1

2

ORIGEN SI NUMELE DIVIN IN LUCRAREA „CONTRA LUI CELSUS“

Teologia numeluor divine sau mai precis, teologia numirilor lui Dumnezeu, fie

că au fost primite prin revelaţie supranaturală (Ex.III,14), sau naturală (Fapt.14,15),

reprezintă o provocare pentru primele comunităţi creştine mai ales în contextul în

care acestea se lovesc de înţelepciunea filosofică şi tradiţiile religioase ale diferitelor

comunităţi, cum ar fi cele din Alexandria, în care, la acea vreme, trăia Origen.

Într-o lume în care magicul se împletea cu religioasul, creştinismul venea să

aducă lumină prin dogme care clarificau nu doar pentru creştini ci şi pentru „păgâni”

statutul numirilor date lui Dumnezeu, într-un context în care confuzia se exprima

mai ales prin asocieri de apelative care aveau menirea de a simplifica divinităţile prin

contopiri repetate între ele. Se risca astfel ca Dumnezeul creştinilor să devină totuna

cu Zeus, pentru simplu fapt că amândoi făceau trimitere la un statut celest.

Origen ia astfel atitudine şi exprimă punctele de vedere creştine, deosebinid

teologia numelor divine de alte credinţe. Face aceasta pentru că e posibil să fi simţit

pericolul degradării şi înglobării religiei creştine în alte religii, plecându-se chiar de la

apelativele date lui Dumnezeu.

1. Incantaţiile, invocaţiile şi problema Numelor lui Dumnezeu în practicile de

magie şi în Sfintele Scripturi.

Pentru că aceste teme sunt strâns legate unele de altele, le vom cerceta

împreună, urmând ca prin aceasta să se ajungă la o deosebire cât mai clară între

practicile de invocare vrăjitoreşti şi rugăciunile creştine, precum şi problemele pe

care le ridică pronunţia şi scrierea Numelor lui Dumnezeu în diferite limbi.

3

Celsus, care-i subestima pe creştini şi pe evrei deopotrivă, afirmă despre cei din

urmă în cartea sa că „aceşti paznici de capre şi de oi (evrei -n.a.) au crezut într-un

singur Dumnezeu, pe care-L numesc Cel Preaînalt, sau Adonai, sau Uranios,1 sau

Savaot, sau orice alt nume“, adăugând imediat că „n-are nici o importanţă că

Dumnezeu e numit Cel Preaînalt, sau Zeus, cum îi zic elinii, sau simplu „Zeul“, cum

îi spun indienii, sau „Oarecarele”, cum îi spun egiptenii“.

La această afirmaţie, ne spune Origen, trebuie să răspundem că problema se

leagă de originea adâncă a numelor. Sunt oare numerele aşa cum crede Aristotel –

ceva pur convenţional? Ori – potrivit părerii stoicilor – izvorăsc din însăşi natura lor,

primele silabe sau tonuri imitând obiectele din care au provenit numirile, părere la

care fac apel pentru exemplificarea semnificaţiei numelor2 aşa numite radicale sau

principii etimologice? Ori – dacă nu – potrivit învăţăturii lui Epicur, deosebită de a

stoicilor, numele ar exista în chip firesc, cei dintâi oameni inventând aceste numiri

după asemănarea cu obiectele?3

Prin această serie de întrebări, Origen creează o stare aparte de confuzie cu

privire la modul în care ar trebui să vedem problema numelor a căror origine el o

consideră, pe undeva, pe drept cuvânt, „misterioasă“. Observăm cum Origen nu

răspunde direct provocării lui Celsus, el încearcă însă pe ocolite să-i răspundă,

arătându-i care este poziţia filozofiei greceşti cu privire la nume.4 Cu toate însă că

1 Despre Uranus vezi: George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Ed. Odeon, Bucureşti, 1992, p.

282; Kembakh, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995, p.648. 2 „Pasionata problemă a universalilor sau a realilor, despre care Platon spune în Cratos 438b: „Nu

de la nume trebuie să pornim, ci mai degrabă de la lucrurile însele“, Platon, Opere, vol. III,

Bucureşti, 1978, p.329, trad. C. Noica, Se pare că aici se resimte influenţa lui Filon atunci când

Origen acordă mare atenţie magiei“, C. Celsus, n.56, p.58. 3 C. Celsus, I, XXIV, p.48-49. 4 „Filozofii nu au dus la rătăcire doar în ceea ce priveşte relaţiile noastre cu lumea, ci „ei au dus la

rătăcire pe discipolii lor în toate direcţiile şi, ceea ce este şi mai grav, în legătură cu cunoaşterea şi

dreapta adorare a lui Dumnezeu... Ei rămân în continuare, într-un anume fel, înlănţuiţi de aceste

păreri şi nimeni nu poate să-i elibereze de ele“, ne spune elevul şi marele admirator al lui Origen,

4

expune poziţia generală a filosofiei, Origen pare să nu fie atât de sigur de ea, căci,

chestionându-ne pe noi, cei care-i citim rândurile, vrea să afle adevărul nu filosofic,

ci pe cel teologic cu privire la adevărul dogmatic al numelor lui Dumnezeu.

El îşi va continua periplul prin filosofia şi religia antică, trecând cu repeziciune

peste părerea înţelepţilor Egiptului, a magilor Persiei, a brahmanilor, şamanilor şi

filozofilor Indiei, spunând că „în problema de faţă am putea stabili natura numelor

„eficace“, cum întâlnim unele la înţelepţii Egiptului, la învăţaţii aflaţi printre magii

Persiei, la brahmanii sau şamanii aflaţi printre filozofii Indiei şi aşa mai departe la

fiecare popor“.5 Toate aceste mari civilizaţii au folosit „numirile divine” mai mult în

plan magic decât în cel religios. Oricum cele două se confundau adesea.

Chiar şi în acest caz, Origen are o părere originală, demnă de statutul uni mare

gânditor alexandrin. El spune: „dacă am fi în stare apoi, să dovedim ceea ce se

numeşte „magie“, aceasta nu este – după cum cred adepţii lui Epicur şi Aristotel – o

practică cu totul fără temei,6 ci, după cum dovedesc oamenii cunoscători în această

îndeletnicire, un sistem închegat, ale cărui principii se cunosc foarte puţin7. Atunci

vom zice că numele de Savaot, Adonai şi toate celelalte, transmise de la evrei cu

multă veneraţie, ne sunt date după o misterioasă ştiinţă divină atribuită Creatorului

lumii“.8

Poate că din această cauză crede Origen că „numirile respective îşi fac efectul

când sunt rostite într-o înşiruire specială, care le înlănţuieşte întocmai cu celelalte

nume rostite în limba egipteană la adresa unor demoni, care au efect într-un anumit

Sfântul Grigorie Taumaturgul în Discursul adresat lui Origen, XIV în colecţia P.S.B.

