice aparţine unei autorităţi centrale. Întrucît principalele decizii economice sînt concentrate într-un centru unic, spunem că economia este unipolară. Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstare socială, de realizarea cărora depinde şi satisfacerea intereselor personale. Profitul este doar un indicator al unei bune gestiuni, dar niciodată un stimulent al activităţii economice.

16 Sava S., Ionescu E., Economia de piată contemporană, Probleme economice, nr.7/1990, p.45.

Tiberiu BRĂILEAN

332

Instituţiile cheie ale economiei de comandă sînt proprietatea de stat asupra bunurilor de producţie, care devine atotcuprinzătoare şi planul central care are un caracter imperativ. Cea mai mare parte a resurselor economice sînt alocate centralizat, agenţii economici neavînd libertatea necesară folosirii lor. Deşi chiar şi într-o asemenea economie există piaţă, ea se abate evident de la rolul său de la rolul său de mijlocire directă a contractului dintre cerere şi ofertă, dintre producători şi consumatori, în cadrul căreia să se poată cunoaşte operativ în ce măsură echilibrul şi eficienţa economică validează bunurile şi serviciile create.

4. Economiile contemporane – economii mixte

În realitate, cum deja s-a subliniat, în nici o societate contemporană economia nu se prezintă şi nici nu s-a prezentat într-o formă pură a vreuneia dintre cele două modele polare înfăţişate mai sus. Nu a existat niciodată o economie de piaţă în proporţie de 100%. Doar Anglia secolului al XIX-lea s-a apropiat destul de mult de acest model. Desigur, astăzi, în SUA, de exemplu, cea mai mare parte a deciziilor sînt adoptate prin intermediul pieţei. Prin întreprinderile sale publice cît şi printr-o serie de reglementări directe ale politicii monetare şi financiare, industriale sau agricole, statul poate influenţa desigur şi mediul afacerilor, cel care este rezervat mecanismelor pieţei. Realităţile ultimelor două decenii au demonstrat însă că succesul funcţionării economiilor moderne a fost într-o relaţie inversă cu dimensiunile implicării statului în viaţa economică. Economia mixtă, desigur în forme şi ponderi deferite de la ţară la ţară, va continua să existe. Problema care se pune este de a menţine prezenţa statului în limite acceptabile, pentru a păstra libertatea întreprinderilor şi a menaja suscebilitatea contribuabilului.

Economie

333

IV. Producţie, repartiţie, schimb şi consum

Scopul activităţii economice este de a satisface trebuinţele oamenilor. Iată de ce ea consistă în a produce bunuri şi servicii, a le supune schimbului, destinaţia finală fiind consumul. Dar nevoile oamenilor – chiar cele materiale – sînt nelimitate, cîtă vreme resursele necesare pentru a le acoperi sînt – vai! – relativ restrînse. Ştiinţa economică este deci ştiinţa alegerii economice optime.

A produce înseamnă a transforma cu ajutorul muncii umane însoţită de cea a maşinilor, materiile prime în bunuri mai elaborate. Producţia implică posibilitatea schimbului, în măsura în care un individ sau un stat nu poate produce singur cele necesare propriului consum. Astfel, se instaurează o diviziune a muncii, din ce în ce mai specializată.

Schimbul devine mijlocul cel mai comod pentru a face diferitele resurse să comunice între ele. Schimbul este, totodată, o activitate economică şi un liant social, cu precizarea că în anumite societăţi, repartiţia autoritară, sau măcar dirijată, a resurselor poate să se substituie schimbului. Economiştii s-au obişnuit a distinge între bunuri materiale şi servicii, prin natură imateriale. Dar nu toate bunurile sînt bunuri economice. Există, spre exemplu: aerul, liber accesibil şi abundent (mai puţin cel poluat, desigur). Un bun devine economic începînd din momentul în care el este dorit, soliciatat, adică el prezintă o utilitate, dar fiind disponibil în cantităţi limtate, fiind relativ rar. Se spune că bunurile şi serviciile sînt mărfuri dacă ele fac obiectul unui schimb pe piaţă, în cantităţi şi la preţuri determinate. Bunurile, ca şi serviciile pot fi non-vandabile, dacă sînt gratuite sau cuasi-gratuite, în momentul consumului, ceea ce vrea să însemne că ele sînt fie donaţii (daruri), fie producţie publică finanţată prin impozite.

A consuma - în înţelesul consacrat al termenului - înseamnă a utiliza un bun sau un serviciu, transformîndu-l într-un produs prin încorporare (consum intermediar), sau distrugîndu-l (consum final). Cu precădere, întreprinderile sînt cele care recurg la consumuri intermediare pentru a produce, iar menajele la consumuri finale. Într-o economie de piaţă, consumul implică cel mai adesea o cheltuială.

Pe de altă parte, trebuiesc satisfăcute nevoile crescînde odată cu nivelul de dezvoltare materială a sociatăţii umane. Nevoile sînt – cum spuneam – potenţial nelimitate, dar ele sînt socialmente definite, dincolo de cîteva nevoi fiziologice elementare. Graţie imaginaţiei omului – creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, deci creator la rîndul său – expresia trebuinţelor acestuia nu are limite, dar ea funcţionează plecînd de la un model cultutral – spiritual care aparţine societăţii sau

Tiberiu BRĂILEAN

334

mediului înconjurător. Sistemul trebuinţelor reflectă obiceiurile, înzestrările, constrîngerile şi aspiraţiile unei anumite conjuncturi spaţio-temporale.

Prin urmare, dacă nevoile sînt potenţial nelimitate iar resursele necesare producerii bunurilor şi serviciilor sînt invariabil limitate, ştiinţa economică, ca ştiinţă a alegerii optime, trebuie să răspundă la trei întrebări:

- Ce trebuie produs? - Cu ce trebuie produs? - Pentru cine trebuie produs?

Raritatea relativă a mijloacelor conduce la a ierarhiza nevoile şi a lupta contra risipirii resurselor. În consecinţă, ştiinţa economică poate fi definită şi ca arta economisirii resurselor rare, pentru satisfacerea nevoilor clasate într-o anumită ordine de priorităţi.

Tinzînd către raţionalitate, ştiinţa economică este o ştiinţă umană care are pretenţiile ştiinţelor exacte. Este o ştiinţă umană în măsura în care studiază comportamentele umane şi are pretenţii de ştiinţă exactă deoarece s-a format în cadrul unei paradigme a comportamentelor maximizatoare sau minimizatoare (de unde recursul la matematici). Funcţie de nivelul de analiză, distingem între microeconomie, ce studiază comportamentul unui singur agent economic (consumator sau producător) şi macroeconomie, ce studiază ansamblul comportamentelor agregate. Diferiţii actori ai vieţii economice pot fi grupaţi în sectoare instituţionale, astfel:

Nr. Crt.

Sector instituţional Funcţie principală

1. Societăţi sau cuasi-societăţi non-financiare

Producţia de bunuri şi servicii vandabile non-financiare

2. Instituţii de credit Finanţarea, adică colectarea, transformarea şi repartizarea disponibilităţilor financiare

3. Întreprinderi de asigurări Asigurarea, adică garantarea plăţii în caz de realizare a unui risc

4.

Administraţii publice

Producţia de servicii non-vandabile pentru colectivităţi şi efectuarea de operaţiuni de redistribuire a venitului şi avuţiei naţionale

5.

Administraţii private

Producţia de servicii non-vandabile şi, în anumite cazuri, producţia fără scop lucrativ de servicii vandabile destinate menajelor

6.

Menaje

Consumul şi, în calitate de antreprenori individuali, producţia de bunuri şi servicii vandabile non-financiare

7. Alţii Operaţiuni între unităţi rezidente şi unităţi non-rezidente

Producţia vandabilă este producţia tuturor întreprinderilor ce-şi vînd produsele la un preţ de piaţă, deci un preţ superior sau egal costurilor de producţie.

Economie

335

Producţia non-vandabilă este producţia administraţiilor, gratuită sau cuasi-gratuită la consum, dar care este finanţată prin impozite sau prin cotizaţii obligatorii sau voluntare. Producţia unei întreprinderi se măsoară la valoarea pe care ea o adaugă materiilor prime pe care le cumpără. Deci:

Valoarea adăugată = Producţia finală - Consumurile intermediare.

Dacă se măsoară producţia tuturor întreprinderilor prin valoarea lor adăugată, ca diferenţă între producţia totală şi bunurile şi serviciile utilizate în circuitul productiv (materii prime, energie etc.) rezultă producţia totală a unei ramuri sau a unei naţiuni, adică totalitatea bunurilor şi serviciilor care, odată produse, nu au fost reutilizate de către întreprinderi, ci au ieşit din circuitul productiv, cu destinaţia consum, export, utilizate ca investiţii sau rămase pe stoc. Suma valorilor adăugate corespunde cu ceea ce a ieşit din circuitul productiv: este Produsul Intern Brut (P.I.B.). Producţia administraţiilor se măsoară la costul factorilor de producţie. Valoarea produsă de către administraţii este deci egală cu costurile acestora. Prin consum final înţelegem totalitatea produselor şi serviciilor achiziţionate de către menaje pentru satisfacerea nevoilor acestora. Prin investiţii se înţelege aici amortizarea capitalului fix uzat sau depreciat (consum de capital fix) şi crearea de capital fix suplimentar (investiţie netă). Totul este măsurat prin formarea brută a capitalului fix. Prin schimburi cu exteriorul se înţeleg exporturile şi importurile de bunuri şi servicii. Balanţa acestor bunuri şi servicii calculează soldul (cantitativ şi valoric) între cele două fluxuri. Echilibrul macroeconomic este asigurat prin egalitatea:

P.I.B. + Importuri = Consum final + Investiţii + Exporturi + Variaţia stocurilor

Este necesar să discutăm şi despre repartiţia bunurilor şi serviciilor, operaţiune care conduce la distribuirea şi redistribuirea veniturilor. Vom avea deci venituri primare şi venituri din transfer (redistribuire). 1) Veniturile primare sînt cele ce rezultă din participarea la o operaţiune de producţie (veniturile factorilor de producţie) şi pot fi: - venituri provenite din muncă salarii, recompense în natură sau servicii ş.a.

- dividende - venituri mobiliare

- dobînzi - venituri provenite din utilizarea capitalului - chirii

- venituri imobiliare - locaţii, redevenţe - venituri mixte 2) Veniturile din transfer sînt cele ce rezultă dintr-o redistribuire a veniturilor între diferitele sectoare instituţionale. Pot fi: a) Finanţate prin cotizaţii sociale, ceea ce înseamnă că redistribuirea se efectuează deoarece există un vărsămînt prealabil (ex: prestaţiile sociale sînt

Tiberiu BRĂILEAN

336

contrapartea cotizaţiilor sociale; pensiile sînt contrapartea primelor de asigurare vărsate – C.A.S.). b) Finanţate prin impozite, ceea ce semnifică faptul că redistribuirea nu este legată de o contribuţie prealabilă (ex: cheltuielile de asistenţă medicală, educaţie, etc.). Iată şi cîţiva indicatori ai producţiei agregaţi la nivel macroeconomic, indicatori pe care îi vom utiliza ulterior în analiză:

1) Am mai discutat despre Produsul Intern Brut. Mai corect exprimat: P.I.B. = Suma valorilor adăugate în sectoarele instituţionale rezidente pe timp de un an +

T.V.A. + Taxele vamale

2) Un alt indicator este Produsul Naţional Brut. P.N.B. = P.I.B. + Veniturile factorilor intrate în ţară - Veniturile factorilor ieşite din ţară

3) Produsul Naţional Net P.N.N. = P.N.B. – Consumul de capital fix (investiţii neproductive?)

4) Venitul Naţional V.N. = P.N.N. – Impozitele de producţie şi de import + Subvenţiile

În teoria microeconomică, consumatorul este un individ raţional care ştie să calsifice în ordine de preferinţe (sau de echivalenţe) bunurile disponibile în funcţie de utilitatea pe care aceste bunuri i-o procură. El va căuta, deci, să-şi maximizeze utilitatea consumînd cît mai mult posibil din ceea ce preferă. Dar aici intervine o constrîngere de natură bugetară: nu poate cheltui decît în limita venitului său. Pentru fiecare bun dorit, consumatorul va transmite către piaţă o cerere ce va creşte odată cu venitul său şi va descreşte cu preţul bunului respectiv. Atunci cînd preţul bunului variază, cererea va varia în consecinţă. Elasticitatea preţului măsoară proporţia în care cererea variază atunci cînd preţul se modifică. În general, elasticitatea preţului este negativă: cînd preţul creşte, cererea se diminuează. Cererea variază, de asemenea, odată cu venitul. Elasticitatea venitului măsoară proporţia în care cererea variază atunci cînd venitul se modifică.

Consumul creşte într-un ritm mai puţin rapid decît venitul. Este “legea psihologică fundamentală” a lui Keynes:

Venitul = Consumul + Economiile.

Înclinaţia medie spre consum este definită ca raport între consum şi venit. Înclinaţia marginală spre consum = variaţia consumului/variaţa venitului.

După acelaşi Keynes, înclinaţia marginală spre consum este inferioară celei medii. Economiile cresc mai repede decît consumul atunci cînd consumul sporeşte. Este necesar a defini, în final, o altă noţiune specifică sferei consumului: cea de putere de cumpărare. Puterea de cumpărare a venitului măsoară cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu venitul respectiv. Evoluţia venitului nominal nu permite cunoaşterea evoluţiei puterii de cumpărare. În consecinţă, trebuie ţinut cont de evoluţia preţurilor, deci de venitul real al consumatorului.

Economie

337

V. Întreprinderea, piaţa şi formarea preţurilor 1. Întreprinderea

Preţul este o categorie economică centrală. El se formează pe piaţă - cu puţine excepţii – ca expresie a raportului dintre cerere şi ofertă. Pe piaţă activează diverse firme sau întreprinderi. Într-un sens mai larg se foloseşte noţiunea de agenţi economici. Aceştia pot fi indivizii, familiile, firmele şi statul.

Într-o economie de piaţă, întreprinderea produce pentru a vinde. Obiectivul său este realizarea unui profit cît mai mare. Mijloacele sale sînt munca şi capitalul, pe care le asociază într-o combinaţie productivă. Oferta întreprinderii va fi funcţie de costurile sale şi de preţurile de vînzare ale produselor sale. După mărime distingem întreprinderile mici şi mijlocii (sub 500 de salariaţi), de cele mari. După natura activităţii, întreprinderile pot fi clasate în sectoare de activitate şi în ramuri productive. Un sector de activitate reuneşte toate firmele ce au aceeaşţi activitate principală (mai mare sau egal cu 50% din cifra de afaceri). O ramură reuneşte toate unităţile de producţie ce fabrică aceeaşi categorie de produse. O întreprindere poate fi clasată în mai multe ramuri, dar ea nu poate aparţine decît unui sector. De asemenea, întreprinderile pot fi grupate pe filiere productive. O filieră reuneşte toate firmele situate în stadii diferite ale procesului de fabricaţie al aceleaşi familii de produse. Este un lanţ de activităţi complementare legate prin relaţii client-furnizor (exemplu: filiera agroalimentară, filiera lemnului, filiera electronică ş.a.). După statutul juridic întîlnim: 1) Întreprinderi private; 2) Întreprinderi publice. Cele private pot fi: a) individuale (un singur proprietar); b) societare (cu cel puţin doi asociaţi). La rîndul lor cele societare (publice) se clasifică în: - Societăţi în nume colectiv; - Societăţi cu răspundere limitată; - Societăţi anonime. Întreprinderea combină din punct de vedere tehnic şi economic diferiţi factori de producţie : munca, materiile prime, capitalul şi informaţia. Sintetizînd, la nivel microeconomic această combinaţie poate fi reprezentată printr-o funcţie de genul:

Q = f(L,K), unde: Q este cantitatea de produs, L – cantitatea de muncă şi K – cantitatea de capital.

Tiberiu BRĂILEAN

338

Productivitatea totală a unui factor reprezintă cantitatea produsă în unitatea de timp,

obţinută prin combinarea unei cantităţi variabile a unuia din cei doi factori (L, de exemplu) cu o cantitate fixă din celălalt (K).

Productivitatea medie a unui factor este dată de raportul dintre cantitatea de producţie obţinută şi cantitatea (mărimea) factorului respectiv, deci Q/L sau Q/K.

Productivitatea marginală a unui factor reprezintă suplimentul de producţie obţinut graţie unei unităţi suplimentare adăugate factorului respectiv.

În strînsă legătură cu factorii de producţie, vorbim despre costurile de producţie. Costurile fixe sînt independente de cantităţile de produs, sînt costuri structurale (de

cerere sau de instalare, de exemplu). Costurile variabile sînt cele care variază proporţional cu cantităţile de produs (costul

materiilor prime, de exemplu). Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi a celor variabile, pentru o structură de

producţie dată. Împărţind costul total la cantitatea de producţie se obţine costul mediu, iar costul marginal reprezintă costul suplimentar cu care putem obţine o anumită creştere a cantităţii produse (Q). Conducătorul firmei (întreprinzătorul) are drept scop maximizarea profitului. Pentru aceasta, pe lîngă controlul costurilor de producţie, el cercetează piaţa pentru a stabili preţul de vînzare al produsului său. Într-un cadru al concurenţei perfecte, preţul reflectă echilibrul dintre cerere şi ofertă. Funcţie de preţul comunicat de piaţă, el poate stabili cantitatea de produs şi va produce pînă în situaţia în care ultima unitate (tranşă) fabricată îi va aduce un venit la nivelul costurilor de producţie. Altfel spus, cantitatea care-i va maximiza profitul va fi cea pentru care preţul este egal cu costul său marginal. Oferta întreprinzătorului va fi, deci, crescătoare cu preţul pieţei, plecînd de la un minimum care este costul său mediu minimal. Sub acest cost, el va produce în pierdere. Dacă întreprinderea este în situaţie de monopol, ea îşi va maximiza profitul producînd cantitatea pentru care preţul de vînzare va fi egal cu venitul (încasarea) său marginal (venitul adus de ultima unitate de produs vîndută). În economia reală, comportamentul întreprinderii este diferit de cel descris în teoria concurenţei perfecte. Plecînd de la cunoaşterea costurilor sale şi de la cea a preţurilor, întreprinderea trebuie să-şi calculeze propriul prag de rentabilitate, indicat de cantitatea plecînd de la care ea va obţine beneficii (profit). Pentru a-şi depăşi cît mai mult pragul de rentabilitate, întreprinderea are interesul de a creşte, de a se dezvolta. Poate face aceasta pe două căi: 1) Prin investiţii (creştere internă); 2) Prin concentrare (creştere externă). Investiţiile vor fi tratate pe larg mai tîrziu, de aceea vom insista aici pe prezentarea celei de a doua căi de creştere. Concentrarea poate urmări dobîndirea unei poziţii dominante pe piaţă, reducerea costurilor de aprovizionare sau de distribuţie, diversificarea activităţilor. Concentrarea se poate efectua: - prin fuziune (firma A şi firma B fuzionează); - prin absorbţie (A absoarbe pe B);

Economie

339

- prin preluarea controlului (A preia o participare majoră la capitalul firmei B); - prin constituirea unei filiale comune, cu acordul părţilor (societate mixtă). Concentrarea poate antrena pentru firmă o serie de avantaje ca: - scăderea costului unitar; - obţinerea unui efect de sinergie (2+2=5); - obţinerea unui efect de dominaţie (poziţie de monopol). Desigur, creşterea are limite, care pot proveni din: - creşterea costurilor de gestiune din raţiuni de gigantism; - creşterea inerţiei şi reducerea capacităţii de adaptare; - eşuarea în căutarea efectului de sinergie. 2. Piaţa şi formarea preţurilor Economiile capitaliste sînt economii de piaţă. Dar ce se înţelege prin economie de piaţă? Şi care sînt diferitele forme de piaţă? Teoria economică prezintă două situaţii opuse: cea a concurenţei perfecte şi cea de monopol şi ne explică modul de formare a preţului în cele două cazuri. Dar economia reală este diferită: ea se caracterizează printr-o concurenţă imperfectă. Deci cum se formează preţurile în realitate? 2.1. Piaţa şi formele sale O piaţă se constituie prin întîlnirea dintre oferta şi cererea pentru un anumit produs. Piaţa trebuie să conducă la efectuarea unei tranzacţii, a unui schimb al unei cantităţi de produs, la un preţ dat. Piaţa poate fi un loc precis sau poate desemna o reţea de comunicaţii ce pune în relaţie vînzători şi cumpărători ai aceluiaşi bun (ex: piaţa petrolului, piaţa monetară, piaţa muncii ş.a.). Există diferite forme de piaţă, funcţie de numărul de ofertanţi, respectiv de solicitanţi, după cum urmează:

OFERTANT SOLICITANT O multitudine Cîţiva Unul singur O multitudine Concurenţă perfectă Oligopol Monopol Cîţiva Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrariat Unul singur Monopson Monopson contrariat Monopol bilateral

Cu cît piaţa este mai concurenţială, cu atît preţurile fixate vor fi mai reduse. Invers, cu cît piaţa este mai monopolizată, cu atît preţurile fixate riscă să fie mai ridicate, oferta mai puţin abundentă, iar profitul producătorului cu atît mai mare. Cum spuneam, realitatea este cea a concurenţei imperfecte, situaţie în care concurenţa perfectă nu mai există, deoarece oferta este redusă la cîteva mari firme şi unde monopolul nu este absolut (fiind interzis prin legi antitrust), mai puţin în cazul foarte particular al monopolurilor de stat.

Tiberiu BRĂILEAN

340

2.2. Formarea preţurilor în regim de concurenţă perfectă Cererea pentru un bun este o mărime ce scade pe măsură ce preţul bunului creşte.

Oferta unui bun este o mărime ce creşte pe măsură ce preţul bunului respectiv creşte şi el.

Pe fiecare piaţă, echilibrul va fi atins atunci cînd, pentru un preţ dat, cantităţile oferite vor fi egale cu cele cerute. Realizarea echilibrului presupune reunirea următoarelor condiţii canonice:

- atomicitatea pieţei (nici un agent nu este în măsură să influenţeze singur preţul, ceea ce presupune, deci, o multitudine de ofertanţi şi o multitudine de solicitanţi); - omogenitatea produsului (concurenţa nu se face decît prin preţ, toate bunurile oferite fiind, deci, omogene); - libera intrare pe piaţă (orice agent poate intra şi ieşi liber pe şi de pe piaţă, fără costuri suplimentare); - transparenţa pieţei (egalitatea tuturor agenţilor privind accesul la întreaga informaţie disponibilă).

2.3. Piaţa monopolistică Monopolul pur este o situaţie în care cererea totală pentru un produs se adresează unui singur ofertant. Acesta va adopta un comportament diferit de întreprinderea concurenţială. Aceasta din urmă îşi adaptează producţia funcţie de preţul pe care i-l comunică piaţa, cu scopul de a-şi maximiza profitul, ceea ce o determină să producă pînă cînd costul său marginal (sau costul ultimei unităţi produse) devine egal cu preţul de piaţă. Dimpotrivă, monopolistul este liber în fixarea preţului. Pentru a-şi maximiza profitul, acesta este determinat să-şi raţioneze oferta în maniera egalizării preţului nu cu costul său marginal, ci cu venitul său marginal (venitul adus de ultima cantitate vîndută). Acest comportament se traduce printr-o ofertă mai redusă şi un preţ mai ridicat decît în situaţia de echilibru concurenţial. 2.4. Formarea preţurilor în regim de concurenţă imperfectă Preţul de vînzare este, deci, un element al strategiei comerciale a firmei, ţinînd seama de diferite elemente, cum ar fi : 1) Costurile de producţie. Firma trebuie să-şi cunoască mai întîi costurile unitare, la

care va adăuga o marjă de profit ce rămîne de determinat. Deci, Preţul de vînzare = Costul total de producţie + Marja de profitabilitate

Economie

341

2) Cererea. Un studiu de piaţă trebuie să permită cunoaşterea tuturor componentelor cererii existente şi ale cererii potenţiale, precum şi elasticitatea acestei cereri, deci variaţia ei. Funcţie de produs sau de conjunctură, cererea poate fi foarte sensibilă la o variaţie a preţului sau deloc. Studiul de piaţă trebuie, de asemenea, să indice preţul psihologic, sau maximal pe care un cumpărător este pregătit să-l suporte pentru a achiziţiona un produs.

3) Concurenţa. Sînt mai multe situaţii posibile. Pentru firmă, în mod cert cea mai avantajoasă este cea de monopol, chiar dacă aceasta poate prezenta inconveniente. Cu cît concurenţa este mai puternică, cu atît mai puţin marja de profitabilitate riscă să fie ridicată.

4) Natura produsului. Funcţie de tipul de produs (de lux sau de larg consum) politica preţului şi alegerea punctelor de vînzare vor fi radical diferite. Un bun de lux va fi vîndut în cantităţi mici, cu o marjă de profitabilitate ridicată, în magazine specializate. Dimpotrivă, un bun de uz curent va fi vîndut în cantităţi mari, cu o slabă marjă de profitabilitate şi în magazine de întindere mare.

2.5. Preţurile administrate Sînt practicate în unele ţări fie pentru susţinerea unor ramuri defavorizate (ex: agricultura), fie pentru serviciile publice de impact social major (ex: transportul în comun sau energia electrică).

Tiberiu BRĂILEAN

342

VI. Întreprinzătorul Într-o economie de piaţă, întreprinzătorul joacă un rol fundamental. El este o persoană sau un grup de persoane ce are iniţiativa producţiei, organizează şi conduce o întreprindere, combinînd factorii de producţie, cu scopul obţinerii de profit maxim. Întreprinzătorul este pivotul întregului mecanism economic, spre el converg toţi factorii de producţie şi de la el pleacă veniturile acestor factori (dividendul, dobînda, salariul, etc). Jean Baptiste Say a fost printre primii autori care au pus în evidenţă rolul întreprinzătorului privind diagnoza situaţiei economice, stabilirea unui plan de acţiune, organizarea şi controlul execuţiei acestuia.

O funcţie specială preluată de întreprinzător este cea a asumării riscului. El ia deciziile şi îşi asumă responsabilitatea acestora, suportînd consecinţele. Succesul conduce la maximizarea profitului; insuccesul la pierderi şi chiar la faliment.

O altă funcţie importantă a întreprinzătorului o reprezintă exercitarea autorităţii. Aşa cum afirma Franχois Perroux: “ El uzează în mod raţional de constrîngere pentru a face compatibile între ele şi compatibile cu scopul urmărit de unitatea de producţie, planurile agenţilor, muncitori sau capitalişti, care intervin în activitatea de producţie”.17 “Şeful nu este un coleg mai abil sau un contramaistru”, avertiza un alt autor care a contribuit fundamental la configurarea categoriei economice de întreprinzător, Joseph Schumpeter. El a insistat asupra rolului de inovator al întreprinzătorului ce decurge din introducerea unor noi metode tehnice şi organizaţionale, promovarea unor noi produse pentru piaţă, cucerirea unor noi debuşee sau surse de materii prime etc. La începuturile capitalismului, precum şi astăzi pentru firmele mici, întreprinzătorul individual conduce întreprinderea, fiind proprietarul întregului capiatl, sau a unei bune părţi a acestuia. Pe măsură ce firmele s-au mărit, capitalurile au crescut, proprietatea acestora s-a difuzat, astfel funcţia de întreprinzător devenind colegială şi exercitîndu-se fie de proprietarii asociaţi, fie de manageri delegaţi ai acestora. Evoluţia întreprinzătorului a urmat deci, matamorfoza întreprinderii moderne. Astăzi, conducerea firmelor a devenit instituţionalizată, a dobîndit un pronunţat caracter ştiinţific şi este asigurată cu ajutorul experţilor – consilieri şi ai cercurilor profesionale. Ea dispune de o organigramă ce cuprinde mai multe direcţii şi servicii acoperind toată gama de profesiuni şi specializări necesare. Se constată deci, în cadrul întreprinderilor societare actuale, separarea proprietăţii de funcţia de conducere, ocupată de tehnocraţi numiţi de acţionarii principali preocupaţi de supravegherea activităţii şi influenţarea afacerilor în sensul dorit.

17 F. Perroux, Économie appliquée,1951, nr.2, p. 28.

Economie

343

VII. Munca 1. Piaţa muncii şi şomajul În sistemul capitalist, munca se schimbă ca orice altă marfă. Totuşi, această piaţă nu seamănă cu altele. Fixarea unui salariu ca preţ al muncii pare a rezulta din alte mecanisme decît cele de piaţă. Este o piaţă puternic dezechilibrată, şomajul crescînd ca urmare a încetinirii ritmului creşterii economice în majoritatea statelor capitaliste dezvoltate şi explodînd practic în Europa de Est, toate politicile economice adoptate părînd neputincioase în a-l resorbi.

