MANAGEMENT,MARKETING SI GESTIUNEA ACTIVITATILOR DIN AGRICULTURA

1 Particularităţile şl formele exploataţiilor agricole 2 Funcţiile exploataţilor agricole 3 Structura organizatorică şl de conducere a exploataţiilor agricole 4 Profilarea şi specializarea exploataţiilor agricole 5 Metode de raţionalizare şi optimizare a profilului de producţie al exploetaţiilor agricole 6 Resursele şi factorii de producţie : concept, rol, caracteristici, clasificare

7 Combinarea, substituirea şi alocarea raţională a resurselor de producţie 8 Metodologia optimizării tehnico-economice a folosirii resurselor de producţie în exploataţiile

agricole. 9 Metode şl procedee utilizate in analiza tennico-economică10 Procesul decizional şi tipologia deciziilor în procesul de conducere al exploataţiilor agricole 11 Funcţiile managementului exploataţiilor agricole 12 Tipuri de manageri şi stiluri de management 13 Sistemul de cultură a plantelor şi optimizarea integrată a acestuia14 Sisteme, metode şl tehnici de management15 Evaluarea şl selectarea managerilor16 Contribuţia managementului la creşterea eficienţei exploataţiilor agricole 17 Definirea managerilor, calităţi, cunoştinţe, aptitudini 18 Scopul, rolul, funcţiile şi formele analizei tehnico-economice 19 Optimizarea structurii culturilor în exploataţiile agricole 20 Optimizarea tehnologiilor de producţie în exploataţiile agricole 21 Asigurarea, organizarea şi utilizarea forţei de muncă în exploataţiile agricole 22 Raţionalizarea proceselor de muncă în exploataţiile agricole 23 Conceptul de decizie şl componentele sistemului decizional24 Srtrategia-şI politica exploataţiilor agricole (conceptul de strategie şi politici; tipologia strategiile şi a politicii întreprinderii) 25. Mărimea exploataţiilor agricole26 Managementul resurselor financiare (caracteristici şi atribuţii specifice ; trasăturile mecanismului financiar, bugetul de venituri şi cheltuieli; bilanţul exploatatei agricole; mecanismiul finanţării şi creditării) 27 Organizarea terenului exploataţiilor agricole : concep, rol, forme 28. Intensificarea : concept, condiţii de înfăptuire şi căi de creştere a eficienţei economice29 Managementul asocierii, cooperării şi integrării în agricultură30 Utilizarea eficientă a pământului ca principal mijloc economic de producţie: particularităţi şi direcţii de folosire raţională 31 Rolul economico-social al marketingului agricol32 Prospectarea pieţei - atribut esenţial al marketingului agricol33 Calitatea şi competitivitatea pe piaţă a produselor agricle34 Filiera produselor agricol şi agroalimentare35 Circuitul de valorificare a produselor agricole vegetale36 Structura organizatorică a serviciului de consultanţă din România37 Etapele procesului de consultanţă38 Evaluarea, amortizarea, documentele, evidenţa operativă. Contabilitatea şi Aanaliza activelor Imobilizate corporale 39 Conţinutul, documentele, evidenţa operativă, contabilitatea şl an aba veniturilor din exploatare 40 Contabilitatea cheltuielilor din exploatare. Calculaţia efectivă a costului de producţie 41 Reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legi nr.18/1991, aşa cum a fost modificată de Legea nr. 169/1997 şl în baza Legii nr.1/200042 Reconstituirea dreptului de proprietate în localităţile Intravilane prin articolul 35 al Legi nr.18/1991,modificată prin Legea nr.189/199743 Privatizarea sodtăţllor comerciale ce deţlrun administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub lucîul de apă. în baza Ordonanţei deGuvern nr.198/1999

1

Subiectul nr. 1Particularitaţile şi formele exploataţiilor agricoleCONCEPTUL DE EXPLOATAŢIE AGRICOLĂExploataţiile agricole pot fi considerate ca un complex de mijloace de muncă, obiecte ale muncii şi

foiţă de muncă, interconectate într-un sistem unitar, constituit pe baza diviziunii muncii şi cooperării în muncă, în vederea obţinerii anumitor produse agricole, executării de lucrări sau prestări de servicii.

În exploataţiile agricole se uneşte forţa de muncă cu mijloacele de producţie şi se stabilesc relaţii economice care sunt determinante alături de relaţiile juridice, ideologice, culturale etc., şi definesc exploatatia ca verigă tehnico-productivă şi economico-socială a agriculturii.

PARTICULARITĂŢILE EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE

Producţia agricolă este legată direct sau indirect de existenţa pământului ca principal mijloc de producţie, care îmbracă dubla calitate: de mijloc de muncă şi de obiect al muncii.

- Categoria de pământ - ca mijloc principal de producţie în agricultură - trebuie înţeleasă prin stratul superficial care este lucrat manual sau mecanic, în procesul de cultivare a plantelor, deci solul cu totalitatea proprietăţilor sale mecanice, fizice, chimice, hidrice şi biologice.

Sub aspect economic, categoria de pământ cuprinde o sferă mai largă, care include şi condiţiile naturale de producţie dintr-un cadru teritorial.

Caracterizarea fertilităţii diferitelor tipuri de sol presupune luarea în considerare a proprietăţilor sale agroproductive şi a factorilor naturali (temperatura, regimul de precipitaţii, regimul eolian, luminozitatea etc.), acţiunea lor comună fiind determinantă asupra gradului de favorabilitate pentru anumite culturi.

Caracteristicile exploataţiilor agricole impun cunoaşterea particularităţilor pământului, cu implicaţii în deciziile referitoare la organizarea şi desfăşurarea producţiei vegetale şi animale şi finalizarea în rezultate eco-nomico-financiare, şi anume:

• valoarea de întrebuinţare a pământului;• valoarea ca marfă;• preţul de vânzare-cumpărare;• limitarea de întindere;• neînlocuirea în procesul obţinerii de bunuri;• creşterea potenţialului productiv în condiţii de folosire raţională;• neuniformitatea;• acţiunea comună cu alte mijloace de muncă;• imobilitatea spaţială.În procesul relaţiilor din agricultură pământul se vinde şi se cumpără. Printr-o lucrare raţională îşi ridică

continuu fertilitatea şi valoarea.În felul acesta, se poate spune că, problema nu se referă doar la un raport matematic, ci are un

conţinut economic mult mai profund.În condiţiile procesului de intensificare a producţiei agricole, bazat pe investiţii mari şi diversificate, în

care producţia agricolă ia forme comerciale, realizarea unui anumit profit net, considerat ca barem minim, trebuie să stea la baza aprecierii rezultatelor obţinute în exploataţiile agricole. Mijloacele investite trebuie să ducă la anumite sporuri de producţie la hectar care să asigure o eficienţă economică acestora, determinată de nivelul investiţiilor şi al fertilităţii pământului.

De menţionat că valoarea economică a pământului folosit în producţia agricolă se diferenţiază mult faţă de evaluarea economică a pământului folosit în alte scopuri decât pentru agricultură.

Exploataţiile agricole îşi desfăşoară activitatea de producţie în condiţii deosebite şi prezintă şi alte particularităţi, astfel:

- în cultura plantelor, procesul de producţie agricolă se deosebeşte dealte procese de producţie prin faptul că timpul de producţie este mult maimare decât timpul de muncă;

- exploataţiile agricole cu profil larg de producţie folosesc mai bine mijloacele de producţie circulante;

- în producţia agricolă, pe lângă producţia principală, se obţin cantităţi de produse secundare;- exploataţiile agricole cu un profil mai larg prezintă o mai bună uniformizare a

încasărilor băneşti pe toate lunile anului, aspect important pentru agricultură;- exploataţiile agricole cu o structură de producţie mai complexă atenuează sau înlătură

2

efectele riscurilor naturale.FORMELE EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE

Produsele agricole vegetale şi animale, precum şi o serie de servicii se obţin în exploataţiile agricole care reprezintă agenţi economici, respectiv o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice, care dispune, utilizează factorii de producţie, controlează şi participă la viaţa economică.

Exploataţiile agricole se diferenţiază în funcţie de: forma de proprietate (de stat, privată şi mixtă); mărime şi dimensiune: - sfera de activitate.

Multitudinea formelor de proprietate şi ponderea preponderentă a proprietăţii private asupra pământului (82%) generează diverse forme de exploataţii agricole.

Producătorii agricoli pot folosi pământul ca proprietari, ca administratori sau ca arendaşi.Pământul sub formă de terenuri agricole poate fi exploatat de proprietari, de administratori sau

manageri, de arendaşi, ori poate fi înstrăinat.Proprietatea asupra pământului, exprimă o relaţie juridică care dă dreptul proprietarului la posesie,

dispoziţie şi uzufruct.Exploataţiile agricole sunt forme de organizare şi funcţionare a proprietăţii unde se pun în valoare

pământul şi celelalte mijloace de producţie.Exploataţiile pot fi formate din unul sau mai mulţi proprietari de pământ şi mijloacele necesare

procesului de producţie agricolă. Acestea reprezintă un sistem de producţie în care se asociază pământ, mijloace mecanice, capital şi muncă, în vederea obţinerii unor rezultate economice mai profitabile.

Produsele obţinute sunt destinate autoconsumului şi vânzării pe piaţa liberă.După forma de proprietate, exploataţiile agricole se împart în:A. Exploataţii agricole din sectorul privat, care deţin 82% din suprafaţa agricolă a ţării şi un număr

foarte mare de animale ce aparţin: - unor persoane fizice:-gospodării ţărăneşti de subzistenţă;ferme familiale;

-unor organizaţii private:asociaţii agricole;societăţi agricole;societăţi comerciale.

B. Exploataţii agricole cu capital total sau parţial de stat:-Societăţi comerciale pentru servicii:AGROMEC, pentru lucrări agricole;NUTRICOM, pentru furaje combinate;

Societăţi autonome:Regia naţională de îmbunătăţiri funciare ;ROMCEREAL ;Regia autonomă a tutunului;Institute şi staţiuni de cercetări.

După sfera activităţii se împart în: exploataţii de producţie agricolă şi agroalimentară şi exploataţii de servicii pentru producţia agricolă (lucrări agricole, depozitarea şi păstrarea produselor agricole, comercializare, agroturism etc.).

După destinaţia producţiei se clasifică în:- exploataţii care produc pentru autoconsum (gospodării ţărăneşti de subzistenţă); exploataţii în

care producţia este destinată pentru comercializare şi autoconsum (exploataţii familiale, asociaţii şi societăţi agricole);exploataţii agricole comerciale în care producţia este în cea mai mare parte destinată comercializării (societăţi comerciale agricole, regii autonome etc.). După criteriul integrării se împart în: exploataţii agricole neintegrate; exploataţii agricole integrate:orizontal (asociaţii);vertical, pe bază de contracte cu industriile prelucrătoare;orizontal şi vertical (producţie agricolă vegetală şi animală, prelucrare, comercializare etc.). După natura activităţii pe care o desfăşoară se clasifică în:-exploataţii de producţie vegetală (culturi de câmp, legumicole, viticole, pomicole şi mixte); exploataţii de creştere a animalelor (bovine, cabaline, ovine,porcine, păsări etc.) ;exploataţii agricole mixte.

După capacitatea de producţie şi dimensiune se întâlnesc:exploataţii agricole mici (gospodării ţărăneşti, ferme familiale);exploataţii agricole mijlocii (asociaţii agricole, societăţi agricole private);exploataţii agricole mari (societăţi comerciale cu capital de stat şi regii autonome).

Subiectul nr. 2 Functiile exploatatiilor agricole

Exploataţiile agricole, ca sistem tehnico-productiv şi economico-so-cial, desfăşoară un ansamblu de activităţi de natură tehnică, tehnologică, organizatorică, economică, socială etc., care se condiţionează între ele. Activităţile se grupează în raport de caracterul şi relaţiile dintre ele într-un anumit număr de funcţiuni.

Funcţiunea reprezintă ansamblul de activităţi specifice, legate între ele şi îndreptate spre realizarea obiectivelor exploataţiilor agricole, în ex-ploataţiile agricole activităţile sunt grupate în următoarele funcţiuni:

3

producţie, cercetare-dezvoltare, comercială, financiar-contabilă, de personal şi de protecţie a mediului.Funcţiunea de producţie grupează toate activităţile principale ale ex-ploataţiei, care se finalizează cu

obţinerea de bunuri materiale sau prestări de servicii, întreţinerea utilajelor, executarea de lucrări, controlul permanent şi sistematic al respectării parametrilor cantitativi şi calitativi stabiliţi, asigurarea condiţiilor de securitatea muncii etc.

Prin intermediul, acestei funcţiuni, managerul utilizează resursele proprii, aprovizionează exploataţia cu resurse atrase şi fundamentează deciziile de alocare optimă a resurselor. Acestea constituie măsuri de in-fluenţare a costului şi calităţii produselor agricole şi serviciilor obţinute de care depinde competitivitatea pe piaţă.

Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde toate activităţile ce se, referă la: introducerea progresului tehnico-ştiinţific; soluţionarea unor probleme privind economisirea de resurse şi energie, a posibilităţilor de valorificare a producţiei secundare etc. Tot aici sunt cuprinse şi activităţile de investiţii - construcţii, care vizează realizarea unor noi capacităţi de producţie sau extinderea şi modernizarea celor existente, în condiţiile actuale creşte considerabil rolul cercetării ştiinţifice, deoarece ştiinţa însăşi este o forţă de producţie.

Funcţiunea comercială înglobează activităţile de aprovizionare teh-nico-materială şi de desfacere a produselor, subordonate cerinţelor producţiei. Materiile prime şi materialele necesare procesului de producţie sunt conservate până în momentul utilizării lor, iar produsele obţinute sunt păstrate în cele mai bune condiţii până la momentul valorificării. Această funcţiune se ocupă şi cu studiul pieţei.

Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde activităţile de asigurare a mijloacelor financiare necesare desfăşurării normale a procesului de producţie şi evidenţa contabilă a activităţii exploataţiei sub toate formele sale. Serviciul financiar-contabil trebuie să ofere în orice moment date clare, exacte şi precise privind situaţia exploataţiei agricole. Această funcţie joacă un rol deosebit în economia de piaţă, ştiind că de ea depinde creşterea capacităţii de autofinanţare, creşterea posibilităţilor de investiţii şi sporirea nivelului profitabilităţii.

Funcţiunea de personal cuprinde acţiunile cu privire la asigurarea necesarului de forţă de muncă, recrutarea, selecţionarea, încadrarea, perfecţionarea şi promovarea cadrelor ca şi retribuirea muncii, în cadrul acestei funcţiuni intră şi problemele de ordin social (cazare, cantină e|c.), de medicină a muncii, raporturile dintre conducere şi lucrători etc.

Pe lângă aceste cinci funcţiuni principale, în ultimul timp, un rol crescând în managementul producţiei agricole revine şi funcţiunii de protecţie a mediului ambiant.

Funcţiunea de protecţie a mediului ambiant, de conservare şi înfrumuseţare a peisajului rural, cuprinde activităţi de reducere a poluării solului, apelor şi alimentelor, respectarea normelor de utilizare a produselor fitofarmaceutice, folosirea deşeurilor produse de animale, înlăturarea efectelor eroziunii solului etc.

Măsurile de protecţie a mediului prin costurile mai reduse pe care le generează, abilitatea cu care sunt înfăptuite, influenţa lor asupra calităţii produselor, reprezintă un mijloc important al concurenţei. Din acest motiv, funcţiunea de protecţie a mediului ambiant influenţează în mare parte rezultatele economico-financiare ale exploataţiilor agricole.

Între funcţiunile exploataţiilor agricole există o strânsă interdependenţă. Cunoaşterea şi armonizarea acţiunii lor contribuie la realizarea obiectivelor propuse în cele mai bune condiţii şi prezintă importanţă deosebită în practica managerială.

Subiectul nr. 3 Structura organizatorica si de conducere a exploatatiilor agricole

Structura organizatorică şi de conducere este definită de ansamblul persoanelor (funcţii şi posturi), a subdiviziunilor organizatorice şi a relaţiilor dintre acestea. Ea se conturează prin activităţile de organizare procesuală şi de organizare structurală.

Organizarea procesuală constă în descompunerea proceselor de muncă, fizice şi intelectuale, în elementele lor componente: operaţii, faze mânuiri, mişcări. Descompunerea pe elementele componente este însoţită de analiza acestora în scopul regrupării lor în raport cu natura obiectivelor ce trebuie realizate, în procesul de gruparea se ţine seama de omogenitatea şi complementaritatea diferitelor activităţi.

Organizarea structurală preia rezultatele organizării procesuale, înca-drându-le în structuri organizatorice, prin gruparea funcţiilor, activităţilor şi atribuţiilor pe grupuri de lucru şi de salariaţi. Rezultatul organizării structurale îl constituie compartimentele, serviciile, secţiile, birourile etc., cu

4

personalul aferent specializat.Deşi reprezintă noţiuni şi realităţi inseparabile, structura organizatorică şi structura de

conducere au conţinut distinct.STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A EXPLOATATIEI AGRICOLE

Exercitarea activităţilor specifice funcţiunii unităţilor economice agricole impune o împărţire a acestora pe subdiviziuni organizatorice denumite compartimente. După natura activităţilor pe care le desfăşoară, compartimentele pot fi:-operaţionale;funcţionale.

În cadrul compartimentelor operaţionale se organizează activitatea productivă, adică în cadrul lor se obţin produse sau se realizează servicii. Principalele compartimente în cadrul exploataţiilor agricole sunt:-fermele pentru cultura plantelor; fermele pentru creşterea animalelor; sectoare de mecanizare; secţii de procesare a produselor agricole; serviciile (aprovizionare, desfacere, transport).

Compartimentele funcţionale asigură fluxurile informaţionale necesare elaborării deciziilor de către organele de conducere şi acordă asistenţă de specialitate compartimentelor operaţionale. Principalele compartimente funcţionale sunt:-financiar-contabil; organizare; personal; salarizare; cercetare-dezvoltare etc.

Organizarea compartimentelor funcţionale este în mod substanţial determinată de tipul de proprietate, de dimensiunea, de complexitatea, de gradul de dotare tehnică, specifice fiecărei unităţi agricole.

STRUCTURA DE CONDUCERE A EXPLOATAŢIEI AGRICOLE

Strâns legat de structura organizatorică a exploataţiei agricole se definesc elementele specifice ale structurii de conducere, între care pot fi amintite:-postul;funcţia;compartimentul;nivelul ierarhic;ponderea ierarhică;linia ierarhică;

piramida ierarhică. a) Postul este alcătuit din ansamblul obiectivelor individuale, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor ce revin unui angajat, în mod organizat şi permanent, la un anumit loc de muncă. Postul, ca element al structurii organizatorice şi de conducere, se caracterizează prin trăsături specifice, precum: obiective, sarcini, competenţe şi responsabilităţi.

Obiectivele postului ilustrează utilitatea acestuia, conţinând în acelaşi timp criterii de evaluare a muncii salariatului care ocupă acel post.

Sarcinile desemnează modalităţile concrete de desfăşurare a activităţii în vederea realizării obiectivelor postului. Ele reflectă conţinutul prestaţiilor efectuate de salariat şi sunt elementele cele mai dinamice ale postului.

Competenţele postului vizează, deopotrivă, autoritatea formală şi autoritatea profesională a titularului de post. Competenţa postului relevă implicit autoritatea conferită acestuia. Competenţa (autoritatea formală) precizează limitele în cadrul cărora titularul de post are posibilitatea să acţioneze în vederea realizării obiectivului individual. Această competenţă se acordă titularului de post prin regulamentul de organizare şi funcţionare sau prin norme, reglementări şi decizii manageriale interne. Competenţa (autoritatea) profesională defineşte nivelul de pregătire şi experienţa pe care o are titularul postului şi dă măsura contribuţiei sale la realizarea obiectivelor fundamentale ale unităţii agricole.

Responsabilitatea este acea componentă organizatorică a postului care reflectă obligaţiile ce revin titularului de post pe linia îndeplinirii obiectivelor individuale.

Proiectarea conţinutului unui post trebuie să aibă, drept condiţie şi restricţie majoră, asigurarea unui echilibru permanent între obiectivele şi sarcinile postului, pe de o parte, şi competenţele şi responsabilităţile titularului de post, pe de altă parte.

b) Funcţia defineşte totalitatea sarcinilor şi atribuţiilor ce revin persoanelor la un anumit nivel ierarhic. Ea reuneşte, în mod obişnuit, mai multe posturi cu caracteristici organizatorice esenţiale. Din punct de vedere managerial, funcţiile se divid în funcţii de conducere şi funcţii deexecuţie.

Funcţia de conducere se caracterizează prin stabilirea de competenţe şi responsabilităţi, care conferă drept de coordonare a activităţii anumitor executanţi.

Funcţia de execuţie este caracterizată prin prezenţa obiectivelor individuale limitate, însoţite şi de competenţe şi responsabilităţi mai restrânse. Prin responsabilităţile lor, salariaţii care deţin funcţii de execuţie îndeplinesc efectiv sarcini transmise de la nivelul ierarhic superior.

c) Compartimentul, ca subdiviziune a structurii de conducere, reprezintă reuniunea de posturi şi funcţii cu conţinut analog sau complementar, atribuite unor persoane care desfăşoară activităţi omogene, având calificări profesionale de un anumit gen, subordonate unui singur cadru de conducere.

d) Nivelul ierarhic reprezintă reuniunea subdiviziunilor organizatorice egal depărtate de vârful piramidei ierarhice, în practica managerială, numărul nivelurilor ierarhice are o influenţă deosebită asupra

5

calităţii pi ramidelor ierarhice şi implicit asupra funcţionalităţii sistemului.

e) Ponderea ierarhică semnifică numărul persoanelor conduse nemijlocit de un cadru de conducere. Mărimea ei este invers proporţională cu numărul nivelurilor ierarhice. Supradimensionarea ponderii ierarhice are efecte nefavorabile asupra coordonării şi controlului, în timp ce sub- dimensionarea se soldează cu creşterea costului structurii organizatorice,prin creşterea numărului de niveluri ierarhice.

f) Linia ierarhică este linia ce leagă nivelurile ierarhice de sus în jos. în sens invers, aceeaşi linie poartă denumirea de drum ierarhic.

g) Piramida ierarhică constituie ansamblul nivelurilor ierarhice şi a liniilor ierarhice. Forma şi dimensiunea piramidei ierarhice sunt condiţionate de modul de organizare a exploataţiei agricole, de gradul de delegare a autorităţii şi de gradul de autonomie a elementelor structurale, în acest sens, pot fi întâlnite piramide înalte şi piramide aplatizate. Avantajele şi dezavantajele pe care le generează atât formele înalte, cât şi cele aplatizate pledează pentru soluţii moderate în proiectarea piramidei ierarhice.

RELAŢIILE ORGANIZATORICE

Reprezintă ansamblul legăturilor dintre componentele structurii instituite prin reglementări oficiale. Ele se materializează sub forma unor fluxuri verticale, între componentele primare (post, funcţie) şi cele agregate (compartimente) ale structurii sau sub forma fluxurilor orizontale între compartimentele aflate pe acelaşi nivel ierarhic.

Diversitatea relaţiilor organizatorice, pe de o parte, nevoia înţelegerii şi folosirii lor în mod adecvat, pe de altă parte, impune categorisirea lor. Clasificarea relaţiilor organizatorice se face în funcţie de natura şi modul de manifestare a competenţelor şi responsabilităţilor.

După natura lor, relaţiile organizatorice pot fi: a)relaţii de autoritate;b)relaţii de cooperare;relaţii de control.

a) Relaţiile de autoritate se instituie prin intermediul unor reglementări oficiale, exercitarea lor fiind obligatorie. La rândul lor, relaţiile de autoritate sunt de mai multe feluri:1)relaţii ierarhice;2)relaţii funcţionale;3)relaţii de stat major.

1. Relaţiile ierarhice sunt relaţiile de subordonare oficială, prin ele asigurându-se unitatea de decizie şi de acţiune în cadrul întreprinderii. Prin ele sunt statuate raporturile nemijlocite între titularii posturilor de conducere situaţi pe diferite niveluri ierarhice şi dintre aceştia şi cei ai posturilor de execuţie.

2. Relaţiile funcţionale se stabilesc prin exercitarea autorităţii funcţionale de care dispun anumite compartimente, materializate în consultanţă metodologică, regulamente, studii de specialitate.

Relaţiile de stat major se stabilesc prin delegarea sarcinilor, a autorităţii şi a responsabilităţii de către conducerea ierarhic superioară, unor persoane sau colective, în vederea soluţionării problemelor care afectează obiectivele unuia sau mai multor compartimente.

b) Relaţiile de cooperare reprezintă fluxuri informaţionale şi de decizie între posturile situate pe acelaşi nivel ierarhic, care aparţin însă unor compartimente diferite. Ele uşurează rezolvarea unor probleme, care apar cu o anumită periodicitate, prin evitarea folosirii liniei ierarhice, având consecinţe favorabile asupra creşterii operativităţii în rezolvarea obiectivelor.

c) Relaţiile de control apar şi se exteriorizează între organele specializate de control şi diferite subdiviziuni organizatorice. Este semnificativ a se menţiona că autoritatea de a controla nu presupune şi competenţa de a conduce. De obicei, deciziile pe care le impun rezultatelecontrolului sunt adoptate de şefii ierarhici ai celor care au reprezentat obiectul controlului.

Aşa cum s-a ilustrat, rezultatul concret al organizării structurale îl reprezintă structura organizatorică şi de conducere, care nu pot fi abordate şi înţelese decât în interdependenţa lor indisolubilă. Pentru exprimarea acestor structuri şi a relaţiilor dintre ele se folosesc următoarele documente:a)organigrama;b)regulamentul de organizare şi funcţionare;c)regulamentul de ordine interioară;d)fişa postului.

a) Organigrama este reprezentarea grafică a elementelor componente ale structurii organizatorice şi de conducere, precum şi a relaţiilor dintre ele. Concret, organigrama se materializează prin căsuţe dreptunghiulare ce reprezintă posturile de conducere şi compartimentele şi prin liniile care materializează relaţiile dintre părţile structurii organizatorice şide conducere.

6

b) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) este document care reflectă baza legală a existenţei şi funcţionării întreprinderii, organizarea generală, precum şi atribuţiile, responsabilităţile şi obiectivele principalelor componente ale întreprinderii. Mai este denumit şi „Manualul întreprinderii" sau „Manualul de cadre" şi cuprinde următoarele secţiuni principale:

l. Dispoziţii generale privind înfiinţarea şi organizarea întreprinderii, între care pot fi amintite: actul normativ de înfiinţare, statutul juridic şi regimul de funcţionare, domeniul, ramura şi obiectul de activitate.

2. Funcţiile şi sarcinile întreprinderii, precum şi ale subdiviziunilor organizatorice, lista principalelor documente care se elaborează de către fiecare compartiment.

3. Conducerea unităţii, în care sunt prezentate organele colective de conducere şi posturile de conducere, competenţele, atribuţiile şi responsabilităţile acestora. Sunt prezentate, de asemenea, lista compartimentelor, tipul de legături şi organigrama.

c) Regulamentul de ordine interioară stabileşte regimul de disciplină, obligaţii şi răspunderi pentru tot personalul întreprinderii, între acestea pot fi amintite:

- obligaţiile organelor de conducere privind: modul de pregătire şi desfăşurare a şedinţelor, modul de adoptare a hotărârilor, modul de încadrare a personalului, condiţiile de încetare a contractului de muncă, modul de rezolvare a reclamaţiilor, programul de audienţe, asigurarea protecţiei muncii etc.;

- obligaţiile şefilor formaţiilor de lucru privind: încheierea contracte lor cu şefii compartimentului în cadrul căruia funcţionează, drepturile şi obligaţiile reciproce în realizarea sarcinilor de producţie, stabilirea formaţiilor de muncă;

-obligaţiile întregului personal al întreprinderii privind: folosirea timpului de muncă, conduita şi disciplina în muncă, calitatea lucrărilor, programul zilnic de lucru, programarea concediilor, răspunderile pentru eventualele pagube, sancţiunile disciplinare, recompensele, formele de perfecţionare profesională etc.

d) Fişa postului este un document operaţional important care conţine lista principalelor sarcini şi responsabilităţi ale postului. Fişa trebuie să cuprindă elementele de identificare ale organizaţiei economice şi ale titularului postului. Conţinutul propriu-zis al fişei postului este organizat în două părţi distincte: descrierea atribuţiilor, responsabilităţilor şi autorităţii postului; cerinţele postului.

Descrierea atribuţiilor, responsabilităţilor şi autorităţii postului presupune enumerarea, într-o manieră concisă, precisă şi clară, a activităţilor desfăşurate în mod permanent, precizându-se gradul de repetabilitate şi cuantumul de timp necesar. Se specifică, de asemenea, relaţiile ierarhice şi funcţionale.

Cerinţele postului se referă la studiile necesare, specializarea, experienţa, calităţile personale, capacitatea, aptitudini şi dexterităţi specifice. Se specifică, de asemenea, înzestrarea şi documentaţia necesare postului.

Fişa postului se întocmeşte de către şeful ierarhic, superior, conţinutul ei fiind adus la cunoştinţa titularului postului. Astfel elaborată, fişa pos- tului oferă posibilitatea efectuării unui control eficient în îndeplinirea sarcinilor, a menţinerii ordinii, facilitează eliminarea risipei de timp şi energie pentru unele prestaţii neconforme cu obiectivele urmărite.

TIPOLOGIA STRUCTURILOR ORGANIZATORICE ŞI DE CONDUCERE

Prin specificul elementelor sale structurale, piramida ierarhică evidenţiază tipurile structurale de conducere. Examinarea elementelor de bază ale structurii organizatorice şi de conducere, a modului de ordonare a acestora, a corespondenţei dintre funcţii şi compartimente, a naturii acestora, a modului de repartizare a responsabilităţilor, de stabilire a legăturilor dintre elementele de natură funcţională şi operaţională, permite identificarea a trei tipuri de structuri organizatorice şi de conducere:-structura ierarhică (liniară);structura funcţională; structura mixtă (ierarhic-funcţională).

Sistemul liniar (ierarhic) se identifică prin aceea că fiecare persoană este subordonată unui singur conducător, de la care primeşte direct toate sarcinile şi dispoziţiile, indiferent de natura profesională a acestora.

Avantajul principal al acestui sistem constă în faptul că fiecare salariat are numai un conducător direct de la care primeşte toate dispoziţiile, dispoziţii a căror îndeplinire poate fi urmărită cu multă uşurinţă.

Acest tip de structură organizatorică şi de conducere este simplă şi mai puţin costisitoare, dar cere conducătorului să posede cunoştinţe numeroase şi variate, precum şi o bogată experienţă care să-i confere autoritate funcţională în vastul câmp decizional.

7

Datorită particularităţilor amintite, sistemul liniar se utilizează în cazul întreprinderilor cu un număr redus de compartimente cu caracter operaţional, respectiv în cazul unităţilor specializate, cu un număr restrâns de ramuri.

Sistemul funcţional are drept principală caracteristică faptul că la diferite niveluri ierarhice, prerogativele conducerii se împart între conducători, specializaţi pe domenii. O astfel de structurare a conducerii asigură o îndrumare competentă, dar apare dezavantajul suprapunerii dispoziţiilor, a scăderii răspunderii personale şi a îngreunării muncii de control. Conceput de F. Taylor, pentru a anihila deficienţele sistemului ierarhic, el se adoptă mai rar în era informatizării economiei, fiind considerat un sistem istoric.

Sistemul ierarhic-funcţional (mixt) include atât elemente ierarhice cât şi funcţionale, dar titularii posturilor de execuţie primesc dispoziţii şi răspund numai faţă de conducătorul ierarhic nemijlocit, în cazul acestui sistem, au competenţă ierarhică nemijlocită asupra subalternilor din compartimentele operaţionale, în felul acesta se asigură utilizarea cunoştinţelor de specialitate, cât şi unitatea de decizie şi acţiune pentru desfăşurarea unor activităţi economice riguroase. Acest tip de structură organizatorică şi de conducere este adoptat de majoritatea întreprinderilor mijlocii şi mari.

Structura organizatorică a întreprinderii constituie un element dinamic şi complex care necesită perfecţionări continue şi adaptat la exigenţele unui mediu economic aflat în continuă schimbare.

Realizarea unor structuri organizatorice eficiente presupune cunoaşterea variabilelor organizaţionale. Conceptul de variabilă organizaţională desemnează factori interni sau externi, care condiţionează într-o anumită măsură caracteristicile structurii organizatorice şi de conducere. Principalele variabile organizatorice sunt: dimensiunea întreprinderii, complexitatea producţiei, nivelul dotării tehnice, gradul de specializare şi de cooperare, dispersia teritorială a subunităţilor, gradul de automatizare a tratării informaţiilor etc.

Subiectul nr.4. Profilarea si specializarea exploatatiilor agricole Profilarea exploatatiilor agricole este procesul prin care structura de productie este pusa de

accord cu conditiile social-economice si de mediu in care isi desfasoara activitatea fiecare exploatatie agricola.Profilarea necesita studiul cerintelor biologice ale fiecarei specii de plante si animale precum si conditiile socio –economice in scopul selectarii acelor ramuri care la un anumit nivel de intensificare a productiei prmite obtinerea unor productii maxime la anumite suprafete cu o rentabilitate ridicata.Profilarea exploatatiilor permite repartizarea diferentiata a ramurilor in raport cu potentialul productiv al fiecarei exploatatii.

Profilul unei exploatatii agricole nu trebuie sa fie o simpla imitare a profilului zonei ci o adaptare stiintifica la conditiile din fiecare unitate.

Profilarea este una din masurile care pot inflienta pozitiv rentabilitatea activitatii de ansamblu a unei exploatatii agricole fara a fi necesar obiective suplimentare. Profilarea presupune proiectarea unei variante sau a mai multor variante de structuri de productie dintre acestea urmarind sa se aleaga acea varianta care pentru conditiile date asigura un maxim de eficienta .Realizarea unui prêt de productie adecvat necesita un studiu al mai multor a variante de structura sau a mai multor variante de profil.

Specializarea exploatatiilor agricole este un proces prin care se ingusteaza profilul de productie si deservirea cu prioritate a uneia sau doua ramuri de productie a exploatatiei prin reducerea numarului de ramuri de productie si deservirea cu prioritate a uneia sau mai multor ramuri la un nivel de concentrare ridicata.Specializarea ca legitate economica obiectiva de dezvoltare a oricarei activitati constituie pentru orice intreprindere un mijloc important de crestere a productiei si productivitatiii muncii de realizare a costurilor si in general de ridicare a eficientei economice.Avantajul economic al specializarii se concretizeaza in simplificarea structurii de productie inregistrindu-se efecte favorabile asupra activitatii de organizare si conducere asupra introducerii unor tehnologii perfectionate ,asupra nivelului de calificare a personalului si asupra imbunatatirii productiilor obtinute.Specializarea se poate infaptui fie pe calea reducerii de ramuri ,fie prin dezvoltarea cu precadere a anumitor ramurifara ca structura de productie sa sufere schimbari.Prima cale-calea exteniva care nu presupune investitii suplimentare de capital ci numai restructurarea activitii de productie pentru obtinerea ramurilor mai performante din punct de vedere economic. Adoua cale –cale intensiva presupune investitii suplimentare de capital pentru dezvoltarea anumitor ramuri dintre cele existente in cadrul acelei intreprinderi.Specializarea se poate realize fie la nivelul intreprinderii fie la nivelul subdiviziunilor sale organizatorice.Specializarea la nivelul intreprinderii constituie o rezultanta a diviziunii muncii intre intreprinderi ,fiecare dintre acestea orientindu-se spre obtinerea anumitor sortimente de produse marfa .Acest mod de specializare se poate realize in situatia in care exista conditii pedo-climatice omogene pentru dezvoltarea unei singure ramuri

8

sau ramura respective prin modul de organizare e scoasa sub influienta acestor factori. Pentru a putea aprecia nielul de profilare si specializare al unitatilor agricole pot fi utilizati atit

indicatori directi cit si indicatori indirecti. Din grupa indicatorilor directi mai importanti sint: -structura productiei globale ;-structura

productiei marfa ;structura efectivelor de animale pe specii si categorii ;-structura suprafetelor destinate pentru teren arabil

Analizind acesti indicatori se poate obtine o imagine asupra ramurilor dezvoltate in unitate.Nivelul de specializare a unei exploatatii agricole se apreciaza cu ajutorul unui coeficient care rezulta din raportarea valorii productie marfa a ramurii principale la valoarea productiei marfa totala.

In cazul in care intreaga productie marfa a exploatatiei respective se asigura numai de ramura de baza nivelul de specializare este de 100%.

Subiectul nr. 5 Metode de rationalizare si optimizare a profilului de productie al exploatatiei agricole Stabilirea corecta a profilului de productie al unei exploatatii agricole are o importanta desosebita

deoarece de modul in care se realizeaza aceasta problema depinde in foarte mare masura de eficienta activitatii desfasurate in fiecare exploatatie agricola.Pentru a preintimpina efecte nefavorabile in procesul de productie nefundamentat correct dpdv economic se impune ca in procesul de rationalizare si optimizare sa se parcurga mai multe etape.

1.Se caracterizeaza in primul rind o analiza a cadrului natural al productiei efectindu-se studii privind caracteristicile climatice si privind conditiile pedoogice din zona.Pe aceasta baza se poate forma o imagine generala asupra sortimentului de culturi si a speciilor de animale pt care sint conditii favorabile .In aceasta etapa un rol important trebuie acordat lucrarilor de bonitare a terenurilor agricole.Bonitarea –aprecierea calitatii terenului prin acordarea unor puncte acelor elemente care contribuie la conturarea ansamblului ecologic afferent unitatii de sol. Nota finala pt aprecierea calitaii unui sol are in vedere in primul rind punctajul acordat pt caracteristicile intrisece a fiecarei unitati de sol;caracterizarea climatica a zonei pt care se poate acorda maxim 20 de pct, elementele ce contribuie la aceasta sint temperatura si precipitatiile (10 pct maxim pt fiecare),un alt element luat in considerare este adincimea si calitatea apei freatice (se poate acorda max 10 pct);relieful –reprezentat de panta terenului luat in studiu (se poate acorda max 15 pct).Pe baza acestor note de bonitare ne putem pronunta asupra sortimentului de de plante care au cerinte diferite. De o importanta deosebita sint analizele privind rezultatele de productie in perioada anterioara.

2.Stabilirea mai multor variante ale profilelor de productie avind in vedere cantitatile ce trebuie repartizate pt acoperirea nevoilor interne ale exploatatiilor si bineinteles a nevoilor pt acoperirea obligatiilor contractuale.

3.Verificarea mod de imbinare a ramurilor si constituirea acestora intr-o structura rationala de productie

Metode de utilizare in rationalizarea si optimizarea profilului de productie 4. Metoda normativ constructiva consta in elaborarea mai multor variante de profil din care se

allege varianta cu cele mai bune rezultate economice .La stabilirea fiecarei variante se tine seama de cerintele economiei nationale in produsele agricole ;resursele disponibile ;mod de valorificare al resurselor prin cultivarea diferitelor plante de consum intern.Alegerea unei variante de structura presupune aprecierea comparative a acestora cu ajutorul unui sistem de indicatori si anume :productia totala in unitati conventionale ,productia globala (lei/100 ha),productia neta (lei/100ha),cheltuieli de productie (lei 100/ha).Aprecierea de ansamblu are in vedere intregul system de indicatori de eficienta si recurge la metoda punctajului prin care se acorda fiecarui indicator un anumit nr de pcte.In functie de nivelul sau considerat in sens economic (pt valoarea cea mai mare se acorda 100 de pcte ,iar pt valoarea cea mai mica zero pt celelalte valori intermediare nr de pcte se calculeaza prin regula proportiilor simple).Suma pct pe care le primesc indicatorii pe variantele constituie criteriul de caracterizare a lor ,cea mai buna varianta fiind cea care intruneste nr de puncte maxim.

Metoda planning la folosirea acestei metode trebuie avut in vedere urmatoarele aspecte :suprafata ce poate fi ocupata de o anumita cultura este determinate de resursa cea mai liitata sau de restrictia cea ma severa care se impune ,se acorda prioritate culturii care valorifica la maxim resursa cea mai limitativa sau de restrictia cea mai severa care se impune.Ordinea si proportiile diferitelor culturi sint date de anumite criterii de eficienta de obicei luindu-se in calcul proportia neta a profilului net ,la unitatea de suprafata.

9

Folosirea acestei metode la stabilirea structurii presupune parcurgerea urmatoarelor metode :intocmirea unui tabel de selectie ce cuprinde clasificarea culturilor propuse a fi introduse in structura ,in rapotr de criteriu luat in considerare;stabilirea prioritatilor in functie de disponibilul de suprafata ,de sarcinile de plan si de restrictiile de rotatie.

Programarea liniara permite pastrarea solutie optime din multimea solutiilor posibile de stuctura a culturilor ,instrumentul de lucru al metodei este modelul economico-matematic ,care exprima correct restrictii de a cultiva toata suprafata arabila;restrictii privind obtinerea unui anumit volum de productie pe culture ,restrictii privind folosirea rtesurselor. Criteriile de optimizare sint maximizarea productiei globale ,a productiei nete, a profitului sau minimizarea cheltuielilor si a costurilor de productie.

Subiectul nr.6 Resursele şi factori de productie :concept,rol, caracteristici, clasificare

Procesul de producţie din agricultură are multe trăsături specifice. Pământul, ca principalul mijloc de producţie, prezintă o mare diversitate sub aspect calitativ şi se comportă specific ca productivitate, în funcţie de factorii naturali, biologici, economici etc. şi nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie, în procesul de producţie agricolă sunt angrenate patru categorii de resurse: pământ, mijloace tehnice, forţă de muncă şi capital, între care există relaţii de interdependenţă (exemplu: creşterea capacităţii de producţie a pământului depinde de capital). Literatura de specialitate adaugă în ultimele decenii şi factorul management.

Diversitatea proceselor de producţie care au loc în exploataţiile agricole impun atragerea unui număr tot mai mare şi mai diferenţiat de resurse. De aceea, se spune că resursele de producţie reprezintă potenţialul natural, material, financiar şi uman de care poate dispune exploataţia agricolă la un moment dat şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.

Resursele, considerate ca atare, au un caracter static, rolul lor începând să se manifeste din momentul în care sunt angrenate în procesele de producţie sub acţiunea muncii umane, când devin factori de producţie. Prin factor de producţie se înţelege o componentă a ansamblului de elemente ce participă nemijlocit la realizarea diferitelor produse agricole, în cadrul factorilor de producţie se includ mijloacele de muncă, obiectele muncii, forţa de muncă, acţiunea lor conjugată, în funcţie de asigurarea, combinarea şi utilizarea raţională a factorilor de producţie.

Factorii de producţie care rezultă din procesele de muncă sunt purtători de costuri, pe care le transmit parţial sau integral asupra produselor obţinute. Factorii de producţie purtători de costuri constituie factori economici, spre deosebire de factorii naturali (precipitaţiile, umiditatea, temperatura etc.), care, deşi participă la desfăşurarea proceselor de producţie, nu influenţează rezultatele prin costuri. Caracterul dinamic al factorilor economici, în opoziţie cu cel static al resurselor, se manifestă prin transformările pe care le suferă, parţial sau integral, în procesele de producţie. Caracterul polifactorial al proceselor de producţie, din exploataţiile agricole şi gama largă a factorilor participanţi, necesită în vederea valorificării lor raţionale şi eficiente, cunoaşterea acţiunii lor, a legăturilor cauzale dintre factori şi producţie şi dintre ei.

În ceea ce priveşte factorii ficşi şi variabili, consideraţi în raport cu unitatea de produs obţinută, apar într-o postură oarecum diferită de felul cum au fost cunoscuţi în raport de întregul volum al producţiei. Astfel, o dată cu variaţia producţiei totale, volumul de factori ficşi pe unitatea de produs devine şi el variabil, reducându-se o dată cu creşterea producţiei, în schimb, factorii variabili se menţin constanţi pe unitatea de produs sau variază foarte puţin.

Factorii ficşi determină cheltuielile fixe, care sunt independente de felul, volumul şi intensitatea activităţilor de producţie desfăşurate. La rândul lor, factorii variabili determină cheltuielile variabile, al căror nivel depinde direct de felul, volumul şi intensitatea producţiei, păstrând pe unitatea de produs (tona de grâu, de porumb, hectolitru lapte etc.), un nivel mai mult sau mai puţin constant.

Dacă factorii au caracter mai stabil în decursul timpului (construcţiile, lucrările de îmbunătăţiri funciare, plantaţiile de vie şi pomi etc.), atunci sunt mai ireversibili, în sensul că sunt mai greu susceptibili de modificări în destinaţia sa. Deciziile privind asigurarea exploataţiilor agricole cu asemenea factori trebuie luate cu mult discernământ şi cu toată răspunderea.

În comparaţie cu factorii ireversibili, factorii reversibili (erbicide, sămânţă, îngrăşăminte etc.), al căror volum este proporţional cu cel al producţiei, pot fi modificaţi cu destulă uşurinţă, existând posibilitatea adoptării unor noi decizii, care să amelioreze efectele deciziilor luate anterior.

Desfăşurarea eficientă a activităţilor în exploataţiile agricole impune ca asigurarea cu resurse de producţie, combinarea şi alocarea lor să fie astfel făcută încât să ducă la:

-valorificarea integrală a capacităţii de producţie a exploataţiei;obţinerea unor cantităţi sporite de produse pe hectar şi animal furajat, cu cheltuieli cât mai reduse pe unitatea de produs;creşterea continuă a

10

randamentului resurselor utilizate prin aplicarea tehnologiilor moderne şi a mijloacelor tehnice perfecţionate.

Pe baza acestor cerinţe, în faţa specialiştilor din exploataţiile agricole se ridică probleme cu caracter tehnic, economic şi social referitoare la opţiunile privind resursele de producţie;

Stabilirea cantităţilor optime de resurse variabile ce trebuie alocate pe unitatea de producţie (hectar, animal furajat), pentru a realiza producţii mari şi rentabile, prin folosirea eficientă a tuturor resurselor, atât în cazul în care resursele pot fi procurate în cantităţi suficiente, cât şi în situaţia în care există unele limitări în procurarea lor; precizarea proporţiilor în care trebuie combinate resursele pentru a se asigura obţinerea anumitor niveluri de producţie cu cheltuieli minime sau realizarea unui asemenea nivel de producţie care să ducă la un profit maxim;stabilirea celui mai eficient mod de repartizare pe activităţi a resurselor polivalente aflate în cantităţi limitate în exploataţia agricolă.

Subiectul nr.7 Combinarea, substituirea si alocarea rationala a resurselor de producţieÎn raport de condiţiile concrete şi de posibilităţile exploataţiilor agricole, produsele se pot obţine prin

intermediul unor combinaţii foarte vâri-aţe de resurse, în diversele lor combinaţii, resursele de producţie dau rezultate diferite, atât sub aspectul producţiilor, cât şi al costurilor şi profiturilor ce se obţin.

Posibilităţile largi de combinare a resurselor, efectele diferite pe care le generează, atrag după sine necesitatea cunoaşterii modului în care resursele se comportă în diversele lor combinaţii.

Când se iau deciziile privind combinarea resurselor este nevoie să se aibă în vedere faptul că, în procesul de producţie, între resurse pot exista relaţii de complementaritate şi de substituabilitate.

Resursele, care se găsesc în relaţii de complementaritate nu pot fi utilizate în procesul de producţie decât luate împreună (tractor-carburant, combină-mecanic agricol, efective de animale-furaje). In situaţia în care resursele respective se combină în proporţii definite (un tractor-un mecanizator) complementaritatea este perfectă.

Resursele care în procesul de producţie se pot înlocui unele pe altele, parţial sau integral, se află în relaţii de substituabilitate. Aceste resurse se pot înlocui în proporţii constante sau variabile.

