Maica Teodosia (Zorica Laţcu)

Osana Luminii

- Poezii -

Maica Teodosia(Zorica Laţcu)

Osana Luminii

Vinul 1Veşmântul 1Filă din Acatist 2Împăcare 2Golgota 3Ghetsemani 3Maica durerilor 4Fuga în Egipt 5Întrupare 5Primăvara mea 6Pâne 6Frumuseţe 7Lumină 7Crinul 8Colind 8Aşteptare 9În cătuşe 9Spovedanie 10Dragoste 10Ochii 11Duh 12Bucurie 13Apocalipsa 13Iad 14Potop 15Tu 15Răpire 16Crucile 17Focul 17Trezirea din Samaria 18Ectenie 18Intrarea în Biserică 19Zeu străin 19Împărtăşanie 20Sonet 20Maică fericită 21Rodire 21Pocăinţă 22

Vinul

Îmi strâng durerea în inimă, ca-n teasc.Din ea, mustind, poemele se nasc;Şi fierbe mustu-n clocot rubiniu,În buţi cu cerc de fier de-abia-l mai ţiu.

S-a limpezit apoi în căni de lutŞi locul de mireasmă s-a umplut.Ulcelele-nflorite îl cuprindÎn smalţul lor şi mâinile se-ntind

Să ia din rodul viei. Dar ce vreţi,Voi, buze întinate, voi ochi beţi ?Voi de-nzadar aţi ars şi-aţi însetat,Că nu veţi bea din vinul meu curat.

Să spumege poemul lucitorDin strofele cu flori în smalţul lor,Să-l duc la Cina Domnului în dar,Să stea-n potir, pe masa din Altar.

Atunci din rănile lui DumnezeuVa curge sânge sfânt în vinul meu.E clipa jertfei. Voi cei luminaţi,Voi cei desăvârşiţi, luaţi, mâncaţi.

Cei ţintuiţi pe cruci şi traşi pe roţi,Cu sete, beţi dintru acesta toţi.

Veşmântul

În drumul plin de sânge şi noroi,Ţi-am auzit, Stăpâne, paşii moi.

Ca raza coborâtă din senin,Pluteai uşor, cu mlădieri de crin.

În jurul Tău, mulţime de norod,Te pângărea cu sânge şi cu glod.

Şi cum mergeam în urma Ta mereu,Stropi şi-asupra mea cu lutul greu.

Ci când norodul, Doamne, Te-a lăsat,Întreg veşmântul alb Ţi-era pătat.

Aş fi căzut cu sufletul învins,Ci-n mila Ta o mână mi-ai întins.

Genuni adânci, ca-n vis s-au luminat.Atunci privii veşmântul întinat,

Că-n inul alb vedeam cum înfloreaDin fiecare pată câte-o stea.

Filă din Acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,Către care-n roiuri fluturii coboară,Bucură-te, raza stelei din vecie,Bucură-te, Maică pururea Fecioară,Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,Albă ca argintul nopţilor de vară,Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,Mirul care vindecă orice fel de rană,Bucură-te, Maică pururea Fecioară,Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,Bucură-te, cântec tainic de iubire,Clopot de chemare, cântec de mărire,Bucură-te, Maică pururea Fecioară,Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,Pomul greu de roadă-n plină primăvară.Bucură-te, iarăşi, ţărm de bucurie,Dintru care curge miere aurie,Bucură-te, Maică pururea Fecioară,Sfânta mea Marie.

Împăcare

Cu sufletul spre Domnul am strigat:"Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.Mă ţine lutul meu, de lut legat,Şi-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.Spre Tine merge dorul meu întreg,La Tine-mi este orişice dorire.Ci lasă-mă de lut să mă desleg,Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.

Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,Mi-s mâinile şi tălpile o rană.Din coastă sânge-mi picură mereu,În drumul de păcat şi de prihană.Primeşte-mi, Bune, sufletul stingher,Găteşte-mi Însuţi locul de hodină,Mă lasă astăzi să mă ‘nalţ la cer,Dezleagă-mă de haina mea de tină".

Şi glasul Domnului grăi răspuns:"Durerea ta mă sfâşie de milă,Când plânsul tău la mine a pătruns,Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.Ridică-n slavă ochii tăi uimiţiŞi-mi vezi durerea spinilor pe frunte;Priveşte-n ochii mei de plâns topiţiŞi-n palme vezi-mi chinurile crunte.

Eu n-am cerut atunci să vin în sus,Deşi Părintele ceresc mi-e Tată;Din cupă am sorbit amar nespus,Şi cupa mea e-n veci nedeşertată.Dar rana ta mă doare mai cumplit,Pe cruce-am sângerat şi pentru tine!Te-am cunoscut din veci şi te-am iubit,Şi-i grea povara dragostei depline".

Şi-am îngânat, cu duhul umilit:"Primeşte-mă-n iubirea Ta cerească,Şi lasă, Doamne, în lutul istovit,Dureri şi răni în sânge să-nflorească".

Pocăinţă

Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii TaleŞi Ţi-aş cerşi iertare, dar nu ştiu cum să cer;Ci Tu pricepi cuvântul din mute osanale

Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri.Îmi ştiu fărădelegea: greşită sunt, Stăpâne,Prea mult am stat cu ochii plecaţi, cătând în lut,Prea multe griji avut-am de zilele de mâneŞi n-am iertat, când rana în suflet m-a durut.Ţi-am prea iubit făptura, de Te-am uitat pre Tine,Şi cântecul ţărânei l-am ascultat prea mult,Am irosit comoara de armonii divineŞi glasul cel de taină eu n-am vrut să-l ascult.Mi-am împletit cântare din grele flori de tină,Am îndrăgit mirosul de verde şi de crud,Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de luminăŞi turma de căpriţe, cu botul mic şi ud.Mi-am împletit cântarea din floare de mătasă,Am îndrăgit mirosul de miere şi de tei,Am prea iubit podoaba şi haina de mireasă,În zâmbetul câmpiei, mijind sub paşii mei.Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale,Căci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,Ci ca un rob netrebnic, am irosit în caleMulţimea milei Tale şi darul Tău bogat.Acum, cutremurată de taina Cinei sfinte,Stau, Doamne, înainte-Ţi, în goliciunea mea,M-apasă greu pe umeri aducerile-aminteDe patimile firii, de toată pofta rea.Din gând smerit primeşte, Iisuse, rugăciunea,Hrăneşte-mă pe mine cu har îmbelşugat,Adapă-mă cu milă, îmbracă-mi goliciuneaCu raza de sfinţenie din chipul Tău curat.Să nu mă laşi, Preabune, să plec nemângâiată,Căci îmi cunosc păcatul şi taina Ta o ştiuStrig către Tine, Doamne, din inimă plecată,Să nu mă lepezi astăzi, ci lasă-mă să viu.Sfinţeşte-mă, Iisuse, şi taina mi-o arată,Pogoară-n mine harul prin ungerea cu mir, Şi fă să nu mă ardă văpaie-nfricoşată,Când buza mea de tină sorbi-va din Potir.

Golgota

Te vindem iar cu sărutări viclene,Prin nepăsare oarbă şi prin lene.

Te biciuim cu vorbe de ocară,

Te pălmuim cu ură ca de fiară.

Te adăpăm cu suc de-amărăciune,Din pofte rele şi din stricăciune.

Te ţintuim pe cruci de nedreptate,Prin cuiele uciderii de frate.

Iar împletim blestemele de tată,Să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată.

Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte:"Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte".

Ghetsemani

Picioarele spălate de plânsul MagdaleniiSe frânseră. Sub raza divinei milosteniiIisus căzu în rugă cu faţa-nsângeratăŞi greu în pacea nopţii rosti cuvântul"Tată,Îţi simt durerea sfântă şi grija părintească,Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,Mă tulbură iubirea şi jalea de Părinte.Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,Când urletul mulţimii va cere de la TineSă osândeşti pe Domnul luminilor depline,Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,Când Fiul Tău cădea-va sub bici fără putere,Când sfârticându-mi trupul în drumul alb de ţarăVoi duce spre Golgota cereasca mea povară,Părinte-al meu, în milă să nu-ţi uiţi legământul,Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.Să nu-ţi aduni blestemul şi fulgerele toate,Ca să opreşti mânia neputincioasei gloate;Nu-i pedepsi pre dânşii cu ploaie de pucioasă,În marea Ta iubire mă uită şi mă lasă,Mă lasă, Doamne-al milei, să nu-ţi mai simt iubirea,Să ştiu că nu-mi ajunge la Tine tânguirea.Te-mbracă azi în haina lucirilor de steleCu bucuria sfântă a învierii mele.Ca să nu ştiu cât suferi în lumile-ţi senine,Părinte, fă să treacă paharul de la mine".Iisus ridică fruntea şi-ncepe să coboare.

O aripă de înger L-atinse cu răcoare.

Maica durerilor

E fum de lumânări pe zugrăveală ?...Un întuneric greu cernit-a zarea,Când iconaru-n sfânta lui sfială,Temutu-s-a să-ţi vadă-ndurerarea.

La cruce stai. Pe haina cenuşieMâni albe, mult prea albe, se-mpreună.În tine doar durerea mai e vie,Căci lacrimi nu mai ai, să plângi, Prea-Bună.

În besna mută faţa ta-i lumină;Pe ea nu-i scris doar chinul unei mume;E toată răstignirea Lui deplină.E toată suferinţa fără nume.

Că le-ai purtat în Fiul tău pe toateŞi-i Crucea Lui în ochii tăi răsfrântă.Aşa a vrut să zugrăvească, poate,Un iconar, făptura ta preasfântă.

Şi ca să bei şi tu întreg paharul,Pe frunte, peste lunga ta maramă,În loc de spini, cu raze iconarulA scris în răni durerea ta de mamă.