Piaţa muncii corespunde ansamblului ofertelor de muncă ce emană de la întreprinderi (cererea de muncă) şi ansamblului cererilor de muncă ce emană de la populaţia activă (oferta de muncă).

Piaţa muncii poate fi schiţată astfel: - Naşteri-decese - Imigrări-emigrări Volumul Oferta - Comportamentul populaţiei de inactivilor (elevi, active muncă studenţi, pensionari) 1) Ocuparea Piaţa deplină - Nivelul cererii muncii 2) Subocupare globale (consumul 3) Penurie de menajelor+investiţii Nevoile Cererea mînă de lucru +exporturi) aparatului de - Stadiul progresului productiv muncă tehnic - Durata legală de muncă

Raportul între cererea şi oferta de muncă pe piaţă poate conduce deci la trei situaţii distincte: 1) Ocuparea deplină sau echilibrul pe piaţa muncii. Aceasta nu înseamnă ocuparea

întregii populaţii active ci descrie o situaţie în care şomajul rămîne la un nivel scăzut (3-4%). Este un şomaj incompresibil, numit şomaj fricţional, datorat neconcordanţelor, asperităţilor între cererea şi oferta de muncă provenite din circulaţia precară a informaţiei, mobilitatea lucrătorilor etc).

2) Subocuparea sau şomajul involuntar este o situaţie în care cererea de muncă a întreprinderilor nu ajunge pentru a satisface oferta de muncă a populaţiei active.

3) Penuria de mînă de lucru este, bineînţeles, situaţia inversă celei anterioare.

Tiberiu BRĂILEAN

344

Subocuparea şi penuria pot coexista într-o economie. Putem întîlni subocupare în anumite ramuri sau pentru anume meserii şi penurie în altele. Pe piaţa muncii oferta şi cererea se ajustează graţie flexibilităţii salariului real. Oferta de muncă creşte odată cu creşterea acestuia, iar cererea scade. Întreprinderile vor cumpăra ore-muncă pînă cînd salariul de echilibru va fi egal cu productivitatea marginală a muncii (producţia ultimei ore-muncă cumpărate). Altfel spus, întreprinderea angajează pînă cînd ultimul angajat îi aduce venit tot atît cît reprezintă costul angajării lui, productivitatea muncii fiind descrescătoare dincolo de un anumit prag. Şomajul involuntar nu poate fi deci de durată. El se poate reduce graţie flexibilităţii în scădere a salariului. Dacă, totuşi, şomajul durează, înseamnă că piaţa muncii este împiedicată să funcţioneze. Anumite rigidităţi blochează ajustarea spontană a pieţei. Acestea sînt, în principal, următoarele: - existenţa unui salariu minim pe economie, care împiedică angajarea de muncitori puţin calificaţi, în măsura în care nivelul salariului minim este superior productivităţii acestora; - existenţa sindicatelor salariaţilor, care funcţionează ca un monopol pe piaţa muncii, împunînd întreprinderilor un nivel de salarizare care nu mai scade (apărarea puterii de cumpărare); - convenţiile colective (acorduri între patronat şi salariaţi pe ramuri productive). Acestea deconectează evoluţia salariilor de cea a productivităţii, planificînd o creştere continuă şi regulată a salariilor funcţie de vechimea în muncă şi de evoluţia costului vieţii. Costul muncii devine atunci un cost fix în locul unuia variabil. Piaţa este anchilozată.

Conform monetariştilor, în frunte cu Milton Friedman, există o rată naturală a şomajului, un nivel sub care nici o politică economică de relansare nu ar putea coborî în mod durabil.

De asemenea, neoliberalii pun în evidenţă existenţa unui şomaj voluntar (“job search”), datorat căutării unui loc de muncă mai bun. Şomerul prospectează piaţa muncii rămînînd în căutarea unui loc de muncă mai bun cîtă vreme cîştigul sperat va fi superior costului căutării. Şomerul voluntar este, deci, cel care refuză să fie angajat la salariul de echilibru, deci cel propus pe piaţă. Pentru Keynes, nu există o veritabilă piaţă a muncii, ci un nivel global al locurilor de muncă, ce depinde de nivelul producţiei, el însuşi, funcţie de nivelul cererii efective. Deci, Keynes consideră şomajul ca datorat unei cereri globale insuficiente şi numai o politică economică avînd ca obiectiv ocuparea deplină poate să îl resoarbă. De altfel, politicile keynesiste de după război au reuşit în bună măsură să reducă şomajul la un nivel rezonabil, însă cu preţul scăpării de sub control a altor variabile şi în primul rînd a inflaţiei. După 1974 şomajul a devenit un fenomen foarte complex. Dintre componentele sale reţinem: a) O componentă demografică. Se înregistrează o creştere a populaţiei active, datorită sporului demografic (în multe ţări) şi a sosirii pe piaţă în măsură sporită a femeilor şi tinerilor, superioară celei a locurilor de muncă. b) Un şomaj de tip “keynesian”. Este vorba de un şomaj consecutiv unei cereri mondiale ce se contractă începînd cu 1974.

Economie

345

c) Un şomaj clasic. Este un tip de şomaj datorat unui cost al muncii prea ridicat, ceea ce face angajările nerentabile. d) Un şomaj de reconversie şi de mutaţie. Progresul tehnic se accelerează, tehnologiile se schimbă, activităţile se deplasează, calificările se reînnoiesc. Categorii întregi de salariaţi sînt atinse în plin de aceste transformări ale aparatului productiv şi în special muncitorii puţin calificaţi şi regiunile cu mono-industrie tradiţională. În acest context cererea se contractă, sporurile de productivitate permise de aceste modernizări suprimînd locuri de muncă. Şomajul contemporan este un şomaj selectiv, ce atinge în particular anumite categorii profesionale sau sociale: tineri fără diplome, femei puţin calificate, muncitori în vîrstă, străini etc. De asemeni, durata medie a şomajului este din ce în ce mai lungă, şomajul peste un an fiind în creştere. Cu cît se rămîne mai mult în şomaj, cu atît reangajarea este mai dificilă. Totodată, a crescut ponderea persoanelor aflate într-o zonă intermediară între situaţia de şomaj complet şi cea de angajare pe perioadă nedeterminată, o zonă gri ce cuprinde un dute-vino permanent între perioade de inactivitate, de activitate parţială (contracte pe perioadă determinată, timp redus de lucru) şi perioade de strategii diverse. Aceasta şi ca urmare a schimbării strategiei de gestionare a locurilor de muncă de către întreprinderi: apelul sporit către piaţa exterioară întreprinderii, mai concurenţială, în dorinţa reducerii costurilor salariale şi reflexibilizării costului muncii, în detrimentul pieţei interne (promovări din interior pe bază de vechime, fidelitate etc.). Piaţa muncii a cunoscut, astfel, multiple segmentări. 2. Politici de ocupare a forţei de muncă 2.1. Politici macroeconomice a) Politica de relansare a cererii. Această politică, de inspiraţie keynesistă, a eşuat în

faţa constrîngerii externe, deoarece relansarea cererii interne s-a tradus printr-o relansare a importurilor. Mai mult, relansarea cererii menajelor a favorizat o creştere a costului muncii (creşterea salariului minim, a prestaţiilor sociale), ceea ce a alimentat “şomajul clasic”.

b) Politica liberală se traduce prin restaurarea profiturilor (a căror pondere în evaluarea adăugată scăzuse în favoarea salariilor), care să permită reluarea investiţiilor şi deci o diminuare a şomajului. Această politică, însoţită de o scădere a sarcinii fiscale, inspirată de economiştii ofertei, a avut un anumit succes în S.U.A., dar nu a determinat pretutindeni o scădere a şomajului.

Se poate vorbi, deci, despre o neputinţă a politicilor macroeconomice de combatere a şomajului. 2.2. Politici specifice a) Reducerea ofertei de muncă. Ea poate fi favorizată prin următoarele măsuri: - devansarea vîrstei de pensionare;

Tiberiu BRĂILEAN

346

- prelungirea perioadei de studii; - reducerea timpului de muncă; - reducerea imigraţiei, deci a forţei de muncă străine. b) Creşterea cererii de muncă. Pentru a incita această creştere, se pot adopta măsuri ca: - acordarea de subvenţii pentru crearea de locuri de muncă (reduceri de sarcini sociale sau fiscale pentru întreprinderile care angajează); - favorizarea creării de întreprinderi mici şi mijlocii care, pe total, creează mai multe locuri de muncă decît marile întreprinderi; - dezvoltarea competitivităţii pentru mărirea exportului; c) Ajustarea cererii la oferta de locuri de muncă. Se pot facilita aceste ajustări prin instituirea anumitor ajutoare: - ajutoare pentru formarea, calificarea solicitanţilor de locuri de muncă; - ajutoare pentru favorizarea mobilităţii, a schimbării meseriei; - ajutoare pentru reconversia, pentru recalificarea personalului. d) Tratamentul social al şomajului. Consistă în atenuarea efectelor şomajului prin recursul la:

- indemnizaţii; - lucrări de utilitate colectivă; - stagii diverse.

3. Spre o nouă organizare a muncii

Criza economică a bulversat lumea muncii: criză a taylorismului şi a fordismului, criză a sindicalismului, robotică, flexibilitate, nouă gestiune a resurselor umane. Fenomene multiple care arată că o organizare nouă a muncii este în curs de a se institui în întreprinderi. Taylorismul se baza pe o diviziune radicală a muncii între operaţiunile de concepţie şi cele de execuţie şi pe parcelarea extremă a sarcinilor. Acest tip de organizare a permis creşterea productivităţii dar a antrenat o descalificare a muncitorilor strict specializaţi lucrînd în lanţ. Astăzi taylorismul este sursă de contraproductivitate, gestiunea producţiei devenind prea costisitoare, competenţa muncitorilor insuficientă, iar calitatea produselor în scădere. Fordismul este o prelungire a taylorismului, un tip de organizare a muncii pentru producţia în serie mare şi consumul de masă. Acum se confruntă cu saturaţia pieţei şi cu stagnarea puterii de cumpărare. Noi tehnologii şi o nouă cerere fac caduce taylorismul şi fordismul. Atribuţiile de execuţie sînt automatizate. Cele de coordonare şi control se multiplică. Tehnologiile noi reclamă competenţa şi polivalenţa lucrătorilor, o cerere foarte variabilă, mai personalizată şi mai exigentă înlocuieşte consumul de masă. Concurenţa s-a internaţionalizat, inovaţia se accelerează, conjunctura devine imprevizibilă, apar comportamente noi la care producţia în mari serii standardizate nu mai este adaptată.

Economie

347

Se impune o organizare a muncii mult mai flexibilă: flexibilitate a echipa-mentelor, a competenţelor, a locurilor de muncă, a remunerării etc; reducerea ciclului de producţie; creşterea calităţii; eliminarea pierderilor şi o reacţie mai rapidă la schimbările mediului. Se înregistrează, totodată, o cădere a ratei sindicalizării (de la 14% în 1980 la 10% în 1986) şi o reducere a numărului conflictelor de muncă (de cinci ori mai puţine în 1990 faţă de 1975). Noi relaţii sociale se configurează, bazate pe un nou tip de management care să realizeze gestiunea optimă a resurselor umane. Două sfidări stau în faţa manage-mentului firmei în concurenţa de azi: cucerirea pieţelor şi cucerirea propriului personal. El are nevoie de un personal competent şi aderent la proiectul său pentru a cîştiga noi pieţe. Gestiunea resurselor umane devine deci o funcţie esenţială a întreprinderii moderne. Socialul serveşte economicul, contrar a ce se întîmpla în întreprinderea tayloriană. Noul mod de gestiune a resurselor umane trebuie să permită inserţia şi participarea personalului, motivarea sa, formarea sa, dezvoltarea capacităţilor de inovare, ameliorarea condiţiilor de muncă şi calitatea vieţii. Ne îndreptăm deci spre o reglare concurenţială (piaţa muncii) sau spre un nou compromis social între capital şi muncă? Ieşirea din criză şi adaptarea la noua organizare a muncii se pot realiza într-adevăr în jurul acestor două scenarii amintite: a) Scenariul concurenţial ar presupune o reîntoarcere la mecanismele pieţei, cu următoarele caracteristici:

- dereglementarea, în special a dreptului de muncă şi a dreptului social; - flexibilitatea cantitativă; - dualizarea muncii (integraţi/excluşi); - desindicalizarea; - individualizarea salariilor. Se regăseşte în această ipoteză, modelul liberal britanic.

b) Scenariul unui nou compromis social Acest scenariu s-ar putea construi plecînd de la următoarele date: - flexibilitatea calitativă în întreprindere; - formarea-calificarea celor activi; - parteneriat şi negociere între actorii sociali. Acest scenariu este conform modelului social-democrat suedez.

Tiberiu BRĂILEAN

348

VIII. Salariul

1. Concept, funcţii

Categoria economică de salariu ocupă un rol important în teoria şi în practica economică, exercitînd o influenţă directă asupra nivelului de trai şi a calităţii vieţii. În acelaşi timp el contribuie la cointeresarea salariaţilor, cu reflex în calitatea muncii depuse, al condiţiilor desfăşurării acesteia şi a creşterii aportului acestui factor de producţie la asigurarea creşterii şi dezvoltării economice. Cunoaşterea şi clarificarea acestui concept are, de aceea, o mare importanţă în fundamentarea deciziilor şi a politicilor la nivel micro sau macroeconomic.

Salariul este un element al costului de producţie, reprezentînd remunerarea bănească a muncii prestate de personalul unei unităţi economice în anumite condiţii tehnico-organizatorice şi într-o anumită perioadă de timp.

Pe lîngă salariul propriu-zis mai pot fi plătite diferite sporuri, ore suplimentare, premii, indemnizaţii pentru concedii ş.a. Toate împreună formează fondul de salarii. Mărimea acestuia este în funcţie de numărul de salariaţi, de nivelul salariului nominal, de structura pe profesii, de complexitatea şi intensitatea muncii ş.a. Spunem că salariul este un element al costului de producţie. Importantă e ponderea acestuia în total costuri şi aceasta diferă de la o ramură la alta, ca şi de la o firmă la alta. Observabil e faptul că ponderea respectivă este cu atît mai mare cu cît gradul de industrializare este mai scăzut. Dacă, din punct de vedere al reproducţiei forţei de muncă şi pentru asigurarea unui nivel de trai mai ridicat, societatea este interesată ca nivelul general de salarizare să fie cît mai ridicat, prin prisma costurilor de producţie, firma este interesată dimpotrivă în stabilirea unui nivel de salarizare cît mai coborît care să permită maximizarea profitului şi să răspundă cerinţelor de creştere a eficienţei economice. Important este şi faptul ca creşterea salariilor să aibă corespondent în cantitatea de bunuri şi servicii produse pentru a nu determina creşterea preţurilor prin stimularea cererii solvabile, în condiţiile menţinerii neschimbate a ofertei pe piaţă.

Dimensiunea salariului trebuie să se întemeieze pe un sistem coerent de criterii care, în unitatea sa, să răspundă unor raţiuni de natură macro sau microeconomică. Astfel de criterii trebuie să fie în principal:

a) importanţa economico-socială a muncii prestate; b) complexitatea muncii: calificare, răspundere, condiţii de muncă; c) rezultatele obţinute.

Criteriul fundamental, determinant, este ultimul; el ne dă confirmarea finală a întregului sistem criterial, dar ponderile sînt diferite funcţie de factorii de influenţă şi mutaţiile ce intervin pe piaţa muncii ca şi de natura producţiei şi de strategia dezvoltării.

Economie

349

Dintre funcţiile salariului reţinem: - sursă principală de venit; - mijloc de cointeresare; - instrument de echilibru între nevoile şi resursele de muncă; - instrument de echilibru între cererea solvabilă a populaţiei şi volumul de bunuri şi servicii de care dispune societatea; - mijloc de stimulare a creşterii productivităţii muncii şi a eficienţei economice.

2. Formele salariului

Salariul poate fi privit sub două aspecte: 1) Salariul nominal, ce reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în

schimbul muncii sale. Mărimea lui depinde de factori ca: a) Preţul muncii, stabilit pe piaţa muncii prin mecanismul cererii şi ofertei; b) Evoluţia situaţiei economice. Mărimea salariului evoluează diferit în situaţii de criză sau recesiune faţă de cele de avînt economic; c) Politica de salarizare practicată. Ea constă într-un ansamblu de măsuri luate de întreprinderi sau de stat cu privire la nivelul salarizării pe categorii socio-profesionale, pe domenii sau pe regiuni, la formele de salarizare practicate etc.

2) Salariul real, reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care salariaţii le pot procura cu salariul nominal primit, reflectînd, deci, puterea sa de cumpărare.

Dinamica salariului real este determinată de factori ca: - mărimea salariului nominal; - evoluţia preţurilor mărfurilor şi a tarifelor serviciilor; - puterea de cumpărare a banilor, ca rezultantă a primilor doi factori; - nivelul fiscalităţii, al taxelor şi impozitelor suportate din salariu; - raportul de forţe pe piaţa muncii, rezultatele revendicărilor şi a negocierilor salariale, a convenţiilor colective de muncă.

În ultimele decenii sindicatele au reuşit să impună un sistem tip scară mobilă a salariilor, în scopul adaptării la evoluţiile inflaţioniste. Potrivit lui André Page, aceasta reprezintă “o instituţie legală sau convenţională destinată menţinerii nivelului salariului real ca urmare a creşterii costului vieţii”.18 Mai mult, în unele ţări a fost impus un aşa numit “salariu social” prin care societatea îşi asumă o serie de cheltuieli, garantînd împotriva riscurilor la care salariaţii sînt supuşi. Este unul din rezultatele cele mai evidente ale politicii de redistribuire a veniturilor. Nivelul salariilor diferă mult de la ţară la ţară funcţie de evoluţia diferită şi influenţa mai mare sau mai mică a unor factori ca: - preţul muncii, diferit pe diversele pieţe naţionale; - durata, intensitatea şi complexitatea muncii funcţie de specificul fiecărei economii naţionale şi de apetitul diferit pentru muncă al popoarelor; - productivitatea muncii; - valoarea monedelor naţionale şi, deci, puterile de cumpărare diferite; - conjunctura economică favorabilă sau nefavorabilă; - nivelul de organizare al muncitorilor.

18 André Page, Économie politique, Dallaz, Paris, 1979, p.69.

Tiberiu BRĂILEAN

350

3. Forme de salarizare

Formele de salarizare ocupă un loc important în sistemul de salarizare şi în utilizarea eficientă a forţei de muncă, tradusă prin creşterea productivităţii muncii, ridicarea calităţii produselor şi reducerea costurilor de producţie. Unii autori19 consideră că modalităţile de salarizare sînt cel puţin la fel de importante ca nivelul salariului însuşi.

Formele de salarizare sînt, de fapt, mijloace de legare cantitativă şi funcţională a salariului de rezultatele muncii, dar şi de control al utilizării resurselor, de unde necesara lor flexibilizare şi adaptare permanentă la realităţi, în încercarea de optimizare în vederea atingerii scopurilor propuse.

Criteriile de alegere a diferitelor forme de salarizare ţin de condiţiile tehnico-materiale şi organizatorice ale muncii, ca şi de opţiunile de politică economică, dar criteriul hotărîtor este eficienţa economică. Principalele forme de salarizare utilizate sînt: 1) Salarizarea pe unitatea de timp (în regie), sau în funcţie de timpul lucrat. Prezintă

ca avantaje: garanţia securităţii veniturilor, o atenţie mai mare acordată calităţii şi absenţa constrîngerii.

2) Salarizarea în acord este forma în care remunerarea salariaţilor se face în funcţie de cantitatea de bunuri produse sau de operaţii executate în unitatea de timp. Avantaje: nu mai e necesară supravegherea, stimulează creşterea cantităţilor produse, asigură o mai bună echitate a remunerării.

Acordul poate fi: a) Direct, prin aplicarea unui tarif constant, proporţional cu numărul produselor sau operaţiunilor executate; b) Progresiv, prin aplicarea unui tarif progresiv odată cu creşterea cantităţii produse; c) Global, cînd o formaţie de lucru îşi asumă obligaţia executării într-un anumit termen a unei producţii stabilite, pentru care primeşte o anumită sumă globală.

3) Salarizarea pe bază de remiză sau cote procentuale. Se aplică în comerţ şi servicii iar veniturile personalului se determină proporţional cu nivelul de salarizare a atribuţiilor stabilite pentru fiecare salariat.

Se mai pot practica diverse mixturi, combinaţii ale formelor prezentate. O corelaţie necesară este cea stabilită între productivitatea muncii şi salariu. Ea trebuie să stea la baza proporţiilor şi echilibrelor micro şi macroeconomice, iar respectarea ei antrenează o bună cointeresare şi o folosire eficientă a mîinii de lucru. Sporirea productivităţii muncii trebuie să constituie unica sursă de creştere a salariilor reale. Mai mult, în economie operează necesitatea creşterii mai rapide a productivităţii muncii în raport cu salariile, care să satisfacă şi interesele de acumulare-dezvoltare ale firmei.

19 M. Benain, J. C. Carron, Comment choisir votre politique des salaires, Paris, 1966, p. 75.

Economie

351

IX. Capitalul Unul din principalii factori de producţie îl reprezintă capitalul. De el depinde, în bună măsură, nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Formarea capitalului intern este un proces dificil ce se desfăşoară în timp, prin acumularea excedentelor create la nivelul fiecărui agent economic. Aceasta presupune ca producţia să depăşească consumul printr-o productivitate şi o eficienţă superioare. Fiind limitat, se impune utilizarea judicioasă a capitalului disponibil, dîndu-se întrebuinţări potrivite prin investirea lui în zone de competitivitate şi profitabilitate maximă şi valorificarea sa eficientă şi adecvată cerinţelor pieţei, ale cererii solvabile interne şi/sau externe. În completarea capitalului intern, importul de capital poate fi dezirabil cînd este vorba de o infuzie de noi tehnologii, know-how tehnologic sau managerial, sau de capital financiar sub diferite forme (investiţii directe, împrumuturi, asocieri sau alte forme parteneriale etc.) şi cînd se integrează structurii interne şi răspunde necesităţilor reale ale economiei naţionale şi intereselor acesteia. 1. Concept, clasificare şi caracteristici

În sens larg, prin capital se înţelege ansamblul bunurilor posedate de un individ sau de o societate. Din punct de vedere economic, însă, operează distincţia între bunurile sau mijloacele ce sînt reproductibile, sursă de venit şi care constituie capitalul în sens restrîns şi bunurile de consum sau veniturile ca atare. Deci nu toate bunurile sînt capital, ci doar cele ce sînt destinate şi capabile să producă alte mijloace de producţie sau bunuri de consum şi să procure un venit.

O primă clasificare a capitalului se face în capital real şi capital nominal. Capitalul real este cel care are o valoare de sine stătătoare, concretizat în mijloace de

producţie ce funcţionează efectiv în activitatea economică. Capitalul nominal nu are o valoare reală, de sine stătătoare şi nu funcţionează efectiv

în producţie, ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale ce dă dreptul la însuşirea de venit.

O altă clasificare cu care se operează este cea în capital productiv şi lucrativ. Productive sînt capitalurile care, prin natura lor, nu pot servi decît la producerea de bogăţii noi şi au fost făcute doar pentru aceasta (maşini, instrumente, utilaje etc). Lucrative sînt capitalurile care, prin natura lor, servesc consumaţiei dar care, prin

Tiberiu BRĂILEAN

352

destinaţia pe care le-o dă proprietarul (vînzare, închiriere, împrumut) pot aduce venit (ex: o casă, o haină etc). O altă distincţie ce se impune este între capitalul tehnic şi capitalul contabil. Capitalul tehnic reprezintă componenţa principală a capitalului real şi se constituie din

ansamblul bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă venit proprietarului. El se împarte în capital fix şi capital circulant.

Capitalurile fixe participă la mai multe cicluri de producţie, păstrîndu-şi forma şi-şi transferă valoarea asupra noilor produse în mod treptat, pe măsura uzurii (ex: clădiri, instalaţii, maşini, unelte, instrumente etc.).

Capitalurile circulante sînt prelucrate şi transformate în procesul de producţie schimbîndu-şi forma; ele servesc doar într-un singur proces de producţie şi-şi transmit dintr-odată întreaga valoare asupra noului produs (materii prime, materiale, combustibil, energie etc.).

Mobilitatea capitalului se referă la aptitudinea acestuia de a avea mai multe utilizări, putîndu-se transfera de la un tip de întrebuinţare la altul. Lichiditatea reprezintă capacitatea capitalului de a fi vîndut pe piaţă şi transformat în bani.

2. Capitalul tehnic. Importanţă şi indicatori de eficienţă

Capitalul tehnic are un rol esenţial în dezvoltarea unei economii. El poate face munca mai uşoară şi multiplică considerabil capacitatea de transformare-integrare-utilizare a elementelor naturii. Evident că nu numai volumul, ci mai ales calitatea capitalului tehnic, parametrii săi tehnico-economici, au o importanţă deosebită în creşterea productivităţii şi eficienţei economice. Un indicator indirect de reflectare a calităţii capitalului fix îl constituie coeficientul de înnoire, calculat prin raportul dintre volumul capitalului fix pus anual în funcţiune şi cel existent la începutul anului. Calitatea capitalului fix mai este reflectată şi de structura acestuia, respectiv de ponderea părţii sale active, numită capacitate de producţie.

Un alt indicator important îl reprezintă productivitatea capitalului, obţinută prin raportul între valoarea producţiei obţinute şi cantitatea capitalului utilizat. Raportul invers ne dă necesarul relativ de capital pe unitatea de produs.

Eficienţa şi productivitatea capitalului tehnic depind de modul de utilizare. Progresul tehnic şi presiunea concurenţei determină firmele să-şi îmbunătăţească continuu indicii de utilizare a capitalului, să-şi optimizeze tehnologiile de fabricaţie, să-şi ridice nivelul tehnico-productiv al activităţii. Capitalul trebuie privit nu numai sub aspect tehnic, ci şi valoric, în expresie bănească, ca şi procesul de producţie însuşi.

Economie

353

Pe parcursul funcţionării, capitalurile fixe suportă un proces de uzură. Valoarea corespunzătoare uzurii trece asupra noului produs, se include în costul acestuia şi se recuperează prin preţul său de vînzare, constituind fondul de amortisment ce se va utiliza pentru înlocuirea capitalurilor fixe la scoaterea acestora din folosinţă.

Uzura capitalului fix este de două feluri: fizică şi morală. Uzură fizică constă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare şi implicit a

valorii capitalului respectiv, ca urmare a utilizării sale în activitatea economică sau a degradării lui naturale. Potrivit specificului lucrărilor executate şi regimului de funcţionare, trebuie instituite şi respectate, norme tehnice care să evite degradarea prematură a capitalului.

Uzura morală constă în deprecierea valorică şi tehnico-productivă a capitalului fix înainte de expirarea duratei sale normate de folosinţă, deci de uzura sa fizică, ca urmare a evoluţiei progresului tehnic. Ea poate fi de gradul I, cînd deprecierea se produce ca urmare a apariţiei unor echipamente noi mai ieftine şi de gradul II, urmare a apariţiei unor echipamente mai productive. O preocupare a fiecărei firme este recuperarea integrală a valorii capitalului fix, prin amortizare, înainte de uzura sa fizică sau morală.

Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea ei anuală se obţine raportînd valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare, în ani.

În atenţia întreprinderii trebuie să stea şi utilizarea eficientă a capitalului circulant, prin reducerea consumurilor pe unitate de produs, utilizarea eficientă şi profitabilă a capitalului avansat.

Tiberiu BRĂILEAN

354

X. Profitul

În sens larg, profitul este înţeles ca diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile unui agent economic, demonstraţia unei activităţi eficiente, tradusă printr-un rezultat financiar pozitiv. André Page consideră că

“profitul brut reprezintă suma rezultatelor financiare pozitive dobîndite într-un anumit interval de timp de către o persoană fizică sau juridică din diferitele domenii de activitate”.20

În sens restrîns, profitul reprezintă o parte importantă din produsul net sau din valoarea nou creată la nivel microeconomic. El se autonomizează ca formă a produsului net din raţiuni economice, pentru că profitul are menirea de a asigura, pe de o parte, resursele pentru autofinanţarea întreprinderii, iar pe de altă parte, resursele pentru cointeresarea salariaţilor. Prin urmare, el îndeplineşte şi rolul de instrument de conducere a firmelor şi de stimulare materială a salariaţilor în vederea desfăşurării unei activităţi eficiente.

Profitul poate fi creat atît în sfera productivă cît şi în procesul de circulaţie a bunurilor şi serviciilor, odată cu realizarea valorii mărfii. Dobîndirea efectivă a profitului presupune ca gama sortimentală, cantitatea şi calitatea producţiei să răspundă şi să se adapteze cererii solvabile pe piaţă.