În situaţia substituirii în proporţii constante, resursele de producţie se pot înlocui reciproc în proporţii care rămân constante, indiferent de volumul utilizat din fiecare, aşa cum este cazul furajelor. De exemplu, un kg de orz din raţia furajeră poate fi înlocuit cu o anumită cantitate de porumb boabe, ţinând seama de valoarea lor nutritivă şi considerând că nu se schimbă calitatea furajelor, indiferent de ponderea lor în raţie, putându-se merge până la înlocuirea totală a uneia din resurse, în funcţie de posibilităţile de aprovizionare şi de costuri, fără ca nivelul producţiei să se modifice. Substituabilitatea este perfectă când în procesul de producţie o resursă se poate înlocui integral prin altă resursă.

În exploataţiile agricole, mai frecventă este situaţia substituirii resurselor în proporţii variabile, între cantităţile din resursele ce se pot înlocui reciproc există variaţii în raport de volumul resursei înlocuite şi proporţia de substituire. Aşa de exemplu, proporţiile de înlocuire dintre îngrăşămin-tele cu azot şi cele cu fosfor variază în funcţie de doza alocată la unitatea de suprafaţă şi de cerinţele plantelor cultivate.

Substituirea resurselor se face pe baza cunoaşterii proporţiei sau raportului de substituire, considerat sub aspect fizic şi valoric.

Proporţia fizică de substituire a două resurse este dată de raportul în care una o înlocuieşte pe cealaltă, având în vedere raportul lor la realizarea volumului de producţie stabilit. Raporturlde substituire indică cantitatea din resursa X1, care se economiseşte prin folosirea unei cantităţi din resursa X2, atrasă în procesul de producţie, sau cantitatea din resursa X1, care trebuie utilizată ptr. o unitate economisită din resursa X2. Volumul de producţie rămâne cst. În vederea fundamentării deciziilor trebuie ca aspectul fizic al substituirii să fie completat şi cu aspectul valoric în funcţie de costul resurselor de producţie care se substituie. Cunoaşterea costurilor unitare ale resurselor permite aprecierea efortului economic solicitat de diferitele variante de substituire şi uşurează opţiunile conducerii pentru alegerea soluţiilor care sunt mai economice, privind realizarea aceluiaşi volum de producţie.

- Se constată că între alocarea succesivă, suplimentară, de resurse şi rezultatele de producţie, exprimate prin sporul de producţie realizat, există mai multe tipuri de relaţii, care se deosebesc prin modul în care producţia sau sporul de producţie reacţionează la alocarea succesivă a unei unităţi de resursă Aşa sunt:-creşteri constante, care se caracterizează prin sporuri constante deproducţie pentru fiecare unitate de resursă alocată succesiv;creşteri progresive, unde alocarea succesivă a câte unei unităţi din resursă conduce la sporuri de producţie care cresc continuu;creşteri regresive, ce se caracterizează prin sporuri de producţie din ce în ce tot mai scăzute pentru fiecare unitate de resursă alocată succesiv.

De obicei, în producţia agricolă relaţiile prezentate apar împreună şi nu separat. Alocarea succesivă

11

a unor cantităţi egale de resurse variabile, la un volum dat de resurse considerate constante, dau la început sporuri mari, care în continuare devin constante şi apoi regresive, până ajung la zero . În condiţiile date, producţia totală realizată ca rezultat al sporirii alocării de resurse variabile atinge punctul maxim de vârf, ceea ce nu înseamnă că poate fi vorba de limite absolute în creşterea producţiei ca rezultat al alocării suplimentare de resurse. Cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne şi introducerea lor pe scară largă în producţia agricolă conduc la îmbunătăţirea folosirii resurselor, la ridicarea eficienţei lor şi la creşterea rentabilităţii exploataţiilor agricole.

Pentru stabilirea modului de alocare a resurselor se ţine seama de rmătoarele relaţii dintre resurse şi producţia realizată:

-producţia totală (PT) obţinută pe unitatea de producţie (hectar sau animal furajat), ca urmare a folosirii resurselor în diferite cantităţi şi combinaţii;

-sporul de producţie (SP), care reprezintă producţia suplimentară înregistrată pe unitatea de producţie, în urma alocării resursei a cărei influenţă se cercetează;

-producţia medie (PM) pe unitatea de resursă folosită, care se determină prin raportarea producţiei fizice totale la hectar la cantitatea de resursă variabilă utilizată: PM= PT/Xj;

-coeficientul tehnic (CT) reprezintă cantitatea alocată din fiecare resursă pentru obţinerea unei unităţi de produs în condiţiile date. Este inversul producţiei medii pe unitatea de resursă şi se determină prin raportarea consumului, din resursa respectivă, la producţia totală obţinută la unitatea de producţie: CT=Xj/PT;

-producţia fizică marginală (PMg) reprezintă creşterea sau descreşterea producţiei fizice, rezultată ca urmare a alocării succesive suplimentare a câte unei unităţi din resursa considerată variabila;

-elasticitatea producţiei (E) indică proporţia cu care creşte producţia dacă resursa alocată creşte cu un procent. Se determină ca raport direct între producţia marginală şi producţia medie pe unitatea de resursă alocată: E =PMg/PM

Între resursele consumate variabile independente (xi, X2... xn) şi rezultatul de producţie obţinut variabilă dependentă (y) există relaţii de interdependenţă, care pot fi exprimate cu ajutorul funcţiilor de producţie: y = f(xo).

în fundamentarea deciziilor cu privire la alocarea, combinarea şi utilizarea resurselor se poate apela la aplicarea principiilor calculului diferenţial pentru determinarea maximului şi minimului unor funcţii de pro-ducţie. Această tehnică matematică este cunoscută sub denumirea de calcul marginal al unei variabile considerată în dinamică, asupra altor variabile dependente de ea.

Funcţia de producţie arată relaţia economico-matematică a legăturilor cuantificabile dintre rezultatul de producţie (recolta la hectar) ca variabilă dependentă şi resursele folosite ca variabile independente.

Pentru utilizarea corectă a funcţiilor de producţie se parcurg următoarele etape:-alegerea tipului de funcţie, care să reflecte cel mai bine relaţiile dintre resurse şi rezultatele

obţinute; calcularea valorii parametrilor numerici ajustaţi ai funcţiei; testarea validităţii ajustării cu ajutorul analizei variantelor. Funcţia de producţie poate fi prezentată sub formă generală cu ajutorul formulei: y = f(xi,x2,... x„),

expresie ce caracterizează aspectul calitativ al dependenţei între variabile.

Alocarea şi utilizarea raţională a resurselor impune cuantificarea lor prin recurgerea la relaţii matematice corespunzătoare.

Prin urmare, expresia matematică a funcţiilor de producţie diferă după natura dependenţei între producţie şi resurse, care poate fi evidenţiată prin utilizarea diferitelor metode, a seriilor paralele interdependente, a grupărilor statistice, metoda grafică etc., şi verificarea legăturii statistice existente.

În cazul că se constată o dependenţă lineară, funcţia de producţie se exprimă prin ecuaţia dreptei.Dacă legătura îmbracă forma neliniară, se folosesc funcţii polinomi-ale de gradele doi, trei şi patru,

funcţii exponenţiale, funcţii putere, funcţii hiperbolice ş.a.m.d. Cel mai frecvent, în agricultura se aplică funcţiile po-linomiale de gradul doi şi funcţiile hiperbolice cu câte una şi două variabile, precum şi funcţiile putere cu două sau trei variabile.

Coeficienţii funcţiilor de producţie se calculează folosind metoda celor mai mici pătrate, iar funcţia rezultată se supune ulterior verificării statistice. Funcţiile de producţie pot fi prezentate informă grafică când sunt mai sugestive, sau informă analitică, corespunzător ecuaţiilor care reflectă cel mai bine legătura dintre producţie şi resurse.

Reprezentarea grafică este posibilă numai în cazul în care funcţia de producţie are una sau cel mult două variabile. Dacă are o singură variabilă, reprezentarea grafică are forma unei drepte sau a unei curbe, corespunzător legăturii ce reflectă fenomenul cercetat, iar în cazul a două variabile, forma unor suprafeţe de

12

producţie, care pot fi un plan sau o suprafaţă curbilinie.Funcţia de producţie se prezintă sub formă de funcţie tehnică şi sub formă de funcţie economică.Funcţia tehnică de producţie, în expresia fizică, arată dependenţa producţiei faţă de resursele alocate.

Toate funcţiile de producţie tehnică în care eforturile sau resursele folosite şi efectele sau rezultatele de producţie pot fi cuantificate în expresia valorică devin funcţii economice.

Dacă se iau în considerare preţurile produselor (pd) şi costul resurselor (pxi) se pot întocmi trei funcţii economice: funcţia valorică a producţiei, funcţia profitului net (venitului net) şi funcţia cheltuielilor de producţie.

Funcţia valorică a producţiei rezultă din înmulţirea funcţiei de producţie tehnică cu preţul produsului, astfel:

PTV=PT Py=f(Xl)-py în acelaşi timp se calculează:-producţia medie pe unitatea de resursă, în expresie valorică: PMV=PM py

-producţia marginală în expresie valorică pe unitatea de resursă: PMgV = PMg PyFuncţia de cheltuieli de producţie arată relaţia economico-matematică a legăturilor dintre cheltuielile

totale pe unitatea de producţie (ChT) şi cheltuielile constante (K), formate din suma cheltuielilor cu resursele considerate constante, precum şi cheltuielile variabile (Chvar), legate de resursa sau de resursele considerate variabile şi care cuprind atât costul de procurare, cât şi cheltuielile cu aplicarea resursei, cu recoltarea şi transportul sporului de producţie realizat.

ChT = K + ∑Xi Pxi

în funcţie de cheltuielile totale pe unitatea de producţie, de cheltuielile constante şi de cheltuielile variabile se pot calcula:

costul mediu pe unitatea de produs (CM), care se determină prin raportarea cheltuielilor totale de producţie la unitatea de suprafaţă, ChT, la producţia fizică totală pe hectar, PT, astfel:

CM = ChT/PTCostul mediu pe unitatea de produs se împarte în cost mediu constant (CMcst) Şi cost mediu variabil

(CMvar);costul mediu constant (CMcst) se calculează prin raportarea cheltuielilor cu resursele considerate

constante (K) la producţia totală pe unitatea de suprafaţă (PT).CMconst = K/PTcostul mediu variabil (CMvar) se determină prin raportarea cheltuielilor variabile (Chvar) legate de

resursa sau de resursele considerate variabile la producţia totală la hectar (PT), după formula:

CMvar = Chvar/PTCostul mediu se găseşte într-o legătură permanentă cu producţia medie pe unitatea de resursă

utilizată (PM). Când producţia medie creşte, costul mediu variabil scade şi invers. Prin urmare, când producţia medie este maximă, costul mediu variabil este minim;

Costul marginal (CMg) reprezintă costul unitar al sporului de producţie pe unitatea de resursă alocată suplimentar (producţia marginală) şi se determină prin raportarea cheltuielilor efectuate cu cantităţile de resurse alocate suplimentar la producţia marginală realizată.

Funcţia profitului net (venitul net) evidenţiază variaţia de profit net (PN) sau venit net (VN) pe unitatea de producţie, în raport de variaţia producţiei în expresie valorică (PTV) şi a cheltuielilor totale de producţie (ChT).

PN=VN=PTV-ChT, sau PN = VN = PT Py (K + Chvar).

Subiectul nr.8 METODOLOGIA OPTIMIZĂRII TEHNICO-ECONOMICE A FOLOSIRII

RESURSELOR DE PRODUCŢIE ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLEÎn vederea utilizării resurselor cu randament sporit şi eficienţă maximă, trebuie să se analizeze

următoarele aspecte: alocarea succesivă pe unitatea de suprafaţă a unor cantităţi sporite de resurse variabile, când cantităţile alocate din celelalte resurse se menţin constante, în vederea realizării unor rezultate de producţie şi economice optime;

Modalităţile de alocare a unei resurse variabile polivalente, la două sau mai multe culturi, pentru obţinerea unor rezultate maxime de producţie;

Modalităţile de combinare a două sau mai multe resurse variabile, în vederea realizării anumitor niveluri de producţie cu costuri unitare minime.

13

OPTIMIZAREA ALOCĂRII RESURSELOR VARIABILE

În vederea înţelegerii corecte a mecanismului relaţiilor fizice şi valorice care se stabilesc între alocarea resurselor şi producţiile obţinute se face analiza unei situaţii mai simple, avându-se în vedere realizarea unui singur produs (porumb pentru boabe) şi urmărindu-se efectul generat de variaţia alocării unei singure resurse (îngrăşăminte cu azot) când celelalte resurse se consideră constante, în acest caz, funcţia de producţie are forma generală: y = f(xi/x2, x3 ...xn), în care: y - variabila dependentă, reprezintă producţia la hectar în expresie fizică;X- variabila independentă, reprezintă cantitatea de azot alocată;X2, X3 ... xn - celelalte resurse de producţie necesare, considerate constante (teren, seminţe, îngrăşăminte cu fosfor, erbicide, insecticide, fungicide etc.).

Producţia marginală se calculează ca derivata întâi a funcţiei de producţie şi reprezintă raportul între creşterea Ay a producţiei şi creşterea Axi a alocării resursei considerate variabile: PMg = ∆y/∆x1 la limită: lim ∆y/∆x1 = dy/dx1 = y' = PMg

Prin corelarea variaţiei producţiilor totale, medii şi marginale se disting trei zone de manifestare diferită a efectelor alocării resursei variabile, şi anume:

Zona întâi, care începe de la alocarea primei doze de resursă variabilă şi se extinde până în momentul în care producţia marginală devine egală cu producţia medie pe unitatea de resursă (PMg = PM), producţia totală PT şi producţia medie pe unitatea de resursă PM au un caracter continuu ascendent, răspunzând în felul acesta alocării succesive a resursei variabile.

Prin urmare, în zona întâi, producţia marginală PMg este mai mare decât producţia medie pe unitatea de resursă PM, atingând un maxim, după care începe sa scadă. Aparent s-ar crede că, cea mai bună alocare a resursei variabile ar fi în punctul A în care producţia marginală PMg este maximă, apreciind că în felul acesta se realizează utilizarea optimă a resursei respective, în realitate însă, nici resursei variabile, nici celorlalte resurse considerate constante nu li se asigură o folosire raţională, deoarece producţia totală (PT) este încă foarte mică. în continuare, se constată că alocarea unei noi doze determină o creştere importantă a producţiei totale PT. în vederea asigurării folosirii raţionale a resursei variabile trebuie să se depăşească limitele zonei întâi, care este în realitate o zonă a nivelului extensiv de desfăşurare a producţiei. Valoarea elasticităţii supraunitare ce caracterizează zona întâi (En> l) reflectă eficienţa ridicată a folosirii resursei considerate variabile, ceea ce duce la concluzia necesităţii alocării în continuare de noi cantităţi de resurse pentru a spori masa totală de producţie pe unitatea de suprafaţă.

Zona a doua este cuprinsă între punctul de intersecţie al PMg cu PM şi punctul în care PMg este egal cu zero, producţia totală pe unitatea de suprafaţă creşte în continuare, în timp ce producţia marginală şi producţia medie pe unitatea de resursă scad. în această zonă, cu toate că se înregistrează descreşteri ale sporurilor pe unitatea de resursă alocată succesiv, folosirea resursei variabile este cea mai judicioasă. Prin cantităţile suplimentare alocate se creează în mod cumulativ premisa armonizării şi utilizării tuturor resurselor la capacitatea maximă pentru condiţiile date şi a înregistrării celor mai mari producţii pe unitatea de suprafaţă.

Producţia medie pe unitatea de resursă PM este maximă la începutul zonei a doua, reflectând cel mai ridicat grad de utilizare a resursei variabile. Producţia totală la hectar atinge însă nivelul său maxim la sfârşitul zonei a doua, aceasta având loc în momentul în care PMg = 0. în această zonă, elasticitatea (Ep) este pozitivă, dar subunitară (l>Ep>0).

Zona a treia începe de la punctul unde producţia marginală (PMg) este egală cu zero. Alocarea în continuare a unor noi doze din resursa variabilă nu mai are justificare în combinaţia luată în considerare, deoarece nu mai poate aduce sporuri de producţie.

Pe baza analizei modului de manifestare asupra producţiei, a utilizării suplimentare a dozelor din resursa variabilă, se desprinde concluzia că domeniul raţional de folosire a acesteia este cuprins între punctul în care producţia medie pe unitatea de resursă (PM) este maximă (punctul B) şi punctul în care producţia totală (PT) este maximă (punctul C) şi cuprinde toată zona a doua.

OPTIMIZAREA PROPORŢIILOR DE COMBINARE ŞI DE SUBSTITUIRE A RESURSELOR

Problematica modului de abordare şi soluţionare a combinării judicioase a resurselor multiple angrenate în procesele de producţie se prezintă pe baza alocării a două resurse considerate variabile, în vederea obţinerii unui singur produs. Funcţia de producţie are forma următoare:

y = f(x1,x2/x3...xn), În care: y - variabila dependentă, reprezintă producţia la hectar în expresie fizică; x1şix2 - resursele variabile; X3... Xn„ - celelalte resurse de producţiimeeesaTc; con^Tderate constante (teren, seminţe, îngrăşăminte cu fosfor, erbicide, insecticide, fungicide ele.), considerate constante.

Folosind această funcţie se pot determina combinaţiile dintre resursele variabile care permit 14

obţinerea anumitor niveluri de producţie. Acelaşi nivel al producţiei la hectar sau pe animal furajat se poate înregistra pi ia combinarea în proporţii diferite a unor resurse variabile, menţinând la nivel constant celelalte resurse. Cu ajutorul funcţiei de producţie se pot determina combinaţiile dintre cele două resurse care asigură acelaşi nivel de producţie Formulele de calcul se deduc din forma generală a funcţiei de producuc şi sunt următoarele: X1 =f(y, x2)şiX2=f(y, x1).

OPTIMIZAREA REPARTIZĂRII UNEI RESURSE LIMITATE ÎNTRE MAI MULTE ACTIVITĂŢI

Utilizarea resurselor polivalente când exploataţia agricolă nu dispune decât de cantităţi limitate, impune stabilirea modalităţilor de alocare a acestora pentru obţinerea diverselor produse între care se manifestă relaţii de competitivitate.

Scopul urmărit este de a folosi în aşa fel cantitatea limitată disponibilă din resursa considerată, încât să se obţină o producţie a cărei valoare să fie maximă. Pentru simplificare se porneşte de la o singură resursă variabilă Xi, care poate fi folosită la două culturi yi şi y2.

Pentru fiecare situaţie, sporul fizic de producţie la hectar şi sporul valorii pe fiecare cultură şi cumulat pe ambele culturi, reprezintă o gamă largă de posibilităţi de alocare a resursei Xi între cele două culturi yi şi y2. Repartizarea diferită a resursei variabile între cele două culturi atrage după sine şi rezultate de producţie variate sub aspect fizic şi valoric

În vederea determinării punctului care marchează cantităţile din cele două produse care fac ca producţia totală în expresie valorică să fie maximă, trebuie să se traseze dreapta izovalorii producţiei. Producţia totală, în expresie valorică yV, rezultă din suma producţiilor, tot în expresie valorică, de cele două culturi yV — p1y1 + p2y2, în care p1şi p2 sunt preţurile cu care se valorifică produsele de la culturile y1 şi y2. Această relaţie dă dreaptă izovalorii producţiei:

Y l = -p2/p1 . y 2 + y V/p l, unde -p2/pl reprezintă panta dreptei.

Dacă se face o mişcare de translaţie a dreptei izovalorii producţiei până devine tangentă la curba posibilităţilor de producţie se determină punctul în care producţia totală este maximă, în expresie valorică:

În punctul de tangenţă relaţia dyi/dy2 = -p2/pi şi arată că rata marginală de substituire a produselor este egală cu raportul invers al preţurilor de producţie. Aceasta se explică prin faptul că pe curba posibilităţilor de producţie rata marginală de substituire are diferite valori, prezentând o valoare egală cu -pa/pi în punctul de tangenţă cu dreapta izovalorii.Astfel:

dy1/dy2 = dy1/dy2:dy2/dy1 =PMg(y1)/PMg(y2),sau: PMg(y1)/PMg(y2) = -p2/p1

Se desprinde concluzia că pentru o anumită cantitate de resursă limitată, repartizarea optimă se realizează în situaţia în care raportul producţiilor fizice marginale ale resursei pentru fiecare dintre cele douăproduse este egal cu raportul invers al preţurilor lor. Aceasta arată că resursa disponibilă în cantităţi limitate până la nivelul la care producţia marginală, exprimată valoric pe unitatea de resursă, are acelaşi nivel la toate activităţile la care poate fi alocată resursa de producţie

Subiectul nr. 9 METODE ŞI PROCEDEE UTILIZATE ÎN ANALIZA TEHNICO-ECONOMICĂ

În realizarea lucrărilor de analiză tehnico-economică a activităţii ex-ploataţiilor agricole se folosesc atât unele metode şi procedee proprii, specifice, cât şi altele, provenite din arsenalul metodologic al diferitelor discipline, în special economice şi statistico-matematice.Mai frecvent, se utilizează în analiză următoarele metode :-metoda comparaţiei; metoda divizării rezultatelor;metode de identificare a factorilor de influenţă;metoda de măsurare a influenţei factorilor studiaţi.

Metoda comparaţiei apreciază rezultatele obţinute într-o exploataţie agricolă şi le compară cu anumite baze de referinţă. Comparaţiile se fac în timp, în spaţiu şi mixte.

Comparaţia în timp urmăreşte în dinamică evoluţia fenomenului într-o anumită perioadă şi evidenţiază abaterea nivelurilor efectiv realizate faţă de cele stabilite prin plan.

La comparaţia în spaţiu se urmăresc: confruntarea rezultatelor obţinute de diferite exploataţii agricole sau compartimente ale acestora; confruntarea rezultatelor înregistrate de exploataţiile agricole cu profil asemănător; confruntarea rezultatelor realizate de exploataţia agricolă analizată cu cele medii pe ramură, judeţ, zonă etc.

Comparaţia mixtă rezultă din combinarea celor două modalităţi, în timp şi spaţiu, de examinare a proceselor şi fenomenelor tehnico-economice şi a rezultatelor activităţii exploataţiilor agricole.

15

Folosirea corectă a metodei, în orice variantă, impune garantarea comparabilităţii datelor pe baza:-prezentării unitare a rezultatelor cu ajutorul aceluiaşi sistem de indicatori;-asigurării caracterului unitar al conţinutului, metodologiei de calcul şi unităţilor de măsură pentru indicatorii cu ajutorul cărora se cal-culează variaţia fenomenului în diferite ipostaze de spaţiu şi timp.Comparaţia este o confruntare între două sau mai multe valori, iar rezultatele ei se exprimă prin diferenţe sau rapoarte între acestea. Comparaţia arată o imagine generală asupra modificărilor rezultatelor prin confruntarea nivelurilor efective ale produselor şi fenomenelor cercetate cu nivelurile de referinţă. Dacă se consideră că analiza tehnico-economică tratează problematica prin prisma relaţiei cauză-efect, metoda comparaţiei este orientată spre examinarea efectelor. Pentru evidenţierea cauzelor care generează rezultate sau modificările acestora faţă de nivelurile de bază este bine să fie folosite şi late metode de analiză tehnico-economice.

Metoda divizării sau descompunerii rezultatelor. Procesele şi fenomenele ce se desfăşoară în activitatea tehnico-economică a exploa-taţiilor agricole rezultă din agregarea şi intercondiţionarea unor componente a căror identificare şi măsurare face obiectul analizei tehnico-economice.

Ca metodă a analizei tehnico-economice, divizarea constă în descompunerea rezultatelor totale ale proceselor şi fenomenelor economice în elemente componente, ordonarea datelor obţinute, examinarea şi interpretarea lor. De exemplu, producţia globală a exploataţiei agricole se divide în producţia agricolă şi neagricolă; producţia agricolă se împarte în producţie vegetală şi animală, pentru ca apoi producţia vegetală să se dividă pe grupe de culturi şi plantaţii, iar la unele dintre acestea, descompunerea se continuă în producţia principală şi secundară etc.

Indiferent de formele concrete de descompunere a proceselor şi fenomenelor economice,, exprimarea lor matematică arată că devierea totală a rezultatului este dată de suma algebrică a devierilor absolute ale elementelor componente.

Descompunere categoriilor economice complexe în părţile componente se foloseşte la analiza costului de producţie, a forţei de muncă pe categorii de angajaţi, a fondului fix pe categorii etc.

METODE DE IDENTIFICARE A FACTORILOR ŞI DE MĂSURARE A ACŢIUNII ACESTORA

Procesele şi fenomenele economice sunt influenţate de numeroşi factori care diferă prin natura lor şi prin modul de acţionare. Factorii de influenţă şi relaţiile lor de intercondiţionare se identifică pe baza unor caracteristici indispensabile în procesul de analiză, şi anume: capacitatea de abstracţie ştiinţifică; cunoaşterea amănunţită a activităţii; exploataţia agricolă cercetată şi capacitatea de a examina sub aspect calitativ procesele şi fenomenele economice ce dau conţinut acestei activităţi de analiză economică.

Dacă se aplică corect metodele de identificare a factorilor de influenţă, se impune respectarea principiilor următoare:-evoluţia şi sensul de desfăşurare a analizei este de la efect la cauză,adică invers celui în care se desfăşoară fenomenele şi procesele tehnico-economice;-factorii de influenţă se identifică şi se realizează succesiv şi nu simultan, începând cu cei cu acţiune directă, continuând cu cei cu acţiune indirectă, până la cei finali, ce arată cauzele principale ale fenomenului studiat;-o analiză profundă se realizează prin precizarea relaţiilor de condiţionare dintre factorii de influenţă şi între acestea şi fenomenul analizat.

Metode şi procedeele care se folosesc în analiza tehnico-economică se gîsesc în strânsă interdependenţă .

De fapt, orice fenomen sau proces ce se produce în activitatea teh-nico-conomică a exploataţiei agricole, supus analizei, constituie efectul unor fenomene-cauză, în el concretizându-se acţiunea unuia sau mai multoi factori de influenţă.

Stabilirea fenomenului-cauză şi a fenomenului-efect este valabilă numai în cazul concret al unei relaţii cauzale date, deoarece fenomenul-cauză (factorul) poate fi la rândul său efect, iar fenomenul-efect (rezultatul) poati fi cauză în cadrul altor legături cauzale cercetate. Metodele corespunzătoare analizei tehnico-economice a exploataţiilor agricole se aleg în funcţie de tipurile de legături cauzale ce caracterizează fenomenele studiate şi de modul în care este exprimată variaţia fenomenelor şi proceselor economice.

Prin urmare, variaţia unor fenomene poate fi prezentată sub forma unor perechi le valori ale indicatorilor (plan-realizat; sau nivel-efectiv-nivel de refernţă), sau prin şiruri de valori ale acestora, adică printr-o reprezentare stilistică, în primul caz, se utilizează cel mai frecvent metode de substituie a factorilor şi anume: metoda substituirii în lanţ şi metoda balanţieră. n cazul al doilea se folosesc metodele şi procedeele statistico-matematice.

Metoda substituiri în lanţ a factorilor este cea mai frecvent utilizată în practica analizei tehnico-economice din exploataţiile agricole şi se foloseşte la determinarea influenţei factorilor asupra modificării fenomenului analizat în cazul legăturilor funcţionale, deterministe, prezentate matematic sub formă de produs sau raport şi exprimate :a perechi de valori ale indicatorilor. Metoda se foloseşte

16

la analiza îndeplinirii întregului program de producţie al exploataţiei agricole, a unor indicatori im-portanţi, ce se referă la: producţia globală, fizică, marfă utilizarea forţei de muncă, fondurilor de producţie, a costurilor de producţie, a profitabilităţii etc.Folosirea acestei metode conduce la: stabilirea tuturor factorilor ce concură la determinarea sau modificarea rezultatului ori a fenomenului studiat; calcularea abaterilor totale faţă de nivelul de referinţă; separarea abaterii pe factori de influenţă.

Aplicarea corectă a acestei metode impune respectarea regulilor următoare:-stabilirea factorilor de influenţă în cadrul relaţiilor ce modelează fenomenul studiat să corespundă riguros ordinei de condiţionare a fenomenului economic;-substituirea factorilor să se efectueze succesiv, unul câte unul, înce-pând cu cei cantitativi, continuând cu cei de structură şi încheind cucei calitativi, în vederea determinării influenţei fiecărui factor în parte;-un factor o dată substituit să fie menţinut ca atare până la sfârşitul analizei. Împărţirea factorilor în cantitativi şi calitativi se face uşor în cadrul concret al fiecărei relaţii de condiţionare, dacă se ţine teama că totdeauna factorul calitativ este de aceeaşi natură şi se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură cu fenomenul cercetat. De menţionat că, în cadrul altor relaţii concrete de condiţionare, un factor cantitativ poate deveni calitativ şi invers.

Procedeul diferenţelor reprezintă o variantă simplificată a metodei substituirii factorilor. Folosind acest procedeu în cazul în care între factorii există relaţii de produs, mărimea absolută a influenţelor factorilor se determină cu ajutorul formulelor:

∆R(a)=(a1-a0) x b0 x c0; ∆R(b)=(b1-b0) x a1 x c0; ∆R(c)=(c1-c0) x a1 x b1Procedeul diferenţelor se foloseşte numai pentru calcularea influenţei factorului de la numărător, în

cazul în care există relaţii de raport între factori.Metoda balanţieră, de asemenea, poate fi considerată ca o variantă a metodei substituirii în lanţ şi îşi

găseşte aplicarea în situaţiile în care între factorii fenomenului cercetat sunt relaţii de sumă şi diferenţă.Dacă un rezultat este condiţionat de influenţa a trei factori între care există relaţii de sumă şi diferenţă, se folosesc formulele:

R = a + b - c R0 = a0 + b0 - c0 ; R1 =(a1+b1-c1); ∆R= R1-R0=(a1+b1-c1)-(a0+b0-c0) Asemenea relaţii se întâlnesc la analiza cheltuielilor de producţie, a veniturilor, stocurilor, efectivelor de animale etc.

Procedeul indicilor specifici se aplică în cazul când trebuie să se afle ponderea pe care o are fiecare parte faţă de întreg, întregul este considerat egal cu l sau mai frecvent cu 100. în producţia agricolă sunt numeroase cazurile când se aplică acest procedeu, cum ar fi, stabilirea structurii modului de folosinţă a terenului, a suprafeţei însămânţate pe culturi sau grupe de culturi, a structurii efectivului de animale etc.

Procedeul coeficienţilor constă în aceea că mărimea unui fenomen se exprimă faţă de mărimea maximă posibilă a fenomenului studiat, care se consideră egal cu l sau, mai rar, cu 100. Astfel, dacă un autocamion parcurge într-o zi 200 km, din care 160 km cu încărcătură, coeficientul de parcurs util va fi egal cu 0,8 care rezultă din 160 km / 200 km = 0,8. acest procedeu se aplică frecvent la analiza folosirii mijloacelor de transport.

Procedeul grupării statistice constă în despărţirea unităţilor statistice din colectivitatea supusă observării, în grupe omogene, pe baza unuia sau mai multor caracteristici comune tuturor unităţilor. La baza grupării statistice trebuie să stea caracteristicile esenţiale ale fenomenelor de cercetare.Însuşirile unităţilor colectivităţii studiate pot fi cantitative (producţia la hectar, hectare arătură normală pe tractor fizic, număr de zile-om pe muncitor etc.), sau calitative (felul producţiei, forma de proprietate, participarea oamenilor la muncă etc.). Gruparea se poate face după caracteristici de spaţiu (gruparea exploa-taţiilor agricole pe judeţe), sau de timp gruparea lucrătorilor agricoli după numărul de ani care au lucrat într-o exploataţie. Gruparea poate fi simplă (când se ia în considerare o singură caracteristică), sau combinată (când se iau în considerare mai multe caracteristici pentru aceeaşi colectivitate). După ce se face o grupare, grupele respective pot fi divizate încă, sau reunite, adică gruparea se repetă.

Un exemplu de grupare statistică în care se vede influenţa dezvoltării zootehniei asupra nivelului a patru indicatori: gradul de sezonalitate, nr. de zile-om/ha agricol etc. Dacă se iau în considerare numai doi indicatori, amândoi pe grupe de mărimi şi se prezintă frecvenţa cazurilor, se obţine o grupare combinată analitică, un tabel de corelaţie. De exemplu, gruparea exploataţiilor agricole dintr-o zonă după numărul de U:V:M. /l00 ha teren agricol (cauză) şi numărul de zile-om/ha agricol (efect), arată clar corelaţia pozitivă dintre acestea. Ele permit, pe baza unei prelucrări statistice, să se determine coeficientul de corelaţie, care variază între +1 şi -l şi exprimă intensitatea legăturii dintre cei doi indicatori. O valoare de zero, sau aproape zero, oglindeşte lipsa de corelaţie.

Procedeul reprezentării grafice scoate mai bine în evidenţă fenomenele studiate: mărimea, structura, dinamica, legăturile dintre fenomene etc. Reprezentarea grafică se face prin diagrame (în benzi, în coloane,

17

figuri geometrice de suprafaţă - pătrat, cerc - diagrame polare), grafice de secvenţă etc.în ultima vreme, la tipurile de analize devenite clasice s-au adăugat noi metode de analiză, care

decurg din aplicarea concepţiei sistemice la cercetarea exploataţiilor agricole.Analiza diagnostic constituie o formă de analiză care se referă cu precădere la examinarea

problematicii de conducere şi organizare a activităţii exploataţiilor agricole, având ca obiectiv evaluarea nivelurilor atinse în aceste domenii, evidenţierea stărilor nesatisfăcătoare, a punctelor critice şi a principalelor căi şi categorii de masuri menite să ducă la îmbunătăţirea funcţionalităţii exploataţiei agricole ca sistem. Este bine pa analizele diagnostice să se facă de către specialişti în probleme de conducere şi organizare, după o metodologie corespunzătoare.

- Analiza-diagnostic este o variantă de analiză tehnico-economică complexă, unde exploataţia agricolă este privită ca un organism dinamic.Analiza-diagnostic are următoarele obiective:-proiectarea unui sistem de conducere şi organizare cu o structură echilibrată, care să confere exploataţiei agricole posibilitatea de realizare a sarcinilor şi funcţiunilor sale în condiţiile optime; prevenirea acţiunilor factorilor generatori ai unor stări de dezechilibru în structura exploataţiei agricole şi a anomaliilor în funcţionarea ca sistem a acesteia; stabilirea mijloacelor şi măsurilor de remediere a eventualelor perturbări nedorite în activitatea exploataţiei şi a unor neconcordanţe ce se pot ivi în sistemul de conducere şi organizare;

- prezentarea aspectelor pozitive, generatoare de rezultate favorabileşi a posibilităţilor de a se obţine performanţe superioare în activitatea exploataţiei agricole.

La analiza diagnostic se ţine seama de particularităţile exploataţiei agricole cercetate, adică de forma de proprietate, de natura activităţii, de natura produselor, precum şi de integrarea acesteia în ansamblul siste-melor de rang superior (asociaţie agricolă de tip privat, direcţie generală, departament etc.).În vederea efectuării analizelor-diagnostic trebuie să se respecte anumite criterii, ca:-formularea explicită a obiectivelor; încadrarea activităţii în coordonatele generale de dezvoltare a economiei;-respectarea cadrului normativ fixat prin legislaţia în vigoare;-cuprinderea în investigaţie a unei perioade reprezentative;-interpretarea corectă a rezultatelor şi asigurare a continuităţii şi periodizării lucrărilor de analiză, care sunt comune tuturor tipurilor deanaliză.Analizele-diagnostic se pot elabora şi grupa în mai multe variante

Elementele supuse examinării analizei-diagnostic sunt: A - Organizarea generală (informare-planificare-coordonare-con-trol): sistemul informaţional (purtători, calitate, veridicitate, operativitate, grad de saturaţie); planificarea activităţilor pe ansamblul exploataţiei agricole şi n componentele sale; structura organizatorică de conducere şi de producţie; controlul la nivelul conducerii; relaţii între compartimentele operaţionale şi funcţionale etc.

B - Organizarea activităţii de cercetare-dezvoltare, preocupări de optimizare a structurii producţiei (culturilor şi efectivelor de animale); introducerea şi urmărirea soiurilor şi hibrizilor de plante şi a raselor noi de animale; perfecţionări tehnologice în cultura plantelor şi creşterea animalelor; mica industrie şi prestări de servicii etc.; perfecţionări şi adaptări de utilaje; cercetări privind reducerea consumurilor energetice; modernizări în plantaţii, adăposturi de animale etc.

C - Organizarea activităţilor de producţie: pregătirea şi desfăşurarea lucrărilor şi campaniilor agricole; controlul calităţii lucrărilor; încadrarea în baremuri de consum la materii şi materiale; asigurarea materialului biologic din cadrul exploataţiei agricole; gradul de utilizare a mijloacelor mecanice etc.

D - Organizarea activităţilor comerciale: asigurarea materialului biologic din afara exploataţiei agricole; aprovizionarea tehnico-materială; valorificarea producţiei etc.E - Organizarea activităţilor Financiar-contabile: asigurarea mijloacelor circulante; urmărirea prin evidenţă a cheltuielilor de producţie; calculul şi urmărirea costului de producţie; reducerea cheltuielilor de circulaţie.

F - Organizarea activităţilor de personal: nivelul de pregătire a personalului muncitor; organizarea reciclării; stabilitatea personalului; condiţiile de muncă; prevenirea accidentelor de muncă; sistemul de retribuire.Stabilirea grupelor de activităţi permite selecţionarea problemelor de cercetare, precum şi evidenţierea principalelor obiective de urmărit în domeniul organizării exploataţiilor agricole.

Datorită interdependenţei dintre procesele, fenomenele şi activităţile care se desfăşoară în cadrul exploataţiilor agricole, diferitelor tipuri de analiză tehnico-economică se pot îmbina între ele pentru aprofundarea studiilor din exploataţie.

Analiza tehnico-economică poate fi orientată spre următoarele direcţii: urmărirea gradului de îndeplinire a prevederilor planului; stabilirea obiectivelor de dezvoltare ale exploataţiilor agricole, concretizate prin sarcinile de plan; dezvoltarea economico-organizatorică a exploataţiilor agricole; descoperirea, identificarea şi mobilizarea rezervelor interne.

18

În contextul analizei tehnico-economice, noţiunea de rezerve interne se referă la posibilităţile folosite integral, parţial sau nefolosite încă pentru perfecţionarea, sporirea şi dezvoltarea producţiei, pentru creşterea eficienţei cheltuielilor de muncă socială, prin folosirea raţională şi cât mai completă a resurselor materiale, umane şi financiare ale exploataţiilor agricole.

Adesea, în analiza activităţii tehnico-economice din exploataţiile agricole apare necesitatea de a combina aplicarea metodelor prezentate, deoarece în sistemul legăturilor cauzale ale unor fenomene complexe, pot să apară concomitent relaţii de produs, raport, sumă sau diferenţă. Astfel de relaţii mixte se formează din două, trei sau din toate cele patru tipuri de relaţii. Aşa sunt analiza unor indicatori ca profitul, cheltuielile la amortizarea mijloacelor fixe etc.

Subiectul nr 10 Procesul decizional şi tipologia deciziilor în procesul de conducere al exploataţiilor agricole.Rezolvarea raţională a multiplelor probleme ridicate de activitatea de producţie, financiar-contabilă,

comercială, socială, de investiţii etc. din exploataţiile agricole, solicită adoptarea unor decizii corespunzătoare.

În literatura de specialitate există unele păreri potrivit cărora în cadrul funcţiunilor conducerii este inclusă şi cea de decizie, reprezentând activităţi prin care se precizează modalităţile de realizare a obiectivelor exploataţiei agricole, prin alegerea dintre diferite posibilităţi de acţionare a unei anumite variante.

Marea majoritate a informaţiilor care circulă pe verticală, de sus în jos, sunt decizii, informaţiile care circulă invers, de jos în sus, privesc realizările sarcinilor la diferite niveluri ierarhice.

Decizia reprezintă o linie de acţiune, aleasă dintr-o mulţime de posibilităţi, pentru îndeplinirea anumitor obiective.

- Decizia poate fi definită ca un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune în scopul de a ajunge la un anumit rezultat, deci:-pentru a decide într-o problemă trebuie să existe posibilitatea de alegere, adică cel puţin două alternative. Alternativele apar în funcţie de diferiţi factori. De exemplu, combaterea buruienilor într-o cultură se poate face cel puţin prin două categorii de măsuri: aplicarea de lucrări clasice (plivit, grăpat, prăşit mecanic, prăşit manual etc.), sau folosirea de erbicide. Alegerea uneia dintre aceste soluţii presupune însă alt proces de alegere: feluri, cantităţi de erbicide etc. Acest exemplu arată că oricât de simplă pare o problemă la prima vedere, soluţiile posibile sunt foarte numeroase şi se creează un adevărat arbore de decizie; în al doilea rând, orice decizie presupune un proces raţional, conştient în alegerea soluţiei sau deciziei. Aceasta evidenţiază existenţa unor criterii de alegere şi mânuire a regulilor de logică. Deşi elementele de logică sunt importante, în procesul luării deciziilor intervin şi factori emoţionali, psihologici, subiectivi etc.

-În final, pentru a se lua o decizie trebuie să se definească obiectivul ce urmează a fi atins, în situaţia că nu există un obiectiv sau scop final, atunci nu este posibil să se ia o decizie, fiindcă aceasta ar apărea fără sens.

Prin urmare, decizia de conducere apare ca rezultat al unui proces conştient de opţiune între mai multe alternative de acţionare, urmărind atingerea eficientă a unuia sau mai multor obiective. Decizia, prin conţinutul şi consecinţele sale pentru exploataţia agricolă, reprezintă un act economic de atragere, combinare şi alocare a resurselor în procesele de producţie.

Calitatea deciziilor de conducere se asigură prin respectarea unor cerinţe, printre care cele mai importante sunt:-cunoaşterea exactă a condiţiilor concrete în care se ia decizia;-fundamentarea ştiinţifică a deciziei, adoptarea ei în timp util, când se face simţită necesitatea de către organele colective şi cadrele de conducere care au dreptul legal şi autoritatea de a lua decizii;-respectarea strictă a legalităţii;-coordonarea corectă a deciziilor care se adoptă la diferite niveluriierarhice.

Pentru îndeplinirea funcţiilor ce-i revin, conducerea exploataţiilor agricole este pusă în situaţia de a lua un ansamblu de decizii, a căror sistematizare prezintă importanţă pentru stabilirea caracterului deciziilor şi nivelului de adoptare şi pentru determinarea felului şi volumului informaţiilor utilizate, în funcţie de anumite elemente de referinţă.

Deciziile au o importanţă hotărâtoare în activitatea exploataţiilor agricole. Toate colectivele de conducere şi toţi oamenii iau decizii după care acţionează. De asemenea, activitatea unei exploataţii agricole, în toate compartimentele şi laturile sale, se desfăşoară pe bază de decizii.

Activitatea de conducere într-o exploataţie agricolă este axată mai mult pe luarea de decizii, pe când executarea propriu-zisă a deciziilor este asigurată de către alte persoane de la niveluri ierarhice inferioare din organigramă. Orice conducător trebuie să fie un bun specialist în luarea de decizii la nivelul

19

său ierarhic.

Adoptarea deciziilor de conducere presupune luarea în considerare a următoarelor elemente componente:

- decidentul sau factorul de decizie, reprezentat de organele colective de conducere sau cadrele de conducere de pe diferite niveluri ierarhice;

- obiectivul şi obiectivele (criteriile) urmărite prin adoptarea deciziilor;- mulţimea alternativelor sau variantelor posibile de acţiune pentru atingerea obiectivelor

urmărite;- mulţimea stărilor naturii;- mulţimea consecinţelor alternativelor;- utilitatea fiecărei consecinţe.Decidentul sau factorul de decizie este cel care ia decizia. Deciziile pot fi luate individual sau în

grupuri de persoane (adunare generală, consiliul de administraţie, biroul executiv etc.). Se înţelege că în activitatea oricărei exploataţii agricole se iau ambele categorii de decizii. De obicei, deciziile strategice se iau de către colective de oameni, iar deciziile tactice se pot lua de colective sau de persoane individuale, pe când deciziile curente sau operative se iau de persoane individuale.

Obiectivul poate fi reprezentat prin rezultatul care se urmăreşte. Fixarea unui obiectiv presupune alegerea conştientă a unei laturi din activitatea exploataţiei agricole. De exemplu, în cadrul unei exploataţii se pot distinge ca laturi ale activităţii acesteia: volumul producţiei globale, producţia marfă, producţia netă, cheltuielile materiale de producţie, profitul etc. Dacă din toate acestea se alege ultimul aspect - profitul - înseamnă că acesta reprezintă obiectivul, în acest caz, se urmăreşte ca să se obţină profitul cel mai mare posibil, care poate fi exprimat cantitativ printr-o sumă de bani ce constituie masa profitului.

În alte situaţii, obiectivul poate fi exprimat printr-o durată de timp, luni, decade, săptămâni, număr de zile-om etc. De exemplu, în cazul recoltării unei culturi se pot separa ca obiective: durata recoltării exprimate în zile, costul recoltării exprimat în lei, consumul de forţă de muncă exprimat în număr zile-om ş.a.m.d. De reţinut, că în orice problemă există mai multe criterii care pot deveni obiective, în cazul recoltării culturilor într-o situaţie în care este posibil ca să se declanşeze ploi, un conducător se va gândi, în primul rând, la factorul timp, pentru a efectua recoltarea într-un număr cât mai mic de zile, iar dacă nu se pune problema ploilor, poate va alege costul recoltării, ca obiectiv principal. În activitatea practică apar situaţii în care pentru rezolvarea unei probleme este necesar să se ia în considerare mai multe criterii sau obiective. In aceste cazuri se întâlnesc decizii multidimensionale.

După modul de exprimare, obiectivele pot fi:-cantitative;-calitative.Unele obiective au proprietatea de a putea fi divizate în subobiective, iar ca un corolar, anumite

obiective pot fi şi însumate.Compatibilitatea reprezintă o altă proprietate a obiectivelor. Se spune că două sau mai multe

obiective sunt compatibile atunci când ele pot fi reunite într-un obiectiv sinteză. Exemplu, profitul obţinut pe ferme poate fi însumat ca profit pe exploataţia agricolă şi reprezintă situaţie de compatibilitate.

În cazul că pentru grâu şi orz este dată o anumită suprafaţă de teren, nu se pot pune ca obiective creşterea producţiei de grâu şi de orz prin modificările de suprafeţe, fiindcă cele două obiective sunt compatibile. Incompatibilitatea a două obiective este evidentă şi când un obiectiv se găseşte la antipod faţă de celălalt, aşa cum se întâmplă când se solicită creşterea producţiei de carne de porc şi reducerea numărului de porci. Aceste aspecte impun alegerea raţională a obiectivelor.

Mulţimea alternativelor cuprinde toate variantele posibile de a acţiona pentru atingerea obiectivelor stabilite. De exemplu, dacă se fac referiri la procesul de producţie în sectorul vegetal, mulţimea alternativelor tehnologiei unei culturi depinde de foarte mulţi factori: soiurile care se iau în considerare, lucrările agrofitotehnice, cantitatea de sămânţă la hectar etc. Rezultă ca pentru cultura oricărei plante pot fi luate în considerare numeroase tehnologii, fiecare deosebindu-se de celelalte prin unul sau mai multe elemente. Dacă se face legătura cu cercetarea ştiinţifică agricolă, fiecare variantă constituie o alternativă, în cazul experienţelor cu îngrăşăminte, cu erbicide, cu hibrizi, cu soiuri etc.