Maică fericită

Ai vrea să-L aibi o clipă pentru Tine,Şi L-ai luat pe Fiul Sfânt la sân,Uşor L-ai dus în câmp, să doarmă-n fân,Iar Tu-n genunchi veghezi între sulfine.

Aş vrea să ştiu, ce dragoste-i mai tareÎn ochii tăi de Maică fericită ?Te uiţi la Prunc cu faţa-nvăluităDe-atâta foc de multă închinare!

Dar buzele, cu floarea lor cerească,

Par că şoptesc cuvintele de-alint,Cu sunet de cleştar, cu viers de-argint,Cum numai mame ştiu să le şoptească.

Aşa cum stai plecată peste Dânsul,În veghea Ta, uimită de minune,Laşi mâinile sub văl să se-mpreuneŞi genele să Ţi le ude plânsul.

În gândul meu lumina Ta răsareŞi preamăresc pe vechiul iconar,Care-a ştiut, primind din ceruri har,Să nu dezlege taina Ta cea mare.

Maică fericită

Ai vrea să-L aibi o clipă pentru Tine,Şi L-ai luat pe Fiul Sfânt la sân,Uşor L-ai dus în câmp, să doarmă-n fân,Iar Tu-n genunchi veghezi între sulfine.

Aş vrea să ştiu, ce dragoste-i mai tareÎn ochii tăi de Maică fericită ?Te uiţi la Prunc cu faţa-nvăluităDe-atâta foc de multă închinare!

Dar buzele, cu floarea lor cerească,Par că şoptesc cuvintele de-alint,Cu sunet de cleştar, cu viers de-argint,Cum numai mame ştiu să le şoptească.

Aşa cum stai plecată peste Dânsul,În veghea Ta, uimită de minune,Laşi mâinile sub văl să se-mpreuneŞi genele să Ţi le ude plânsul.

În gândul meu lumina Ta răsareŞi preamăresc pe vechiul iconar,Care-a ştiut, primind din ceruri har,Să nu dezlege taina Ta cea mare.

Rodire

Miez alb în sâmburele meu de lut,În mine-ai fost şi nu Te-am cunoscut.Sau poate eu eram în Tine-nchisăCa sâmburele-n carnea de caisă ?

Căzusem în pământ de undevaŞi miezul dulce-n mine aştepta...A fost o vreme secetă în ţară,Livezile pe dealuri se uscară,Pădurile ardeau adânc pe cer,Şi iarna fu senină şi cu ger.În mine miezul alb stătea-n neştire,El nu-şi pierdu puterea de rodire.Ca ceara-n uscăciune m-am topit,Dar lacrimi izvorând, m-au răcorit.Şi lacrimi după lacrimi se-nşirară,Urzind mănoase ploi de primăvară.Crengi mari, cu blândă floare, au crescutDin miezul sâmburelui meu de lut.Ci nu ştiu cum să Te numesc, Iubire:Părinte, frate, domn, prieten, mire...Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu,Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu.

Împărtăşanie

În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne,Atâtea seri la rând ai poposit,La masa albă m-ai blagoslovit,Atins-ai vinul şi ai frânt din pâne.

Atâtea seri la rând s-au irosit,Căci n-au văzut privirile-mi păgâne,Că trupul sfânt Ţi l-ai ascuns în grâne,Şi sângele cu vin l-ai îndulcit.

Şi azi, ca-n alte seri, în tind-ai stat.Ca să te vadă ochii mei, sărmanii,Paharul plin l-ai binecuvântat.

În zvonul vechi din sfintele cazanii,Cu scump sângele Tău m-am adăpatŞi trupul Tău s-a frânt spre împărtăşanii.

Sonet

Ne-am pomenit în plină primăvară:Din cer lumina picură, ca mierea,Coboară peste câmpuri tămâiereaDin ruga cald-a vântului de seară.

Din clopote de floare, ÎnviereaRăsună-n zvonuri de mireasmă rarăŞi păsările toate se-mbătarăDe cântece, mai dulci ca mângâierea.

În leagăn alb de ramuri înflorite,Va creşte rodul plin de desfătare,Ci-n suflet, gheţurile nu-s topite

Şi tot mai urlă vântul de pierzare,Din patimi, peste duhuri pustiite.

În van stă, Doamne, Jertfa pe altare ?

Fuga în Egipt

E drumul prin pustiu. În lungul zării,Abia mijeşte ziua. De departe,Nisipu-n unde moi, ca apa mării,Îmbracă sihăstriile deşarte.

Un măgăruş cu ochii blânzi te poartă.Te-ai încrezut în pasul lui cuminte.Cum creşte-n zări mereu câmpia moartă,Tu-ţi pleci spre sân privirea ta fierbinte.

Căci ai la sân copilul şi te doare,Să pleci cu el în aspră pribegie:Peste căpşorul Lui, mângâietoare,Răsfrânt-ai vălul tău, cu gingăşie.

De ce ţi-s, Maică, genele muiate ?Petreci în minte alte prigoniri ?Îl vezi pe El cu palme sfâşiate,Cu trupul jertfă sfintei Lui iubiri ?

În mijlocul nisipurilor, poate,Singurătatea Lui e mult mai blândă.Odată fi-va părăsit de toate,Şi-un vânzător ascuns va sta la pândă.

Mai este timp ? Un înger se pogoarăDeasupră-ţi, ca un sol de mângâiere.Frânturi de raze te-nvălesc, Fecioară,Şi-alături merge Iosif în tăcere.

Întrupare

Din slava Ta cerească Te coboară,Spre Bethleemul sufletului meuŞi-n staulul smereniei, Fecioară,Intrând, să naşti pe unul Dumnezeu.

Să-L înfăşori în cântece de slavă,Ca-n scutece subţiri de bumbăcel;Şi ca-ntr-o iesle plină de otavă,

În pacea Duhului să-L culci pe El.

Pleca-vor magii, soli din altă zare,Călăuziţi de focul alb de stea,S-aducă nou prinos de închinare,La staulul smereniei, Doamna mea.

Ci eu voi pune-n mâna lor bătrânăTot aurul cuvântului isteţ;Voi făuri din versul meu, Stăpână,În jarul gândului comori de preţ.

Căldura rugăciunilor de searăVa-nfierbânta cădelniţele reci:Tămâia magilor va arde iară,Cu fum de proslăvire până-n veci.

Şi ca să fie plină dăruirea,Voi presăra din visteria lor,Cu boabele de smirnă grea, iubirea,Cea fără de prihană şi cu dor.

Ştiu că nu-s vrednică, Fecioară,Să-ţi fiu în noapte acoperământ;Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară,

Să naşti în duhul meu pe unul Sfânt.

Primăvara mea

Crescut-au ghiocei în fulgi de nea ?...Atât de albă-i primăvara mea!

Mi-i sufletul de patimi neatinsŞi cerul floare peste el a nins;

Aleasă floare de mătăsuri moiA nins în noapte peste pomii goi

Şi i-a învelit în borangic uşor.A prins o boare, caldă ca un dor,

S-adie rar miresmele din Raiu.Al fluturilor măiestrit alaiu

A curs în suflet, liniştit şi blând,Pe căi de taină, din adânc de gând.

Şi sus, deasupra albei năluciri,Pluteşte raza sfintelor iubiri.

Dă primăverii-n duhul meu luminiŞi se răsfrânge-n ochii tăi senini.

Pâne

În trup curat de Maică nenuntită,Crescu sfânt trupul Tău din har ceresc,Precum din ploaie şi din raze crescMănoase spice-n ţarina rodită.

Şi, ca un bob de grâu dumnezeiesc,Te-ai măcinat în ura cea cumplităŞi-ai hărăzit fiinţa Ta zdrobită,Acelor mulţi, cari veşnic flămânzesc.

Smeriţi, cu slabe mâni nesăţioase,În ruga lor din veci Te-au aşteptat,Cerşind mereu fărâme luminoase.

Cu sânge şi cu lacrimi frământat,În focul drgostei Te-ai copt, Hristoase,Şi spre viaţă veşnică Te-ai dat.

Intrarea în Biserică

Aşa Te vede duhul meu, Stăpână:Te duce Ana, Maica-Ta de mână.Cum urci cu paşi mărunţi pe sfânta scară,În ochi porţi cerul nopţilor de varăŞi părul Tău e caer de lumină.Smerit în rugă, trupul mic se-nclinăŞi faţa de copil aşteaptă harul.Ca să-Ţi picteze slava, iconarulTopit-a-n flăcări vechea lui comoară,A prefăcut-o-n pulbere uşoarăŞi pata de argint a hainei Tale,A încrustat-o-n raze ca în zale.În juru-Ţi focul curge, ca o apă.Cu frăgezimi de mugur care crapă,Mânuţa poartă lujerul de floare,Iar Sfântul Duh, în fâlfâiri uşoare,Cu vraja curăţiei şi a milei,S-a aşezat pe umărul copilei.Din norii albi şi moi ai înălţimii,Cuminţi, Îţi ies în cale Heruvimii.În cuviinţă mare, iconarulCu fir de-arnici a-ncondeiat chenarul,Iar sus de tot, pe cea din urmă treaptă,Potirul sfânt al jertfelor Te-aşteaptă.