François Perroux numea profitul “motorul esenţial al societăţii. Proprietarii, oricare ar fi ei, agricultori sau industriaşi, au interesul de a produce cît mai mult posibil, punînd în aplicare cele mai bune mijloace. Concurenţa între ei, fiscalitatea şi alţi factori, îi obligă să restituie o parte din acest profit colectivităţii. Cu toate că repartiţia finală a bogăţiei nu este echitabilă, eficacitatea acestui motor nu poate fi contestată”.21 Mărimea şi dinamica profitului reflectă în mod sistematic calitatea întregii activităţi a agenţilor economici, constituind principalul ei indicator calitativ. El joacă mai bine acest rol într-un anumit mediu economic, în care costurile de producţie sînt corect calculate, iar preţurile rezultă din mecanismele de piaţă liberă fără a fi impuse. Profitul poate fi considerat ca: 1) Profit brut. El este egal cu cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor productive,

altele decît cele cuvenite întreprinzătorului; 2) Profit minimal sau profit necesar, reprezentînd suma remuneraţiilor minimale ale

diferitelor aporturi productive ale întreprinzătorului şi ale celor delegate altor persoane (dobînda la capital, salariul conducătorilor, recompensă de risc şi iniţiativă);

20 André Page, Économie politique, Paris, 1979, p. 80. 21 Jean Fourastié, La realité économique, Paris, 1978, p.197.

Economie

355

3) Profitul pur sau profitul net, egal cu eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi cel minimal.

În societăţile pe acţiuni moderne, de repartizarea profitului beneficiază şi membrii consiliilor de administraţie, acţionarii, managerii, salariaţii şi întreprinderea însăşi prin realizarea unor eventuale rezerve sau constituirea unui fond de dezvoltare, cercetare ş.a.m.d. În consecinţă, drept funcţii principale ale profitului pot fi considerate următoarele:

1) Orientarea generală a activităţii economice. Profitul incită la orientarea iniţiativelor, muncii şi capitalurilor în zonele de profitabilitate maximă;

2) Sursă principală de autofinanţare. Profitul permite degajarea şi angajarea resurselor necesare acoperirii cheltuielilor (cointeresînd în reducerea acestora) şi asigurării creşterii economice;

3) Instrument de stimulare economică, de stîrnire a interesului economic, a iniţiativei şi asumării riscului şi a înfruntării incertitudinii;

4) Mijloc de control a eficacităţii demersului economic. El măsoară eficienţa utilizării factorilor de producţie în interesul firmei şi la cererea pieţei, deci pentru satisfacerea adecvată a dorinţelor consumatorilor;

5) Indicator sintetic al activităţii economice: Nivelul profitabilităţii sau a rentabilităţii întreprinderilor se exprimă cu ajutorul ratei profitului, determinată prin raportul dintre profitul obţinut într-o anumită perioadă de timp şi costul de producţie înregistrat în aceeaşi perioadă, deci:

P Rp = --- · 100 Cp Acest indicator reflectă măsura în care o unitate economică reuşeşte să valorifice factorii ce concură la realizarea profitului: volumul şi structura producţiei, calitatea acesteia, nivelul costurilor de producţie, viteza de rotaţie a capitalurilor ş.a. Pledoaria pentru profit desfăşurată mai sus, evidenţierea funcţiilor şi a importanţei acestei categorii economice în angrenajul economic nu înseamnă că ea este mai puţin controversată în literatura economică. Vom insista asupra acestor controverse la studiul doctrinelor economice.

Tiberiu BRĂILEAN

356

XI. Moneda şi finanţarea economiei

A. Moneda A studia economia, fără a analiza fenomenul monetar echivalează a juca Hamlet fără prinţul Danemarcei. Moneda deţine un statut specific în sistemul economic. Ea este baza funcţionării unei economii, căci principalele valori asupra sau pe baza cărora agenţii economici îşi fondează opţiunile sînt exprimate în termeni monetari. Încercări ca cele ale lui Walras în teorie, sau Lenin în practică, de a detrona moneda din importantele sale funcţiuni, inclusiv din cea de intermediar al schimbului de mărfuri, au eşuat în mod lamentabil. O economie de piaţă este o economie monetară. Schimburile recurg la mijloacele de plată direct utilizabile de către agenţii economici.

Moneda are o valoare internă (dată de puterea sa de cumpărare) şi o valoare externă (reprezentată de rata sa de schimb). Prima depinde de stocul de monedă în circulaţie. Emisiunea şi controlul monedei, politica monetară sau apanajul şi expresia puterii şi voinţei statului.

A.I. Funcţiile monedei Identificăm 5 funcţii, astfel: 1. O funcţie de plată (moneda este un mijloc de schimb); 2. O funcţie de măsură a valorii mărfurilor (moneda este o unitate de cont, preţul unei mărfi exprimă valoarea ei în unităţi monetare); 3. O funcţie de rezervă (moneda este un activ ce poate fi conservat pentru viitoare întrebuinţări); 4. O funcţie de reprezentare simbolică a puterii; 5. O funcţie de expresie a identităţii unei comunităţi. A.II. Evoluţia formelor de monedă Istoria formelor de monedă este cea a unei dematerializări progresive a semnelor monetare, ceea ce a făcut ca acestea să evolueze de la moneda-marfă la moneda electronică. Diversele forme întîlnite sînt: 1. Moneda-marfă, caracteristică trocului ca sistem de schimb.

În acest caz, o marfă cu anumite calităţi (divizibilitate, inalterabilitate ş.a.) serveşte drept monedă (ex: sarea).

2. Moneda metalică este tot o monedă-marfă. Valoarea monedei este materializată în greutatea unui metal (aur, argint, cupru) conţinut de piesa respectivă.

Economie

357

3. Moneda hîrtie înlocuieşte moneda metalică. Cînd biletul de bancă sau bancnota apărea, moneda-marfă dispărea. Valoarea biletului de bancă se baza pe libera sa convertibilitate în aur.

4. Moneda fiduciară.Valoarea sa se bazează pe încredere (de la latinescul fiducia), pe încrederea pe care utilizatorii o au în valoarea sa nominală. Moneda fiduciară se impune cu timpul. Rupîndu-se legătura cu elementul material din care era confecţionată, apare întrebarea determinată: ce cantitate de monedă să fie creată?

5. Moneda scripturală. Ea suplineşte piesele sau biletele prin generalizarea depozitelor bancare. Cecul devine un mijloc de plată. Semnul monetar se rezumă la un înscris.

6. Moneda electronică. Un simplu impuls electronic, cu ajutorul unei taste permite un transfer de monedă.

A.III. Crearea şi gestionarea monedei Ele revin sistemului bancar. Acesta este organizat pe două paliere: 1. Banca centrală. Ea deţine monopolul emiterii biletelor de bancă. Ea crează aşa-zisa

“monedă-bancă centrală”, pentru următoarele utilizări: - plata devizelor străine procurate în ţară prin exporturi;

- alimentarea băncilor comerciale, care trebuie să satisfacă necesarul de bancnote ale clienţilor; - satisfacerea nevoilor statului, care poate finanţa deficitul bugetar printr-o emisiune de bonuri de tezaur la care băncile comerciale subscriu şi pe care acestea le pot revinde băncii centrale. Pledăm cu toată convingerea pentru un statut de independenţă al băncii centrale, ca fiind soluţia cea mai bună în disputa dintre cei care doresc un control al guvernului asupra instituţiei monetare şi cei care o consideră cel mai mare monopol şi sursă majoră a dezordinilor financiare.

2. Băncile comerciale. Ele crează moneda scripturală, acordînd credite clienţilor lor. Băncile au această putere de crea “ex nihilo” monedă orintr-un simplu joc de condei. Ele fac acest lucru prin acordare de credite agenţilor economici, rambursarea cărora va corespunde unei distrugeri a monedei astfel create.

Puterea băncilor în materie de creaţie monetară ar fi nelimitată dacă creditele acordate nu ar servi decît pentru a plăti agenţi ce posedă un cont în aceeaşi bancă. În acest caz, creditele pe care banca le-ar acorda unora ar reveni sub formă de depozite făcute de către alţii, o simplă înscriere permiţînd atunci transferul dintr-un cont în altul. Dar creditul acordat de către o bancă clientului său poate da loc la o retragere de monedă şi la plăţi în profitul agenţilor ce au conturi deschise la alte bănci.Atunci apar două mari limite în ce priveşte puterea de creaţie monetară a unei bănci comerciale. Pe de o parte, banca va trebui să-şi procure un supliment de “monedă-bancă centrală”, solicitînd un credit fie la banca centrală, solicitînd un credit fie la banca centrală, fie la concurenţi mai bine capitalizaţi, ori, acest credit are un cost şi atunci: - fie banca recontează efectele sale de comerţ prin banca centrală, plătind acesteia rata scontului prevăzută; - fie ea face apel la piaţa interbancară, piaţa pe care băncile schimbă între ele “monedă bancă centrală”, dar în acest caz, va trebui să plătească rata pieţei monetare.

Tiberiu BRĂILEAN

358

Pe de altă parte, banca va trebui să-şi compenseze creanţele şi datoriile privitoare la fiecare din celelalte bănci. Este vorba de un mecanism de compensare, operaţiune ce se efectuează în fiecare zi între toate băncile. A.IV. Masa monetară

Masa monetară sau cantitatea de bani în circulaţie este un agregat monetar constînd din totalitatea activelor ce pot fi utilizate pentru cumpărarea de bunuri sau servicii. Ea trebuie dimensionată în strînsă corelaţie cu produsul naţional brut sau cu un alt indicator sintetic al activităţii economice.

Echilibrul masei monetare în raport cu nevoile economiei constituie o premisă şi, totodată, o rezultantă a unei economii sănătoase şi eficiente. Masa monetară este o mărime influenţabilă, iar autorităţile monetare îşi îndreaptă atenţia asupra sa ca instrument controlabil de cea mai mare importanţă în susţinerea politicii economice. Ele definesc cantitatea de monedă ce trebuie să existe în economie şi prin aceasta, stabilesc volumul cererii globale, fiecare subiect economic trebuind să-şi încadreze cerinţele în limitele acesteia. Variaţiile masei monetare exercită o influenţă predominantă asupra evoluţiei nivelului nominal al venitului naţional şi a nivelului preţurilor. Corelaţia strînsă dintre volumul masei monetare şi nivelul preţurilor justifică atenţia acordată controlului stocului de monedă în combaterea inflaţiei, dar şi punerii la dispoziţia agenţilor economici a suficiente mijloace de plată pentru evitarea recesiunii. A.V. Viteza de circulaţie a monedei

Viteza de circulaţie a monedei este o altă noţiune importantă legată de instituţia monetară şi se defineşte prin

”numărul de plăţi pe care le efectuează moneda sau creditul într-un timp dat”. Definiţia aparţine lui Richard Cantillon, bancher irlandez (în lucrarea Eseu asupra naturii comerţului în general”, 1747), şi este prima definiţie dată noţiunii.

Viteza de rotaţie poate fi exprimată prin numărul de rotaţii efectuate de unitatea monetară în unitatea de timp sau prin durata unei rotaţii, a unui circuit.

O mărime sau, mai precis o accelerare a vitezei de circulaţie a banilor, echivalează cu o creştere a cantităţii de bani. O reducere a vitezei este echivalată cu o dimensiune a masei monetare. Prin urmare, cele două noţiuni trebuie considerate împreună. Relaţia cea mai satisfăcătoare, relaţie ce pune în lumină legăturile fundamentale între principalele elemente ale sectorului monetar, pe de o parte şi ale economiei reale, pe de altă parte, ne-a lăsat-o economistul american Irving Fisher (în lucrarea Puterea de cumpărare a banilor,1911), în următoarea formă:

M:V = P:Q, unde: M=masa monetară; V=viteza de circulaţie a monedei; P=nivelul preţurilor; Q=cantitatea de mărfuri şi servicii.

Economie

359

Moneda face parte de foarte multă vreme atît din acţiunea cît şi din conştiinţa oamenilor. Ea a servit şi serveşte reglementările dintre state, firme, instituţii, indivizi, moneda face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Ea este dorită dar şi blestemată, pentru că, mai mult chiar decît dragostea, a născut un nesfîrşit lanţ de suspiciuni şi trădări, de tensiuni şi drame, de încordări şi nelinişti, de confruntări şi pasiuni. Moneda a slujit progresul omenirii încă de la începuturile întăririi sale. Şi ceea ce durează îşi dovedeşte validitatea prin rezistenţa la diferite încercări şi nenorociri. Ceea ce e bun şi necesar rămîne. B. Finanţarea economiei

Creşterea economică se realizează, în principal, prin investiţii. Dar, pentru a investi, sînt necesare capitaluri. Primul demers consistă în a utiliza propriile resurse, ceea ce se numeşte autofinanţare. Dar de cele mai multe ori, aceasta nu este suficientă, şi atunci trebuie căutate alte capitaluri. Numim finanţarea economiei toate circuitele prin care capitalurile disponibile sînt puse în serviciul agenţilor economici care au nevoie de ele. Pe lîngă autofinanţare, există în principal două circuite: recursul la instituţiile financiare şi recursul la piaţă. B.I. Economii – Investiţii Anumiţi agenţi economici investesc mai mult decît economisesc, în vreme ce alţii economisesc mai mult decît investesc. Primii au, deci, nevoie de finanţare, ceea ce înseamnă că trebuie să recurgă la o sursă externă. E vorba, în mod tradiţional, de întreprinderi şi de administraţii publice. Cei din a doua categorie au o capacitate de finanţare ce poate fi pusă la dispoziţia celor ce au nevoie de ea. E vorba de menaje şi de instituţii financiare.

Economia brută a unui agent economic se constituie din diferenţa între veniturile sale şi consumul său. Ea poate fi integral investită (Economii = Investiţii), poate fi superioară investiţiilor (capacitate suplimentară de finanţare) sau inferioară acestora (nevoie de finanţare suplimentară).

B.II. Operaţiuni financiare Operaţiunile financiare sînt cele ce utilizează: 1) instrumente de palată:

- internaţionale (aur, devize ş.a.); - interne (piese, bancnote, depozite bancare).

2) instrumente de plasament: - depozite non-monetare (ex: bijuterii depuse în case de economii); - bonuri negociabile (bonuri de trezorerie, de ex.); - obligaţiuni; - acţiuni sau alte participaţii (părţi sociale).

Tiberiu BRĂILEAN

360

3) instrumente de finanţare:

- credite pe termen scurt (pînă în doi ani); - credite pe termen mediu şi lung;

- rezerve tehnice de asigurare (datoria globală pe care societăţile de asigurări o contractează de la cei asiguraţi).

B.III. Recursul la credit, sau fiananţarea indirectă Circuitul tradiţional de finanţare din exterior consistă în adresarea către o instituţie financiară ce are ca obiect de activitate acordarea de credite. Aceasta serveşte ca intermediar între cel ce economiseşte şi investitot. Este aşa-numita intermediere bancară. 1) Raţiunile creditului O familie poate recurge la credit pentru a-şi cumpăra un autoturism (credit pentru consum) sau pentru a dobîndi, de exemplu, proprietatea casei în care locuieşte (credit pentru habitat). O întreprindere poate recurge la credit pentru a plăti un furnizor (credit de trezorerie), pentru a cumpăra un utilaj (credit de investiţii) sau pentru a încheia un contract de vînzare în străinătate (credit pentru export). 2) Caracteristicile creditului Un credit se caracterizează prin diverse elemente: - Mărimea sau valoarea creditului; - Durata. Se disting, în mod tradiţional, creditul pe termen scurt (sub doi ani), utilizat în

special pentru operaţiuni de trezorerie; creditul pe termen mediu (între doi şi şapte ani) şi creditul pe termen lung (peste şapte ani) ce serveşte, în special, la finanţarea investiţiilor.

- Garanţiile. A acorda un credit este o operaţiune riscantă pentru un bancher, debitorul putînd fi insolvabil. Pentru siguranţa creditului, el preia garanţii sub diverse forme (asigurare, ipotecă sau gaj asupra bunurilor împrumutului) pe care le poate utiliza în caz de nerambursare.

- Rata dobînzii. Dobînda reprezintă venitul, remunerarea creditorului. Ea îi permite acestuia acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi refinanţare, plus o marjă de profitabilitate. Cu cît riscul este mai mare, cu atît rata dobînzii este mai ridicată. Nivelul acesteia este, de asemenea, mult influenţat de politica monetară practicată şi reflectă raritatea relativă a economiilor disponibile.

- Mobilizarea creditului. Este vorba de posibilitatea de a-l revinde; astfel spus, un credit este mobilizabil dacă beneficiarul său poate să revîndă titlul pe care îl reprezintă.

B.IV. Recursul la piaţă, sau finanţarea directă Începînd cu mijlocul anilor '80, finanţarea directă (fără intermediere) s-a dezvoltat în mod considerabil. Dereglementare şi liberalizarea pieţelor monetare au creat o piaţă nerestrictivă şi extrem de fluidă a capitalurilor în care poţi la fel de bnine împrumuta bani de pe o zi pe alta, sau capitaluri pe termen lung.

Economie

361

1) Recursul la piaţa financiară. Piaţa financiară, sau piaţa capitalurilor pe termen lung, aprovizionează firmele cu fonduri proprii (emisiune de acţiuni) sau de împrumut (emisiune de obligaţiuni). Distingem piaţa primară, de cea secundară: a) Piaţa primară, sau piaţa de emisiune a valorilor mobiliare. Aceste valori sînt

acţiunile şi obligaţiunile. Recursul la piaţa financiară permite agenţilor economici să facă apel la

economiile publicului pentru a-şi procura capitaluri pe termen lung, prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni.

Acţiunea este un titlu de proprietate negociabil. Valoarea sa este variabilă, ca şi dividendul (partea din profit la care îi dă dreptul deţinătorul).

Obligaţiunea este un titlu de împrumut negociabil. Valoarea sa este variabilă, dar rambursarea sa şi dobînda cuvenită deţinătorului în fiecare an sînt fixate dinainte.

b) Piaţa secundară Este piaţa pe care o desemnăm atunci cînd vine vorba despre bursă, unde

sînt negociate titlurile deja emise. Pe piaţa secundară sînt, deci, cotate în fiecare zi, în mod continuu,

valorile mobiliare ale principalelor firme şi colectivităţi publice naţionale, ca şi cele ale cîtorva firme străine. Cotaţia se face după legea cererii şi ofertei. Dacă, pe parcursul tranzacţiei există mai multă cerere (cumpărări) decît ofertă (vînzări) pentru un titlu, preţul acestuia creşte. Procesul decurge similar, în sens invers.

Obiectivul final trebuie să fie o monedă bună, iar cea mai bună monedă este cea care, datorită caracteristicilor sale şi a modalităţilor în care este gestionată, nu exercită nici o influenţă asupra structurii preţurilor, acestea ajustîndu-se numai ca urmare a variaţiilor productivităţii.

Tiberiu BRĂILEAN

362

XII. Inflaţia

1. Vocabular Inflaţia este un proces auto-întreţinut ce conduce la o creştere a nivelului general al preţurilor. Dar nu orice creştere a preţurilor înseamnă inflaţie. De aceea vom încerca o definiţie mai nuanţată.

Inflaţia este un fenomen şi un proces economico-social complex ce se caracterizează prin creşterea relativ puternică, durabilă şi cumulativă a preţurilor şi deprecierea sau reducerea puterii de cumpărare a unităţii monetare considerate.

Desinflaţia = reducere a ratei inflaţiei sau încetinire a inflaţiei. Deflaţia = scădere a nivelului general al preţurilor însoţind o reducere a

activităţii economice. Stagflaţia = situaţie în care se combină o puternică inflaţie şi o stagnare a

producţiei generatoare de şomaj. Slumpflaţia = coexistenţă a inflaţiei cu scăderea producţiei şi cu şomajul.

2. Calculul inflaţiei

Pentru a calcula rata inflaţiei trebuie măsurată evoluţia preţurilor cu ajutorul indicelui preţurilor de consum, furnizat de Comisia Naţională de Statistică în fiecare lună. Indicele preţurilor publicet de C.N.S. este o informaţie capitală în negocierile sociale. Evoluţia puterii de cumpărare a fiecărei categorii de venit nu poate fi măsurată decît cu ajutorul acestui indice (Indicele puterii de cumparare = Indicele venitului/Indicele preţurilor). Cu toate că indicele preţurilor publicat de C.N.S., a fost adeseori contestat, el s-a impus puţin cîte puţin, dobîndind o reprezentativitate din ce în ce mai mare, privitoare la acoperirea geografică, populaţia de referinţă sau produsele consumate.

3. Tipuri de inflaţie Inflaţia există de cînd există bani şi are un caracter cvasi-permanent. Exceptînd diversele sale răbufniri istorice din diferite etape de dezvoltare economică şi din diferite zone, după anii '60, ea s-a accelerat în toate ţările industrializate (ani de inflaţie rampantă sau tîrîtoare-3-4% pe an). Apoi,cele două şocuri petroliere din 1973şi1979 au favorizat un puternic puseu inflaţionist (ani de inflaţie galopantă -15% pe an). Politicile economice de austeritate desfăşurate în anii '80 au făcut ca inflaţia să recadă la un nivel rezonabil (ani de desinflaţie). După alţi cîţiva ani, totuşi, situaţia se prezintă în mod

Economie

363

contradictoriu, funcţie de ţara considerată,în cele mai multe ţări întîlnind o inflaţie deschisă (5-10% pe an). Desigur, există ţări ce au cunoscut perioade de hiperflaţie, reflex al unui dezechilibru economico-social profund, cum este din păcate şi cazul ţării noastre (130% în 1997; 300% în 1993). În cazul Romîniei, este vorba de o inflaţie de tip structural, datorată gravelor dezechilibre moştenite, la care s-au adăugat altele generate de schimbarea de sistem, de întîrzierea restructurării, privatizării, de criza managerială profundă, o inflaţie alimentară şi de creşterea necontrolată a costurilor, în condiţiile pulverizării oricăror norme sau normtive de consum, acoperirii pierderilor prin tarif, alocării deficitare a resurselor, căderii masive a producţiei şi a productivităţii muncii,dar şi o inflaţie nu numai tradusă în termeni monetari, dar avînd în parte o cauzalitate monetară, determinată de evoluţia disproporţionată a masei monetare comparativ cu condiţia cantităţilor de mărfuri şi servicii sau a tranzacţiilor în economie, respectiv de excesul semnelor monetare în circulaţie. 4. Cauzele inflaţiei 1) Explicaţia monetaristă este cea mai cunoscută explicatie a inflaţiei, care este considerată întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar. Teoria monetaristă atribuie creşterea preţurilor unei creşteri prea rapide a masei monetare. Inflaţia ar fi, deci, produsul laxismului autorităţilor monetare care permit creşterea economică, deci peste masa de mărfuri şi servicii ofertate în economie. Această explicaţie se rezumă la naliza manifestării monetare a procesului inflaţionist, cîtă vreme creaţia de monedă nu face decît să răspundă unor serii de dezechilibre ale căror cauze trebuie căutate în structurile producţiei şi în cele ale repartiţiei venitului naţional. Deci deteriorarea mecanismului monetar este doar una din cauzele inflaţiei, deşi este adevărat faptul că, indiferent de ansamblul cauzal, aceasta se manifestă doar atunci cînd autoritatea monetară “legitimează” dezechilibrele economice şi creşterea preţurilor prin emisiuni suplimentare de monedă. Este, în consecinţă, absurd să se vorbească de inflaţie fără a discuta, în mod implicit, despre monedă.

2) Inflaţia prin cerere. Un exces al cererii în raport cu capacităţile ofertei se traduce pe termen scurt printr-o creştere a preţurilor.

3) Inflaţia prin costuri.Creşterea costului de producţie (costul consumurilor intermediare, costuri salariale sau costuri financiare) se poate repercuta asupra preţurilor de vînzare.

4) Inflaţia şi structura monopolistică a pieţelor. Concentrarea întreprinderilor a redus concurenţa prin preţuri. Marile firme ce domină piaţa se concurează astfel: prin inovare sau prin diferite tehnici de vînzare. De aici rezultă o anumită rigiditate a preţurilor la un nivel ridicat.

5) Inflaţia datorată structurii sociale. Partajarea venitului naţional dă loc, într-o societate democratică, unei competiţii între principalele grupuri sociale, în particular între salariaţi şi patronat. Fiecare grup doreşte să sporească partea sa de venituri. Creşterea simultană a părţii salariilor şi a părţii profiturilor nu este realmente posibilă, iar inflaţia devine mijlocul artificial şi păgubos de reglare a conflictului. Întreaga

Tiberiu BRĂILEAN

364

creştere a preţurilor este însoţită în continuare de o creştere a salariilor şi reciproc, intrîndu-se în ceea ce s-a numit “spirala inflaţionistă a preţurilor şi salariilor” sau cursa salarii-preţuri. Trebuie reţinut faptul că o creştere a salariilor ce survine unui spor al productivităţii muncii nu este inflaţionist. Ea devine astfel doar dacă creşterea salariilor se generalizează în toate ramurile productive, atunci cînd sporul de productivitate este localizat într-una singură.

6) Inflaţia prin anticipări. Anticipările agenţilor asupra procesului inflaţionist conduc la comportamente care nu fac decît să-l întreţină şi chiar să-l amplifice. Incertitudinea este principalul element de nocivitate în acest sens.

5. Consecinţele inflaţiei 1) Avantajele inflaţiei. Poate părea paradoxal, dar există “voci” care susţin că o anumită doză de inflaţie este tolerabilă sau chiar dezirabilă. Astfel, debitorii sînt favorizaţi pentru că rata inflaţiei le diminuează efortul de rambursare a împrumutului sau de achitare a datoriilor. Investiţia şi consumul sînt astfel stimulate prin inflaţie. Oricum primii pot profita de procesul inflaţionist, în măsura în care reuşesc să-l anticipeze corect. Aceste cazuri particulare nu pot, totuşi, face uitată ideea după care inflaţia este rea prin definiţie. Caracterul nefast al inflaţiei este o necesitate logică, iar eroarea multor raţionamente macroeconomice (cum ar fi relaţia dintre inflaţie şi prosperitate) consistă tocmai în a ignora definiţiile şi conceptele logice pentru a crea pure abstracţiuni cărora se încearcă a li se da un conţinut empiric.

2) Costurile inflaţiei. a) Devalorizarea monedei. În primul rînd, inflaţia constituie un atentat la calitatea însăşi a monedei. Creşterea preţurilor interne se repercutează asupra monedei naţionale printr-o scădere a puterii sale de cumpărare, pe care piaţa schimburilor o va sancţiona mai devreme sau mai tîrziu printr-o devaluare sau depreciere. Exemplul cel mai apropiat şi mai cunoscut este devalorizarea cursului de schimb al leului din ultimii ani, cauzată în primul rînd de procesul hiperinflaţionist intern şi de căderea gravă a puterii sale de cumpărare. Deşi uneori s-a încercat controlul artificial al cursului de schimb şi folosirea lui ca ancoră antiinflaţionistă - pentru că efectele se produc şi dinspre cursul de schimb spre rata inflaţiei, este vorba de o interrelaţie – efectele dorite nu au putut rezista decît pe termen scurt desigur, adevărul economic ieşind repede la iveală, ca orice adevăr. b) Un calcul economic eronat. Fiecare agent economic îşi vede calculele şi estimările afectate de procesul inflaţionist, drept pentru care încearcă să-l anticipeze, ceea ce nu face decît să-l întreţină şi să-l accelereze.

Economie

365

c) Creşterea şomajului. Într-un univers concurenţial în care competitivitatea provine din calitatea produselor şi din preţuri, o inflaţie internă superioară celei a partenerilor comerciali handicapează produsele naţionale. Aceasta înseamnă mai puţine exporturi şi mai multe importuri. Această pierdere de competitivitate antrenează o scădere a producţiei şi deci pierderi de locuri de muncă. d) Spolierea veniturilor fixe şi a economiilor. Veniturile fixe, chiar reactualizate periodic şi economiile remunerate cu o rată a dobînzii relativ negativă (inferioară ratei inflaţiei) sînt victimele certe şi prime ale creşterii continue a preţurilor. 6. Politici antiinflaţioniste Politicile de combatere a inflaţiei sînt sugerate de însăşi cauzele ce provoacă flagelul inflaţionist.

Politica monetaristă este esenţialmente o politică antiinflaţionistă. Inflaţia este considerată meteahna principală a economiei moderne, un fenomen pur monetar generat de excedentul masei băneşti în circulaţie. În consecinţă, se recomandă un control oficial al masei banilor în circulaţie, admiţîndu-se o rată fixă de creştere anuală a ei corespunzătoare ratei de creştere economică.