Mulţimea stărilor naturii reprezintă complexul de condiţii în care au loc alternativele. Modul cum va fi timpul nu se poate şti cu exactitate însă, pentru perioade scurte, se cunoaşte doar „timpul probabil". Se înţelege că eficacitatea unei tehnologii depinde şi de condiţiile de climă. Dar, prin stări ale naturii nu trebuie să se înţeleagă numai elemente de climă, cu toate că noţiunea de stare a naturii este inspirată din aceasta. Natura în teoria deciziei este un partener. Exemplu: stabilirea normelor de producţie se poate face prin diferite metode, cum ar fi analiza timpului de lucru pe schimb, observarea instantaneelor etc. La prima metodă, muncitorul ştie că este observat. El poate avea mai multe stări ale naturii, ca atitudine psihologică:

20

lucrează într-un ritm mai lent, în dorinţa de a se stabili o normă mai mică; lucrează într-un ritm normal; lucrează în ritm mai rapid, în dorinţa de a fi văzut bine de cel care îl observă. Se pot da numeroase exemple de stări ale naturii ca: comportarea tractoarelor în exploatare; rezistenţa opusă de sol la lucrărilor agricole; atacul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc.

Informaţiile asupra stărilor naturii sau a modului de comportare a acesteia pot fi diferite. Dacă informaţiile asupra stărilor naturii sunt complete, adică se cunoaşte precis că o stare a naturii este sigură (dacă apare sigur are probabilitatea 1), se spune că deciziile se iau în condiţii de certitudine; atunci când se cunoaşte numai probabilitatea de apariţie a stărilor naturii, deciziile se iau în condiţii de risc; dacă nu există nici o formaţie cu privire la probabilitatea de apariţie a stărilor naturii, deciziile se iau în condiţii de incertitudine.

Mulţimea consecinţelor alternativelor se referă la rezultatele fiecărei alternative sau soluţii, pentru fiecare stare a naturii. Consecinţele alternativelor se prezintă, de obicei, sub formă de matrice, în subiectul matricei, pe rânduri, se arată alternativele (strategiile, variantele) luate în considerare, iar în predicat, pe coloane, se găsesc stările naturii. La întretăierea rândurilor cu coloane se trec cifrele care arată consecinţele alternativelor.

Datele din matrice prezintă consecinţele. Aşa de exemplu, dacă alternativele se referă la trei soiuri de grâu, datele pot arăta producţia fiecărui soi la hectar, exprimată în mii kg, la cele trei stări ale naturii, care diferă în funcţie de aprovizionarea cu apă.

Utilitatea consecinţelor arată folosul pe care îl aduce fiecare consecinţă. Pot fi date exemple care arată că aprecierea utilităţii diferă de la individ la individ şi că poate fi subiectivă. De pildă, un autoturism poate fi considerat necesar de unele persoane, util de altele, dar sunt şi persoane care nu-1 preferă.

Un sistem de apreciere a unităţii este cel propus de Neumann şi Morgenstern. Sistemul constă în a considera, la fiecare indicator în parte, utilitatea l pentru consecinţa cea mai avantajoasă, respectiv zero, pentru consecinţa cea mai dezavantajoasă. La consecinţele intermediare se stabileşte utilizarea prin interpolare. Prin urmare, nu se poate pune semnul egalităţii între consecinţă şi utilitate.

TIPOLOGIA DECIZIILORÎn literatura de specialitate există diferite criterii de clasificare a deciziilor. Pentru activitatea practică

prezintă importanţă câteva criterii de clasificare în funcţie de tipologia deciziilor, astfel: după organele colective sau numărul de persoane ce participă la adoptarea deciziei; după felul activităţilor; după orizontul temporal şi implicaţiile deciziei etc. Dintre aceste criterii, tot mai mult se impune criteriul factorului timp care se corelează şi cu nivelul ierarhic la care se iau deciziile. După acest criteriu se disting deciziile strategice, deciziile tactice şi deciziile curente sau operative.

Deciziile strategice se referă la probleme mai importante şi la o perioadă mai lungă de timp. Acestea au în vedere precizarea obiectivelor generale de perspectivă, reorganizarea exploataţiilor agricole şi a compartimentelor operaţionale şi funcţionale etc. Deciziile strategice presupun studierea mediului (a variabilelor necontrolabile), formularea strategiilor şi definirea mijloacelor de realizare. Exemplu: pentru dezvoltarea producţiei viticole se impune o cunoaştere a cerinţelor pieţei interne în viitor (ce cantitate de struguri de masă, ce cantitate de vin; ce vinuri se solicită în funcţie de tărie, culoare etc.), precum şi relaţiile de comerţ exterior, în general, un plan strategic este adaptabil şi revizuibil.

Deciziile tactice sau de rutină se referă la activitatea curentă. De exemplu, se stabileşte că aprovizionarea cu furaje la un complex de creştere a păsărilor trebuie să se facă atunci când se ajunge la un anumit stoc de magazie, prestabilit; că începerea însămânţării porumbului se face când în sol se realizează o temperatură de 8-9°C la adâncimea de semănat etc.

Deciziile curente sau operative privesc realizarea concretă a sarcinilor de producţie şi reprezintă o continuare a deciziilor tactice. Exemplu: repartizarea lucrărilor agricole pe agregate, repartizarea agregatelor de însămânţat pe sole etc.

Deciziile de corecţie se referă la oricare din cele trei tipuri de decizii prezentate şi se iau cu scopul de a corecta devierile, când apar situaţii noi etc.

Deciziile colective se iau de organele colective de conducere şi se referă la aspectele esenţiale ale activităţii exploataţiei agricole, cuprinzând toate deciziile strategice şi o parte din deciziile tactice.

Deciziile individuale se adoptă de către cadrele de conducere de pe diferite niveluri ierarhice şi cuprind deciziile curente sau operative, precum şi o parte din deciziile tactice. Indiferent de tipul deciziei de conducere, ele trebuie să se încadreze în ansamblul sistemului de conducere al exploataţiei agricole şi al economiei naţionale. Din acest punct de vedere, deciziile prezintă:-o latură endogenă;-o latură exogenă.

Latura endogenă a deciziei este reprezentată de aportul conducerii exploataţiei agricole la

21

soluţionarea obiectivelor în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea exploataţia agricolă.Raportul dintre latura endogenă şi exogenă variază în funcţie de tipul deciziilor şi nivelul ierarhic la care se iau. La deciziile strategice predomină latura exogenă, iar la deciziile tactice prezintă o pondere mai mare latura endogenă.

Subiectul nr. 11 Funcţiile managementului exploataţiilor agricoleFuncţiunile managementului constituie acţiunile întreprinse de sistemul managerial corespunzător

fazelor ciclului de management legate strâns între ele şi contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite. Funcţiunile managementului se realizează în strânsă interdependenţă, procesul managerial constând din integrarea acestor funcţii, care îl definesc şi îi asigură finalitate. În etapa actuală, specialiştii delimitează cinci funcţiuni de bază ale managementului în exploataţiile agricole, şi anume:- previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul.

1 FUNCŢIA DE PREVIZIUNE Previziunea cuprinde: - activităţile care vizează orientarea dezvoltării şi funcţionării exploataţiilor agricole pe baza investigării tendinţelor de dezvoltare a fenomenelor, a posibilităţilor de introducere în producţie a procesului tehnico-ştiinţific;-precizarea obiectivelor, a mijloacelor şi măsurilor ce trebuie luate pentru atingerea lor şi elaborarea strategiei şi tacticii corespunză-toare în vederea atingerii scopului stabilit.

Funcţiunea de previziune se materializează în elaborarea de prognoze şi programe.Prognozele evidenţiază tendinţele de dezvoltare în perspectivă, pe un orizont minim de 10 ani şi au un caracter orientativ. Precizia unei prognoze este inversă cu durata sa.Prin planuri se optează pentru o anumită alternativă cuprinsă în prognoze, se precizează şi se comensurează obiectivele dezvoltării, mijloacele şi măsurile pentru realizarea lor. Planurile anuale au caracter obligatoriu.Programele se elaborează pentru perioade reduse de timp (campanie, de-cadă, zi), prezentând un grad ridicat de detaliere şi caracter pregnant operativ.

PLANUL INSTRUMENT DE CONDUCEREPlanificarea reprezintă stabilirea şi fundamentarea obiectivelor, a sarcinilor de realizare a lor şi a

resurselor necesare pe o perioadă corespunzătoare planului (de perspectivă, anual, trimestrial, lunar).Etapele principale ale planificării sunt:-conştientizarea oportunităţilor în lumina pieţei, competenţei,

solicitărilor clienţilor, atuurilor proprii, slăbiciunilor proprii legate de nivelul tehnologic, de resursele proprii de dezvoltare etc.;-stabilirea obiectivelor (nivelul profilului, a ratei profitabilităţii, aveniturilor, a costurilor minime, a termenelor etc.);-stabilirea mediului intern şi extern în care va fi aplicat planul; compararea alternativelor în funcţie de scopurile urmărite; alegerea alternativei optime;-formularea planurilor de sprijin: de aprovizionare cu materiale,asigurarea cu forţă de muncă, cu capital etc.Perioada de planificare variază în funcţie de dimensiunea exploataţiei agricole, obiectivele urmărite şi tipul de plan. Produsul planificării este planul, destinat realizării viitorului dorit şi posibil. Planul este instrumentul folosit de managerii exploataţiilor agricole pentru că reflectă obiectivele, mijloacele şi termenele de execuţie.

Pentru planurile pe perioade mai lungi, trebuie asigurată flexibilitatea lor pentru a diminua probabilitatea nerealizărilor determinate de evenimente aleatoare.

Depăşirea şi înlăturarea anumitor deficienţe se asigură prin crearea unui sistem de planificare efectivă, cu responsabilităţi, termene etc., acceptarea schimbărilor şi participarea managerilor la acţiunile de planificare.

SISTEMUL DE PLANURI

Sistemul de planificare interioară din exploataţiile agricole cuprinde, pe nivelurile organizatorice, următoarele forme de plan:-planul de producţie şi bugetul de venituri şi cheltuieli la exploataţiei agricole (regii autonome, societăţi comerciale, asociaţii agricole, gospodării individuale etc.);-planuri de producţie, de venituri şi cheltuieli ale fermelor vegetale,zootehnice, specializate sau mixte, ale fermelor industriale etc.

Planul de producţie al exploataţiei agricole cuprinde, într-o exprimare sintetică, cumulativă, toate rezultatele preconizate a se obţine pe ramuri de producţie şi categorii de activităţi, precum şi resursele materiale şi umane necesare îndeplinirii lor.

Deoarece, exploataţiile agricole au personalitate juridică, au autonomie gestionară şi cont în bancă, planul acestora constituie documentul de bază, faţă de planurile şi activitatea sistemelor de rang superior (Direcţia generală agricolă).

Planurile de producţie ale fermelor detaliază, în concordanţă cu mărimea şi caracteristicile resurselor de care dispun (bază tehnico-materială, forţă de muncă, mijloace financiare) şi cu obiectivele urmărite pe exploataţia agricolă, sarcinile concrete ale fermei şi mijloacele de realizare a lor. După intervalul de timp

22

pentru care se elaborează planurile, sistemul de planificare internă din cadrul exploataţiei agricole cuprinde:-planul de organizare economică în perspectivă;-planurile anuale;-planurile operative sau curente.

Planurile de organizare economică în perspectivă se elaborează la înfiinţarea unor exploataţii agricole, sau cu sprijinul reorganizării celor existente, într-un asemenea plan se abordează o problematică majoră, cu: profilarea exploataţiei agricole, dimensionarea ramurilor etc. în practică, elementele de planificare de acest fel se întâlnesc în proiectele de organizare a teritoriului din exploataţiile cu profil vegetal sau în documentaţia tehnico-economică (notă de comandă) destinată justificării investiţiilor pentru înfiinţarea unor exploataţii de tip industrial, cum sunt: complexele de seră; complexele zootehnice etc. Conţinutul - cadru al unui asemenea plan prevede: descrierea condiţiilor pedoclimatice, precizarea gradului de favorabilitate a terenului pentru diferitele ramuri şi culturi, delimitarea pe subdiviziuni organizatorice, dimensiunile şi profilul acestora, dotarea cu mijloace tehnico-materiale în concordanţă cu nevoile de perspectivă ale exploataţiei agricole, estimarea fondurilor necesare şi a rezultatelor economice previzibile.

Planurile anuale de producţie ale exploataţiilor agricole detaliază an de an, printr-un sistem de indicatori adecvat, sarcinile din planurile de perspectivă ale exploataţiilor agricole aducând corecţii în cazul apariţiei unor factori sau împrejurări noi, cum ar fi modificări neprevăzute ale volumului resurselor, ale cerinţelor pieţei interne, externe etc. Reflectarea în activitatea financiară a prevederilor planului anual şi a acţiunilor generate de acesta se realizează prin bugetul de venituri şi cheltuieli al exploataţiei agricole. Rolul acestuia ca document a crescut în condiţiile extinderii noului mecanism economic, accentuându-se funcţia de reglare şi control în activitatea exploataţiei agricole şi de corelare a volumului diferitelor categorii de resurse, cu resursa financiară.

Planurile operative sau curente programează amănunţit producţia pe perioade mai scurte de timp (trimestre, campanii, luni, decade, semide-cade, zile etc.).

Activitatea de planificare se pregăteşte printr-o serie de acţiuni şi măsuri tehnico-organizatorice şi prin efectuarea de calculaţii care ulterior se valorifică în elaborarea indicatorilor de plan. Printre aceste măsuri şi acţiuni se reţin: inventarierea mijloacelor de producţie (cantităţi existente, starea utilajelor etc.); controlul suprafeţelor de teren privind starea culturilor de toamnă, a plantaţiilor, a suprafeţelor pe care au fost efectuate arături adânci de toamnă etc.; analiza îndeplinirii planului din anul precedent pe exploataţia agricolă, pe compartimente operaţionale şi funcţionale etc.; verificarea valabilităţii normelor practicate, a sistemului de retribuire, a gradului de asigurare cu forţă de muncă etc.

METODE ŞI TEHNICI DE PLANIFICAREÎn elaborarea şi verificarea planurilor se utilizează metoda balanţelor care asigură respectarea unor

proporţii economice fundamentate în dezvoltarea de ansamblu a exploataţiei agricole. Balanţele reflectă confruntarea dintre necesităţi şi sursele de acoperire a acestora. Prin natura lor, balanţele se referă la proporţii materiale, valorice sau ale forţei de muncă şi balanţa legăturilor dintre ramuri (şah), utilizată sub formă statistică şi dinamică. Rezultă că balanţele de plan servesc la studierea raporturilor cantitative ce se stabilesc între fenomenele şi procesele economice. De regulă, în activitatea exploataţiilor agricole trebuie să se folosească balanţe echilibrate, prin care necesarul să fie acoperit cu resursele corespunzătoare producţiei.

Metoda normării are utilizare frecventă în munca de planificare. Normele precizează cuantumurile de muncă vie şi materializată ce trebuie să fie cheltuită în perioada de plan pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite. La elaborarea planurilor, în afara normelor de muncă, se mai folosesc norme de consum de mijloace circulante (sămânţă, carburanţi, lubrefianţi, piese de schimb, energie electrică etc.), sau norme de utilizare a fondurilor fixe (cantitatea de producţie pe utilaj, volumul lucrărilor efectuate cu un utilaj în unitatea de timp etc.). Sarcinile de plan ale exploataţiilor agricole se transmit şi se exprimă sub formă de indicatori. Indicatorii de plan sunt cuprinşi în diferite secţiuni ale planului, reprezentând expresii numerice, cu ajutorul cărora se determină cantitativ obiectivele ce trebuie realizate în perioada de plan în exploataţia agricolă sau într-un compartiment al acesteia, în totalitate, ei formează sistemul de indicatori de plan se evidenţiază: producţia netă, producţia marfă şi alţi indicatori fizici.

2 FUNCŢIUNEA DE ORGANIZARE

Cuprinde ansamblul activităţilor managementului prin care se realizează cadrul structural adecvat profilului şi sarcinilor exploataţiilor agricole, precum şi activităţile ce asigură desfăşurarea normală a proceselor de muncă şi de producţie.Cea mai mare pondere în exercitarea funcţiunii de organizare o au acţiunile privind asigurarea desfăşurării în flux continuu a proceselor de producţie şi muncă, prin stabilirea raţională a necesarului de resurse, combinarea şi proporţionarea lor în raport de caracterul proceselor; organizarea locurilor de muncă; precizarea modalităţilor de respectare afluxului, prin aplicarea corectă a

23

tehnologiilor în termen optim şi utilizării cât mai depline a capacităţii de lucru a tractoarelor, maşinilor, utilajelor şi agregatelor din dotare.

Prin organizare se înţelege crearea sistemului, comportamentul interdependent al părţilor, menţinerea stabilităţii interne a sistemului exploataţiei agricole şi funcţionarea după program prin dozare raţională a efor-turilor în funcţie de rezultatele stabilite. Prin urmare, organizarea rezolvă starea sistemului, iar managementul dinamica lui. între ele există o strânsă corelaţie. Organizarea reprezintă un proces de diviziune a muncii, de precizare a atribuţiilor şi sarcinilor ce revin oamenilor în muncă şi în management, precum şi gruparea mijloacelor de muncă şi atribuirea lor personalului după anumite criterii în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite.

Spiritul de organizare se asociază totdeauna cu ordinea, observarea legăturilor dintre oameni şi bunuri, stabilirea unor reguli de muncă şi ţine de structura exploataţiei agricole ca sistem. Obiectul organizării îl reprezintă munca, producţia şi managementul unui obiectiv. Organizarea structurală este o organizare formală, prin care se realizează dispunerea raţională a resurselor exploataţiei agricole (teren agricol, animale, construcţii, tractoare, maşini agricole, instalaţii etc.), stabilirea regulilor de funcţionare şi legăturile existente între componente în cadrul procesului de producţie, corespunzător profilului exploataţiei agricole (culturi de câmp, creşterea animalelor, servicii etc.).

La nivel de exploataţie agricolă, organizarea presupune stabilirea activităţilor, gruparea acestora pe organisme, asigurarea şi folosirea raţională a resurselor materiale, umane şi financiare, în concepţie cibernetică, organizarea se concretizează în crearea sistemului şi asigurarea funcţionalităţii lui.

3 FUNCŢIUNEA DE COORDONARE

Are ca scop asigurarea fluxului şi unităţii de acţiune şi constă în amortizarea şi sincronizarea activităţilor din cadrul exploataţiilor agricole şi a subdiviziunilor, direcţionarea unitară a eforturilor, corelarea activităţii cadrelor situate pe diferite niveluri ierarhice, în exploataţiile agricole unde activităţile se desfăşoară pe subdiviziuni organizatorice dispersate teritorial, se înregistrează, sub aspectul intensităţii lucrărilor şi solicitării de resurse, variaţii mari în cursul anului, coordonarea ocupând în acest caz o pondere însemnată în ansamblul funcţiunilor managementului.

Importanţa şi necesitatea funcţiunii de coordonare în managementul exploataţiilor agricole depinde de:-existenţa unor subsisteme şi compartimente operaţionale şi funcţionale;-complexitatea activităţilor ce au ca obiectiv obţinerea mai multor produse agricole şi servicii şi natura socială a procesului de producţie.

Funcţiunea de coordonare are ca rol principal menţinerea, păstrarea şi perfecţionarea stării de ordonare a sistemului exploataţiei agricole şi a legăturilor dintre compartimentele sale. Această funcţiune aduce calm, siguranţă, precizie, fermitate şi încredere în forţele proprii.

Coordonarea se exercită în fiecare exptoataţie agricola corespunzător structurilor organizatorice, capacităţii de producţie şi naturii activităţilor, a produselor obţinute şi a serviciilor prestate.

Funcţiunea de coordonare este necesară la toate nivelurile organizateorice, începând cu verigile superioare, unde predomină sarcinile de management şi până la nivelul formaţiunilor de muncă sau a acţiunilor muncitorului, unde predomină sarcinile de execuţie.

Realizarea acestei funcţiuni are loc prin discuţii, dezbateri şi crearea unor grupe, echipe care să sprijine managerul în exercitarea coordonării.

4 FUNCŢIUNEA DE COMANDĂ

Se mai numeşte funcţiunea de decizie sau de dispoziţie. Se referă la activităţile managementului îndreptate spre transformarea deciziilor în acţiuni concrete, prin precizarea sarcinilor ce revin executanţilor, a termenelor şi modalităţilor concrete pentru realizarea lor. în virtutea autorităţii cu care sunt investiţi, managerii au dreptul de a transmite dispoziţii obligatorii pentru executanţi.

Funcţiunea de comandă are puterea de a impune cuiva o anumită stare sau acţiune, argumentare şi motivare, cu scopul de a convinge, de a antrena oamenii la îndeplinirea obiectivelor.

Această funcţiune include acţiunile prin care se transmit executanţilor sarcinile şi responsabilităţile ce le revin şi activităţile ce trebuie înfăptuite într-o perioadă stabilită. Aceasta arată importanţa autorităţii managerilor, necesitatea ca managerul să fie ascultat de colaboratorii săi, iar deciziile să dobândească putere executorie într-o formă cât mai exactă. Funcţiunea are un conţinut concret, specific şi exprimă ce are de făcut omul sau grupul de indivizi, cu ce mijloace, la ce termen şi dacă ele corespund capacităţii executanţilor, pentru ca sistemul să funcţioneze corect şi eficient.

O dată cu motivarea interesează şi comportarea managerilor (limbaj şi tonalitate adecvată) de a orienta acest comportament, de aceea parte din munca sa vizează resorturile sufletului omenesc, care creează ambianţa pentru ca toţi să muncească normal. Aspectul acesta se stabilizează dacă managerul găseşte căi

24

corespunzătoare de cointeresare, de recompensare a celor ce ştiu să execute o dispoziţie foarte bine.Dacă se analizează esenţa actului de comandă - luarea hotărârii transmiterea şi responsabilitatea

aplicării ei - în cele trei stadii, se facilitează trecerea de la faza de concepere la faza de execuţie, în acest sens, previziunea şi organizarea au caracter pregătitor, iar comanda se caracterizează prin operaţionalitate. Prin comandă, previziunea devine realitate, structură organizatorică, un mecanism care funcţionează, iar controlul, o acţiune cu un scop bine stabilit.

În funcţie de nivelul ierarhic al managerilor, conţinutul dispoziţiei diferă. Astfel, la nivelurile ierarhice superioare, dispoziţiile îmbracă forma unor linii de principiu şi derivă din sarcinile de ansamblu ale exploataţiei agricole, iar la nivelurile inferioare cuprind elemente de detaliu (cantităţi, mijloace, persoane etc.).

Executarea şi modul concret de a înfăptui această funcţie depind de metodele de management adoptate, de realismul obiectivelor şi al termenelor stabilite, de menţionarea unui contact permanent cu realităţile la nivelul execuţiei, de formulare a unor dispoziţii clare, concise şi complete, de repartizare echitabilă a sarcinilor şi responsabilităţilor şi de crearea unui climat de muncă corespunzător.

5. FUNCŢIUNEA DE CONTROLAre ca obiectiv verificarea modului de funcţionare a sistemului, de promovare a aspectelor pozitive

şi de înlăturare a abaterilor atunci când este cazul. Se caracterizează prin:-acţiunile managementului îndreptate spre realizarea modului în care rezultatele obţinute corespund cu obiectivele stabilite;sesizarea, depistarea şi comensurarea eventualelor abateri, a factorilor şi cauzelor care le-au determinat;-stabilirea măsurilor pentru remedierea deficienţelor semnalate .

În exploataţiile agricole, dreptul de control aparţine organelor colective de management. Fiecare manager este investit cu anumite drepturi de a controla activitatea compartimentelor şi a persoanelor din subordine.

Controlul este acţiunea prin care se verifică şi se măsoară realizările cantitative şi calitative pentru a se vedea dacă acestea corespund prognozelor stabilite, în scopul orientării activităţii pentru îndeplinirea obiectivelor.

Controlul are rolul de a preveni posibilităţile apariţiei şi manifestării unor deficienţe. Se pune accentul pe preîntâmpinarea şi nu pe constatarea şi sancţionarea abaterilor săvârşite. Strâns legat de caracterul preventiv este şi caracterul constructiv al controlului, orientat spre precizarea măsurilor concrete şi operative, menite să îndrepte deficienţele constatate.

Permanent, controlul trebuie să fie pătruns de corectitudine, principialitate şi obiectivitate şi să se exercite în toate domeniile de activitate ale exploataţiei agricole.

Tipurile principale de control se clasifică după mai multe criterii astfel:

După momentul efectuării:-controlul preliminar (antefactum): se face înainte de a începe activitatea previzională; cu ajutorul

lui se asigură că sunt condiţii necesare pentru îndeplinirea acţiunii, cu referiri deosebite în disponibilitatea resurselor;

-control concomitent: vizează, în principal, ceea ce se întâmplă în timpul desfăşurării acţiunii; se axează pe operaţiunile în curs, pentru a stabili dacă procesul de lucru se desfăşoară corect;

- controlul posterior: se face după încheierea acţiunii, asupra rezultatelor finale ce s-au obţinut.

După poziţia managerului faţă de actul de control în procesul managerial:-control direct: se realizează prin contact nemijlocit dintre manageri şi unul sau mai mulţi

subordonaţi sau colaboratori, în principiu, se face la locul de muncă, dar şi prin invitarea colaboratorilor la manager;

-control indirect: se face pe baza informaţiilor primite în scris, verbal sau telefonic, conform tabloului de bord şi are o deosebită însemnătate pentru manager;

-autocontrolul: este o formă superioară de control; se practică de fiecare angajat asupra activităţii proprii, în timpul desfăşurării muncii sau după încheierea acesteia; are ca motivare satisfacţia în realizarea unei anumite activităţi şi a unor recompense morale sau materiale;

-control de conformitate: cu ajutorul lui se asigură aducerea fenomenelor la parametrii prestabiliţi; previne apariţia unor perturbaţii şi urmăreşte menţinerea condiţiilor care favorizează desfăşurarea acţiunii în conformitate cu obiectivele stabilite de manager; prin acest tip de control se realizează reglajul sistemului.

-controlul adaptiv: se organizează şi se desfăşoară în condiţiile în care evoluţia unui asemenea proces managerial este influenţat permanent de factori perturbatori şi, ca urmare, acţiuni preventive continue, care creează situaţii favorabile pentru îndeplinirea obiectivului.

După natura şi obiectivele urmărite:-control tehnic: se exercită asupra procesului de producţie; are în vedere respectarea tehnologiilor

25

adoptate, a calităţii lucrărilor, a epocilor optime etc.;-controlul economic: se referă la realizarea indicatorilor, aplicarea gestiunii economice,

organizarea producţiei şi a muncii etc.,orientându-se asupra indicatorilor economici;-control financiar: urmăreşte modul de îndeplinire a planului financiar, gospodărirea raţională a

fondurilor materiale şi băneşti, semnalarea abaterilor de la disciplina financiară etc.; asigură echilibrul financiar între venituri şi cheltuieli,urmărind să influenţeze favorabil îndeplinirea sarcinilor economice şi să contribuie la creştereaeficienţei tuturor activităţilor exploataţiilor agricole;

-control vizual: se face prin supravegherea directă a realizărilor salariaţilor; se efectuează de către supraveghetor prin observarea lucrărilor;

-control prin excepţie: se face în ideea de a respecta tendinţa de a se citi un număr cât mai mare de hârtii şi să se gândească mai mult la obiective; este necesar să se organizeze şi să se perfecţioneze „eficacitatea hârtiilor"; constă din măsurarea şi evaluarea rezultatelor reale şi compararea cu sarcinile exprimate numeric; managerul este informat pentru a lua o decizie asupra unei acţiuni viitoare numai când această comparaţie evidenţiază abateri;

Subiectul nr 12 A TIPURI DE MANAGERI ŞI STILURI DE MANAGEMENT. TIPURI

DE MANAGERI

Este demonstrat faptul că reuşita activităţii unei întreprinderi este dependentă de calitatea actului managerial.

Această calitate este determinată de caracteristicile şi aptitudinile persoanei care exercită funcţia de manager. Se poate spune că managerul eficient reprezintă un model de îmbinare fericită a unor disponibilităţi înnăscute cu trăsăturile performante dobândite prin instruire profesională şi experienţă.

În abordarea tipului de management, punctul de plecare îl constituie tipologia general umană, în cadrul acestei tipologii, abordarea lumii exterioare şi temperamentul constituie elemente de diferenţiere.

Astfel, după primul criteriu - modul de abordare al lumii exterioare, se disting două tipuri umane:1. Extravertiţii - persoane deschise lumii exterioare care-şi exteriorizează sentimentele, într-

un mod imperios, la care predomină tendinţele obiective.2. Introvertiţii - persoane interiorizate, meditative, la care predomină tendinţele subiective.

După caracterul temperamental se individualizează următoarele tipuri:1. Colericul. Persoana respectivă are un temperament puternic, neechilibrat, excitabil, dispunând de

o forţă de acţiune neobişnuită şi manifestând explozii de afectivitate cu caracter inegal. Colericul este un om capabil de mari iniţiative, mereu neliniştit şi agitat, având un caracter imprevizibil în acţiunile sale. Adesea are tendinţa de a adopta atitudini extreme şi nejustificate.

2. Sangvinicul se caracterizează printr-un temperament puternic, echilibrat. Este mobil şi rapid, atât în acţiuni, cât şi în mişcări şi vorbire. Are un dezvoltat simţ al datoriei şi când este solicitat se angajează cu toată energia. Nu se angajează în acţiuni riscante şi nu este cuprins de panică în situaţii limită. Nu este ambiţios, la nevoie ştie să renunţe, dar nu este nici pasiv sau indiferent.

3. Flegmaticul are un temperament slab, echilibrat şi inert. Este calm, foarte meticulos, dar lent în acţiuni, se descurcă greu şi dezarmează când este pus în situaţii neprevăzute. Este realist, practic, cumpătat, dar lipsa de operativitate şi adaptabilitate nu-1 recomandă pentru funcţia de manager.

4. Melancolicul este un tip neechilibrat, slab şi inhibat. De regulă, este un tip răbdător şi are un pronunţat simţ analitic. Este hipersensibil,dar labil din punct de vedere nervos. Este fricos şi incapabil să înfrunte situaţiile critice, iar starea de melancolie i se accentuează când apar situaţiile conflictuale.

Ţinând cont de aceste caracteristici care conturează şi în acelaşi timp particularizează tipurile de manageri, se identifică mai multe criterii de clasificare a acestora:

A.In funcţie de gradul de flexibilitate şi stilul de conducere există două categorii de manageri şi anume:a)manageri flexibili;b)manageri inflexibili.

B. După modul de executare a sarcinilor, de eficienţa conducerii,precum şi de modul de stabilire a relaţiilor şi a contactelor se identifică următoarele tipuri distincte de manageri:

a) altruistul sau misionarul - interesat, în special de relaţiile umane;b) delăsătorul sau negativul - prezentând slabe aptitudini de conducător, datorită slabei

eficiente a activităţii sale;c) ezitantul este acel tip de manager deosebit de atent la realizarea sarcinilor şi la stabilirea

26

contactelor, dar care manifestă un interes scăzut pentru rezultate;d) promotorul este puternic preocupat de creşterea eficienţei activităţii colectivului pe care-1

conduce;e) autocratul bine intenţionat are ca scop principal realizarea obiectivelor şi atingerea unui

nivel ridicat de eficienţă, dar nu manifestă preocupare privind relaţiile interpersonale;f) realizatorul este tipul de manager constructiv, perseverent, imaginativ, preocupat în egală măsură

de armonizarea relaţiilor interumane.

C. Un alt criteriu este determinat de randamentul activităţii de conducere şi de gradul de cooperare cu personalul din subordine. Acest criteriu determina două tipuri de manageri:A) manageri eficienţi;B) manageri ineficienţi.

A. Managerii eficienţi. La rândul lor, aceşti manageri se structurează în mai multe subtipuri:

1. Organizatorul- prezintă următoarele caracteristici: pune un accent deosebit, în activitatea sa, pe organizare;se înţelege cu colaboratorii şi ştie să lucreze cu ei, chiar dacă aceştia nu corespund aşteptărilor sale;deleagă subalternilor o parte din autoritatea sa;ţine cont de opiniile subalternilor;preferă o autoritate relativ depersonalizată, făcând apel la proceduri, legi, norme, reglementări;este conştient de drepturile sale şi de obligaţiile ce îi revin;manifestă un grad de conştiinciozitate ridicat;ştie să evite dezacordurile sau conflictele, iar dacă acestea apar, este capabil să le aplaneze;consideră că accesul la autoritate (la anumite funcţii de conducere) trebuie să se bazeze pe norme bine stabilite.

2.Participativul -ignoră relaţiile ierarhice şi promovează relaţii de tip colegial;consideră că procesul de conducere este mai mult o muncă de echipă decât una individuală;deţine arta de a se apropia de oameni, de a se adapta modului diferit de a gândi şi a acţiona al acestora;ştie să dea dispoziţii în concordanţă cu capacitatea fiecărui subordonat;este conştient de faptul că nu e posibil să influenţe pe alţii, fără a accepta să fie el însuşi influenţat;pentru aplanarea dezacordurilor, este orientat, cu precădere, către analizarea cauzelor legate de situaţii şi mai puţin de caracterul lor;dezacordurile importante sunt abordate sistematic, pentru a permite o colaborare eficientă.

3. Întreprinzătorul-este tipul de manager care consideră că menirea sa este de a dirija pe colaboratori şi subalterni, pentru ca aceştia să obţină cele mai bune rezultate;promovează un sistem de relaţii ierarhice clare, fundamentate pe experienţă;are capacitatea de a controla desfăşurarea evenimentelor;apreciază şi alege acele persoane care preferă să fie conduse;promovează idei proprii şi le urmăreşte eficienţa;consideră că cel mai corect criteriu de promovare este capacitatea de iniţiativă;adoptă un stil de conducere autoritar, fără să manifeste tendinţe dictatoriale;îi place competiţia şi preferă confruntările deschise.

4.Realistul-promovează relaţii ierarhice pe bază de încredere şi respect reciproc;deciziile importante le adoptă numai după ce, în prealabil, s-a consultat cu subalternii;pentru

problemele care nu-1 privesc direct, lasă pe subalterni să-şi rezolve între ei problemele;îşi exercită influenţa fără a estompa iniţiativele subalternilor sau colaboratorilor;urmăreşte să nu aibă eşecuri sau să obţină rezultate slabe.

La rândul ei, categoria neo-managerilor a generat câteva subtipuri, dintre care mai reprezentative sunt:

-managerul „ renascentist" manifestă convingerea că un bun manager poate conduce orice activitate (de producţie, servicii, comercială etc.); urmăreşte să-şi asigure o gamă largă de capabilităţi, marketing, finanţe, legislaţie etc.

-managerul „descurcăreţ" consideră că unui manager îi sunt necesare calităţi de persuasiune, pentru a obţine elementele necesare reuşitei unei activităţi; apelează pentru aceasta şi la unele mijloace considerate mai puţin "ortodoxe" la limita legii.

B. Manageri ineficienţi Şi în rândul acestei categorii de manageri se desprind câteva subtipuri:

1.Birocratul-este tipul de manager a cărui principală grijă este să evite răspunderea, punând-o - în caz de nereuşită - pe seama superiorilor sau a unor cauze subiective;este preocupat mai mult de aspectele formale, decât de obţinerea unor realizări de fond;dă instrucţiuni exagerat de detaliate personalului din subordine şi,de regulă, sub formă scrisă; aşteaptă, la rândul lui, instrucţiuni „de sus" şi nu se abate de la respectarea lor, chiar dacă uneori acestea sunt, în mod evident, în detrimentul activităţii;controlul se exercită la toate nivelurile ierarhice, căutându-se întotdeauna vinovaţi pentru neîndeplinirea unor sarcini sau pentru abaterea de la actele normative;subordonat reglementărilor şi practicilor din perioadele trecute, nu are încredere în proiecţiile pe termen lung.

27

2. Paternalistul şi demagogul-vorbeşte mult despre spiritul de echipă, despre democraţie şi despre "marea familie" reprezentată de echipa pe care o conduce, daraceste noţiuni sunt exprimate confuz; are acces la funcţii, în general, prin intermediul relaţiilor de familie sau a unor forme de influenţă;face mult pentru satisfacerea nevoilor subalternilor pe care-i tratează cu amabilitate - chiar dacă acest lucru este contrar intereselor firmei; este deosebit de influenţabil, putând fi uşor manevrat, fără a fi conştient de acest lucru;are uneori manifestări impulsive, necontrolate.

3. Autocratul de tip dictator-are ambiţii personale puternice, acestea generând stări conflictuale şi trezind numeroase rivalităţi;meditează îndelung la mijloacele prin care se poate menţine în funcţiile de conducere;are permanent în vedere numele rivalilor ce trebuie înlăturaţi şi se preocupă de găsirea mijloacelor pentru eliminarea lor;consideră că, pentru a rămâne în funcţie, trebuie să facă parte din anumite clanuri;

comportarea sa este, în general, autoritară;se preocupă în mod intens pentru a exercita puternice influenţe asupra evenimentelor şi a oamenilor;apreciază că a lăsa să se dezvolte influenţa unui colaborator reprezintă un pericol pentru poziţia ce o deţine;îi îndepărtează pe cei care nu sunt de acord cu el sau nu-i respectă linia de conduită; este de părere că oamenii lucrează din constrângere şi de aceea, aceştia trebuie controlaţi, dirijaţi şi ameninţaţi cu sancţiuni pentru neîndeplinirea sarcinilor; în relaţiile de muncă manifestă multă agresivitate;realizează un randament personal ridicat, însă nu ştie să obţină maximum posibil de la subordonaţi, iar pe termen lung, stilul respectiv este ineficient.

4.Oportunistul-sesizează întotdeauna ocaziile şi momentele potrivite pentru a-şi întări poziţia ierarhică;organizează şi desface alianţe în funcţie de împrejurări;îşi fundamentează exercitarea autorităţii pe compromisuri;este uşor influenţabil;utilizează autoritatea deţinută, către exercitarea de presiuni asupra celorlalţi, în vederea satisfacerii propriilor interese;datorită preocupărilor pentru menţinerea poziţiei ierarhice, nu are suficient timp pentru rezolvarea problemelor importante de ordin tehnico-economic ce intră în atribuţiile funcţiei sale;în situaţii critice, de criză, este neliniştit şi agitat de teama de a nu-şi pierde poziţia sau privilegiile.

5. Delăsătorul este tipul de manager cu cele mai slabe rezultate. Nu manifestă interes pentru nici unul din obiectivele esenţiale ale sferei sale de activităţi. Este ineficient şi influenţează negativ eficienţa grupului pe care-1 conduce. Este evaziv în asumarea responsabilităţilor, reducând randamentul celorlalţi, atât prin intervenţii inoportune, cât şi prin ne intervenţie. Tinde spre un randament minim, din comoditate, lene sau pentru a nu avea neplăceri.

6. Utopistul modern -manifestă prea multă încredere în oameni, pentru a mai putea asigura un bun echilibru al ansamblului sistemului pe care-1 conduce;adoptă un stil exagerat democratic, în care autoritatea este slăbită;urmăreşte să promoveze mai mult un stil de conducere exemplar,decât să obţină rezultate exemplare;pentru menţinerea unor relaţii cordiale, neglijează rezultatele şi eficienţa;nu este exigent cu subalternii, ceea ce duce la un randament scăzut şi la o lipsă de organizare;nu caută să rezolve conflictele, ci le calmează, lăsând ca aspectele critice să fie rezolvate prin trecerea timpului;este ineficient, rezolvând doar parţial problemele.

STILURI DE MANAGEMENTStilul de management reflectă modul în care managerii îşi exercită atribuţiile ce le revin potrivit fişei

postului. El caracterizează modul în care un manager gândeşte şi acţionează pentru a concretiza atributele ce le are pe linie managerială privind previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi controlul activităţii. In mod sintetic, el defineşte atitudinea sa faţă de subordonaţi şi colaboratori. Asupra stilului de management îşi exercită influenţa un ansamblu de factori:calităţile, caracteristicile şi structura psihică a managerilor;metodele şi tehnicile de management utilizate;motivaţia managerială;poziţia ierarhică şi gradul de concentrare a puterii.

a) Stilul autoritar-dictatorial este caracteristic acelor manageri care, având o părere deosebit de bună despre propria persoană, refuză orice sugestie din partea subalternilor, adoptând decizii de unii singuri. Sunt managerii care acordă o mare atenţie măsurilor organizatorice menite să asigure realizarea obiectivelor fixate.

De regulă, acest stil creează o stare de tensiune, de stres în rândul subalternilor, inducându-le acestora o rezistenţă pasivă faţă de ordinele primite, o stare de apatie şi de dezinteres. Adoptarea acestui stil determină, în multe situaţii, stări conflictuale între manager şi subordonaţi şi chiar între subordonaţi, stări pe care unii subordonaţi nu le suportă, determinând fluctuaţii ale forţei de muncă.

Preocuparea principală a acestor manageri o reprezintă controlul, în detrimentul activităţilor creative şi de preîntâmpinare a disfuncţionalităţilor. Un astfel de stil nu favorizează interesul de perfecţionare a subordonaţilor, în absenţa managerului, randamentul grupului scade, situai e datorată şi faptului că nu s-a

28

dorit formarea unui înlocuitor de calitate care să-i preia atribuţiile.

b) Stilul permisiv este caracterizat de faptul că managerul manifestă toleranţă excesivă faţă de subordonaţi şi nu ia o poziţie fermă faţă de abaterile sau lipsurile acestora. Managerii care adoptă acest stil nu posedă autoritate în faţa subordonaţilor şi nu sunt luaţi în serios de către aceştia. Stilul respectiv generează indisciplină în muncă şi instalarea unui climat de indiferenţă faţă de interesele întreprinderii în care lucrează. Concepţiile şi ideile managerului nu sunt exprimate clar şi se preferă ideile altora.

Cauzele apariţiei acestui stil de conducere sunt variate: carenţa în pregătirea profesională, care-i ştirbeşte autoritatea morală;lasă de dorii din punct de vedere moral (corupt, vicios etc.);este laş, evitând controversele;năzuieşte spre o popularitate falsă;nu manifestă spirit de organizare, adoptând o manieră de conducere spontană etc.

Folosind un asemenea stil, se poate obţine, la început, o atmosferă destinsă dar, datorită lipsei organizării şi a unei atitudini relativ ferme în activitatea managerială, stilul duce în final la dezordine, indisciplină şi la o eficienţă scăzută a activităţii de ansamblu a colectivului condus.

c) Stilul democratic. I se mai poate spune şi participativ, fiind caracterizat prin antrenarea subordonaţilor, atât la stabilirea obiectivelor, cât şi la repartizarea sarcinilor şi responsabilităţilor. Managerii îşi concentrează predominant atenţia asupra obiectivelor fără însă a neglija problemele subordonaţilor. Aceştia se consultă în permanenţă cu colaboratorii şi subordonaţii, dar îşi asumă singuri responsabilitatea deciziilor care intră în sfera lor de atribuţii. Este un stil care are la bază o puternică autoritate morală a managerului. Acest stil de conducere educă pe subordonaţi în spiritul unei independenţe în executarea deciziilor primite, dezvoltă simţul de răspundere pentru munca executată, asigură disciplina în muncă şi dă un imbold spre perfecţionarea profesională continuă. Datorită unităţii puternice care seinstalează în cadrul grupului de muncă, în lipsa managerului, eficienţa activităţii nu se modifică.

Caracterizarea stilurilor de management în funcţie de „interesul pentru oameni şi pentru rezultate" a permis identificarea a cinci stiluri mai importante .

a) Stilul indiferent se caracterizează prin interesul minim pe care un manager îl are pentru rezultatele întreprinderii pe care o conduce, cât şi faţă de interesele şi nevoile oamenilor, în general, efortul este minim, aşa cum sunt şi rezultatele.

b) Stilul umanist este specific acelor manageri care sunt preocupaţi îndeosebi de resursele umane, neglijând rezultatele şi performanţele. El asigură o atmosferă favorabilă, dar rezultatele obţinute nu sunt la nivelul potenţialului de producţie al întreprinderilor.

c) Stilul echilibrat-permisiv. Managerii care adoptă un asemenea stil urmăresc realizarea unui echilibru între interesul pentru rezultate şi cel pentru oameni. Căutând să evite conflictele, managerul este înclinat să facă, adesea, anumite compromisuri, iar rezultatele sunt la nivel mediu.

d) Stilul tehnocrat caracterizează pe aceia care au ca scop principal obţinerea performanţelor maxime, neglijând latura umană, motivaţia personalului, ceea ce duce la instalarea unui climat nefavorabil de muncă, cu efecte negative asupra productivităţii şi, implicit, asupra rezultatelor.

e) Stilul echilibrat-eficient este specific acelor manageri care îmbină, în mod raţional, interesul pentru cele mai bune rezultate, cu preocuparea pentru o cât mai bună satisfacere a cerinţelor şi raporturilor umane. Un asemenea stil de management generează un climat favorabil, ceea ce influenţează pozitiv randamentul în muncă, evită conflictele şi compromisurile.

În condiţii normale, este recomandabil stilul de conducere echilibrat-eficient care se suprapune, în mare măsură cu stilul democratic, în anumite situaţii de excepţie (stări conflictuale neprincipiale, dezorganizare în procesul de muncă, apariţia unor calamităţi etc.), se impune, pe o perioadă limitată de timp, un stil autoritar.

29

Subiectul nr 13Sistemul de cultură a plantelor şi optimizarea integrată a acestoraSistemul de cultură a plantelor include un ansamblu de elemente concretizate prin diferite

culturi agricole şi resurse biologice, tehnico-materiale şi de forţă de muncă, combinate în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi economico-sociale, în vederea asigurării unor cantităţi tot mai mari de produse vegetale, cu o eficienţă economică sporită

Principala trăsătură a sistemului de cultură a plantelor o constituie nivelul său de intensivitate, care se aplică pe scară largă în exploataţiile agricole.

Sistemele intensive reprezintă un aspect al pătrunderii progresului teh-nico-ştiinţific în agricultură. Se caracterizează prin: la unitatea de suprafaţă revine un volum important de resurse materiale şi chiar umane; fertilitatea solului se reface prin contribuţia activă a omului; prin obţinerea de producţii mari şi în continuă creştere, în funcţie de profilul şi disponibilităţile de resurse, exploataţiile agricole pot să recurgă la sisteme de cultură cu niveluri de intensitate diferite.

În cadrul sistemelor intensive se întâlnesc sisteme de cultură irigată şi sisteme de cultură neirigată. Folosirea irigaţiilor necesită abordarea diferenţiată din punct de vedere tehnic şi organizatoric a sistemelor de cultură a plantelor.

În raport de zona în care se găsesc şi de profilul pe care îl au, exploataţiile agricole dezvoltă, în cadrul sistemelor de cultură a plantelor, numai anumite grupe de culturi, ceea ce imprimă unele trăsături specifice sistemului de cultură, cum sunt: sistemul de cultură a plantelor de câmp, ă le-gumelor (în câmp, în sere şi solarii), a pomilor şi a viţei de vie. în funcţie de caracteristicile grupelor de culturi, modul de organizare a producţiei şi a proceselor de muncă este variat şi se tratează diferenţiat.

Sistemul de cultură a plantelor de câmp se caracterizează prin prezenţa culturilor de câmp (cereale, plante tehnice, leguminoase, culturi furajere etc.), dezvoltate în anumite proporţii şi cuprinse în asolamente bine definite, procesele de producţie desfăşurându-se în baza unor tehnologii stabilite în concordanţă cu cerinţele plantelor, condiţiile pedoclimatice locale, forţa de muncă disponibilă şi baza tehnico-materială existentă.

Sistemul intensiv de cultură a plantelor de câmp cuprinde următoarele componente de bază: culturile şi structura lor; asolamentul şi rotaţia; producerea seminţelor şi a materialului săditor; tehnologii adecvate fiecărei culturi; sistemele de maşini; forţa de muncă de o anumită calificare etc.