Zeu străin

Văzut-am azi la templu pe Zeul cel străin.Din ce străfund crescut-a făptura lui de crin ?Din ce-nălţimi pogoară privirea lui de vis?Ce besne-adânci la pasu-i luminii s-au deschis ?Ce haos plin de valuri, ce mări s-au despicat,Când glasu-i blând în rugă spre cer s-a ridicat ?Ce tainică putere i-a fost sortită lui,Să rătăcească-n lume ca fiu al nimănui,

Ci învăluit în taina seninei lui blândeţi,Să fie-n umilinţă stăpân peste vieţi ?De ce, lăsându-şi lumea de dincolo de zări,S-a pogorât la oameni, să sufere ocări,Şi pentru cine, spuneţi, picioru-i preacuratÎn pulberea din cale, tăcut, a sângerat ?Şi pentru ce, asemeni miresmelor de preţ,Rămâne-nchis cu duhul în asprele peceţi ?Când oare, lepădându-şi veşmântul lui de lut,Se va-nălţa în slavă, senin ca la-nceput ? Văzut-am azi la templu pe Zeul cel străin,El strălucea ca neaua, în haina lui de in.Mi s-a părut o clipă că-n rostul lui uşorMă cheamă, că mă strigă cu milă şi cu dor,Că pentru mine, numai, luat-a chip de lut,Că pentru mine, numai, în suflet l-a durut;Că este-al meu o clipă, că mi s-a dat în darFăptura lui curată, ca jertfă la altar;Că-l port de-acum în mine, că este-al meu de-acum,Şi m-am trezit, cu faţa în pulberea din drum.

Trezirea din Samaria

Veniţi la El, fecioare din Sihar,Cu ramuri verzi, cu scoarţe moi şi dese!Din scrinuri scoateţi albele veşminte,Din templul vechi luaţi podoabe sfinte,Legaţi cununi din flori de câmp alese,Veniţi la El, izvor de veşnic har!

Gătiţi-I calea, mame din Sihar!Aşterneţi în ţărână grâne coapte,În valuri late scoateţi pânză nouă.Aduceţi ierburi dulci, sclipind în rouă,Aprindeţi torţele ca-n miez de noapte,Căci iată, vine, Cel ce-i plin de har!

Cântaţi-I imnuri, roabe din Sihar!Gătiţi-vă cu glas de bucurie.Cântaţi ca păsările-n zori pe ramuri,Vestiţi minunea peste mii de neamuri!Lin curge azi izvor de apă vie,Menit să curme-al vieţii noastre-amar.

Iar eu, cea mai umilă din Sihar,

Îi voi aşterne sufletul în cale,Ca-n mintea mea de-a pururi să rămânăLumina întâlnirii la fântână,Când vraja cuvântării Lui domoaleS-a legănat în vânt de cireşar.

Ectenie

Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,Pentru ca mlădiţa dragostei să crească,Plină de miresme, dulce de rodiri;Pentru ca din neaua grea de peste iarnăRod de viaţă caldă iarăşi să legăm,Pentru ca lumina peste noi să cearnă,Domnului să ne rugăm.

Pentru că să-Şi verse binecuvântarea,Ca un zvon de vânturi line, peste noi,Pentru ca în suflet să-I simţim chemarea,Când plecăm genunchii, seara, amândoi;Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,Când, cuprinşi de patimi, Numele-I strigăm,Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,Domnului să ne rugăm.

Pentru ca belşugul ţarinilor greleSă ne facă traiul rodnic şi umil,Pentru ca răsfrângeri din surâs de steleSă sclipească-n lacrimi ochii de copil;Pentru ca sudoarea să ne miruiascăŞi-n lumina morţii viaţa s-o cercăm,Pentru ca din muncă pacea să rodească,Domnului să ne rugăm.

Pentru ca mulţimea îndurării SaleÎnsuşi să-şi pogoare pasul către noi,Pentru ca să-I ducem sufletul în cale,Cu miros de smirnă şi cu ramuri moi;Pentru ca-n lumina alb-a dimineţii,Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm,Şi-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieţii,Domnului să ne rugăm.

Frumuseţe

Şi-mi zise Domnul: "Eu sunt frumuseţe;În Mine-i cald sălaş de primăveri;La Mine zorile sunt făr’ de seri,Şi duhul înfloreşte-n mii de feţe.

Psaltirea negrăitei învieriDin glasul Meu se toarce cu mândreţe,La Mine arde patima-n blândeţeŞi cântă desfătarea din dureri.

Am tainice isvoare de culori,Am şopot plin de dulce glăsuire.Şi Eu revărs din veşnice comori,

Peste aleşi puteri de plăsmuire,Şi-i fac să-mi fie asemănătoriÎn duh, prin arzătoarea lor iubire...

Lumină

Cu raza, baţi din veci aceeaşi cale,Cum vii din nesfârşit înspre-nserări,În umbra noastră faci din nou cărări,Să Te primim cu zvon de osanale.

Te dăruieşti, cu rodul toamnei Tale,Doar celor care plâng în aşteptări,Aluneci lin, căzând din zări în zăriSpre duhuri care ştiu să fie goale.

Tu treci mereu în neguri nesfârşite,Să biruieşti amurgul prin CalvarŞi-n taina frumuseţii negrăite,

Te naşti de sus în foc de raze iar,Ca să-mplineşti minuni făgăduite,Lumină Tu, nespus de mare har!

Crinul

Aşa se-ncepe jertfa de iubire:Din alb potir crescut în flori de crinPrimi fecioara prima-mpărtăşire,Sorbind miresme dulci în loc de vin.

Şi Tainele de pace făcătoareS-au săvârşit atunci în chip nespus,Când I s-a dat în lujerul de floareMariei, sfântul Trup al lui Iisus.

Că-n clipa-n care mâna ei smerităAtinse crinul mândrei primăveri,Se-nfăptui minunea negrăităPe veci a luminatei Învieri.

Colind

Lerui, Doamne, Ler,Din înaltul Cer,Cerne Maica, cerne,Fulgii moi i-aşterne,Nimeni să nu-i vadăUrma prin zăpadă,Să nu se cunoascăCe fiu va să nască.

Lerui, Doamne, Ler,Din înaltul Cer,Coboară, coboarăPreasfânta Fecioară;Dar pe unde mergeUrma i se şterge,Taina din vecieNimeni să n-o ştie.

Lerui, Doamne, Ler,Din înaltul Cer,Intră-n staul iată,Maica Preacurată;În staul de vite,

Pe paie strujite,Să nu se cunoascăCe fiu va să nască.

Lerui, Doamne, Ler,Din înaltul Cer,Cerne luna, cerne,Raze albe-aşterne,Lumină cerească,Din iesle să crească,Razele-n zăpadăÎngeri să le vadă,Din înaltul Cer,Lerui, Doamne, Ler.

Crucile

Înspre tărâmul celălalt,E loc închis cu gard înalt;Dar am văzut, printre uluci,Atâtea cruci, atâtea cruci...Părea tot locul ţintirim,Păzit cu zbor de Heruvim,Cu cruci de piatră, albe, mari,Cu cruci de brad şi de stejar.Şi cruci de-argint şi de oţelCerneau lumină peste el,Iar cruci de aur şi de fierSclipeau ca semnele pe cer.Atâtea cruci mi s-au părutCă toate una s-au făcut.O cruce mare strălucea,Sub greul ei un Om zăcea.

- Tu cum de poţi să le mai duci,Atâtea cruci, atâtea cruci ?...

Focul

Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.Ardea în noapte. Focul a cuprins

Şi tindă şi odăi şi coperiş.Voiam să plec din casă pe furiş,C-o legătură-n mână. N-am putut.În val de flăcări albe m-am zbătut;Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadarPlângeam, închisă-n grinzile de jar.Şi, ca să pot scăpa din casa mea,Am lepădat şi haina, căci ardea,Şi-am aruncat şi legătura-n foc.Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc;Cuprinsă de uimirea morţii, stamÎn oarbă nemişcare. AşteptamSă ardă-n mine tot, să fiu un scrumŞi vântul să mă vânture pe drum.Am auzit un zvon de prăbuşiri,Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri,Se ridicară palele de fum...În goliciunea mea pornii la drum.Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reciS-au fost deschis zări albe de poteci.Curată ca o candelă-n altar,Cu trupul plin de răni şi greu de har,M-am pomenit urcând pe scări cereşti,Spre miezul dragostei dumnezeieşti.Ştiam acum că focul fost-a pusÎn casa mea, de mâna lui Iisus.

Răpire

Mergeam prin întunerec, undeva.Făclie-aveam, gătită dinadins;Dar iată că din umbră mi-o a stinsŞi m-a luat de mână Cineva.

N-am întrebat nimic. Păşeam ararŞi-aşa-mi părea cărarea de fierbinte,Că tainic gândul stăruia în minte:Să nu-mi atârne haina jos în jar.

Simţeam dogoarea flăcărei în jurŞi mă uimeam că nu-i vedeam lucirea.Mergând, ştiam că las în urmă fireaŞi-am început să văd, ca printr-un ciur.

Cuvinte, cum nu pot să prind în voi,Simţirea mea, în voi ca să rămână ?Mergeam prin flăcări negre, mână-n mână,Topiţi în veşnicie, amândoi.

Şi-atât era de dulce acest mers,Încât aş fi dorit ca niciodatăSă nu atingem ţinta-ndepărtată.Dar bezna-n jur s-a sfâşiat, s-a şters.

N-am cunoscut pe Cel ce mă ducea,Şi nici n-am vrut. Lumina se mărise,Păşeam prin alb, vecia-ncărunţiseŞi flacăra din juru-mi strălucea.

Cu ochii beţi de albul mult, cătamSă văd un chip: o umbră sau o rază.Ci ochi-mi n-au avut nimic să vază,Decât lumina albă. Înotam

În valuri de lumină, undeva.Şi n-am ştiut că asta e iubire,Să treci din beznă în nemărginire,Cu mân Când ne-am oprit, s-a-ntors privirea mea Spre Cel ce mă dusese. Şi uimită,Am cunoscut lumina nesfârşită,Că toată, valuri, de la El venea.

a strânsă-n mâinile Cuiva.