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984, p.32. 5 C. Celsus, I, XXIV, p.49. 6 De aici, se poate vedea că Origen nu dispreţuia magia, ci credea că ea există, dându-i deci

importanţa necesară, atunci când vorbea despre ea. 7 V. în această problemă pe Ioan Petru Culianu, Călătorie în lumea de dincolo, Ed. Nemira,

Bucureşti, 1994; Bronislaw Malinowski, Magie, ştiinţă şi religie, Ed. Moldova, Iaşi, 1993. 8 C. Celsus, I, XXIV.

5

domeniu,9 sau altele, în dialectul persan, adresate altor forţe, şi tot aşa la fiecare

popor“.10

Astfel că acela care dovedeşte în acest sector o înţelegere mai deplină „îşi va da

silinţa să potrivească, pe cât posibil, fiecare nume la realitatea respectivă pentru a

înlătura orice primejdie din partea celor care aplică într-un mod greşit numele lui

Dumnezeu ...“.11

În cele arătate până acum se prezintă interesul lui Origen cu privire la starea de

confuzie din acea perioadă, mai ales în domeniul magiei, în folosirea Numelui lui

Dumnezeu pentru a invoca pe demoni. Origen va reveni destul de des în comentariul

pe care-l face împotriva celor scrise de Celsus asupra acestei probleme. El va adânci

şi mai mult enigma pe care o ridică Numele lui Dumnezeu, arătând că „poate nu-i

mai mică nici primejdia de a coborî Numele lui Dumnezeu şi al Binelui în ceea ce nu

se cuvine, decât să schimbi numirile dispuse după un principiu misterios, iar în

schimb să apleci numele a ceea-ce-i rău la ceea-ce-i mai bine şi ceea-ce-i bine la

ceea-ce-i rău“.12

Altfel spus, Origen crede că a chema demonii cu ajutorul Numelor Divine nu

este un aşa mare păcat, pe lângă faptul că s-ar putea înlocui un Nume Divin cu unul

aparent divin. În acest din urmă caz, e vorba de o gravă suprimare a calităţilor divine

ale Numelor lui Dumnezeu fapt care impune o schimbarea în dogmatica atributelor

divine. Este deci, de o înjosire mai mare decât cea de dinainte (invocarea demonilor),

pentru că trimiterea la alte nume, înseamnă trimiterea la alte calităţi, străine lui

Dumnezeu: „nu mai vorbesc de faptul că numele lui Zeus ne aduce aminte de fiul lui

9 Vezi în acest sens „Cartea egipteană a morţilor“, în care se vorbeşte pe larg despre puterea

mumelor, nu numai în ceea ce priveşte numirile demonilor ci şi asupra numirilor celorlalte zeităţi,

Cartea egipteană a morţilor, Ed. Sophia, Arad, 1993. 10 C. Celsus, I, XXV, p.49. 11 Ibidem. 12 C. Celsus, I, XXV, p.49.

6

Cronos şi al Rheii,13 de soţul Zeiţei Hera, de fratele lui Poseidon, de tatăl Atenei şi al

Artemidei, de seducătorul fiicei proprii (Persefone), după cum şi numele lui Apolo îţi

aminteşte de fiul Lethei şi al lui Zeus, de fratele Artemidei şi al vărului său, Hermes,

precum şi de toate celelalte ficţiuni ale înţelepţilor lui Celsus, autori ai acestor

doctrine şi vechi „teologi“ ai Eladei antice“.14 Origen reuşeşte să demonstreze că

înlocuirea numelor divine cu altele aparent divine poate produce haos, nu atât în plan

filosofic, cât în cel magic şi mai ales religios.

Numirile oferite zeităţilor nu pot în nici un caz concura cu numele date prin

temeiuri tainice lui Dumnezeu15, de către cei „unşi” de El. Să înţelegem că „această

critică nu atinge deloc cele (principiile divine-n.a.) care, pentru temeiuri tainice, dau

lui Dumnezeu numele de Savaot, Adonai sau altul“16. Astfel de remarci le găsim

adesea la Origen şi în alte cărţi ale sale.17

Vorbind despre „semnificaţia misterioasă a numelor“ – cum îi place să

numească Origen tâlcuirea Numelui lui Dumnezeu – autorul pare că divaghează puţin

de la subiect, amintind că, „dacă şi-ar putea face cineva o idee despre semnificaţia

misterioasă a numelor, atunci s-ar putea spune multe în legătură cu numele date

îngerilor lui Dumnezeu: unul dintre ei are numele de Mihael, altul Gavriil, al treilea

Rafail, după slujirile ce le-au îndeplinit în toată lumea de a împlini voia lui

Dumnezeu Cel peste toate“.18 El vede în mume o dogmă stabilită pentru vecie nu

doar în cazul divinităţii ci şi în cel al creaturilor Sale spirituale, îngerii. 13 În ceea ce priveşte imoralităţile zeilor, vezi Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor,

p.44; XII, p.45; XVI, p.48-50, în colecţia P.S.B., vol. XV, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987. 14 C. Celsus, I, XXV, p.49-50. 15 C. Celsus, I, XXV, p.50, „Ce cinste fără noimă mai e aceasta să-i dai ca nume propriu pe acela de

Zeus, dar să nu spui că el a avut de tată pe Cronos şi pe Rhea mamă, cu moralităţile lor? Şi aceleaşi

observaţii se pot aplica şi la ceilalţi pretinşi zei“ (Ibidem). 16 C. Celsus, I, XXV, p.50. 17 Despre semnificaţia numelor vorbeşte Origen şi în alte opere: Despre rugăciune, 24, 2; Filocalia,

26 în Opere alese, II, p.248-251; 432-490 etc. 18 În legătură cu problema îngerilor, ştim că Origen prezintă şi dezvoltă o doctrină angheologică

bogată: Gavriil (Ios., XXIII, 4, p.295; Mat., X, 20, p.50; Ioan, XXXIX, 180, p.165; Rug., XIV, 4,

7

Revenind apoi la polemica pe marginea „indiferenţei“ de a-L numi pe

Dumnezeu fie ca Adonai ori Zeus sau Uranos, autorul va oferi cititorului o analiză şi

mai profundă în cea de-a cincea carte dedicată combaterii lui Celsus. Încă o dată,

parcă, Celsus rămâne la aceeaşi părere, trăgând totodată concluzia că: „nu-i nici o

deosebire să numeşti pe Zeus „Cel Preaînalt , sau „Zen“ sau „Adonai“ sau „Savaot“19

sau „Amon“20 ca egiptenii, sau „Papeos“ ca sciţii“.21

La această provocare a lui Celsus, Origen încearcă şi reuşeşte să răspundă cât

mai concis în capitolele XLV şi XLVI ale cărţii mai sus amintite. Astfel, Origen va

relua într-o anumită măsură, mai mult în sens recapitulativ, cele discutate mai înainte,

părerea lui Celsus că Zeus (spre exemplu) poate fi numit şi Dumnezeu, aducând în

acelaşi timp însă şi foarte multe elemente noi.

