SINTEZA 8/AUGUST 2014

Singurătatea Estului şi tristeţea păpuşilor de cârpă

Când în anul 2000, într-un studiu devenit celebru, Samuel Huntington vorbea despre singurătatea unei mari puteri într-o lume unipolară, personal, ca nespecialist în geopolitică, am crezut că este vorba despre o chestiune ideologică, menită să dea avânt vreunei politici americane de înarmare sau ceva de genul acesta, ceva ideologic de genul scrierilor produse la Rand Corporation. „Lonely Superpower” îmi părea un concept bun de adormit naţiunile fraiere. Dar am greșit atunci, nu am anticipat, deşi mai erau câteva luni, dezastrul de la 11 septembrie şi nici alte evoluţii. Cu atât mai puţin această trezire a URSULUI de la Răsărit. Huntington observa cu dreptate că SUA nu va fi ajutată de parteneri, cu excepţia Marii Britanii să-și exercite hegemonia sau sa pună în practică armonioasa, utopica pax americana, aducătoare de armonie, fără conflict și confruntare.

Dansul Europei cu ale sale mari puteri secundare (Franţa, Germania) a fost și este un dans al lupilor. Le este frică de creşterea masculului alpha şi caută să-i limiteze teritoriul. Evident, cu eleganţă şi cu o viclenie pe care o cultură milenară le poate rafina excepţional. NATO este construcţie bună, îţi spune orice neamţ, furnizează bunuri publice, securitate sau încredere, dar nu are resurse de gaz. Supermega puterea, Marele Şerif al Ordinii Mondiale, are motive să simtă singurătatea. Sigur, o singurătate a înălţimilor.

Dar singurătatea Estului este şi mai mare. Ţările din Est, „teritoriul dintre Germania şi Rusia”, cum spun unii tot mai des, au motive să simtă o şi mai grozavă singurătate. Nu le este greu să o conştientizeze pentru că este deja o singurătate istorică. O simt de câteva sute de ani şi poate au găsit chiar mecanisme de apărare ca să scape de paralizia fricii.

Istorica singurătate a acestor ţări i-a făcut să dezvolte mecanisme nevrotice de supravieţuire în deşertul lor fără orizont.

e autolobotomizează făcând decupaje nepermise în memoria colectivă a popoarelor lor. De singurătate şi frică ţările din Est nu au curajul să vorbească sau cel puţin nu cu voce tare, despre „trădarea Occidentului”. Din cărţile lor de istorie lipsesc episoade

importante, mai ales marile trădări de după al doilea război mondial. Chiar dacă a trecut mult timp autorităţile din ţările estice vorbesc foarte rar și în şoaptă despre Operaţiunea Keelhaul, despre „coridorul polonez” („coridorul polonez nu merită oasele nici unui singur grenadier britanic” – Chamberlain). Nici Conferinţa de la München, nu este subiect politic, nici pactul Ribentrop – Molotov, nici crimele de la Katin, nici trădările de la Ialta ale Europei şi Americii.

S

altă reacţie a fost slugărnicia și automutilarea. Ca să nu omoare speranţa şi visul fiecărei generaţii de a reuşi să meargă în lume, cu capul sus, alături de fratele mai mare, au acceptat că trebuie să-şi privatizeze resursele pentru ca statul (cel român, de

exemplu, este prost gestionar) grec - falimentar de altfel, ori statul austriac sunt vrednici să le ia telecomunicaţiile şi petrolul. Au crezut că aud o voce care le spune că democraţia este mai importantă decât economia şi zilnic îşi ucid capitalul propriu de dragul capitalului străin.

O

u promovat modele aberante de leadership. Liderii lor au crezut că trebuie să devină puternici lideri regionali pentru ca să fie băgaţi în seamă de conducătorii mai mari sau mai mici ai domnului Superpower. Au întărit puterea centrală în detrimentul

autonomiei comunităţilor, au făcut cadou resursele ţării companiilor transnaţionale și s-au ferit să ia decizii curajoase tot aşteptând să vadă dacă sunt sau nu pe placul Fratelui mai mare. Au încercat să mutileze democraţia și să călărească justiţia în numele principiului că votul mulţimii este singura justificare pentru raţiunile politice, devenite raţiuni de stat.

AAu preferat să se prefacă proamericani, dar la ospeţe sau când mass-media nu era acolo nu

găseau destule cuvinte pentru a spune că dacă masele votează, nimeni nu are ce face de la Londra sau Washington.

Deja unele ţări din Est au obosit şi, de frică sau de singurătate, au început să negocieze cu Rusia. Mai discret sau mai puţin discret acest lucru se întâmplă. Au învăţat ceva din anul 1940 şi anii care au urmat, acum calcă peste principii, chiar peste voinţa popoarelor respective.

Deşi ar părea ca singurătăţile seamănă, aceasta este doar o similitudine înşelătoare. Singurătatea Estului este una nevrotică, disfuncţională și disolutivă. Ea acţionează de sute de ani ca o facilă justificare pentru ticăloşie, trădare, dominare aberantă internă şi exploatarea pasiunilor joase ale mulţimilor. Plus iluzia că suferinţa noastră este originală de aceea putem construi și democraţii originale sau constituţii cârpite.

Ţările estice nu au descoperit încă un lucru simplu: antidotul la singurătatea lor istorică este construcţia unor state inteligente. În locul unor ideologii strategice de apărare agresive în vecinătate care să mascheze slăbiciunile interne, ar fi fost de preferat să se gândească din timp la stabilitatea sistemică internă care să permită ţării să se conexeze la politicile Singuraticului Şerif Universal. Un stat inteligent nu trebuie să fie nici sclav, nici aplaudac al marilor puteri, ci este unul care își construieşte în interior o forţă morală care îi dă forţă internă și respect extern, respectă principii și nu se pleacă intereselor de moment chiar ale partenerilor, iar prin aceasta este previzibil și uşor de integrat într-un sistem de apărare. Un stat inteligent acumulează continuu resurse, nu funcţionează doar ca un consumator, își planifică viitorul şi face modificări de strategie doar în funcţie de evoluţii și nu în funcţie de interese minore sau alternanţe la guvernare.

Statul inteligent îi păstrează pe oameni vii, creativi, cu iniţiativă şi cu încredere în viitor şi nici liderii lor nu pot fi altfel.

Prin crâșmele Estului, politicienii se îmbată şi bat cu pumnul în masă declarându-şi independenţa faţă de tutoriatul Europei sau hegemoniei Americii și spre dimineaţă cântă în limbi adecvate naţiunii: noi suntem români, noi suntem unguri, noi suntem bulgari... Spre dimineaţă, ajung la birourile lor și caută cu disperare mesajele Unchiului Sam pentru a ști ce trebuie făcut în ziua care începe. Nu găsesc nimic, faxurile sunt goale, cutiile de mail sunt empty. Dacă s-ar trezi, şi-ar da seama de dezastru, de veacul de singurătate care nu se mai termină și care i-a transformat în păpuşi de cârpă. Americanii nu mai vin, cum nu au venit nici atunci când bunicii îi aşteptau aprinzând focuri pe dealuri. Americanii trec din când în când pe aici, dar se întâlnesc cu singurătatea unor păpuşi de cârpă care aşteaptă să le mişte cineva. Dar americanii ăştia sunt pretenţioși, nu ştiu istorie și nici geografie, nu sunt miloşi şi nici înţelegători, ei ar vrea să devină prieteni cu nişte oameni vii.