Aşteptare

Mai vii şi astăzi ? Mila iar Te poartă,De sus, spre staulul din Bethleem ?Din lume n-ai cules destul blestem ?Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă ?

Spre duhuri vii, cu îngeri de lumină,Spre inimi vii cu strălucit alai,Şi-n iesle nu e nici un fir de pai,E numai piatră goală, numai tină.

În tainiţe de inimi nu e pace,Şi frig ca-n duhuri nici în peşteri nu-i.Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cuiŞi scutece noi n-avem din ce-Ţi face.

Tu vii... Pogori în noi ca-ntr-o pustie.Te-mpiedici în nisip din loc în loc,Dar nu găseşti nici apă-n noi, nici foc,Nici albe dobitoace ca să-Ţi fie

Tovarăşi buni în drumuri tăinuiteŞi nici ciobani cu glugă de blândeţi.În noaptea noastră fără dimineţiNu sunt cărări de raze prăfuite.

Nu şi-ar găsi în noi, ca să-i îndrepte,Nici magii steaua lor cu lung fuior.Arhanghelii, venind din cerul lor,Ar îngheţa pe nevăzute trepte.

Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-vaSă dea viaţă golului din noi ?Aştept... În duh sunt gânduri cu noroiŞi moartea-şi vântură în inimi pleava.

În cătuşe

Suflete, de ce te zbaţi mereu ?Urli ca o fiară-nchisă-n cuşcă;Dinţii de sălbăticiune muşcă,Muşcă sângerând zăvorul greu.Suflete, ai vrea să zbori la cer ?Bine ştii, că-i strâmtă colivia.Îţi opreşte aripa - zglobia -Cu zăbrele cenuşii, de fier.

Suflete, ţi-i dor să te înalţi ?Ştii că te loveşti de grinzi în creştetŞi răsună jalnic lemnul veşted,Când lovindu-ţi capul vrei să salţi.

Suflete, te-ajunse dor de Rai ?Bine ştii că-i calea nesfârşită.N-ai în mână bâtă ţintuită,Nici merinzi în traista goală n-ai.Suflete, ţi-i greu să stai în laţ ?Te-mboldeşte aprig dor de ducă ?Nu te zbate. Bine ştii şi tu căSânge curge-n cuşcă, de te zbaţi.

Suflete, aşteaptă puţintel:Vor pieri zăbrelele odată,Va pieri şi cuşca-nsângeratăŞi vei fi-n lumină singurel.

Se vor rupe grinzile de lemn,Gratiile de fier se vor deschide,Şi-ai să uiţi de laţurile hâde,Suflete, aşa ca la un semn.

Spovedanie

Doamne, dintr-a inimii prisacă,Dorurile-n roi spre Tine pleacă.Lungă-i calea foarte, pân’ la Tine...Cum s-o afle bietele-mi albine ?Fac popas în ierburi înflorite,Spornic sug dulceaţă din ispiteŞi să bea din floare dacă-ncearcăAripa de pulbere şi-o-ncarcă.Din măceş, din crini, din mătrăgună,Mirul florilor în stupi l-adună.Mustul dulce-luminos le-mbată.Au uitat spre Tine drumul, Tată!Ca mărgăritarele-n şiraguri,Lin s-aşează faguri lângă faguri.Doamne, într-a inimii prisacă,Dorurile ceară or să-ţi facăŞi din ceară Ţi-oi aprinde Ţie,Mâine, la vecernie, făclie.

Dragoste

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,Am cules argintul nopţilor de Mai.Am legat în cântec zumzet de albine, Glas de alăută, dulce viers de nai.Am aprins în suflet tinere văpăi,Străluciri de aur, flăcări de rubine,Am căutat în noapte luminate căi,Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Am cetit din file vechi, cu slovă ştearsă,Stih de preamărire, sfânt Numelui Tău,Am ţesut în pânză Jertfa Ta nearsă,Ce-a zdrobit tăria veşnicului rău.Am cântat iubirea sfintelor femei,Care-au mers la groapă, ca să Ţi se-nchine,Am cusut din raze râuri de scântei,Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.

Ţi-am trimis spre ceruri tainică solie,Dragoste curată, dor nepătimaş,Să-mi găteşti de nuntă haină argintieŞi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaş.Dragostea curată, dorul din solii,Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,Ca să urce fumu-n valuri viorii,Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.Învelită-n haina marilor dureri,Suflet plin de taina lumilor divine,Să păşesc pe calea grelelor tăceri,Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Potop

Se zbate năvalnic potopul de dor,Sporind înspumatele-i ape;Şi valul tresaltă, sub taină de nor,Aproape de ceruri, aproape...

Se pierde lumina în val de potop,Stihiile-n spume se-neacă...Tot creşte adâncul, cu strop după strop,Ci dorul în veci nu mai seacă.

Eu nu pot, Părinte, să trec peste el,Să ies din sărmana mea arcă.Trimis-am în zare sfios porumbelŞi iată aştept să se-ntoarcă.

Doar apele tulburi s-or trage prin văi

Şi lumea-nnoise-va toată,Atuncea trimite-vei îngerii Tăi,Din arca de lut să mă scoată.

Tu

Pe ce Te-am cunoscut ? Nu Te-am văzutŞi nu Te-am auzit; dar am ştiutCă Tu erai Acela... N-am simţitNici fâlfâirea hainei; neclintitEra în casă totul şi ‘necatÎn beznă, când deodată s-a mişcatCeva, dar n-am ştiut: în mine fuMişcare, sau în juru-mi. Ştiu că TuAi fost Acela. Nu, n-ai strălucitÎn slavă mare, nici nu Te-ai ivitSă-mi dai să-ţi pipăi urmele de cuiu.Dar Te-am simţit şi n-aş putea să spuiu,Cum ai venit şi iarăşi, cum Te-ai dus.Simţeam că o putere de nespusMă-nvăluie, răpindu-mi suflul totAl vieţii în vârteju-i. Cum nu potSă scriu, pe ce Te-am cunoscut ? Orbit,Tot sufletul îmi tace ca un schit...Pe ce cunoşti că-i zi, chiar de nu vezi,Şi ştii că-i noapte, chiar dacă veghezi ?Putea-voi să găsesc vreun semn de-al Tău,Când gândul, ameţit, se pierde-n hău,Şi-n minte-abia de pot să-l mai cuprind ?Ce punte pân’ la Tine voi să-ntind,Pe care Tu să vii, senin în jos?Eu te-am simţit aşa de luminosCă n-am putut să văd. O vreme-am statCu ochii-nchişi ca moartă. NemişcatAi stat şi Tu în mine, undeva,Şi eu în Tine. Dragostea eraAceastă neclintire ? Nu mai ştiu...Dar mi se pare lumea un pustiuŞi ziua, întuneric nesfârşit,De când în noapte, Doamne, Te-am simţit,Atât de-aproape. Dragostea era ?Stăteam pierdută-n Tine, undeva,Învăluită cald în Dumnezeu...Şi Tu erai în mine, Doamne-al meu!

Iad

Trecând prin şapte nopţi fără de vad,Cu îngerul m-am pogorât la iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală -O veşnicie netedă şi goală...

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin,Ca boabele de strugur în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială -O mucedă, cumplită lâncezeală,

Că nu se mişcă-n veci nimic din loc,Nici flacără de dor, nici gând de foc.

Că-n aerul pătruns de făr’delege,Nu poate val de cântec să se-nchege

Şi-n cuget pângărit şi necuratCuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

O piatră-ncremenită-n nemişcarePuteri să dea viaţă nouă n-are.

În noaptea fără margini totu-i şters,Culoare, formă, armonie, vers.

Din goluri, care fără fund se cască,Nu poate frumuseţe să se nască;

În duhurile oarbe de păcatNu străluceşte chipu-i luminat.

Cu Îngerul treceam prin iad în pripă,Vedeam durerea care nu mai ţipă.

Pe-ntinsul înfiorător de mutSe ţes zăbranice de chin tăcut.

Stau osândiţii-n cruntă neclintire,Cu trupu-nveşnicit în zvârcolire

Cu rânjetu-mpietrit pe faţa lor,Cu răni, ce ard adânc, dar nu-I mai dor.

Se-ncheagă-n jar, ca gheţurile-n râuri

Şerpi otrăviţi de pofte şi desfrâuri.

Petrec în sânul Marii UrâciuniMulţime nemişcată de nebuni.

Pe toţi i-a şters din Cărţile VieţiiPăcatul împotriva Frumuseţii.

Ochii

Ridici pleoape mari de neguri greleŞi ochii Tăi, lumină, mi-i arăţi.O, Doamne şi stăpân vieţii mele,Sunt ochi, purtând adânc noian de stele,Sunt ochi de foc, ce-aprind pustietăţi.

Sunt mari ciorchini de boabe luminoase;Din ele raze curg, în loc de vin.Sunt ochii Tăi ca spadele tăioase,Arzând cu răni adânci şi dureroase,În cearcănele cerului senin.

Căci de-ar pica o lacrimă fierbinteDin jarul lor întunecat şi greu,S-ar prăbuşi în flăcările sfintePământul tot şi morţii din morminte,Scântei, s-ar înălţa la Dumnezeu.

Ar fi un singur foc, nemărginireDe flăcări albe-n val de vâlvătăi.Şi n-ar mai fi nici trupuri, nici simţire:Ar arde numai focul Tău, Iubire,Lumină-n lungul veşnicelor căi.

Duh

Prin noapte Domnul m-a chemat. Şi linUrcam spre culmi, păşind pe cer senin.

Pe urma mea se aşterneau uităriAdânci ca nesfârşitul unei mări.