În acest sens, foarte concis, Origen spune: „întrucât Celsus grăieşte că este

indiferent dacă numeşti pe Zeus Dumnezeu cu atributul de „Zeu cel preaînalt“,

„Zen“, „Adonai“, „Savaot“, „Amon“, cum fac egiptenii, sau „Papeos“, cum fac sciţii,

să mi se mai îngăduie câteva cuvinte în legătură cu această problemă, aducându-i

aminte cititorului de cele spuse mai înainte“.22 Aflăm astfel că Origen se arăta foarte p.230; Filoc., XVII, 2, p.376; Mihail, Ios., XXIII, 4, p.259; Filoc., XVII, 2, p.376; Rafail, Ios.,

XXIII, 4, p.259; Rug., XI, 1, p.221; XXXI, 5, p.286; Filoc., XVII, 2, p.376; apoi despre îngerii

buni: Ies., VIII, 3, p.84-85; Num., XVIII, 4, p.180; XXIII, 2, p197; XXIV, 3, p.199; Ios., XX, 1,

p.283; XXIII, , 3, p.286; Cant., I, 2, p.312; Ier., XIX, 12, p.411; VI, 1-2, p.421-422; îngerii răi:

Fac., IX, 3, p.43; Ios., XII, 1, p.261; în Vechiul Testament. Despre îngeri în general: Mat., X, 12,

p.33; X, 34; Luca, XXXIV, 2, p.130; Io., I, 2, p.144; XII, 76, p.160; XIV, 83, p.162; XVII, 97,

p.175; XXXIX, 269-270, p.184-185; Rug., XI, 4, p.223; Filoc., I, 24, p.234; XXVI, 7, p.489. Îngerii

care se roagă împreună cu noi: Rug., VI, 4, p.214; XI, 1-4, p.236; XVII, 2, p.252; îngerii buni:

Filoc., I, 14, p.315; XXIII, 21, p.452; îngerii răi: Io., XXIII, 6, p.455; îngerii în cete sunt prezenţi

printre credincioşi: Rug., XXXI, 3, p.285; îngerii, cum se hrănesc: Rug., XXVI, 5-11, p.259;

XXVII, 11-12, p.279; în Noul Testament. 19 C. Celsus., I, XXIII. 20 Despre Amon, vezi George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, p.40-41, sau mai pe larg la Victor

Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, p.28-29. 21 C. Celsus, V, 41, p.350; cf. nota 155, p.350, Herodot, Istorii, IV, 59, p.331-332. 22 C. Celsus, V, XLV, p.353.

8

convins de faptul că „fiinţa numelor nu se reduce la definiţii convenţionale ale celor

care li se dau, cum ar crede Aristotel“.23 Pentru Origen, Numele lui Dumnezeu are şi

capătă mai multe semnificaţii când sunt studiate cum trebuie, adică şimbolic şi mistic.

În cele ce urmează, autorul (cărţii împotriva lui Celsus), repetă într-o anumită

măsură chestiunile dezbătute în cartea I, XXV.24 Origen aduce ca noutate în discuţie

acea putere de expresivitate şi sonoritate care se pierde prin traducere25 „fapt

dovedit“, spune el.26

Iar, dacă aşa stau lucrurile cu numele comune, ce să mai spunem apoi de numele

atribuite într-un fel sau altul divinităţii?27 La această întrebare va răspunde tot

teologul alexandrin cu câteva exemple, amintind de patriarhii Avraam, Isaac, Iacob şi

legătura de putere dintre numele lor şi numele lui Dumnezeu, legătură de care şi

demonii se feresc.28

Origen afirmă că „de pildă, există în grai elinesc o traducere a numelui lui

Avraam, o însemnare a numelui lui Isaac şi un sens legat de numele lui Iacob. Dar,

dacă într-o invocaţie sau un jurământ, pomeneşti pe „Dumnezeul lui Avraam,

Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob“ atunci formula îşi face efectul prin

însăşi formularea acestor nume, fie prin puterea lor, căci şi dracii se biruie şi sunt

învinşi la simpla pronunţie a acestor nume. Apoi dacă spui: „Dumnezeul tatălui ales

din ecou“,29 „Dumnezeul râsului“, „Dumnezeul dedublării“,30 nu spui nimic mai mult

23 Ibidem. 24 „...limbile aflate în uz între oameni nu-şi au începutul de la oameni, după cum ne putem convinge

când analizăm textul cântecelor populare compuse de autorii anonimi ai fiecărei limbi în parte, şi

felul pronunţării lor“ (C. Celsus, V, XLV, V şi I, XXV). 25 Problemă de care ne vom mai lovi în paginile care urmează. 26 C. Celsus, V, XLV, p.353. 27 C. Celsus, V, XLV. 28 Mai pe larg, vezi partea de posesiune a studiului de faţă. Probabil că evreii foloseau astfel de

formule prin care încercau şi nu este exclus să fi reuşit să scoată demonii din trupurile chinuite ale

bolnavilor. 29 Filon, De gigant, 64. 30 Filon, în Leg. alleg., I, 61; 82, p.86 şi de Abrah. 82, Ed. I, Goroz, Paris, 1964, p.58.

9

decât doar că ai mai înşirat un nume lipsit de putere“.31 Aceasta ar fi diferenţa dintre

numele consacrate prin atingerea prezenţei divine şi cele traduse sau inventate.