În vederea stabilirii sistemului de cultură a plantelor de câmp este necesar să se ţină seama de factorii care îşi manifestă influenţa asupra sa şi-i determină în mare măsură nivelul de eficienţă. Principalii factori de influenţă sunt cei naturali (pământul, regimul pluviometric, factorul termic), economici şi organizatorici.

Pământul influenţează sistemul de cultură pe mai multe planuri. Astfel, relieful şi expoziţia terenurilor au o mare influenţă asupra categoriilor de folosinţă, a culturilor, a ramurilor de producţie ce pot fi dezvoltate, precum şi asupra lucrărilor de mecanizare. O mare influenţă o au caracteristicile pedologice - proprietăţile fiecărui tip de sol ca rnediu de creştere şi dezvoltare a plantelor - în sensul asigurării unor condiţii mai favorabile pentru diferite culturi, ca şi al stabilirii complexului de măsuri agrofito-tehnice prevăzute în tehnologiile de producţie. Principala însuşire a solului, fertilitatea, este un fenomen cu caracter dinamic, strâns legat de progresul tehnic din agricultură, care trebuie luată în considerare la alegere culturilor din cadrul sistemului, deoarece influenţează direct activitatea de producţie şi eficienţa economică.

Factorii climatici influenţează sistemul de cultură a plantelor prin regim eolian, prin regimul termic şi prin regimul pluviometric, sub aspectul cantitativ al precipitaţiilor şi al repartizării lor în timp.

Factorii naturali influenţează sistemul de cultură a plantelor de câmp, în sensul că, acelaşi efect ca rezultat de producţie, se poate obţine cu eforturi diferite, sau pentru acelaşi efect economic se pot obţine efecte diferite, ca urmare a contribuţiei acestor factori ce potenţează sau diminuează rezultatele eforturilor umane, materiale şi energetice depuse în procesul de producţie.

Cunoaşterea factorilor naturali şi utilizarea lor cât mai raţională este necesară la

30

fundamentarea deciziilor privind sistemul de cultură a plantelor în cadrul exploataţiilor agricole.La stabilirea sistemului de cultură a plantelor de câmp, un rol important îl au factorii

economici şi organizatorici, concretizaţi prin cerinţele economiei naţionale în produse agricole; resursele tehnice şi materiale de care dispune exploataţia agricolă; resursele de forţă de muncă din zonă şi calificarea acesteia; căile de comunicaţie şi distanţele faţă de centrele de aprovizionare cu resurse şi desfacere sau prelucrare a produselor. Aceasta determină pentru fiecare exploataţie agricolă sistemul de cultură care permite valorificarea optimă a condiţiilor naturale şi realizarea obiectivului general de maximizare a producţiei şi de minimizare a cheltuielilor.

Îmbinarea aspectelor tehnice care au ca scop crearea condiţiilor ecologice optime de creştere şi dezvoltare a plantelor şi de sporire a fertilităţii solului, cu aspecte economice care vizează folosirea resurselor de producţie cu maxim de eficienţă economică, în vederea realizării producţiilor cu o rentabilitate ridicată, se face în cadrul sistemului de cultură a plantelor de câmp.

Prognozarea unor sisteme optime de cultură a plantelor de câmp necesită fundamentarea, din punct de vedere economic, a fiecărui element component şi a întregului sistem de ansamblu, pe baza unor calcule riguroase.

Optimizarea sistemului de cultură a plantelor se face secvenţial, când apare necesitatea găsirii soluţiilor optime numai pentru anumite elemente ale sistemului, sau pe ansamblul acestuia, când se abordează în complex toate elementele sale, pornind de la concepţia cibernetică potrivit căreia se acordă prioritate întregului. Sistemul de cultură a plantelor se perfecţionează continuu datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, în funcţie de modificările ce survin în modul de integrare a exploataţiilor agricole în cultura zonei şi de asigurarea lor cu resurse materiale, umane şi financiare.

Subiectul nr .14 Sisteme, metode şi tehnici de management Metodele şi tehnicile de management se împart în: 1)metode şi tehnici generale de management.

Acestea vizează fie ansamblul proceselor de conducere, fie un grup de funcţii ale conducerii, în această grupă intră managementul prin obiective, managementul prin excepţii, managementul pe produs, managementul prin bugete, managementul prin delegare de autoritate etc.;-2)metode şi tehnici specifice. Acestea se aplică în cadrul unei funcţii într-un domeniu cu sferă mai strânsă de aplicabilitate, în această grupă intră brainstormingul, reuniunea panel, sinectica etc.

1. SISTEME ŞI METODE GENERALE DE MANAGEMENT

Sistemele şi metodele generale de management se referă la ansamblul procesului de management sau la un grupaj de funcţii.

A)MANAGEMENTUL PRIN OBIECTIVE (MPO)Managementul prin obiective se defineşte ca un sistem de conducere bazat pe planificarea

riguroasă a obiectivelor, de la nivelul întreprinderii până la nivelul executanţilor, care iau parte la stabilirea acestor obiective şi pe corelarea adecvată a recompenselor sau sancţiunilor, pe de o parte, cu nivelul realizării obiectivelor planificate, pe de altă parte.

În acest context, principalul criteriu de apreciere a eficienţei managerilor este gradul de realizare a obiectivelor planificate.

În accepţiunea cea mai largă, prin termenul de obiectiv înţelegem forma concretă, bine conturată a unui scop. Obiectivele de bază după rolul şi conţinutul lor se subdivid în obiective globale, obiectivul principal, obiective finale şi obiective individuale.

Obiectivele globale se referă la întreaga întreprindere, considerată în ansamblul ei ca un tot unitar, organizaţional şi integrator.

Obiectivul principal este constituit din mulţimea obiectivelor globale şi se constituie ca obiectiv unic pe întreprindere. Obiectivul principal al întreprinderii agricole este produsul activităţii de planificare şi se identifică la nivelul conducerii de vârf cu planul de obiective al întreprinderii.

Obiectivele finale au un caracter relativ putându-se referi fie la sarcinile pe care întreprinderea trebuie să le realizeze la sfârşitul perioadei de plan, fie la sarcinile unui compartiment

31

pentru o anumită perioadă de timp, situaţie în care mai poartă denumirea de subobiective.Obiectivele individuale sau personale sunt obiectivele de bază care cad în sarcina şi

răspunderea numai a unui conducător. Un conducător poate avea în sarcină unul sau mai multe obiective individuale, aceştia fiind memţionati ca titulari de obiective.

Oricare întreprindere agricolă îşi desfăşoară activitatea într-un mediu economic foarte dinamic, mai ales în condiţiile actuale de tranziţie spre economia de piaţă. De aceea, întreprinderea trebuie să se adapteze continuu prin stabilirea unui pachet de obiective precise, elaborate în urma unui studiu atent a pieţei produselor agricole.

Managementul prin obiective presupune parcurgerea următoarelor etape:

1) Elaborarea sistemului de obiective fundamentale ale întreprinderii.

2) Formularea obiectivelor parţiale ale subdiviziunilor organizatorice şi nominalizarea acestora pe persoanele competente din aparatul managerial.

3) Elaborarea programelor de acţiuni, a calendarelor de termen,a bugetelor şi a listei de metode.

4)Urmărirea şi controlul modului de realizare a obiectivelor formulate.

5)Evaluarea realizării obiectivelor şi recompensarea personalului.B). MANAGEMENTUL PRIN PROIECTE (MPP)

Ca un element nou apărut este sistemul managementului pe bază de proiect - MPP. Proiectul cuprinde un ansamblu de activităţi specifice, care au ca scop precizarea parametrilor unor faze de execuţie a unui produs sau a unui serviciu.

Orice proiect prezintă următoarele caracteristici esenţiale:în comparaţie cu producţia de masă un proiect conduce la un număr mic de unităţi de produs; proiectul are de regulă un singur cumpărător sau beneficiar;complexitatea problemelor ridicate de un proiect implică necesitatea participării unui număr de cadre cu diferite specialităţi; desfăşurarea în timp a unui proiect, spre deosebire de producţia de serie, este limitată, unul din obiectivele majore fiind reducerea duratei proiectului;proiectul presupune stabilirea în avans a operaţiunilor şi a termenelor de executare.

C). MANAGEMENTUL PE PRODUS (MPPR)Managementul pe produs (MPPR) a apărut ca sistem de management impus de

perfecţionările continue ale tehnologiilor de producţie şi mai ales ca urmare a complexării acestora. Multitudinea operaţiilor necesare pentru realizarea unui produs agricol, numărul mare de factori de producţie din ce în ce mai diverşi utilizaţi fac ca procesul de producţie agricolă să nu mai poată fi condus în totalitatea lui de un singur manager. La aceasta se adaugă gama de produse foarte largă care se produce în cadrul unei singure întreprinderi, aspect care potenţează cele afirmate anterior.

În acest context apare necesitatea formării unor manageri specialişti într-un singur produs/sau un grup de produse oricum mai limitat şi cu caracteristici omogene, în sarcina managerului respectiv cad toate activităţile, de la proiectarea tehnologiei, derularea proceselor de muncă, coordonarea şi controlul, până la obţinerea produsului finit.

D). MANAGEMENTUL PRIN EXCEPŢIE (MPE)

Managementul prin excepţie (MPE) are ca scop simplificarea procesului de conducere prin degrevarea managerilor de informaţii inutile şi reţinerea numai a acelora care au un caracter de excepţie. Prin urmare, managerii nu intervin în segmentele productive în care procesele de muncă se desfăşoară conform tehnologiilor preconizate, ci doar acolo unde se constată abateri de natură să conducă la diminuarea cantitativă şi calitativă a produselor agricole.

Important în cazul acestui tip de management este stabilirea corectă a excepţiilor şi a deciziilor de corecţie. Managementul prin excepţie prezintă o serie de avantaje:-utilizarea mai bună a

32

timpului de muncă a managerilor de la nivelurile superioare;întărirea responsabilităţii în activitatea desfăşurată de manageri de la nivelul ierarhic mediu;creşterea delegării de autoritate; simplificarea sistemului operaţional;evidenţierea cauzelor negative şi urmărirea cu prioritate a obiectivelor importante ale întreprinderii.

E). MANAGEMENTUL PRIN BUGETE (MPB)

Apărut la început în SUA, apoi în Europa, managementul prin bugete (MPB) constă în fundamentarea costurilor necesare realizării unui produs şi urmărirea încadrării cheltuielilor efective cu nivelul proiectat.

Bugetul, ca instrument tipic de urmărire a eficienţei economice în cadrul economiei de piaţă este strict dependent de calitatea managementului. Aplicarea managementului prin bugete în cadrul întreprinderilor agricole solicită îndeplinirea următoarelor condiţii:-existenţa, atât la nivelul întreprinderii agricole, cât şi a subdiviziunilor ei a unui sistem riguros de programare, evidentă şi urmărire a costurilor;structura organizatorică de producţie şi de conducere să faciliteze realizarea unor relaţii de colaborare în urmărirea costurilor;fixarea obiectivelor să se facă în condiţii de realism deplin.

Bugetul nu este altceva decât un program financiar prin care se prevede consumul de resurse necesar realizării unui obiectiv, în principal, un buget se caracterizează prin obiective, perioade, resurse, competenţe şi responsabilităţi.

Marele avantaj al managementului prin bugete constă în posibilitatea exprimării obiectivelor întreprinderii în termeni financiari, ceea ce permite conducerii exercitarea unui control permanent asupra consumului de resurse financiare şi materiale, reducerea costurilor de producţie şi creşterea eficienţei economice.

Managementul prin bugete are totuşi şi dezavantajul că cere un volum mare de muncă pentru completarea formularelor şi are o operativitate redusă.

F). MANAGEMENTUL PARTICIPATIV (MP)Ca urmare a complexităţii producţiei din întreprinderile agricole actul managerial nu mai este

un atribut al unei singure persoane, care ar desfăşura toate activităţile circumscrise celor cinci funcţii, ci acesta apare ca o competenţă generală a unui colectiv care cuprinde un număr de manageri situaţi la diferite niveluri ierarhice ale întreprinderii sau chiar din afara acesteia.

într-o atare viziune participativă, deciziile importante sunt adoptate în cadrul unor organe colective de conducere, prin participarea şi consultarea colaboratorilor.

Pe lângă complexarea activităţii întreprinderilor agricole, managementul participativ este reclamat şi de necesitatea satisfacerii nevoilor psiho-sociale ale salariaţilor.

În contextul celor exprimate, managementul participativ apare ca un sistem managerial bazat pe atragerea salariaţilor la procesul conducerii, în scopul folosirii autorităţii autentice a acestora.

În raport de competenţele managerilor implicaţi, managementul prin participare prezintă două forme:-managementul participativ de natură consultativă se practică în toate compartimentele întreprinderii şi la toate nivelurile ierarhice, având ca scop soluţionarea diferitelor probleme decizionale, în acest mod, o partedin executanţi sunt transformaţi în colaboratori. Acest sistem de management presupune consultarea cu subalternii, dar deciziile se adoptă fie individual, fie în grup numai de organele decizionale abilitate.-managementul participativ de natură deliberativă constă în adoptarea în grup a deciziilor, în condiţiile respectării anumitor cerinţe tehnice,economice, organizatorice, juridice şi psiho-sociale. Acest sistem de conducere solicită însă instituţionalizarea unor organe decizionale specifice acestui tip de management.

2. METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE DE MANAGEMENT

Metodele şi tehnicile specifice de management se folosesc pentru transpunerea în fapt a sistemelor şi metodelor generale de management. Ele servesc pentru rezolvarea diferitelor activităţi

33

circumscrise funcţiilor conducerii, între acestea, un loc important îl ocupă metodele şi tehnicile managementului previzional.În acest scop, compartimentul managerial al întreprinderii agricole dispune de o serie de metode şi tehnici specifice în elaborarea studiilor de previziune, cum sunt: extrapolarea, brainstormingul, metoda Delphi, sinectica, tabloul de bord şi altele.

A).EXTRAPOLAREAExtrapolarea tendinţei de variaţie a unui proces sau fenomen pentru o perioadă imediat

următoare se face pe baza analizării unor serii dinamice care să reflecte procesul sau fenomenul respectiv pe o perioadă trecută mai lungă sau mai scurtă în raport de acurateţea cu care dorim să efectuăm extrapolarea. Relaţia de dependenţă a procesului analizat faţă de factorul timp poate fi liniară (mai puţin în cazul proceselor specifice producţiei agricole) sau de natură parabolică.

Indiferent de tipul de relaţie pe baza evoluţiei efective se poate extrapola modul de variaţie în viitor a procesului sau fenomenului analizat.

Principala limită a extrapolării este faptul că aceasta nu ţine seama de perfecţionările tehnologice care apar în perioada vizată în extrapolare.

Extrapolarea foloseşte o serie de metode specifice în acest sens cum sunt: media aritmetică, media mobilă, lanţurile Markov, funcţiile de producţie.

B) BRAINSTORMINGULBrainstormingul, ca metodă specifică de management, a fost iniţiat de Osborn şi urmăreşte, pe

calea discuţiilor în grup, obţinerea cât mai multor idei în vederea rezolvării unor probleme. Brainstormingul este o metodă psihologică care urmăreşte stimularea creativităţii oamenilor în vederea stabilirii soluţiei optime.

În orice domeniu de activitate, problemele pot fi rezolvate, folosindu-se ideile colectivului care realmente există, dar care neutilizate s-ar pierde. Esenţa metodei constă în mobilizarea colectivului de salariaţi, stimularea creativităţii lor, într-o atmosferă de relaxare, fără a se face aprecieri calitative asupra ideilor emise fie ele pozitive sau negative, eliminându-se în acest mod starea de inhibiţie.

Reuniunea brainstorming se realizează în următoarele etape: pregătirea reuniunii şi selectarea ideilor emise, evaluarea ideilor.

În cadrul primei etape se formulează problema care va fi pusă în discuţie, se aleg participanţii la reuniune în număr de 5-12 persoane cu pregătire eterogenă şi conducătorul grupului.

Etapa a doua de discuţii începe cu o parte introductivă, în care conducătorul reuniunii prezintă succint problema pusă în discuţie, anunţă regulile de desfăşurare a şedinţei, stabileşte durata între 20 de minute şi l oră.

Liderul grupului nu trebuie să emită idei, ci doar să reia, într-o exprimare mai succintă, ideile expuse pentru a putea fi înregistrate.

În etapa a treia, care se desfăşoară după încheierea şedinţei, are loc evaluarea ideilor de către un colectiv format din specialişti. Ideile prezentate în şedinţa se ierarhizează şi se notează cu note de la l la 5. Pe baza acestei ierarhizări făcută de emisarul ideilor, colectivul de specialişti alege ideile cele mai valoroase în vederea aplicării lor.

Ideile emise în cadrul şedinţei şi analizate de colectivul de specialişti se grupează în 3 grupe: idei care pot fi utilizate imediat, idei utilizabile în viitor şi idei inutilizabile.

c)REUNIUNEA PANEL SAU TEHNICA DELPHIDacă brainstormingul face apel la grupuri eterogene de persoane, reuniunea panel sau

tehnica Delphi solicită un dialog permanent între două grupuri de persoane întrunite pentru a dezbate şi a lua deciziile care se impun. De altfel, conţinutul reuniunii constă în solicitarea şi obţinerea părerii unor specialişti bine informaţi într-un anumit domeniu.

Reuniunea panel presupune parcurgerea următoarelor etape: pregătirea şi lansarea reuniunii, desfăşurarea ei şi prelucrarea datelor obţinute.

În cadrul primei etape se formulează clar şi concis tematica pentru care se solicită opinia,

34

se alege grupul de persoane (panelul, de unde denumirea reuniunii) care urmează a participa la anchetă şi care trebuie să fie format numai din specialişti, însă din domenii diferite şi care urmează a se informa reciproc. Grupul de specialişti nu se întruneşte imediat, ci urmează a primi un formular spre completare, împreună cu instrucţiunile corespunzătoare, între care se precizează scopul anchetei şi termenul până la care trebuie expediat răspunsul.

În cadrul celei de-a doua etape are loc reuniunea grupului de specialişti, în cadrul căreia se completează formularul primit în cadrul primei etape, în raport de răspunsurile primite în cadrul acestei etape, se formulează un nou chestionar prin care se încearcă lămurirea altor aspecte ale problemei puse în discuţie prin primul chestionar. Această operaţie se poate repeta de mai multe ori.

În cea de-a treia etapă are loc analiza, prelucrarea şi sintetizarea rezultatelor obţinute şi întocmirea unui raport care va fi prezentat organelor abilitate în vederea elaborării deciziei.

Procedeul Delphi se aplică cu precădere în raporturile dintre consiliul de administraţie şi adunarea generală, în timpul adunării generale preşedintele consiliului de administraţie expune adunării generale problema în care trebuie adoptată o decizie. Membrii adunării generale poartă discuţii asupra problemei ridicate, conducătorul dezbaterilor notează ideile valoroase care se pot desprinde, după care întocmeşte un raport pe care-1 va supune aprobării adunării generale.

D) SINECTICA

Sinectica, în traducere liberă înseamnă metoda de a realiza legăturile dintre lucruri, procese sau fenomene.

Sinectica este o metodă colectivă de creativitate cu multiple aplicaţii şi realizări în domeniul ingineriei. Sinectica s-a fundamentat ca metodă de lucru pornindu-se de la constatarea că multe invenţii sau soluţii originale au la bază nu un studiu temeinic organizat, ci s-au născut dintr-o sclipire sau idee spontană. Sinectica practică descoperirea sub forma jocului. Se bazează pe stimularea fanteziei participanţilor şi pe analogii multiple. Sinectica urmăreşte să aducă participanţii într-o stare de spirit similară copilăriei, ştiindu-se că fantezia liberă, nerestrictivă este mult mai productivă. Reuniunile de sinectică sunt de durate diferite, putând cuprinde 2-3 săptămâni, sunt organizate etapizat, iar discuţiile sunt înregistrate pe bandă, pentru a putea fi reluate ori de câte ori este nevoie.

O şedinţă de sinectică nu este obligatoriu a parcurge toate etapele ei şi se întrerupe atunci când s-a obţinut un rezultat pozitiv sau când este clar că discuţiile nu pot avea un final dorit.

Cu toate că în unele domenii, cum ar fi industria, sinectică a avut realizări deosebite, în altele s-a dovedit a fi mai puţin utilă, neputând fi considerată un panaceu în rezolvarea tuturor problemelor.

E)TABLOUL DE BORDTabloul de bord reprezintă un ansamblu de informaţii curente, prezentate într-o formă

sintetică, referitoare atât la principalele rezultate ale activităţii urmărită în procesul conducerii, cât şi la factorii de influenţă asupra desfăşurării în condiţii de eficienţă a procesului productiv analizat.

Tabloul de bord reprezintă un sistem de conducere cu influenţă nemijlocită asupra producţiei. Tabloul de bord asigură raţionalizarea sistemului informaţional microeconomic, asigurând managerilor o informare completă, rapidă şi operativă în procesul de adoptare a unor decizii de calitate superioară.

În raport de volumul şi structura informaţiilor cuprinse tablourile de bord se diferenţiază în tablouri parţiale, care se referă doar la informaţiile aferente unui singur produs sau unei singure faze tehnologice de producţie şi tablouri complexe, care cuprind informaţii asupra tuturor activităţilor din întreprindere.

Funcţiile esenţiale ale tabloului de bord sunt: de avertizare, diagnosticare, evaluare, eliminarea influenţei factorilor perturbatori.

Tabloul de bord prezintă multiple avantaje. Amplifică gradul de fundamentare a deciziilor, asigură raţionalizarea timpului de lucru a managerilor şi sporirea responsabilităţii acestora, operativitate în redresarea proceselor sau activităţilor economice urmărite, permite folosirea unor criterii adecvate pentru aprecierea contribuţiei fiecărui colectiv de salariaţi în parte.

35

Însă, tabloul de bord prezintă şi unele dezavantaje, dintre care precizăm: înregistrarea repetată a unor informaţii, aspect care implică un consum suplimentar de timp de muncă din partea managerilor, volumul mare de muncă aferent culegerii, prelucrării, stocării sau transmiterii informaţiilor necesare, costul uneori ridicat al tabloului de bord.

Subiectul nr. 15 Evaluarea şi seleţionarea managerilor

EVALUAREA MANAGERILOR

Activitatea importantă şi deosebit de complexă, evaluarea activităţii manageriale, deci a managerilor, reprezintă un proces de comensurare şi comparare a rezultatelor obţinute, a potenţialului fizico-intelectual, profesional şi managerial, cu obiectivele şi cerinţele postului ocupat.

Greutatea evaluării este determinată de următoarele elemente:-performanţele tehnico-economice ale unei întreprinderi, alături de calitatea actului managerial, sunt determinate de o multitudine de alţi factori;- lipsa unui reper general valabil pentru efectuarea comparaţiei;- rezultatele activităţii se observă în timp;- imperfecţiunea instrumentarului de evaluare.

Din aceste considerente, se poate afirma că evaluarea necesită profesionalism din partea celor care o efectuează, tact, reprezentând o activitate de mare responsabilitate.

Evaluarea managerilor este dictată de un ansamblu de cerinţe:-exprimarea şi dimensionarea corectă a obiectivelor, atât în asumarea cât şi în repartizarea lor;-stabilirea abaterilor faţă de obiectivele prestabilite şi de efectuare a corecţiilor necesare;- determinarea direcţiilor şi modalităţilor de perfecţionare a managerilor şi de mărire a eficienţei muncii lor;-exprimarea şi dimensionarea corectă a obiectivelor atât în asumarea cât şi repartizarea lor;-micşorarea riscurilor provocate de menţinerea sau promovarea în funcţii de conducere a unor persoane incompetente.

Neţinând cont de aceste necesităţi, o evaluare incorectă a unui manager poate avea efecte economice importante pentru întreprinderea condusă, prin menţinerea în funcţie a unui manager incompetent sau prin înlăturarea unui manager capabil.

Formele de evaluare a managerilor sunt diferite şi ele pot fi structurate după anumite criterii:

A. După scopul evaluării:a) ante-factum, în situaţia selectării unui manager, cu care prilej se apreciază

potenţialul profesional şi managerial, în perspectiva angajării;b) corectivă, scopul fiind stabilirea abaterilor negative ale activităţii manageriale faţă

de standardele stabilite iniţial şi luarea unor măsuri de înlăturare a acestora;c) post-factum având menirea de a identifica succesele sau insuccesele activităţii

manageriale şi a stabili cauzele care le-au generat.B. După sfera de cuprindere:a) secvenţială când se urmăresc numai anumite caracteristici ale personalităţii sau

anumite stiluri (relaţiile cu colaboratorii şi subalternii,modul de exercitare a controlului, sistemul informaţional adoptat etc.);

b) de ansamblu, când se analizează potenţialul managerial privind complexitatea sa, pe baza unor rezultate anticipate sau rezultative.

C. După orizontul de timpa) de moment, folosită în situaţii de excepţie, ca urmare a unor decizii

manageriale care au determinat efecte importante pozitive sau negative;b) periodică, în cazul în care se urmăreşte evaluarea activităţii ma

nageriale pe anumite perioade de timp;c) pentru ansamblul activităţii desfăşurate pe durata unui mandat sau

până la o anumită perioadă, caz în care se apreciază evoluţia şi performanţele profesionale şi de conducere obţinute.

Există o gamă variată de metode şi tehnici de evaluare a managerilor: interviul, ancheta,

36

metoda testelor psihologice şi profesionale, delegarea, realizarea unor proiecte care să solicite calităţile necesare de tip managerial.

SELECTAREA MANAGERILOR

Selecţia managerilor reprezintă acea activitate de alegere a acelor persoane destinate să ocupe posturi situate la niveluri ierarhic superioare, pe baza unor evaluări a căror metodologie este stabilită în prealabil.

Selectarea poate fi făcută de către comisii a căror competenţă este recunoscută sau de servicii de consultanţă specializate în acest scop.

Apelarea la serviciile de consultanţă, în perioada de tranziţie către economia de piaţă, care sunt independente de ierarhiile oficiale, este benefică pentru atestarea şi selecţia managerială.

Pentru societăţile comerciale în care Fondul Proprietăţii de Stat deţine peste 50% din capitalul social, selecţia managerilor se face pe baza prevederilor Legii nr. 66/1993. în acest scop, se desemnează o comisie de selecţie a cărei componenţă variază în funcţie de ponderea capitalului so-cial deţinută de fiecare parte.

Comisia este abilitată să selecteze ofertele, să desemneze managerul şi să negocieze încheierea contractului.

Societatea este obligată să facă public concursul şi să pună la dispoziţia candidaţilor o serie de documente şi date, care vor sta la baza fundamentării cererii de ofertă pe care candidaţii o fac societăţii, pentru angajare.

Condiţiile minime obligatorii de participare a candidaţilor la concursul de selecţie sunt:-capacitatea deplină de exerciţiu;-aptitudini din punct de vedere fizic; -experienţă în domeniu sau pregătire corespunzătoare;-lipsa unor condamnări sau sancţionări pentru încălcări ale dispoziţiilor legale în domeniul fiscal sau pentru concurenţă neloială;-existenţa unor referinţe favorabile de la persoane competente;-inexistenţa situaţiilor care să contravină unor prevederi exprese ale legii.

Comisia evaluează capacitatea managerială a candidaţilor, pe baza următoarelor criterii:-aptitudini legate de procesul decizional, probate printr-un test adecvat; absolvirea unor cursuri organizate de instituţii în domeniul managementului;-prezentarea unui proiect de restructurare, relansare şi privatizare a societăţii comerciale, aplicabil imediat;-cunoştinţe în domeniul relaţiilor economice internaţionale, probate prin test;- pregătire de specialitate.

Candidaţii depun dosarul de concurs în plic închis şi sigilat.Comisia analizează la datele stabilite, conform legii, conţinutul dosarului, discută cu fiecare

candidat propunerile elaborate şi procedează la selectarea ofertelor.În termen de maxim 45 zile de la publicarea concursului, comisia desemnează managerul şi

depune la societatea comercială toată documentaţia pe baza căreia s-a făcut desemnarea.Pentru alte tipuri de societăţi, concursul de selecţie al managerilor se face pe baza unor

metodologii proprii care ţin cont de condiţiile specifice postului pentru care candidează, în general, condiţiile de participare şi criteriile de selecţie a candidaţilor sunt asemănătoare cu cele prezentate pentru societăţile comerciale cu capital privat de stat sau mixt.

Subiectul nr.16 Contribuţia managenetului la creşterea eficienţei exploataţiilor agricoleÎndeletnicire străveche şi primară în rândul activităţilor omeneşti, agricultura a păstrat secole de-

a rândul un caracter conservator şi performanţe nesemnificative. Ultimul secol - şi mai ales ultimele 5-6 decenii - au adus transformări şi salturi impresionante în producţia agricolă, ca urmare a pătrunderii masive a progresului tehnico-ştiinţific şi a metodelor moderne de organizare a producţiei.

Sunt semnificative în acest sens:-revoluţia mecanică (mecanizarea şi generalizarea tehnologiilor moderne asistate de mijloace tehnice performante);-revoluţia chimică (utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor, a erbicidelor, a insectofungicidelor, a biostimulatorilor etc.);-revoluţia verde (lansarea masivă de noi soiuri şi hibrizi de plante cu performanţe şi caracteristici remarcabile).

37

Salturile înregistrate în domeniul biologic şi tehnologic sunt impresionante. Adesea se apreciază că s-a ajuns la o anumită saturaţie şi că problema numărul unu nu mai este înaintarea în această direcţie, ci căutarea soluţiilor practice de valorificare cât mai profitabilă a progreselor înregistrate în domeniul tehnologic şi biologic.

Semnalul cel mai evident despre o asemenea orientare vine din ţările dezvoltate economic, unde în ultimele 2-3 decenii s-a conturat cu tot mai multă pregnanţă rolul managementului. Se apreciază că aceste ţări au păşit în era revoluţiei manageriale ca mijloc de sporire a eficienţei con-ducerii şi administrării.

EVALUAREA MANAGEMENTULUI EXPLOATATIILOR AGRICOLEActivitatea managerială capătă un caracter tot mai riguros, fiind exercitată în contextul şi în

limitele unor exigenţe de ordin profesional şi juridic riguros definite. Prestarea activităţii manageriale în cadrul unităţilor economice, inclusiv în cadrul întreprinderii agricole, se realizează pe bază de contract conform prevederilor Legii 66/1993. Articolul nr.l al legii defineşte contractul de management ca fiind "acordul prin care o persoană juridică ce desfăşoară o activitate economică, în calitate de proprietar, încredinţează unui manager organizarea, conducerea şi gestionarea activităţilor sale, pe baza unor obiective şi criterii de performanţă cuantificabile, în schimbul unei plăţi".

Managerul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Pentru a dobândi calitatea de manager, persoanei fizice i se cere să aibă capacitatea de exerciţiu deplină, să aibă experienţă în domeniu, o pregătire profesională corespunzătoare, precum şi referinţe profesionale favorabile.

Pentru a deveni manager, o persoană juridică trebuie să îndeplinească un minim de condiţii generale, între care pot fi amintite: să aibă personalitate juridică, să aibă specializarea în management şi să dovedească bonitate prin acte. Durata pentru care se încheie contractul de management este de 4 ani. El poate fi prelungit dacă managerul şi-a dovedit contribuţia la sporirea eficienţei activităţii întreprinderii sau, în cazuri limită, contractul de management poate înceta înaintea termenului de 4 ani, conform articolului 16 al legii.

Contractul de management (anexa 2) cuprinde şi normele metodologice privind obiectivele şi criteriile de performanţă, precum şi modalitatea de calcul a cotei de participare al managerului la realizarea profitului întreprinderii. Astfel, în funcţie de situaţia concretă a fiecărei întreprinderi, vor fi urmărite următoarele obiective:-evoluţia volumului de activitate (cifra de afaceri, volumul pro-ducţiei);-evoluţia rezultatelor financiare (creşterea profitului, diminuarea pierderilor);-priorităţi ale restructurării (eforturi şi efecte, volum de investiţii, surse de finanţare);-îmbunătăţirea poziţiei pe piaţă (noi segmente de piaţă, volumul desfacerilor) ;productivitatea muncii.

Evaluarea numerică a eficienţei managementului întreprinderii se poate face cu ajutorul unui sistem de indicatori, între care pot fi amintiţi:

1. Rata profitului (RP): RP= PB/ CA x 100PB - profitul brut; CA - cifra de afaceri.2. Profitabilitatea acţiunilor (PA): PA= (D+PDFI) / CS x 100D - dividende; PPFI - prelevări din profit pentru fondul de investiţii; CS - capital social.3. Potenţial de dezvoltare (creştere) (PD): PD= (PPFI+A-CI) / FR x 100A - amortizare; CI - cheltuieli pentru investiţii; FR - fond de rulment (active circulante-

obligaţii).4. Perioada de recuperare a creanţelor (PRC): PRC=C/CA x 100=(DB+FN)/CA x 100 C -

creanţe; DB - debitori; FN – facturi neîncasate.5. Perioada de rambursare a datoriilor (PRD): PRD=DT/CA x 365 (zile)DT - datorii.6. Rotaţia stocurilor (RS): RS=CA/(TS-FN) (rotatii/an) TS - total stocuri.

Subiectul nr 17. Definirea managerilor, aptitudini,calitati

38

DEFINIŢIA MANAGERILORPe plan mondial nu există unanimitate privind conceptul de manager. Manageri sunt persoanele care deţin posturi de conducere, exercitându-şi atributele

managementului în conformitate cu obiectivele, competenţele şi responsabilităţile cuprinse în fişă postului, specifică funcţiei ce o deţin.

Prin conţinutul activităţii lor, managerii concretizează principalele atribute ale managementului referitoare la previziune, organizare, coordonare, comandă şi control-evaluare. Ei sunt puşi în permanenţă în situaţia de a lua decizii menite să influenţeze conţinutul proceselor de muncă exercitate de subordonaţii sau colaboratorii direcţi.

Se poate aprecia că activitatea de manager reprezintă o profesiune cu particularităţi specifice, întrucât managerul trebuie să posede, pe lângă solide cunoştinţe profesionale şi aptitudini care ţin de ştiinţa şi arta conducerii.

Managerul desfăşoară, de regulă, o activitate nenormată, iar timpul său de activitate depăşeşte adeseori durata unui schimb de lucru. Conţinutul activităţii sale are un pronunţat caracter previzional, în care creativitatea trebuie să deţină o pondere importantă.

Autoritatea cu care este investit managerul, precum şi ansamblul responsabilităţilor care însoţesc această autoritate întregesc şi, în acelaşi timp, particularizează conceptul de manager.

În funcţie de conţinutul activităţii şi atribuţiile pe care le au, managerii se clasifică în trei categorii:

1. Manageri de nivel superior sau "de top ", a căror activitate se referă la:-reprezentarea întreprinderii în exterior;-elaborarea programelor de prognoze;stabilirea strategiilor şi tacticilor de dezvoltare;-întocmirea studiilor de marketing etc.

2.Managerii funcţionali. Ei deţin ponderea în nomenclatorul managerial, în cadrul autonomiei decizionale ce o au, aceştia asigură aplicarea planurilor de dezvoltare, reprezentând o punte de legătură între managerii de nivel superior şi managerii operaţionali.

3.Managerii operaţionali au responsabilitatea coordonării şi supravegherii persoanelor de la nivelurile de execuţie, precum şi a instruirii acestora.

CALITĂŢI, CUNOŞTINŢE, APTITUDINIActivitatea managerială din sfera ramurilor agricole are un grad de complexitate ridicat,

determinat de numărul mare de factori care contribuie la realizarea producţiei. Acest aspect determină existenţa, la personalul de conducere, a unor calităţi, cunoştinţe şi aptitudini cu caracter special, menite să constituie suportul eficienţei activităţii lor.

În funcţie de natura, conţinutul şi efectul lor, calităţile manageriale se pot structura în mai multe grupe:

1. Calităţi intelectuale, concretizate în următoarele:- inteligenţa;-capacitatea de a învăţa uşor şi bine;-capacitatea de a observa, aduna, selecta şi evalua fapte;-capacitatea de a recunoaşte şi a aplica noul;-imaginaţia creatoare şi gândirea intelectuală;-capacitatea de raţionament inductiv şi deductiv;-capacitatea de a sintetiza şi generaliza;operativitatea şi trăinicia memoriei.

2. Calităţi de caracter. Acestea se referă la:-dorinţa sinceră de a-i ajuta pe alţii; -cordialitatea;-cinstea; -fermitatea;-capacitatea de a recunoaşte limitele competenţei proprii;-onestitatea;-capacitatea de a recunoaşte greşelile şi de a învăţa din eşecuri; -perseverenţa;-modestia.

3. Capacitatea de a înţelege oamenii şi de a lucra cu ei. Ea presupune:-respect şi toleranţă pentru alţi oameni;-realizarea unor contracte umane uşoare;-capacitatea de a anticipa şi a evalua reacţiile umane;-capacitatea de câştiga încredere şi respect.

4. Capacitatea de a comunica, de a convinge şi a motiva, se referă la:-capacitatea de a asculta şi a înţelege pe interlocutori şi subalterni;-uşurinţa de a comunica verbal şi în scris;-calităţi pedagogice în instruirea oamenilor;-capacitatea de a determina oamenii şi de a le motiva acţiunile.

5. Calităţi care se referă la temperament şi la resursele energetice umane:- sănătate şi vigoare;-

39

stăpânire de sine;-energie şi echilibru;-ambiţie sănătoasă;-curaj,iniţiativă şi perseverenţă în acţiune;- spirit întreprinzător;-capacitatea de a înfrunta şi a soluţiona eficient probleme

6. Maturitate intelectuală şi emoţională:-stabilitate comportamentală; -capacitatea de a acţiona echilibrat, într-o manieră calmă şi obiectivă;-flexibilitate şi adaptabilitate în condiţiile unor schimbări imprevizibile;-capacitatea de a suporta presiuni, frustrări şi nesiguranţă;-autocontrol în situaţii neprevăzute.

Aptitudinile pe care le reclamă profesiunea de manager vizează două aspecte:a) aptitudini legate de profesia de bază şi care se referă la capacitatea unei persoane

de a-şi însuşi cunoştinţe profesionale menite să-i asigure competenţa într-un anumit domeniu;b) aptitudini care se referă la capacitatea de a desfăşura activităţi de conducere care

includ, pe lângă capacitatea de a lua decizii şi dorinţa de a conduce, voinţa de a reuşi într-o anumită activitate, abilitate de a dirija oamenii etc.

Subiectul nr .18 Scopul, rolul, funcţiile si formele analizei economice

Analiza este un procedeu de cercetare a fenomenelor din natură, societate, economie etc.Obiectul analizei tehnico-economice îl constituie, rezultatele previzionale sau cele obţinute

de exploataţiile agricole, precum şi factorii care influenţează aceste rezultate.Scopul urmărit prin analizele tehnico-economice îl reprezintă îmbunătăţirea continua a

activităţii exploataţiilor agricole.

Analiza tehnico-economică are următoarele sarcini:- determinarea gradului de realizare a sarcinilor de plan şi a factorilor care au

influenţat asupra nivelului realizării acestor sarcini;- descoperirea rezervelor interne şi indicarea căilor de folosire cât mai eficientă a

acestora;- indicare a măsurilor pentru consolidarea tehnico-economică şi organizatorică a

exploataţiilor agricole;- întărirea continua a gestiunii economice.Analiza tehnico-economică reprezintă un ansamblu de procedee cu ajutorul căruia se

examinează fenomene, procese şi activităţi cu caracter tehnic, tehnologic, organizatoric, economic, financiar etc. prin prisma implicaţiilor şi efectelor economice. Examinarea acestor fenomene, procese şi activităţi presupune descompunerea lor în elemente componente; identificarea factorilor de influenţă; precizarea relaţiilor de intercondiţionare dintre factori, ca şi determinarea sensului şi gradului în care ei evoluează.

În funcţie de rezultatele analizei se formulează concluzii privind cauzele finale, generatoare ale rezultatelor în desfăşurarea proceselor, fenomenelor şi activităţilor cercetate sau ale modificării în timp şi spaţiu a acestor rezultate. Concluziile analizei folosesc la perfecţionarea activităţii în domeniul investigat din exploataţia agricolă.

Având în vedere că analiza tehnico-economică începe cu examinarea rezultatelor şi parcurge drumul de la efect la cauză, trebuie ca analiza să fie completată cu sintetizarea unor aprecieri şi recomandări, cu respectarea strictă a succesiunilor lucrărilor.

De aceea, la efectuarea analizei tehnico-economice în exploataţiile agricole trebuie respectată succesiunea următoare: determinarea exactă a rezultatelor obţinute, prin prisma indicatorilor cantitativi şi calitativi, cu evidenţierea abaterilor faţă de plan sau altă bază de referinţă; descom-punerea fenomenului studiat în elemente componente, o dată cu identificarea factorilor care au acţionat asupra sa; determinarea corelaţiei dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat, precum şi a interacţiunii dintre factori; măsurarea gradului de influenţare exercitat de fiecare factor şi a sensului de acţiune; descoperirea rezervelor nefolosite sau insuficient utilizate; sintetizarea rezultatelor analizei; formularea concluziilor, aprecierilor şi recomandărilor referitoare la fenomenele

40

cercetate; elaborarea deciziilor care asigură folosirea superioară a resurselor, înlăturarea lipsurilor semnalate în vederea creşterii eficienţei economice.

Succesiunea lucrărilor de analiză propuse în literatura de specialitate, accentuează caracterul ştiinţific al studiului fenomenelor, proceselor şi activităţilor din exploataţiile agricole, înlăturând aspectele subiective şi empirice.

Formele de analiza tehnico-economică. Analiza poate fi de-mai multe feluri, în funcţie de criteriile ce se iau în considerare.

În funcţie de informaţiile pe care se bazează, analizele pot fi de două feluri: - analize economice prealabile; - analize economice rezultate.

Analiza prealabilă, previzională sau prospectivă este orientată spre cercetarea unor fenomene, procese şi activităţi ce urmează a se produce, vizând identificarea factorilor care vor influenţa desfăşurarea lor şi investighează mai multe alternative posibile ale evoluţiei viitoare. Datele analizei prealabile servesc la fundamentarea planurilor şi programelor de acţiune cu caracter tehnic, economic organizatoric şi financiar.

Analiza de rezultate sau retrospectivă se referă la fenomene, procese şi activităţi ce au loc anterior, într-o perioadă trecută. Se face cu scopul de a stabili măsura în care au fost realizate prevederile de plan, cauzele care au determinat nivelul unor indicatori, precum şi măsurile necesare pentru îmbunătăţirea activităţii în viitor. Foloseşte datele cuprinse în plan şi cele din evidenţa economică.

După durata de timp la care se referă se întâlnesc: - analize tehnico-economice operative; - analize tehnico-economice anuale; - analize tehnico-economice pe mai mulţi ani.

Analiza tehnico-economică operativă se face pentru perioade de timp mai mici de un an: trimestru, campanie, lună, decadă, semidecadă, săptămână, zi. Aceste analize se fac în toate formele de exploataţii agricole. Obiectivul analizei operative poate fi realizarea planului de livrare, situaţia cre-ditelor, mersul însămânţării, mersul recoltării etc. în general, în toate exploataţiile agricole se efectuează analize trimestriale, lunare sau pe perioade timp mai scurte, precum şi analize pe campanii agricole.

Efectuarea de analize operative este determinată de necesitatea de a se lua măsuri mai eficiente pentru îmbunătăţirea activităţii şi de obligaţia acestora de a prezenta dări de seamă statistice, informări privind mersul unor acţiuni (însămânţări, recoltări etc.) în mod periodic etc.

Analiza tehnico-economică anuală se referă la activitatea exploataţiei agricole pe un an de zile. Cuprinde o serie mai largă de probleme faţă de analiza operativă.

Analiza tehnico-economică pe mai mulţi ani poate fi atât analiză prealabilă (de exemplu: analiza unui proiect de plan de perspectivă) cât şi analiza de rezultate. De obicei, analiza pe mai mulţi ani este necesară pentru studierea dinamicii indicatorilor care caracterizează fenomenele şi procesele economice.

După sfera de cuprindere a problemelor sunt: - analize parţiale; - analize complete. Analizele parţiale se referă la unul sau mai multe aspecte: planul de producţie la cereale;

forţa de muncă; planul de însămânţări; planul de recoltări etc.Analizele complete se referă la toate laturile activităţii exploataţiei agricole sau la

majoritatea acestora.

După natura caracteristicilor fenomenelor cercetate se împart în: - analize cantitative; - analize calitative.

Analizele calitative scot la iveală esenţa fenomenului cercetat, relaţiile de cauzalitate şi interdependenţă dintre factori şi evidenţiază mecanismul generării rezultatelor în domeniul studiat.

Analizele cantitative aprofundează concluziile analizelor calitative şi permit determinarea în expresie numerică, a gradului, sensului şi intensităţii acţiunii factorilor, cuantificarea relaţiilor de interdependenţă şi contribuţia la generarea rezultatelor.

După modul în care sun urmărite în timp fenomenele se disting: - analize statistice; - analize

41

dinamice. Analizele statistice studiază starea fenomenului la un moment dat şi a factorilor care

condiţionează starea respectivă.Analizele dinamice arată evoluţia fenomenului, marcată de stările acestuia în momente

diferite, cu menţionarea factorilor care determină trecerile de la o stare la alta.Formele de analiză tehnico-economică prezentate nu se exclud, ci se completează reciproc.

Subiectul nr. 19 Optimizarea structurii culturilor în exploataţiile agricole

În funcţie de ponderea pe care o ocupă în ansamblul suprafeţei arabile, culturile şi structura lor reprezintă componente de bază ale sistemului de cultură a plantelor de câmp şi se stabilesc la nivelul fiecărei exploataţii agricole.

Este optimă acea componentă şi structură a culturilor care asigură obţinerea produselor agricole în sortimentul şi cantităţile care satisfac cerinţele economiei naţionale, prin folosirea cât mai deplină a pământului, a forţei de muncă şi a celorlalte resurse, în condiţiile de eficienţă economică ridicată, în plus, se adaugă şi necesitatea creării condiţiilor pentru o succesiune raţională în timp şi spaţiu a culturilor, ce favorizează realizarea recoltelor mari şi stabile de pe toată suprafaţa cultivată în asolamente.

Stabilirea componenţei şi structurii culturilor impune cunoaşterea cerinţelor economiei naţionale în produse vegetale, potenţialul productiv al terenului, consumul intern productiv, eficienţa economică a culturilor, în condiţiile concrete de climă şi sol, asigurarea cu forţă de muncă, cerinţele minime ale plantelor faţă de planta premergătoare etc.

Cunoaşterea favorabilităţii terenurilor din exploataţiile agricole pe baza notelor de apreciere economică stabilite pentru plantele care pot fi incluse în structură, permite cuantificarea recoltelor obţinute la hectar în mod diferenţiat pe tipuri de sol şi precizarea producţiilor medii ponderate în cadrul fiecărei culturi în parte.Introducerea în structură a diferitelor culturi impune şi cunoaşterea eficienţei lor economice posibil de realizat în condiţiile concrete date. Calcularea eficienţei economice se face pe grupe omogene de culturi, care au aceeaşi destinaţie şi sunt comparabile între ele (culturi cerealiere - marfa, leguminoase anuale pentru boabe, culturi tehnice, culturi furajere etc.). în acest scop se folosesc principalii indicatori sintetici: producţia la hectar în expresie fizică, valorică sau convenţională; profit net la hectar; cheltuieli de producţie la unitatea de suprafaţă; costul unitar; productivi-tatea muncii. Pentru culturile furajere se folosesc în plus, ca indicatori de eficienţă economică, şi conţinutul în U.N, şi P.D. pe unitatea de suprafaţă ocupată de acestea.