Comoară cu belşug de mângâieri,În calea mea se deschideau tăceri.

Ci eu pluteam, plin încă de pământ.Ce greu, ce greu era să-mi iau avânt!

Încet, chemarea sfântă mi-a deschisPrin noapte, largă pârtie de vis.

În juru-mi stelele clipiră moiŞi-am înţeles atunci că suntem doi.

Trecea prin beznă mersul nostru mut.Ce greu, ce greu mă deslipeam de lut!

Ce-a fost apoi, eu n-aş putea să spui,Dar am văzut în umbră faţa Lui.

Şi cum a fost nicicând eu n-am să ştiu,Simţeam că arde-n mine focul viu.

Vedeam, aleasă-n tainice lumini,O frunte albă din chenar de spini.

O clipă, flăcările m-au durut...Ardea pe mine haina mea de lut.

Iubirea pâlpâi şi, dreapt-apoi,Crescu - foc liniştit de rug - din noi.

Nu mai simţeam nici bucurii, nici dor,Urcam acum uşor, tot mai uşor...

Păşeam spre culmi, pe pârtia de visŞi-n urma mea, uitarea s-a închis.

Pe drum tot mai adânc, tot mai înalt,M-a dus mereu Iubirea Celuilalt.

În noaptea asta, Domnul m-a chemat;Pe culmi, fiinţa mea s-a destrămat,

Simţeam că nu mai vreau, că nu mai pot,Şi amândoi eram un singur tot.

Bucurie

Ca sufletul de schimnic în pustie,Adânc pătrund în tine, Bucurie!

Străbat încet cărările deşarte,Încolo, înspre miezul tău, departe.

Mă biciuieşte vântul Tău fierbinte,Rupând bucăţi din slabele-mi veşminte;

Mă bate soarele cu raze greleŞi seceta-mi brăzdează cute-n piele;

Mi-a ars dogoarea frigurilor chipul,M-a fript la tălpi cu foc uscat nisipul.

Ca sufletul de schimnic în pustie,Petrec adânc în tine, Bucurie!

Când lutul meu se mistuie-n dogoare,În duh trimiţi mireasmă de răcoare.

Când sufletul mi-e foc fără prihană,Îl potoleşti cu ploile de mană...

Când buzele îmi tremură, uscate,În duh reverşi cuvinte luminate;

Şi când de sete sufletul îmi moare,Ţâşnesc din Tine tainice izvoare.

Ca sufletul de schimnic în pustie,Te preamăresc, izvor de bucurie!

Apocalipsa

Acolo, sus, în munţi pustii de iască,Prăpastie de flacără se cascăŞi focul linge-ntinderea cerească.

Un semn s-a arătat în cer, departe.Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte,Cuvântul sfânt al întreitei Arte.

Scria pe cer de noapte jerăgaiul.Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,Ducând pe val de cântece tot Raiul.

Că limbile de flacără mi-arată,Pe nori de armonie necreată,Dumnezeirea, încă ne-ntrupată.

În piatra care n-a fost lustruităŞi-n poezia încă negândită,Treimea stă şi azi înlănţuită.

Am tâlcuit din flăcări Întruparea;Crescut-a-n Duh, din har ceresc, cântarea,Cum creşte-n zări, neţărmurită, marea.

Curgea, curgea, din veşnice izvoare,Să lege rod în minţile fecioare,Cum pică roua-ntr-un potir de floare.

Acolo-n adâncimi de taine sfinte,Se întrupează cântecu-n cuvinte,Cum Tatăl hotărât-a mai ‘nainte.

S-a arătat în cer un semn mai mare:Un cântec întrupat suia spre Soare,Suia spre Slăvi, cu Crucea în spinare.

Maica Teodosia (Zorica Laţcu)

Poezii

Maica Teodosia(Zorica Laţcu)

PoeziiSfintele Taine 1Ruga mea 1Facere 2Spre Golgota 2Maica Crinilor (Pieta) 3Lasă lacrimile mele 4Fulg de păpădie 5Convorbire 5Tăcere 6Mărgăritarul 6Mamei 7Colind 7Pomelnic 8Fecioara 9Mărturisitorul 10Sfat 10Rugăciune 11Trandafirul tainic 11Aluat 12Cocoşul 12A iubi în Hristos 13Sonet 13Cer nou 14Pasăre de nea 15Liturghie 16Rătăcit 17Sfântul Potir 18Măiastra suferinţă 18Ghiocelul 19Arac 19Viaţa 20Tavorul 20Pustnicul 2

Viaţa

Smerenia mea aş vrea să o fac danie:Să dau întraga mea agonisire,Să se zidească nouă mănăstire,În sufletul umbrit de pocăire.

Ducând în mâini prinosul de iubire,Să bată gândurile-n ea metanie,Şi-nlăcrimată ca o spovedanie,Să cânte-n strană blânda stihuire.

Învăluite-n rase de tăcere,Simţirile, monahi cuminţi să fie,Nevoitori cu post şi cu veghere.

Şi neştiuţi de nimeni în chilie,Din flori de bucurie şi durere,Să lege Domnului cunună vie.

Tavorul

Luminile Tavorului te-nvaţă,O, suflete, cum să te schimbi la faţă.Şi de voieşti să fii un alt Hristos,Pe ucenici să-i laşi la poale, jos.În ploaia harului, pe vârf de stâncă,Să guşti singurătatea cea adâncă.Ci tu aşteaptă, colo sus, să vie,În duh, bărbaţii: Moise şi Ilie.Ei vor veni şi vor grăi cu tine,În taină, despre tainele străine.Şi Moise, omul tare în cuvânt,Ţi-o da lumina Duhului Preasfânt.Iar omul focului ceresc, Ilie,Te va aprinde-n dragostea cea vie.

O, schimbă-ţi faţa, suflete al meu;Dintr-un nimic tu fă-te dumnezeu

Pustnicul

Eu am murit. Hristos trăieşte-n mine,Mi-e inima de-a pururi desfătată,Căci îngerii fac slujbă ne-ncetată,Deasupra bietei mele rogojine.

Cântarea mea de slavă înălţată,Ca fum de jertfe-n zările senine,O ştiu ale pustiului jivine,O-ngână-n taină pantera bălţată.

Când Liturghia mi-o slujesc în zori,Sub bolta largă şi înflăcărată,Am leii împreună slujitori.

...Iar dacă amintirile, vreodată,Mă-mpung cu pintenii ispititori,Privesc la groapa care-mi e săpată...

Sfintele Taine

Iată, Domnul iar S-a răstignit,Iată, Mielul iarăşi S-a jertfit,Trup şi sânge se amestecă-n pahar,E Golgota Masa Sfântului Altar.

Din Potirul binecuvântat,Şi din trupul cel însuliţat,Curge scumpul sânge har mântuitor,Viaţă dăruind întregului popor.

Voi, cei care sunteţi însetaţi,Şi izvor de apă nu aflaţiHaideţi toţi şi setea voastră-o potoliţiScumpul sânge-al jertfei astăzi îl primiţi.

Voi, cei care mult aţi flămânzit,Cei ce-n lume hrană n-aţi găsitPentru voi azi se jertfeşte Mielul SfântPâinea vieţii astăzi pentru voi s-a frânt.

Din potirul sfânt şi luminosCând primim în taină pe Hristos ,Înşişi sfinţii cei din slavă jinduiesc,Fericirea celor ce se-mpărtăşesc.

Ruga mea

Doamne, pentru toată sărăcia sfântă,Pentru calea albă în singurătate,Pentru istovirea cărnii sfâşiatePentru cuiul care-n palme mi se-mplântă,

Pentru strălucirea lacrimii curatePentru dorul tainic care-n suflet cântăOasele sărmane bine Te cuvântăPentru toate-acestea, Doamne, pentru toate.

Pentru că Tu, Doamne, eşti nespus de marePentru că eşti Unul în desăvârşirePentru că eşti Însuţi vatră de iubire

Soare de dreptate, blândă desfătare,Pentru că eşti slavă milă şi-ndurare,Pentru toate-acestea, Îţi aduc mărire.

Facere

Tu, suflete-al meu, mai ţii tu minte?A fost o clipă: Domnul făuriseFiinţa ta... Cu aripile-nchise,Te odihneai în mâinile Lui sfinte.

Ai tresărit din somnul tău de altădatăCăci dragostea din hăuri te chemase.Cuvântul ei atât de plin sunaseÎn dimineaţa aceea-mpurpurată.

Ai înţeles atunci atâtea taine,Pe care astăzi le-ai uitat pe toate.Erau prea mari şi nu-ncăpură toateÎn cutele sărmanei noastre haine.

Un înger te luă din mâna sfântă A Domnului şi mila îl cuprinseCăci tremurai, oricât de blând te-atinseCa puiul mic din cuib când se-nspăimântăDe şuierul de şarpe-n apropiere.Dar îngerul nespus de lin, răsfrânse

Asupra-ţi haina milelor şi plânseÎnfiorând adâncuri de tăcere...

Cuvântul veşnic te-a chemat pe numeŞi îngerul, în aripi desfăcuteIeşi din umbra celor neştiutePlutind în largul zărilor spre lume.Tu nu mai ştii cum fu acea plutireDar se făcea c-aţi coborât o scarăAtâtea mii de trepte se urmarăDucând tot mai afund, mai jos, spre fire...

Te-nvăluise mila ca o ceaţăDe n-ai simţit că îngerul plecase.Şi te-ai trezit... Dar cine te-mbrăcaseÎn caldă pâlpâire de Viaţă?

Spre Golgota

Un drum, ostaşi, o cruce. Şi sub dânsa,Sfârşit de lovituri şi de ocară,E Fiul Tău. Cu încolţiri de fiarăMulţimea-n jur - sălbatic - valul strâns-a.