După ce mai dă un exemplu,32 Origen zice că „acelaşi lucru s-ar putea spune

despre numele Savaot întrebuinţat adeseori în formula rugăciunii: traducându-l prin

cuvintele „Dumnezeul Puterilor, Dumnezeul Oştirilor, Cel Atotputernic“ – pentru că

traducătorii îi dau diferite însemnări (semnificaţii – n.a.) – efectul va fi nul, pe când,

dacă îi păstrezi sonoritatea lui tipică, vei obţine rezultatul dorit, aşa cum spun

cunoscătorii“.33 Cu toate acestea, Origen oferă foarte puţine relaţii cu privire la aceşti

„oameni cunoscători“. Probabil că ei sunt evrei învăţaţi, păstrători ai unei tradiţii care

mai târziu va fi confundată cu Kabbala, filozofi, sau cine ştie, poate că aceştia nici nu

există, iar cele spuse mai sus să reprezinte doar părerea lui Origen. Înclin să cred că

Origen s-a documentat temeinic, comunitatea din Alexandria fiind înţesată de

credinţe şi idei religioase. Nu credem de asemenea că Origen se gândeşte la Sfinţii

Părinţi sau la scriitorii bisericeşti, atunci când aminteşte de aceşti „oameni

cunoscători“. Aceeaşi explicaţie o oferă şi atunc când se referă la numele Adonai,

spunând: „dar dacă în traducere elinească nici Savaot nici Adonai n-au niciun efect în

genul celor semnificate de numele lor, atunci cu atât mai mult vor fi ele lipsite de

eficacitate şi putere când ştii că îi este indiferent (lui Dumnezeu-n.a.) dacă-l invoci cu

numele de Zeu cel preaînalt, Zen, Adonai sau Savaot!“34

Dogma numelor divine trebuie menţinută cu orice preş, chiar dacă acesta ar duce

pe creştin la martiriu: „acesta este motivul pentru care suntem în stare să răbdăm

oricât de multe nedreptăţi decât să recunoaştem pe Zeus ca Dumnezeu, căci noi

suntem de părere că nu este identic cu Savaot, ci că e departe de a fi o divinitate, el nu

31 C. Celsus (v.şi XLV). 32 „N-ar avea multă putere nici dacă ai traduce în elineşte, sau în altă limbă, numele lui Israel; în

schimb, păstrându-l pe acesta şi punându-l în legătură cu ceea ce ştiu oamenii cunoscători se poate

realiza efectul făgăduit invocaţiilor făcute în limba respectivă“ (C. Celsus, X, XLV). 33 C. Celsus, p.353-354. 34 Ibidem, p.354.

10

este decât un demon căruia îi place să fie numit aşa, dar în realitate e vrăjmaş al

omului şi al Dumnezeului Celui adevărat“.35

Este clar că Origen observă diferenţa şi greutatea unor astfel de „înlocuiri“ care

nu fac altceva decât să ducă în eroare pe cei care le acceptă, căci, în nici un caz, Zeus

(de exemplu) care este un demon, din perspectivă creştină, nu poate fi acceptat cu

denumirea de Adonai, Savaot sau oricare din Numele lui Dumnezeu. Tocmai aceasta

este şi cauza pentru care Origen susţină că: „n-au decât să creadă sciţii că Papeos al

lor e dumnezeul lor suprem, noi însă nu vom numi pe Dumnezeul nostru cu numele

de Papeos, care se vede că-i şi el tot numele unui demon stăpân peste deşerturi, peste

neamuri şi peste limba sciţilor“.36 Tocmai de aceea „nu greşim dacă vestim numele

Dumnezeului celui Atotputernic şi în limbile scită, egipteană şi în oricare alta“,37

încheie Origen.

Rămânând la noţiunea de idol şi la cea de Dumnezeu, respectiv dumnezei, este

foarte interesant de remarcat că Origen face o clară diferenţă între aceste noţiuni,

atunci când spune că „prin cuvântul „dumnezeii“ noi înţelegem pe cei ce sunt adoraţi

de către păgâni, nu pentru că noi am învăţat că „toţi dumnezeii neamurilor sunt

idoli“,38 ci înţelegem nişte dumnezei care, potrivit cuvântului profetic, formează un

fel de comunitate, un fel de adunare, pe care Dumnezeu îi judecă, dar fiecăruia îi

împarte câte o atribuţie, căci „Dumnezeu a stat în adunarea celor puternici şi în mijloc

pe puternici îi va judeca“.39 Mai mult, continuă Origen, Dumnezeu este „Domnul

Domnilor“, ... de aceea ni s-a poruncit să mărturisim pe „Dumnezeul Dumnezeilor,

bine ştiind că nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor“.40 Comunitatea angelică e

prezentă din nou în teologia lui Origen.

35 C. Celsus, V, XLVI, p.354. 36 Ibidem. 37 Ibidem. 38 Cf. Ps. 95, 5. 39 Ps. 81, 1. 40 C. Celsus, VIII, III, p.506, „Scriptura face deosebire între aşa-zişii „dumnezei“ şi cei cărora li se

dă sau nu acest nume“ (VIII, IV, p.507).

11

În continuare, vom dezbate problema pe care o ridică pronunţia Numelor lui

Dumnezeu în diferite limbi. În acest sens, Celsus este de părere că „dacă li se

adresează (divinităţilor -n.a.) cineva în limba barbară,41 înseamnă că au putere, dacă

însă li se vorbeşte elineşte sau latineşte, atunci nu mai are“.42

Origen pare că se contrazică atunci când răspunde la această problemă. Iată,

pentru început, ce ne spune el, urmând mai apoi, să analizăm mai atent cele arătate:

„se va vedea astfel ca învinuirea ce ni se aduce de către Celsus este cu totul

nedreptăţită şi de aici se va putea convinge oricine constatând că în rugăciunile lor

creştinii nici măcar nu folosesc numele întâlnite în Sfintele Scripturi, pentru a

desemna pe Dumnezeu,43 ci că elinii se servesc de nume greceşti, romanii de nume

latineşti şi aşa mai departe, fiecare popor se serveşte de limba sa proprie ca să se

roage lui Dumnezeu şi să-L laude cum poate“.44

În acest caz, cum rămâne cu numele divine care nu trebuiesc traduse pentru a nu

li se pierde astfel sensu?45 Răspunsul e dat mai sus cînd origen se referea la limba

sciţilor. Dacă limba unui popor e curăţată de numele zeilor păgâni, numele lui

Dumnezeu poate fi tradus şi utilizat în limba acelui popor. Astfel se întâmplă astăzi în

sânul popoarelor care au primit creştinismul.

Pe de altă parte este important de evidenţiat acum un aspect interesant şi anume,

atunci când Origen afirmă că „traducătorii îi dau (numelui -n.a.) diferite însemnări“,

se referă la sinonime, sau mai bine spus la atributele pe care şi zeii păgânilor „le

deţineau“, creând prin aceasta o mare confuzie, care ar fi putut duce până într-acolo 41 E vorba de rugăciunile adresate lui Dumnezeu. 42 C. Celsus, VIII, XXXVII, p.534, „idee preluată de mai multe ori: I, 25; V, 45; I, 6; VI, 40. Ea

revine şi în alte opere ale lui Origen“ (n.165, p.534). 43„Se face aluzie la Ieşire 3, 14 de unde a ieşit interdicţia mai târziu de a pomeni Numele Domnului,

ca o expresie a teologiei apofatice. A se vedea aici I, 6; VI, 45“ (n.166, p.354). 44 C. Celsus, VIII, XXXVII, p.534-535. 45 Spre exemplu afirmă că „numele Savaot întrebuinţat adeseori în formulările de rugăciune:

traducându-l prin cuvintele „Domnul Puterilor, Domnul Oştirilor, Cel Atotputernic“ – pentru că

traducătorii îi dau aceste însemnări (semnificaţii-n.a.)– efectul va fi nul dacă-i păstrează sonoritatea

lui tipică, vei obţine rezultatul dorit, aşa cum spun cunoscătorii“ . C. Celsus, V, XIV, p.353-354.