Bazîndu-se pe observaţii faptice ale unor serii cronologice, teoria monetaristă a inflaţiei susţine că variaţiile ofertei de monedă precedă în timp pe cele ale cererii de monedă, deci, pe termen lung, rata inflaţiei este determinată de rata creşterii masei monetare. În acest sens, autorităţile trebuie să evite, în afara situaţiilor excepţionale, modificările bruşte ale masei monetare şi să adopte, indiferent de conjunctura de moment, o regulă monetară fixă, considerată optimală pe termen lung, fără a încerca să îndulcească amplitudinea fluctuaţiilor ciclice printr-o politică discreţionară şi mereu schimbătoare ce nu va reuşi decît să le accentueze. Deci, cea mai bună politică pentru un guvern consistă - în optica monetaristă - în a menţine o rată de expansiune monetară regulat compatibilă cu o creştere noninflaţionistă şi practicarea dobînzilor real pozitive care să protejeze valoarea monedei. În consecinţă, politica monetară contracţionistă este obligatorie pentru a controla inflaţia. Controlul strict al masei monetare în circulaţie prin politica banilor scumpi şi de contractare a creditelor se impune cu necesitate, nivelul dobînzii trebuind determinat corespunzător funcţiei de integrare în procesele tehnico-economice şi sociale. Experienţa multor ţări (S.U.A.,Anglia, Japonia, Franţa, Germania ş.a.) demonstrează că nu este posibil a lupta împotriva inflaţiei fără o acţiune stabilizatoare asupra evoluţiilor agregatelor monetare. Deţinînd monopolul monetar, guvernele sunt puternic tentate, în special în perioadele preelectorale(quat erat demonstrandum), de a abuza de puterea de a impune oferta instrumentelor monetare în exces.Considerînd că valoarea unei monede provine -

Tiberiu BRĂILEAN

366

dincolo de temeiul economiei reale - şi din calitatea, obiectivitatea şi profesionalitatea celor care o fabrică, o pun în circulaţie şi veghează asupra funcţionării sale, se impune un statut de independenţă a Băncii Centrale, ca fiind soluţia cea mai bună pentru asigurarea protecţiei contra inflaţiei, iar realitatea economică arată că există o coincidenţă între independenţă şi o inflaţie moderată, cu alte cuvinte inflaţia este cu atît mai slabă cu cît banca centrală e mai independentă. Din păcate, cel mai ades, succesele politicii monetare în lupta împotriva inflaţiei sînt însoţite de costuri în termenii creşterii economice şi ai ocupării.

O metodă monetară mai puţin folosită este revalorizarea, prin care se urmăreşte regăsirea parităţii pierdute a monedei naţionale, întărirea cursului oficial în raport cu alte monede.

Această apreciere monetară poate domoli creşterea preţurilor, deci cursul de schimb poate fi utilizat ca ancoră antiinflaţionistă. Riscul este deteriorarea balanţei comerciale prin reducerea importurilor şi creşterea exporturilor, dar şi provocarea unei crize de lichiditate, lipsirea economiei de “lubrifiantul” necesar facilitării circulaţiei, schimbului de mărfuri şi servicii.

În alte conjuncturi economico-sociale, rezultate poate să dea şi deprecierea sau devalorizarea monetară, care reprezintă reducerea legală a valorii paritare a monedei naţionale.

O metodă mai brutală, poate fi reforma monetară, stabilizarea puterii de cumpărare sau oprirea fermă a inflaţiei, respectiv blocarea creşterii preţurilor. Deşi este o metodă extremă, aproape antieconomică, ea poate da rezultate de durată dacă este însoţită de creşterea producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, al balanţei comerciale şi de plăţi externe, precum şi de controlul riguros al emisiunii de monedă.

O altă politică antiinflaţionistă, cu caracter indirect, este cea de diminuare a cererii, pe următoarele căi principale:

reducerea cheltuielilor publice; reducerea cheltuielilor private din fonduri împrumutate, în special a celor de

consum; majorarea impozitelor.

Dobînzile cresc, creditele se diminuează, iar guvernul limitează strict cheltuielile bugetare. Este era economiilor şi a dezvoltării încrederii în monedă. Asupra cererii se poate acţiona şi prin “îngheţarea” salariilor. De asemenea, măsurile luate pentru diminuarea cererii în economie, pot conduce la afectarea creşterii economice şi la scăderea nivelului de trai, cel puţin într-o primă fază. Împotriva inflaţiei prin costuri, politica monetară şi cea bugetară sînt considerate mai puţin eficace, mult mai recomandabilă fiind o politică a preţurilor şi veniturilor

Economie

367

care să evite sporuri de salarii peste creşterea productivităţii muncii, să instituie norme şi normative de consum specific pentru materii prime şi materiale, combustibili şi energie, un anumit control al preţurilor ş.a. Deci o politică salarială şi a preţurilor riguros determinată. Dar această politică este lacunară. Sintetizînd, Roland Morin afirma: “Politica veniturilor este neclară în intenţii, imprecisă în conţinut şi incertă în procedeele sale.”22

Politica de control a preţurilor poate îmbrăca atît forme radicale, de blocare efectivă a preţurilor pe un anumit palier de creştere, cît şi forme mai suple. Un control permanent al preţurilor este un procedeu administrativ ce nu are legături cu logica economică şi poate bloca mecanismele pieţii, bazate pe concurenţă şi pe opţiuni libere.

Există şi cauze ale inflaţiei legate de structura deficitară a economiei, de dezechilibrul grav între cerere şi ofertă, iar măsurile de luat ţin de o anumită politică industrială care să vizeze optimizarea structurală, a balanţei legăturilor dintre ramuri, stimularea ofertei prin crearea şi/sau utilizarea eficientă a capacităţilor de producţie pentru ramurile competitive, maximizarea productivităţii sectoriale a muncii, cu accentul pe sectoarele cheie de la infrastructură şi pînă la tehnologii de vîrf, înlăturarea dezechilibrelor regionale, identificarea şi impulsionarea constituirii şi dezvoltării unor politici regionale de creştere şi a anumitor produse cu nivel ridicat de competitivitate. În acelaşi timp, nu trebuie uitat faptul că inflaţia are şi o dimensiune sociologică şi psihologică, deci cauze şi remedii se pot afla şi în comportamentul diferiţilor actori ai vieţii sociale şi în anticipările mai mult sau mai puţin corecte ale agenţilor economici. Nivelul inflaţiei depinde şi de gradul de consens social realizat, de realizarea unui climat de încredere şi de reducerea incertitudinilor. Există şi opinia conform căreia un rol moderator în desfăşurarea inflaţiei deschise îl are mecanismul de indexare, respectiv legarea nivelului nominal al salariilor şi capitalurilor de evoluţia preţurilor, a producţiei sau a productivităţii. După alţi autori însă, o asemenea “scară mobilă” ar fi un remediu periculos ce nu ar face decît să transforme inflaţia “curentă” în inflaţie “instalată”.

Politicile de combatere a inflaţiei trebuie să asigure restabilirea echilibrului economic, mecanismele spontane de reglare a pieţei trebuind descătuşate pentru absorbirea şi temperarea elanului inflaţionist. Pe lîngă încorporarea mecanismelor autoreglatoare ale pieţei, politicile antiinflaţioniste au devenit, însă, tot mai complexe, mixturi ale diferitelor ingrediente ale politicilor parţiale, în proporţii bine echilibrate şi adaptate conjuncturii spaţio-temporare specifice.

22 Roland Morin, Théorie des grandes problemes économiques contemporaines, Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1984-1985, p.574

Tiberiu BRĂILEAN

368

7. Aspecte contemporane ale inflaţiei

“Oricare ar fi originea sa imediată, inflaţia este o boală, o maladie periculoasă şi uneori fatală, o maladie care, dacă nu este oprită la timp, poate distruge o societate.”23 Iată un adevăr, iată un mesaj exprimat de unul din marii economişti ai acestui secol, căruia i-am putea acorda, alături de alte apelative şi pe cel de secol al inflaţiei. Inflaţia persistă, pustiind ţări şi aruncînd în cumplită tulburare şi durere întregi popoare: ea este de cea mai stringentă actualitate.

Inflaţia este un fenomen produs de reacţiile organismului economic la dezechilibrele existente înlăuntrul său, o manifestare prin care raporturile şi proporţiile economico-monetare caută să se autoechilibreze.

Dat fiind faptul că societatea nu poate trăi peste posibilităţile sale, cererea globală este adusă, prin creşterea preţurilor şi erodarea puterii de cumpărare a unităţii monetare, la dimensiuni reale în concordanţă cu mărimea efectivă a ofertei globale. În 1958 un economist britanic postula o relaţie de inversă proporţionalitate între inflaţie şi şomaj, exprimată prin celebra “curbă Philips”, după numele autorului. Dar au venit anii '70, ani de stagflaţie, şomajul şi inflaţia crescînd în acelaşi timp. “Încă o lege pierdută pentru ştiinţa economică”, exclama Paul A. Samuelson, Milton Friedman critică relaţia exprimată de curba Philips şi demonstrează că, pe terman lung, inflaţia şi şomajul evoluează independent şi acreditează ideea unei rate “aturale” a şomajului, pe care nici o politică inflaţionistă nu poate să o reducă. Pe parcursul anilor '80, datorită internaţionalizării economiilor şi constrîngerii exercitate din exterior asupra fiecărei economii naţionale, guvernele ţărilor industria-lizate şi-au concentrat eforturile în primul rînd asupra inflaţiei, considerîndu-se că aceasta provoacă şi şomajul, acţionîndu-se prin măsuri cum sînt:

controlul preţurilor şi salariilor, cu caracter tranzitoriu; o politică monetară mai strictă; limitarea deficitului bugetar; stimularea concurenţei; o pilitică a veniturilor ce renunţă la indexarea acestora potrivit evoluţiei

preţurilor şi fixarea a priori a unui obiectiv de inflaţie redusă şi creşterea salariilor în concordanţă cu acesta.

Astfel s-au obţinut rezultate spectaculoase în ţările dezvoltate dar rămîn încă suficiente zone (Europa de Est, America de Sud etc.) în care “cancerul monetar” face ravagii.

23 Milton Friedman, La monnaie et les piéges, Dunod, Paris, p.101

Economie

369

XIII. Eficienţă şi rentabilitate

A. Eficienţa economică

Progresul oricărei societăţi depinde într-o măsură decisivă de eficienţa cu care sînt folosite resursele umane, naturale şi financiare de care dispune aceasta. A.I. Concept În ştiinţa economică, conceptul de eficienţă economică apare în secolul nostru, odată cu începuturile utilizării metodelor matematice în cercetarea economică şi sporirea complexităţii fenomenului economic. Potrivit opiniei lui Vilfredo Pareto, autor cu contribuţii esenţiale în domeniu, condiţiile unei eficienţe maxime se identifică cu condiţiile de echilibru ale unei economii de piaţă cu concurenţă perfectă. În general, eficienţa priveşte întreaga viaţă social-economică şi se caracterizează - ideal vorbind – printr-un maximum de efect cu un minimum de efort.

Circumscrisă domeniului economic, eficienţa economică exprimă raportul dintre efectul socialmente util (rezultatul) şi efortul necesar pentru obţinerea lui, sau, invers, raportul dintre consumul de factori de producţie şi de rezultatele obţinute.

Întrebarea este: cum trebuie combinaţi factorii de producţie pentru a obţine rezultate economice maxime, în prezent şi în perspectivă, atît în interes individual, cît şi societar? Dacă concordanţa rezultatelor cu necesităţile reale ale economiei naţionale reprezintă criteriul general de apreciere a eficienţei oricărei activităţi economico-sociale, minimizarea resurselor avansate şi consumate pentru obţinerea fiecărei unităţi de efect reprezintă singura soluţie de optimizare a dezvoltării în condiţii de raţionalizare şi eficienţă, corespunzător nivelului exigenţelor pe care le impune competitivitatea practică. Criteriile eficienţei economice vizează:

maximizarea atragerii populaţiei apte de muncă la desfăşurarea unor activităţi socialmente utile;

maximizarea productivităţii muncii; maximizarea gradului de valorificare a resurselor naturale; maximizarea gradului de utilizare extensivă şi intensivă a tuturor capacităţilor de

producţie; maximizarea efectelor nou create la fiecare unitate de efort depus; minimizarea cheltuielilor de resurse pentru atingerea efectelor dorite; realizarea unei calităţi optime în raport cu exigenţele consumului intern şi

extern; minimizarea restricţiilor care se ridică în alocarea şi repartizarea resurselor etc.

Tiberiu BRĂILEAN

370

A.II. Sistemul de indicatori ai eficienţei economice Abordarea sistemică a eficienţei economice are o importanţă atît teoretică, cît şi practică şi priveşte ansamblul interdependent al rezultatelor ce se obţin pe unitatea de cheltuială, al criteriilor de apreciere şi al indicatorilor de exprimare, în întreaga economie naţională, la un moment dat. După fazele reproducţiei sociale, putem vorbi despre eficienţa producţiei, a repartiţiei, schimbului şi consumului. În sfera producţiei, putem analiza eficienţa pe ramuri sau sectoare productive.

În funcţie de factorii de producţie antrenaţi, putem considera eficienţa utilizării resurselor umane sau productivitatea muncii, eficienţa utilizării capitalului (fix sau circulant), eficienţa utilizării materiilor prime şi materialelor, eficienţa utilizării fondurilor de investiţii etc.

Eficienţa economică se poate exprima în mărimi absolute sau relative. Dar ea nu poate fi exprimată printr-un singur indicator, indiferent de puterea lui de sinteză. Ea nu se reduce la profit, productivitate, competitivitate, produs sau venit naţional etc.

Se utilizează, deci, un sistem de indicatori. Sistemul de indicatori ce exprimă eficienţa economică trebuie nu doar să reflecte o situaţie de fapt, ci să permită şi să faciliteze o intervenţie activă a decidenţilor în vederea dezvoltării economico-sociale cu eficienţă maximă. Astfel:

1) Un indicator sintetic des utilizat este eficienţa economică a producţiei sociale, care exprimă raportul dintre efectul economic integral al activităţii desfăşurate în sfera producţiei sociale şi chetuielile totale efectuate pentru obţinerea acestui efect.

În mod concret, acest indicator exprimă eficienţa utilizării celor trei factori antrenaţi în producţie: a) forţa de muncă; b) capitalul fix şi c) capitalul circulant. Indicatorul amintit însumează, deci, trei vectori de eficienţă economică: a) productivitatea muncii; b) eficienţa capitalului fix; c) eficienţa capitalului circulant (E = y / M + F + C).

Productivitatea muncii se exprimă prin raportul dintre venitul naţional produs în unitatea de timp şi populaţia activă. Eficienţa capitalului fix este dată de cantitatea de bunuri şi servicii produse cu ajutorul unei cantităţi determinate de capital fix utilizat; iar pentru a calcula eficienţa capitalului circulant se raportează cantităţile produse la capitalul circulant utilizat.

2) Un alt instrument de analiză prin care poate fi cuantificată eficienţa econo-mică este coeficientul capitalului, definit pentru prima dată de Roy F. Harrod, în 1947.

Coeficientul capitalului poate fi privit atît ca un raport tehnic ce exprimă mărimea capitalului necesar, în condiţiile date ale tehnicii, pentru a produce o unitate de venit, cît şi ca un raport statistic între valoarea capitalului în funcţiune şi venitul pe care-l generează acest capital într-o perioadă dată. (c = k/y).

Economie

371

3) Inversul coeficientului capitalului este productivitatea capitalului, concept creat de E. Domar, ce exprimă venitul obţinut pe unitatea de capital utilizat.

4) Determinarea eficienţei activităţii economice necesită şi analiza indicatorilor utilizării capitalului fix productiv. Indicatorii folosiţi, în acest sens, sînt:

a) Coeficientul capitalului fix arată cît capital fix este necesar pentru obţinerea unei unităţi de producţie (Ccf = Cf/y);

b) Eficienţa capitalului fix este inversul indicatorului anterior, respectiv raportul dintre valoarea producţiei obţinute şi valoarea capitalului fix utilizat (Ecf = y/Cf);

c) Indicele de utilizare a capacităţilor de producţie este un indicator ce caracterizează atît folosirea intensivă, cît şi cea extensivă a capacităţilor de producţie şi se determină prin raportarea producţiei efectiv obţinute la capacitatea de producţie (Icp = Q/Cp);

d) Viteza de rotaţie a capitalului circulant caracterizează modul de utilizare a capitalului circulant, ce influenţează puternic nivelul eficienţei economice. Cu cît viteza de rotaţie este mai mare, cu atît ea poate suplini o lipsă relativă a capitalului circulant. Viteza de rotaţie se poate exprima prin doi indicatori: număr de rotaţii în unitatea de timp sau durata unei rotaţii. Numărul de rotaţii se calculează prin raportarea volumului producţiei realizate în perioada dată la volumul mediu al capitalului circulant avansat (n = Q/Cc).

Durata unei rotaţii (în zile) se află prin raportarea numărului de zile în perioada respectivă la numărul de rotaţii efectuate de capitalul circulant.

5) Un indicator complex care reflectă atît reducerea costului de producţie cît şi schimbările care intervin în structura producţiei şi a preţurilor de desfacere este cheltuiala de producţie la 1000 lei producţie marfă (C1000 = (Σqxc/Σqxp) x 1000). A.III. Factori şi căi de creştere a eficienţei economice Printre factorii de creştere a eficienţei economice, direcţi sau indirecţi, enumerăm:

- progresul tehnic; - perfecţionarea organizării producţiei, muncii şi manageriatului; - ridicarea calificării personalului; - cointeresarea şi stimularea salariaţilor în mod adecvat; - reducerea consumurilor materiale pe unitatea de produs; - creşterea productivităţii muncii; - sporirea randamentului capitalului fix; - utilizarea deplină a capacităţilor de producţie; - îmbunătăţirea calităţii produselor; - optimizarea structurii produselor, unităţilor şi ramurilor economiei, deci a structurii tehnico- productive a acesteia; - amplificarea activităţilor de comerţ exterior şi cooperarea economică internaţională; - îmbunătăţirea calităţii mediului natural ş.a.

Tiberiu BRĂILEAN

372

Toate acestea asigură efecte de antrenare pozitive necesare creşterii eficienţei întregii activităţi economice. Nu în ultimul rînd, o influenţă decisivă are o poltică economică corectă, adecvată situaţiei specifice şi aplicată cu consecvenţă, rigoare şi continuitate.

B. Productivitatea muncii B.I. Concept O condiţie a progresului oricărei societăţi o constituie utilizarea raţională a timpului de muncă. Singura posibilitate de a rezolva contradicţia dintre timpul de muncă inevitabil limitat şi nevoile de consum tendenţial nelimitate ale societăţii o reprezintă reducerea timpului de muncă cheltuit pentru fiecare unitate de produs sau serviciu. Economia de timp este o lege economică ce acţionează pe toate treptele dezvoltării sociale.

Forma fundamentală prin care se realizează economia de timp o constituie creşterea productivităţii muncii, respectiv reducerea timpului necesar pentru crearea unei unităţi de produs sau serviciu sau, altfel spus, mărirea numărului de produse şi servicii create într-o unitate de timp.

Se poate vorbi de o lege a creşterii productivităţii muncii, lege ce reflectă raportul de cauzalitate şi determinare reciprocă între nivelul de dezvoltare economică şi eficienţa cu care este cheltuită munca omenească, între cheltuielile de muncă şi rezultatele obţinute. Productivitatea muncii constituie forma principală de exprimare a eficienţei economice şi caracterizează nivelul de dezvoltare atins la un moment dat. Ea este una din cheile reuşitei economice. Ea explică în bună măsură de ce un ţăran chinez hrăneşte cu greu trei persoane, iar un fermier american produce pentru 80 de persoane; de ce Rusia importă 60% din consumul agroalimentar, în timp ce Japonia exportă cea mai mare parte a produselor sale. Eficienţa economică şi productivitatea muncii au o esenţă comună, dar nu se confundă. Eficienţa are o sferă de cuprindere mai mare, extinzîndu-se asupra tuturor factorilor de producţie, nu doar a muncii şi a tuturor domeniilor de activitate, caracterizînd un ansamblu de efecte economice, sociale, culturale, politice, ecologice şi nu doar rezultatele economice. Atît la nivel micro cît şi macroeconomic, productivitatea muncii este doar una din formele principale de exprimare a eficienţei.

Productivitatea muncii se poate calcula de la nivelul individului, a lucrătorului, pînă la cel al întregii societăţi. Vom avea astfel productivitatea individuală a muncii şi productivitatea medie socială a muncii.

Orice nivel al productivităţii muncii implică un anumit grad de intensitate a muncii. Deşi strîns legate între ele, productivitatea şi intensitatea sînt categorii diferite: prima exprimă eficienţa muncii într-o unitate de timp, cealaltă exprimă gradul de

Economie

373

condensare a muncii, respectiv consumul de energie fizică şi intelectuală în unitatea de timp. Pentru a-şi realiza forţa de expresie, categoria de productivitate a muncii necesită determinarea unor indicatori economici care îi dezvăluie nivelul şi tendinţa de mişcare. B.II. Indicatori de exprimare

Nivelul productivităţii individuale a muncii se exprimă fie prin cantitatea de produse, de o anumită calitate, obţinută într-o unitate de timp, fie prin consumul de muncă pe unitatea de produs, iarăşi de o anumită cantitate (W = (QxK)/T sau W = T/(QxK).

Productivitatea întregii munci sociale reprezintă eficacitatea cheltuielii totale de muncă şi se poate exprima prin raportul dintre venitul naţional creat în perioada dată şi numărul populaţiei ocupate (W=Vn/N); sau între produsul naţional brut şi populaţia ocupată (W=PNB/N) etc.

În analiza productivităţii muncii trebuie să se ţină seama nu numai de nivelul, dar şi de dinamica acesteia. Prin creşterea productivităţii individuale a muncii se înţelege micşorarea cheltuielilor de muncă necesare obţinerii unui produs sau serviciu. Indicele creşterii productivităţii muncii individuale se calculează raportînd nivelul acestei productivităţi în perioada curentă (W1) la cel din perioada de bază (W0) x 100. Creşterea productivităţii muncii sociale înseamnă economisirea muncii totale depuse în toate sferele producţiei materiale, materializată într-un volum sporit de bunuri materiale şi servicii create în societate într-o perioadă dată. Indicele creşterii productivităţii muncii sociale se calculează tot prin raportul dintre nivelul din perioada curentă şi cel din perioada de bază (Ix (W1/W0) x 100). B.III. Factori şi căi de creştere a productivităţii muncii La sporirea productivităţii muncii concură un număr variat de factori. Principalele categorii de factori sînt: 1) Factori tehnici, ce au în vedere nivelul ştiinţei, tehnicii şi al tehnologiei etc.; 2) Factori economici şi sociali, legaţi de organizarea producţiei şi a muncii, sistemul de

cointeresare, condiţiile de muncă şi viaţă ş.a.; 3) Factori umani şi psihologici, legaţi de pregătirea profesională, de nivelul de cultură,

adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii, climatul social, viaţa de familie, influenţa tradiţiei şi educaţiei, a religiei ş.a.m.d.;

4) Factori naturali, cum sînt cei referitori la condiţiile de climă, fertilitate, accesibilitate la resursele naturale etc.;

5) Factori structurali, care influenţează nivelul productivităţii muncii prin schimbările intervenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale, în structura sortimentală a producţiei ş.a.

Tiberiu BRĂILEAN

374

Căile de sporire a productivităţii muncii reprezintă modalităţile de folosire la un moment dat a factorilor ce influenţează eficienţa cheltuirii muncii. Dintre aceste căi reţinem:

Automatizarea, robotizarea, cibernetizarea proceselor de producţie şi promo-varea, pe această bază a tehnologiilor noi şi modernizate;

Modernizarea capacităţilor de producţie existente; Înnoirea producţiei; Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii; Pregătirea şi perfecţionarea pregătirii resurselor umane; Cointeresarea materială a muncii, atît sub raportul stimulării cît şi al răspunderii.

Productivitatea nu priveşte numai munca vie. Ea rezultă din ansamblul factorilor de producţie, din combinarea acestora şi nu este doar rezultatul muncii. Vorbim astfel de productivitatea globală, ce exprimă performanţa de ansamblu sau eficacitatea globală a factorilor de producţie. Productivitatea proprie unui factor de producţie este însuşirea acestuia, rezultată din nivelul său de perfecţionare, de a contribui la crearea unei mase de bunuri şi servicii, în condiţiile menţinerii unui nivel constant de perfecţionare a celorlalţi factori ai procesului de producţie.

C. Rentabilitatea C.I. Concept şi forme de exprimare Organizarea şi desfăşurarea oricărei activităţi economice trebuie să fie în acelaşi timp utilă, adică să răspundă unor nevoi reale, şi rentabilă, asigurînd acoperirea cheltuielilor şi obţinerea de profit.

Rentabilitatea sintetizează acţiunea tuturor factorilor de producţie, fiind un indicator de prim plan în sistemul de indicatori ai eficienţei economice la nivel microeconomic. Ceea ce defineşte, în ultimă instanţă, rezultatul activităţii economice, nu poate fi altceva decît valoarea suplimentară produsă peste cea cheltuită - profitul, comparativ cu mijloacele investite pentru realizarea acestei plusvalori.

Rentabilitatea reflectă tocmai capacitatea unităţilor economice de a obţine profit, de care să dispună ele şi societatea în vederea dezvoltării economico-sociale. Componentă organică a eficienţei economice, rentabilitatea nu poate fi confundată cu aceasta, care are un conţinut mai complex şi se exprimă printr-un ansamblu de efecte economico-sociale. Rentabilitatea este o cerinţă a dezvoltării economice. Obţinerea de plusprodus este o necesitate obiectivă, o condiţie pentru reluarea procesului de producţie şi asigurarea unei creşteri economice susţinute. La nivel de produs, de unitate sau de ramură, rentabilitatea poate fi exprimată atît în formă absolută, cît şi în formă relativă cu ajutorul ratei rentabilităţii. Rentabilitatea absolută e dată de masa profitului care, la rîndul său, se determină ca

Economie

375

diferenţă între nivelul preţurilor de vînzare şi cel al costurilor de producţie; sau de masa întregului plusprodus, calculată prin diferenţa între preţul de vînzare şi costurile materiale doar.

Rata rentabilităţii este o mărime relativă ce exprimă măsura în care resursele avansate sau consumate aduc profit. Ea se exprimă prin raportul dintre profitul obţinut şi capitalul avansat (rata profitului: R′ = Pr/Ca x 100).

Rata rentabilităţii se poate exprima şi prin indicatori parţiali, cum ar fi: rata rentabilităţii capitalului fix: RCf = Pr/Cf x 100; rata rentabilităţii capitalului circulant: RCc = Pr/Cc x 100; indicatori ai utilizării fondului de salarii: Rfs = Pr/Fs x 100.

C. II. Căile de creştere a rentabilităţii

Sporirea rentabilităţii presupune o creştere maximum posibilă a profitului, la un moment dat, raportată la resursele alocate în acest scop. Cu cît produsele create şi serviciile prestate sînt de o calitate mai bună, au costuri mai reduse şi o rentabilitate mai ridicată, cu atît creşte competitivitatea lor în lupta de concurenţă pe piaţa internă şi pe cea externă.

Nivelul şi dinamica rentabilităţii sînt influenţate pozitiv de: 1) Creşterea productivităţii muncii. Ea are un efect pozitiv asupra rentabilităţii numai cînd înregistrează o creştere superioară salariului mediu. În cazul cînd o parte cît mai mare a profitului rămîne la dispoziţia producătorului respectiv şi este utilizat pentru constituirea mijloacelor financiare necesare lărgirii şi modernizării producţiei, precum şi cointeresării materiale a celor care au participat la crearea lui, creşte şi rolul stimulativ al rentabilităţii, creînd premisa potenţării factorilor de creştere a productivităţii muncii; 2) Reducerea costurilor de producţie, bazată atît pe diminuarea cheltuielilor materiale, cît şi a celor cu munca vie. Ea trebuie să fie permanent corelată cu îmbunătăţirea continuă a calităţii şi a structurii sortimentale a producţiei, în raport cu nevoia socială, în condiţiile neafectării mediului ambiant. 3) Creşterea volumului producţiei şi realizarea unei structuri optime a acesteia poate atrage după sine mărirea masei profitului în condiţiile menţinerii sau creşterii mai lente a costurilor. Creşterea ponderii produselor cu o rată a rentabilităţii mai mare decît a ratei medii determină creşterea acesteia din urmă şi implicit a masei profitului; 4) Nivelul preţurilor la care se vînd mărfurile, desigur în corelaţie strictă cu nivelul costurilor; 5) Creşterea vitezei de circulaţie a capitalului, respectiv scurtarea duratei unui circuit. Fără să sporească masa capitalului avansat, prin accelerarea rotaţiei acestuia, unităţile economice pot să obţină un profit mai mare.