S-au revărsat tălăzuiri de ură,Să puie stavilă iubirii sfinte,Şi I-au stropit şi faţă şi veşminte,Cu vorbe grele ca o lovitură.

Dar n-au ştiut călăii, taina linăCare-i dădea spre Golgota răbdare:Căci scrisă este taina asta mareÎn Duhul Tău cu raze de lumină.

Ei n-au ştiut că orice loviturăŞi tu o porţi pe trupul tău StăpânăDe-aceea putut-a să rămânăLumina neclintită-n val de ură.

Durerea toată se împărţea în două,Şi asta este tainica răbdareDe aceea poate-n mută închinareUn iconar Te arată astfel nouă.

Străpunsă eşti şi Tu de răni. Pe frunte

Şi Ţie spinii-Ţi-mpletesc cununăMulţimea şi asupra ta PreabunăAruncă glodul greu de vorbe crunte

Cum stai între femei înlăcrimatăPe tine Maica Celui RăstignitTe-a arătat ducând-abia simţitSpre Golgota, o Cruce luminată.

Ghiocelul

Ca să-ţi vorbesc despre Iisus,Nu ştiu cum aş începe;Tot ce-n cuvinte nu-i de spus,Doar inima pricepe.

Nu-ţi voi vorbi, iubito, azi,De-un Dumnezeu pe cruce,Cel ce al lumii greu necaz,Pe trupul său îl duce.

Nici de un mare ÎmpăratAl cerurilor sfinte,Nici de maestrul luminatCu veşnice cuvinte.

Nu-ţi voi vorbi de-un Dumnezeu,Înfricoşat, puternic,Cel care e numit mereuAl vieţii vistiernic...

Azi vreau să-ţi spun cum vine El,În inima geroasă,Ca un boboc de ghiocel,Ascuns sub neaua groasă.

Şi-aşteaptă-acolo, tăinuit,Ca Duhul Sfânt să vină,S-aducă-n sufletul smeritCăldură şi lumină.

Şi Duhul Sfânt, în adieri,Topeşte neaua toatăŞi-aduce mii de primăveriÎn inima-ngheţată.

Iar ghiocelul cel cerescÎn taină înfloreşte,Şi multe flori Îl însoţescZâmbind dumnezeieşte.

Arac

Într-a sufletului vie,Creşte, poamă aurie,Dragostea - viţă de soi,Cu mlădiţe lungi şi moi.Tare-aş vrea să mi te fac,Cruce, dragostei arac.Mlada dragostei să crească,Pe arac să se învârteascăŞi să crească până sus,Unde-i răstignit Iisus.Mlada viţei să-nflorească,Trupu-n flori să-l învelească;Iar când floarea va legaŞi când viţa rod va da,Rodul tot va fi menitNumai celui răstignit.

Sfântul Potir

Crin al mântuirii noastre,Scump şi gingaş trandafir,Răsărit din spinii slavei,Bucură-te, sfânt Potir!

Cel ce ai mireasma vieţii,Floare dragă tuturor,Mărul cel crescut din coastaBunului Mântuitor.

Bucură-te, căci în tineNecuprinsul a-ncăputŞi s-a coborât în vremeDomnul Cel fără-nceput.

Bucură-te, strigăm ţie,Căci ai pâinea cea de sus,Tu, izvor al nemuririi,Care curge din Iisus.

Hrănitorul tuturora,Tu eşti cel ce potoleşti:Foamea, setea, neputinţaFirii noastre omeneşti.

Tu ne aperi de păcate,Căci în tine stă Hristos,Şi mereu primim din tineHarul Lui cel luminos.

Tu, podoaba Liturghiei,Pârga Sfântului Altar,Cer şi scau al măririiBucură-te, sfânt Pahar!

Măiastra suferinţă

O, tu măiastră suferinţă,Cu dor cuprinzi întraga mea fiinţă.În ea aprinzi lumini de conştiinţă.Mă-nveţi întreg adâncul omenesc,Mi-arăţi sublimul cel dumnezeiesc.Mă-nveţi să trag hotare firiiŞi să-nţeleg întinderea iubirii.Îmi luminezi cu flăcările Tale,Nemărginirea lumii siderale.Mă duci adânc, tot mai adânc în jos,Mă-nalţi pe culmi de bine şi frumos.Mă dau în voia Ta, să mă struneşti,Să mă înalţi mereu şi să mă creşti,S-ajung pân? la măsuri dumnezeieşti.Să-mi speli cu lacrimi ochii ne-ncetat,Ca văzul meu să fie-n veci curat.În tălpi şi-n mâini să-mi baţi mereu piroane,Să-mi răstigneşti pornirile avane.Cu biciul Tău de foc să mă loveşti,De tot ce-i lume să mă curăţeşti.Din harul Tău să-mi dai, mereu să-mi dai,Blândeţea, mila, dragostea din rai.

Pe crucea Ta, măiastră suferinţă,Să-nalţi la cer săraca mea fiinţă.

Maica Crinilor (Pieta)

Tu stai învăluită în lunga ta tăcereÎn poală porţi pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiţiEl poartă-n cap cunună din spinii cei slăviţiŞi peste Fiul curge în val a ta durere.

Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de criniDoar mâna Ta grăieşte cu rănile din palmă,Şi mai grăieşte fruntea cea netedă şi calmăPe care stă înfiptă cununa Lui de spini.

Fiinţa ta întreagă grăieşte către Dânsul:Şi eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul meu.Şi coasta mea-i străpunsă cu fierul lăncii greuŞi faţa mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.

Şi port şi eu pe frunte cunună ca şi-a TaŞi din burete iată şi eu am supt oţetulŞi mi s-a scurs şi mie viaţa pe încetulCa lumii întregi viaţă cu Tine să pot da.

Şi crinul meu cel dulce, căzut în sfâşiere,Şi eu, gustat-am, iată, paharul cu amar,Şi acum îmi dă, Stăpâne, şi negrăitul darSă ajung să văd în faţă Slăvita Înviere.Şi-aşa cum stai grăind cu crinii tăiParcă mireasma lor sorbind-o toatăTe pleci spre poala ta înmiresmatăTu însăţi, ca un crin înalt din văi.

Şi-mi vine-aşa să-mi plec genunchiu-n tainăCu mintea uluită de copilŞi-apropiindu-mă cu pas umilSă-ţi sorb miresmele de crin din haină.

Lasă lacrimile mele

Lasă lacrimile mele, lasă-le să curgă, Doamnă,

Pentru toţi aceia care, sfânt numele tău nu-l cheamăLasă ochii mei să ardă, lasă mâna să se frângăPentru toţi aceia care, nu te vor pe tine Mamă.

Lasă-mi sufletul să fie stors de orişice mireasmăVeştejit să cadă, Maică spre icoana ta cea sfântă,Pentru toţi aceia care risipesc prea mult din daruriŞi izvorul tău de haruri, Doamnă, mi-l binecuvântă.

Lasă rana să-nflorească în genunchii mei, StăpânăSă stropesc cu sânge proaspăt lespezile Casei talePentru toţi aceia care nu se pleacă sfintei SlaveŞi-ntorcându-şi faţa aspră, trec alăturea pe cale.

Lasă-mă să-mi torn iubirea peste faţa ta cea sfântăSă te-mpodobesc cu slavă şi cu rugă ne-ncetată,Pentru toţi aceia care pângăresc cu vorbe-amareŞi lovesc cu şfichiu de hulă peste chipul tău, Curată.

Lasă-mă să ard în taină, ca o tainică făclieŞi să mă topesc în focul rugăciunii către tine.Pentru toţi aceia care te îneacă-n val de urăŞi de grijile vieţii au uitat să se închine.

Lasă-mă să-ţi dau viaţa, să ţi-o pun în palme ţie,Şi să mi se scurgă Doamnă, vlaga ceas de ceas din vinePentru toţi aceia care rătăciţi de vraja vieţiiNu mai cată, Preacurată, să se-ntoarcă către tine.

Dacă viaţa mea săracă, încă nu s-ajunge SfântăLipsa lor a multor inimi, cu iubirea s-o-mplinescăTu trimite-mi har din ceruri şi cu mila ta cea multăFă ca biata mea iubire golul lor să-l covârşească.

Rătăcit

Eu, Tată, ştiu că multe Ţi-am greşit:Prin alte ţări, departe-am rătăcit.Prin ţări cu lungi amurguri viorii,Cu nopţi bătute-n raze argintii,Cu zile albe, grele de parfumuri,Şi cu momeli la orice colţ de drumuri.Căci vezi pe drumuri femei ispititoare,

Cu ochi de cer, cu părul plin de soare,Cu trupul rumen, copt pentru iubire,Sub vălul de mătăsării subţire.Mai sunt, în ţara-aceea-ndepărtată,Ospeţe ca-n poveşti. În lumea toată,Bucatele nu sunt atât de-alese,Nici vinurile-atât de bine drese,Nici cupele atât de măiestrite,Nici roabele atât de-mpodobite.

M-am bucurat de toate. Am trecutPe drum cu praf de aur aşternut.Sub umbra neagr-a mirţilor bătrâni,Cu flori în păr, cu alte flori în mâini.Şi ştiu că-n asta nu făceam păcat,Căci toate-acestea mie mi le-ai dat,Şi flori şi umbre dulci înmiresmate;Iar eu slăveam cereasca bunătate.

Am zăbovit adesea noaptea-ntreagă,Bând vin din cupa care-mi era dragă,Şi-am ascultat cu glas armonios,Zicând un cântec sau un vers duios,Şi nici în asta nu făceam păcat,Căci toate, toate mie mi le-ai dat.Adesea cupa când o ridicam,Genunchii inimii mi-i aplecam,Să-Ţi mulţumesc Părinte Sfinte, Ţie,Pentru nemărginita-Ţi dărnicie.