Succesiunea culturilor care reflectă relaţia între două sau mai multe culturi în decursul unei secvenţe temporale de doi ani consecutivi, evidenţiază rolul diverselor plante premergătoare sub aspect agrofitotehnic şi organizatoric. Culturile succesive se practică pe suprafeţele eliberate de pre-mergătoarele acceptate. Prin urmare, suprafaţa fiecărei culturi succesive trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu cea a plantelor premergătoare admisibile. Aceleaşi aspecte sunt valabile şi pentru grupele de culturi succesive, a căror suprafaţă nu trebuie să depăşească totalul suprafeţelor plantelor premergătoare. Alături de limitele impuse de succesiune se au în vedere şi restricţiile de rotaţie. Rotaţia exprimă relaţia de dependenţă între culturi şi mediul său, privită în decursul unei perioade mai lungi de timp. Plantele de floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, in şi altele nu pot reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren decât după un anumit număr de ani, care se manifestă prin scăderi de recoltă şi creşteri apreciabile de cheltuieli de producţie şi costuri.Restricţiile de rotaţie se pot exprima matematic astfel:-pentru floarea-soarelui:x fls < sau = S/6;pentru sfecla de zahăr:X sf de z < sau =S/r.

Dacă terenurile sunt amenajate pentru irigaţii, problema structurii culturilor ţine seama de nivelul ridicat de intensivitate al sistemului de culturi irigat. Structura culturilor irigate trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: cele mai mari suprafeţe să fie repartizate culturilor care dau sporuri mari de producţie prin irigare; structura să cuprindă un sortiment de plante bine determinat pentru a

42

putea fi raţional folosită apa, corespunzător sistemului de irigare. La stabilirea sortimentului de plante trebuie să se aibă în vedere necesitatea recurgerii la culturile duble, pentru ca terenul să fie acoperit de vegetaţie cât mai mult posibil şi a creşte astfel cantităţile de produse obţinute. Eficienţa economică a culturilor poate fi evidenţiată pe baza unor cercetări ştiinţifice privind culturile de orez, grâu şi porumb.

Metodele pentru determinarea structurii culturilor sunt: metoda normativ constructivă, metoda planning şi programare liniară.

Metoda normativ-constructivă presupune proiectarea mai multor vâriante de structură, caracterizată prin diferite combinaţii cantitative şi calitative ale culturilor care se găsesc pe teritoriul dat. Condiţiile favorabile de creştere şi dezvoltare se încadrează în structura zonală şi permit satisface-rea cerinţelor economiei naţionale în produse agroalimentare.

La stabilirea fiecărei variante se ţine seama de: cerinţele economiei naţionale în produse agricole; resursele disponibile; modul de valorificare al resurselor prin cultura diferitelor plante; consumul intern. Armonizarea fiecărei variante se face prin echilibrarea balanţelor privind suprafeţele cultivate, produsele obligate, resursele de forţă de muncă etc.

Alegerea unei variante de structură presupune aprecierea comparativă a acestora cu ajutorul unui sistem de indicatori, şi anume: producţia totală în unităţi convenţionale (proteină brută digestibilă, kg/100 ha, unităţi cereale u.c./lOO ha); producţia globală (lei/100 ha); producţia netă (lei/100 ha); cheltuieli de producţie (lei/100 ha); consum de muncă vie (ore-om/100 ha); productivitatea muncii (ore-om/tonă u.c.);profitul net (lei/100 ha); rata rentabilităţii (%).

Aprecierea de ansamblu are în vedere întregul sistem de indicatori de eficienţă şi recurge la metoda punctajului, prin care se acordă fiecărui indicator un anumit număr de puncte, în funcţie de nivelul său, considerat în sens economic (pentru valoarea cea mai mare se acordă 100 puncte, iar pentru cea mai mică zero puncte; pentru celelalte valori intermediare numărul de puncte se calculează prin regula proporţiilor simple). Suma punctelor pe care le primesc indicatorii pe variante constituie criteriul de ierarhizare al lor, cea mai bună variantă fiind cea care întruneşte numărul de puncte maxim. Se apreciază că în cadrul metodei respective indicatorii sunt consideraţi că au importanţă egală.

Metoda planning îmbină elemente ale metodei normativ-constructive cu unele elemente ale programării liniare, fără a solicita utilizarea calculatorului electric. La folosirea acestei metode trebuie avute în vedere următoarele aspecte: suprafaţa ce poate fi ocupată de o anumită cultură este determinată de resursa cea mai limitată sau de restricţia cea mai severă care se impune; se acordă prioritate culturii care valorifică la maximum resursa cea mai limitată, după care se iau în considerare celelalte culturi; dacă o resursă a fost epuizată prin introducerea în structură a anumitor culturi, aceasta devine la rândul său factor limitativ şi impune o nouă ordine de ierarhizare a culturilor, pentru utilizarea celorlalte resurse. Ordinea şi proporţiile diferitelor culturi sunt date de un anumit criteriu de eficienţă, de obicei, luându-se în calcul proporţia netă sau profitul net, la unitatea de suprafaţă.

Folosirea acestei metode la stabilirea structurii presupune parcurgerea următoarelor etape: întocmirea unui tabel de selecţie ce cuprinde clasificarea culturilor propuse a fi incluse în structură, în raport de criteriul luat în considerare; stabilirea priorităţilor în funcţie de suprafaţă, de sarcinile de plan şi de restricţiile de succesiune şi rotaţie.

Dacă au mai rămas resurse de forţă de muncă şi mijloace materiale incomplet utilizate se trece la elaborarea unor noi variante de structură, prin luarea în calcul şi a resurselor respective. Din mulţimea acestor variante se alege cea care asigură realizarea la nivel maxim a criteriului de eficienţă stabilit.

Programarea liniară permite găsirea unei soluţii optime din mulţimea soluţiilor posibile de structură a culturilor, în vederea aplicării trebuie să se aleagă modelul economico-matematic adecvat de optimizare, care să exprime corect restricţiile cele mai reprezentative: necesitatea de a cultiva toată suprafaţa arabilă; restricţii privind obţinerea unui anumit volum de producţie pe culturi; restricţii privind folosirea resurselor; restricţii de succesiune şi rotaţie. Criteriile de optimizare sunt: maximizarea producţiei globale, a producţiei nete, a profitului etc., sau minimizarea cheltuielilor şi a costurilor de producţie. Pentru stabilirea structurii culturilor se are în vedere cuprinderea lor în

43

asolamente raţionale. Cercetările efectuate pe plan mondial şi în ţara noastră au arătat că, în condiţiile pătrunderii cuceririlor ştiinţifice şi a progresului tehnic în agricultură, asolamentul constituie un element de bază care contribuie la sporirea producţiilor, la valorificarea mai bună a resurselor, la reducerea consumurilor de energie, la diminuarea cheltuielilor de producţie pe unitatea de produs, fără alte investiţii suplimentare.

Subiectul nr. 20 Optimizarea tehnologiilor de producţie în exploataţiile agicole

Înregistrarea unor producţii mari de cereale, leguminoase boabe, plante tehnice, furaje etc. este în mare măsură condiţionată de aplicarea corectă şi integrală a tehnologiilor moderne bazate pe recomandările ştiinţifice şi pe experienţa acumulată în exploataţiile agricole.

Tehnologia de producţie reprezintă elementul cel mai mobil, supus posibilităţilor de perfecţionare rapidă şi continuă în cadrul sistemului de cultură a plantelor de câmp.

În accepţiunea generală, prin tehnologie se înţelege ansamblul metodelor şi procedeelor desfăşurate într-o anumită succesiune, pe baza cărora are loc obţinerea anumitor produse agricole, justificate sub aspect tehnic şi economic, în cultura plantelor de câmp, tehnologia de producţie cu-prinde ansamblul măsurilor şi lucrărilor agro-fitotehnice, agrochimice şi fitosanitare, fundamentate din punct de vedere ştiinţific, tehnic şi economic, prin care se acţionează în perioade determinate de caracteristicile biologice ale plantelor şi de evoluţia factorilor climatici, pentru obţinerea în condiţii date, a unor recolte cât mai mari pe unitatea de suprafaţă, cu cheltuieli cât mai mici pe unitatea de produs agricol.

Perfecţionarea continuă a tehnologiilor contribuie la valorificarea superioară a resurselor, la sporirea producţiei şi la îmbunătăţirea calităţii produselor, la creşterea productivităţii muncii, la reducerea cheltuielilor şi a costurilor de producţie.

Intensificare producţiei îşi găseşte o reflectare puternică în tehnologie, determinând existenţa unor tehnologii cu nivel diferit de intensivitate, în funcţie de cantităţile de îngrăşăminte utilizate, de calitatea seminţelor şi a materialului săditor, de folosirea apei pentru irigaţii, de nivelul de mecanizare a lucrărilor, toate acestea reflectate în niveluri diferite ale producţiilor la hectar şi ale costurilor de producţie.

Pentru aplicarea unor tehnologii moderne şi asemănătoare în exploa-taţiile agricole există tehnologii cadru pe culturi, elaborate de către Ministerul Agriculturii împreună cu Academia de Ştiinţe Agricole, în care sunt precizate lucrările tehnologice componente, cu parametrii generali de executare a lor, alături de modalităţile de amplasare a culturilor agricole.

Tehnologii cadru se adaptează condiţiilor pedoclimatice specifice locale din fiecare exploataţie agricolă, de către organele agricole judeţene împreună cu staţiunile de cercetare şi cu specialiştii ce lucrează în exploa-taţiile agricole.La stabilirea tehnologiilor se are în vedere faptul că aceeaşi producţie medie se poate obţine prin folosirea mai multor variante tehnologice, convenabile în ceea ce priveşte satisfacerea cerinţelor plantei, dar neechivalente din punct de vedere al eficienţei economice; aceasta impune folosirea tehnologiei în unitatea şi interdependenţa aspectelor tehnice şi economice.

Latura tehnică se referă la lucrările şi resursele alocate, menite să creeze condiţii cât mai favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor şi obţinerea unor producţii ridicate pe unitatea de suprafaţă.

Latura economică evidenţiază efortul economic pentru alocarea resurselor şi efectuarea lucrărilor, în vederea realizării unor producţii cât mai ridicate la unitatea de suprafaţă, cu consumuri energetice scăzute, cu cheltuieli minime, cu costuri unitare reduse şi cu profituri mari la hectar.Utilizarea factorilor de progres tehnic în exploataţiile agricole (soiuri, hibrizi, maşini şi utilaje, produse chimice etc.) imprimă tehnologiilor un caracter dinamic şi eficient.Aplicarea unor tehnologii moderne, perfecţionate, se concretizează într-o producţie mai mare pe unitatea de resursă alocată, ceea ce duce şi la shimbări în curba de producţie, în sensul modificării nivelului de folosire rentabilă a

44

resurselor şi în cea a costurilor de producţie.Toate tehnologiile trebuie să cuprindă soluţii pentru sporirea producţiilor şi reducerea

cheltuielilor, incluzând numai consumurile specifice care se justifică, în vederea creşterii profitului.Optimizarea economică a tehnologiilor de producţie cuprinde optimizarea de ansamblu şi

optimizarea secvenţială sau optimizarea verigilor sale componente.In economia de piaţă este necesar ca, la fundamentarea economică a tehnologiilor de

producţie, să se ia în considerare şi posibilităţile de reducere a consumului de energie prin stabilirea bilanţului energetic optim.

Optimizarea secvenţială a tehnologiilor de producţie se referă la analizarea şi fundamentarea variantelor posibile de realizarea a fiecărei verigi tehnologice, prin prisma efortului economic şi energetice care îl solicită şi a aportului pe care îl aduce la obţinerea producţiei. Scopul urmărit prin optimizarea secvenţială constă în alegerea variantelor care creează premisele realizării unor recolte maxime, la un nivel ridicat de eficienţă economică, în condiţiile specifice, concrete din zonă.

În funcţie de efortul economic şi de consumul de energie, verigile tehnologice se grupează în două categorii: verigi tehnologice care necesită efort economic şi consum de energie redus, care generează efecte însemnate şi verigi tehnologice care impun din partea exploataţiilor agricole eforturi economice mari, care au o contribuţie majoră la obţinerea de producţii sporite, cu cheltuieli relativ reduse pe unitatea de produs.

Verigile tehnologice din prima categorie se referă la valoarea biologică a seminţei din soiuri şi hibrizi zonaţi, la densitatea plantelor, la epoca de executare a lucrărilor şi la nivelul calitativ al acestora. Folosirea de seminţe cu valoare biologică ridicată şi indici calitativi superiori, respectarea densităţii optime de semănat avantajează din punct de vedere economic exploataţiile agricole, care au posibilitatea să obţină de pe aceeaşi suprafaţă, sporuri însemnate de recoltă, cu aceleaşi investiţii.

Culturile care au un consum specific ridicat la hectar de sămânţă (cereale păioase, mazăre, soia, fasole etc.) solicită şi consumuri mari de energie. În categoria a doua se includ lucrările solului, fertilizarea, irigaţiile, întreţinerea culturilor, protecţia plantelor şi recoltatul.

Lucrările solului ocupă un rol important în tehnologia fiecărei culturi. Stabilirea lucrărilor şi a modalităţilor de efectuare a lor necesită luarea în considerare a consumului de energie, în special de carburanţi şi a costurilor. Ca urmare, se va opta pentru variantele de lucrare a solului care asigură condiţii normale de creştere şi dezvoltare a plantelor şi atrag după sine economii de cheltuieli de producţie.Raţionalizarea lucrărilor solului devine posibilă numai în cadrul unui asolament întocmit judicios sub aspectul structurii şi alternanţa lucrărilor adânci cu cele superficiale.

Fertilizarea. Utilizarea îngrăşămintelor chimice şi organice constituie un element principal al tehnologiei de producţie. Optimizarea economică a verigii tehnologice „fertilizarea cu îngrăşăminte chimice", care are influenţă asupra producţiei şi economicităţii întregii tehnologii pe culturi, necesită o atenţie deosebită din partea specialiştilor. Sporurile de producţie care se obţin prin aplicarea îngrăşămintelor şi eficienţa lor economică sunt strâns legate de tipurile şi dozele folosite la hectar.

Ţinând seama de costurile îngrăşămintelor, precum şi de costurile de producţie ale produselor realizate, pornind de la funcţiile de producţie, se poate ajunge la stabilirea unor tipuri şi doze de îngrăşăminte care să asigure sporuri importante de recoltă la un nivel de rentabilitate ridicat. Pentru optimizarea verigii tehnologice „la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice" trebuie avute în vedere, nu numai dozele de îngrăşăminte aplicate, ci şi epoca şi modul lor de administrare, care pot să amplifice sau să diminueze eficienţa economică şi energetică a fertilizării.

Întreţinerea culturilor -Tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor joacă un rol important, prin preîntâmpinarea pierderilor, menţinerea producţiilor la nivel constant şi asigurarea unei calităţi superioare, deşi nu solicită eforturi economice şi energetice ridicate. In etapa actuală se practică combaterea integrată prin îmbinarea mijloacelor agrotehnice cu cele chimice, ceea ce conduce la obţinerea unor rezultate superioare, care compensează din plin eforturile efectuate.

Irigarea culturilor.

45

La elaborarea tehnologiilor de producţie pentru culturile irigate, un loc important îl ocupă stabilirea elementelor regimului de irigaţii, în strânsă corelaţie cu cel de fertilizare. Cheltuielile mari cu apa şi îngrăşămintele necesită ca opţiunile exploataţiilor agricole pentru anumite regimuri de irigaţii şi doze de îngrăşăminte să aibă la bază calcule economice temeinice şi bine fundamentate ştiinţific, în acelaşi timp, trebuie să se ţină seama de consumurile energetice şi de bilanţul energetic. Prin sporurile care se obţin în prezent la o serie de culturi irigate, mai ales la porumb şi sfeclă de zahăr, energia consumată se recuperează, înregistrându-se şi un plus substanţial de energie.

Recoltarea reprezintă o verigă tehnologică care finalizează activităţile de obţinere a producţiei vegetale, care nu numai contribuie la sporirea producţiei, dar joacă un rol important în diminuarea şi chiar evitarea pierderilor de recoltă. Prin alegerea corectă a sistemului de recoltare se asigură reducerea cheltuielilor şi a consumului de energie şi realizarea unor produse de calitate superioară.

Fundamentarea în ansamblu a tehnologiei de producţie, în final, rezultatul aplicării unei tehnologii reflectă acţiunea cumulată a elementelor sale componente. Efectul de ansamblu al tehnologiei nu reprezintă o simplă însumare a efectelor parţiale ale fiecăruia din elementele sale, deoarece interacţiunea lor dă naştere la efecte superioare.

Acest aspect impune ca o necesitate studierea atentă a posibilităţilor de reunire, în cadrul unei tehnologii, a acelor verigi tehnologice a căror interacţiune duce la apariţia unor efecte economice şi energetice maxime.

În funcţie de tehnologiile cadru pe culturi se elaborează mai multe variante de tehnologii posibil de aplicat în condiţiile date, pe baza verigilor tehnologice fundamentate ştiinţific, sub aspect tehnic şi economic.

Stabilirea pentru o cultură a variantei tehnologice cea mai corespunzătoare pentru condiţiile date se face cu ajutorul indicatorilor: producţia la hectar, consumul de carburanţi (l/ha); consumul total de energie (kwh/ha); cheltuieli tehnologice totale, din care cheltuielile manageriale (lei/ha); producţia netă(lei/ha); profitul net (lei/ha); costul unitar de producţie (lei/t); rata profitabilităţii (%); productivitatea muncii (ore-om/t), care arată superioritatea unei variante sau a alteia .

Stabilirea variantelor tehnologice care se vor aplica în cadrul sistemului de cultură a plantelor de câmp se face cel mai bine folosind metode economico-matematice, în special programarea liniară, prin care se abordează în complex principalele verigi tehnologice pe variante.

Subiectul nr. 21 Asigurarea, organizarea şi utilizarea forţei de muncă

Rolul forţei de muncă în cadrul exploataţiilor agricole este deosebit de important, deoarece efectuarea la timp şi în bune condiţii a unui complex de lucrări influenţează în mod hotărâtor rezultatele de producţie.

ASIGURAREA NECESARULUI DE FORŢĂ DE MUNCĂCa orice activitate cu caracter productiv, şi activitatea din ramurile agricole trebuie să fie

susţinută cu un volum corespunzător de forţă de muncă. Acest volum este variabil de la o exploataţie la alta şi este dependent de un ansamblu de factori: volumul lucrărilor agricole;gradul de complexitate al lucrărilor;nivelul de înzestrare tehnică a exploataţiilor;gradul de calificare a personalului;sezonalitatea activităţilor agricole etc.

Datorită caracterului aleatoriu al acestor factori, necesarul de forţă de muncă din exploataţiile agricole variază în timp, nu numai de la un an la altul, dar chiar în decursul aceluiaşi an, de la un sezon la altul.

Înainte de a stabili modalităţile de determinare a necesarului de forţă de muncă, este necesar să fie prezentate criteriile de clasificare ale acesteia, criterii care sunt dependente de capacităţile fizice şi intelectuale ale persoanelor şi de calificarea şi experienţa dobândită. Astfel, aceste criterii se referă la:

46

-gradul de calificare, care o structurează în forţă de muncă necalificată şi calificată;-natura resurselor de forţă de muncă: forţa de muncă proprie şi forţa de muncă atrasă;-modul de participare în procesul de producţie care clasifică forţa de muncă în direct

productivă şi indirect productivă;-natura relaţiilor cu unitatea în care lucrează: forţa de muncă angajată cu contract de muncă

pe o perioadă nedeterminată (muncitori permanenţi, alte categorii de personal) şi forţa de muncă fără contract (muncitori zilieri şi sezonieri).

Asigurarea cu resurse de muncă a exploataţiilor agricole comportă un aspect cantitativ legat de asigurarea numărului strict necesar de personal muncitor, în funcţie de potenţialul de producţie al exploataţiilor şi un aspect calitativ, care se referă la calificarea profesională cerută de structura de producţie, precum şi la structura personalului muncitor, pe categorii de vârstă, sex, vechime etc.

Există particularităţi privind calculul necesarului de forţă de muncă în producţia vegetală, în ramurile de creştere a animalelor sau în alte activităţi tangente cu agricultura. În ramurile de producţie vegetală determinarea necesarului de forţă de muncă se poate realiza prin două metode: metoda directă; metoda grafică.

În situaţia ambelor metode, baza de calcul o constituie fişele tehnologice, care cuprind, pentru fiecare cultură, lucrările agricole în ordinea cronologică, volumul acestora, gradul de complexitate, modul şi termenele de executare, precum şi alte date ce dau conţinut acestor fişe.

Metoda directă pentru stabilirea necesarului de muncitori se utilizează în situaţia când acest necesar se calculează separat, pentru fiecare lucrare agricolă în parte: Nm= VL / Nm x Z în care: Nm

este necesarul de muncitori; VL - volumul de lucrări; Nm - norma de muncă; Z - numărul de muncitori din formaţie (pentru lucrările complexe).

Metoda grafică serveşte pentru a stabili necesarul de forţă de muncă în timpul anului. Metoda cuprinde două etape, în prima etapă, se înscriu într-un tabel datele privind necesarul de zile-om, calculat pe luni calendaristice şi pe decade. Acestea se extrag din fişele tehnologice, separat pentru fiecare cultură, în continuare se centralizează datele şi se întocmeşte graficul necesarului de zile-om pe luni şi decade.

Necesarul mediu zilnic de muncitori se stabileşte pentru fiecare perioadă calendaristică (lună, decadă), prin raportarea numărului de zile-om la numărul de zile lucrătoare din fiecare perioadă.

Datorită faptului că, de regulă, graficul necesarului de muncitori prezintă variaţii de la o perioadă la alta, numărul de muncitori permanenţi se dimensionează în funcţie de cerinţele perioadei cu cel mai redus volum de lucrări, restul lucrărilor urmând a fi efectuate cu ajutorul lucrătorilor sezonieri sau zilieri. Se recomandă ca muncitorii permanenţi să aibă o pregătire profesională diversificată, pentru a putea fi utilizaţi la executarea diferitelor lucrări agricole în toate perioadele anului.

În ramurile de creştere a animalelor, datorită faptului că activitatea de producţie are un caracter continuu, se recomandă ca forţa de muncă angajată să aibă un caracter permanent.

Numărul de muncitori din aceste ramuri este influenţat de mărimea efectivelor de animale, de structura acestora, pe categorii de vârstă şi sex, de sistemul de creştere şi de întreţinere.

Pentru determinarea necesarului de muncitori se recurge la norma de servire (numărul de animale ce revine unui muncitor pentru îngrijire). Nmb= Em / Ns în care: Nmb este numărul îngrijitorilor de bază; Em - efectivul mediu de animale; Ns - norma de servire.

Alături de îngrijitorii de bază, pe baza unor proporţii stabilite în prealabil, se calculează numărului îngrijitorilor de schimb şi de noapte lucrătorii din echipa de servire etc.

Necesarul de forţă de muncă pentru alte activităţi decât producţia agricolă, se stabileşte pe baza unor norme de muncă specifice (norme de personal), având în vedere specificul fiecărei activităţi şi volumul de muncă ce urmează a fi efectuat.

Pentru a aprecia asigurarea exploataţiilor agricole cu resurse de muncă, la anumite

47

intervale de timp (de regulă la începutul anului), se poate utiliza ca indicator gradul de asigurare pe specializări, determinat ca raport procentual între existent şi necesarul reieşit din calcule.

Modul în care, în cursul anului, s-a reuşit să se asigure necesarul prevăzut se poate aprecia ţinând seama de mişcarea personalului muncitor, determinată atât de cauze obiective, fenomen cunoscut sub denumirea de

circulaţie a forţei de muncă, cât şi de cauze subiective, proces care are denumirea de fluctuaţie a forţei de muncă.

ORGANIZAREA MUNCII ŞI A FORMAŢIILOR DE MUNCĂ A. Organizarea muncii -Prin organizarea muncii se înţelege acel proces de stabilire a

unor proporţii optime, cantitative şi calitative, între forţa de muncă, mijloacele de muncă şi obiectele muncii, proporţii care să asigure, în condiţiile date, continuitatea şi ritmicitatea proceselor de muncă, sincronizarea şi îmbinarea judicioasă a acestora, în scopul creşterii randamentului de lucru, în condiţiile menţinerii unui nivel normal de intensitate a muncii.

Organizarea muncii îşi exercită atributele printr-un ansamblu de funcţii:

a)Funcţia obiectiv-asigurarea condiţiilor de producţie necesare pentru folosirea deplină a aptitudinilor şi experienţei muncitorilor;-repartizarea judicioasă a muncitorilor pe locuri de muncă;-programarea proceselor de muncă;organizarea formaţiilor de lucru prin stabilirea dimensiunii optime a acestora;-îmbinarea optimă a diferitelor procese de muncă, precum şi crearea condiţiilor pentru diviziunea şi cooperarea în muncă a executanţilor;-instruirea executanţilor cu cele mai moderne metode de muncă;crearea condiţiilor pentru respectarea tehnologiilor.

b)Funcţia socială-uşurarea muncii lucrărilor, prin crearea condiţiilor adecvate pentru dezvoltarea şi folosirea capacităţii de muncă a acestora; apărarea sănătăţii lucrărilor, prin înlăturarea influenţei negative a factorilor asupra organismului uman;

-raţionalizarea regimului de muncă, de odihnă şi alimentar care face posibilă executarea marii varietăţi de procese de muncă, cu intensităţi diferite, din exploataţiile agricole;-asigurarea unor condiţii sanitare şi de igienă a muncii;instruirea şi ridicarea calificării muncitorilor;-îmbunătăţirea cointeresării materiale a lucrărilor;asigurarea măsurilor de protecţie şi de securitate a muncii;-îmbunătăţirea normării muncii;-creşterea nivelului de atractivitate a activităţilor agricole prin ridicarea conţinutului creator al acestora şi printr-un nivel adecvat de salarizare;-organizarea muncii de conducere.

Pentru realizarea acestor funcţiuni este necesară respectarea unui ansamblu de principii: organizarea colectivă a muncii pe baza diviziunii şi cooperării în muncă; diviziunea muncii vizează trei aspecte: diviziunea tehnologică, ramuri de producţie, diviziunea funcţională şi diviziunea profesională a muncii; cooperarea muncii urmăreşte crearea condiţiilor pentru ca mai multe persoane să lucreze într-o interacţiune reciprocă;permanentizarea formaţiilor colective de muncă, proces care permite valorificarea, în timp, a rezervelor interne şi dezvoltarea co-respunzătoare a simţului responsabilităţii şi creşterea calificării; dotarea formaţiilor de muncă cu mijloacele necesare pentru a crea posibilitatea de a se obţine producţiile planificate; desfăşurarea întregii activităţi pe bază de plan, asigurându-se coordonarea muncii;

Formaţiilor de muncă trebuie să li se asigure condiţiile necesare pentru respectarea disciplinei tehnologice şi ridicarea calificării profesionale; - crearea condiţiilor pentru protecţia şi securitatea muncii.

B. Organizarea formaţiilor de muncăPentru ca activitatea de producţie agricolă să se poată desfăşura în condiţii normale, este

necesar ca forţa de muncă să fie repartizată pe subdiviziuni organizatorice şi pe locuri de muncă. Această repartizare se concretizează în: organizarea unor formaţii de muncă a căror dimensiune şi structură asigură efectuarea tuturor lucrărilor în conformitate cu tehnologiile stabilite, menite să realizeze un nivel ridicat al productivităţii muncii.

48

În funcţie de dimensiunea lor şi de specificul activităţii, aceste formaţii de muncă poartă diferite denumiri: echipa, grupă de muncă, brigada etc.

Există un număr mare de factori care influenţează dimensiunile şi structura formaţiilor de muncă. Ei se referă la nivelul de mecanizare a lucrărilor agricole, gradul de calificare a forţei de muncă, volumul lucrărilor ce urmează a fi efectuate, sistemul de management adoptat etc. Din aceste considerente, metodologia de constituire a formaţiilor de muncă, mărimea şi componenţa acestora, diferă de la o exploataţie agricolă la alta, neexistând norme metodologice unitare.

În exploataţiile agricole, pentru culturile de câmp, cu un grad relativ ridicat de înzestrare tehnică, activitatea muncitorilor se desfăşoară pe grupe de muncă, având o înzestrare tehnică adecvată care să permită efectuarea întregului complex de lucrări agricole: pregătirea patului germinativ, semănat, lucrări de întreţinere, recoltat. Dimensiunea acestor grupe de muncă (sau echipe) este dependentă de suprafeţele exploataţiilor, de productivitatea agregatelor, precum şi de tehnologiile adoptate.

În exploataţiile de profil horticol diversitatea lucrărilor este mare, stabilirea dimensiunii optime a formaţiilor se face utilizând două metode: metoda celui mai mic multiplu comun; metoda normei celei mai mari.

Ambele metode se bazează pe datele cuprinse în fişele tehnologice şi în normativele de muncă. Se urmăreşte ca activitatea în cadrul lucrărilor complexe să se desfăşoare în flux continuu, fără disfuncţionalităţi sau întreruperi ale proceselor de muncă.

În exploataţiile zootehnice, cu un grad mai mare de concentrare al efectivelor de animale, forma de organizare a muncii o constituie echipa a cărei membri execută întregul volum de lucrări din cadrul unui adăpost sau a unei hale de producţie.

Aprecierea eficienţei modului de organizare a muncii şi a formaţiilor de muncă se realizează cu ajutorul unor indicatori tehnico-economici ca:

Productivitatea muncii W=Q / Npt , unde Q este volumul de lucrări sau de produse realizat de formaţia de lucru intr-un schimb de lucru.

UTLIZAREA FORTEI DE MUNCA IN EXPLOATATIILE AGRICOLEO serie de trăsături temperamentale ca: mobilitatea, rapiditatea acţiunii, prezintă

importanţă în anumite profesiuni, mai ales că rapiditatea deciziei depinde de rapiditatea generală a acţiunii.

De asemenea, în unele activităţi, anumite trăsături temperamentale, ca mobilitatea prea scăzută sau instabilitatea emotivă, pot constitui o con-traindicaţie pentru exercitarea lor.

În agricultură, unde o mare parte din lucrări au caracter repetitiv şi care necesită rezistenţă la monotonie, temperamentele colerice care se adaptează mai greu, firile agitate, nestăpânite, întâmpină dificultăţi în menţinerea unui nivel constant al rezultatelor.

Aptitudinile reprezintă însuşiri individuale care constituie o condiţie a realizării anumitor activităţi. Aptitudinile se bazează pe anumite predispoziţii ereditare, dar se formează şi se dezvoltă în cursul activităţii în funcţie de mediu şi, îndeosebi, de educaţie.

In afară de aptitudini, îndeplinirea unei activităţi este condiţionată de cunoştinţe şi deprinderi, de interese şi atitudini. Cunoştinţele şi deprinderile, în lipsa aptitudinilor, asigură îndeplinirea activităţilor profesionale numai la un nivel obişnuit, mijlociu. Dacă, în afară de cunoştinţe şi deprinderi există şi aptitudini, atunci se obţin rezultate superioare în activitatea respectivă.

Aptitudinile se clasifică în două grupe: aptitudini generale şi aptitudini speciale.De obicei, activităţile profesionale, inclusiv activităţile agricole, necesită atât aptitudini

generale, cât şi aptitudini speciale. Aptitudinile generale, fundamentale, sunt: inteligenţă, memoria, observaţia, atenţia.

În cele mai multe situaţii, toate activităţile profesionale au nevoie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de aptitudini generale.

Aptitudinile speciale cuprind aptitudini tehnice sau mecanice, aptitudini psihomotorii,

49

aptitudini senzoriale şi perceptive, aptitudini manageriale, aptitudini artistice, ştiinţifice. Dintre acestea, primele patru categorii de aptitudini sunt necesare pentru desfăşurarea activităţilor specifice agriculturii:

a) aptitudinile tehnice şi mecanice include doi factori principali: aspectul de gândire tehnică, de înţelegere a mecanismelor şi abilitatea de ale manipula;

b) aptitudinile psihomotorii privesc calităţile de motricitate, siguranţa şi stabilitatea mişcărilor; viteza şi precizia, timpul de reacţie; forţa musculară şi coordonarea între diferite membre şi organe de simţ;

c) aptitudinile senzoriale se clasifică în funcţie de organele senzoriale în: vizuale, auditive, tactile etc.;

d) aptitudinile manageriale au un caracter complex şi vizează persoanele cu funcţii de conducere.

Subiectul nr. 22 Raţionalizarea proceselor de muncă din exploataţiile agricolePrincipalul obiectiv urmărit prin raţionalizarea proceselor de muncă îl constituie creşterea

nivelului productivităţii muncii. In scopul realizării acestui obiectiv, se impune realizarea studiului muncii, care are menirea să asigure raţionalizarea metodelor de muncă şi a utilizării timpului de muncă în vederea asigurării unei perfecte sincronizări între metodele de muncă utilizate şi capacităţile fizice şi intelectuale ale lucrătorilor.

STUDIUL MUNCIIStudiul muncii în ramurile agricole are drept scop să asigure, pe de o parte, eliminarea

sau reducerea consumurilor inutile de timp, a activităţilor inutile, iar pe de altă parte, îmbunătăţirea sau perfecţionarea metodelor de muncă, a utilizării mijloacelor de muncă şi a forţei de muncă, a condiţiilor ergonomice în care se desfăşoară munca.

Studiul muncii prezintă următoarele caracteristici:1. Abordează sistematic şi analitic diferite aspecte ale muncii omeneşti, fiind un

instrument de acţiune universal, prin metodele şi tehnicile folosite.2. Economia pe care o generează datorită metodelor de muncă îmbunătăţite este

imediată şi ea continuă atâta timp cât activitatea se desfăşoară după aceste metode. Raţionalizarea proceselor de muncă se referă, în special, la analiza structurii acestora, a

timpului de muncă şi la fundamentarea normelor de muncă.STRUCTURA PROCESELOR DE MUNCĂ

Procesele de producţie din agricultură rezultă din acţiunea convergentă a. proceselor de muncă şi a proceselor naturale.

Procesul de muncă este structurat în următoarele elemente: operaţia, faza, mânuirea şi mişcarea.

Operaţia reprezintă acea parte a procesului de muncă care se execută de un muncitor sau o formaţie de muncă, pe acelaşi loc de muncă, acţionând asupra unor obiecte ale muncii, în cadrul aceleiaşi tehnologii. Operaţia poate fi de două tipuri: operaţie de muncă; operaţie tehnologică.

Deosebirea dintre ele constă în faptul că, prima constituie o parte componentă a unei lucrări agricole, iar a doua constituie un element al proceselor tehnologice (exemplu: operaţia de fertilizare a unei culturi).

Faza reprezintă o parte componentă a operaţiei, care se caracterizează prin folosirea aceleiaşi unelte de muncă şi îi este specific acelaşi regim tehnologic, în cazul fazei, obiectul muncii suferă o singură transformare tehnologică (exemplu: aprovizionarea cu îngrăşăminte chimice a agregatului de fertilizat).

50

Mânuirea este acea parte a fazei compusă dintr-un grup de mişcări efectuate de un muncitor, având un scop bine determinat (exemplu: sortarea merelor, aşezarea merelor în lădiţe, încărcatul lădiţelor în autovehicule).

Mişcarea reprezintă elementul primar al activităţii executantului, constând dintr-o luare de contact cu un obiect al muncii, desprinderea mâinii de obiect etc. (exemplu: întinderea mâinii către mere, apucarea unui măr etc.). Mişcările se pot asocia, transformându-se în complexe de mişcări, care grupează mai multe mişcări succesive. Prin eliminarea mişcărilor care se dovedesc inutile, se realizează o economie de timp de muncă, asigurându-se astfel creşterea productivităţii muncii.

Procesele de muncă pot fi simple, formate dintr-o singură operaţie sau complexe, formate din mai multe operaţii. Sunt situaţii când nu toate operaţiile se divid în faze, mânuiri sau mişcări.

STRUCTURA TIMPULUI DE MUNCĂStudierea structurii timpului de muncă are menirea să stabilească modul în care se

consumă acesta în cadrul unui schimb de lucru şi să elimine acele componente ale timpului de muncă folosite neraţional.

Există două categorii ale timpului de muncă: timpul de muncă al executantului; timpul de muncă al utilajului.

Nu întotdeauna între cele două categorii de timp de muncă există o concordanţă în ce priveşte durata. Este necesar ca între acestea să existe o strânsă legătură, pe baza criteriilor unice care stau la baza clasificării timpului de muncă al executantului şi de funcţionare al utilajului.

Structura timpului de muncă al executantului, În cursul unei zile de lucru, timpul este folosit de muncitori pentru activităţi productive legate direct de sarcinile sale, precum şi pentru odihnă sau pentru alte activităţi care nu au legătură cu obligaţiile ce îi revin.

Totalul timpului de muncă se divide în două grupe mari: timp de muncă productiv şi timp de muncă neproductiv.

A. TIMPUL DE MUNCA PRODUCTIV (Tp) reprezintă acel timp în care muncitorul îşi efectuează lucrările necesare pentru a-şi realiza sarcina de muncă ce-i revine în cursul unui schimb de lucru.

Timpul de muncă productiv, în funcţie de legătura muncii efectuate, cu obiectul ei, se compune din:-timp de pregătire şi încheiere;- timp operativ;- timp de servire a locului de muncă.

Timpul de pregătire şi încheiere (Tpi) este timpul în cursul căruia executantul, înaintea începerii unei lucrări, îşi asigură la locul de muncă condiţiile necesare efectuării acesteia, iar după terminare ei, aduce locul de muncă în starea iniţială (luarea în primire a utilajelor, reglarea maşinilor etc.).

Timpul operativ (Top) reprezintă timpul de lucru efectiv, de modificare cantitativă şi calitativă a obiectului muncii (arat, semănat, prăşit, recoltat;. La rândul său, timpul operativ se divide în timp operativ de bază şi tirnp operaliv ajutător.

Timpul operativ de bază (Tb) este timpul consumat pentru modificarea nemijlocită a obiectului muncii (semănatul propriu-zis etc.).

Timpul operativ ajutător (Ta) reprezintă acea categorie de timp necesară pentru a ajuta efectuarea procesului principal de muncă (întoarcerea şa capele a agregatului de semănat etc.). în funcţie de modul în care participă muncitorul în procesul muncii, timpul operativ se împarte în: timp de muncă manuală (Tman); timp de muncă manual-mecanică (Tmm) şi timp de supraveghere a funcţionării utilajului (TSf).

Timpul de servire a locului de muncă (Ts1) reprezintă timpul în care muncitorul asigură menţinerea în stare normală de funcţionare a utilajelor (Tst), cât şi organizarea activităţilor în timpul schimbului de lucru, precum şi ordinea şi curăţenia la locul de muncă (Tso).

De regulă, această categorie de timp se stabileşte în procente din timpul operativ, fiind considerată proporţional cu acesta, în timpul respectiv, intră şi cel necesar pentru deplasări, pe durata schimbului, pentru aducerea unor materiale sau piese la locul de muncă.

B. TIMPUL DE MUNCA NEPRODUCTIV (Tn) este determinat de întreruperea activităţii

51

de către muncitor, din diferite cauze. El se compune din: timp de întreruperi reglementate, timp de întreruperi nereglementate si timpul de muncă neproductivă.

Timpul de întreruperi reglementate (Tjr) reprezintă timpul în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt pentru odihnă şi necesităţi fireşti (Ton), precum şi timpul necesar pentru întreruperile condiţionate de tehnologie şi de organizarea producţiei (T0). Duratele acestor categorii de timp sunt determinate de greutatea lucrărilor manuale, de condiţiile de lucru şi de particularităţile tehnologiilor de producţie.

Timpul de întreruperi nereglementate (Tîn) este datorat întreruperilor proceselor de muncă, din cauze nereglementate, care pot fi dependente de muncitor (Td) (întârzieri la începerea lucrului, părăsirea nejustificată în timpul schimbului a locului de muncă) şi întreruperi independente de muncitor (Ti) (apariţia unor condiţii naturale nefavorabile, cauze organizatorice neprogramate etc.).

Timpul de muncă neproductivă (Tmn) reprezintă timpul în care muncitorul efectuează acţiuni care nu sunt utile desfăşurării normale a procesului de muncă (refacerea unei lucrări executate necorespunzător).

Structura timpului de folosire a utilajului. Timpul de folosire a utilajului (TFu) reprezintă timpul în care un utilaj este folosit pe durata uhui schimb de lucru. El este structurat în timp de funcţionare utilă, timp ae funcţionare inutilă şi timp de nefuncţionare.

Timpul de funcţionare utilă (Tfu) poate fi: timp de funcţionare în sarcină (Tfs) şi timp de funcţionare în gol (Tfg) (pentru schimbarea direcţiei de mers la capătul parcelei)

Timpul de funcţionare inutilă a utilajului (Tfi) este timpul în cursul căruia utilajul se află în funcţiune, fără ca acest lucru să fie necesar.

Timpul de nefuncţionare a utilajului (Tnf) reprezintă acea categorie de timp, în cursul căruia, utilajul nu este în funcţiune datorită unor întreruperi reglementate (Tirfu) sau nereglementate (Ttinfu). Timpul de întreruperi nereglementate a funcţionării utilajului poate fi dependent (Tîndu) sau independent (Tiniu) de utilaj.

Măsurarea şi normarea muncii

Măsurarea şi înregistrarea timpului de muncă are drept scop principal stabilirea normelor (de muncă, de timp, de servire etc.). Pentru măsurare se folosesc mai multe metode: cronograjierea, cronometrarea, fotocrono-metrarea, observaţia instantanee, filmarea etc.

Normarea muncii reprezintă o componentă importantă a studiului şi organizării muncii. Prin acest proces se urmăreşte elaborarea unor norme corespunzătoare care să solicite capacitatea şi priceperea muncitorilor agricoli, repartizarea lor pe locuri de muncă, alcătuirea formaţiilor de muncă şi determinarea unor proporţii optime între muncitori, obiectele muncii şi uneltele de muncă.

Rolul normelor de muncă este deosebit de important. Ele servesc în organizarea producţiei şi a muncii, reprezintă un instrument de planificare şi constituie unul din elementele de bază pentru constituirea unui sistem just de salarizare.

Conceptul şi clasificarea normelor de muncă. Norma de muncă constituie acel volum de muncă ce se stabileşte unui executant care prezintă o anumită calificare, lucrează într-un ritm şi cu o intensitate a muncii normală pentru efectuarea unor lucrări, în condiţii organizatorice determinate.

Există în literatura de specialitate mai multe criterii de clasificare a normelor de muncă:

1. Din punct de vedere al formei de exprimare.- Norma de producţie (Np) reprezintă cantitatea de produse sau de lucrări stabilită a se efectua

de către un muncitor sau o formaţie de muncitori care au o calificare corespunzătoare, în condiţii normale de muncă, şi cu respectarea criteriilor tehnico-organizatorice precizate ale locului de muncă.

Norma de timp (Nt) reprezintă timpul stabilit unui executant care dispune de o calificare corespunzătoare, lucrând cu o intensitate normală, pentru efectuarea unei unităţi dintr-o lucrare, în condiţii tehnice şi economice bine precizate.

Norma de servire (Ns) constituie zona, numărul de posturi, de obiective sau de animale

52

(păsări) ce se încredinţează spre supraveghere unui muncitor sau unei formaţii, în vederea asigurării unei bune funcţionări sau îngrijiri. Este utilizată, cu precădere, în ramurile de creştere a animalelor şi reprezintă numărul de animale ce revin, în îngrijire, unui muncitor.

Norma de personal (Ne) arată numărul de persoane, având calificări diferite, pentru executarea unor lucrări complexe. Se foloseşte adesea pentru muncitorii care nu lucrează nemijlocit în procesul de producţie (personal tehnic, administrativ etc.).

2. După gradul de aprofundare a studiilor care stau la baza elaborării normelor deosebim:

Norme de muncă empirice stabilite pe baza unor date statistice obţinute prin experienţă, fără a apela, pentru fundamentarea lor, la metode ştiinţifice.

Norme de muncă cu motivare tehnică elaborare pe baza unuiproces de muncă bine organizat, bazat pe observarea procesului de muncă, înregistrarea consumului de timp şi prelucrarea datelor obţinute.

3. După sfera de aplicare a normelor, acestea pot fi:

Norme de muncă locale, valabile, exclusiv, în condiţiile tehnice şi organizatorice ale întreprinderii în care au fost elaborate.

Norme de muncă unificate, care sunt valabile la diferite niveluri: pe economie (republicană), pe minister sau alt organism central (departamentală). Aceste norme sunt valabile pentru condiţii de muncă identice, din mai multe exploataţii agricole.

Etapele de stabilire a normelor cu motivare tehnică. Elaborarea normelor cu motivare tehnică impune parcurgerea succesivă a o serie de etape:

- Etapa pregătitoare, care presupune: alegerea subiecţilor asupracărora se vor executa observaţiile de timp; pregătirea documentaţiei necesare (fişe de observaţie), organizarea acţiunii; identificarea şi măsurarea factorilor care influenţează mărimea normei;

- Etapa de elaborare a normelor reprezintă etapa care deţine ponderea în acţiunea de normare şi constă în: înregistrarea duratei operaţiilor şi codificarea acestora; prelucrarea datelor; determinarea normelor de muncă;

- Etapa de aplicare a normelor în care se includ activităţi privind: aplicarea pe o durată limitată a noilor norme elaborate; compararea normelor stabilite cu cele existente anterior, efectuarea unor eventuale corecţii şi stabilirea normelor definitive.

Metodele de stabilire a normelor cu motivare tehnică. Există mai multe metode de elaborare a normelor de muncă: metoda analitică-experimentală;

- metoda analitică de calcul;- metoda simplificată de normare.

A. Metoda analitică-experimentală de normare. Este metoda considerată ca cea mai completă, întrucât se bazează pe măsurători ample, cu caracter direct. Măsurarea timpului se face asupra a cel puţin 5 muncitori, fiecăruia revenindu-i una sau mai multe fişe de observare (fişe cronografice). în urma calculelor efectuate se determină, mai întâi, timpul normabil.

B. Metoda analitică de calcul constă în folosirea normativelor de timp pentru unele operaţii şi componente ale timpului de muncă, corespunzător caracteristicilor lucrării pentru care urmează să se calculeze norma de muncă, înregistrările se fac pe durata unui schimb de lucru, dar numai pentru categoriile de timp de bază şi ajutător. Metoda se utilizează mai ales pentru lucrările ce se execută mecanizat.

C. Metoda simplificată de normare. Metoda reprezintă o variantă a metodei analitice de calcul, deosebirea constând în faptul că înregistrările categoriilor de bază şi ajutorul se fac numai în anumite momente ale zilei, extrapolând apoi datele la întregul schimb de lucru. Pentru calcularea normei de muncă se utilizează aceleaşi formule ca şi în cazul metodei analitice de calcul.

53

Subiectul nr 23 Conceptul de decizie şi componentele sistemului decizionalÎn literatura de specialitate există unele păreri potrivit cărora în cadrul funcţiunilor conducerii

este inclusă şi cea de decizie, reprezentând activităţi prin care se precizează modalităţile de realizare a obiectivelor exploataţiei agricole, prin alegerea dintre diferite posibilităţi de acţionare a unei anumite variante.

Marea majoritate a informaţiilor care circulă pe verticală, de sus în jos, sunt decizii, informaţiile care circulă invers, de jos în sus, privesc realizările sarcinilor la diferite niveluri ierarhice.

Decizia reprezintă o linie de acţiune, aleasă dintr-o mulţime de posibilităţi, pentru îndeplinirea anumitor obiective.

Decizia poate fi definită ca un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune în scopul de a ajunge la un anumit rezultat, deci:

- pentru a decide într-o problemă trebuie să existe posibilitatea de alegere, adică cel puţin două alternative. Alternativele apar în funcţie de diferiţi factori.