Tiberiu BRĂILEAN

376

XIV. Statul ca actor economic Economiile actuale sunt economii mixte în care coexistă, în proporţii diferite, sectorul capitalist bazat pe piaţă şi statul ca agent economic. De ce trebuie să intervină statul? În ce domenii şi în ce măsură? ţrebuie el să-şi amplifice intervenţia sau să o diminueze? Vom încerca să identificăm, în continuare, câteva răspunsuri:

1. Raţiunile şi rolul intervenţiei statale 1.1. Legea lui Wagner Această lege, concepută în sec. XIX de către economistul german, poate fi enunţată astfel: “Într-o lungă perioadă de creştere, cheltuielile publice cresc mai repede decât venitul naţional.” Partea cheltuielilor publice (Stat + colectivităţi locale + asigurări sociale) în P.I.B. s-a mărit de 5 ori între 1880 şi 1980. Creşterea industrializării a antrenat o sporită activitate legislativă a Statului, o mai mare participare a acestuia la producerea şi la furnizarea de servicii economice şi sociale.

1.2. Raţiuni istorice

Acestea au fost determinante. Secolul XX, de pildă, a cunoscut două războaie mondiale. La ieşirea din acestea, ponderea economică a Statului a crescut. Pe de altă parte, criza din ‘29-‘33 s-a rezolvat prin intervenţia directă a Statului (1933: politica New Deal în S.U.A.; 1936:teoria intervenţionistă a lui J. M. Keynes în Europa).

1.3. Raţiuni teoretice a) Lupta împotriva şomajului. Economia de piaţă poate cunoaşte un echilibru durabil de sub-utilizare a forţei de muncă (şomaj). Pentru a ieşi din această situaţie este necesar un impuls exterior pieţei, care să releve nivelul cererii efective. Singur Statul poate da acest impuls, sporind cheltuielile publice, reducând impozitele sau scăzând ratele dobânzilor. Obiectivul este ocuparea deplină a mâinii de lucru. b) Funcţiile economice ale Statului Robert Musgrave distinge trei funcţii economice ale Statului:

o funcţie de producţie: Statul trebuie să preia în sarcină producerea bunurilor colective (Educaţie, Sănătate, Apărare, Politic, ş.a.);

o funcţie de reglare, de stabilizare a activităţii economice. Statul trebuie, cu ajutorul politicii sale economice, să asigure creşterea economică, opunându-se tendinţelor inflaţioniste şi recesioniste ale conjuncturii;

o funcţie de redistribuire a veniturilor, cu scopul menţinerii coeziunii sociale şi asigurării egalităţii şanselor.

Economie

377

1.4. Reconsiderarea intervenţiei Statului Pentru neo-liberali, Statul a intervenit prea mult în economiile de piaţă şi se face responsabil de criza economică declanşată în 1974, criză ce a pus capăt anilor de puternică creştere economică de după război. După monetarişti, intervenţia crescândă a Statului în economie a declanşat procesul inflaţionist actual. Deficitele bugetare permanente, datorate faptului că e mult mai uşor să propui noi cheltuieli decât noi impozite, au fost finanţate prin creaţie monetară. Potrivit economiştilor ofertei, intervenţia crescândă a Statului a paralizat oferta, excesiva impozitare a veniturilor a descurajat economisirea şi chiar munca. Pentru economiştii şcolii Public Choice, Statul nu poate fi niciodată la fel de eficace precum piaţa, în materie de producţie. Logica ştatului este de tip birocratic, de unde supra-costuri ce nu există atunci când producţia este asigurată de o întreprindere privată. 2. Bugetul de Stat Bugetul este gestionat de către guvern, fiind instrumentul principal al politicii sale economice. El reflectă deci o anumită opţiune politică. Este definit ca un plan de venituri şi cheltuieli pentru o perioadă următoare. Proiectul de buget este aprobat de Parlament, împreună cu Legea finanţelor publice. Acestea autorizează administraţiile publice să facă cheltuieli şi să preleve venituri fiscale pentru a finanţa aceste cheltuieli. Totodată, bugetul este un act previzional şi se execută în cadru anual. Principalele categorii de cheltuieli, în structură actuală a bugetului statului român sunt: 1) Cheltuieli curente, din care:

a) Cheltuieli de personal (în principal salarii); b) Cheltuieli materiale (inclusiv reparaţii capitale şi curente).

2) Cheltuieli de capital (investiţii) 3) Subvenţii pentru susţinerea anumitor activităţi economice sau acţiuni de protecţie socială (ex: agricultură, industrie extractivă, transport urban de călători, ş.a.). Principalele capitole de cheltuieli sunt: cheltuieli pentru ordinea publică, justiţie, administraţie, apărare naţională, Educaţie, Asistenţă socială, Sănătate, Cultură şi artă, Gospodărie comunală, Transporturi şi comunicaţii, Cercetare, ş.a.m.d. Veniturile bugetului se împart în două mari categorii:

1) Venituri fiscale, care sunt formate şi se grupează în: - Impozite directe (ex: impozitul pe salariu, cel pe profit, ş.a.) - Impozite indirecte (ex: taxa pe valoarea adăugată, acciza pe benzină, ş.a.)

2) Venituri nefiscale, sunt reprezentate, în principal, de taxele de înregistrare şi de timbru, plătibile de persoane fizice sau juridice.

Cu peste două sute de ani în urmă, Adam Smith formula patru principii pe care să se bazeze politica fiscală a unui stat. Un impozit, spunea Smith, trebuie să aibă următoarele caracteristici:

Tiberiu BRĂILEAN

378

a) să fie echitabil (cele directe sunt mai echitabile); b) să fie economicos (cele indirecte sunt mai economicoase); c) să fie comod, convenabil pentru plătitor; d) să fie cert, sigur. Impunerea poate fi:

- generală sau parţială; - în cote fixe sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau

regresive). Impunerea trebuie să urmărească egalitatea în faţa impozitului şi nu egalitatea

prin impozit.

3. Statul producător - sectorul public Piaţa nu poate asigura producţia optimală a unei categorii particulare de bunuri: bunurile colective. Prin urmare, nu este necesară intervenţia statului pentru producerea acestei categorii de bunuri atunci când: 1) Consumul unui bun este indivizibil (ex: Apărarea naţională). Nu poate fi exclus un agent ce n-ar putea plăti, de unde necesitatea unei producţii publice finanţată prin impozit; 2) Există efecte externe: dacă e vorba de externalităţi pozitive producătorul economiseşte costurile pentru ceilalţi agenţi, dar acest serviciu nu este remunerat (ex: un far pentru orientarea vapoarelor), de unde necesitatea subvenţiilor; dacă e vorba de externabilităţi negative, producătorul diminuează bunăstarea altor agenţi fără să suporte costurile suplimentare ale acestora, de unde necesitatea instituirii unei taxe penalizatoare; 3) Randamentele sunt pentru toţi crescătoare, colectivitatea are interesul de a încredinţa producţia bunului respectiv unei singure întreprinderi, de unde necesitatea monopolului de Stat. Cum inspirat scria Samuelson: “Ca răspuns la aceste slăbiciuni ale mecanismului pieţei, democraţiile au ales să introducă mâna vizibilă” a guvernului în economia mixtă”.24 Sectorul public poate dobândi două accepţiuni:

În sens larg, sectorul public cuprinde toate funcţiile statului. Paul Samuelson, Richard Lipsey, Stanley Fisher, George Stiegler, Joseph Stiglitz şi mulţi ani economişti remarcabili ai perioadei postbelice conferă o accepţiune largă a sectorului public;

În sens restrictiv, sectorul public constituie totalitatea activităţilor ce au ca scop producerea bunurilor şi serviciilor publice. Această din urmă abordare este caracteristică unor ramuri mai recente ale ştiinţei economice, cum ar fi economia serviciilor publice, economia managerială, economia dezvoltării ş.a.

Indiferent de modul în care înţelegem sectorul public, apar probleme de proporţie sau dimensiune a acestuia asupra cărora disputa economiştilor este

24 Paul A. Samuelson, Microeconomics, Thirteenth edition, Mc Graw Hill Book Co., New York, 1989, pag. 43

Economie

379

actualmente mai aprigă decât oricând. Mărimea sau întinderea sectorului public variază şi funcţie de evoluţia progresului tehnic, de condiţiile pieţei şi de determinantul spaţial. În tot cazul, sectorul public nu trebuie să fie o alternativă la cel privat, ci un complement al acestuia. Spre exemplu, la începutul secolului XX S.U.A. a acordat monopolul telefoniei companiei A.T. and T. pe baza principiului că doar un sistem interdependent şi universal poate furniza un serviciu public eficace. Uniunea Europeană a introdus reglementarea serviciului public, ca fiind “un serviciu minimal cu o calitate specificată oferit oricărui utilizator la un preţ accesibil”.25 Potrivit regulilor comunitare, activităţile acoperite de această noţiune sunt: telecomunicaţiile, serviciile poştale, furnizarea energiei electrice, transportul pe calea ferată şi serviciile de distribuire a apei.

Gestiunea serviciilor publice este de competenţa autorităţilor publice, dar acestea o pot exercita direct sau o pot delega unor firme private prin subcontracte.

Un bun sau serviciu public are două caracteristici esenţiale: a) nonexclusivitatea, ceea ce înseamnă că, odată produs, nimeni nu poate fi exclus de la consumul său; b) non-rivalitatea.

Cum spunea acelaşi P. Samuelson: “Consumul unui asemenea bun de către un individ nu duce la nici o scădere a consumului oricărui alt individ pentru acelaşi bun”.26 Ex: traversarea unui pod neaglomerat de către un vehicul în plus. Există şi o categorie de bunuri mixte, exclusive dar non-rivale, bunuri ce nu pot fi consumate de cei ce nu plătesc dar, odată produse, asigură beneficii egale tuturor cumpărătorilor (ex:radioteleviziunea, furnizare gaz, apă, electricitate, sisteme de transport ş.a.); sau neexclusive şi rivale, ce pot fi consumate de oricine, dar cu afectarea altor consumatori (ex: parcuri, rezervaţii, autostrăzi, monumente, biblioteci, muzee ş.a.). În concluzie, există foarte puţine servicii publice pure, deci non-exclusive şi non-rivale în consum, iar pentru cele care există nu rezultă cu necesitate faptul că producţia trebuie să aibă loc în sectorul public, mult mai eficientă fiind cea în regim privat. În ce priveşte ponderea sectorului public în P.I.B., judecată după ponderea cheltuielilor guvernamentale, ea variază de la ţară la ţară. Spre pildă, în Hong-Kong este de 15%, în Ungaria de 60%. În fapt, diferenţa dintre un sector public excesiv şi unul îngust este echivalentă cu diferenţa dintre o rată de creştere economică de 3% şi una de 7% pe an. Şi totuşi, pe ansamblu, ponderea sectorului public a crescut pe măsura dezvoltării economice. “Fiecare perioadă de “emergensy”, fiecare război, fiecare depresiune economică, fiecare val de interes privind sărăcia şi inechitatea au extins activitatea guvernului. Dar, după ce

25 Vezi Marc Debčne, Oliver Raymundie, Du “service d’intérét économique général” au “service universel”. Quels services publics pour le Marce Unique?, “Problemes économiques”, nr. 2481, 7 august 1996. 26 În The pure “theory of public expediture”, Review of Economics and Statistics, nov. 1954.

Tiberiu BRĂILEAN

380

starea de urgenţă a trecut, cheltuielile publice nu au dat niciodată înapoi faţă de nivelele anterioare.”27

Economistul australian Colin Clark a concluzionat, pe baza analizei unor serii largi de date statistice, că statul nu ar putea depăşi un prag critic de 25% din P.I.B. fără a crea puternice tensiuni, restul trebuind să revină pieţei. De fapt, “comparaţia relevantă nu este între pieţe perfecte şi guverne imperfecte, nici între pieţe deficiente şi guverne binevoitoare, raţionale şi atotştiutoare, ci între instituţii inevitabil imperfecte.”28

4. Statul redistribuitor – protecţia socială

Protecţia socială este un element central al calităţii vieţii în modelul european de dezvoltare; dar reprezintă, totodată şi un handicap în competiţia economică, costurile ei fiind, uneori, prea mari. 4.1. Planul Beveridge Raportul lordului englez Beveridge (1942), servind drept bază sistemului britanic de securitate socială, a dat naştere Statului-Providenţă (Welfare State). El a inspirat toate reformele efectuate ulterior în ţările industrializate, în materie de protecţie socială.

Raportul Beveridge se bazează pe o nouă concepţie asupra riscului social şi a rolului Statului. Securitatea socială are drept scop eliberarea omului de nevoi, garantîndu-i o anumită securitate a venitului. Este considerat drept risc social tot ceea ce ameninţă venitul regulat al indivizilor: boală, accident de muncă, deces, bătrîneţe, maternitate, şomaj. În locul unor politici parţiale şi a unor reforme limitate în domeniu, lordul Beveridge propune punerea în operă a unui sistem global coerent.

4.2. Cele trei funcţii ale protecţiei sociale a) Funcţie socială de asigurare. Printr-un sistem de cotizaţii obligatorii şi plafonate se

realizează o funcţie de prevenire a riscurilor. Fiecare cotizant cucereşte, pentru el şi familia lui, dreptul de a percepe indemnizaţii atunci cînd este atins de efectele riscului pentru care a cotizat.

b) Funcţie socială de solidaritate. Protecţia socială procedează la redistribuirea veniturilor. Ea prelevă cotizaţii asupra veniturilor primare şi asigură prestaţii sociale celor afectaţi. Această redistribuire este în acelaşi timp orizontală (activul

27 P.A. Samuelson, op.cit., p.410. 28 Otto Eckstein, Public Finance, Englewood Cliffs, Prentice-Hall Inc., 1973, p.17.

Economie

381

cotizează pentru inactiv, sănătosul pentru bolnav, etc.) şi verticală (veniturile mari contribuie pentru cele mici). Se organizează, astfel, o solidaritate între toţi.

c) Funcţie economică anticiclică. Prestaţiile sociale reprezintă o treime din venitul mediu disponibil al menajelor. Pe această cale, Statul-providenţă susţine cererea economică globală şi aceasta independent de evoluţia conjuncturii, amortizînd efectele crizelor economice.

4.3. Creşterea şi decăderea Statului-providenţă

Partea cheltuielilor sociale în P.I.B. s-a dublat între anii 1960-1980. Pentru unele ţări, bugetul asigurărilor sociale este azi mai mare decît bugetul statului (deci cheltuielile sociale sînt mai mari decît cheltuielile publice, iar cotizaţiile sociale cresc mai repede decît impozitele). Două treimi din aceste cotizaţii sînt în sarcina întreprinderilor şi îngreunează costurile salariale, născînd inevitabile dificultăţi şi, în primul rînd, deficite în creştere.

Îmbătrînirea şi gradul de îmbolnăvire al populaţiei, sporirea numărului de asistaţi social (şomeri inclusiv), politicile antiinflaţioniste ce impun o deosebită rigoare salarială, criza economică generalizată, toate au contribuit la criza Statului-Providenţă, care trebuie să răspundă la imposibila întrebare: cum să reduci ecartul structural între cheltuieli şi venituri, conservînd totodată nivelul cucerit al protecţiei sociale?

Tot neoliberalii au repus în cauză protecţia socială, arătînd că rata prelevărilor obligatorii (impozite+cotizaţii sociale/P.I.B.) este prea ridicată (45% în Franţa, de exemplu) şi handicapează competitivitatea întreprinderilor şi iniţiativa individuală. Este aproape un truism să mai spunem că nu poate exista protecţie socială reală şi efectivă fără o prealabilă eficienţă economică concretizată în rezultate pe piaţă, în societate şi – lat not least - în bugetul statului.

Sistemul de redistribuire statală a veniturilor costă prea mult şi este puţin eficace. O politică statală susţinută în acest sens, în ideea “echităţii sociale”, a atingerii “optimului social” – de parcă s-ar putea cunoaşte şi realiza asemenea abstracţiuni, ca să nu le spunem utopii; ca şi cum Statul ar fi un personaj binevoitor, omniscient şi omnipotent – atrage după sine nedorite efecte perverse: reduce bogăţia, încurajează nemunca, viciile de tot felul29 etc.

Problema “optimului social” – un fel de “fata morgana” a lumii moderne – deşi tratată pe larg de autori importanţi (Kant, Arrow, Lange, Bergson, Hayek, Samuelson ş.a.) nu şi-a aflat rezolvarea căci, aşa cum afirmă Serge-Cristophe Kohn: “Definirea noţiunii de optim presupune existenţa unei alegeri, ceea ce pune pe de o parte

29 A se vedea, în acest sens, lucrarea economistului american George Gilder, Richesse et pauvreté, Edition Albin Michel, Paris, 1981.

Tiberiu BRĂILEAN

382

problemele filosofice ale determinismului, leberului arbitru etc., iar pe de altă parte problema contingentă: optimul social poate fi realizat de către un ipotetic dictator binevoitor?”.30 Cînd vorbim de valori individuale şi alegere socială, ordine socială de preferinţe şi justiţie socială, criterii şi normative sociale, de legitimitatea acestora, ne situăm deja într-un cadru în care relativitatea este legea supremă. Se vorbeşte despre maximizarea “sumei unităţilor individuale” şi nu găsim un sens acestei expresii deoarece este vorba de entităţi considerate incomensurabile. Poziţia aceasta nu merge către un liberalism utilitarist care nu vorbeşte decît despre eficacitate şi deloc despre distribuţie, preamărind virtuţile libertarianismului şi non-intervenţionismului. Ideea este că, pe de o parte, limite sociale ale libertăţii nu sînt numai acţiunile statului şi, deopotrivă, şi cele ale altor persoane private (organizaţii, asociaţii, etc.), iar pe de altă parte, că sectorul public poate fi un mijloc de realizare a dorinţelor persoanelor, deci un instrument al libertăţii lor. Dar, statul nu realizează repartiţia (distribuţia) cea mai justă, intervenind birocratismul, corupţia şi alte fenomene specifice.

Soluţia cea mai bună poate fi o combinaţie între acţiunea forţelor autoregulatoare ale pieţei şi intervenţii limitate ale Statului (venit minim garantat, drept de învăţămînt gratuit, asistenţă sanitară, etc.). Întrebarea este în ce proporţii trebuie realizată mixtura respectivă, iar răspunsul nu poate fi dat decît funcţie de conjunctura spaţio-temporală specifică.

Respectul valorilor umane fundamentale atrage şi eficienţa economică, premisă necesarmente indiscutabilă pe calea către o repartiţie socială mai bună a bunurilor şi serviciilor. Aici – recte pentru realizarea distribuirii sau redistribuirii necesare în favoarea celor cu adevărat năpăstuiţi – trebuie să intervină şi societatea civilă (cetăţeni, grupuri, asociaţii, biserici ş.a.) pe baza principiilor morale autentice. În felul acesta, redistribuirea se face în mod natural şi liber consimţit şi nu impus de autoritatea statală, care oricum deformează sau chiar deturnează actele de binefacere.

30 Serge-Cristophe Kohn, Philosophie de l'économie, Edition de Seuil, Paris, 1986, p.316.

Economie

383

XV. Politica economică

Politica economică se constituie din ansamblul deciziilor pe care guvernul le ia pentru a acţiona asupra conjuncturii şi asupra structurilor economice.

Vom avea în atenţie în continuare politica economică conjuncturală, ale cărei principale două componente sînt politica monetară şi cea bugetară. Politica economică structurală a fost abordată la tema despre Stat, ca agent economic. Politica monetară este una din formele cele mai vechi de reglare conjuncturală. Prima sa manifestare s-a produs în 1837, cînd Banca Angliei a descoperit influenţa ce ar putea-o avea variaţia propriei rate a scontului. Importanţa sa a crescut după primul război mondial, odată cu adoptarea etalonului aur-devize.

După Costin C. Kiriţescu, politica monetară reprezintă un “ansamblu al măsurilor monetare luate de stat şi de banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei, sau pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii economice”.31

Autorii francezi Jacques şi Colette Nême o definesc ca “acţiune exercitată de către autorităţile monetare (Banca centrală şi uneori Trezoreria) asupra masei monetare şi anumitor active financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu; ea tinde deci a fi condusă conform obiectivelor generale ale politicii economice care îi desemnează priorităţile şi contraindicaţiile”.32 Principalele măsuri prin care politica monetară caută să-şi atingă scopurile sînt:

1) Manevrarea ratei scontului care, prin scumpirea sau ieftinirea creditului, face să scadă sau să crească masa monetară în circulaţie.

2) Operaţiuni pe piaţa liberă (open market), constînd din vînzarea sau cumpărarea de titluri de credit ale statului (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.), cu acelaşi efect.

3) Restricţii de credit, prin impunerea unor limite sau plafoane ce conduc la comprimarea masei monetare.

4) Rezerve bancare obligatorii care, de asemenea, micşorează capacitatea băncilor de a acorda credite.

Politica monetară “zeifică” moneda, aurul şi rezervele valutare.

31 Costin C. Kiritescu, Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.244. 32 Jacques şi Colette Nême, Politiques économiques compar ées, Presses Universitaire de France, Collection Thémis, Paris, 1989, p.392.

Tiberiu BRĂILEAN

384

Politica bugetară este, de asemenea, un instrument de reglare conjuncturală, dar de utilizare mai recentă. Îşi află începuturile în anii '30 şi reprezintă expresia preocupărilor intense ale epocii pentru găsirea unor soluţii capabile să influenţeze evoluţia ciclică a economiei, să corecteze fazele nefavorabile ale acesteia.

“Prin intermediul cheltuielilor bugetare şi al impozitelor, care fac să crească sau să se diminueze veniturile sectorului privat, autoritatea publică acţionează asupra cererii de bunuri de consum şi de investiţii”.33

Politica bugetară nu are obiective specifice. “Ea este reflexul şi instrumentul politicii generale a statului ce ilustrează bugetul funcţional pe de o parte şi nivelul şi repartiţia presiunii fiscale pe de altă parte.”34

Politica bugetară poate fi aservită unui obiectiv de dezvoltare prioritar care nu este întotdeauna conciliabil cu cel de reglare conjuncturală. Aceasta poate duce la dezechilibrul bugetar, fenomen care nu este de dorit. Impozitele, transferurile şi achiziţiile publice sînt, de fapt, tot atîtea căi de modificare a masei băneşti în circulaţie. Prin instrumentele bugetare aflate la îndemînă, autorităţile publice pot induce asupra economiei o influenţă inflaţionistă sau deflaţionistă, după caz.

Se practică în mod curent, în mai toate ţările cu economie de piaţă politica deficitului bugetar (deficit spending), ca metodă de creare, prin intermediul finanţelor publice, a unei conjuncturi economice ascendente. Metoda constă în sporirea cheltuielilor statului peste veniturile normale pentru finanţarea unor mari lucrări destinate relansării economiei. Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin una din următoarele căi: 1) mărirea impozitelor şi taxelor; 2) împrumuturi interne; 3) împrumuturi externe; 4) creaţie monetară.

Politica deficitului bugetar are însă limite şi dezavantaje ce s-au vădit adesea. Stimularea cererii, crearea de putere de cumpărare pe această cale nu trebuie să depăşească posibilităţile economiei de a satisface; altfel dezechilibrul economic se agravează printr-o influenţă negativă asupra sistemului de preţuri, cu consecinţele sale previzibil inflaţioniste.

Impulsurile bugetare sau fiscale pot influenţa deci, veniturile şi preţurile, dar numai pe termen scurt. Cheltuielile guvernamentale finanţate prin împrumuturi publice sau impozite vor conduce la suprimarea unui volum aproximativ egal de cheltuieli private, atît pentru consum cît şi pentru investiţii, astfel încît în cele din urmă producţia, ocuparea mîinii de lucru şi venitul global nu vor suferi modificări esenţiale.

Dar nici politica monetară nu poate reduce şomajul sub rata sa naturală sau scădea simţitor rata nominală a dobînzii decît, poate, pentru perioade scurte de timp. Căci rata nominală a dobînzii depinde de cea reală, prea puţin afectată de fenomene monetare şi de rata anticipată a inflaţiei. Dacă pe termen scurt o politică monetară

33 Iulian Văcărel, Finantele publice – teorie şi practică 34 Jaque et Colette Nême, op.cit., p. 428

Economie

385

expansionistă face să scadă ratele dobînzilor, iar o politică deflaţionistă face ca ele să crească, pe termen lung rezultatul va fi invers.

Aceeaşi distincţie între efectele pe termen scurt şi lung ale politicii monetare este valabilă şi în privinţa şomajului. Rata sa naturală “este determinată de factori structurali reali ce scapă controlului politicii conjuncturale în general şi impulsurilor monetare în particular”35, compromisul între inflaţie şi şomaj nefiind posibil decît cel mult pe termen scurt, deci temporar sau tranzitoriu. Astfel, şomajul nu va putea fi îndepărtat în mod sistematic de rata sa naturală, singurul efect al expansiunii monetare fiind, în cele din urmă, creşterea preţurilor.

În concluzie, politicile conjuncturale anticiclice sînt sortite eşecului, ele neputînd afecta a la longue, variabilele reale şi nominale, neizbutind să controleze mărimi ca: rata dobînzii, şomajul, venitul ş.a.

Aceasta nu înseamnă că politica monetară şi cea bugetară nu ar avea o influenţă asupra variabilelor reale, dimpotrivă, ele pot fi surse majore de fluctuaţii, pot constitui cauza declanşării sau amplificării crizelor economice de tot felul, cum s-a întîmplat în 1929-1933 (cînd masa monetară a fost redusă masiv) sau, fenomenul contrar (creşteri spectaculoase ale masei monetare, ale cererii în general) ilustrat printr-o mulţime de exemple de hiperinflaţii.

Dimpotrivă, o politică monetară şi una bugetară corectă poate asigura economiei un mediu propice de dezvoltare, caracterizat printr-un nivel general stabil al preţurilor, sau aflat în creştere uşoară, într-un ritm previzibil, lipsit de elementul costisitor al incertitudinii. Ele pot determina o mai bună alocare a resurselor şi o mai mare eficienţă economică, pot contribui într-o anumită măsură la contracararea efectelor perturbatoare exegene avînd diverse alte origini, reducînd astfel amplitudinea ciclurilor economice cu fluctuaţiile lor atît de dăunătoare.

Pentru atingerea obiectivelor de politică monetară, limitate dar esenţiale, autorităţile monetare trebuie să aibă în vedere două condiţii interdependente: una priveşte indicatorul pe care trebuie să se bazeze în luarea deciziilor şi cealaltă rata de expansiune monetară ce trebuie adoptată. 1. Pentru satisfacerea primei condiţii, trebuie ales un indicator ce poate fi controlat în mod efectiv, direct şi decisiv. În acest sens, se impun nivelul general al preţurilor (definit printr-un indice oarecare) şi masa monetară. Într-o lume ideală, indicele general al preţurilor ar putea fi indicatorul ideal. Din păcate, legătura dintre autorităţile monetare şi preţuri nu este decît indirectă şi imperfectă, acestea din urmă nereacţionînd decît cu întîrziere şi de o manieră variabilă la impulsurile monetare, funcţie şi de împrejurări, de circumstanţe conjuncturale specifice. Ca urmare, trebuie adoptată masa monetară ca indicator supus controlului, ea constituind intermediarul între instrumentele de politică monetară şi stabilitatea 35 Florin Aftalion şi Patrice Poncet, Le monétarism, Presses Univarsitaires de France, Collection “Que sais-je?”, Paris, 1987, p.96.

Tiberiu BRĂILEAN

386

preţurilor ca obiectiv final. Acest agregat intermediar reacţionează cu mai multă rapiditate şi precizie la o schimbare intervenită în instrumentele de politică monetară şi trebuie să servească drept ghid autorităţilor în promovarea acestei politici.

2. A doua condiţie este ca autorităţile monetare să evite, în afara situaţiilor excepţionale, modificările bruşte ale masei monetare. Ele trebuie să adopte indiferent de conjunctura de moment, o rată anuală fixă de creştere monetară, rată considerată optimală pe termen lung, fără a încerca să îndulcească amplitudinea fluctuaţiilor ciclice printr-o politică discreţionară şi mereu schimbătoare, ce nu va reuşi decît să le accentueze.

Baza monetară este formată din numerar şi depozitele la vedere. O variaţie a acesteia antrenează o variaţie amplificată a masei monetare, urmare acţiunii multiplicatorului ofertei de monedă. Deci, B x m = M.

În acest fel, Banca Centrală este lipsită de o bună parte din puterea sa discreţionară, iar puterea politică rămîne fără posibilitatea exercitării de presiuni pentru satisfacerea unor păguboase interese electorale.

Nivelul ratei de creştere monetară este destul de controversat. Milton Friedman, cel mai autorizat exponent al ideii, recomandă o rată apropiată de cea de creştere a venitului real, de ordinul 3-5%. Această simplă regulă monetară nu poate fi considerată un panaceu împotriva fluctuaţiilor activităţii şi venitului, dar ea poate contribui la menţinerea, pe termen mediu şi lung, a unei rate a inflaţiei (sau, eventual, a deplaţiei) stabile şi uşoare, eliminînd instabilitatea monetară.