Când, mai târziu, cum ştii, am îndrăgitPe Fatma cea cu trupul aurit,Cu ochi de miere şi cu mers cuminte,Nici chiar atunci eu n-am greşit, Părinte;Căci seara lângă ea îngenuncheam,Şi bunătăţii Tale ne-nchinam.

Dar fu-ntr-o seară un ospăţ bogat,Cu vin în valuri roşii revărsat.Atunci, încins de al beţiei foc,Eu, Tată, nu m-am mai gândit deloc,La bunătatea Ta cea negrăită,La mila Ta cea neasemuită.De patima cea oarbă aţâţat,Eu sfânt numele Tău am lepădatŞi-atunci în noaptea-aceeea de beţie,

Păcătuit-am, Tată, cu urgie.

Din rău în şi mai rău am decăzutŞi tot păcatul, Tată, l-am făcut.Iar gândul, care-mi aducea aminte,De bunătatea Ta cea de Părinte,Îl înecam în funduri de pahareŞi-l năbuşeam cu cugetări amare.Şi, cum adesea mă mustra în vis,Părinte, gândul bun eu l-am ucis.Uitasem bunătatea de nespus...

Tu, însă, Tată, privegheai de sus.Ca să nu mor străin, prin ţări străine,Cu foamea, iată, m-ai chemat la Tine.

Eu am venit. Dar nu mai îndrăznescSă cer din harul Tău cel părintesc,Decât atât: să ştiu că m-ai iertat,Că mă primeşti în curte, ca argat.Eu, Tată, ştiu că multe Ţi-am greşitŞi nu sunt vrednic să mai fiu numitUn fiu al Tău. Părinte, ştiu prea bine.

Dar ce faci? ...Tu, mă-mbrăţişezi pe mine!...

Liturghie

Era în clipa jertfei Tale sfinte.Atunci mi-ai zis, în duh: să iei aminte!

Căci în altar creştea, pe sfânta masă,Urzită-n cer, o cruce luminoasă.

Pe cruce, crin cu lujerul subţire,Sfânt Trupul Tău, rănit, arde-n iubire.

Când jertfa Ta cea mare-a fost gătată,S-a coborât Fecioara Preacurată.

Ea, blândă, s-a plecat ca să apuceSi să culeagă crinul de pe cruce.

L-a învelit în lunga ei maramă,Şi L-a ascuns în dragostea de mamă,

Iar crinul cu petalele-i zdrobiteS-a odihnit în mâinile smerite.

S-a-ntins, apoi, sub cruce, ca să moară,Cu crinul frânt în mâini, Fecioara Mamă.

M-am închinat, cu nesfârşită teamă:Pe cruce au murit un Crin şi-o Mamă.

Fulg de păpădie

Mi-e sufletul fulg alb de păpădie,Şi-aşteptă moartea dulce ca o boareSă se desprindă-n grabă şi să zboareSpre-a cerului înaltă bagdadie.

Să poarte-n el în taină altă floare,Şi-n cer ca-ntr-o grădină să învieSă scuture când dragostea adieDin el, alt smoc de albe firişoare.

Să fie cerul tot ca o grădinăÎn care sufletu-mi să tot pluteascăÎn fulgi uşori la orice boare lină.

Şi doar vreun fulg de-o fi să se lipeascăIisuse - Tu - de poala Ta divină,Acolo vreau în veci să strălucească.

Convorbire

Am aşteptat chemarea de iubireCu dor aprins în sufletu-nfloritAm aşteptat alaiul Tău de mireO, Doamne-al meu, pe unde-ai zăbovit?

De mult Te chem, dar nu m-ai auzit!

Bătut-am multe căi întunecateCu gândul plin de pulbere şi lutBătut-am căi adânci şi neumblateDar să te aflu, Doamne, n-am putut!

În Tine-am fost, dar nu m-ai cunoscut.

Tăcere

Cuvintele pe care nu le-am spusSunt tot atâtea trepte ce pogoarăCu sufletul tot mai adânc m-am dus,Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltitM-am coborât în lumea nerostiriiŞi-n cutele de piatră i-am gătitAcolo-n fund un ascunziş Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spusSunt tot atâtea trepte de tăcereAdânc în mine, mai adânc m-am dus,Acolo unde orice vorbă piere.

De-acolo din limanul necuprinsDin lumea fără mal a nerostirii,Pe treptele tăcerii s-au prelinsDin ascunziş, luminile Iubirii.

Mărgăritarul

Mi-e sufletul adânc noian de ape,În care stă pierdut mărgăritarul;Şi anii lungi şi-au grămădit amarul,Sub ei lucirea albă să-i îngroape.

Adâncului eu nu-i mai ştiu hotarul,Eu nu mai ştiu departe-i sau aproape.Zadarnic cer cu lacrimile-n pleoape,Să aflu undeva lucirea, harul.

Ci, Doamne, fă-Te Tu pescuitor,Până-n adâncuri marea o despicăSă cauţi bobul cel strălucitor.

S-or trage apele-napoi, cu fricăŞ-atunci mărgăritarul viu de dorCa-ntr-un potir, în palme îl ridică.

Pasăre de nea

Colo spre amurg,Ploi de aur curg.Ceru-i o lalea.- Tu de unde vii, în zbor,Răzleţită, ca un dor,Pasăre de nea?

- Colo-n depărtări,Dincolo de zări,Este-un loc curat,Larg şi desfătat:Unde ochi nu plânge,Unde n-a curs sânge,Unde glonţ n-ajunge.Unde nu străbateGeamătul de frate,Oful de orfană,Plânsul de vădană,Unde, prin fânaţuri,Nu-s curse, nici laţuri.Unde-i numai floare,Umbră şi răcoare,Unde nici o razăNu mai înserează...Căci e loc curat,Binecuvântat,Loc de bucurieŞi de veselie,Care nu se trece,Ci în veci petrece.

- Pasăre de nea,Fă pe voia mea,Dorurile mele,Zboară tu cu ele,Mai presus de stele,În ţările-acele.

- Ba, că dorul tăuMare e şi greu;Aripile mele,Mări, sunt mititele,Calea-i lungă foarte,

Şi nu pot să poarteAripi mititeleDoruri mari şi grele.

Eu de unde vinE numai seninŞi acolo nu-iDorul nimănui.

Cer nou

Grăit-am, ieri, prin lacrimi, cu Domnul şi I-am spus:De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus?Cum nu-Ţi întorci Tu faţa, cu silă, de la noiŞi cum mai poţi să suferi făptura de noroi?Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereştiÎn tina omenească să nu Ţi-o murdăreşti?Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,Cel care peste aripi de înger a călcat?Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai?Tu, Care stai în cerul cu mari luminători,În inima mea rece, cum vrei să Te cobori?Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu:Ieşi de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu!Dar n-ai plecat. Ba încă cu pasul Tău curat,Ai coborât tot cerul, în iadul meu spurcat.Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţitCu raza ta tot chipul Tu mi l-ai strălucitCu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprinsŞi peste sărăcia mea, goală, ai întinsUn colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat,Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăputŞi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut.În sufletul meu, astăzi, Tu Însuţi locuieşti,Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.

Şi pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit,În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit

Mamei

Doresc ca strălucirea Învierii Să vă pătrundă cu lumină linăŞi raza bucuriei să vă ţinăDeasupra răutăţii şi-a durerii.

Şi să vedeţi aievea în luminăPe Mirele, pe Domnul MângâieriiCu cete ale sfinţilor, puzderiiCând înviat la noi are să vină.

Şi-atunci, Măicuţa noastră, în tăcereVeţi sta-n lucirea neapropiatăGustând din plin prea dulcea mângâiere.

Cu Maica Domnului prea luminatăVă bucuraţi de Sfânta ÎnviereDe tot soborul drag înconjurată!

Colind

Lerui, Doamne-a LeruluiSus în poarta CeruluiŞade Maica DomnuluiÎntr-o sită, sită deasăTot din fire de mătasăFloare de făină cernePeste văi şi deal s-aşterneÎncet pare ţara toată plămădită-ntr-o covatăTurtă din făină bunăCu zahăr şi cu alunăŞi Măicuţa PreacuratăTurta dulce o aratăŞi o dă FiuţuluiÎmpăratul CeruluiSă se joace El cu eaŞi s-o-mpartă cui o vrea.

Pomelnic

Pe toţi cei ce în veacuri au căzut luptând

Pentru biruinţa crucii prea cinstiteCei ce în clipa morţii au avut în gândNumele Treimii prea blagosloviteŞi pe toţi aceia care au râvnitSlava şi cununa mai presus de mintePomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veniÎn Împărăţia Slavei Tale sfinte.

Pe toţi mucenicii neamului eroi,Luptători cu spada sau cu rugi sfinţiteToţi cei ce se roagă astăzi pentru noiŞi ne scot în grabă tainic din ispite,Şi pe toţi aceia care pentru neam,Au trăit în temniţi ca-n nişte morminte,Pomeneşte-i Doamne, Tu când vei veniÎn Împărăţia Slavei Tale sfinte.

Pe tot neamul nostru evlavios şi sfânt,Voievozi şi doamne, boieri, jupânese,Toţi câţi dorm cu trupul în acest pământÎn hotarul ţării noastre prea alese,Pe părinţii noştri şi pe fraţii dragiCe s-au dus la ceruri sus, de mai-naintePomeneşte-i, Doamne, Tu, când vei veniÎn împărăţia slavei Tale sfinte.