12

încât oamenii să se fi închinat nu Dumnezeului celui adevărat ci, de exemplu, lui

Zeus. Tocmai de aceea, în traducerea Scripturii din ebraică în latină, numele Yahweh

sau Tetragrama YHWH, citiă Adonai, a devenit Deus, iar aceeaşi numire ebraică,

tradusă în limba greacă, a devenit Theos (Dumnezeu) şi nu Zeus. Astfel exprimate

lucrurile, Origen nu se poate contrazice, căci el se referă doar la faptul că executarea

unei traduceri dintr-o limbă în alta (mai ales în cazul Numelui lui Dumnezeu) să se

execute doar prin utilizarea termenilor adecvaţi şi nu aşa, după cum credea Celsus,

care-l făcea egal pe Zeus cu Adonai. Bineînţeles că tradus corect, puterea Numelui lui

Dumnezeu în invocaţiile creştine (rugăciuni) rămâne cea a Dumnezeului Unic, fapt

care exclude infestarea textului sacru tradus.

Aceasta este, cel puţin în mare, ultima problemă de acest gen de care ne lovim în

lucrarea „Contra lui Celsus“.

Toate cele observate până acum ne obligă să recunoaştem că Origen este un

foarte bun apologet şi în acelaşi timp un bun filozof.46

Domeniul incantaţiilor, al invocaţiilor cu ajutorul Numelui lui Dumnezeu

cunoaşte o mare prosperitate în secolele în care vrăjitoria, a fost la ea acasă.47 Dar,

46 „Se ştie că Origen avea o admiraţie deosebită pentru filozofie. El însuşi avea o solidă formaţie

filozofică, pe care a captat-o îndeosebi la şcoala nu mai puţin celebrului Amonius Saccas. Vasta lui

informare se reflectă îndeosebi în lucrarea îndreptată împotriva lui Celsus. O mulţime de termeni

filozofici şi multe din cugetările filozofilor au intrat în sistemul său de gândire. Astfel, termenii care

se exprimă în legătură cu Dumnezeu şi lumea sunt – în cele mai multe cazuri – platonice... Origen

nu ascunde formaţia sa filozofică. El merge până acolo încât să declare, aşa cum făcuse înaintea sa

Clement, că unii filozofi au descoperit pe cale raţională adevăruri conforme cu legea lui Dumnezeu.

El, însă, nu împărtăşeşte totdeauna entuziasmul lui Clement pentru înţelepciunea profană. Un

argument care-l determină la aceasta este faptul că ea s-a arătat neputincioasă în corectarea

moravurilor“ (C. Celsus, VI, 3; vezi de asemenea G. Bardy, Origene, în Dicţionaire de Theologie

catolique, 11, 1, col. 1511-1513; Sfântul Grigorie Taumaturgul, Discurs adresat lui Origen, XIV,

n.15, p.31, în colecţia P.S.B., vol. X, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1986.) 47 V. Jean Palou, Vrăjitoria, Editura de Vest, Timişoara, 1992; Guy Testas/Jean Testas, Inchiziţia,

Editura de Vest, Timişoara, 1993; Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere 1484, Ed.

Nemira, Bucureşti, 1994.

13

problema pe care o ridică incantaţiile nu este nouă căci, din cele ce vom vedea, şi

Origen se confruntă din partea lui Celsus şi a gnosticilor cu problema folosirii

Numelui Divin în astfel de practici, cu adevărat dăunătoare spiritului uman.

Chiar şi în magie, traducerea numelor dintr-o limbă în alta ridică dificultăţi. De

aceea, „la problema numelor mai trebuie adăugat şi ceea ce relatează specialiştii în

cazurile de incantaţii: pronunţarea într-o limbă apropiată înseamnă împlinirea a ceea

ce incantaţia promite, pe când „traducerea“ lor în altă limbă duce la pierderea puterii

şi efectelor lor. Ele nu însemnează numai înşiruirile lucrurilor respective, ci şi pe

acelea ale intonaţiei cu care au fost făcute“.48

Ne lovim iarăşi de problema traducerii, dar în plus, observăm că Origen pune

accent pe intonaţie ca fiind o parte esenţială în reuşita incantaţiilor. Probabil că de

aceea şi „numele care au o putere deosebită într-o anumită limbă îşi pierd puterea lor

de expresivitate şi de sonoritate atunci când le traducem în altă limbă“.49 Astfel că

„practica zilnică spune: cine şi-a primit de la naştere un nume în limba elină, acelui

(nume -n.a.) nu-i mai poţi da aceeaşi expresivitate când îl traduci în limba egipteană,

latină sau alta, fapt dovedit ori de câte ori ai încerca să-l chemi cu vechiul nume“50 şi

„nici dacă ai traduce elineşte numele unui latin tot n-ai putea pretinde să aibă aceeaşi

putere de expresivitate de la început“.51

Origen vorbeşte concis despre „povestirea şi interpretarea numelor“, dând

diferite lămuriri în legătură cu aceasta. El spune că „noi am luat povestirea şi

interpretarea numelor de la evrei, care ni le-au dezvăluit şi ni le-au explicat în limba

şi în cărţile părinţilor lor“.52 Iată deci sursa „oamenilor învăţaţi” despre care vorbea

mai sus. Iar „faptul că numele acestora sunt ebraice, iar sfintele lor cărţi sunt scrise în

limba şi cu literele ebraice, pentru evrei constituie o mărturie elocventă că neamul lor

48 C. Celsus, I, XXV, p.50. 49 C. Celsus, V, XLV. 50 Ibidem. 51 Ibidem. 52 C. Celsus, IV, XXXIV, p.258-259.

14

se trage din aceşti bărbaţi“53, din Avraam, Isaac şi Iacob, patriarhii poporului sfânt.