De fapt, politica monetară trebuie să vizeze trei obiective intermediare: masa monetară, rata dobînzii şi rata de schimb, fără a privilegia vreunul din aceste obiective în dauna celorlalte.

Politica fiscală, bugetară trebuie să-şi fixeze ca obiectiv realizarea unui buget echilibrat, facilitînd redistribuirea veniturilor şi realocarea resurselor şi ocupîndu-se de producţia şi gestionarea eficientă a bunurilor publice ce nu pot fi încredinţate iniţiativei private.

În lipsa eficacităţii politicii conjuncturale, eforturile guvernului ar trebui îndreptate, de asemenea, spre ameliorarea structurilor diferitelor pieţe, la a le face mai lichide şi mai performante şi a favoriza astfel creşterea economică.

Desigur, eficacitatea politicii monetare depinde, în bună măsură, de coordonarea sa cu politica bugetară, ceea ce nu se întîmplă întotdeauna. Mai mult, trebuie ţinut seama şi de faptul că fiecare dintre ele interferează şi cu celelalte politici, mai puţin globale. Astfel, politica monetară poate fi mai mult sau mai puţin suplă - după sectoare şi acolo unde este cazul – după regiuni. Ea poate lăsa în afara restricţiilor sale activităţi cum ar fi cele agricole, exportul, investiţiile ce economisesc energia sau ameliorează mediul înconjurător, după cum poate afecta mai puternic anumite sectoare industriale producătoare de bunuri durabile sau semi-durabile. Experienţa, inclusiv cea postrevoluţionară a ţării noastre – demonstrează că politica monetară este mai puţin eficace dacă se are în vedere relansarea activităţii

Economie

387

economice: ea are efecte mai spectaculoase dacă se urmăreşte calmarea sau frînarea acesteia. Desigur, politica bugetară este mult mai utilă pentru reanimarea activităţii dar, mai totdeauna, cu preţul inflaţiei. Deci, politica monetarăsingură nu poate stimula eficient producţia de aceea, în practică, se impune însoţirea ei cu măsuri compensatorii stimulative, cum ar fi cele de reducere a presiunii fiscale. Reducerea impozitelor este susţinută de economiştii neoliberali cu formula: “Prea multă impozitare ucide impozitarea”, ilustrată de celebra curbă Laffer (reprezentant al economiei ofertei în S.U.A.). Potrivit economistului american, creşterea sarcinii fiscale va spori veniturile numai pînă la un punct, după care acestea vor scădea, ca urmare a afectării bazei impozabile şi a amplorii evaziunii fiscale. O presiune fiscală prea mare descurajează munca şi economisirea, ceea ce contribuie la încetinirea activităţii economice, paralizează oferta penalizînd munca şi profitul, măreşte chiar deficitul bugetar responsabil de inflaţie şi de creşterea dobînzilor. Altfel spus, criza nu este numai o criză a cererii, cum cred keynesienii, dar poate fi şi o criză a ofertei insuficient stimulate.

În aprecierea eficacităţii politicii monetare sau bugetare trebuie ţinut seama de context, de conjunctură, căci “în contexte diferite, măsuri tehnice analoage au efecte inegale, ori, diversitatea cadrului instituţional al politicilor monetare – ca şi a celor bugetare – este mai mare decît cea a instrumentelor lor.”36

Apoi, impactul politicii monetare şi/sau bugetare într-o ţară anume variază de la un an la altul, afectat fiind şi de modificarea profundă a structurilor monetare şi financiare, ca urmare a internaţionalizării pieţelor şi a succeselor inovaţiilor financiare. Politica economică trebuie să vizeze, permanent, păstrarea marilor echilibre ale economiei între obiectivele ce pot forma laturile unui “careu magic”: creşterea, stabilitatea preţurilor, ocuparea mîinii de lucru şi echilibrul extern. Conform principiului lui Robert Mundell, o politică economică trebuie să dispună cel puţin de tot atîtea instrumente cîte obiective de atins. De aceea, politicile economice actuale sînt din ce în ce mai mult mixturi, în dozaje diferite, ale diverselor instrumente şi politici parţiale (politica monetară, cea bugetară, politica preţurilor, a veniturilor ş.a.).

O politică economică este cu atît mai eficace cu cît ea se apropie mai mult de idealul creşterii economice rapide, fără inflaţie, fără şomaj şi cu realizarea unui excedent în schimburile economice externe.

36 Jacques şi Colette Nême, op.cit., p.302.

Tiberiu BRĂILEAN

388

XVI. Creştere şi dezvoltare economică. Criza economică.

Creşterea economică este rezultatul procesului de industrializare început acum două secole în ţările astăzi dezvoltate. Actualmente, cîteva ţări în curs de dezvoltare cunosc la rîndul lor o puternică creştere economică. Care sînt, deci, raporturile între cele două fenomene: creşterea economică şi dezvoltarea? Pe de altă parte, creşterea economică este discontinuă, fiind stopată periodic prin faze de recesiune. Fazele de expansiune şi cele de recesiune se succed cu destulă regularitate, configurînd o evoluţie în spirală care nu este specifică numai economiei. De la acidul dezoxiribonucleic şi pînă la ideea lui Hegel totul stă sub semnul acestei deveniri, totul este impregnat de această pecete.

1. Creşterea economică versus dezvoltare economico-socială

Creşterea economică este un fenomen cantitativ. Este creşterea pe mai mulţi ani a unui indicator al producţiei, cum sînt P.I.B. sau P.N.B.

Se poate distinge creşterea extensivă şi cea intensivă. Cea extensivă este datorată în principal utilizării în cantitate sporită a factorilor de producţie (munca şi capitalul). Dimpotrivă, creşterea intensivă rezultă în principal din obţinerea de sporuri de productivitate. Factorii explicativi ai creşterii economice sînt deci pregresul tehnic, creşterea nivelului de calificare a populaţiei active şi progresul în materie de organizare (managementul firmelor, politica economică, etc.).

Dezvoltarea economico-socială este un fenomen calitativ. Este un proces de transformări economice, sociale şi politice ce acompaniază o creştere economică durabilă şi antrenează o creştere a nivelului general de viaţă.

Creşterea poate fi puternică dar fără să antreneze dezvoltarea, dacă fructele sale nu sînt repartizate între toţi agenţii economici şi sociali. Este cazul anumitor ţări din lumea a treia care cunosc o creştere economică bazată pe un sector industrial modern, dar extravertit (orientat spre exterior) şi pe menţinerea unui extins sector tradiţional, în care majoritatea populaţiei supravieţuieşte într-o situaţie de sărăcie absolută.

Economie

389

2. Revoluţia industrială şi etapele creşterii economice Ţările cu o economie de piaţă dezvoltată sînt – cum spuneam – produsul a două

secole de revoluţie industrială pe parcursul căreia creşterea economică exponenţială a permis dezvoltarea. Paul Bairoch a estimat că între anii 1750 şi 1980, P.N.B. cumulat al ţărilor dezvoltate a fost multiplicat cu 100, în vreme ce cel al ţărilor subdezvoltate a crescut doar de 10 ori.

Numim revoluţie industrială un proces de transformare a structurilor productive caracterizat prin emergenţa industriei sau dezvoltarea unui nou tip de industrii.

O explicaţie mai profundă a acestui avînt economic deosebit o dă Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului şi rezidă în descătuşarea spiritului liber întreprinzător ca şi în reconsiderarea semnificaţiei unor categorii economice esenţiale ca: bani, dobîndă, avuţie, comerţ, respectul faţă de muncă, rigoarea şi raţionalitatea economică, cumpătarea, spiritul capitalist ca fenomen de masă, toate fiind, în bună măsură fructele Reformei. “Cauza comportamentului diferit trebuie căutată în primul rînd în specificul lăuntric durabil al confesiunilor şi nu numai în situaţia istorico-politică exterioară dintr-un moment sau altul.”37

Pentru Walt Whitman Rostow (Etapele creşterii economice, 1960), întreaga economie pentru a se dezvolta, trebuie să parcurgă cinci etape distincte, după modelul celor petrecute cu ţările occidentale dezvoltate. Este o teorie etnocentrică a unei dezvoltări liniare, ulterior criticată dar care are reale virtuţi descriptive, ceea ce ne face să o prezentăm. Iată care sînt cele cinci etape: a) Societatea tradiţională. Este un regim al subzistenţei şi al economiei agrare

(naturale). b) Reunirea condiţiilor prealabile. O serie de transformări operate pregătesc etapa

următoare, decisivă pentru dezvoltare. Aceste transformări sînt: configurarea unui stat-naţiune, apariţia unei culturi ştiinţifice, avîntul comerţului, al sistemelor şi instrumentelor bancare şi mai ales revoluţia agricolă.

c) Demarajul (“take off”) se caracterizează printr-o creştere a ratelor de investiţii, prin crearea unei industrii motrice şi prin apariţia unei politici economice.

d) Drumul către maturitatea tehnologică. Este o perioadă de progres tehnic şi economic continuu. Munca salarială se generalizează.

e) Era consumului de masă. Asistăm la o explozie a consumului datorită producţiei de masă şi creşterii nivelului de trai. Se instaurează "“tatul-providenţă"” serviciile se dezvoltă şi schimburile se internaţionalizează. Dar schimbarea a devenit o dominantă a civilizaţiei actuale, forma de existenţă a naturii şi a vieţii. Ritmul şi amploarea acesteia începe să vindece ruptura istorică dintre producător şi consumator dînd naştere viitoarei economii de “prosum”. Termenul aparţine lui Alvin Toffler şi desemnează o civilizaţie născîndă ce contrazice în bună parte vechea civilizaţie industrială tradiţională. Deşi foarte tehnică, ea este antiindustrială. Aşa cum arăta Toffler, “o nouă civilizaţie este pe cale de apariţie în vieţile

noastre şi peste tot oameni orbi încearcă să o oprească. Această civilizaţie nouă aduce

37 Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.27.

Tiberiu BRĂILEAN

390

cu sine noi tipuri de familie, alte stiluri de muncă, noi conflicte politice şi, dincolo de toate acestea, o conştiinţă modificată. (...) În faţa omenirii stă un salt cuantic înainte. În faţa ei stă cea mai mare răsturnare socială şi cea mai profundă restructurare creatoare din toate timpurile. Fără să ne dăm perfect seama sîntem angajaţi în construirea din temelii a unei remarcabile civilizaţii noi.”38 Noi surse de energie: nucleară, informaţia, noi ramuri – motor: electronica, telecomunicaţiile, informatica, o nouă organizare a muncii caracterizează printr-o deosebită flexibilitate şi un nou centru al economiei mondiale: zona Pacificului sînt repere importante ale acestei noi revoluţii economico-sociale. Se poate aminti de asemenea că în ţările dezvoltate 60% din populaţia activă lucrează în sectorul terţiar al economiei (serviciile), dar frontiera între industrii şi servicii devine ea însăşi permeabilă, asistînd din ce în ce mai mult la o terţializare a industriei (exemplul serviciilor informatice) şi la o industrializare a anumitor servicii (exemplul serviciilor bancare).

3. Ciclul economic

Creşterea şi criza se succed. Pentru mulţi economişti şi istorici activitatea

economică este parcursă de o mişcare ciclică, avînd patru faze: 1) Expansiunea; 2) Criza; 3) Recesiunea; 4) Reluarea creşterii. Se disting mai multe tipuri de cicluri:

a) Ciclul sezonier, ce priveşte anumite activităţi strîns legate de schimbarea anotimpurilor (agricultură, turism ş.a.);

b) Ciclul scurt, sau ciclul Kitchin, durează patruzeci de luni. Este un ciclu de mişcare a afacerilor legat de variaţia stocurilor;

c) Ciclul mediu sau ciclul Kondratiev, durează cincizeci de ani. El se măsoară plecînd de la evoluţia producţiei şi de la cea a preţurilor.

Diferitele cicluri pot să se suprapună dar nu există nici o explicaţie indiscutabilă comună tuturor ciclurilor.

Cel mai ades se reţine analiza făcută de Schumpeter ciclului Kondratiev. Pentru economistul austriac, faza de expansiune rezultă din apariţia unei noi inovaţii, care antrenează creaţia unui sector motor, acesta din urmă antrenînd restul economiei într-un proces de creştere.

Faza de recesiune exprimă epuizarea valului născut de inovaţia respectivă şi anunţă reînnoirea sau apariţia alteia. Reluarea creşterii nu va avea loc decît atunci cînd o mişcare de “distrugere creativă” va face să apară o nouă generaţie de inovaţie.

4. Investiţiile – motor al creşterii economice

A investi înseamnă a crea noi mijloace de producţie.

Investiţia este un motor al creşterii economice, căci ea acţionează atît asupra ofertei firmelor cît şi asupra cererii globale. Ea difuzează progresul tehnic în economie şi permite dobîndirea unor sporuri de productivitate dar acţionează şi asupra pieţei

38 Alvin Toffler, Al treilea val, Editura politicî, Bucureşti, 1983, p. 43-44.

Economie

391

muncii, modificînd mereu structura sa profesională. Evoluţia investiţiilor explică deci, în mare parte fluctuaţiile conjuncturii economice. Agenţii investitori pot fi întreprinderile, menajele (locuinţele) sau administraţiile (echipamente publice). 4.1. Formele investiţiilor întreprinderilor a) Investiţia materială este achiziţia unui capital fix cu scopul înlocuirii celui existent,

uzat sau depreciat (investiţie de înlocuire sau de autorizare a capitalului fix), al creşterii stocului de capital fix pentru a produce mai mult (investiţiile de capacitate sau cu scopul de a produce mai bine, altfel spus de a creşte productivitatea, a reduce costurile şi a ameliora competitivitatea firmei (investiţie de modernizare sau de raţionalizare).

b) Investiţia imaterială este o investiţie în servicii. Este vorba de servicii de cercetare-dezvoltare, informatice, forme de personal, marketing ş.a.

c) Plasamentele financiare. Dobîndirea de noi mijloace de producţie poate însemna achiziţionarea unor plăţi din capitalul social al unei întreprinderi sau chiar preluarea controlului asupra acesteia dar, în astfel de operaţiuni, aspectul productiv este uneori secundar în raport cu cel speculativ.

4.2. Mijloacele de finanţare a investiţiilor a) Autofinanţarea. Se realizează prin reinvestirea profitului. Capacitatea de

autofinanţare a unei firme (cash-flow-ul acesteia) se bazează pe următoarele surse: amortismente, fond de dezvoltare, valorificări mijloace fixe ş.a.

b) Credite bancare c) Recursul la piaţa financiară. Firma poate emite noi acţiuni pe piaţa financiară pentru

a-şi spori capitalul social sau fondurile sale proprii. Ea poate, de asemenea, emite obligaţiuni, care sînt de fapt împrumuturi publice pe termen lung.

4.3. Determinantele deciziei de a investi Pentru a lua o decizie optimă în privinţa unei investiţii, trebuie analizate şi apreciate evoluţiile următorilor parametri: a) Nivelul anticipat al cererii. Întreprinderile investesc dacă ele anticipează debuşee

suficiente. b) Profitabilitatea investiţiilor. Profitabilitatea este egală cu diferenţa între rata scontată

a profitului şi rata reală a dobînzii. Întreprinderea va investi dacă profitul pe care-l scontează este superior costului împrumutului.

c) Rata utilizării capacităţilor productive. Dacă cererea creşte, dar capacităţile de producţie sînt subutilizate, întreprinderea va investi numai după o justă apreciere a costurilor alternative.

d) Nivelul îndatorării întreprinderii. Chiar dacă îndatorarea permite creşterea rentabilităţii financiare (profit/capitaluri proprii), un nivel prea mare al datoriei va împiedica lansarea de noi împrumuturi pentru a finanţa noi investiţii.

e) Costul relativ al factorilor de producţie. Dacă costul muncii creşte mai repede decît costul capitalului, întreprinderile vor fi constrînse să substituie capitalul muncii

Tiberiu BRĂILEAN

392

şi, deci, să practice ceea ce se numeşte “investiţii capitalistice”, responsabile de o scădere a ocupării forţei de muncă.

4.4. Investiţiile şi fluctuaţiile conjuncturii economice

O variaţie a investiţiilor antrenează o variaţie amplificată a cererii. Keynes a arătat că într-o economie închisă o investiţie autonomă are asupra venitului naţional un efect multiplicator cu atît mai mare cu cît înclinaţia marginală spre consum este mai puternică. Invers, o scădere a investiţiilor antrenează o contractare mai puternică a cererii.

La fel, o variaţie din diverse cauze a cererii determină o variaţie amplificată a investiţiilor. Fenomenul poartă numele de accelerator al investiţiilor. Într-un discurs din 1976 în Bundestag, fostul cancelar Helmuth Schmidt a lansat următoarea teoremă: “Profiturile de astăzi asigură investiţiile de mîine şi locurile de muncă de poimîine”. Axioma se baza pe constatări efectuate în anii '70 cînd partea profiturilor în în valoarea adăugată a scăzut, ceea ce a condus la scăderea ratei investiţiilor, urmată de o creştere a şomajului. Teorema este valabilă, cu condiţia ca profitabilitatea investiţiilor să fie pozitivă şi să predomine investiţiile de capacitate. Pot fi desprinse din practică trei scenarii ce evidenţiază legături diferite între creştere, ocupare şi productivitate: a) Scenariul american: creşterea economică este însoţită de o puternică creştere a gradului de ocupare, dar de sporuri slabe de productivitate; b) Scenariul japonez: creşterea economică este însoţită de o creştere a gradului de ocupare şi de creşteri puternice de productivitate; c) Scenariul francez: creşterea economicănu este însoţită de o creştere a ocupării dar se realizează numai prin creşterea productivităţii. De asemenea, poate fi stabilită o legătură directă între investiţie şi inovaţie. Am spus că investiţia este mijlocul de a difuza progresul tehnic, deci inovaţia. Pentru Joseph Schumpeter, inovaţia este funcţia primă a întreprinzătorului. Profitul recompensează pe inovator cîtă vreme concurenţa nu a recuperat avansul economic dobîndit. Un salt în materie de inovaţie poate explica, de altfel, debitul unei faze de creştere în ciclul economic. Dar invenţia nu se referă doar la tehnici noi ci şi la noi produse sau noi metode de organizare a muncii. Astăzi, după un val de modernizare tehnică accelerată, inovaţia rezidă în mobilizarea capitalului uman, investiţia în om, în competenţa, în responsabilitatea şi în creativitatea sa.

5. Criza economică În perioada preindustrială criza economică era o criză de subproducţie agricolă. În perioada industrială ea este o criză a debuşeelor pentru producţia globală. Ultima mare criză economică cu caracter mondial s-a declanşat în 1974. La început a fost vorba de o criză conjuncturală ce a servit ca detonator. Primul şoc petrolier, respectiv cvadruplarea preţului petrolului la finele lui 1973, a exercitat două

Economie

393

categorii de efecte destabilizatoare pentru economiile importatoare de petrol. În primul rînd, s-a manifestat un efect deflaţionist, factura petrolieră amputînd venitul naţional şi contractînd astfel cererea, atît cea internă cît şi cea internaţională, deoarece întreaga lume a fost ajutată în al doilea rînd sau într-o a doua etapă, s-a constatat un efect inflaţionist: creşterea costului principalei materii prime care este petrolul s-a repercutat asupra ansamblului costurilor de producţie (deci inflaţie prin costuri).

Criza din 1974 a fost însă, în egală măsură o criză structurală, latentă încă la jumătatea anilor '60 ce se traduce prin accentuarea unor dezechilibre cum sînt:

creşterea inflaţiei datorată structurilor monopoliste, sporirii creşterilor salariale şi îndatorării tuturor agenţilor economici, familiilor, firmelor şi statului;

creşterea şomajului, cu localizare în anumite industrii în care substituirea capitalului în locul muncii a început;

scăderea rentabilităţii capitalului fix (R = valoarea adăugată/capitalul fix utilizat);

delocalizarea anumitor industrii şi emergenţa noilor concurenţi industriali veniţi din ţări aşa-zis “periferice”;

criza sistemului monetar internaţional, dolarul nemaifiind convertibil în aur (din 1971) şi flotarea ansamblului monedelor.

În fine, criza a provocat mutaţii importante: o mutaţie tehnologică (informatică); o mutaţie economică şi socială (sfîrşitul erei statului providenţă şi al

fondismului, ce alia producţia de masă cu consumul de masă); o mutaţie în ierarhia internaţională (emergenţa organizaţiei Statelor Exportatoare

de Petrol, a statelor din Asia de sud-est şi în primul rînd a Japoniei, noi centre de putere economică.

Criza Estului european este o criză de sistem şi o vom analiza în cadrul temei următoare.

Tiberiu BRĂILEAN

394

XVII. Capitalismul şi tranziţia românească către o economie capitalistă

1. Sistemul economic şi social capitalist Capitalismul este un sistem economic şi social ale cărui origini, în special comerciale, se regăsesc în secolul XIII (după Fernand Braudel) şi care a devenit dominant odată cu revoluţia industrială europeană (sec. XVIII). Ulterior, el s-a transformat în mod considerabil şi tinde să cuprindă ansamblul economiei mondiale, totul centrîndu-se pe circulaţia capitalurilor şi urmărirea profitului.

Capitalismul este un ansamblu de structuri şi comportamente ce s-au dezvoltat treptat, în opoziţie cu sistemul feudal.

Structurile economice sînt constituite, în principal, din:

a) Întreprinderea privată: ea se caracterizează prin separaţia dintre cei ce aduc ca aport capitalul (capitaliştii) şi cei ce contribuie cu munca (salariaţii). Întreprinderea produce pentru a vinde, căutînd să-şi maximizeze profitul;

b) Piaţa. Capitalismul este o economie descentralizată în care preţurile orientează şi ajustează comportamentele ofertanţilor şi solicitanţilor.

Structurile mentale şi culturale. Aceste structuri poartă drept nume: a) Individualismul: individul primează asupra Statului; b) Utilitarismul: orice act este ghidat printr-un calcul ce consistă în maximizarea

interesului urmărit şi minimizarea neîmplinirilor; c) Aşa-numitul “spirit al capitalismului” (în sensul dat de Max Weber): reuşita

materială pe pămînt este un semn al alegerii divine, cu condiţia ca ea să fie însoţită de un mod de viaţă creştin, cvasiascetic, care favorizează economisirea şi reinvestirea.

Structurile juridice şi politice Aceste structuri codifică şi acompaniază întregul.

a) Structurile juridice se bazează în mod fundamental pe dreptul de proprietate privată şi pe dreptul contractual, două reguli juridice indispensabile exercitării, manifestării libertăţii de întreprindere şi de comercializare;

b) Structurile politice. Forma acestora trebuie să fie un Stat de drept însărcinat cu respectarea ordinii de drept. Statul reprezintă concesia pe care societatea trebuie să o facă pentru a-şi proteja drepturile sale civice (libertăţile civile). Se vorbeşte astfel despre Statul-jandarm.

Economie

395

Structurile sociale Pentru prezentarea acestora se disting cel puţin două abordări:

După Karl Marx, separarea posesorilor de capital de cei ai braţelor de muncă a creat două clase sociale ale căror interese sînt antagoniste, căci relaţiile existente între ele sînt de exploatare economică şi de dominaţie politică şi socială;

După Alexis de Tocqueville, dezvoltarea economiei capitaliste conduce către democraţie, iar odată cu aceasta societatea se aşează în jurul unei vaste clase de mijloc.

2. Tranziţia românească către o societate capitalistă În cîmpul cunoaşterii ştiinţifice veritabile, evoluţia economiei româneşti postdecembriste este încă o necunoscută. Transformările economice pe care le parcurge ţara noastră - ca şi celelalte ţări postsocialiste - îşi afla originea în gravele dezechilibre structurale şi perversiuni ale modului de funcţionare a economiei moştenite de la comunism. Cu un profil de creştere neregulat, cu caracteristici clare de vulnerabilitate la şocuri interne şi ecterne, mai cu seamă în privinţa inflaţiei, finanţelor publice şi conturilor externe, economia noastră a funcţionat în anii '80 ca o economie de război. La aceste dificultăţi se adaugă cele provenind din faptul că ele survin într-un moment în care capitalismul însuşi cunoaşte cea mai lungă criză structurală din întreaga sa istorie, ca şi cele născute din propriile noastre erori, ezitări şi malversaţiuni. Astfel – cum spunea Joan Robinson – “economia îşi urmează drumul şchiopătînd, cu un picior în ipoteze neverificate şi cu celălalt în sloganuri neverificabile”.39 Dacă ar fi să judecăm în termenii marilor etape, ai marilor mişcări economice, observabilă este deocamdată doar vremea unei rapace acumulări primitive de capital, pe orice cale şi cu orice mijloace şi o firavă activare a lichidităţilor Vestului în căutare de noi debuşee. Libertatea este o armă pentru cei puternici; pentru cei slabi şi lipsiţi de exerciţiul ei, libertatea poate deveni – cel puţin la începuturile manifestării şi conştientizării sale – o piedică cu un efect de bumerang. Liberalismul economic, piaţa definită ca regulator al vieţii sociale, formează ansamblul ideologic adoptat – dar neadaptat - în mod spontan, ce guvernează aceste crize multiple, mai mult sau mai puţin obiective, mai mult sau mai puţin inevitabile. Dincolo de aceasta, doar o sumă de incertitudini, despre care istoria ne învaţă că pot sfîrşi rău... Dacă se recunoaşte definiţia dată subdezvoltării de către François Perroux în 1954 – dominaţie externă, dezarticulare internă, neacoperire a “costurilor omului” –

39 Preluat din Gilles Gaston Granger, Épistémologie économique, în Énciclopedie économique, vol.I, Economica, Paris, 1992, p.3.

Tiberiu BRĂILEAN

396

trebuie să admitemcă sîntem o ţară subdezvoltată, o subdezvoltare originală desigur, eterogenitatea fiind o regulă în această lume suprarealistă a sărăciei. Am extras întreprinderile de sub carapacea planificării, dăruindu-le, în lipsa unei pieţe reale, libertatea de a muri fericite – de fapt de a agoniza, pentru că de murit încă nu au permisiunea, neexistînd o lege a falimentului; am suprimat instanţele de tutelă, fără a instaura instanţe de drept contractual respectate; am rupt liniile verticale, fără a se naşte încă trainice legături orizontale; am liberalizat preţurile fără a sparge marile monopoluri de stat şi fără a avea o veritabilă concurenţă etc., etc. Dar uităm mereu că structurile şi mentalităţile nu evoluează decît lent, că piaţa nu se creează prin decret şi că în occident chiar ea este produsul unei lungi istorii seculare. Transformarea lui “homo sovieticus” în “homo oeconomicus” cere timp. Un discurs pur ideologic, à propos de piaţă, o utilizare abuzivă, mitică aproape a acestui termen a condus la alte deziluzii. Ceea ce trebuie să facem este să construim piaţa nu să vorbim despre ea. Ori, inerţia şi lentoarea mutaţiilor economice în curs este mult mai puternică decît cea a discursurilor ţinute pe acest subiect. În locul unei terapii de şoc, economia noastră a suportat mai multe şocuri fără terapie. În acelaşi timp, programul adoptat poate fi o manieră de a masca voinţa unei reforme limitate. Peter Bod spunea că “Dacă tranziţia este rapidă şi se efectuează într-un cadru democratic, ea trebuie finanţată din exterior. Dacă lipsesc asemenea finanţări şi ţara trebuie să conteze pe propriile resurse, pentru a fi rapidă tranziţia trebuie asigurată de către un guvern autoritar şi puternic. În fine, o tranziţie paşnică şi autofinanţată va lua în mod necesar mult timp.”40 Experienţa celorlalte ţări estice a arătat că opţiunile radicale (cazul Poloniei) şi cele progresive, graduale (cazul Ungariei) au ajuns la rezultate destul de asemănătoare (inclusiv revenirea la putere a fostelor partide comuniste transformate) şi că dacă datele structurale iniţiale par a cîntări mai greu în privinţa diverselor traiectorii observate după 1989. Din acest punct de vedere moştenirea nu ne-a avantajat deloc. Se poate estima că mizele principalelor strategii ale tranziţiei s-au deplasat cu timpul de la domeniul macroeconomic la aspectul structural al reformelor; chestiuni de privatizare şi de susţinere a noului sector privat, reforma sistemului financiar, rolul ajutorului extern, definirea noilor politici publice etc. Previziunile cele mai optimiste ale Băncii Mondiale estimează, însă, pentru România că nivelul producţiei înregistrate anterior lui decembrie 1989 nu va fi atins înainte de anul 2000.41 Şi tot Banca Mondială atrage atenţia că o ţară care duce o bună politică economică se dezvoltă de două ori mai repede, iar una care duce o proastă politică economică se adînceşte într-o recesiune de două ori mai gravă decît cea considerată

40 Wladimir Andreff, La crise des économies socialistes. La rupture d'un systeme, Presses Universitaires de Grenoble, 1993, p.348. 41 A se vedea, în acest sens, studiile: .Éurope centrale et orientale. Bilan des politiques de transition vers l'économie de marche, în “Problemes économiques”, nr. 2345, 13 oct.1993; Situation et pérspéctives des pays d'Éurope centrale et orientale de l'ex – URSS, în “Pérspéctives économiques de l'OCDE, decembrie 1992; Grzegorz Kolodko, Stabilisation, recession et croissance économique dans les économies post-socialistes: etat des lieux” , în “Économie prospective internationale”, trim.III 1992.