- în al doilea rând, orice decizie presupune un proces raţional, conştient în alegerea soluţiei sau deciziei. Aceasta evidenţiază existenţa unor criterii de alegere şi mânuire a regulilor de logică. Deşi elementele de logică sunt importante, în procesul luării deciziilor intervin şi factori emoţionali, psihologici, subiectivi etc.

- în final, pentru a se lua o decizie trebuie să se definească obiectivul ce urmează a fi atins, în situaţia că nu există un obiectiv sau scop final, atunci nu este posibil să se ia o decizie, fiindcă aceasta ar apărea fără sens.

Prin urmare, decizia de conducere apare ca rezultat al unui proces conştient de opţiune între mai multe alternative de acţionare, urmărind atingerea eficientă a unuia sau mai multor obiective. Decizia, prin conţinutul şi consecinţele sale pentru exploataţia agricolă, reprezintă un act economic de atragere, combinare şi alocare a resurselor în procesele de producţie.

Calitatea deciziilor de conducere se asigură prin respectarea unor cerinţe, printre care cele mai importante sunt:

- cunoaşterea exactă a condiţiilor concrete în care se ia decizia;- fundamentarea ştiinţifică a deciziei, adoptarea ei în timp util, când se face simţită

necesitatea de către organele colective şi cadrele deconducere care au dreptul legal şi autoritatea de a lua decizii;

- respectarea strictă a legalităţii;- coordonarea corectă a deciziilor care se adoptă la diferite niveluri

ierarhice.

Adoptarea deciziilor de conducere presupune luarea în considerare a următoarelor elemente componente:- decidentul sau factorul de decizie, reprezentat de organele colective de conducere sau cadrele de conducere de pe diferite niveluri ierarhice; - obiectivul şi obiectivele (criteriile) urmărite prin adoptarea deciziilor; - mulţimea alternativelor sau variantelor posibile de acţiune pentruatingerea obiectivelor urmărite;- mulţimea stărilor naturii;- mulţimea consecinţelor alternativelor;- utilitatea fiecărei consecinţe.

TIPOLOGIA DECIZIILOR

După criteriul factorului timp care se corelează şi cu nivelul ierarhic la care se iau deciziile, se disting deciziile strategice, deciziile tactice şi deciziile curente sau operative.

Deciziile strategice se referă la probleme mai importante şi la o perioadă mai lungă de timp. Acestea au în vedere precizarea obiectivelor generale de perspectivă, reorganizarea exploataţiilor agricole şi a compartimentelor operaţionale şi funcţionale etc. Deciziile strategice presupun studierea mediului (a variabilelor necontrolabile), formularea strategiilor şi definirea

54

mijloacelor de realizare. Exemplu: pentru dezvoltarea producţiei viticole se impune o cunoaştere a cerinţelor pieţei interne în viitor (ce cantitate de struguri de masă, ce cantitate de vin; ce vinuri se solicită în funcţie de tărie, culoare etc.), precum şi relaţiile de comerţ exterior, în general, un plan strategic este adaptabil şi revizuibil.

Deciziile tactice sau de rutină se referă la activitatea curentă. De exemplu, se stabileşte că aprovizionarea cu furaje la un complex de creştere a păsărilor trebuie să se facă atunci când se ajunge la un anumit stoc de magazie, prestabilit; că începerea însămânţării porumbului se face când în sol se realizează o temperatură de 8-9°C la adâncimea de semănat etc.

Deciziile curente sau operative privesc realizarea concretă a sarcinilor de producţie şi reprezintă o continuare a deciziilor tactice. Exemplu: repartizarea lucrărilor agricole pe agregate, repartizarea agregatelor de însămânţat pe sole etc.

Deciziile de corecţie se referă la oricare din cele trei tipuri de decizii prezentate şi se iau cu scopul de a corecta devierile, când apar situaţii noi etc.

Deciziile colective se iau de organele colective de conducere şi se referă la aspectele esenţiale ale activităţii exploataţiei agricole, cuprinzând toate deciziile strategice şi o parte din deciziile tactice.

Deciziile individuale se adoptă de către cadrele de conducere de pe diferite niveluri ierarhice şi cuprind deciziile curente sau operative, precum şi o parte din deciziile tactice.

Indiferent de tipul deciziei de conducere, ele trebuie să se încadreze în ansamblul sistemului de conducere al exploataţiei agricole şi al economiei naţionale. Din acest punct de vedere, deciziile prezintă:-o latură endogenă;-o latură exogenă.

Latura endogenă a deciziei este reprezentată de aportul conducerii exploataţiei agricole la soluţionarea obiectivelor în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea exploataţia agricolă.

Raportul dintre latura endogenă şi exogenă variază în funcţie de tipul deciziilor şi nivelul ierarhic la care se iau. La deciziile strategice predomină latura exogenă, iar la deciziile tactice prezintă o pondere mai mare latura endogenă.

ETAPELE PROCESULUI DECIZIONAL

Toate activităţile din exploataţiile agricole se desfăşoară pe bază de decizii. Nici o acţiune nu trebuie să aibă loc fără a fi luată anterior o hotărâre sau o decizie.

Elaborarea deciziei de conducere apare ca rezultat al unui proces decizional. Pentru desfăşurarea normală a activităţii, este necesar să fie bine pusă la punct acţiunea de elaborare, transmitere şi executare a deciziilor.

Ca urmare, în elaborarea deciziilor se disting trei etape principale, şi anume:-etapa de pregătire a deciziei -etapa alegerii soluţiei optime;-etapa aplicării deciziei.

Pregătirea deciziei constituie prima etapă importantă, care cuprinde mai multe faze, astfel:-strângerea informaţiilor;-analiza informaţiilor;-implicaţiile deciziei;-aprecierea situaţiei decizionale şi sesizarea necesităţii de a se luadecizia;-formularea scopului urmărit prin adoptarea deciziei şi elaborareavariantelor de decizii.

Felul informaţiilor depinde de problema în care trebuie să se ia o decizie.Analiza informaţiilor presupune ordonarea lor în funcţie de importanţă. Cercetarea implicaţiilor pe care le au deciziile în activitatea exploa-taţiilor agricole ridică

probleme mai numeroase atunci când este vorba de decizii strategice, de cele privind personalul etc.Elementele care se referă la problema în care trebuie luată o decizie şi care rezultă din

analizele efectuate în prealabil servesc la elaborarea variantelor posibile. Fiecare variantă constituie o alternativă pentru atingerea obiectivului propus, deosebită prin componenţa şi rezultatele finale.

Majoritatea activităţilor în care trebuie luate decizii în exploataţiile agricole sunt susceptibile de a fi abordate în mai multe alternative, datorită particularităţilor cadrului natural variat în care au

55

loc probleme şi condiţiile de risc şi incertitudine din agricultură.Etapa a doua de alegere a soluţiei optime şi adoptarea deciziei este hotărâtoare în procesul

luării deciziilor. Pentru alegerea soluţiei optime este necesar să se stabilească mai multe variante sau soluţii de dezvoltare a problemei.

Procesul de hotărâre implică aprecierea fiecărei situaţii prin prisma soluţiei - consecinţă: „Dacă se va aplica soluţia A se va obţine rezultatul B".

Alegerea soluţiei optime depinde de problemă, condiţii, criteriul pe care se bazează alegerea (optimist, pesimist etc.), de faptul dacă decizia se ia în condiţii de certitudine, de risc sau incertitudine. Chiar în cadrul aceleiaşi probleme, o soluţie nu poate fi optimă pentru toate situaţiile. Decizia trebuie să fie formulată clar în ceea ce priveşte problema, scopul, mijloacele, termenele şi responsabilităţile.

Deciziile pot fi luate de persoane sau indivizi şi în colectiv de grupuri de persoane. Se înţelege că nu este nevoie ca toate deciziile să fie luate de grupuri de persoane, ci unele pot fi luate de persoane fizice. Luarea deciziilor de către persoane se bazează pe principiul delegării de autoritate.

Delegarea dreptului de a lua decizii are importanţă pentru organul care se află în vârful piramidei ierarhice, dar şi pentru exploataţia agricolă. Va fi greu ca un manager să ia decizii personale sau prin organul colectiv, pentru toate problemele, din toate compartimentele operaţionale şi funcţionale. Chiar dacă ar dori să cunoască tot ce se întâmplă, toate aspectele etc., dorinţa rămâne numai în sfera bunelor intenţii. Dacă se va ocupa de toate aspectele se poate întâmpla să amestece probleme mari cu cele mici şi să scape din vederea problemele principale, esenţiale pentru exploataţia agricolă.

Delegarea dreptului de a lua decizii prezintă o serie de avantaje, care vin în sprijinul aplicării acestui principiu. Luarea în colectiv a deciziilor constituie o necesitate, cu cele mai multe avantaje. Pentru luarea în colectiv a deciziilor este posibil şi necesar, ca la unele şedinţe ale organului colectiv să fie invitate şi persoane care nu fac parte din organul respectiv. Uneori se pot constitui colective ad-hoc, cu caracter de comisii, colective de studiu etc.

Această etapă cuprinde fazele de analiză comparativă a variantelor prin prisma criteriilor şi, respectiv, a consecinţelor sau rezultatelor scontate, a posibilităţilor de aplicare în practică a factorului timp, precum şi adoptarea propriu-zisă a variantei care corespunde cel mai bine condiţiilor concrete şi asigură realizarea optimă a obiectivului urmărit prin decizia luată.

Etapa finală de aplicare a deciziei are scopul de a transforma decizia de acţiune, în acest sens, trebuie formulată clar, complet şi explicit dispoziţia de execuţie, transmisă în timp util, nominalizaţi executanţii cu precizarea răspunderilor, urmărirea şi controlul execuţiei, conform succesiunii procesului decizional .

Aplicarea deciziei începe cu transmiterea acesteia către cei care răspund de aplicare şi către cei care participă nemijlocit la executarea ei.

Aplicarea corectă a deciziilor impune ca acestea să ajungă cu ce le-a fost stabilit, la nivelurile ierarhice unde urmează să fie aplicate.

Alegerea modului de transmitere a deciziilor, în scris sau verbal, depinde de nivelul ierarhic, de conţinutul deciziilor, de cei cărora le sunt adresate etc. De asemenea, o decizie nu trebuie să parcurgă întregul circuit în aceeaşi formă. Şefului de fermă i se pot transmite decizii în scris sau verbal, în schimb, el nu poate să le transmită în scris lucrătorilor din fermă, ci doar verbal.

Modul principal de desfăşurare a procesului decizional este valabil pentru toate tipurile de decizii. Parcurgerea integrală a tuturor etapelor şi fazelor depinde de conţinutul şi sfera de cuprindere a problemelor, mai ales, în cazul deciziilor strategice.

Optimizarea deciziilor de conducere în exploataţiile agricole trebuie să se facă la nivelul exploataţiilor economice ca microsistem al agriculturii şi la nivelul sistemelor supraordonate, specifice dezvoltării agriculturii judeţului, precum şi agriculturii în ansamblu sau naţional.

METODE ŞI MODELE DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR ÎN CONDIŢII DE CERTITUDINE, RISC ŞI INCERTITUDINE

56

Ţinând seama de caracterul mediului ambiant, de gradul de cunoaştere a posibilităţilor realizării consecinţelor prevăzute, deciziile pot fi a-doptate în condiţii:-de certitudine,-de risc,-de incertitudine.

Deciziile se iau în condiţii de certitudine în cazul în care elementele procesului de producţie sunt de tipul variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, evoluţia lor putând fi anticipată cu exactitate. Fiecărei modalităţi de acţionare a decidentului, concretizată în adoptarea unei variante de soluţie, îi corespunde în asemenea situaţie o singură consecinţă şi un singur rezultat posibil, în exploataţiile agricole, aria deciziilor luate în condiţiile de certitudine este relativ restrânsă, introducerea şi generalizarea rezultatelor programului tehnico-ştiinţific contribuind însă la mărirea gradului de certitudine a deciziilor.

In cazurile de decizii multidimensionale, se determină utilitatea consecinţelor pentru fiecare criteriu, se însumează utilităţile, iar decizia se ia după mărimea criteriului-sinteză. O problemă esenţială pentru decident este stabilirea coeficienţilor de importanţă pentru fiecare criteriu.

Situaţia cea mai dificilă în luarea unei decizii multidimensionale, cu mai multe obiective sau criterii, constă în stabilirea coeficienţilor, aprecierea corectă a fiecărui criteriu, în funcţie de condiţii. De mai multe ori, se procedează la stabilirea acestor coeficienţi pe bază de test, prin consultarea unor colective largi de specialişti.

Producţia agricolă, cu toate progresele ştiinţei, este supusă încă acţiunii factorilor naturali cu caracter aleatoriu. Aceasta face ca un număr mare de decizii să se ia în condiţii de risc şi incertitudine. Pentru asemenea condiţii este caracteristic faptul că fiecărei variante de soluţie îi pot corespunde mai multe consecinţe posibile, iar materializarea lor se estimează în termeni probabilistici.

Luarea deciziilor în condiţii de risc este legată de posibilitatea apariţiei unui fenomen nefavorabil privind producţia agricolă (grindină, îngheţuri, secetă, inundaţii, epizootii, brume, incendii etc.). Modul său de manifestare, consecinţele sale negative sunt cunoscute, dar nu pot fi pre-văzute cu exactitate locul şi momentul apariţiei, în urma prelucrării datelor statistice privind frecvenţa evenimentelor meteorologice din zonă se pot obţine informaţii privind probabilitatea apariţiei acestor fenomene. Prin urmare, în situaţiile de risc deciziile se adoptă recurgând la compararea speranţelor matematice ale consecinţelor diferitelor alternative de decizie şi adoptarea celei care corespunde speranţei matematice mai avantajoase, care reprezintă valoarea medie a unei variabile aleatoare cu o anumită distribuţie a posibilităţilor de apariţie şi care duce la diminuarea riscului cauzat de aceste fenomene.

Luarea deciziilor în condiţii de incertitudine se deosebeşte de risc prin aceea că nu poate fi supusă determinărilor cantitative şi nu se cunoaşte probabilitatea de apariţie a factorilor aleatori care o provoacă, în acest caz, nu se mai poate lua ca element de orientare pentru adoptarea unei anumite variante valoarea speranţei matematice, ci se recurge la aplicarea unor concepte din teoria jocurilor strategice. Există mai multe reguli sau criterii care se pot aplica în condiţii de incertitudine pentru precizarea modalităţii de opţiune a decidentului Pentru luarea deciziilor în condiţii de incertitudine au fost stabilite mai multe reguli, astfel:

Regula pesimistă sau a prudenţei (criteriul Wald) se foloseşte în stabilirea utilităţii minime pentru fiecare alternativă şi apoi alegerea acelei alternative a cărei utilitate minimă este maximă faţă de celelalte, pentru jucătorul maximizant.

Regula optimistă (Hurwicz) constă în a lua în considerare o probabilitate pentru cazul cel mai avantajos (coeficientul optimist) şi diferenţa de probabilitate pentru celelalte stări ale naturii (p;, i=2,3,...,n), în aşa fel ca PI+ p; = 1. Cu ajutorul acestor coeficienţi, se determină unitatea-sinteză, ca şi în condiţii de risc. Singura diferenţă faţă de condiţiile de risc este faptul că aici probabilitatea se stabileşte de decident, subiectiv, fără date statistice care să fie luate în calcul.

Regula regretului minim (Savage). După această regulă, decizia se ia în funcţie de mărimea diferenţei dintre rezultatul cel mai bun şi cel mai slab la fiecare alternativă studiată.

57

Regula lui Laplace consideră că stările naturii sunt echiprobabile, adică fiecărei stări i se acordă coeficientul de probabilitate de 0,5, atunci când sunt două stări ale naturii, de 0,33 la 3 stări ale naturii etc.

Indiferent de tipologia deciziilor şi de condiţiile în care se adoptă, fiecare decizie trebuie să aibă la bază o temeinică fundamentare ştiinţifică.

În acest scop se poate recurge la metode clasice, dintre care cea mai utilizată" este metoda normativă-constructivă şi la metode ale cercetării operaţionaie, dintre care cele mai folosite sunt programarea liniară metoda „planning" care utilizează unele elemente ale programării liniaiare; metode bazate pe teoria grafelor (în special metodele CPM şi MPM).

Metoda drumului critic (CPM) sau metoda potenţialelor Metra (MPM) poate fi utilizată la fundamentarea deciziilor privind repartizarea resurselor materiale şi de forţă de muncă pe activităţi în perioadele interne de lucrări, eşalonarea în bune condiţii a reparaţiilor la tractoare şi maşini agricole. Metoda „planning" se foloseşte la fundamentarea deciziilor privind stabilirea structurii suprafeţelor însămânţate din fermă. Programarea liniară se aplică la fundamentarea deciziilor privind optimizarea profitului de producţie a exploataţiilor agricole, a raţiilor furajere, a transporturilor etc.

Pentru fundamentarea deciziilor ce privesc alocarea şi utilizarea unor resurse, mai ales a celor de care exploataţia agricolă dispune în cantităţi limitate, se poate recurge la calculul diferenţial, pentru determinarea maximului şi a minimului unor funcţii economico-matematice, ca funcţii de producţie şi funcţii de profit.

Subiectul nr 25

Mărimea exploataţiei

CONCEPTE ŞI NOŢIUNI SPECIFICE

Extinderea progresului tehnic determină, în plan organizatoric, o concentrare şi o sporire a dimensiunii exploataţiei agricole ca răspuns la găsirea celui mai adecvat cadru de utilizare a tehnicii şi tehnologiilor moderne. Caracterizarea acestui proces complex este, în bună măsură, determinată de înţelegerea şi utilizarea corectă a noţiunilor cu care se operează.

Concentrarea trebuie înţeleasă, în primul rând, ca acţiune, şi se poate înfăptui pe cale intensivă sau extensivă. Calea intensivă înseamnă o acumulare succesivă prin investiţii suplimentare pe aceeaşi unitate de producţie şi intensificarea procesului de producţie, înfăptuirea concentrării pe cale extensivă vizează, de obicei, creşterea scării producţiei, adică o creştere a volumului mijloacelor de producţie (suprafaţă, animale, dotare tehnică etc.).

Mărimea caracterizează volumul ieşirilor din sistem şi se exprimă prin indicatorul venituri anuale, indicator care serveşte şi ca bază de impozitare. Mărimea este atât expresia gradului de intensivitate a procesului de producţie, cât şi a proporţiilor acesteia, în acelaşi scop se foloseşte şi noţiunea de marjă beneficiară, care exprimă masa absolută a profitului realizat de întreprinderea agricolă.

Dimensiunea sau scara producţiei este dată de suprafaţa de teren, de numărul de animale, de baza tehnică existentă etc. Cu aceeaşi accepţiune este folosită şi capacitatea de producţie, care este, de fapt, expresia concretă a dimensiunii. Sub incidenţa extinderii progresului tehnic în agricultură, s-a conturat, ca o preocupare cu semnificaţii aparte, determinarea scării optime a producţiei.

Ca fenomen obiectiv, dimensiunea exploataţiei reclamă găsirea răspunsurilor adecvate cu privire la starea sa optimă. Ea poate fi determinată în funcţie de o serie de criterii tehnice şi economice, la un anumit nivel de dezvoltare a forţelor de producţie.

Proporţiile producţiei influenţează eficienţa utilizării bazei tehnico-materiale a exploataţiei agricole. Pe baza cunoaşterii acestui adevăr general, în procesul de dimensionare optimă, trebuie determinate pragurile (limitele) între care poate fi utilizată baza tehnico-materială în modul cel mai eficient. Desigur, procesul dimensionării nu poate fi rezolvat în mod unilateral, fiind absolut necesar să se considere ansamblul factorilor care, într-un mod sau altul, determină nivelul producţiei şi rentabilitatea sa, dar şi factorii de ordin social. Prin această prismă, poate fi considerată drept optimă

58

acea dimensiune a unităţii agricole care permite, pentru o etapă dată, utilizarea cât mai completă a fac-torilor de producţie, obţinerea unor producţii cu un înalt grad de profitabilitate.

Aşadar, dimensiunea rămâne o componentă esenţială a mărimii exploa-taţiei agricole. Ea este expresia cantitativă a mărimii, condiţionând totodată exteriorizarea aspectelor calitative (performante) în cadrul proceselor de producţie, în funcţie de profil, dimensiunea se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori:-suprafaţa de teren agricol;-efectivul de animale;-mărimea capitalului fix etc.

METODOLOGIA DIMENSIONĂRII OPTIME, A EXPLOATAŢIEI AGRICOLEPrincipial, dimensiunea optimă este acea dimensiune care asigură introducerea progresului

tehnic, generalizarea tehnologiilor moderne, ceea ce are drept urmare reducerea costurilor unitare sau creşterea profitului unitar (marja beneficiară standard). Se pune însă întrebarea: care sunt limitele raţionale până la care se pot extinde proporţiile producţiei?

Din punct de vedere economic, cercetările cu privire la determinarea dimensiunii optime (a domeniului optim) se bazează pe adevărul demonstrat că evoluţia cheltuielilor unitare de producţie (specifice) în raport cu dimensiunea pot fi constante şi variabile. La rândul lor, cheltuielile variabile, după sensul evoluţiei în raport cu dimensiunea, sunt:

-descrescătoare în raport cu dimensiunea (amortisment specific);-crescătoare în raport cu dimensiunea (cheltuieli de transport).

Funcţia care materializează rezultanta costurilor unitare depinde de evoluţia celor trei grupe de cheltuieli, în raport cu dimensiunea, şi de raportul dintre ele. De altfel, identificarea dimensiunii optime implică, în primul rând, obţinerea informaţiei care reflectă exteriorizarea fenomenului economic în raport cu dimensiunea. Această informaţie poate fi obţinută, după anumite reguli, din activitatea curentă de producţie sau prin proiectare.

De asemenea, identificarea dimensiunii optime presupune folosirea unor instrumente metodologice adecvate. Literatura de specialitate menţionează, în acest sens, diferite metode precum: metoda grupării statistice, metoda variantelor logice constructive, metoda ajustării analitice etc. La o analiză obiectivă este însă evident faptul că toate acestea sunt etape distincte în cadrul aceleiaşi metode.

Aşadar, sub aspect metodologic, determinarea dimensiunii optime se reduce la o problemă tipică de extrem. Realizarea acestui deziderat se înfăptuieşte în mai multe etape distincte.

Pornind de la adevărurile general valabile, unanim acceptate, privind evoluţia costurilor unitare în raport cu dimensiunea, se impune exprimarea acesteia în forma unei curbe de cost mediu şi determinarea optimului ca extrem al funcţiei de cost mediu, în acest sens, într-o primă etapă, se pro-cedează la culegerea informaţiei. Pentru realizarea acestei etape este deosebit de importantă delimitarea corectă a colectivităţii întreprinderilor agricole. Adică, pentru a pune în evidentă influenţa factorului dimensiune, este necesar ca toate celelalte caracteristici, precum: cadrul natural-geografic, profilul etc., să fie relativ omogene. Numai în acest mod diferenţele de ordin economic pot fi puse pe seama factorului dimensiune.

Corespondenţa dintre dimensiune şi performanţa economică (cost unitar, profit unitar etc.) poate fi ilustrată grafic într-un sistem de axe rectangulare, prin materializarea norului de puncte. Această etapă de lucru este necesară, întrucât alura norului de puncte dă informaţii despre natura modelului teoretic, a funcţiei matematice, care va exprima, în medie, corespondenţa dintre dimensiune şi efectul economic. Cel mai adesea sunt recomandate funcţiile neliniare precum:-funcţia polinomială de gradul doi: y=a+bx=cx2 funcţia polinomială de gradul trei: y=a + bx + cx2 + dx3 funcţia exponenţială: y=abx funcţia hiperbolică: y=(a+b)/x.

După exprimarea opţiunii asupra unui anumit tip de model teoretic, se procedează la estimarea parametrilor modelului prin metoda ajustării analitice şi , în final , la determinarea extremului funcţiei, extrem care va reprezenta dimensiunea optimă în condiţiile concrete ale informaţiei prelucrate.

În ţara noastră, literatura de specialitate se recomandă dimensiuni orientative pentru subunităţile agricole de diferite profiluri.Astfel, se apreciază că dimensiunea medie a unei ferme profilate pentru culturi de câmp trebuie să fie de cel puţin 500 ha.

59

În cazul fermelor legumicole, dimensiunile recomandate sunt:- ferme specializate pentru

producerea legumelor 50 ha- ferme de seminceri

legume 25ha- sere industriale 6 ha- solarii reci 12 ha- solarii încălzite 5 ha

Pentru fermele pomicole se recomandă următoarele dimensiuni- ferme intensive 100 ha- ferme superintensive 50 ha- ferme în sistem clasic

150 ha- ferme de arbuşti şi căpşuni 40 ha- ferme pentru material săditor 20 ha

Pentru fermele viticole se recomandă următoarele dimensiuni:- ferme pentru struguri de masă în sistem intensiv 100 ha- ferme pentru struguri de masă în sistem clasic 120ha- ferme pentru struguri de vin 150 ha- ferme pentru producerea de portaltoi 50 ha- ferme pentru producerea materialului săditor 3 haÎn condiţiile noii structuri de proprietate din agricultura ţării noastre, dimensiunile

menţionate pot fi luate, în cele mai multe cazuri, ca nişte praguri limită spre care se poate tinde în timp, în cadrul exploataţiilor de tip asociativ. Este în afară de orice îndoială, însă, că stabilirea unui cadru organizatoric adecvat va trebui să constituie o problemă majoră şi în agricultura privată. Argumentul economic esenţial, în acest sens, îl constituie gradul exagerat de fărâmiţare a proprietăţii funciare, asemănătoare cu cea cunoscută în perioada interbelică .Realizarea unei asemenea fărâmiţări a proprietăţii funciare determină necesitatea diversificării opţiunilor pentru extinderea perimetrului exploataţiei agricole ca formă de exploatare. De altfel, evoluţia unor asemenea tendinţe este deja vizibilă în structura formelor organizatorice de exploatare a pământului. Predominante sunt gospodăriile individuale cu o dimensiune medie foarte mică (1,96 ha), alături de care pot fi menţiona ic asociaţiile fa-miliale simple şi asociaţiile cu personalitate juridică .

Subiectul nr 26 Managementul resurselor financiare( caracteristici şi atribuţii specifice, trăsaturile

mecanismului financiar, bugetul de venituri şi cheltuieli, Bilanţul exploatatiei agricole , mecanismul finantarii şi creditarii)

CARACTERISTICI ŞI ATRIBUŢII SPECIFICE

Managementul financiar este integrat în funcţiunea financiar - contabil a întreprinderii agricole. El poate fi definit ca o funcţiune a cărui scop constă în asigurarea întreprinderii agricole cu fonduri necesare şi în exercitarea controlului cu privire la reabilitarea activităţilor desfăşurate. De alt-fel, atribuţiile principale ale managementului financiar sunt:

- organizarea compartimentului financiar şi a sistemului sau de gestiune;- consolidarea financiară a întreprinderii agricole prin instituirea unui sistem adecvat

de capitaluri;-controlul modului de folosire a patrimoniului şi de realizare a veniturilor.Managementul financiar reprezintă prerogativa directorului economic sau a contabilului şef,

acolo unde funcţia acestuia nu s-a transformat în director economic. Contabilul şef sau - după caz - directorul economic, prezintă managerului general propuneri temeinice de dezvoltare a politicii

60

financiare. Propunerile sale vizează, în principal, modalităţile concrete de supraveghere a funcţiei financiar-contabile, incluzând operaţiuni privind: încheierea bilanţului, relaţiile bancare, previziunea, încasările şi plăţile, formarea şi utilizarea capitalurilor etc. O dimensiune esenţială a managementului financiar o reprezintă elaborarea planurilor financiare pentru a asigura procurarea capitalurilor necesare derulării şi reluării proceselor de producţie.

Pentru rezolvarea concretă şi operativă a sarcinilor ce revin managementului financiar, se organizează un compartiment financiar (serviciu sau birou, având următoarele diviziuni funcţionale: planificarea financiară;-decontări fără numerar;-ordonanţarea actelor referitoare la încasări şi plăti;-încasări şi plăti;-preţuri şi tarife;-analiza economică;-control financiar intern.

TRĂSĂTURILE MECANISMULUI FINANCIARExercitarea managementului financiar în cadrul întreprinderii agricole presupune existenta şi

utilizarea unui sistem financiar adecvat. Mecanismul financiar reprezintă tehnologia specifică de lucru, formată din metode şi instrumente managerial-financiare. Elementele componente ale meca-nismului financiar sunt:

- metode şi instrumente necesare culegerii, stocării şi prelucrării informaţiilor;

- metode şi instrumente necesare repartiţiei financiare a rezultatelorîntreprinderii;

-metode şi instrumente necesare adoptării şi realizării deciziilor.Trăsăturile mecanismului financiar reprezintă, în esenţă, reglementări de ordin juridic prin care se conturează cadrul legal de exercitare a managementului financiar, între acestea pot fi enumerate:

a) Autonomia economico-financiară a întreprinderii, care reprezintă ansamblul drepturilor de natură tehnică, economică şi administrativă prin care unităţile agricole îşi pot valorifica, prin propriul act de voinţă, rezultatele. Autonomia este efectivă şi se poate materializa prin faptul că în treprinderea are personalitate juridică, mijloace de producţii proprii şi forţă de muncă specializată, întreprinderile elaborează plan de producţie, buget de venituri şi cheltuieli, încheie bilanţ, are cont la bancă şi ţine evidenţa contabilă. Autonomia tehnică, economică şi administrativă se reflectă îndreptul de a adopta decizii cu privire la stabilirea obiectivelor producţiei şi a modalităţilor lor de înfăptuire, cu privire la modalităţile de valorificare a producţiei şi de aprovizionare, cu privire la repartizarea profitului etc.

Cointeresarea şi răspunderea materială se referă la drepturi şi obligaţii care privesc deopotrivă părţile controversate, adică atât întreprinderea cât şi salariaţii. Cointeresarea întreprinderii înseamnă dimensionarea optimă a fondurilor proprii prin sistemul de finanţare şi creditare, prin repartizarea profitului net şi prin sistemul preţurilor de vânzare a produ selor şi serviciilor. Cointeresarea salariaţilor se realizează prin salarizare, prin sistemul de premiere, prin dividende etc. Răspunderea unităţii se referă la respectarea obligaţiilor contractuale faţă de salariaţi, la necesitatea păstrării şi utilizării eficiente a mijloacelor de producţie, la respectarea disciplinei financiare. Răspunderea salariaţilor vizează obligaţia personalului angajat de a întreţine şi a exploata, în condiţii optime, mijloacele de producţie, evidenţiind modalităţile de recuperare a eventualelor daune provocate prin neglijenţă şi/sau incompetenţă.

c) Controlul financiar circumscris acţiunii de urmărire a realizării planului de producţie, a bugetului de venituri şi cheltuieli şi de rambursare a creditelor. Controlul financiar se realizează prin tehnici şi metode diverse, între care pot fi amintite:-observarea directă;-rapoarte scrise;-auditurile financiare şi manageriale;-bugetele.

BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELIBugetul de venituri şi cheltuieli este un instrument de baza al managementului financiar, al

analizei şi controlului. El oferă managerului general posibilitatea de a cunoaşte mijloacele financiare şi modalităţile de acţiune pentru creşterea eficientei economice.

Din punct de vedere al structurii, bugetul de venituri şi cheltuieli este conceput în forma balanţieră, cuprinzând partea de venituri şi cheltuieli. Bugetul» conţine, de asemenea, rezultatele

61

financiare (profitul de repartizarea acestuia).BILANŢUL EXPLOATAŢIEI AGRICOLE

Dacă bugetul reprezintă un instrument de programare a strategiei financiare întreprinderii agricole, bilanţul reflectă rezultatele de-a lungul unui exerciţiu financiar. Bilanţul, ca instrument al managementului financiar, reflectă corelaţia dintre mijloacele economice şi sursele de formare ale acestora, fiind structurat în două părţi distincte: - partea I „Activ";- partea II „Pasiv".

În activul bilanţului se înregistrează mijloacele economice după componenţa lor materială şi după destinaţia lor în cadrul proceselor economice, iar la pasiv se înscriu mijloacele economice după sursele de formare ale acestora. Pasivul oglindeşte obligaţiile întreprinderii faţă de bănci, stat şi alţi agenţi economici.

Pe baza bilanţului se poate stabili dinamica unor indicatori de bază care caracterizează situaţia economico-financiară a întreprinderii, între care pot fi amintiţi:

- creşterea capitalului propriu;- gradul de dotare cu mijloace fixe şi uzura acestora;- evoluţia cheltuielilor, a veniturilor şi profitului;- evoluţia drepturilor şi obligaţiilor întreprinderii faţă de terţe persoane.

Situaţia financiară a întreprinderii pe exerciţiul în curs este redată prin conturile de exploatare, care reprezintă oglinda raportului dintre cumpărări-cheltuieli, pe de altă parte, şi vânzări - încasări, pe de altă parte. Soldul conturilor de exploatare preluat din contul profit şi pierdere reprezintă rezultatul exerciţiului financiar al anului în curs.

Principiul gestiunii economice obligă unităţile agricole să acopere cheltuielile, inclusiv dobânzile, din venituri şi să realizeze profit. Prin diferenţa dintre veniturile exploataţiei agricole şi cheltuielile aferente veniturilor rezultă profitul brut. În urma diminuării profitului brut cu impozitul pe profit, rezultă profitul net.

Profitul realizat la nivelul unei unităţi agricole poate fi rezultatul:- inovaţiile permanente ale echipei manageriale în colaborare cu specialiştii şi

salariaţii întreprinderii;- managementului aplicat cu talent, artă şi discernământ;- speculaţiilor comerciale, promovate prin valorificarea factorilor conjuncturali,

favorabili vânzării produselor şi serviciilor.Masa profitului dă informaţii globale despre gradul de rentabilitate a unităţii agricole.

Aspectul calitativ este caracterizat de rata rentabilităţii. Din această cauză, un obiectiv major al managementului financiar îl reprezintă urmărirea raportului dintre masa profitului absolut şi masa cheltuielilor ocazionate de derularea procesului de producţie.

Managementul financiar stabileşte, de asemenea, repartizarea profitului net. în funcţie de strategia adoptată de echipa managerială, se stabilesc proporţiile de alocare ale profitului net pentru fondul de dezvoltare a unităţii, respectiv pentru cointeresarea salariaţilor unităţii şi a acţionarilor.

FALIMENTULRentabilitatea este o cerinţă fundamentală a existenţei şi supravieţuirii unităţilor agricole în

condiţiile economiei de piaţă, în acest context, făli mentul este consecinţa precarităţii financiare a întreprinderii agricole ajunsă în situaţia de a nu-şi mai putea acoperi cheltuielile efectuate din veniturile proprii.

Falimentul reprezintă o procedură juridică ce se instituie în condiţiile încetării plăţilor unei unităţi economice către creditorii săi. Prin faliment se urmăreşte onorarea drepturilor creditorilor asupra unităţii falimentare.

Declararea stării de faliment a unei unităţi este posibilă numai prin ilustrarea condiţiilor care demonstrează o asemenea stare. Aceste condiţii sunt de două speţe distincte:

a) Condiţii de fond:-debitorul să efectueze acte de comerţ în nume propriu;--existenţa stării de încetare a

plăţilor, insolvenţa cauzată de degradarea economică.

62

b) Condiţii de procedură, care constau în pronunţarea de către instanţa judecătorească a stării de faliment, în urma constatării faptului că sunt îndeplinite condiţiile de fond.

Procedura de faliment poate fi declanşată de:-unitatea economică prin procedură proprie - director, administrator;-de către creditorii unităţii economice;

-de tribunal, prin autosesizare, în cazul bancrutei simple sau bancrutei frauduloase (falsuri în gestionare).

În cazul declanşării procedurii de faliment sunt necesare următoarele operaţii:-declararea stării de încetare a plăţii;-depunerea contului de profit şi pierderi;-depunerea bilanţului.

De asemenea, se înregistrează, la instanţa de judecată, cererea de declarare a falimentului, care verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi ia hotărârea care se face publică în presă.

Hotărârea judecătorească asupra falimentului produce o serie de efecte cu caracter obligatoriu, cum ar fi:

Efecte nepatrimoniale, care pot viza starea de libertate a falitului (cazul fraudei) sau decăderea din unele drepturi, cum ar fi cele de a fi ales sau de a fi mandatar.

Efecte patrimonial, care se referă la pierderea dreptului de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor aflate în posesia sa la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, la încetarea activităţii comerciale, la suspendarea contractelor neonorate, la suspendarea curgerii dobânzilor pentru datoriile falitului.

Administrarea falimentului se asigură de către judecătorul sindic şi urmăreşte:-constatarea, conservarea şi înregistrarea activului;-evaluarea pasivului;-găsirea unor soluţii rezonabile şi amiabile pentru satisfacerea obligaţiilor faţă de creditori într-o eşalonare cronologică, elastică sau lichidareaactivului şi plata imediată a creditelor în cazul în care o soluţie amiabilănu este posibilă.

Posibilitatea producerii falimentului trebuie să fie sesizată din timp de către conducerea unităţii economice. Dacă un asemenea deznodământ este iminent, atunci este recomandabil ca echipa managerială să declanşeze procedura de faliment pentru ca administrarea falimentului să permită satisfacerea obligaţiilor faţă de creditorii prin vânzarea acţiunilor.

Dacă procedura de faliment este declanşată de creditori sau de tribunal, iar directorul, considerat falit, nu împărtăşeşte un asemenea statut, atunci el poate să depună un moratoriu la instanţa judecătorească. Moratoriu este o formă juridică prin care instanţa de judecată suspenda executarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a avea câştig de cauză, falitul trebuie să dovedească faptul că încetarea plăţilor se datorează unor evenimente conjuncturale pasagere - neimputabile lui - şi să dovedească solvabilitate, în prezenţa unor asemenea dovezi, instanţa poate stabili durata moratoriului pentru cel mult 6 luni, timp în care debitorul este obligat să stingă obligaţiile prin plăţi.

MECANISMUL FINANŢĂRII ŞI CREDITĂRII

Managementul financiar al unităţii agricole trebuie să asigure procurarea resurselor financiare, precum şi o politică financiară care să asigure o structură financiară echilibrată şi benefică. Aceste atribuţii sunt esenţiale pentru că de disponibilitatea resurselor financiare depinde procurarea şi existenţa celorlalte resurse ale unităţii, precum baza tehnică, resursele materiale, forţa de muncă etc.

Relaţiile financiare din agricultură prezintă o serie de trăsături specifice, provenind din particularităţile producţiei agricole, între care pot fi amintite:-pământul, ca mijloc de producţie, nu se amortizează;-sezonalitatea produselor la culturile de câmp generează o sezonali tate a cheltuielilor de producţie şi - implicit - elemente specifice ale finanţării, creditării, decontării şi rambursării; -viteza de rotaţie a capitalului circulant este mică datorită duratei maria ciclurilor de producţie;-cheltuielile pentru un produs se efectuează, adesea, pe doi ani calendaristici;-sunt necesare stocuri şi rezerve mai mari de materiale întrucât tehnologiile trebuie ajustate din mers,

63

în funcţie de producerea unor factori aleatori. Astfel, unele situaţii pot impune reînsămânţarea unor suprafeţe sau suplimentarea dozelor de îngrăşăminte sau suplimentare tratamentelor etc.

Resursele financiare diferă în funcţie de căile de procurare, de condiţiile de obţinere şi de durata lor de folosire. Potrivit acestor criterii pot fi întâlnite următoarele modalităţi de construire a resurselor financiare.

a) Creşterea capitalului social prin aport de numerar. Este o cale folosită în mod obişnuit de un .tăţile mari, care au acţiune pe piaţa financiară şi pentru care publicul sub;crie datorită garanţiilor pe care le oferă o asemenea unitate economică. Aceasta este, de fapt, calea creşterii capitalului prin subscripţie.

b) Autofinanţarea unităţilor agricole este reprezentată de amortizările din perioada de referinţă, de profitul nedistribuit, de sumele provenite din vânzarea de active, prin sumele rezultate prin accelerarea rotaţiei stocurilor, de creşterile de provizii de la un exerciţiu la altul.

c) împrumuturile pe termen lung şi mediu reprezintă o formulă de completare a resurselor de finanţare practicată de unităţile economice mici şi mijlocii. Pentru a se putea bucura de deschiderea unei linii de credit, unitatea trebuie să îndeplinească o serie de condiţii între care pot fi amintite:

-unitatea economică să nu fie îndatorată peste o limită care o poate face insolvabilă;-împrumutul solicitat să nu reprezinte decât o parte din fondurile necesare finanţării investiţiilor;-unitatea nu poate deschide linie de credit pentru obiective de investiţii deja amorsate etc.

d) Creditele pe termen scurt constituie surse de finanţare folosite pe o durată de până la un an şi sunt destinate să asigure unităţii agricole echili brarea trezoreriei deficitare. Ele sunt acordate pentru nevoi temporare ale unităţilor agricole, pentru constituirea stocurilor de îngrăşăminte, seminţe,piese de schimb, carburanţi etc.

Creditele pe termen scurt, dar şi cele pe termen mediu şi lung, ocupă o pondere foarte mare în acoperirea cheltuielilor de producţie şi de investiţii efectuate de unităţile agricole. Datorită insuficienţei resurselor pro prii şi a inflaţiei ridicate, ponderea dobânzilor aferente creditelor depă-şeşte, în multe cazuri, jumătate din cheltuielile de exploatare.

e) Leasing-ul reprezintă un sistem de finanţare a investiţiilor prin care unitatea economică închiriază, pe un anumit termen, de obicei o perioadă corespunzătoare perioadei de amortizare a echipamentului, echipament necesar desfăşurării unei activităţi, de la o societate de leasing (unitate fi-nanciară specializată în asemenea operaţii). Conform contractului de leasing, societatea de leasing rămâne proprietară a echipamentului închiriat. La exprimarea contractului, unitatea economică beneficiară poate să reînnoiască contractul, să înapoieze echipamentul folosit sau să îl cumpere la un preţ convenabil. Pe perioada contractului, obligaţiile de întreţinere, de reparaţii şi cele de asigurare a echipamentului, revin în exclusivitate unităţii utilizatoare.

Subiectul nr 27

Organizarea terenului exploataţiilor agricole, concept,rol, forme

Organizarea teritoriului este elementul esenţial al managementului unităţilor (exploataţiilor) agricole prin crearea cadrului optim pentru desfăşurarea proceselor de producţie, prin stabilirea categoriilor de folosinţă a terenurilor, comasări de teren şi rectificări de hotare, amplasarea şi di-mensionarea fermelor (sectoarelor), organizarea categoriilor de folosinţă şi dimensionarea optimă a unităţii teritoriale de bază (sol, tarlale, parcele, drumuri etc.), asigurând cadrul stabil pentru folosirea completă şi raţională a resurselor funciare în corelare cu amenajările de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului) şi aplicarea unor sisteme raţionale de agricultură în contextul folosirii eficiente a dotării tehnice, capitalului şi a forţei de muncă.

Astfel, rolul managementului organizării teritoriului este acela de a realiza politica agrară şi

64

programul dezvoltării exploataţiilor agricole, concentrând atenţia asupra aspectelor organizaţionale în concordanţă cu profilul de producţie, particularităţile zonale, sistematizarea (amenajarea) teritoriului si localităţilor. Organizarea teritoriului exploataţiilor agricole are următoarele elemente componente:

• stabilirea (adaptarea) unu i profil în condiţiile specifice fiecărei unităţi,corelat cu baza de producţie şi posibilităţile de îmbunătăţire a structurii organizatorice (exploataţiei) şi subunităţilor de producţie (ferme,sectoare);

• amplasarea şi dimensionarea categoriilor de folosinţă;• amplasarea şi dimensionarea centrelor de producţie;• amplasarea şi dimensionarea reţelei de drumuri agricole;• organizarea terenului pe categorii de folosinţă, cuprinzând în principal

organizarea terenului arabil; organizarea terenului plantaţiilor de vii şi pomi; organizarea terenului păşunilor.

Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol la nivelul exploataţiilor agricole are rolul de a asigura concordanţa între resursele funciare, cerinţele ecologice şi dezvoltarea preconizată, în acelaşi timp, organizarea teritoriului este elementul esenţial al conducerii exploataţiilor agricole, creând canevasul pentru ordonarea, amenajarea, dotarea, echiparea, desfăşurarea optimă a proceselor de producţie şi utilizarea economică a factorilor de producţie.

Organizarea teritoriului unităţilor (exploataţiilor) agricole trebuie să asigure: punerea în valoare a tuturor resurselor funciare prin extinderea folosinţelor superioare pe baza lucrărilor de cadastru, lucrările de îmbunătăţiri funciare şi gospodărirea apelor; amplasarea şi dimensionarea cate-goriilor de folosinţă, astfel ca, fiecare formă de relief, fiecare categorie de teren să fie utilizată pentru a asigura maximum de producţie, cu minimum de cheltuieli; crearea bazelor teritoriale pentru dezvoltarea diferitelor ramuri de producţie (profilarea, concentrarea şi specializarea producţiei agricole), asigurând o corelare economică între resursele funciare, baza materială şi tehnologiile aplicate; stabilirea unor sisteme raţionale de agricultură pentru folosirea pământului, conservare şi ridicare continuă a fertilităţii solului şi prin crearea unor unităţi teritoriale (sole, tarlale, parcele) care să asigure în acelaşi timp aplicarea unitară a măsurilor şi lucrărilor agropedoameliorative, a tehnologiilor de producţie pentru obţinerea în condiţii economice a unor recolte sigure şi stabile; condiţiile pentru o bună organizare a proceselor de muncă şi tehnologice, înlăturând dezordinea în modul de cultură (dispersat, împestriţat) şi ridicarea eficienţei executării mecanizate a lucrărilor agricole şi a productivităţii activităţii agricole; amplasarea coordonată a tuturor dezvoltărilor viitoare, a reţelelor de dotare şi echipare tehnică; crearea unor unităţi (ferme) viabile şi eficiente prin utilizarea resurselor naturale, materiale şi umane într-un concept unitar, adecvat programelor naţionale şi locale; având în vedere ansamblul resurselor şi specificul teritoriului fiecărei localităţi (oraş, comună, sat) şi unităţi (exploataţii) agricole.

Acest concept de abordare a problemelor este rezultatul considerării dezvoltării producţiei agricole din ce în ce mai mult ca o cerinţă a armonizării condiţiilor naturale cu resursele economice. In aceste condiţii, organizarea şi amenajarea teritoriului se afirmă tot mai mult prin rolul pe care îl are în repartizarea şi funcţionarea mijloacelor de producţie, strâns legate de pământ, în procesul reproducţiei lărgite, ceea ce a generat de fapt rezolvarea concomitentă, în complex, a organizării spaţiale a pământului ca mijloc de producţie şi a utilizării celorlalte mijloace de producţie lucrările de îmbunătăţiri funciare şi gospodărirea apelor, centrele de producţie agricolă, drumurile de exploatare, sisteme de maşini şi tractoare etc., corespunzător planului de dezvoltare (profilare).

În acest concept subliniem că, stabilirea indicatorilor de profil are la bază orientarea generală, determinată pentru perspectivă a producţiei în fiecare unitate prin acţiuni de zonare şi profilare, care creează bazele specializării şi concentrării producţiei în concordanţă cu obiectivele stabilite pentru dezvol-tare, pe baza resurselor existente în fiecare unitate (fermă).

Astfel, organizarea şi amenajarea teritoriului apare strâns legată de planul de dezvoltare al unităţii (exploataţiei) agricole. De fapt, este vorba despre două laturi ale rezolvării unei singure probleme: proiectarea reproducţiei lărgite în unităţi într-o viziune de sinteză, în care organizarea

65

teritoriului asigură bazele teritoriale concrete pentru realizarea acestor indicatori. Aceasta se realizează în tripla relaţie a principalelor acţiuni: organizarea şi amenajarea teritoriului; bonitarea terenurilor; profilarea în corelare cu zonarea producţiei agricole, care permite aplicarea unor sisteme raţionale de agricultură la nivelul fiecărei unităţi şi ferme.