Chiar „până şi în timpul de acum numele iudaice aparţin limbii ebraice, fie că ele s-au

transmis în cărţile lor, fie că ele au un sens în concordanţă cu cuvintele evreilor“.54

În ceea ce priveşte problema pe care o ridică folosirea Numelor lui Dumnezeu în

incantaţiile de vrăjitorie şi magie, Origen ne dă informaţii foarte preţioase în acest

sens şi aceasta din două puncte de vedere:

1.Putem urmări uşor măcar anumite fragmente din practicile oculte ale acelor

vremuri şi

2. Pentru analizarea modului în care gândesc magii acelor timpuri.

Cu toate acestea, cel mai important pentru noi va rămâne felul în care Origen,

pune problema cu privire la acest tip de situaţie, pe care, de altfel, o cunoaşte foarte

bine.

Formulele analizate în cele ce urmează, au un caracter gnostic, dar cel mai sigur

este faptul că ele au fost utilizate des şi în practicile vrăjitoreşti. Cu toate acestea însă,

este o certitudine pentru Origen că „trebuie să se ştie că alcătuitorii acestor

descântece n-au înţeles nici vrăjitoria,55 dar n-au priceput nici dumnezeieştile

Scripturi, ci le amestecă pe toate la un loc“.56 Pe marginea unor formule de acest gen,

Origen îşi continuă comentariile atunci când îi acuză pe vrăjitori că „din magie au

luat pe Ialdobaoth,57 pe Astafaios,58 şi pe Horaios,59 iar din scripturile expuse au luat

53 C. Celsus, IV, XXXIV, p.259. 54 Ibidem.. 55 Se pare că Origen avea cunoştinţă de astfel de practici, deşi nu afirmă aceasta. Cu toate acestea,

se poate deduce că avea astfel de cunoştinţe din modul în care tratează aceste probleme, căci numai

cunoscându-le a putut apăra dreapta credinţă. 56 C. Celsus, VI, XXXII, p.397. 57 „...când trec prin aşa-zisele Ialdabaoth, iniţiaţii sunt învăţaţi să zică: „Tu Ialdabaoth, cu siguranţă

primul şi al şaptelea, care stăpâneşte, tu care eşti raţiunea stăpânitoare a minţii curate, lucrarea

desăvârşită, pentru fiul şi pentru tatăl; eu, punând asupra mea un simbol cu semnul vieţii,

deschizând lumii uşa pe care ai închis-o tu în veşnicia ta, din nou liber, trec prin împărăţia ta. Harul

să fie cu mine, da, părinte, să fie cu mine!“ (C. Celsus, VI, XXXI, p.396).

15

pe cel numit la evrei cu grupul de litere „Iao“,60 sau „Io“,61 cum sunt Savaot,62

Adonai63 sau Eloaios“.64 Toate aceste nume erau folosite de către gnostici sau

vrăjitori cum îi numeşte Origen, nume a celor şapte Arhonţi: Ia, Astaphios, Adonai, 58 „...urmează Astafaios, pe care vrăjitorii cred că cei iniţiaţi trebuie să-l invoce aşa: „Astafaios,

stăpân al porţii a treia, care veghează asupra izvorului de apă, celui din început, văzându-mă pe

mine care săvârşesc misterele tale, lasă-mă să trec, căci am fost curăţat de duhul unei fecioare, o tu,

cel care vezi fiinţa lumii. Harul să fie cu mine, părinte, să fie cu mine!“ Ibidem. 59 „...trebuie să-l roage aşa: „Horaios, tu care ai trecut fără frică peste îngrăditura de foc şi ai primit

prin sorţi stăpânirea porţii celei dintâi, lasă-mă să trec, văzând simbolul puterii tale nimicit de pe

chipul pomului vieţii şi primit într-o imagine după asemănarea celui vinovat. Harul să fie cu mine,

părinte, să fie cu mine!“ (Ibidem). 60 La început, Origen dă numele gnostice ale „puterilor“ invocate, deşi în invocaţia propriu zisă nu

aceasta este ordinea (cf. VI, XXXI). O face totuşi cu scopul de a arăta mai la urmă Numirile lui

Dumnezeu şi folosirea acestor numiri în invocaţii. Pe Iao şi Ia, le găsim adesea pe Abrasax. Despre

Abrasax se pot consulta două studii foarte bune apărute şi la noi, a doamnei Danciu Elisabeta:

„Abrasax: apariţie şi dezvoltare” (în Gnosis, octombrie, 2007), „Abracadabra şi gemele gnostice

Abrasax” (parta I-a, în Gnosis, noiembrie, 2007 şi partea a II-a în Gnosis, decembrie. 2007). 61 Gnosticul „...ajuns (în stare de transă – n.a.) la Ia, trebuie să zică: „Tu, începătorul tainelor

ascunse ale fiului şi tatălui, Iao, care stăpâneşte noaptea, al doilea şi primul stăpân al morţii, parte a

celui nevinovat, acum punând ca simbol propria mea minte ascultătoare, sunt gata să trec prin

împărăţia ta, căci m-am făcut mai tare decât cel născut din tine, da, să fie!“ (C.Celsus). 62 „După aceea, urmează Savaoth, către care eu (Origen-n.a.) cred că trebuie să zică: „stăpâne a

celei de-a cincea împărăţii, puternice Savaoth, tu aperi cu numărul cel mai puternic: cinci. Lasă-mă

să trec, văzând acest simbol neatins al artei tale, păstrat ca o icoană, adică trupul meu slobozit prin

numărul cinci. Harul să fie cu mine, părinte, să fie cu mine!“ (C. Celsus).. De asemenea, s-a păstrat

de la gnostici, semnul pentagramei – „steaua cu cinci colţuri” – ca reprezentantă a celor cinci

calităţi fizice existente în om (văz, auz, miros, gust, pipăit), corpul uman încadrându-se perfect în

această formă. Conform „poziţiei“ sale, ea serveşte după interes, magiei „albe” sau „negre”. 63 Origen nu oferă nici o formulă cu privire la invocarea lui Adonai. Probabil că aceea de Eloaios

putea oricând să o înlocuiască pe cea adresată prin Adonai. Despre Eloaios, gnosticul trebuie să zică

următoarele cuvinte în ruga sa: „Eloaios, stăpân al porţii a doua, lasă-mă să trec pe mine care îţi

aduc simbolul maicii tale, un har ascuns de puterile stăpânilor. Harul să fie cu mine, părinte, să fie

cu mine!“ (C. Celsus.) 64 C. Celsus, VI, XXXII.