Economie

397

obiectiv ineluctabilă, recesiune în care rămîne mai mult timp. Nu este posibil de a ascunde consecinţele politicilor eronate, dar e posibil şi necesar de a trage concluzii necesare... Absenţa profesionalismului, insuficienţa imaginaţiei şi alterarea simţului responsabilităţii se plăteşte scump. “Referinţa la responsabilitate se face tot timpul “in vivo”, nu “in vitro”.42 Între teoreticienii economici şi cei care decid politica economică se interpun o serie întreagă de consilieri cu defornări de tot felul, aplicări parţiale sau cu însăşi utilizarea periodică a ideilor ca pretext pentru a face cu totul altceva decît ceea ce ele propun. Pe de altă parte, decizia economică pe care puterea centrală o întîrzie sau o abandonează este numai parţial şi inegal recuperată de către structurile economice descentralizate, aflate în stare incipientă. Dinamica triadei: stabilizarea macroeconomică - schimbări instituţionale – restructurare microeconomică - este pentru noi foarte lentă. Economia de piaţă are nevoie de instituţii şi de o putere pentru a face respectate aceste instituţii. Dacă este dificil de vorbit încă de regularizare prin piaţă, putem spune totuşi că măsurile de stabilizare şi de liberalizare adoptate au asigurat o ruptură cu vechea economie socialistă, mercantilizînd mentalităţile şi comportamentele. Dar se confundă încă căutarea laborioasă şi permanentă a profitului cu cîştigurile speculative realizate în grabă, libera concurenţă cu legea junglei alimentată printr-o “descurcăreală” fără scrupule, negocierea contractuală cu trişarea şi corupţia, plata unei taxe cu vărsarea unei carafe cu vin, loialitatea în afaceri cu inocenţa etc. Pe scurt, se impune o etică nouă a afacerilor. Ameninţările care subzistă sînt legate esenţialmente de persistenţa dezechilibrelor macroeconomice şi de lentoarea restructurărilor. Riscurile instabilităţii economice şi sociale actuale sînt mari, combativitatea şi rezistenţa populaţiei la degradarea veniturilor reale fiind în creştere. Eforturile consimţite de către societatea românească au fost importante. Dar reacţia populaţiei care nu vede fructele, care ştie ce pierde fără a şti ce are de cîştigat, ar putea fi prejudiciabilă pentru toate aceste eforturi. Deocamdată, dificultăţile conduc nu atît la mişcări sociale de masă, cît la întărirea curentelor politice aflate departe de inspiraţia democratică, ceea ce poate ameninţa ansamblul proceselor de reformă şi de integrare internaţională. Prea mari inegalităţi economice pot vida de conţinut libertăţile formale pe diverse căi ocolite, cum sînt corupţia justiţiei şi monopolul mijloacelor de informare.

Tranziţia este în mod necesar un proces inegalitar şi conflictual, pentru că ea generează, înainte de toate, un fenomen de redistribuire rapidă şi uneori forţată a veniturilor, patrimoniilor, drepturilor de proprietate, privilegiilor, funcţiilor, statutelor şi puterilor. Fiind un proces inegalitar, rezultatul este concentrarea avantajelor în mîinile unei minorităţi de “beneficiari” ai tranziţiei şi difuzarea costurilor asupra unei majorităţi de “perdanţi”, cel puţin în primele etape.

42 Alain Etchegoyen, Les temps des résponsables, Julliard, Paris, 1993, p.250.

Tiberiu BRĂILEAN

398

Se remarcă, în acelaşi timp, continuităţi de dimensiuni semnificative ale vechiului sistem: economia paralelă persistă şi chiar proliferează, în ciuda legalizării sectorului privat, situaţiile de monopol, administrativ organizate, privilegiile şi rentele nu au dispărut şi adesea beneficiarii lor nu s-au schimbat; conflictul de repartiţie caracteristic vechiului sistem şi soluţia sa inflaţionistă nu s-au atenuat, ba din contră, forma de proprietate majoritară este aceeaşi, deci concentrarea puterii economice nu a diminuat teribil; corupţia, birocraţia şi activităţile gen mafia nu regresează. Hansner utilizează expresia de “vid sistemic”, ce vrea să indice faptul că, după prăbuşirea economiei socialiste, nici o coerenţă care să tindă a deveni sistemică nu a fost încă observată. Ideea de vid nu este cea mai fericită, în măsura în care – dimpotrivă – tranziţia e o perioadă în care două sisteme economice coexistă, unul în distrugere, celălalt în construcţie. Dar nu este exclus – şi acesta este pericolul cel mai mare – nici ca tranziţia să fie o hibridare, o congruenţă negativă a economiilor socialiste cu aspectele cele mai nedorite ale capitalismului. Puterea trece din ce în ce mai mult de la decidenţii politici doritori a-şi maximiza privilegiile (birocraţii centrale, potentaţi locali, nomenclaturişti etc.), la decidenţii economici urmărind a-şi maximiza cîştigurile monetare (manageri, antreprenori, businessmani şi alţi afacerişti), chiar dacă adesea nu putem fi siguri că e vorba de indivizi diferiţi. Perioada actuală este deschisă unor diverse viitoruri posibile, ieşirea din ea fiind fundamental nesigură. Ce-i e făcut? După marea criză din '29 - '33 J. Schumpeter afirma: “analiza noastră ne conduce la convingerea că relansarea nu este sănătoasă decît dacă ea se produce în mod spontan.”43. O observaţie asemănătoare a făcut şi L. Robins.44 Acum criza este mai profundă decît altă dată, e sistemică, deci şi reformele trebuie să fie pe măsură chiar dacă G. Roland vedea un paradox al reformelor, astfel: “dacă situaţia economică este bună, reforma nu e necesară; dar dacă ea este proastă atunci reforma nu este posibilă”.45

43 J. Schumpeter, Dépression, în “The Economics of the Recovery Program”, New York, Whittlesey House, Mc.Graw-Hill, 1934, p.20. 44 L. Robins, The Great Depressin, Londra, Macmillan, 1934. 45 G. Roland, Régulation et réforme en URSS, în “Problemes économiques”, nr.2165, 1993.

Economie

399

XVIII. Echilibrul şi optimul economic

1. Conceptul de echilibru economic

Etimologic, termenul de echilibru vine din latinescul “aequilibrium” (aequs = egal; libra = balanţă). Echilibrul economic poate fi considerat problema centrală, punctul de plecare şi, în acelaşi timp, finalitatea demersului economic.

Concept sintetic, suferind de un exces de sens, echilibrul economic general este o sumă nearitmetică, o rezultantă a mai multor echilibre parţiale: echilibrul bugetar, echilibrul financiar, echilibrul monetar, echilibrul balanţei comerciale, al balanţei de plăţi externe ş.a. El desemnează egalitatea între nevoi şi resurse, între cerere şi ofertă, la diferite niveluri de manifestare a acestora. Astfel, vorbim de echilibrul macroeconomic, microeconomic sau în profil teritorial. Echilibrul economic general poate fi realizat şi în condiţiile existenţei unor dezechilibre parţiale, dacă acestea se pot resorbi prin compensare reciprocă.

Echilibrul economic nu are numai un aspect cantitativ, ci şi unul calitativ, legat de modificările structurale din economie, de factorii cauzali ce conduc la o situaţie de echilibru sau la una de dezechilibru, de intensitatea şi eficienţa utilizării resurselor etc. De asemenea, se vorbeşte de echilibrul economic funcţional şi structural, de echilibrul economic pe termen scurt, mediu sau lung. Desigur, în toate cazurile, este vorba de un echilibru relativ şi de un echilibru dinamic. Economia tinde doar către starea de echilibru, percepţia acesteia fiind mai mult un atribut al spiritului ce are capacitatea de a imagina oprirea timpului şi de a fotografia momentul. În realitate, permenent e doar dezechilibrul, aflat şi el în continuă mişcare, deplasare între stări mereu diferite între punctele de echilibru aflate şi ele mereu la alte niveluri, deci un dezechilibru dinamic.

Starea de dezechilibru poate fi, însă, o stare normală, necesară ascensiunii spre un nou nivel de echilibru sau o stare de dezechilibru cronic, de disfuncţionalitate gravă a economiei.

Conceptul de echilibru economic este un instrument metodologic util ştiinţei economice, cu precădere atunci cînd este aplicat în mod direct în analiza unor situaţii economice concrete.

Tiberiu BRĂILEAN

400

Primul care a elaborat un model al echilibrului economic general a fost Leon Walras. El susţine că un sistem este în echilibru atunci cînd el nu tinde în mod spontan să părăsească poziţia în care se află. Acest echilibru poate fi stabil, instabil sau neutru. Dacă e stabil, orice mişcare – necesarmente exogenă - care îndepărtează sistemul de poziţia sa de echilibru suscită forţe interne sistemului ce tind a-l stabiliza; dacă e instabil, cea mai mică mişcare în afara echilibrului suscită forţe interne care îndepărtează încă mai mult sistemul de poziţia sa iniţială de echilibru. Echilibrul va fi considerat ca neutru dacă, urmare a unei perturbări a echilibrului său iniţial, sistemul nu tinde să revină la prima sa poziţie, dar tinde să se stabilească într-o nouă poziţie de echilibru.

2. Optimul economic Căutarea optimului economic a preocupat întotdeauna pe cercetătorii fenomenelor şi proceselor economice.Ea ţine de natura umană, de dorinţa omului spre bine, de năzuinţa lui homo-oeconomicus, de a-şi atinge ţelurile propuse cu minimum de efort. Dar conţinutul economic al categoriei de optim nu a început să se contureze decît odată cu procesul de matematizare a ştiinţei economice, iar cuantificarea sa a devenit posibilă prin folosirea calculului infinitezimal introdus în ştiinţă de Newton şi Leibnitz la sfîrşitul secolului al XVII-lea.

Optimul economic desemnează acea situaţie sau stare a economiei care asigură cea mai bună eficienţă economică şi corespunde cel mai bine intereselor urmărite. Varianta optimă e cea în care se obţine maximum de rezultate cu minimum de eforturi, în condiţiile respectării anumitor restricţii impuse de domeniul de cercetare dat.

Cea mai cunoscută elaborare în domeniu îi aparţine lui Wilfredo Pareto – discipol al lui Walras – şi poartă denumirea de “optim paretian”. El a fost definit ca o poziţie dincolo de care este imposibil să ameliorezi bunăstarea cuiva, “transformînd bunuri şi servicii prin producţie sau schimb, fără a diminua bunăstarea altcuiva”. Pareto a demonstrat că, de fapt există o infinitate de puncte de optim.

S-a încercat ulterior şi surprinderea optimului social, dar s-au întîmpinat dificultăţi în operaţionalizarea teoriei, mai ales ca urmare a imposibilităţii măsurării cantitative a utilităţii date de preferinţele personale ale indivizilor. De aceea, preocupările s-au axat în special pe problemele optimizării funcţiilor de producţie, care domină cercetarea optimului economic. Treptat, s-a constituit un capitol distinct al ştiinţei economice contemporane legat de teoria utilizării eficiente a resurselor, util în adoptarea deciziilor optime în multitudinea ipostazelor actului economic. Avîndu-l, însă, în centrul preocupărilor sale pe om, cu posibilităţile dar mai ales cu nevoile sale, teoria optimului economic studiază nu numai sfera producţiei, sub aspectele alocării şi utilizării optimale a resurselor, ci şi sfera consumului, în ipostaza de consumator, omul tinzînd să-şi maximizeze gradul de satisfacere a nevoilor sale materiale şi spirituale.

Economie

401

3. Raportul echilibru-optim economic Deşi opiniile privind raportul dintre conceptul de echilibru economic şi cel de optim economic sînt contradictorii, înclinăm către poziţia economiştilor neoclasici americani, în sensul că “Fiecare echilibru competitiv este un optim paretian şi fiecare optim paretian este un optim competitiv”. Afirmîndu-se practic identitatea poziţiilor de echilibru şi de optim în realitatea economică. Şi totuşi, realitatea demonstrează că nu fiecare punct de echilibru comportă şi caracteristicile unui optim economic, nu orice nivel de echilibru reprezintă situaţia cea mai bună. Optimul economic nu poate fi însă conceput în afara echilibrului economic, desigur în accepţiunea sa de stare relativă.

Ca şi în cazul echilibrului, optimul economic se prezintă sub forma unei multitudini de optimuri parţiale. Optimul economic global va fi atins în acel punct în care, asigurîndu-se echilibrul relativ dintre nevoile şi resursele de care dispune societatea, se realizează cea mai eficientă alocare şi utilizare a întregului potenţial material, financiar şi uman existent.

4. Raportul echilibru-dezechilibru economic

Teoria economică actuală cunoaşte dezvoltarea concepţiei potrivit căreia viaţa economică, asemenea altor sisteme din natură, este caracterizată nu prin echilibru, ci prin dezechilibru, prin tendinţa de creştere a entropiei, nu prin ordine, ci prin dezordine, nu prin perfecţiune, ci prin imperfecţiune.

“Realitatea unică constă în îmbinarea ordinei cu dezordinea”, afirmă Henri Gnitton.

Merită reţinută în context contribuţia economistului american de origine română Nicolas Georgescu Roegen, în lucrarea Legea entropiei şi procesul economic. Conştientizarea dezechilibrului ca stare normală a economiei orientează cercetările nu spre creşterea gradului de rafinament econometric al unui ideal abstract, al unei perfecţiuni formale, ci spre studierea concretului, a disfuncţionalităţilor sistemului, a posibilităţilor de a face compatibile diferite opţiuni de politică economică. Impotantă este asigurarea optimului economic în condiţiile menţinerii dezechilibrului economic în limite tolerabile, admisibile. Şi totuşi ideea de echilibru economic reprezintă o adevărată obsesie, atît pentru teoria, cît şi pentru practica economică şi aceasta pentru că agenţii economici au nevoie de un ideal. De aceea, Henri Gnitton introduce ideea unui circuit generalizat, avînd ca esenţă idealul unui echilibru mereu pierdut, dar regăsit mai curînd sau mai tîrziu, însă mereu la alt nivel considerat. Regăsim simbolul spiralei. Conceperea echilibrului ca un circuit avînd în centrul său fiinţa umană înţeleasă integral, înţelegerea faptului că perfecţiunea nu poate exista decît prin imperfecţiune şi

Tiberiu BRĂILEAN

402

că ştiinţa economică trebuie să caute nu perfecţiunea în economie ci reducerea cît mai mult posibil a gradului de imperfecţiune ar contribui la reînnoirea economiei politice prin concilierea cu sine însăşi, în ipostaza de ştiinţă a acţiunii umane. Recunoaşterea faptului că economia – ca unul din cele mai complexe sisteme sociale – se hrăneşte din dezechilibru şi dezordine nu îndreptăţeşte abandonarea preocupării pentru căutarea echilibrului economic, ci ar putea degenera în haos şi anarhie, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga societate.

În ţările cu economie avansată, sistemul economic se menţine în echilibru relativ pe seama concurenţei şi liberei iniţiative, care realizează o adevărată selecţie naturală a agenţilor viabili, capabili să utilizeze resursele disponibile potrivit nevoii sociale, în condiţiile unei eficienţe economice ridicate. Dar, cu tot potenţialul lor ridicat, şi aceste economii sînt vulnerabile, echilibrul de care vorbeam fiind influenţat nu numai de factori economici dar şi de multipli factori politici, militari, sociali, ecologici, etc.

În ţările slab dezvoltate problema este cea a asigurării unui dezechilibru de subzistenţă pentru satisfacerea măcar a nevoilor fundamentale ale populaţiei. În condiţiile accentuării interdependenţelor dintre economiile naţionale prin intermediul pieţei mondiale, problematica echilibrului economic a depăşit cadrul naţional, trecîndu-se la acţiuni concrete pe plan internaţional, concretizate în multiple forme, de la înţelegeri şi acorduri bilaterale, la integrarea economică regională şi întîlniri periodice “la vîrf”.

5. Abordări actuale

Majoritatea economiştilor contemporani de autoritate şi prestigiu consideră

economia de piaţă ca fundamental stabilă şi cred în echilibrul inerent al sectorului privat. Ei susţin irelevanţa preocupării pentru aflarea unui presupus echilibru pe termen scurt şi pledează cu insistenţă pentru obiectivele şi măsurile care înscriu sistemul economic pe traiectoria de evoluţie optimă pe termen lung, care permit ajustările libere, alocarea eficientă a resurselor, productivitate maximă şi spirit întreprinzător. Neoliberalii sînt adepţi ai echilibrului valrasian, paretian, pentru ei economia cunoaşte doar dezechilibre temporare şi nu echilibre non-valrasiene, iar “mîna invizibilă” a lui Adam Smith funcţionează destul de bine. Neoliberalismul se bazează pe modelul echilibrului clasic în care include anticipaţiile (adaptative la Friedman, Brunner, Meltzer, Patinkin; raţionale la Lucas, Barro, Sargent, Wallace, Kydland, Prescott, Gordon). Aceştia din urmă, fondatori ai sistemului noii macroeconomii clasice, radicalizează mesajul ineficacităţii politicii macroeconomice conjuncturale, dar modelul lor se bazează pe aceleaşi ipoteze principale. Preţurile au o flexibilitate suficientă pentru a realiza echilibrul fiecărei pieţe, iar valorile naturale sînt cele ale echilibruluii walrasian, imperfecţiunile datorîndu-se tocmai îndepărtărilor de la nivelul natural de echilibru. Spre exemplu, oferta ar depinde de nivelul natural al producţiei, determinat

Economie

403

prin date structurale (funcţia de producţie, funcţii de comportament etc.) şi de ecartul între preţurile anticipate şi cele realizate. Credinţa acestei şcoli de gîndire în virtuţile reechilibrante ale flexibilităţii preşurilor intră însă în contradicţie cu acţiunea reală a factorilor de rigiditate care împiedică echilibrul: concurenţa imperfectă, costurile tranzacţiilor, asimetriile de informare ş.a. În societatea actuală logica economiei de piaţă este jenată de rigidităţile instituţionale care interferează anumite pieţe (în special cea a muncii) şi de locul din ce în ce mai important ocupat de sectorul necomercial. Un anumit eclectism al obiectivelor pare astăzi inevitabil pentru asigurarea echilibrului economic general. Spe exemplu, pentru crearea condiţiilor unei creşteri sănătoase trebuie angajată lupta pe termen mediu şi lung contra inflaţiei şi dezechilibrelor financiare, aplicînd în paralel moderarea monetară şi asanarea bugetară. În încheiere să notăm contribuţia în domeniu – foarte puţin cunoscută - a matematicianului român Abraham Wald46 care a adus, în 1933, proba matematică a existenţei echilibrului general, utilizînd o teoremă a punctului fix. Demonstraţia a fost continuată ulterior şi generalizată de alţi autori (John von Neuman – 1935, Kenneth Arrow şi Gerard Debreu – 1950), care i-au dat o semnificaţie economică mai evidentă. Este interesant să reţinem încă un primat românesc în istoria ştiinţei. De asemenea, contribuţii importante la definirea condiţiilor unui echilibru general stabil a adus un alt cunoscut economist american de origine română - Anghel Rugină. În Principia Economica, el susţine că pentru rezolvarea satisfăcătoare a problemei e necesar să întrebuinţăm două modele: unul care să reprezinte realităţile date în condiţii de dezechilibru (Keynes) şi altul care să reprezinte realitatea potenţială ideală în condiţia de echilibru general stabil (Walras). Al doilea model seveşte drept ghid de orientare pentru măsurile de luat şi direcţia în care ele trebuie aplicate pentru ca problemele ridicate în primul model să-şi găsească rezolvarea. Aceste două modele – afirmă Rigină - sînt singurele ce pot satisface soluţionarea problemelor economico-financiare ale veacului nostru la Apus, ca şi la Răsărit, la Nord ca şi la Sud. Într-un plan teoretic mai larg, Anghel Rugină anunţă o nouă revoluţie în ştiinţă, care să aducă cu sine reunirea economiei pozitive cu cea normativă, a cantitativului cu calitativul, naturalului cu artificialul, subiectivului cu obiectivul, echilibrului cu dezechilibrul.

46 Prima revolutie a fost cea a echilibrului stabil (Qnesnay, Smith, Walras), corespunzînd fizicii newtoniene; A doua revolutie, sau şcoala dezechilibrului (Malthus, Sismondi, Marx, socialiştii francezi, istoricii germani şi institutionaliştii americani, Keynes), corespunde relativismului einsteinian.

Tiberiu BRĂILEAN

404

XIX. Economia mondială

Caracteristica cea mai pregnantă a lumii de astăzi o constituie amplificarea şi intensificarea interdependenţelor dintre ţări. La sfîrşitul anilor '80 crahurile bursiere se multiplică şi ating toate zonele financiare ale globului. Cîţiva ani mai tîrziu, asistăm la prăbuşirea şi transformarea leagănului comunist. O economie mondială capitalistă se constituie, fiecare economie naţională nefiind decît o piesă în acest vast puzzle planetar.

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi al relaţiilor economice stabilite între ele în virtutea interdependenţelor dintre ţări, generate de diviziunea mondială a muncii, precum şi mecanismele, normele juridice şi instituţiile cu caracter naţional, regional sau cu vocaţie universală pe baza cărora aceste relaţii se desfăşoară.

Această economie mondială este rezultatul unui proces ce a început în secolul trecut odată cu avîntul luat de schimburile internaţionale. Acestei internaţionalizări a schimburilor i s-a adăugat internaţionalizarea producţiei, al cărei vector îl constituie firmele multinaţionale. Această nouă strategie a firmelor, desfăşurată la scară mondială s-a însoţit de o internaţionalizare a capitalurilor şi monedelor.

1. Internaţionalizarea schimburilor 1.1. Liber schimb contra protecţionism

După Adam Smith, autorul teoriei avantajelor absolute în comerţul internaţional, fiecare ţară îşi sporeşte bogăţia specializîndu-se, producînd şi expotînd produsele pentru care posedă un avantaj absolut, generat de costurile de producţie inferioare altor ţări. În revanşă, ţara respectivă va importa bunurile pentru care ea nu deţine acest avantaj absolut.

Această teză a specializării internaţionale pe baza avantajului absolut are meritul de a indica debuşee pentru produsele cu productivitate ridicată ce se confruntă cu limitele pieţei interioare. Dar ea prezintă inconvenientul de a restrînge comerţul internaţional doar la ţările care nu au un avantaj absolut.

După David Ricardo, autorul teoriei avantajelor comparative, fiecare ţară îşi sporeşte bogăţia, specializîndu-se, producînd şi exportînd produsele pentru care deţine un avantaj comparativ. Dacă ţara posedă mai multe avantaje absolute, avantajul său comparativ rezidă în cel mai mare din avantajele sale absolute. Dacă ţara considerată nu posedă nici un avantaj absolut, avantajul său comparativ va rezida în dezavantajul său cel mai mic.

Economie

405

Pot exista deci, cîştiguri mutuale pentru toate ţările participante la schimburile economice internaţionale. Ipotezele reţinute de Ricardo sînt următoarele:

valoarea mărfurilor este egală cu costurile lor de producţie; factorii de producţie nu sînt mobili; costurile de transport-asigurare etc. sînt nule; randamentele sînt constante.

Modelului lui Ricardo i se opun două tipuri de critici: pe de o parte valoare unei mărfi depinde de cerere. Marfa “x” poate fi mai solicitată decît marfa “y”, spre exemplu. Pe de altă parte, raţionamentul lui Ricardo este unul static, el ignoră dinamica economică. Marfa “x” poate avea mai multe efecte industrializante decît marfa “y” de pildă. Există specializări purtătoare de dezvoltare în măsură mai mare (produsele industriale) şi altele în măsură mai mică (produsele primare).

După teorema lui Heckscher–Ohlin–Samuelson (economişti americani contemporani), fiecare ţară are interesul de specializa în producerea acestor bunuri ce reclamă cei ma mulţi factori de producţie pe care ţara respectivă îi deţine în cea mai mare cantitate şi de cea mai bună calitate, bunuri care sînt deci mai puţin costisitoare.

Aceste teze ale teoreticienilor liberali au avut însă şi destule critici. Friederich List (economist german din prima jumătate a secolului al XIX-lea) a emis teza “ protecţionismului educator “. Potrivit acesteia o ţară ce dezvoltă o industrie tînără are tot interesul să o protejeze de industriile străine mai competitive pe întreaga perioadă a copilăriei sale. Ajunsă la maturitate, această industrie trebuie şi poate să înfrunte de acum concurenţa externă în cadrul liberului schimb. Nicolas Kaldor (economist britanic din secolul XX) asociază teza lui List la industriile îmbătrînite. Raymond Vernon (economist american al secolului XX) asociază ciclul produsului şi strategia firmei. Viaţa unui produs trece prin patru faze – susţine Vernon: dematajul, creşterea, maturitatea şi declinul. Strategia firmei producătoare trebuie să evolueze în funcţie de acest ciclu de viaţă. Astfel, în faza demarajului, firma se mulţumeşte cu piaţa interioară. Apoi, odată cu creşterea vînzărilor, ea începe să exporte pe pieţele externe, beneficiind de un efect de competitivitate sporit. În a treia fază, cererea internă stagnează iar costurile de producţie cresc.Atunci este momentul în care se impune relocalizarea producţiei într-o regiune în care mîna de lucru este mai ieftină. În cea de-a patra fază, devine mai puţin costisitor de a importa produsul respectiv, decît de a continua să-l fabrici.

Conform teoriei marxiste referitoare la imperialism şi schimbul inegal, diviziunea internaţională a muncii este indispensabilă capitalismului pentru ca acesta să se poată reproduce pe scară lărgită. Exportul capitalurilor în ţările cu economii periferice, succede exportului mărfurilor: este faza imperialismului, pe care Lenin o considera drept stadiul suprem, ultim al capitalismului. Extinderea capitalismului în ţările lumii a treia permite contracararea scăderii tendenţiale a ratei profitului în ţările capitaliste dezvoltate, centrale, graţie supraexploatării mîinii de lucru din economiile periferice.

Tiberiu BRĂILEAN

406

Mai mult, comerţul internaţional permite un schimb inegal ale cărui victime sînt ţările slab dezvoltate. La un preţ mondial echivalent, produsul ce provine din ţările sărace conţine mai multă muncă şi deci, mai multă plusvaloare decît produsul provenit din ţările mai bogate. Diferenţele de salarii sînt într-adevăr mai mari decît diferenţele de productivitate. Se înregistrează, deci, un transfer de valoare din ţările cu multă forţă de muncă slab plătită către ţările dotate cu capitaluri puternic performante, în care şi munca este mult mai bine plătită. Trebuie să amintim aici şi contribuţia celui mai cunoscut economist român, Mihail Manoilescu, care a fundamentat o adevărată teorie a complexului economic naţional, sugerînd orientarea sa pe o direcţie bine definită în diviziunea internaţională a muncii. Lucrarea sa cea mai importantă este Teoria protecţionismului şi schimbul internaţional, apărută în 1929 la Paris şi tradusă ulterior în mai multe limbi. Autorul consideră că “influenţa economică străină a rămas la noi tot timpul dominantă şi creatoare de destin” şi că “am fost dominaţi de un schimb exterior defavorabil şi spoliator.”47

Folosind drept criterii de bază în analiză productivitatea sectorială a muncii şi polemizînd ca Ricardo, Manoilescu sesizează o superioritate netă a industriei faţă de agricultură, deci a ţărilor industrializate faţă de cele predominant agrare, comerţul internaţional avînd loc în favoarea celor dintîi printr-un schimb de neechivalenţe.

În speţă, Europa de Vest – spune autorul – vinde mărfurile sale industriale create de un muncitor pe produsele agricole a zece lucrători din Europa de Est. Ori, un astfel de schimb înseamnă exploatare, înseamnă dominaţie, de care se poate scăpa concentrînd economia naţională în direcţia productivităţii maxime pentru “realizarea unui maximum de putere de cumpărare internaţională cu minimum de muncă interioară.”48 În oponenţă, ce este liberul schimb? Liberul schimb consistă în libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a oamenilor, ceea ce presupune ridicarea tuturor barierelor protecţioniste. Începînd cu 1947, o negociere internaţională, un organism: GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ) este însărcinat să dirijeze reculul protecţionismului şi dezvoltarea liberului schimb. Deci GATT, reglementează actualmente comerţul internaţional. 70% din schimburile internaţionale de mărfuri sînt astăzi supuse regulilor GATT. După 1947, volumul schimburilor mondiale a crescut de 10 ori, iar nivelul mediu al tarifelor vamale ale principalelor ţări industrializate s-a redus de 8 ori. Regula cea mai cunoscută a GATT-ului este cea a “naţiunii celei mai favorizate”, conform căreia orice avantaj acordat de către o ţară membră alteia trebuie automat să fie extins la ansamblul ţărilor membre GATT. După crearea sa, acest organism a cunoscut opt runde de negocieri comerciale multilaterale. Ultima este runda Uruguay, ce a început în 1986 şi nu este terminată nici acum, datorită diferendelor ce opun SUA şi Uniunea Europeană referitor la produsele agricole. 47 Mihail Manolescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Georgescu Delafras, Bucureşti, 1942, p.71; 91. 48 Mihail Manoilescu, Théorie du protéctionisme et de l'échanger intérnational, Paris, Giard, 1929, p.35.