Evidenţiem că în etapa actuală şi aceea imediat următoare, organizarea şi amenajarea teritoriului, în cadrul fiecărei exploataţii agricole, se integrează în prevederile zonării producţiei agricole, prevederile programelor naţionale şi locale diferite pe zone şi la nivelul fiecărei unităţi, con-cretizate sub forma profilului de perspectivă.

Pe această bază, organizarea şi amenajarea teritoriului agricol trebuie să asigure valorificarea optimă a resurselor funciare, rezolvarea problemelor fiind de natură strict economică şi organizatorică, nemaifiind restricţii biologice, tehnice şi tehnologice, cu condiţia integrării într-o strategie a dezvoltării şi valorificării resurselor agriculturii la nivelul fiecărei ferme.

Ferma constituie unitatea de producţie de bază, din cadrul exploataţiilor agricole fără personalitate juridică, având o anumită suprafaţă de teren sau un anumit număr de animale de producţie, cu autonomie în organizarea producţiei şi utilizarea mijloacelor de producţie. Fermele pot fi specializate în producţia vegetală, animală sau mixte. Fermele vegetale cuprind mai multe ramuri sau culturi vegetale sau pot fi specializate: culturi de câmp, cultura furajelor, cultura orezului, cultura cartofului, cultura legumelor şi căpşunilor, semincere.

AMPLASAREA ŞI DIMENSIONAREA CATEGORIILOR DE FOLOSINŢĂ A TERENURILOR

Amplasarea şi dimensionarea categoriilor de folosinţă constă în analizarea suprafeţelor care vor fi destinate a fi folosite ca teren arabil, plantaţii de vii, plantaţii de pomi, păşuni şi fâneţe, păduri.

În acest proces, organizarea şi amenajarea teritoriului este activitatea esenţială pentru folosirea raţională a fondului funciar, integrând amplasarea şi dimensionarea categoriilor de folosinţă pentru: realizarea obiectivelor politicii agrare prin valorificarea integrală şi cu eficienţă a resurselor funciare; crearea premiselor pentru a asigura valorificarea, amenajarea şi creşterea potenţialului productiv al solurilor.

ORGANIZAREA TERENULUI CATEGORIILOR DE FOLOSINŢĂ AGRICOLĂ

Organizarea terenului arabil. Organizarea teritoriului arabil nu este o simplă lucrare de parcelare, ci soluţionarea unei probleme economice ,organizatorice complexe, de amplasare, stabilire a numărului şi suprafeţei asolamentelor, unităţilor de exploatare (sole, parcele, fâşii), drumuri de exploatare, astfel încât să se creeze condiţiile optime pentru folosirea completă a pământului, a dotării şi echipării tehnice.

Organizarea terenului arabil - respectiv a asolamentelor se realizează după ce s-au definitivat indicatorii de profit, dimensionarea ramurilor producţiei vegetale şi animale, amplasarea categoriilor de folosinţă, comasările de teren şi rectificările de hotare, stabilirea perimetrelor fermelor optim dimensionate, raţional amplasate şi delimitate, în organizarea terenului arabil, asolamentul reprezintă o măsură de bază a producţiei vegetale şi valoarea lui nu poate fi înlocuită prin nici o altă măsură, chiar dacă condiţiile de sol şi cultivare sunt optime.

În organizarea terenului arabil al exploataţiilor agricole în ansamblu, importantă este amplasarea şi delimitarea fermelor şi asolamentelor ca bază pentru alocarea factorilor de producţie şi aplicarea tehnologiilor moderne recomandate de cercetarea ştiinţifică la condiţiile specifice şi a progresului tehnic, în cadrul unor ferme optim amplasate şi dimensionate.

Amplasarea masivelor de asolamente: Asolamentul - ca formă de organizare a terenului arabil - este parte componentă a organizării teritoriului unităţilor agricole, corelând prevederile de plan cu zonarea producţiei agricole.

Asolamentele sunt astfel, expresia corelării condiţiilor teritoriale cu structura culturilor, cu potenţialul de producţie al diferitelor masive de te ren, cu cerinţele de exploatare a tractoarelor, maşinilor, utilajelor agricole, a sistemelor hidroameliorative şi organizarea muncii. Ca regulă generală în organizarea raţională a terenului arabil, asolamentele se amplasează începând cu cele

66

furajere - condiţionate de amplasamentul fermelor zootehnice (mărimea, tehnologia), continuând cu cele legumicole - condiţionate de sistemul de irigare, potenţialul de producţie al solului, căile de comunicaţie şi asigurarea forţei de muncă, pentru orez - terenurile special amenajate, de protecţie - pentru terenurile în pantă mare care impun măsuri speciale pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului, de câmp -diferenţiate pentru terenurile plane - irigate şi neirigate, în pantă şi încheind cu asolamente mixte.

Asolamentele ce se organizează pot fi: a) Asolamente pentru culturi de câmp - asolamente pe terenuri arabile irigate, asolamente pe terenuri neirigate, asolamente pe terenuri în pantă b) Asolamente legumicole c) Asolamente furajere d) Asolamente specializate pentru cultura cartofului sau sfeclei e) Asolamente mixte

Numărul asolamentelor ce se organizează pe exploataţii agricole si ferme şi în cadrul acestora, pe trupuri sau masive este corespunzător structurii organizatorice teritoriale şi condiţiilor de relief, sol, amenajări de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii). Astefel se pot întâlni exploataţii cu-n singur asolament sau mai multe asolamente.Esenţa acestui proces constă în determinarea unor asolamente corespunzătoare condiţiilor naturale, dotării şi echipării specifice fiecărei exploataţii agricole şi ferme, optim dimensionate şi amplasate.

Organizarea terenului asolamentelor. Terenul fiecărui asolament se împarte în sole, rezultate din corelarea structurii culturilor cu condiţiile teritoriale de relief sol, amenajare şi echipare, astfel ca, solele să reprezinte suprafeţe aproximativ egale, cuprinzând pe cât posibil o suprafaţă cât mai uniformă, constituind unităţi de cultură, amenajare şi exploatare.

Mărimea optima a solelor şi parcelelor pentru terenurile neamenajate - au atestat că: - pentru terenurile plane cu panta uşoară (0-12%) lungimea optimă (minimă) a parcelei (solei) este de 800-1200 m, iar suprafaţa parcelei (solei) este de 50-150 ha la un raport între laturi de 2/1; -pentru terenurile cu pantă mijlocie, 12 -18% se constată că suprafaţa optimă este cea 45-50 ha la un raport între laturi de 2/1 şi de cea 35 ha când raportul dintre laturi este de 3/1; -pentru terenurile cu pantă mare peste 18% lungimea optimă a solei (parcelei) este între 1100-1200 m, iar suprafaţa optimă este condiţionată de raportul între laturi, respectiv sistemul de cultură (culturi în fâşii) variind de la 8 ha la un raport între laturi de 30-1 până la 20 ha, când raportul între laturi scade la 6/1. La un raport de 10/1 suprafaţa optimă este 15 ha.

În toate cazurile este important ca o solă să reprezinte o singură parcelă sau o sumă de „n "parcele optim dimensionate ca unităţi de cultură, exploatare şi amenajare - orice dimensiune în afara celor optime conduc la cheltuieli suplimentare pentru lucrările mecanizate şi transportul producţiei.

Pe terenurile cu pantă mai mare de 8% se recomandă aplicarea sistemului de cultură antierozională în fâşii, în funcţie de sortimentul şi structura culturilor, se pot organiza culturi în fâşii pe versanţi, din două sau mai multe plante cultivate în cadrul parcelei (solei).

În sistemul de cultură în fâşii, factorul restrictiv este lăţimea fâşiei, care se recomandă să fie cu atât mai îngustă cu cât panta terenului este mare.

Pe terenurile irigate dimensiunile solelor sunt condiţionate de metoda de irigare şi de instalaţia folosită.

Organizarea terenului ptr plantaţii viti-pomicoleTerenul plantaţiilor viti-pomicole se organizează în tarlale şi parcele care să asigure: - forme

rectangulare (dreptunghiuri, trapez) care oferă posibilităţi maxime de mecanizare; - desfăşurarea normală a lucrărilor manuale specializate; - amplasarea optimă faţă de expoziţie, sol şi lucrările antierozionale; - dimensiuni ale tarlalelor cu lungimi optime (200-800 m) corelate cu condiţiile de relief; - dimensiuni ale parcelelor corelate cu dimensiunile optime ale spalierului (120 m la viţa de vie şi 200 m la pomi - peste aceste lungimi, sârmele nu pot susţine încărcătura în perioada de plin rod); - realizarea lucrărilor de amenajare a terenului în scopul combaterii eroziunii şi regularizarea scurgerilor pe versanţi; - orientarea rândurilor de pomi sau vie în corelare cu metodele de udare

67

stabilite în funcţie de condiţiile de relief, pedoclimatice şi de mecanizare.Ca unităţi teritoriale optime se consideră masivul de 1000-1500 ha, trupul 150 ha, tarlaua 15-

40 ha pe pante până la 10%, 10-15 ha pentru pante de 10-20%, 8-10 ha pentru pante peste 30%, iar suprafaţa parcelei de 5-6 ha pe pante până la 5%, 3-5 ha pe pante de 5-10% şi de 1-3 ha pe pante de 10%.

Pe terenurile în panta rândurile tb. asezate paralel pe curbele de nivel, ptr a împiedica fenomenul de eroziune.

Organizarea şi amenajarea terenului păşunilor. Organizarea terenului pentru păşunat cuprinde în esenţă 2 elemente principale: - delimitarea unităţilor de exploatare care asigură consumul de iarbă pentru o grupă de animale pe întreg sezonul de păşunat; - dimensionarea parcelelor de păşunat, astfel încât să asigure necesarul de masă verde pentru toată grupa de animale, pe o perioadă de 6-8 zile pentru taurine şi de 9 -10 zile pentru ovine. Această acţiune se realizează având în vedere că durata medie a perioadei de păşunat în ţara noastră este de 165 zile / an, realizându-se în cinci cicluri a 28-35 zile, iar grupele de animale trebuie să cuprindă 100-125 UVM.

Amplasarea parcelelor de păşunat se face ţinând seama că în cadrul unei parcele să fie realizată o vegetaţie uniformă, locurile de deplasare şi de tabere să fie uşor accesibile; să aibă pe toată lungimea o singură expoziţie, iar latura lungă a terenurilor în pantă să fie pe curbele de nivel.

Amplasarea parcelelor de păşunat de dimensiuni optime (5-15 ha), asigurarea păşunatului succesiv, corelat cu locurile de adăpat, muls şi repaus, se realizează în condiţii optime prin delimitarea unităţilor de exploatare de formă şi dimensiuni optime (40-100 ha) corespunzător con-diţiilor naturale, productivitatea asociaţiei vegetale, sursele de apă şi asigurarea legăturilor funcţionale cu satele şi centrele de producţie.

Ca regulă generală, parcelele de păşunat trebuie să fie de formă rectangulară, cu latura lungă perpendiculară pe curbele de nivel, pentru a favoriza direcţia de înaintare din aval în amonte la ducere.

Amplasarea locurilor de adăpat se realizează astfel ca să necesite cheltuieli cât mai reduse pentru amenajarea lor, fiind preferate cursurile naturale de apă, puţurile existente, lacurile, iazurile, izvoarele etc.

Amplasarea şi dimensionarea reţelei de drumuri agricole Se realizează în condiţii optime la organizarea exploataţiilor şi a teritoriului agricol pe baza

legislaţiei în vigoare. Amplasarea drumurilor pe terenurile în pante mai mari de 5% se face în corelaţie cu lucrările

de combaterea eroziunii solului urmând direcţia curbelor de nivel, legătura între ele făcându-se prin drumuri în diagonală pe versanţi sau drumuri în serpentină, astfel ca pe tronsoane să nu depăşească panta de 8-12%.

Subiectul nr 29 Particularităţile şi formele de asociere şi cooperare în agricultură.

Cunoaşterea, cercetarea, ameliorarea şi dezvoltarea spaţiului rural sunt activităţi complexe, de importanţă vitală pentru o ţară, atât prin dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei ocupate în activităţi productive, de servicii, cultural-sociale, de habitat şi de turism.

În raportul "Proiectul asupra unei Carte europene a spaţiului rural", Comisia de agricultură şi dezvoltare rurală a Consiliului Europei apreciază că spaţiul rural al Europei reprezintă 85% din suprafaţa sa totală şi afectează direct sau indirect mai mult de jumătate din populaţia europeană.

Spaţiul rural românesc reprezintă covârşitoarea majoritate a suprafeţei României, cu o pondere de 93,7% şi cuprinde peste jumătate din populaţia ţării.

Problema dezvoltării şi amenajării rurale este una dintre cele mai complexe probleme ale contemporaneităţii, datorită faptului că, în esenţa sa, presupune realizarea unui echilibru între cerinţa

68

de conservare a spaţiului rural economic, ecologic şi social-cultural de la ţară, pe de o parte şi tendinţa de modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte, în acelaşi timp, dezvoltarea şi amenajarea rurală se află la confluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanismului, a dezvoltării agresive a industriei pe seama spaţiului rural şi cerinţa de a menţine, pe cât posibil, ruralul la dimensiunile sale actuale.

Literatura de specialitate evidenţiază rolul asocierii şi cooperării în vederea constituirii unor exploataţii agricole viabile, unde se pot practica tehnologii moderne.

să consfinţească formele şi tipurile viabile de exploataţii agricole de tip asociativ, create spontan sau orientat şi să se respecte libera opţiune a producătorilor agricoli.

Reconstituirea dreptului de proprietate pentru foştii proprietari sau pentru moştenitorii acestora a condus la apariţia a peste 4 milioane gospodării individuale de dimensiuni mici, între 0,5-10 ha, cu o medie pe ţară de 2,51 ha. Punerea în posesie s-a făcut, de regulă, pe vechile amplasa-mente, iar prin împărţirea terenurilor între moştenitori a avut loc o fărâmiţare excesivă, constituindu-se 42,8 milioane parcele, ceea ce înseamnă că cele 2,51 ha ale unei proprietăţi particulare s-au împărţit în 10,5 parcele cu suprafeţe de 0,24 ha.

În anul 1995, exploataţiile familiale împreună cu societăţile agricole deţineau 83,6% din suprafaţa arabilă, 75,8% din efectivele de animale exprimate în UVM, 50,9% din tractoare şi 86,5% din producţia agricolă.

Cea mai mare parte din suprafaţa agricolă, la 4 din cele 5 categorii de folosinţă, este proprietate privată, cuprinsă între 66,82% la livezile de pomi şi 93,11% la fâneţele naturale. La păşunile naturale, ponderea proprietăţii private este de 31,51% .

Studiile efectuate arată că 89% din gospodăriile individuale deţineau 67,6% din suprafaţa agricolă şi aveau dimensiuni până la 5 ha, iar 358,8 mii gospodării cu suprafeţe cuprinse între 5-10 ha aveau o pondere mică.

Deşi noile structuri agrare private oferă o serie de avantaje privind motivaţia, iniţiativa, adaptarea la modificarea cererii, asumarea riscului etc., totuşi agricultura românească se confruntă cu aspecte de pulverizare a proprietăţii şi cu o pondere prea mare a proprietarilor neagricoli care deţin peste 50% din suprafaţa restituită pe baza Legii fondului funciar.

Raportul de preţuri industrie-agricultură reflectat de "foarfecele preţurilor", după anul 1990, a fost în defavoarea agriculturii, ceea ce a dus la anihilarea efectului subvenţiilor pentru agricultură. Astfel, în anul 1996, sub venţiile pentru agricultură au fost în valoare de circa 2.000 miliarde lei, iar creşterile de preţuri la produsele industriale necesare agriculturii au sporit cheltuielile în agricultură cu 2.300 miliarde lei. Îmbunătăţirea echilibrului dintre industrie şi agricultură impune organizarea fermierilor în diferite tipuri de asociaţii şi cooperative care să le apere interesele economice.

Ideea introducerii formelor asociative şi de cooperare în agricultura românească este veche, iar primele acte normative au fost legiferate în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. în prezent, Legea nr. 36/1991 reglementează noile forme de asociere.

Formele asociative simple reprezintă asocierile de familii întemeiate în înţelegere şi societăţile civile constituite prin contractul de asociere, care sunt organisme economice fără personalitate juridică, destinate exclusiv sectorului exploatării agricole.

Societăţile agricole şi cooperarea în producţia agricolă sunt forme de organizare bazate pe stabilirea unor relaţii permanente între producătorii individuali care produc bunuri şi servicii şi participă pe baza specializării la obţinerea produselor vegetale şi animale şi a produselor agroalimentare, aflate în diferite stadii de prelucrare. Asocierea şi cooperarea se dezvoltă şi prin organizarea activităţilor pe tot lanţul agroalimentar. Relaţiile de asociere şi cooperare sunt diversificate de varietatea legăturilor ce se stabilesc între agricultură şi alte ramuri ale economiei naţionale, precum şi în interiorul agriculturii, între agenţi economici producători de mijloace de producţie de natură agricolă (seminţe şi material de plantat, animale de producţie etc.) şi unităţile de depozitare, prelucrare şi desfacere a produselor agricole şi agroalimentare.

Concentrarea producţiei în exploataţii agricole de dimensiuni optime, adâncirea şi diversificarea specializării producţiei agricole, sunt strâns legate de dezvoltarea relaţiilor de

69

asociere şi cooperare de-a lungvi fluxurilor tehnologice de producere a materiilor prime agricole, dar şi le conexarea producţiei de materii prime agricole cu prelucrarea lor. In cazul că se asigură o selecţie corespunzătoare a ramurilor de producţie în fiecare exploataţie agricolă şi se îmbină raţional, dacă se dezvoltă relaţii contractuale de asociere şi cooperare cu agenţii economici care execută lucrări de mecanizare, transport etc. sau cu întreprinderile de industrie alimentară, se realizează premisele necesare integrării agriculturii şi a întregului sistem agroalimentar în exigenţele economiei de piaţă.

Amplificarea şi diversificarea activităţilor din amonte şi aval de agricultură au ca rezultat integrarea armonioasă a producţiei de materii prime agricole în sistemul agroalimentar, cu repercusiuni favorabile asupra structurilor agricole şi a calităţii alimentelor.

Ca urmare a asocierii, a cooperării şi integrării, se realizează un model coerent de organizare a sistemului agroalimentar, unde se combină două subsisteme distincte, astfel:

-subsistemul structurilor interne ale exploataţiilor agricole şi ale agriculturii ca ramură, unde elementul strategic îl reprezintă proprietatea funciară şi organizarea exploatării;

-subsistemul diferitelor forme de organizare a relaţiilor agriculturii cu amontele (industriile producătoare de mijloace de producţie) şi cu avalul agriculturii (industriile de prelucrare a produselor agricole şi structurile de marketing).

Asocierea şi cooperarea în agricultură se bazează pe:-principiul libertăţii de opţiune, pe baza căruia producătorii agricoli şi neagricoli intră în

diferite relaţii de asociere şi cooperare, creând forme de tipuri variate de unităţi economice şi organizează activităţi cu caracter permanent sau temporar, prin contracte de asociere şi cooperare;

-principiul dreptului pe care îl au membrii unei asociaţii sau cooperative agricole de a dezvolta activităţi pe care le pot efectua ei înşişi;

-dreptul de organizare a relaţiilor de asociere şi cooperare în domenii diferite de: producţie agricolă, prelucrare, servicii, financiar-bancare,aprovizionare, desfacere, comercializare, risc etc.;

-principiul dreptului de decizie pe baza votului proporţional cu aportul adus de fiecare membru în exploataţia agricolă creată prin asociere, sau în condiţiile stabilite de lege ori stipulate în contractele de asociere şi cooperare, arendare, vânzare-cumpărare etc.;

-dreptul de încasare a arendei sau rentei funciare de către proprietarii de terenuri, pe baza înţelegerilor dintre părţi sau prevederilor legale.

În ţările cu economie de piaţă, asocierea şi cooperarea au la bază proprietatea privată, libertatea de a alege forma de organizare şi aspiraţia individuală la realizarea unor venituri cât mai mari.

Având în vedere că economia de piaţă generează concurenţă dură, asocierea şi cooperarea agricultorilor reprezintă o contrapondere menită să îmbunătăţească raporturile de schimb ale agricultorilor asociaţi sau organizaţi în forme cooperatiste de exploatare a pământului cât mai raţional.

În vederea obţinerii unui profit ridicat, exploataţia familială şi de tip asociativ, trebuie să deţină o suprafaţă optim dimensionată şi să reunească celelalte mijloace de producţie, în structuri şi mărimi corespunzătoare, adecvate domeniului de asociere şi cooperare. Astfel, se creează posibi-litatea preluării unor funcţii ale exploataţiilor agricole de către unităţi specializate, cum este cazul funcţiei de comercializare a produselor agricole (de piaţă), în acest sens, în ţările cu economie de piaţă se organizează asociaţii şi cooperative de comercializare a produselor agricole, iar pentru activităţi de aprovizionare se organizează cooperative de aprovizionare şi servicii diverse. O amploare deosebită au cunoscut cooperativele de credit, de asigurări etc., care s-au dezvoltat foarte mult.

De obicei, agricultorii se asociază şi cooperează pentru a-şi vinde produsele obţinute în fermele familiale la preţuri mai avantajoase sau pentru a cumpăra materiale şi echipamente la preţuri mai convenabile. Gospodăriile individuale mici se găsesc într-o poziţie nefavorabilă faţă de piaţă, deoarece produc cantităţi limitate, produse perisabile şi nu dispun de informaţii suficiente pentru a cunoaşte bine cerinţele pieţei interne. Micii producători particulari nu pot influenţa cererea şi oferta de mărfuri în condiţiile unei pieţe saturate sau a unei pieţe dominate de producători competitivi. De obicei, când

70

producţia este mai mare decât consumul, puterea cumpărătorilor stimulează vânzătorii să se unească şi, invers, dacă cererea este mai mare decât oferta diminuează şansele producătorilor de a vinde.

Se poate aprecia că punctul slab al agriculturii îl reprezintă exercitarea funcţiei de piaţă. De-a lungul timpului, s-au manifestat tendinţe ca la cumpărarea mijloacelor de producţie, producătorii agricoli să plătească mai mult, iar la vânzarea produselor, pe măsura creşterii ofertei, să-şi valorifice produsele la preţuri mai mici. Datorită posibilităţilor limitate de conservare a produselor agricole, pentru a înregistra o vânzare eficientă, se impune concentrarea ofertei de mărfuri.

Asociaţiile şi cooperativele agricole, ca şi producătorii individuali competitivi, joacă un rol însemnat în limitarea sistemului monopolist al pieţei agricole. Asocierea şi cooperarea orientează piaţa, ocroteşte concurenţa şi influenţează nivelul preţurilor produselor agricole şi al serviciilor, ceea ce nu pot face micii producători agricoli izolaţi.

Formele şi tipurile de cooperare pot fi simple şi complexe pe orizontală şi pe verticală, sub formă contractuală sau prin organizarea de asociaţii şi cooperative în diverse domenii de activitate.

Cooperarea orizontală se poate organiza în fiecare verigă a lanţului agroalimentar (producţie, prelucrare, comercializare, servicii) şi are loc între agenţii economici care execută activităţi omogene.

Cooperarea verticală are loc între producătorii individuali şi asociaţi, care execută activităţi diferite de-a lungul întregului lanţ agroalimentar (aprovizionare, producţie, prelucrare, comercializare, mutualitate, credit etc.).

în ambele cazuri, asocierea şi cooperare se pot face pe bază de contracte de cooperare şi asociere, sau se pot organiza activităţi economice cu caracter comun (societăţi, cooperative, asociaţii de cooperative etc.). Adâncirea diviziunii muncii a condus la forme de cooperare pe orizontală şi pe verticală tot mai diversificate.

în ţara noastră, deşi asocierea şi cooperarea au o îndelungată istorie, formele actuale de asociere şi cooperare a producătorilor agricoli, în baza Legii nr. 36/1991, se limitează la manifestarea iniţiativei particulare în domeniul producţiei agricole.

Asociaţiile familiale simple reprezintă o formă primă de cooperare pe orizontală, realizată pe baza unei înţelegeri verbale sau scrise între două sau mai multe familii deţinătoare de terenuri.

Societăţile agricole din România sunt organizaţii de tip privat, bazate pe un statut bine definit şi o administraţie proprie. Aceste societăţi au luat fiinţă în baza Legii nr. 36/1991 şi s-au creat, în special, pe scheletul unor forme sau cooperative agricole de producţie, având ca obiect de activitate exploatarea pământului, uneltelor, animalelor şi a altor mijloace aduse în comun, realizarea de investiţii de interes comun, aprovizionarea, prelucrarea şi valorificarea produselor agricole şi neagricole, dar nu pot comercializa decât producţia proprie.

Formele de asociere şi cooperare în agricultura ţării noastre sunt încă slab dezvoltate şi se limitează la domeniul producţiei agricole. Deoarece, asocierea producătorilor agricoli nu este sprijinită suficient, iar gradul de capitalizare este scăzut, se impune găsirea unor soluţii de dezvoltare şi eficientizare a formelor asociative de organizare prin: promovarea cooperativelor agricole în domeniile comercializării, prelucrării, depozitării, serviciilor pentru producţia agricolă, creditului şi asigurărilor. O gospo darie individuală, o asociaţie agricolă sau un fermier, pot fi membrii la mai multe cooperative.

Sprijinirea întrajutorării agricultorilor prin organizarea activităţilor de comercializare, prelucrare şi creditare în mediul rural, asigură capitalizarea exploataţiilor familiale şi a celor de tip asociativ şi permite înregistrarea unor rezultate economice favorabile.

Asociaţiile şi cooperativele agricole se pot organiza în baza Legii nr. 36/1991 prin modificările de rigoare sau printr-o nouă lege care să reprezinte cadrul organizării asociaţiilor şi cooperativelor agricole după modelele existente în ţările Uniunii Europene, ca organizaţii cu personalitate juridică şi non-profit. Societăţile şi cooperativele agricole realizează scopuri şi obiective în favoarea producătorilor agricoli individuali şi asociaţi, nu sunt întreprinderi capitaliste, dar funcţionează pe baza mecanismelor şi principiilor specifice economiei capitaliste şi, ca urmare, existenţa lor se justifică dacă obţin venituri superioare costurilor, îşi îndeplinesc îndatoririle şi obligaţiile faţă de stat şi membrii asociaţi, fac faţă

71

concurenţei sau se modernizează şi se dezvoltă prin efectuarea unor investiţii în diferite activităţi.Scopul final al acestor organizaţii economice îl reprezintă creşterea bunăstării membrilor

asociaţi, dezvoltarea clasei mijlocii în spaţiul rural şi o mai bună valorificare a resurselor locale, specifice zonei respective.

Pentru crearea formelor cooperatiste de organizare economică complexă a agricultorilor, Guvernul României a elaborat "Legea organizării cooperaţiei agricole şi rurale" care îşi propune să relanseze mişcarea cooperatistă din ţara noastră. Se are în vedere organizarea unor societăţi coo-peratiste, cu participare deschisă, formate din persoane fizice şi juridice în domeniile: arendării şi cumpărării de terenuri, producţiei agricole, achiziţionarea şi prelucrarea produselor agricole, îmbunătăţiri funciare, servicii, turism, credit agricol mutual, asigurări şi reasigurări etc.

Societăţile cooperatiste se asociază în Federaţii de profil, la nivel naţional, pentru a le reprezenta şi apăra interesele în plan profesional.

Legea cooperativei agricole trebuie să fie discutată şi aprobată de Parlamentul României în perioada următoare, pentru a putea fi pusă în practică.

Subiectul nr 31 Rolul economico-social al marketingului agricol Roluri: -fundamentare si realizare a programului de productie -optimizare a relatiilor inteprinderii cu piata - crestere a eficientei activitatii economice Marketingul ca instrument in fundamentarea si reaizarea programului de productie A.In fundamentarea programului de productie -cotribuie la evaluarea corecta a posibilitatilor resurselor inteprinderilor si la racordarea

activitatilor acestora la cerintele pietei prezente si viitoare - ofera metode si tehnici moderne de cuantificare a elementelor de fundamentare a

planului de productie B.In procesul relansarii programului de productie marketingul contribuie la:-pregatirea pietei pt primirea productiei-influienta pietei sau a unor secvente ale acesteia,influienta ce se realizeaza in principal

prin nivelul preturilor ,dar mai ales prin nivelulcalitatii productiei-plasarea optima in timp si spatiu a productieiMarketingul ca instrument de optimizare a relatiilor inteprinderii cu piata. Se desfasoara

activitati practice de marketing si un grup de alte activitati privind cunoasterea temeinica a pietei interne si externe

A.In cadrul activitatilor practice deosebim urmatoarele:-culegerea informatiilor de piata care sunt necesare pt fundamentarea deciziilor-definirea unor atitudini pe care trebui sa le aiba agentul economic fata de configuratia si

dinamica pietei-adaptarea pe piata-incadrarea eficienta in cerintele pietei-influienta in directii favorabile a unor fenomene favorabileB.Studierea si cunoasterea temeinica a pietei interne si externe-organizarea si desfasurarea optimului de prospectare-organizarea contractelor permanente cu piata prin publicitate si prezentarea a produselor-organizarea si participarea la tirguri si expozitii interne si internationale -elaborarea si difuzarea de prospecte ,catalog ,album,sau cadouri Rolul marketingului in optimizarae acestei relatii consta in concretizarea celor patru

functii esentiale ale sale: investigarea pietei si nevoilor de consum,adaptarea firmei la dinamica mediului, satisfacerea in conditii superioare a nevoilor de consum , cresterea eficientei economice.

72

Orientarile si activitatile practice de marketing privind optimizarea activitatii agentilor economici au in vedere:

-culegerea unor informatii de piata necesare fundamentizarii deciziilor - stabilirea unei anumite strategii fata de configuratia si dinamica pietei - formularea si punerea in practica a unor masuri care sa asigure adaptarea la conditiile

pietei ,incadrarea cit mai eficienta in tendintele pietei -influientarea in directii favorabile a unor fenomene ale pietei Pt o cunoastere temeinica a pietii interne si externe este necesar: -sa se organizeze si sa se desfasoare operatiuni de prospectare a pietei interne si externe - sa fie mentinute contacte permanente cu piata sub forma prezentarii produselor si a

publicitatii - sa se organizeze si sa se difuzeze cataloage comerciale ,albume si prospecte Prin instrumentarul sau marketingul contribute la stabilirea solutiilor optime pt cresterea

eficientei economice a agentului economic Folosind marketingul se pot preveni unele situatii in fata carora s-ar putea gasi

intreprinzatorul:-produce fara sa cunoasca destinatia produselor ,caz in care se majoreaza stocurile cresc

imobilizarile de fonduri ,scade potentialul dezvoltarii - nu cunoasre cit sa incaseze pe produsele lui ,desfacute pe pietele externe- nu poate prevedea tendintele pietei pe care urmeaza sa-si dirijeze marfurile Trasatura definitorie a marketingului consta in adoptarea unui optim ,asupra relatiilor

intreprinderii –mediu potrivit ,ori activitatea economica se justifica numai daca aceasta este destinata nevoilor concrete de consum.

Subiectul nr 32 Prospectarea pietei-atribut esential al marketingului Investigarea pietei si a nevoilor de consum este o functie forte importanta pt ca la baza

diferitelor activitati economice trebuie sa se prospecteze pietele potentiale si nevoile de consum in ansamblul lor.Are character permanent precede celelalte functii care au adoptat marketingul ,exista chiar comportamente speciale ,organizate pt prospectarea pietei.

Investigarea pietei cuprinde urmatoarele probleme esentiale:1.Capacitatea pietei exprima dimensiunile cantitative ale fenomenelor de piata ,a caror

cunoastere este indispensabila la elaborarea politicii de piata a inteprinderilor.Ea poate fi caracterizata cu ajutorul indicatorilor globali si potentiali.

Indicatorii globali caracterizeaza piata la ansamblul ei .Din aceasta grupa de indicatori fac parte potentialul pietei sau marimea globala a cererii ,marimea globala a ofertei ,vol total al vinzarilor ce rezulta din confruntarea cererii cu oferta.Indicatorii potentiali ai capacitatii pietei ofera un grad mai inalt de cunoastere al acesteia.Cu ajutorul lor studiul pietei este adincit pina la nivelul produselor si inteprinderilor ce se confront pe piata.Din aceasta grupa fac parte: piata produsului,piata inteprinderii,pozitia inteprinderii pe piata.

Piata produsului exprima gradul de solicitare de catre consumatori (posibilitati de desfacere).

Piata inteprinderii reprezinta cimpul de actiune al acesteia ,in care inteprinderea patrunde cu produsele sale:

2.Dinamica pietei Dimeniunile si structura pietei sunt supuse unor transformari continue ,ca urmare a

actiunii unor factori de piata cum sint:cererea ,oferta ,preturi,veniturile populatiei.Dimensiunile pietei se gasesc in anumite limite posibile .Posibilitatile largirii pietei peste limitele acesteia ,determina conturarea ,motivarea si justificarea majoritatii actiunilor de marketing.Un produs pe piata poate fi destinat unui nr mare de consumatori ,insa cercul consumatorilor efectivi este intodeauna mai restrins decit masa adresantilor ,diferenta o reprezinta asa numita categorie

73

de “nonconsumatori relativi”(in prezent nu cumpara dar daca intervin unele modificari de preturi,calitate vor cumpara) si “nonconsumatori absoluti”(nu consuma produsul din diferite motive).Cunoasterea acestora are o importanta deosebita deoarece ei constituie sursa pe baza careia este necesara studierea cauzelor si a motivelor principale care le retin de la procurarea produsului.

Piata unui produs se imparte in 3 parti distincte:reala,potentiala,teoretica. Piata reala a unui produs este formata din consumatorii efectivi ai produsului

respective.Piata potentiala este formata din consumatorii produsului si nonconsumatorii relativi .Piata teoretica a produsului este format din consumatorii produsului si totalitatea

nonconsumatorilor absoluti .Extinderea pietei reale catre piata potentiala si cea teoretica ,respectiv a pietei potentiale

catre piata teoretica se realizeaza pe 2 cai:calea intensiva si calea extensiva .Calea intensivă este reprezentata de cresterea intensitatii medii de consum prin

stimularea consumului unor cantitati sporite din diferite produse,folosirea mai frecventa a acestora.

Calea extensivă consta in cresterea nr de consumatori ai produsului prin atragerea in cercul acestora atit a nonconsumatorilor relativi cit si a celor absoluti.

3. Structura pietei Dupa locul de desfasurare a actelor de vinzare-cumparare piata se clasifica in piata

interna si piata externa. In functie de obiectul actului de vinzare-cumparare piata se imparte in piata marfurilor si

a serviciilor. In functie de natura produselor se constituie piata mijloacelor de productie si piata

bunurilor de consum. Dpdv al repartizarii teritoriale ,a relatiilor de vinzare cumparare ,piata poate fi urbana

sau rurala. Cresterea structurii pietei ofera inteprinderii posibilitatea adaptarii productiei la cererea

pietei si in acelasi timp ,conditiile favorabile respectarii principiului de a desface produsul potrivit la locul potrivit,la termenul potrivit ,in cantitatea potrivita ,la pretul potrivit.

Subiectul nr 33 Calitatea şi competivitatea pe piată a produselor agricole Intr-o accepţiune generală un aliment se defineşte ca "un produs în stare naturală

sau prelucrat care serveşte ca hrană". Dar din punctul de vedere al domeniului valorificării produsul agricol pentru a deveni produs alimentar este necesar să sufere urmatoarele transformări esentiale:

- o transformare fizică şi/sau chimică, de exemplu laptele poate fi prelucrat obtinându-se derivate ale acestuia (produse lactate);

- o schimbare în spaţiu, de exemplu tomatele recoltate într-un anumit bazin legumicol pot fi disponibile pentru vânzare în magazinele oricărei localitaţi;

- o transformare în timp, de exemplu grăul recoltat in luna iulie este oferit pentru consum în tot timpul anului sub forma iniţială (brută), sau sub formă transformată;

- o schimbare de proprietate a produsului respectiv, de exemplu prin transferul de produse agricole dintre producătorul agricol şi alt agent economic, situaţie în care, produsul agricol se consideră angrenat într-o primă transformare în produs alimentar.

Se mai poate arăta, de asemenea, că produsele agricole sunt anonime şi globale, acestea fiind produse standard clasate pe calităţi, pe când produsele agroalimentare din contră sunt individualizate. Argumentele prezentate sunt justificate de faptul că, pe piaţă, consumatorul cumpară produse alimentare individualizate, indiferent dacă ele sunt imediat recoltate (produse destinate consumului în stare proaspătă) sau care au suferit o anumită prelucrare. Aceasta este

74

considerată o condiţie necesară în introducerea produsului pe piaţă. In acest sens referitor la produsul alimentar (denumirea de aliment ca atare), în

literatura de specialitate se apreciază că acesta trebuie să îndeplinească următoarele trei condiţii esenţiale: să conţină elemente nutritive (lipide, proteine, glucide), să satisfacă un apetit, să fie acceptat ca aliment într- o comunitate sau areal teritorial.

Valoarea de întrebuinţare, ca expresie a utilitaţii produsului, este dată de o serie de insuşiri tehnice, estetice şi psihosenzoriale ale mărfurilor printr-o estimare care este făcută la un anumit moment dat, într-un context social, bine precizat. Valoarea de întrebuinţare este o evaluare subiectivă a satisfacţiei pe care o procură direct sau indirect, deţinerea unui bun şi utilizarea sa. Ca atare, în timp ce valoarea de întrebuinţare individualizează produsele între ele, în funcţie de diversele necesităţi pe care le satisface, calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie de numărul de caracteristici utile pe care le are şi după măsura în care corespund domeniului de utilizare pentru care au fost destinate. *)

Totodata realităţile pieţei interne şi internaţionale adaugă o dimensiune suplimentară problemei calităţii şi anume factorul de competitivitate în condiţii de concurenţă. Noua viziune privind calitatea produsului agricol trebuie să aibă un caracter integrator, asamblând o sferă de preocupări, cum ar fi: cunoaşterea în amănunt a strategiei producătorului agricol pentru consolidarea şi extinderea poziţiei sale pe piaţă, importanţa produsului agricol în programul general de desfacere şi producţie, stabilirea condiţiilor de utilizare a produsului, cunoaşterea programenlor de transformare a produsului agricol.

*) - Pe produsele care au fost supuse sistemului de inspecţie şi certificare poate apărea aplicată mentiunea "Agricultură ecologică Ecorom-Sistem de control RO", în următoarele conditii:

- produsele au fost obţinute prin metode de producţie ecologică, având specificul de etichetare;

- au facut obiectul inspecţiei pe tot parcursul ciclului de producţie, preparare şi comercializare;

- au fost produse sau preparate de operatori de produse agroalimentare, care au fost supuşi controlului de către organismele de inspecţie şi certificare acreditate;

- sunt ambalate şi transportate la punctul de comercializare în ambalaje închise. Ca atare, legat de aceasta problemă se poate discuta de o calitate agricolă (care priveşte

modul de obţinere a produsului agricol), calitate tehnologică (cu referire la caracteristicile produsului agricol în procesul de transformare), calitate merceologică (ce are în vedere conservarea şi prezentarea produsului), calitate igienico-sanitară, nutritională şi organoleptică (constituind elementele pe care le are în vedere consumatorul);

- competitivitatea produselor în cadrul economiei de piaţă intensifică contradicţia dintre produsele noi realizate şi cele uzate moral, în raport cu progresul tehnic, ceea ce conferă calitaţii un caracter dinamic. Deci, piaţa impune o îmbunătăţire continuă a calităţii, motiv pentru care la produsele agroalimentare trebuie avute în vedere:

- calitatea sub aspect nutritiv, care conditionează sănătatea omului, având ca principali factori nutritivi: conţinutul în proteine, glucide, vitamine etc.;

- calitatea senzorilor, fiind în funcţie de insuşirile senzoriale (organoleptice), ca: miros, gust, consistenţă etc.;

- calitatea igienică determinată de toxicitatea naturală (imprimată de intoxicaţiile produse plantelor), contaminarea sau poluarea chimică şi contaminarea microbiologică ori cu alte organisme;

- calitatea estetică, respectiv modul de prezentare a produselor pe piaţă în sensul relevării aspectelor calitative (de exemplu, modul de ambalare). cele prezentate rezultă că, insuşirile calitative ale produselor se asigură în procesul de producţie, dar ele se manifestă în sfera consumului (productiv sau neproductiv). Pentru acest motiv, este necesar a face o distincţie între calitatea producţiei şi calitatea produselor.

75

Calitatea producţiei reflectă calitatea proceselor de producţie, laturile activităţii de concepţie, tehnologice şi de organizare a producţiei. Aceasta calitate a producţiei agricole reflectă însuşirile biologice, mediul, calitatea tehnologiei aplicată culturilor, sistemul de creştere al animalelor, organizarea producţiei agricole etc.

Calitatea produselor este expresia finală a calitaţii proceselor agricole de producţie. Aceasta reprezintă efectele finale a tehnologiilor aplicate culturii sau speciei de animale respective, care imprimă produselor însuşiri esenţiale, făcându-le apte utilizării în scopul pentru care au fost create. De exemplu produsele agricole alimentare au ca trăsătură esenţială o valoare nutritivă ridicată, gust şi miros placute. Produsele agricole destinate industriei textile au ca insuşiri esenţiale fibre cu rezistenţă şi elasticitate mare, seminţele plantelor oleaginoase cu conţinut bogat în ulei cu proprietaţile culinare sau tehnologice mai bune etc.

În prezent, în cadrul pieţei ridicarea competitivitaţii produselor agricole presupune trecerea de la o calitate de conformitate la o calitate de concepţie, întelegându-se prin acest tip de calitate producerea şi existenţa unor produse la nivelul cerinţelor consumatorilor.

Un rol important revine în acest caz interacţiunii între preţ şi calitatea produselor agricole.

Un produs agricol de calitate are un nivel mai ridicat al preţului de producator, care caută să cunoască dacă avantajele legate de un preţ de vânzare superior nu este anulat prin (de) suplimentări de cheltuieli sau randamente (producţii) inferioare.

Dar dacă politica privind calitatea nu permite întotdeauna producătorului agricol sau sectorului de prelucrare să crească preţurile de vânzare a produselor sale, prin politica de preţ se pot asigura debuşeele de vânzare şi o mai slabă fluctuaţie a preţului de vânzare.

Un produs alimentar de calitate este în general vândut cumpărătorului la un nivel mai ridicat al preţului întrucât el necesită costuri de producţie şi de transformare superioare. Politica privind calitatea trebuie să fie corelată atât cu costurile suplimentare pe care le antrenează dar mai ales cu nivelul preţului (cu amănuntul) suportat de consumator. Anumiţi consumatori acceptă a plăti scump un produs de calitate, dacă au informaţii privind: care este calitatea? Cât de mare este colectivitatea de consumatori care solicită calitatea produsului respectiv? Până la ce nivel al preţului consumatorul acceptă să cumpere produsul?

Dar într-o economie de piaţă, pentru produsele agricole si agroalimentare în stare proaspată şi pentru produsele finite obţinute prin prelucrarea lor, noţiunea de calitate poate fi discutată din punct de vedere al:

- producatorului agricol, care priveşte calitatea, în primul rând, prin cantitatea mare obţinută şi a livrării pe piaţă în bune condiţii. Ca rezultat al calităţii (sistemului) de producţie, calitatea este o variabilă precisă şi măsurabilă;

- sectoarele de prelucrare a produselor agricole, care acordă prima atenţie uşurinţei de industrializare şi capacitaţii de păstrare a produselor prelucrate sau finite. In această viziune calitatea este rezultatul practicilor tehnologice de prelucrare;

- vânzătorului, care priveşte calitatea mai întâi prin valoarea de schimb, vânzarea la preţul cel mai bun. Un produs de calitate este eel care pune la dispoziţie performanţa calităţii produsului la un preţ rezonabil şi la un preţ accesibil. Deci, clientul va cumpara, în general, produsul pe care şi-1 permite;

- consumatorului, care cercetează şi caută să definească calitatea pe de o parte prin conţinutul în substanţa nutritivă, absenţa componentelor toxice, cantitatea şi natura microorganismelor prezente în produsele considerate etc. Toate acestea se referă pe de o parte la modul prin care calitatea işi îndeplineşte funcţiile sale, iar pe de altă parte se examinează raportul dintre preţul de cumpărare şi calitatea cumpărată, care este considerat un factor principal pentru consumator. Din acest punct de vedere, frecvenţa utilizării, preţul real de piaţă, încrederea utilizatorului în produs, fiabilitatea produsului etc., constituie consecinţe ale fenomenelor de piaţă generate şi frecvent avute în vedere de consumator.

76

Subiectul nr 34 Filiera produselor agroalimentare Politica alimentară reprezintă o componentă importantă a politicii de dezvoltare

economico-sociala a fiecărei ţări. Prin intermediul ei se stabilesc previziunile privind satisfacerea nevoilor alimentare a populaţiei, în cadrul politicii de nivel de trai şi mijloacele prin care ea urmează să fie realizată. La formularea politicii alimentare este necesar să se aibă în vedere ansamblul obiectivelor ce se cer a fi satisfăcute în sistemul complex producţie-consum.

CONTINUŢUL ŞI FUNCŢIIONAREA FILIERELOR AGROALIMENTARE In literatura de specialitate, noţiunea de filieră este definită ca un ansamblu al

activităţilor desfăşurate şi funcţiilor asumate de agenţii economici implicaţi în cadrul unui circuit parcurs de un produs sau grupă de produse de la producătorul agricol până la consumatorul final. Principalele activităţi încadrate într-o filieră pot fi considerate: producţia, colectarea, transformarea, distribuţia şi consumul.

Pentru produsele agricole şi agroalimentare pot fi delimitate următoarele trei tipuri de filiere

- filiere care funcţionează cu stocuri intermediare, stocuri ce sunt cunoscute şi sub numele de stocuri de securitate sau de anticipatie.

- filiere care funcţionează cu stocuri tampon previzionale existente la nivelul teritorial cu durată limitată.

In literatura de specialitate, frecvent este folosit termenul de "logistica de distribuţie" în locul termenului de "distribuţie fizică". Asociaţia Americană de Marketing defineşte logistica de distribuţie mişcarea şi manipularea bunurilor de la locul unde acestea sunt produse la cel la care sunt consumate şi utilizate.

- filiere care funcţionează într-o ritmicitate diferită şi anume: în flux lent (cu stocuri), în flux continuu (uniform în acest caz neexistând stocuri), fluxuri la cerere (care răspund în mod prompt cererii de produse). Natura ritmicităţii fluxurilor determină organizarea internă a intreprinderilor furnizoare.

Necesitatea unui studiu al filierei este considerat inerent în agromarketing, acesta putănd fi încadrat în două etape:

- etapa descriptivă prin care se face identificarea filierei (cu referire la produs şi/sau grupa de produse, agenţii economici implicaţi, operaţiile şi/sau fazele specifice etc.);

- etapa explicativă unde are loc cunoaşterea mecanismelor de regularizare a filierei (analizându-se în mod deosebit structura şi funcţionarea pieţelor, modalitaţile de intervenţie a statului, sistemul de planificare, etc.).

Logistica şi filiera agroalimentară Fenomenul logistic este legat de tehnicile de transport şi depozitare, informaţie şi

procedeele de tratare a informaţiei, modalitaţile de gestiune, etc., prin toate acestea urmărindu-se un avantaj concurenţial.