16

Ailoaios, Horaios, Sabaoth şi Ialdabaoth.65 Cu toate însă că „numirile din Scripturi

(Iao, Ia, Savaoth, Adonai şi Eloaios -n.a.) sunt atribute unuia şi aceluiaşi

Dumnezeu“,66 vrăjmaşi ai lui Dumnezeu „neânţelegând acest lucru, după cum ei

înşişi recunosc (prin cele ce spun şi fac -n.a.), au crezut că Iao ar fi un Dumnezeu,

Savaot altul, şi pe lângă ei ar fi al treilea, Adonaios, pe care Scripturile îl numesc

Adonai; iar altul este Eloaios, pe care proorocii îl numesc în evreieşte Eloai“.67 Cu

toate acestea, nu se ştie însă sigur, dacă gnosticii vorbesc nu de mai mulţi dumnezei,

ci de mai multe atribute ale unuia şi aceluiaşi Dumnezeu „răspândit” în lume.

Rămâne totuşi, cel puţin pentru o perioadă, valabilă explicaţia adusă de Origen.

Origen crede că Dumnezeu poate şi chiar trebuie să fie numit, pentru că, spune

el, „atunci când eu susţin că Dumnezeu nu este exprimat de cuvânt, dar dacă iau

versetul: „La început era Cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era

Cuvântul“,68 atunci susţin că Dumnezeu este cuprins în acest cuvânt“.69 Acesta ar fi şi

motivul pentru care „Dumnezeu este cuprins nu numai de acel cuvânt, ci şi de cel

„căruia Fiul sau Cuvântul va voi să-L descopere (pe Tatăl -n.a.)“, dovedind (Hristos-

Cuvântul – n.a) mincinoasă afirmaţia lui Celsus că Dumnezeu nu poate fi cuprins nici

de Cuvânt“.70

Pe de altă parte, Origen mai arată în ce sens este dificil să-I dai lui Dumnezeu un

nume: „cine poate să distingă prin numiri precise deosebirea de calitate între dulceaţa

unui smochin şi cea a unei curmale? Cine poate să prezinte prin diferite numiri

calitatea proprie fiecărui lucru? Aşadar (conchide Origen – n.a), nu este de mirare că

în înţelesul acesta Dumnezeu nu poate fi numit“71; urmând apoi să arate cu ce înţeles

poate fi numit Dumnezeu, căci, dacă „luăm în considerare faptul că Dumnezeu totuşi

65 Cf. Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.53. 66 C. Celsus, VI, XXXII. 67 Ibidem. 68 Cf. Io., 1, 1; Mat. 11, 27. 69 C. Celsus, VI, LXV, p.427. 70 Ibidem. („Dumnezeu nu poate fi cuprins în cuvânt“, zice Celsus, p.426). 71 Ibidem.

17

poate fi numit, înţelegând prin aceasta că este cu putinţă să arătăm prin nume ceva

din calităţile Sale, cu scopul de a povăţui pe ascultător şi a-l face să înţeleagă

însuşirile lui Dumnezeu, pe cât poate să cuprindă din ele firea omenească, atunci nu

este fără rost să spun că Dumnezeu poate fi numit“.72

Invocarea lui Dumnezeu nu se poate concepe fără ca El să nu poată fi numit,

căci şi „Platon73 zice că, Creatorul şi „Părintele Universului“ nu poate fi făcut

cunoscut tuturora nici după ce l-ai aflat o dată, nici atunci când el nu-L descrie ca pe

o fiinţă inexprimabilă care n-ar putea fi redat prin nici un nume şi prin nici un cuvânt;

dimpotrivă, el spune că unui număr restrâns de oameni totuşi se face cunoscut“.74

Cu toate că Celsus declară că Dumnezeu nu poate fi numit, tot el se întoarce

parcă împotriva celor afirmate arătând că „El poate fi numit cu un nume“. Dar, mai

bine să-l ascultăm pe Origen: „în schimb, ca şi cum ar fi uitat de cuvintele pe care le-

a amintit, Celsus declară că nici de cei câţiva inşi nu poate fi numit cu un nume, dar

„unii oamenii înţelepţi“75 cred că ei nu au păşit pe acest drum decât pentru a-şi face o

72 Ibidem. 73 „Ca să descoperi pe Părintele acestei lumi e greu, iar după ce L-ai descoperit, să-L vesteşti

tuturora e un lucru cu neputinţă“, Platon, Timeu 28c. După o ediţie mai nouă (Platon, Opere, vol.

VII, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993) avem următoarea traducere: „A găsi pe autorul şi pe tatăl

acestui univers este un lucru greu, şi o dată găsit, este cu neputinţă să-L spui tuturor“ (29a); v.

n.108, p.248 şi bibliografia cu privire la Timaios (p.257-262). De altfel, „citatul acesta din Platon

este poate cel mai pomenit de scriitorii bisericeşti, un fel de „predică“ asemănătoare cu cea de pe

Aeropagul Atenei“ (C. Celsus, VII, XLII, n.190, p.478). 74 Iată textul lui Celsus: „Vedeţi dar ce oameni dumnezeieşti caută să afle calea adevărului, pe care,

după însăşi mărturia lui Platon nici nu pot păşi cu toţii. Întrucât, însă, unii bărbaţi înţelepţi au găsit

acest drum nu în alt scop, ci ca să ne putem forma măcar o idee aproximativă despre fiinţa cea

negrăită şi unică, fie că-l punem în legătură cu celelalte lucruri, fie că-l deosebim cu totul de ele, fie

că-l comparăm cu ele, aş vrea să încerc să v-o fac cunoscută, cu toate că în cuvânt nu se poate

exprima. Oricum m-aş mira dacă mi-aţi putea urma învăţătura, întrucât sunteţi cu totul încătuşaţi de

trup, încât ochii voştri nu pot vedea nimic curat“ (C. Celsus, VII, XLII, p.478). 75 Nu se cunoaşte exact cine ar fi aceşti „oameni înţelepţi“. Putem bănui că este vorba de magi sau

poate filosofi.

18

reprezentare aproximativă despre cea dintâi şi cea mai negrăită fiinţă“.76 Cuvintele pe

care le-a amintit aparţin, cel mai probabil, lui Platon, însă Celsus nu poate sau nu vrea

să ştie că Dumnezeu s-a numit singur în faţa lui Moise pe muntele Sinai.77

Restul numirilor lui Dumnezeu sunt pur şi simplu atribute, care, cu timpul au

fost asimilate în vorbirea curentă de către credincioşi. Ne este însă foart clar că pe

baza acestor atribute şi chiar a Numelui lui Dumnezeu se fac diferite invocări şi

rugăciuni în cadrul cultului religois precum şi în practicile magice.