Economie

407

Avantajele liberului schimb sînt următoarele: o alocare optimă a resurselor pe întreaga planetă. Cum afirma Ricardo:

“fiecare ţară este specializată în domeniul în care ea este cea mai abilă”; cîştigurile pentru consumatori provenite din scăderea preţurilor antrenată de

o concurenţă internaţională sporită; cîştigurile pentru producători: noi pieţe de desfacere antrenează o creştere a

producţiei şi, deci, a încasărilor şi obligă la o scădere a costurilor; propagarea creşterii economice – liberul schimb difuzează creşterea

economică a ţărilor dezvoltate spre alte zone, trecînd prin transferurile de captal şi de tehnologii.

Împotriva acestor avantaje, promotorii protecţionismului avansează un anumit număr de argumente, prezentate anterior. Mai întîi, ei afirmă că este necesară protejarea industriilor tinere (List) – a propos, Manoilescu spunea că industriile sînt ca femeile: vor să fie tot timpul tinere-, a industriilor îmbătrînite (Kaldor). Din contra, liberul schimb ameninţă locurile de muncă din sectoarele non-competitive şi favorizează competiţia salarială, ceea ce conduce la adoptarea de politici economice de austeritate economică salarială în interiorul ţărilor. În fine, protecţionismul se justifică, în măsura în care el asigură protecţia sectoarelor strategice de care depinde bunăstarea naţională (sectoare cu tehnologie foarte avansată, cu un mare grad de ocupare a mîinii de lucru ş.a.). În fapte, în realitate, se constată un amestec de liber schimb cu o anumită doză de protecţionism. Discursul tuturor ţărilor dezvoltate este net liber schimbist, dar în practică lucrurile sînt ceva mai complicate. GATT veghează ca practicile comerciale să fie din ce în ce mai mult liber schimbiste, dar el nu poate împiedica adoptarea anumitor măsuri protecţioniste, uneori necesare pentru a limita riscurile inerente ale unui liber schimb absolut. Protecţionismul poate îmbrăca mai multe forme:

Un protecţionism selectiv (de exemplu: cote impuse pe vînzările de autoturisme japoneze în Franţa);

Un pretecţionism regional (exemplu: tarifele vamale externe comune ale ţărilor membre ale Uniunii Europene);

Acordul de autolimitare (exemplu: acordurile multifibră în domeniul textilelor);

Un protecţionism deghizat (reglementări privind igiena, securitatea şi normele tehnice).

1.2. Expansiunea comerţului internaţional Comerţul internaţional şi producţia mondială Comerţul internaţional creşte mai repede decît producţia mondială. Economiile naţionale sînt din ce în ce mai deschise unele către altele, ceea ce se traduce printr-o creştere a gradului de deschidere spre exterior (exporturi/PIB) al fiecărei ţări şi, de asemenea, a gradului lor de penetrare (importuri/vînzări interioare). Criza economică nu a încetinit această tendinţă de creştere, exceptînd o perioadă scurtă, între 1980-1982.

Tiberiu BRĂILEAN

408

Orientările comerţului mondial Comerţul internaţional se efectuează esenţialmente între ţările cu economie de piaţă dezvoltată (55% din exporturile mondiale au loc între aceste ţări). Ţările în curs de dezvoltare realizează 30% din exporturile mondiale, ocupînd deci o poziţie marginală în comerţul internaţional. Mai mult, schimburile acestor ţări se îndreaptă în principal tot către ţările dezvoltate. În rîndul ţărilor în curs de dezvoltare am inclus şi ţările ex-socialiste, chiar dacă există diferenţe între ele. Schimburile dintre ele, predominante anterior sub tutela CAER, sau redus dramatic după 1990, aceste ţări făcînd acum eforturi importante de a-şi regăsi pieţele reciproc pierdute pe temeiurile noi ale economiei de piaţă liberă. Comerţul internaţional şi diviziunea muncii Comerţul internaţional reflectă de cca. 20 de ani o nouă diviziune internaţională a muncii. Tradiţional, ţările cu economie de piaţă dezvoltată erau specializate în producţia de bunuri industriale, iar cele în curs de dezvoltare în producţia de bunuri primare, mai puţin prelucrate. Această diviziune tradiţională a muncii pe plan internaţional, a suferit două mutaţii importante. Mai întîi cele două şocuri petroliere (din 1973 şi 1979) au consacrat emergenţa ţărilor exportatoare de petrol (OPEC), iar în continuare ţările Asiei de Sud-Est, aşa numiţii “tigri” asiatici (Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Hong Kong) au cunoscut o dezvoltare extrem de spectaculoasă, au pătruns cu produsele lor industriale în mod masiv pe pieţele ţărilor occidentale dezvoltate, participarea lor tot mai semnificativă la producţia şi schimburile internaţionale mutînd, practic centrul de greutate al economiei mondiale în zona Asia – Pacific. Structura comerţului internaţional În structura comerţului mondial, partea produselor primare diminuează fără încetare în profitul produselor manufacturate, ce deţin acum 2/3 din comerţul de mărfuri, iar schimburile de servicii cresc mai repede decît cele de mărfuri. Eforturile depuse după 1976 de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (organism al ONU) cu scopul de a obţine o stabilizare a preţului materiilor prime au eşuat pe parcursul anilor '80, foarfecele preţurilor acţionînd în continuare în defavoarea acestora din urmă.

O altă caracteristică a comerţului internaţional este aceea că el devine un comerţ tot mai “captiv”, în sensul că o parte tot mai mare a schimburilor internaţionale se efectuează între filiale ale firmelor multinaţionale, comerţul internaţional devenind astfel, parţial, o “problemă internă” a marilor firme.

2. Internaţionalizarea producţiei şi a capitalurilor 2.1. Avîntul firmelor multinaţionale

Toate marile întreprinderi sînt astăzi firme multinaţionale, sau transnaţionale, astfel spus: firme compuse dintr-o societate mamă, localizată în ţara de origine sau într-

Economie

409

un “paradis fiscal” şi mai multe filiale implantate în diferite ţări. Strategia grupului este una mondială, definită la sediul mamă, dar fiecare filială străină are propria economie de gestiune. După 1945, s-au înregistrat două mari etape de avînt în direcţia multinaţionalizării firmelor. În anii 1950-1960 au fost în principal firme americane ce s-au implantat în Europa pentru a contura obstacolele tarifare, sau în ţările lumii a treia pentru a se apropia de sursele de materii prime sau pentru a utiliza mîna de lucru mai ieftină. În anii 1970-1980, firmele europene şi japoneze se internaţionalizează la rîndul lor pentru a-şi depăşi limita propriilor pieţe interioare şi se implantează pe piaţe mai vaste (SUA, Europa) sau în ţări aflate pe cale de industrializare rapidă (noile ţări industrializate) pe a-şi mări producţia şi a-şi diminua costurile salariale. După 1990, poate fi marcată o a treia etapă importantă şi anume implantarea firmelor multinaţionale occidentale sau asiatice în ţările fostului lagăr socialist ce oferă pieţe interesante şi o forţă de muncă ieftină şi foarte calificată. 2.2. Strategia firmelor multinaţionale Ea poate urmări atingerea următoarelor obiective: Implantarea locală. Înlocuirea exporturilor printr-o implantare în zona respectivă

permite conturarea tarifelor vamale.

Reducerea costurilor. În această optică pot fi avute în vedere: reducerea costurilor salariale prin implantarea în ţările unde preţul mîinii de

lucru este mai mic; reducerea prelevărilor fiscale prin implantarea în ţările unde povara fiscală

este mai mică, sau în zone speciale – aşa-numitele zone economice libere; reducerea costurilor de transport, producînd la faţa locului mai curînd decît

exportînd; reducerea costurilor de cercetare-dezvoltare, amorsînd asemenea investiţii pe

pieţele cele mai mari posibile, cu capacitate de absorbţie cea mai ridicată.

Reducerea riscurilor. Pentru aceasta firmele vor încerca: să controleze debuşeele şi resursele de aprovizionare; să reducă riscurile financiare, căutînd toate oportunităţile de cîştig pe care le

oferă piaţa financiară internaţională; să reducă riscurile politice alegînd ţările sigure cu stabilitate politică şi care

oferă cît mai multe facilităţi investitorilor străini. 2.3. Efectele internaţionalizării producţiei a) Efecte asupra legilor pieţii. O treime din comerţul internaţional fiind un schimb

intern al firmelor internaţionale (comerţ “captiv”), el scapă astfel legilor pieţii; b) Efecte asupra diviziunii internaţionale a muncii. Se asistă în valuri de delocalizări

ce au bulversat diviziunea internaţională tradiţională a muncii, precum şi ierarhia

Tiberiu BRĂILEAN

410

dintre ţările internaţionalizate. Noile ţări industrializate au avansat pe poziţii fruntaşe în anumite industrii tradiţionale (textile, siderurgie, construcţii navale etc.), iar Japonia a devenit o putere economică;

c) Efecte asupra politicilor economice. Au existat destabilizări ale politicilor economice ce au rămas naţionale, adică ancorate pe un anumit teritoriu, atunci cînd fluxurile economice sînt mondiale şi ignoră frontierele.

d) Efecte asupra circuitelor financiare. S-au înregistrat şi multinaţionalizări sau mondializări ale băncilor care şi-au urmat clienţii-întreprinderi. Pieţele de schim şi pieţele de capital şi-au văzut operatorii multiplicîndu-se iar activitatea acestora deplasîndu-se în jurul întregii planete. O piaţă mondială a banilor, pe termen scurt şi pe termen lung, s-a constituit prin interconexiunea diferitelor pieţe financiare internaţionale.

Ratele dobînzilor conduc dansul, iar capitalurile circulă din ce în ce mai repede. Enormul progres al tranzacţiilor pe pieţele de schimb reflectă facilitatea crescîndă cu care capitalurile circulă dintr-un loc în altul. În cătarea venitului celui mai ridicat cu cele mai mici riscuri, aceste capitaluri flotante sînt ghidate de mişcările ratei dobînzii. Ele sînt foarte mobile şi părăsesc o monedă sau un titlu pentru altă monedă sau pentru un alt titlu, după condiţii şi intrerese, creînd astfel o mare instabilitate. Crahul bursier ameninţă în permanenţă echilibrul acestei pieţe financiare mondiale. 2.4. Mondializarea economiei capitaliste O nouă economie mondială se constituie puţin cîte puţin sub triplul efect al internaţionalizării schimburilor, multinaţionalizării firmelor şi internaţionalizării capitalurilor şi al monedelor. Dar acestei economii mondiale îi lipseşte un principiu coordonator şi regulator, în măsura în care politicile economice au rămas naţionale. Astăzi doar, Grupul cel 7 mari, al celor mai industrializate ţări (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada), precum şi, în parte, Uniunea Europeană încearcă timid să instaureze o armonizare şi o coordonare a diferitelor politici economice.

Economie

411

XX. Sistemul monetar internaţional

Internaţionalizarea schimburilor necesită mijloace internaţionale de plată. Întreaga perioadă de avînt a comerţului internaţional a cunoscut în acelaşi timp, un ansamblu de reguli monetare care l-au şi favorizat. A fost mai întîi etalonul-aur (secolul XIX), apoi sistemul de schimburi fixe instaurat prin acordurile de la Bretton Woods din 1945. După 1971, după celebrul anunţ al lui Richard Nixon de suspendare a convertibilităţii în aur a dolarului american, sistemul monetar internaţional şi-a pierdut regulile: monedele fluctuează liber pe pieţele de schimb, instaurîndu-se aşa-numitul sistem de schimburi flotante. Economia mondială se află mereu în căutarea unei ordini monetare, ordine pe care - deocamdată - doar Uniunea Europeană a ştiut să şi-o creeze în sînul său prin instituirea sistemului monetar european şi hotărîrea de introducere a monedei unice europene: Euro. Prin urmare, dezvoltarea comerţului internaţional este inseparabilă de existenţa şi funcţionarea unui sistem monetar internaţional care să ofere:

mijloace de plată acceptate de către toţi; un mecanism de ajustare a balanţelor de plăţi; o piaţă financiară internaţională, piaţă pe care o naţiune aflată în

dificultate să poată împrumuta capitaluri.

O monedă naţională poate avea o paritate fixă, calculată în raport cu un etalon, cum au fost: aurul şi/sau argintul, o monedă dominantă (lira sterlină în secolul XIX, dolarul în secolul XX) sau un coş monetar (ex: E.C.U. în cadrul Sistemului Monetar European, sau D.S.T. – drepturile speciale de tragere promovate prin acordurile F.M.I.).

De asemenea, moneda naţională poate avea o rată de schimb flotantă, stabilită pe pieţele de schimb. Rata respectivă poate să crească dacă moneda în cauză este cerută mai intens şi/sau oferită cu parcimonie (bani scumpi); sau să scadă în caz contrar, al unei cereri scăzute ca şi în cazul unei oferte abundente (bani ieftini). 1. Regimul de parităţi fixe (1945 – 1971) Consacrat prin acordurile de la Bretton Woods, acest regim monetar se baza pe trei principii fundamentale: a) Întietatea (predominanta) dolarului american. Dolarul constituie moneda cheie a sistemului monetar internaţional, cu funcţiuni excepţionale în economia

Tiberiu BRĂILEAN

412

mondială, poziţie menţinută şi actualmente, deoarece ea decurge din primatul economic, tehnic, financiar şi militar al Statelor Unite ale Americii. La Conferinţa monetar-financiară de la Bretton Woods el a fost impus şi recunoscut ca element de referinţă, reper central al sistemului monetar internaţional, stabilindu-i-se convertibilitatea în aur la un preţ fix de 35 $ uncia. b) Paritatea fixă. Toate celelalte monede naţionale sînt legate de dolar printr-o rată de schimb quasi-fixă. Doar o marjă de fluctuaţie de ± 1% în jurul parităţii oficiale este autorizată pe piaţa schimburilor. Banca Centrală este însărcinată să supravegheze şi să apere această paritate oficială. Dacă o monedă naţională se apreciază prea puternic în raport cu dolarul pe piaţa schimburilor, banca centrală trebuie să intervină cumpărînd dolari şi vînzînd cantităţi din propria monedă, pînă cînd preţul pieţei regăseşte marja de fluctuaţie autorizată. În situaţia în care banca centrală nu mai poate apăra paritatea oficială a monedei sale, autorităţile monetare trebuie să devalueze moneda naţională respectivă (dacă rata de schimb coboară sub -1%), fie să o reevalueze (dacă rata de schimb urcă peste 1%). c) Instituirea Fondului Monetar Internaţional. F.M.I. a fost însărcinat să vegheze la buna funcţionare a sistemului monetar internaţional şi să acorde împrumuturi ţărilor ce au nevoie de lichidităţi internaţionale pentru a depăşi o situaţie economică dificilă, în special pentru a regla deficitul balanţei lor de plăţi. Pentru aceasta, fiecare ţară fondatoare sau devenită membră ulterior a depus la fond o participaţie, făcînd un depozit în aur proporţional cu puterea sa economică şi tot astfel ea poate influenţa deciziile Fondului. Începînd cu anii '60-'70 regimul de la Bretton Woods a intrat treptat în criză, manifestîndu-şi contradicţiile intrinseci. SUA dispuneau de un privilegiu exorbitant: lor nu le revenea să-şi apere paritatea propriei monede. Statele Unite puteau utiliza dolarul pentru a regla deficitul balanţei lor de plăţi externe şi nu erau constrînse decît de a asigura convertibilitatea în aur. Utilizarea dolarului ca monedă internaţională necesită o emisiune crescîndă de dolari. Or, valoarea acestora este garantată prin stocul de aur american, iar în condiţiile în care cantitatea de dolari în circulaţie creştea, în timp ce stocul de aur rămînea relativ constant, dolarul nu mai putea fi convertibil în aur la cursul oficial. Deficitul cronic al balanţei de plăţi a Statelor Unite în timpul anilor '60 arată că din ce în ce mai mulţi dolari erau emişi şi din ce în ce mai mulţi circulau în afara Statelor Unite. Cauzele acestei hemoragii a dolarului sînt investiţiile directe în străinătate ale firmelor multinaţionale de origine americană, dar mai ales cheltuielile militare, în particular cele provocate de războiul din Vietnam. Din 1968 dolarul a devenit ca şi neconvertibil în aur. La începutul anilor '70, băncile centrale europene refuză să apere dolarul. În aceste condiţii, se apropie sfîrşitul sistemului partităţilor fixe. În august 1971, preşedintele Nixon suspendă convertibilitatea dolarului în aur, devaluează dolarul şi lărgeşte marjele de fluctuaţie. În 1973, dolarul este devaluat din nou. El începe să

Economie

413

floteze, iar toate celelalte monede îl urmează în acest dans ameţitor. Într-o a treia etapă, în 1976, acordurile de la Jamaica oficializează adoptarea regimului ratelor de schimb flotante. Aurul este demonetizat, iar drepturile speciale de tragere (DST) emise de către FMI, trebuie să înlocuiască dolarul ca nou mijloc de lichiditate internaţională. 2. Regimul ratelor de schimb flotante De la noul sistem se spera obţinerea unor rate de schimb “adevărate”, deoarece ele rezultau dintr-o singură lege: a cererii şi a ofertei. Se sconta, pe de altă parte, pe un dezangajament al băncilor centrale, care nu mai erau nevoite să-şi epuizeze rezervele de schimb pentru a apăra o paritate oficială a propriei monede şi, de asemenea, pe o mai mare independenţă a politicii monetare. În acelaşi timp, se aştepta o ajustare automată a balanţelor de plăţi: deficitul ar antrena o scădere a ratei de schimb ce ar încuraja exporturile şi ar facilita importurile, facilitînd astfel întoarcerea la schimburi externe echilibrate. Se credea, în fine, că se vor frîna speculaţiile asupra monedelor, pentru că nu ar mai fi existat nici reevaluări, nici devaluări de anticipat. În realitate, rezultatele s-au vădit contrare efectelor aşteptate. În primul rînd, variaţia spontană a ratelor de schimb nu a permis ajustarea balanţelor de plăţi. Excedentele comerciale ale Japoniei şi ale Germaniei de Vest nu au dispărut, în ciuda reevaluării yenului şi a mărcii. De asemenea, domneşte o foarte mare instabilitate pe pieţele de schimb ilustrată printr-un “dute-vino” permanent al dolarului după 1973. Această instabilitate a ratelor de schimb a făcut să se nască un nou risc în materie de comerţ internaţional: riscul de schimb. Pe de altă parte, mişcările speculative s-au amplificat. Capitalurile flotante pot părăsi în mod brutal o monedă pentru a se converti într-o alta. Dacă se doreşte reducerea instabilităţii ratelor de schimb, politicile economice trebuie să fie convergente. Într-adevăr, variaţia ratei de schimb a unei monede depinde de variaţia ratei inflaţiei, de cea a ratelor dobînzilor şi de rezultatele comerţului exterior (în principal, soldul balanţei comerciale şi al balanţei de plăţi externe). Cu cît diferitele rate ale inflaţiei sînt mai diferite, cu cît ratele dobînzilor sînt mai divergente şi dezechilibrele comerciale mai persistente, cu atît ele vor afecta mei mult ratele de schimb. O tentativă de gestiune concertată a sistemului monetar internaţional întreprinde, după crearea sa, Grupul cel 7 ţări cele mai bogate (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada) la care încearcă să se alăture în ultimul timp Rusia. Astfel, în 1985, acordurile de la Plazza au permis stoparea creşterii dolarului, absolut spectaculoasă în primii ani ai erei Reagan. În 1977, acordurile de la Luvru au permis, dimpotrivă, oprirea căderii dolarului ce devenise la fel de spectaculoasă ca şi ascensiunea anterioară. Şi astăzi încă, de cîte ori se ivesc disfuncţii majore în sistemul monetar internaţional, “cei 7 mari” se întîlnesc pentru a adopta măsurile cuvenite.

Tiberiu BRĂILEAN

414

3. Sistemul monetar european (S.M.E.)

Acest sistem constituie astăzi singura zonă de stabilitate monetară. Dar să vedem cum s-a născut el. Dezvoltarea schimburilor intra-comunitare presupune o stabilitate a monedelor ce servesc drept mijloace de plată, ori, căderea sistemului monetar internaţional instaurat la Bretton Woods şi adoptarea ratei de schimb flotante au ameninţat serios construcţia europeană. În 1972, Comunitatea Economică Europeană reacţionează şi instituie aşa-numitul “şarpe monetar”, sistem de limitare a fluctuaţiei monedelor europene în cadrul unei marje de ± 2,25% din valoarea lor faţă de dolar. Dar turbulenţele economice şi monetare sînt prea puternice. Monedele “nu vor” să rămînă în cadrul acestui interval. Astfel, în 1979, are loc o nouă tentativă de stabilizare prin crearea E.C.U. (European Currency Unit – unitate europeană de cont). ECU este un paner cu 12 monede (ultimele intrate în 1989 sînt escudo-ul portughez şi peseta spaniolă). Fiecare monedă ce intră în “compoziţia” lui ECU are o pondere proporţională cu puterea economică a ţării emiţătoare (PNB). SME funcţionează ca un regim de rate de schimb fixe. Fiecare monedă are un curs pivot sau o valoare fixă în ECU şi, prin aceasta, o valoare fixă în raport cu fiecare monedă din paner. Marjele de fluctuaţie sînt stabilite, ecartul maximal de fluctuaţie fiind iniţial de ±2,25% faţă de cursul pivot, iar după 1 august 1993 – de ±15%. Dacă o monedă tinde să iasă din acest “coridor” de fluctuaţie, banca sa centrală trebuie să intervină pentru a o menţine aproape de cursul pivot, cînd ¾ din marja de fluctuaţie sînt atinse. Atunci cînd o bancă centrală nu-şi mai poate apăra în mod eficace moneda, poate avea loc – o “reamenajare” monetară a SME prin devaluarea sau reevaluarea monedelor “rebele”, ce nu mai vor să rămînă legate în cadrul marjei de fluctuaţie autorizate. Sistemul monetar european este o maşinărie menită să facă convergente economiile statelor vest-europene: stabilitatea monetară implică politici monetare şi bugetare din ce în ce mai apropiate, mai ales în materie de luptă contra inflaţiei. ECU a cunoscut un anumit succes, astfel încît s-a dezvoltat o piaţă de împrumuturi în ECU, el apărînd ca o valoare stabilă, ceea ce limitează riscurile schimburilor. Între 1987-1992, SME a apărut destul de solid, neavînd loc reajustări monetare. Lira sterlină şi lira italiană aveau să fie complet integrate în 1989. 4. Moneda unică: Euro Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Economice şi Monetare prevede punerea în operă a unui proces care să conducă între 1997 şi 1999 la moneda unică europeană. Prevederile sale au fost reconfirmate şi întărite prin tratatul de la Amsterdam (1997).

Economie

415

Tulburările monetare din 1992, marcare de flotări puternice ale lirei sterline şi ale celei italiene şi urmate de lărgirea marjelor de fluctuaţie în SME (la 15%) şi chiar la retragerea din sistem, ca şi tulburările recente (1997) de pe pieţele monetar-financiare ale lumii, declanşate în Hong Kong şi cvasi-generalizate în întreaga lume, fac mai mult ipotetică respectarea în continuare a calendarului care prevede introducerea lui “Euro” la 1 ianuarie 1997. În 1990 s-a pus capăt controlului schimburilor, liberalizîndu-se complet mişcările de capitaluri în interiorul CEE. În 1994 a fost creat Institutul Monetar European cu sediul la Frankfurt, însărcinat cu coordonarea politicilor monetare, supravegherea convergenţei politicilor economice şi promovarea lui Euro. În 1997, institutul s-a transformat în Bancă Centrală Europeană. Ea reglementează şi urmăreşte respectarea parităţilor fixe între monede, convergenţa lor într-o monedă unică (ECU) şi va emite viitoarea Euro. La Maastricht au fost stabilite şi criteriile de convergenţă pentru ţările integrate. Ele sînt următoarele: 1. Deficit bugetar sub 3% din PIB; 2. Datorie publică sub 60% din PIB; 3. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media pentru cele trei ţări membre ale UE cu inflaţia cea mai scăzută; 4. Dobînzile pe termen mediu şi lung ale obligaţiunilor de stat să fie cu cel mult 2% peste media dobînzilor dinţările UE cu ratele cele mai reduse; 5. Cursul de schimb al monedei naţionale să ramînă stabil pe parcursul a cel puţin doi ani, fără realinieri în cadrul mecanismului european al ratelor de schimb. Aceste criterii au devenit un fel de “pat al lui Procust”. Ele nu sînt îndeplinite la ora actuală decît de Germania şi Luxemburg, alte 6 state (Franţa, Belgia, Olanda, Austria, Finlanda şi Irlanda) avînd şanse să intre “în primul val” în nucleul dur al monedei unice. Aceasta va fi caracterizată de o rigiare monetară “teutonică”, o politică monetară independentă şi fermă tinzînd către răspîndirea unei stabilităţi a preţurilor de tip german. Euro este gîndită să fie o monedă puternică, “scumpă”, menită să exorcizeze Europa de demonii războaielor şi ai crizelor economice. De facto, el se va substitui mărcii în rolul de monedă-ancoră, celelalte devize gravitînd în benzi de fluctuaţie predefinite. Aşadar, un gigantic big-bang monetar va fi declanşat în curînd. Va fi cel mai important eveniment de pe scena monetară internaţională după căderea sistemului ratelor de schimburi fixe de la Bretton Woods. Pentru prima dată după 1945 nu am mai avea a face cu dominaţia unei singure devize – dolarul, ci cu un sistem bipolar sau chiar multipolar. O competiţie între principalele monede de referinţă se va dezvolta în chip natural, accentuată de ineluctabila diversificare a portofoliilor oficiale şi private. Cum prevede americanul Fred Bergsten, directorul Institutului de Economie Internaţională: “peste cîţiva ani – şi nu decenii – partea dolarului şi cea a lui Euro în rezervele monetare

Tiberiu BRĂILEAN

416

internaţionale se vor stabili la 40% fiecare, restul de 20% fiind constituite în yeni sau alte devize.”49 Şi dacă Euro va constitui un factor de instabilitate pentru sistemul monetar internaţional, o bombă pentru întreaga lume? Reuniţi la Washington în martie 1997, la iniţiativa FMI, principalii experţi monetari din diferite ţări au apreciat că un asemenea scenariu – catastrofă, antrenînd instabilitatea generală a ratelor de schimb şi o implozie monetară europeană, nu este cel mai puţin probabil. Guvernul Băncii Israelului, Iacub Frenkel explică ironic că Europa ar putea fi asemănată cu un condamnat la moarte căruia i se cere să slăbească, deoarece corpolenţa îl împiedică să se aşeze pe locul execuţiei şi care, eşuînd dieta sa, ar recunoaşte: "îmi lipseşte motivaţia!"

Americanii sînt, în general şi nu întîmplător, foarte sceptici în privinţa reuşitei proiectului integrării monetare europene. Milton Friedman susţine că “Moneda unică face ca ţările să-şi piardă libertatea de apreciere în privinţa politicii economice optime. Este un sacrificiu considerabil pentru care nu-i cred pe europeni pregătiţi.”50 Scepticismul este la fel de mare în privinţa creării şi bunei funcţionări a Băncii Centrale Europene. Instituţiile monetare nu se crează de pe o zi pe alta; ele se dezvoltă în timp, iar credibilitatea şi independenţa sînt roadele unei activităţi consecvente şi laborioase. Nimeni nu are încă reţete sigure, viabile şi general acceptabile pe baza cărora să se poată prevedea devenirea fenomenului monetar. O schimbare a regimului monetar pluteşte însă în aer şi ea poate face corabia umanităţii să navigheze ani tulburi şi nesiguri pe ape neexplorate încă, pînă la aflarea liniştii unui nou ţărm.

49 Le monde, 27 martie 1997. 50 Interviu realizat de Robert Lazada şi publicat sub titlul Imposibila trecere la moneda unică: analiza lui Milton Friedman, Géopolitique, nr. 53/1996.

97523273-manual-st-pol-an-i-sem-2-1-pdf (1)

Documents