Şi pe toţi aceia care neştiuţiStinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,Cei ce încă astăzi zac necunoscuţi,Şi-n Biserici nu au slujbe şi canoane,Pe toţi sfinţii, care numai Tu îi ştiiŞi al căror nume numai Tu-l ţii minte,Pomeneşte-i, Doamne, Tu, când vei veniÎn împărăţia slavei Tale sfinte.

A iubi în Hristos

A iubi în Hristos, desfătare,Ce lumea în veci n-o va şti.Un strop în vâltoarea cea mare,A iubi în Hristos... A iubi.

În mine Hristos te iubeşte.

În tine pe El Îl iubesc.Cu ochii tăi El mă priveşte,Cu ochii Lui eu te privesc.

Iubire, El creşte iubireaŞi-o-nalţă în nemărginit.În El depăşim toată firea,Cu tot ce-i vremelnic, finit.

Când tot ce-i materie-a firii,Va arde în foc, la sfârşit,Din jar, trandafirii iubiriiVesti-vor un nou Răsărit.

Sonet

Dormeai în luntrea mică, şi porniseUn vânt năpraznic, marea s-o despice.Peste adânc de valuri să ridiceTroian de negre umbre. Înflorise

Pe ape spume. Şi bătut de bice,Se frământa adâncul în abise.Şi vântul pânzele le zdrenţuise,Încât catargele stăteau să pice.

Ci Tu dormeai. Şi nu Te-ai fi trezit,De nu strigau ai Tăi speriaţi. Şi iată,Tu iar pluteşti pe marea-nfuriată,

În luntrea sufletului meu, uimit,Că poartă-adânc în sine, adormit,Un Dumnezeu, în lumea-nvolburată

Aluat

Doamne, sfântul Tău cuvântEste, pe acest pământ,Aluat pe care-l puiÎn făina gânduluiSă îl faci ca să dospeascăDospitura cea cerească.

Tu care toate le poţi,

Pentru toate, pentru toţi,Pune-n mine aluat,Să-l dospesc neîncetatŞi cuvântul Tău cel SfântÎn covată să-l frământ.

Şi-n cuptorul cel de focAl durerilor să-l coc,Şi să fac sfinte prescuriPentru cuminecături.

Cocoşul

Când a treia oară, Petru,Vai, s-a lepădat,După al Tău cuvânt, cocoşul,Doamne, a cântat.

Şi-a venit atunci în sineUcenicul iar,Şi, ieşind afară-n beznă,A plâns cu amar.

Azi se leapădă de TineVeacul cel de lut.Milioane spun ca Petru:"Nu L-am cunoscut".

Doamne, nu lăsa să vinăJudecata Ta,Până ce şi-n noi cocoşiiSpornic vor cânta.

Şi atunci, văzând că toateSunt doar în zadar,Vom ieşi afar? din eleŞi vom plânge-amar.

Fecioara

Ieşise-n vremea-aceea, poruncă împărătească:"Tot omul care este de lege creştinească,Rob fie el, ori slobod, să fie dat la fiare".

S-au strâns deci laolaltă creştini, mulţime mare:Bătrâni albiţi de zile, cucernici şi blajini,Copii, purtând tot cerul în ochii lor senini,Bărbaţi în floarea vârstei, purtând în pieptul lorIubirea către Domnul, în val clocotitor;Femei plecându-şi ochii sub gene mătăsoase,Ca-n mare cuviinţă să fie mai frumoase.În urma tuturora zglobie şi uşoară,Ca-n zbor înalt de fluturi, venit-a o fecioară.

A fost o clipă lungă şi ne-ncăput de mare,Când fata îmbrăcată-n lumini, stătu-ntre fiare.Leoaica cea cumplită, cu ghiara nemiloasă,Se-ntoarse dinspre dânsa, culcându-se sfioasă.Şi înfruntându-şi foamea năprasnică, un leu A cunoscut copila, că-i de la Dumnezeu.Şi fiarele de dânsa nici cum nu s-au atins,Ci, blânde, doar pământul în jurul ei l-au lins.

Dar fata cu blândeţe atunci le-a dojenit:"Dar pentru asta oare aicea am venit?Doresc să mă-nţelegeţi şi să mă sfâşiaţi,Căci negrăit de dulce e moartea ce mi-o daţi.Veniţi, veniţi prieteni, voi necuvântătoare!De mult urât-am lumea şi cele pieritoare.Sfârşiţi-mi dorul aprig de Mirele ceresc,Veniţi, muşcaţi-mi trupul, veniţi, vă poruncesc!"

Astfel muceniţa vorbit-a către fiare.Dar toate-au stat cuprinse ca de-un cutremur mare.Nici una dintre ele să muşte n-a voit.Zăceau în jurul sfintei, parcă le-ar fi trăznit.

Atuncea cu tărie fecioara zise lor:"În sfânt numele Celui a toate ţiitor,Cel ce şi pe voi toate, o, fiare, v-a zidit,Vă poruncesc: să-mi rupeţi cu colţul ascuţit,Tot trupul, iar duhul să mi-l lăsaţi să vie,Neprihănit, spre sfânta şi marea cununie!"

Aşa, cu sfântul nume al Domnului jurate,Leoaicele veniră agale-ndurerate,Lingând ţărâna, parcă cerându-şi iertăciune,Dar neavând în ele defel sălbăticiune.Au trebuit, silite de asprul legământ,Să meargă la fecioara, să-i rupă trupul sfânt.

Nu scrie slova cărţii deschis şi arătatDecât atât: că fata, când duhul şi l-a dat,Acele fiare, toate, în jurul ei s-au strâns,Şi, botul în ţarână plecându-şi-l, au plâns

Mărturisitorul

Iscoditori, cu buzele viclene,Căutau să afle tainele de sus.Iar el zdrobindu-şi lacrimile-n gene,A plâns, dar nici o vorbă nu le-a spus.

Căutau să-l facă în graiuri să greşeascăŞi l-au bătut cumplit; ci el tăcea.Trimis a fost din cer să-l întăreascăArhanghel alb, cu aripi mari de nea.

Atunci, răpit de-asemenea vedere,Ca-n vis simţea că sângele-a ţâşnitŞi îngerii, cu mâini de mângâiere,Îmbracă-n floare trupul lui zdrobit.

Ajuns la ultima suflare a vieţii,Biruitorul s-a-nchinat smerit,Slăvind în ceasul alb al dimineţiiPe-Acela Care-n veci S-a proslăvit.

Atunci, ca o icoană blând-a milei,Preasfânta i-a venit la căpătâi,Curată, cum a fost lumina zilei,La început, în ceasul cel dintâi.

Duioasă şi plecată, ca o mamă,I-a răcorit arsura de fiori,Şi apucând un colţ de la maramă,L-a şters, uşor, de sânge şi sudori.

Iar el simţea, că-i mâna mamei, lină.Ca un copil de joacă obosit,S-a dus uşor, spre veşnica hodină,Cu zâmbetul pe buze, fericit.

Sfat

Sus, deasupra lumilor,La locul minunilor,Domnul Iisus a statCu Măicuţa Lui la sfat:Mamă bună, orice-aş face,Mila, Mamă, nu-mi dă pace.Strigă-n ceruri cioburile,Cioburile, cioturile,De sub roţile zimţate,Sufletele ies sfărâmate,Şi rămân doar cioburile,Cioburile, cioturile.Risipite-s de furtună.Du-Te, Mamă, şi le-adună.Cioburile te-or tăia,Mâinille ţi-or sfâşia,Tu în poală strânge-leŞi de milă plânge-le.Strânge, Mamă, cioburile,Cioburile, cioturile,Eu atunci, cu sfântul har,Mamă, face-M-aş olar.Lutul vechi, topi-l-aş tot,Să lipesc iar ciot cu ciot.Lutul vechi, cu sfântul har,Mamă, face-l-aş cleştarSă păstrez în el mereu,Trupul Meu, Sângele Meu.Pleacă-ţi, Mamă, zările,Tinde-ţi îndurările,Du-Te strânge-Mi cioburileCioburile, cioturile.

Rugăciune

Doamne, încă să nu-mi daiFrumuseţile din rai.Şi încă nu-mi dăruiAle slavei bucurii.Nu mă-ndemn încă să-ţi cerFericirile din cer.

Până când, prin lume-ţi duci

Tu, povara sfintei Cruci,Până când însângeratŞi lovit şi înspinat,Treci pe calea cu dureri,Fericire cum să-Ţi cer?

Dă-mi, Stăpâne, Crucea TaŞi mă-nvaţă a o purta.Şi în inimă, cu jale,Dă-mi durerea Maicii TaleŞi în piept, cu frângere,Dă-mi a Maicii plângere.

Dă-mi, Stăpâne, să-ţi sărutUrma paşilor, în lutŞi mai dă-mi, cu sârg, s-alergTălpile să Ţi le şterg,Cu iubirea mea duioasă,Ca Femeia păcătoasă.

Trandafirul tainic

Tu, Marie Preacurată, cel mai dulce dintre nume,Trandafir crescut în taina lumilor de peste lume,Tu revarsă-Ţi lin mireasma cea de sfântă curăţie,Cum n-a fost mireasmă-n lume şi cum nici n-o să mai fie.Peste lumea care arde şi se-năbuşe în fum,Scutură-Ţi, Împărăteasă, poala plină de parfum,Şi peste mocirla noastră, cu răsuflet de otravă,Fă s-adie, Tu, mireasma Trandafirului din slavă.Să-ndulceşti cu mirul tainic mirosul greu de păcat,Şi să faci ca iar să fie tot văzduhul parfumat,Şi ne dă măcar o clipă, să simţim, ca în delir,Negrăita Ta mireasmă, Doamnă, tainic Trandafir.