2. Puterea Numelor lui Dumnezeu asupra demonilor.

Doritor de a-i combate pe creştini, Celsus se leagă de rostirea Numelui lui Iisus,

într-un cadru aparte, care ţine de demonologie: exorcizarea demonilor. Iată însă ce ne

spune Origen: „Nu ştiu, din ce pricină declară Celsus următoarele: „creştinii par a

exercita o atracţie puternică pentru invocarea numelui unor demoni“, făcând aluzie,

cred, la exorciştii care alungă demonii. În realitate, cred că aici Celsus defăima

Evanghelia, căci nu prin invocări par a exercita influenţa, ci prin rostirea Numelui lui

Iisus, atunci când e pus în legătură cu citirea pasajelor din viaţa Lui“.78

Origen se va arăta, de altfel, convins de faptul că „puterea Numelui lui Iisus e

atât de mare asupra demonilor încât, adeseori, are efect chiar dacă lectura e făcută de

nişte păcătoşi“79 şi tocmai de aceea aceştia se arată înfricoşaţi de Numele lui Iisus, ca

fiind deasupra lor, sau îl privesc cu veneraţie ca pe unul care-i stăpâneşte după

regulile lor“.80 Iar „dacă nu ar fi dată de la Dumnezeu această recunoaştere, demonii 76 C. Celsus, VII, XLIII. 77 Cf. Ieş. 3, 14. 78 C. Celsus, I, IV, p.33, v. şi n.15. Ne amintim de pasajul din Evanghelie în care Iisus e acuzat că

scoate demonii cu ajutorul demonilor (Luc.11,19-20), sau mai grav, că „are demoni” (Io.8,48;

10,20) Nimic mai fals, căci nici o împărăţie nu caută a se surpa pe sine (Luc.11,17-18). Din contră,

creştinii şi nu numai (Luc.9,49) scoteau demonii folosindu-se de numele lui Iisus (Luc.10,17). 79 C. Celsus, p.33-34. 80 C. Celsus, III, XXXVI, p.195. Ne întrebăm cum anume îi stăpâneşte Iisus pe demoni după

regulile lor? Teologic vorbind, regulile demonilor sunt cele pe care însăşi Dumnezeu le impune şi în

19

nu s-ar îndepărta de la sufletele posedate ale oamenilor numai după o simplă invocare

a numelui“.81 Cu toate acestea, spune Origen, „e limpede că creştinii nu utilizează

nici un soi de cuvinte magice, ci folosesc doar Numele lui Iisus împreună cu alte

cuvinte în care se încred după Sfintele Scripturi“.82

Această veneraţie a demonilor pentru Iisus, „care-i stăpâneşte după legile lor“,

se poate oarecum înţelege prin faptul că aceste legi sunt date demonilor de către

Dumnezeu cel întreit în persoană. De aceea demonii l-au recunoscut pe Iisus ca

Domn şi, ştiind că au încălcat acele legi, ieşeau din omul bolnav. Pentru aceasta nu

sunt necesare cuvinte magice, ci e de ajuns folosirea Numelui lui Iisus pentru ca

demonii să fie imediat alungaţi.

Chiar şi puterea numelor patriarhilor avea efect asupra diavolului. Noi ştim că

„iudeii îşi trag originea din cei trei strămoşi, Avraam, Isaac şi Iacob, iar când numele

acestora sunt pronunţate împreună cu Numele lui Dumnezeu au o putere atât de mare

încât nu numai cei din neamul lor se folosesc de el în rugăciunea lor către

Dumnezeu, prin rostirea incantaţiilor împotriva demonilor şi prin invocarea

Domnului lui Avraam, a Dumnezeului lui Iacob şi a Dumnezeului lui Isaac, ci

aproape toţi cei care se ocupă cu magia şi descântecul“.83

nici un caz Hristos se supune voinţei demonice sau acceptă compromis, cu toate că Îl putem

suspecta de unul (din milă milă) atunci când, scoţând demonii dintr-un posedat îi trimite în porci şi

nu direct în iad, cum de fapt se aşteaptă toată lumea. 81 Ibidem. 82 C. Celsus, I, IV: „într-o asemenea filozofie a numelor are de spus ceva şi numele Iisus: s-a văzut

deja că numele Lui scoate duhurile necurate din suflete şi trupuri, propovăduind virtutea în cei din

care au fost alungate duhurile rele“, C. Celsus, I, XXV, p.50. 83 C. Celsus, IV, XXXIII, p.258, v. şi I, XXII, XXIV; V, XLV; Filoc., XX, XIII – în legătură cu

numele lui Avraam, Isaac şi Iacob, Origen ne spune următoarele: „Noi am luat povestirea şi

interpretarea numelor de la evrei, care ni le-au dezvăluit şi ni le-au explicat pe limba şi în cărţile

părinţilor lor“ (C. Celsus, IV, XXXIV, p.259).

20

La fel, pentru creştini, această „simplă invocare“ în numele lui Iisus, pe care o

rosteau adevăraţii închinători, a vindecat numeroşi bolnavi de duhuri necurate şi de

alte suferinţe“.84

Pentru Origen invocarea şi punerea în practică a puterii Numelui lui Iisus asupra

demonilor este o realitate, chiar dacă unii sau alţii din partenerii lui Celsus nu ar lua-o

în considerare. Iată în acest sens ce ne spune Origen: „s-ar putea, foarte uşor ca unul

sau altul din adepţii lui Celsus să râdă auzind cuvintele: „Întru numele lui Iisus tot

genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi

să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu

Tatăl“,85 dar acest râs nu poate împiedica invocarea noastră de a sluji ca mărturii ale

unei lucrări mai eficace, decât ceea ce spune despre Hnumen, Hnahumen, Knat, Sikat

şi ceilalţi din catalogul egiptean, despre a căror inovaţii se spune că ar vindeca bolile

din diferite părţi ale trupului“.86

Parcurgând lucrarea scrisă de Origen împotriva lui Celsus87 şi fiind atenţi la

problemele cu privire la Numele lui Dumnezeu observăm că, Origen dezbate o paleta

diversă de probleme, de care creştinii se loveau în acea vreme, plecând de la chestiuni

de pronunţie care sunt şi vor fi tratate şi de alte popoare88 ajungând la cele ridicate de

invocaţii şi de puterea exorcismelor.

84 C. Celsus, VIII, LVIII, p.554. 85 Vezi Filoc., II, X-XI. 86 C. Celsus, VIII, LIX, p.554. 87 Origen, Contra lui Celsus, în colecţia P.S.B., vol. IX, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984. 88 De exemplu, în cazul tibetanilor, Arthur Avalon în Mahanirvana tantra, Ed. Deceneu, Bucureşti,

1995 spune: „Pentru a da naştere efectului preconizat, mantra trebuie emisă în mod corespunzător,

în conformitate cu svara (ritm) şi varna (sunet)“ (p.103). Iar în n.103, Avalon explică: „Pentru

aceste raţiuni, atunci când este tradusă, o mantra încetează să mai aibă efectul sau propriu ea

devenind o simplă propoziţie“.