Logistica în cadrul pieţei agroalimentare are drept obiect să asigure:- concordanţa funcţională dintre produsul alimentar fabricat şi nevoia alimentară medie a

segmentului de consumatori sau a componenţilor acestuia preconizată a fi satisfacută. Pe măsură ce se aprofundează studiile privind cererea alimentară şi se pun în evidenţă componentele ei specifice, este important să se asigure logistica distribuţiei pentru produsele agroalimentare care să le satisfacă mai corespunzator;

- concordanţa spatială între producţia de materii prime şi cea alimentara pe de o parte, şi geografia cererii alimentare pe de altă parte, ceea ce implică organizarea filierelor de produse agroalimentare (care urmăreşte echilibrarea cererii din zonele de consum cu oferta din zonele furnizoare):

- concordanţa cantitativă între volumul ofertei de produse agroalimentare şi dimensiunile cererii consumatorului. Pot exista şi situaţii de echilibru cantitativ în acele zone geografice în care volumul de materii prime necesare producţiei şi consumului agroalimentar coincide (este egal) cu

77

consumul zonal;- concordanţa temporală, prin a carei asigurare trebuie realizată corelarea dintre

desfăşurarea continuă sau sezoniera a producţiei, respectiv distribuţiei şi a cererii agroalimentare. De aici necesitatea existenţei unor programe etapizate în cadrul pieţei, între oferta agroalimentară reprezentată prin sistemul producţie-distribuţie, cu consumul efectiv care reprezintă materializarea cererii.

Ca atare logistica reprezintă un instrument strategic în distribuţia produselor care poate fi delimitată printr-o definire operatională (logistica fiind considerată un ansamblu de activitaţi având ca scop plasarea unei cantităţi de produse la costuri scăzute şi în momentul în care există o cerere) şi o definire funcţională (prin care logistica este domeniul de fundamentare stiinţifică în cadrul circulaţiei cantităţilor de produse şi a informaţiilor necesare în acest circuit, dirijare prin distribuitori, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorului).

Această interpretare logistică de distribuţie grupează următoarele părţi funcţionale: input-ul (cu referire la introducerea în sistem a obiectivelor procesului de transfer a produselor); procesul (reprezentând toate activităţile care sunt necesare pentru rezolvarea obiectivului); output-ul logisticii de distribuţie (materializat prin service-ul de livrare atins în procesul logistic); reacţia feed-back (ce are loc între structurile funcţionale ale procesului logistic).

In fapt, logistica în sfera marketingului încadrează patru elemente:- alegerea unui obiectiv strategic efectuat în funcţia pieţei; - gestiunea fluxurilor fizice; - gestiunea informaţiilor; - gestiunea fluxurilor financiare pe tot parcursul filierei.

De aici se poate deduce că ansamblul activităţilor logistice pot fi fundamentate din punct de vedere tehnic (cu referire la circuitul cantitativ al produselor şi al informaţiilor, asigurarea calitaţii produselor etc.), legislativ şi politic (privind reglementările asupra nivelurilor).

Deci între momentul obţinerii produselor agroalimentare şi până în momentul consumului efectiv intervine o serie de procese ce reprezintă logistica acestora. Ca atare logistica evidenţiază succesiunea firească (logică) a operaţiilor de transport, manipulări, depozitări, etalare, achizitionare etc., la care participă produsul cu ocazia transferării lui de la producător la consumator. De asemenea indică variantele de operaţii de pregătire şi finisare pe care le face consumatorul pentru crearea condiţiilor dorite pentru servirea produsului. Există o mare varietate de logistici a produselor agroalimentare, fiecare cu particularităţi proprii în ceea ce priveşte trebuinţele faţă de alimentele respective. Cele mai reprezentative sunt următoarele: logistici ale produselor ce nu necesită lucrări deosebite (cu referire la produsele agroalimentare care prin starea în care se află corespund trebuinţele umane, cum sunt legumele, fructele, mierea etc.); logistici ale produselor ce se asociază cu alte structuri alimentare cu referire la producerea acelor alimente considerate complete prin asocierea mai multor purtători alimentari, creând o utilitate alimentară mai apropiată de necesităţile de consum. Intre alimente de naturi diferite dar în cadrul aceleiaşi grupe de purtători alimentari, cum pot fi de exemplu alimentele făinoase, legumele etc., există logistici ale ansamblurilor de alimente şi structuri pentru protecţie şi manipulare. In acest fel logistica procesului agroalimentar are avantajul de a indica momentele pe care le parcurge acesta, iar pentru fiecare din ele pot fi identificate funcţiile ce urmeaza a fi asigurate în fazele de concepere şi fabricaţie a produsului însaşi.

Integrarea în filierăAgentul economic încadrat într-o filiera, trebuie să cunoască nu numai structura acesteia

dar şi principalele caracteristici care-i determină funcţionalitatea Ne referim la următoarele elemente aferente circuitului din cadrul filierei:

1) Dimensiunile şi modalitatea de alcătuire a diferitelor circuite funcţionale, care pentru produsele agricole şi agroalimentare se pot încadra în: -Pieţe; CH - Circuite eterogene din punct de vedere socio-economic.

2) Importanţa relativă a subsectoarelor socio-economice şi gradul de eterogenitate a filierei. Sunt frecvente cazurile în care circuitul produsului agricol, încadrează sectorul privat (mai ales în situaţia producţiei), sectorul cooperatist (pentru activităţile de achiziţie, depozitare,

78

livrare), sectorul de stat (în transformare mai ales) şi un ansamblu al sectoarelor de stat, cooperatiste sau private în activităţile de comercializare en gros sau en detail.

3) Gradul de capitalizare a filierei din punct de vedere al intermediarilor sau a subsectoarelor funcţionale care o compun. In cazul filierei produselor agroalimentare agentul economic intermediar poate fi preponderent pentru orice activitate.

4. Numărul mare de mărci şi repartiţia proprietăţilor asupra acestora Se poate considera un element al producţiei agricole şi derivatele acestor produse ce există în filiera.

5. Coeficientul (procentul) de penetraţie al capitalului străin în diferite puncte ale filierei.

6. Structura valorică a produsului final raportată pentru fiecare etapă Ca atare circuitele de valorificare a produselor agricole cu intermediari se pot

desfăşura într-o multitudine de variante, în raport de numărul, felul şi modul în care aceşti agenţi economici intervin în filiera respectivă. Astfel pot exista:

- varianta "producător - unitate de desfacere en detail - consumator", care constituie cel mai scurt canal de distribuţie cu intermediari . Pe un asemenea circuit pot fi găsite produse diferite cum sunt grâu, porumb, legume, ouă, carne, etc., precum şi produse alimentare “ biologice-ecologice”;

-varianta "producător - depozit al societăţilor specializate în desfacerea en detail - unitate de desfacere en detail - consumator". In acest caz aprovizionarea magazinelor se face prin depozitele de păstrare, de repartizare sau prin centrele de achiziţii şi recepţie care sunt organizate ca asociaţii comerciale sau funcţionează sub alte forme legal constitute. Aici se încadrează legumele şi fructele produse în plin sezon şi destinate consumului în stare proaspătă;

-varianta "producător - proces de industrializare - depozitare -unitate de desfacere en detail - consumator". In această variantă în cadrul circuitului apar verigi ca: depozitarea (cu referire la operaţiile de stocaj pentru produsele destinate formării şi conservării rezervei de stat, stocurilor furajere etc.), prelucrarea şi ambalarea produselor (efectuate de agenţi economici specializaţi în industrializare şi/sau semiindustrializarea produselor), preambalarea etc. Se încadrează în mod deosebit produsele agricole destinate păstrării de lungă durată în vederea consumului în stare proaspătă şi produsele recoltate în plin sezon destinate industrializării.

Subiectul nr 35 Circuitul de valorificare a produselor agricoleValorificarea în sensul larg al noţiunii include sistemele şi etapele unui flux pe care-l

parcurg produsele sub anumite forme In acest cadru fiind incluse produsele vegetale.

ETAPELE CIRCUITULUI DE VALORIFICARE A PRODUSELOR CEREALIEREValorificarea cerealelor, leguminoaselor boabe şi seminţelor oleaginoase se face prin S.C.

COMCEREAL S.A. Agenţia Naţională a Produselor Agricole R.A., precum şi alţi agenţi economici, şi imediat după recoltare sau după o prealabilă conservare.

Se cunoaşte că cerealele constituie una din grupele de purtători alimentari ce ocupă cea mai mare pondere în totalul alimentelor consumate, ele reprezentând pentru multă populaţie satisfactorii alimentari de bază.

Disponibilitatea de prelucrare a cerealelor este imprimată de substructurile care se pot separa şi valoarea produselor cerealiere în producerea de alimente. Se remarcă faptul că cerealele se valorifică: sub formă de boabe întregi ca atare (prin decorticare, tratare termică şi hidrotehnică etc.); sub formă de boabe germinate (mai ales energenţi şi melaboliţi); prin măcinare (rezultând făinuri de diverse calităţi); prin prelucrarea făinurilor (obţinându-se diferite produse de panificaţie etc.).Amplificând cele redate anterior cu elementele caracteristice fluxului cerealelor de la locul de producţie la locul de depozitare şi de consum, se pot sintetiza principalele funcţii ale pieţei cerealelor

-funcţia fundamentală de satisfacere a nevoilor de consum a populaţiei, dependentă de

79

tradiţia alimentară şi gusturile consumatorilor, care se pot schimba, iar piaţa trebuie să găsească metode şi tehnici de cunoaştere a pretenţiilor şi a posibilităţilor de satisfacere la nivelul cererii acestora;

-funcţia de direcţionare a fluxului de cereale de-a lungul canalelor de distribuţie. Distribuţia cuprinde nu numai manipularea fizică şi distribuţia cerealelor, dar este legată de transmiterea proprietăţii şi de negocierile de vânzare-cumpărare dintre intermediari, producători şi consumatori;

-funcţia de stabilire a momentului conjunctural optim de contractare a cerealelor pe baza unei informări corecte şi eficiente atât a producătorilor asupra nivelului de preţ (orientativ) la care se pot aştepta cât şi a comercianţilor asupra ofertei, a distribuţiei şi a cotaţiilor de pe piaţa internă şi internaţională;

-funcţia de apreciere şi reducere a riscurilor legate de tranzacţionarea produselor agricole. Se cunoaşte că informaţiile de marketing în comerţul cu cereale au un statut deosebit, deoarece depind în mare măsură de factori externi economiei naţionale ce nu pot fi controlaţi de autorităţile interne.

În mod sintetic se poate arăta că la produsele cerealiere, care sunt produse de bursă, cercetarea se axează în principal asupra previziunii evoluţiei preţurilor în funcţie de ofertă şi cerere, iar în urma rezultatelor acestor cercetări se stabilesc momentele propice de vânzare sau cumpărare a cerealelor şi pe alte pieţe, nu numai la bursă.

Factorii care influenţează cererea de produse cerealiere sunt legaţi de cantităţile necesare alimentaţiei umane, necesităţilor de furaje a animalelor, şi alte cereri respectiv cantităţile destinate exportului, rezervă de stat, industrializare etc.

Referitor la ofertă factorii care o condiţionează sunt direct corelaţi cu producţiile realizate, de suprafeţele cultivate şi randamentele la hectar.

Dar specific produselor cerealiere se poate spune că oferta este legată de zona de producţie care condiţionează şi circuitul de valorificare. Referitor la această problemă în care producătorul agricol este implicat în mod direct, pot fi sesizate următoarele situaţii: numai în zonele de câmp există ofertă pentru produsele cerealiere întrucât cantităţile recoltate depăşesc autoconsumul având destinaţia pieţei; în zonele colinare întreaga producţie cerealieră este destinată consumului alimentar şi furajer propriu producătorului agricol sau altor consumatori din zonă; în zonele premontane şi montane circuitul de distribuţie se rezumă la preluarea cantităţilor de cereale din alte zone.

Reglarea ofertei se poate realiza prin următoarele acţiuni: - micşorarea suprafeţelor cultivate cu grâu în cazul în care nu se doreşte o producţie totală

prea mare care ar ridica problema cheltuielilor de stocare;- un sistem de preţuri negociate de comun acord cu producătorii, înainte de începerea

campaniei de recoltat, în aşa fel încât aceştia să aibă timp să se decidă, dacă îi satisface preţul propus. - informarea permanentă a producătorilor prin intermediul burselor de cereale asupra cantităţilor de grâu oferită şi cumpărată pe piaţă a preţurilor şi indicilor de calitate;

- sistemul stocării cerealelor de către stat. Nivelul stocurilor în afara perioadei de recoltare şi posibilităţile de formare a acestora după recoltare, influenţează curba cererii şi ofertei de cereale

- posibilitatea de a schimba structura culturilor în cadrul exploataţiilor şi unităţilor agricole, prin oferirea unui preţ stimulativ pentru alte produse agricole (plante medicinale, soia, anumite plante agricole etc.).

În mod sintetic se poate arăta că toate aceste elemente conferă pieţei cerealelor anumite particularităţi, referindu-se la următoarele

- piaţa cerealelor se distinge de alte subsisteme de marketing în primul rând prin raportul dinamic dintre cerere şi ofertă. Piaţa cerealelor constituie un mijloc de echilibrare a pieţei deoarece are ca obiect produse care reprezintă o sferă economică de larg interes pentru toată

80

populaţia lumii, iar stabilirea unui echilibru între cerere şi ofertă, cât mai apropiat de cel considerat satisfăcător, are efecte economice şi sociale dintre cele mai importante;

- piaţa cerealelor poate fi un indiciu asupra pulsului pieţei, care poate anticipa schimbări şi direcţii de acţionare pentru firmele din sfera sa de influenţă, dar şi asupra mediului comercial în general;

- comportamentul cumpărătorului este puţin influenţat de factori emoţionali sau impulsivi, deoarece cumpărătorii sunt dispersaţi, iar consumul este relativ constant indiferent de mărimea veniturilor sau preţurilor, în situaţia în care consumul s-a stabilit la nivel raţional;

- filierele de marketing cerealier sunt lungi, intervenind un număr din ce în ce mai mare de intermediari specializaţi pentru care activitatea promoţională are o pondere redusă, iar comerţul internaţional este dominat de mari firme comerciale specializate.

Pentru acest motiv conservarea cerealelor este considerată cea mai importantă etapă în circuitul de valorificare.

C o n s e r v a r e a cerealelor prin depozitare constituie un complex de măsuri care determină împiedicarea proceselor vitale şi reducerea pierderilor în timpul păstrării masei de produse. Factorii cei mai importanţi, care influenţează sunt: umiditatea şi temperatura produselor, accesul aerului în masa de boabe etc.

Pentru conservarea produselor cerealiere se cunosc următoarele sisteme:- conservarea în stare proaspătă şi uscată, care se aplică îndeosebi la seminţe. Sistemul

constă în diminuarea umidităţii produselor, la acest nivel calitativ, putându-se păstra o perioadă mai îndelungată, alături de o uşurinţă în transportul acestora. Măsurile pentru pregătirea produselor în vederea conservării în stare uscată încep în momentul strângerii recoltei şi constau în: recoltarea separată a parcelelor cu produse care au coacerea uniformă şi însuşiri calitative omogene, evitarea recoltării seminţelor înainte de coacere, în pârgă, sau la maturitatea economică, transportarea imediată în depozite după recoltare, protejarea produselor în timpul transportului împotriva precipitaţiilor, curăţirea seminţelor concomitent cu depozitarea în vederea eliminării seminţelor de buruieni, uscarea naturală şi artificială a produselor;

- conservarea prin răcire se realizează prin expunerea produselor la acţiunea aerului rece din timpul iernii, sau prin folosirea de agregate frigorifice;

- conservarea prin aerare se poate face pe cale artificială sau naturală;- conservarea fără accesul aerului care se foloseşte în cazul seminţelor destinate

consumului şi constă în eliminarea oxigenului din masa de seminţe. Aceasta se poate face prin următoarele procedee: autoconservarea, înlocuirea aerului cu gaz inert, crearea vidului în spaţiul de depozitare;

- conservarea prin mijloace chimice constă în introducerea în masa de seminţe a unor substanţe chimice care reduc sau sistează respiraţia.

Dat fiind sistemele de conservare prezentată alături de particularităţile produselor cerealiere, în continuare pot fi enunţate etapele specifice stadiilor de valorificare a acestor produse .

Astfel, după recepţie urmează condiţionarea care este caracteristică fluxului de valorificare a fiecărei specii de cereale, putându-se face prin lucrările de batere, selectare, tratare şi triorare. În urma condiţionării poate urma fie expedierea, fie depozitarea pe diferite perioade de timp pe parcursul căreia este făcut şi controlul calităţii. Desfacerea poate fi făcută prin livrarea la beneficiari sau prin mutaţii în depozite din alte judeţe.

Legat de această problemă pentru piaţa cerealelor există o diversitate a agenţilor economici operatori .

La recepţionarea produselor, depozitarea fiecărei specii se face compartimentat în funcţie de destinaţia produslui: pentru sămânţă sau consum. Produsele de consum se compartimentează pe destinaţii (consum alimentar, furaje, industrializare, export etc.), în funcţie de caracteristicile calitative ale fiecărui lot şi condiţiile tehnice de livrare la fiecare destinaţie. De asemenea, în

81

cadrul acesui compartiment se ţine seama ca unele loturi să fie îmbunătăţite pentru a fi trecute într-o categorie calitativă superioară, care are un efect economic superior în valorificare şi prezintă o importanţă mai mare pentru tranzacţiile de piaţă, de exemplu: îmbunătăţirea orzului pentru a trece de la categoria furaj, la materie primă pentru fabricarea berii etc.

Compartimentarea se mai poate face şi în funcţie de umiditate, corpuri străine, masă hectolitrică, stare sanitară şi tipul depozitului.

În cadrul etapelor de valorificare un rol important îl are întocmirea planurilor de compartimentare şi depozitare. Acest plan se întocmeşte înaintea fiecărei campanii de recepţionare în a cărei elaborare se ţine seama de:

- volumul total al spaţiului de depozitare în cadrul unităţii, din care volumul spaţiului ce va fi liber în campania de recepţionare;

- tipurile de spaţii pentru depozitare, capacitatea fiecărui spaţiu şi amplasarea în cadrul unităţii;

- nivelul de dotare al fiecărui spaţiu cu mijloace fixe şi mobile de manipulare, curăţire, uscare, sortare, tratare;

- planurile şi graficele de recepţionare;- numărul de producători agricoli care livrează produsele cerealiere;- planul de constituire a fondului de seminţe (schimb şi rezervă);- cantitatea şi calitatea probabilă a recoltei, situaţie care se determină pe baza evoluţiei

vegetaţiei, gradul de puritate a culturilor, condiţiile climatice din timpul coacerii produselor, precum şi de calitatea recoltei din anii precedenţi.

În circuitul de distribuţie pot apărea şi anumite perturbaţii generate de stocarea producţiilor cerealiere de însăşi producătorii agricoli, sau a diminuării de recolte ce pot exista în zonele mari producătoare. În toate situaţiile de acest fel va trebui ca în cadrul pieţei să funcţioneze un mecanism de susţinere a preţurilor cerealelor. Sprijinirea acestor preţuri va trebui făcută ţinând seama de preţul indicativ, preţul prag, preţul de intervenţie şi în final de preţul pe piaţa mondială. Prin acest mecanism se va avea în vedere costul transportului şi marja comercială între regiunile cu nivelurile extreme ale capacităţilor de producţie, respectiv zone excedentare şi deficitare. Aceste fenomene considerate întreruperi ale circuitului de distribuţie au ca efect achiziţionarea din import a unor mari cantităţi de cereale, care în mod frecvent sunt evaluate la preţuri mult mai mari decât nivelul preţurilor ce poate fi acordat producătorilor agricoli autohtoni.

În baza acestor elemente se întocmeşte o situaţie schematică a spaţiilor de depozitare şi a compartimentelor acestora stabilindu-se felul, cantitatea şi calitatea produselor care se repartizează în fiecare magazin, celulă, hambar de siloz, şopron etc.

La întocmirea planului de compartimentare trebuie ţinut seama că unele spaţii se eliberează prin livrare, transferări sau mutaţii, iar în urma uscării produselor, care se efectuează în timpul campaniei, volumul acestora se modifică faţă de situaţia din momentul recoltării.

În actualul stadiu al valorificării cerealelor panificabile din România necesară existenţa unui sprijin guvernamental având următoarele obiective: existenţa mai multor pieţe en-gros care să faciliteze contractele între cumpărători şi vânzători; tranzacţionarea unor cantităţi mici de cereale pe piaţele locale cu plata pe loc; existenţa unor pieţe de cereale la termen; crearea unui sistem independent de informaţii; posibilitatea existenţei unor linii de credit din surse interne şi externe; dezvoltarea unui sistem preferenţial de economii al micilor fermieri.

În valorificare un rol important revine şi sistemului subvenţiilor comerciale asupra cererii şi ofertei de cereale alimentare. Confruntarea cererii cu oferta pun în discuţie preţul (P) şi cantitatea (Q) de cereale alimentare Astfel costurile de comercializare încadrează o limită între oferta cu amănuntul şi cererea cu amănuntul limitată prin raţionament (conform limitelor securităţii alimentare).

Subiectul nr. 36

82

Structura organizatorică a serviciului de consultanţă din România

La baza organizării serviciilor de consultanţă agricolă din România stă H.G. 676/1998 şi Regulamentul privind organizarea şi funcţii narea Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă (ANCA).

Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă funcţionează ca instituţie publică, are personalitate juridică şi este finanţată, în prezent, integral de la bugetul de stat. Fiind în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, este coordonată direct de titularul acestui minister.

Agenţia Naţională de Consultantă Agricolă (ANCA) are îh subordine: Oficii Judeţene de Consultanţă Agricolă (OJCA); unităţi de specialitate în formarea profesională a producătorilor agricoli, specialiştilor şi a altor agenţi economici din agricultură; centre de perfecţionare a personalului.

La rândul lor, Oficiile Judeţene de Consultanţă Agricolă (OJCA) au în structura lor Centre Locale de Consultanţă Agricolă (CLCA) şi le sunt subordonate Casele Agronomului, existente la nivel de judeţ.

Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă îşi desfăşoară activitatea în colaborare cu serviciile de consultanţă agricolă din cadrul institutelor şi staţiunilor de cercetare, unităţilor de învăţământ superior, societăţile comerciale, asociaţiile de producători agricoli, societăţile agricole şi de industrie alimentară, precum şi cu servicii de consultanţă agricolă particulare.

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU CONSULTANŢĂ AGRICOLĂ (ANCA)

ANCA cuprinde două direcţii principale: Direcţia pentru servicii de consultanţă şi Direcţia economică, precum şi un Compartiment juridic şi de control financiar intern.

A. Direcţia pentru servicii de consultanţă este structurată, la rândul său, în trei servicii:1Serviciul tehnico-economic de consultanţă agricolă; 2 Serviciul de învăţământ şi instruire;3 Serviciul de studii, strategii şi informaţii

1. Serviciul tehnico-economic de consultanţă agricolă reprezintă serviciul cel mai complex din cadrul ANCA datorită multiplelor atribuţii pe care le are. Dintre acestea, mai importante sunt:

-asigură strategia activităţilor de extensie şi consultanţă agricolă; -facilitează şi furnizează suport tehnic pentru oficiile judeţele de consultanţă agricolă, în

paralel cu coordonarea, îndrumarea şi urmărirea realizării, în teritoriu, a acţiunilor de consultanţă agricolă efectuate de unităţile din subordine;

-participă la proiectarea programelor de cercetare-dezvoltare pentru agricultură şi la aplicarea rezultatelor cercetării în producţia agricolă;

-organizează un sistem mass-media de informare eficient a producătorilor agricoli în domenii cum ar fi: managementul şi marketingul agricol, mecanizarea tehnologiilor de producţie, protecţia plantelor etc.; efectuează studii de marketing şi de afaceri în agricultură, urmărind aplicarea acestora;

-încurajează şi monitorizează dezvoltarea asociaţiilor din agricultură, mai ales în domeniul -prelucrării şi valorificării produselor agricole etc.

2. Serviciul de învăţământ şi instruire are , aşa cum îi spune şi numele, atribuţii privind:-organizarea şi coordonarea activităţilor de educaţie profesională a fermierilor şi a

angajaţilor din extensie, în cadrul centrelor de perfecţionare şi în Casele Agronomului;-elaborarea unor programe de educaţie profesională în colaborare cu Ministerul

Educaţiei Naţionale şi cu instituţii de învăţământ superior şi preuniversitare;-alcătuirea şi coordonarea activităţii unor comisii de atestare profesională;-colaborarea cu ASAS în elaborarea programelor de cercetare aplicativă şi asigurarea

sprijinului logistic pentru aplicarea rezultatelorcercetării în fermele agricole etc.

3. Serviciul de studii, strategii şi informaţii-elaborează propuneri şi strategii de extensie, strategii de consultanţă şi educaţie profesională

în agricultură;-asigură documentarea şi informarea tehnică, economică şi de management, prin

83

constituirea băncii de date;-coordonează, urmăreşte şi controlează implementarea strategiilor şi a programelor anuale

judeţene de extensie şi consultanţă;-monitorizează şi evaluează impactul extensiei asupra fermelor private; -asigură circulaţia informaţiilor de la ferme, către organismele superioare etc.B. Direcţia economicăAre în atribuţii activităţi cu caracter specific privind finanţele, contabilitatea, administraţia şi

resursele umane.

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A OFICIILOR JUDEŢENE DE CONSULTANŢĂ AGRICOLĂ (OJCA)

A. Oficiile judeţene de consultanţă agricolă (OJCA) reprezintă unităţii bugetare cu personalitate juridică subordonate ANCA prin care se realizează programele de consultanţă agricolă la nivel judeţean şi local.

Oficiile Judeţene de Consultanţă Agricolă au în structura lor următoarele subdiviziuni .1) Serviciul tehnico-economic; 2) Serviciul de instruire, strategii şi informaţii; 3) Serviciul finanţe şi administraţie.

Tuturor acestora le sunt subordonate Centrele Locale de Consultanţă Agricolă (CLCA).La nivelul OJCA se constituie un Colegiu tehnic al Oficiului, alcătuit din:-director;-contabil şef;-reprezentat DGAA;-reprezentant al Centrelor Locale de Consultanţă Agricolă; -specialişti din cercetare şi din învăţământul superior; -reprezentanţi ai fermierilor, organizaţiilor profesionale şi sindicatelor agricole.

B. Atribuţiile Oficiului Judeţean de Consultanţă Agricolă Dintre atribuţiile generale ale OJCA, mai importante sunt următoarele:-aplică strategia ANCA

la nivel judeţean şi comunal;-verifică şi urmăreşte realizarea programelor de activitate anuală ale CLCA;-urmăreşte şi evaluează impactul activităţilor de extensie şi consultanţă asupra fermelor private din judeţ;-realizează o interferenţă între furnizorii şi utilizatorii informaţiilor în vederea obţinerii şi utilizării corecte a informaţiei;-dezvoltă şi menţine legătura cu Universităţile cu profil agricol, Staţiunile de Cercetare, cu furnizorii de materii prime şi materiale, cu companiile de prelucrare agricolă;-realizează o bază de date specifice care cuprind informaţii dinmanagementul agricol pentru sistemele agricole tipice din judeţ;-dezvoltă managementul personalului judeţean şi comunal al ANCA, identifică nevoile educaţionale şi de instruire, dezvoltă şi promovează cunoştinţele şi aptitudinile profesionale, în special în planificarea managementului extensiei, utilizează metodele de extensie şi de management privind afacerile din agricultură.

C. Centrele Locale de Consultanţă Agricolă (CLCA). Centrele Locale de Consultanţă Agricolă sunt organizate şi funcţionează ca unităţi bugetare

fără personalitate juridică, fiind în subordinea tehnică şi administrativă a OJCA.Centrele Locale de Consultanţă Agricolă sunt conduse de un şef de centru care este numit,

în condiţiile legii, de către directorul OJCA.Atribuţiile generale ale Centrelor Locale de Consultanţă Agricolă (CLCA) sunt următoarele:

-aplică, în teritoriu, programele ANCA;-asigură, la nivel comunal, implicarea şi participarea fermierilor în activităţi de extensie şi de consultanţă;-realizează colectarea, prelucrarea şi analiza datelor tehnice şi financiar economice specifice localităţilor rurale, în vederea stabilirii unei imagini corecte şi detaliate a situaţiei fermierilor şi a grupurilor vizate pentru activităţi de extensie;-ia parte la formularea deciziilor care se iau la nivel judeţean sau naţional şi care vizează pe fermieri şi grupurile sociale din mediul rural; asigură sprijinul logistic pentru intervenţia în comune a echipelor judeţene de extensie, în situaţia în care CLCA nu poate rezolva unele situaţii complexe;-participă la seminariile de instruire organizate de OJCA.

84

Dintre atribuţiile Caselor Agronomului, mai importante sunt:- organizarea periodică a unor cursuri de scurtă durată pentru: perfecţionarea tehnică şi economică a specialiştilor şi producă-torilor agricoli; -calificarea postliceală pentru meseriile deficitare; atestarea unor persoane fizice în vederea dobândirii calităţii de arendaş;-organizarea unor activităţi de comerţ pentru produse agroalimen-tare şi utilaje de profil agricol;-sprijinirea activităţilor de comercializare, a inputurilor pentru fermieri şi de valorificare a produselor agricole obţinute de către aceştia.

ALTE TIPURI DE STRUCTURI ORGANIZATORICE PRIVIND CONSULTANŢA ÎN SPAŢIUL RURAL

Diversitatea beneficiarilor (agricoli şi neagricoli), precum şi a pieţelor servite, paleta largă a serviciilor prestate, metodele şi tehnicile utilizate, precum şi persoanele implicate, se reflectă în gama largă de tipuri şi organizaţii din domeniul consultanţei existentă pe plan mondial şi care a început să se înfiripe şi în România.

În afară de structurile organizatorice, finanţate de la bugetul statului şi care aparţin domeniului public, există sau sunt în curs de înfiinţare şi alte structuri organizatorice cu caracter privat, după cum urmează:

A. Firme de consultanţă mari, multifuncţionale; B. Firme de consultanţă mici şi mijlocii; C. Compartimente de consultanţă din universităţi şi staţiuni de cercetare agricolă; D. Cabinete private de consultanţă .

A. Firmele de consultanţă mari, multifuncţionale. Firmele de consultanţă mari, multifuncţionale, au capacitatea să acopere o gamă largă de

domenii de activitate, cum ar fi: managementul general, managementul financiar, probleme tehnice şi tehnologice privind producţia, aspecte privind marketingul produselor şi a serviciilor, mana-gementul resurselor umane etc.

Aceste firme au, de regulă, câteva sute de specialişti şi în multe cazuri au organizate filiale teritoriale sau pe domenii de activitate.

Cu toată dimensiunea lor, o parte dintre firme au tendinţa de a se specializa într-un anumit domeniu îngust (în mediul strategiei fermelor) în care competenţa lor este recunoscută, fără a renunţa la a asigura servicii de consultanţă şi în alte domenii. Aceste firme de consultanţă acţionează zonal şi ele sunt eficace doar dacă volumul şi structura activităţii din zona respectivă sunt relativ stabile şi se dezvoltă continuu.

B. Firme de consultantă mici şi mijlocii .Mărimea acestor firme, ca şi în cazul fermelor de producţie agricolă, poate fi apreciată diferit

în funcţie de zona geografică în care îşi desfăşoară activitatea. Numărul persoanelor care lucrează la aceste firme nu depăşeşte cifra de 100. Aceste firme sunt profilate în agricultură pe câteva direcţii:-consultanţă generală în management pentru exploataţiile agricole mici şi mijlocii;-consultanţă specializată în domenii bine conturate, cum ar fi: profilarea producţiei, informatizarea activităţii, protecţia plantelor, îmbunătăţirile funciare etc.

C. Compartimente de consultanţă din universităţi, staţiuni de cercetare sau pe lângă ferme mari de producţie.

Aceste compartimente au ca scop promovarea rezultatelor proprii cercetărilor ştiinţifice, precum şi promovarea noutăţilor ştiinţifice de pe plan mondial. Rolul acestor compartimente este deosebit de important întrucât constituie puntea de legătură dintre învăţământ, cercetare şi producţie.

D. Cabinete private de consultanţă. În ţările cu agricultură avansată, existenţa unui număr mare de consultanţi care lucrează pe

cont propriu demonstrează faptul că în ciuda con curentei pe care o fac structurile de consultanţă de interes public, subvenţionate parţial sau total de stat, există din partea beneficiarilor un interes important de a lucra cu consultanţi independenţi. Aceşti consultanţi care lucrează pe cont propriu pot

85

fi:-generalişti, care au îndelungată experienţă profesională şi o bogată cazuistică privind rezolvarea unor probleme diverse cu care s-au întâlnit;- specialişti care şi-au format o specializare îngustă şi sunt experţi într-un domeniu strict delimitat (experţi în diagnosticarea şi tratarea anumitor boli sau dăunători, întocmirea unor planuri de afacere, a studiilor de fezabilitate, în nutriţia plantelor şi animalelor, în probleme de marketing etc.).

Punctul forte al acestor consultanţi individuali îl constituie metodele flexibile de lucru pe care le aplică în relaţiile cu clienţii, onorariile accesibile pe care le practică lipsa birocraţiei la stabilirea convenţiilor sau contractelor de consultanţă, promptitudinea cu care răspund la solicitări.

Subiectul 37 Etapele procesului de consultanţă Actul de consultanţă reprezintă un proces complex, structurat în mai multe etape distincte.

Parcurgerea lor este obligatorie, mai ales în cazul unor acţiuni de amploare, cu implicaţii economice importante. Aceste etape ale procesului de consultanţă sunt următoarele:

1. Iniţierea;2. Diagnosticul;3. Alegerea soluţiilor şi planificarea acţiunilor viitoare;4. Aplicarea soluţiilor (implementarea);5. încheierea.INIŢIEREA

Aşa cum îi spune şi numele, iniţierea reprezintă faza de început în orice proces de consultanţă. Ea constituie o etapă în care consultantul şi beneficiarul (producătorul agricol) se prezintă reciproc, caută să obţină cât mai multe informaţii unul despre altul şi definesc domeniul pentru care consultantul a fost solicitat.

Iniţierea este importantă întrucât s-a constatat că bazele unei misiuni de consultanţă reuşite se pune în această etapă de început, pentru stabilirea unor relaţii de încredere reciprocă şi în care se testează compatibilităţile celor două părţi, mai ales cele de ordin psihologic şi economic.

Etapa de iniţiere este obligatorie şi prezintă o importanţă mai nare în situaţia în care este vorba de beneficiari noi, necunoscuţi de că re consultant. Dacă între cele două părţi au avut loc contacte anterioare, problematica iniţierii va fi simplificată.

La rândul ei, etapa de iniţiere cuprinde mai multe faze:a. realizarea unor contacte preliminare;-b.stabilirea diagnosticului preliminar;-c.întocmirea planului de acţiune;-d. încheierea contractului de consultanţă.

a) Realizarea unor contacte preliminare.Contactele preliminare pot fi stabilite atât din iniţiativa beneficiarului, cât şi a consultantului.

Sunt situaţii în care consultantul îşi prezintă oferta potenţialilor beneficiari, iar aceştia se pot găsi în postura de a avea nevoie, în perioada imediat următoare, de serviciile consultantului.

Întâlnirile iniţiale trebuie să fie bine pregătite de către consultant pentru a avea succes în angajarea sa. Acesta trebuie să culeagă informaţii esenţiale privind beneficiarul, cu privire la potenţialul economic, natura şi volumul activităţii, problemele caracteristice sectorului său de activitate. El trebuie să demonstreze de la primele întâlniri că este familiarizat cu natura problematicii cu care se confruntă beneficiarul.

De regulă, prima întâlnire dintre beneficiar şi consultant se concretizează sub forma unui interviu de analiză, în care fiecare dintre părţi încearcă să se informeze despre cealaltă parte.

Consultantul va decide ce metodă de consultanţă va aplica beneficiarului, în funcţie de caracteristicile problemei pe care o are acesta.

Tot în această fază, ambele părţi, dacă este cazul, vor iniţia discuţii privind onorariul pe care-1 va primi consultantul pentru prestaţia ce urmează a fi efectuată.

Dacă în această fază cele două părţi cad de acord să colaboreze, se va efectua o analiză preliminară a problemei ce urmează a fi rezolvată şi se va face o programare a etapelor de parcurs

86

pentru realizarea activităţii de consultanţă.b) Stabilirea diagnosticului preliminar.După ce beneficiarul s-a hotărât să angajeze un consultant, este necesar ca acesta să

efectueze unele investigaţii preliminare. Scopul acestui diagnostic nu este de a stabili măsuri definitive privind rezolvarea problemei, ci de a identifica etapele şi mijloacele pentru realizarea cu succes a misiunii de consultanţă.

Sunt situaţii în care, în urma diagnosticului preliminar, consultantul îşi dă seama că nu are competenţa sau mijloacele pentru rezolvarea problemei sau că beneficiarul are o falsă problemă, care nu reclamă apelarea la un consultant. Indiferent de situaţie, consultantul trebuie să fie cinstit şi să informeze corect pe beneficiar asupra situaţiei preliminare pe care a constatat-o.

Timpul alocat pentru diagnosticul preliminar trebuie să fie relativ scurt, mai ales că în agricultură pot apare probleme care nu suportă amânare (atac de boli sau de dăunători, tulburări fiziologice la plante sau la animale etc.).

Diagnosticul preliminar presupune colectarea şi analiza informaţiilor cu privire la activităţile beneficiarului, surprinzând, de asemenea, "pe viu " aspecte din activitatea curentă a acestuia. Se vor avea în vedere, cu precădere, tendinţele fenomenelor sau problemelor care sunt vizate a fi rezolvate, în această fază, de diagnostic preliminar, beneficiarul trebuie să se implice în mod direct, oferit informaţii cu caracter operativ, utile consultantului. Tot în această fază, beneficiarul are posibilitatea de a-1 cunoaşte mai bine pe consultant şi de a aprecia profesionalismul lui în obţinerea de informaţii.

c) Întocmirea planului de acţiune.Fazele anterioare sunt utile şi pentru elaborarea planului de acţiune a consultantului în

misiunea sa.Înainte de a stabili un plan de acţiune, consultantul trebuie să-şi definească strategia pe care

o va adopta. Ea presupune, printre altele, şi stabilirea rolurilor ce vor fi jucate de consultant şi beneficiar, precum şi modul în care aceştia îşi vor armoniza activităţile şi vor identifica resursele pentru realizarea obiectivelor propuse.

d) încheierea contractului de consultanţă.

Elaborarea contractului de consultanţă constituie elementul final al etapei de iniţiere. Prin acest contract, ambele părţi cad de acord să lucreze împreună la un proiect sau la o misiune.Prin aceste contracte, trebuie se prezintă garanţia că obligaţiile reciproce sunt înţelese şi respectate de ambele părţi.

Există trei forme de concentrare a serviciilor de consultanţă: Acordul verbal; Scrisoarea de confirmare; Contractul scris.

Acordul verbal reprezintă o formă utilizată frecvent în prezent, în practica serviciilor de consultanţă. Ele se exprimă prin viu grai, după ce beneficiarul (sau consultantul) a văzut propunerea celeilalte părţi şi a considerat-o acceptabilă.

Această formă se utilizează în situaţia în care:-serviciul de consultanţă solicitat este de mică anvergură şi care, în caz de eşec sau

nerespectare a prevederilor, nu aduce prejudicii majore beneficiarului;-atât consultantul cât şi beneficiarul se cunosc bine, au mai colaborat şi au încredere

reciprocă deplină.Scrisoarea de confirmare constituie o formă obişnuită în ţările în care activitatea de

consultanţă este bine organizată, în cazul acestei forme, consultantul avansează diferite propuneri de consultanţă unor potenţiali beneficiari, iar aceştia, dacă sunt în situaţia de a avea nevoie de unele servicii, trimit o scrisoare de confirmare, arătând că acceptă propunerea şi condiţiile avansate de consultant. Beneficiarul poate solicita schimbarea unor condiţii şi, în acest caz, consultantul trebuie să răspundă, la rândul său, dacă acceptă noile condiţii. Sunt situaţii în care beneficiarul redactează primul scrisoarea în care se fac propuneri pentru rezolvarea unei situaţii, însoţită de unele condiţii, în care consultantul îşi dă sau nu acceptul în scris, asupra propunerilor avansate.

87

Contractul scris reprezintă forma recomandată pentru rezolvarea, prin consultanţă a unor situaţii complexe care angajează valori mari şi trebuie rezolvate într-un timp determinat. De asemenea, este formula cea mai bună, în situaţii în care cele două părţi provin din medii economice şi juridice diferite, când pot apărea uşor interpretări ale acordurilor verbale.

În situaţia firmelor de consultanţă, acestea au, în general, un contract tip, având şi rubrici care permit o anumită flexibilitate a conţinutului lor. De regulă, beneficiarul este cel care avansează tipul de contract al cărui conţinut poate fi negociat şi amendat de către cele două părţi.

Este important, ca indiferent de forma de contract utilizată, să se cadă de acord asupra condiţiilor şi modului în care fie consultantul, fie beneficiarul se pot retrage din contract sau pot solicita o revizuire. Uneori este recomandabil să se semneze un contract numai pentru o singură fază a misiunii şi ulterior să se decidă dacă mai este necesară continuarea activităţii din partea consultantului. De multe ori, însuşi consultantul poate să solicite întreruperea activităţii sale dacă apreciază că misiunea sa nu mai este necesară sau problematica pe care trebuie să o rezolve depăşeşte, prin complexitate, propria competenţă.

DIAGNOSTICUL

Cu această etapă se începe activitatea propriu-zisă, operaţională de consultanţă. Scopul diagnosticului este de a analiza, în detaliu, problema cu care se confruntă beneficiarul şi de a obţine şi pregăti toate informaţiile necesare pentru a se lua o decizie menită să soluţioneze problema. Diag-nosticul poate conduce la concluzia că aceasta nu poate fi rezolvată sau că nu merită efortul pentru a o rezolva.

a) Problematica diagnosticuluiActivitatea de diagnosticare trebuie să înceapă de la un cadru conceptual clar pentru a se

evita pericolul punerii unui diagnostic greşit.Problematica ce trebuie abordată în această fază se referă la următoarele: -descrierea problemei

ce trebuie rezolvată;-identificarea cauzelor care au generat problema;-potenţialul de rezolvare a problemei de către beneficiar.Problematica în agricultură, datorită particularităţilor ei, este foarte vastă şi prezintă un caracter aleatoriu.

b) Etapele diagnosticuluiStabilirea diagnosticului presupune parcurgerea unor etape:-definirea cadrului problemei, a naturii şi volumului informaţiilor

necesare;-culegerea, trierea şi verificarea datelor necesare;prelucrarea şi interpretarea datelor;-stabilirea concluziilor, întocmirea raportului şi informarea beneficiarului asupra

diagnosticului găsit.Pentru definirea problemei, orice consultant are nevoie de un volum important de informaţii

şi fapte. Ele trebuie să aibă un caracter de detaliu, astfel încât să permită examinarea proceselor, relaţiilor, cauzelor şi influenţelor reciproce, dând o atenţie specială posibilităţilor neutilizate şi îmbunătăţirilor posibile.

A treia etapă - prelucrarea şi interpretarea datelor - presupune, din partea consultantului, capacitatea de a sintetiza acele aspecte care definesc problema şi de a găsi şi interpreta indicatorii specifici ai acesteia.

Obiectivul principal este de a stabili dacă există vreo relaţie specifică între diverşii factori şi evenimentele descrise de date şi de a examina natura acestor relaţii. Cunoscându-se aceste aspecte, atenţia se poate concentra asupra cauzelor care au determinat sau favorizat apariţia unor probleme şi a găsi mijloacele de a anihila efectul.

În sfârşit, în ultima etapă a diagnosticului, consultantul, pe baza datelor obţinute, prelucrate şi interpretate în etapele anterioare, va formula concluziile la care a ajuns şi va elabora un raport cu privire la evoluţia misiunii sale, care va fi adus la cunoştinţa beneficiarului.

ALEGEREA SOLUŢIILOR ŞI PLANIFICAREA ACŢIUNILOR VIITOARE

88

Această etapă cuprinde: elaborarea mai multor variante de soluţii pentru problema diagnosticată, alegerea unei soluţii din mulţimea variantelor, prezentarea de propuneri către beneficiari, pregătirea pentru implementarea soluţiei acceptate de acesta.

Este deosebit de importantă necesitatea continuităţii între diagnostic şi planificarea acţiunii. Bazele unei planificări eficiente a acţiunii se pun, evident, printr-o activitate de diagnostic excelentă, respectiv printr-o analiză detaliată, precisă şi cuprinzătoare, a problemei şi a cauzelor ei, precum şi a factorilor şi forţelor care îi pot aduce rezolvarea, în această etapă, nu se mai pune accent pe căutarea sistematică a datelor şi pe analiză, ci pe inovare şi creativitate. Şi aceasta, întrucât beneficiarul aşteaptă să primească de la consultant recomandări cu privire la cea mai bună soluţie a problemei.

Etapa de planificare a acţiunii începe deci prin căutarea de idei cu privire la soluţiile posibile ale problemei. Obiectivul constă în a indica

toate variantele fezabile şi a le supune unei evaluări preliminare înainte de a începe acţiunea de proiectare şi planificare a unei singure variante. In plus, beneficiarul va fi sigur că nu este forţat să accepte o soluţie fără a fi informat de existenţa şi a altor posibilităţi.

În situaţia în care se caută modalităţi de îmbunătăţire a situaţiei, consultantul poate să apeleze la surse diferite pentru elaborarea şi alegerea soluţiei optime:

Dacă este o problemă de corecţie sau de îmbunătăţire, poate fi aplicată o soluţie obţinută dintr-o experienţă anterioară.

Dacă este necesară rezolvarea unor probleme de creaţie care reclamă soluţii novatoare, sursele menţionate anterior pot să nu sugereze nici o cale potrivită şi atunci consultantul, în cooperare cu beneficiarul, va trebui să găsească singur calea, în momentul când s-au conturat soluţii fezabile, acestea vor fi prezentate beneficiarului într-o formă care să dea imaginea clară a tuturor soluţiilor avute în vedere şi să justifice alegerea făcută de consultant.

Consultantul trebuie să fie cinstit cu beneficiarul arătând:-riscurile pe care le implică toate soluţiile prezentate, alături de avantajele acestora;-condiţiile pe care trebuie să le creeze beneficiarul (materiale, financiare, umane, organizatorice),

pentru ca soluţia propusă să fie fezabilă.În final, beneficiarul va fi acela care va trebui să decidă ce soluţie va alege şi aplica. Un

beneficiar care simte că soluţia i-a fost impusă, nu va fi foarte activ în perioada de aplicare a acesteia şi va profita de prima ocazie pentru a-1 învinui pe consultant dacă lucrurile nu merg aşa cum s-a propus .

APLICAREA SOLUŢIILOR (IMPLEMENTAREA)

Aplicarea soluţiei alese reprezintă o etapă la care consultantul poate să lipsească dacă beneficiarul vrea să continue singur lucrarea, în situaţia în care beneficiarul preferă să-şi asigure sprijinul consultantului pe perioada aplicării, prevederea trebuie să fie cuprinsă în contractul de consultanţă.

Implicarea consultantului în această etapă îl angajează mai mult, pe întreaga durată a procesului de consultanţă, şi este, din multe puncte de vedere, benefică pentru beneficiar.

Avantajele pe care le implică participarea consultantului la aplicare soluţiei pe care a propus-o se referă la faptul că, în multe situaţii, soluţia necesită, în timp, corecţii pe care numai consultantul le poate face sau apar dificultăţi neprevăzute care reclamă prezenţa consultantului.

In această etapă, consultantul se va ocupa numai de problemele dificile ale implementării, lăsând restul de activitate pe seama beneficiarului sau va interveni numai la solicitarea specială a beneficiarului.

Pe perioada implementării, atât beneficiarul, cât şi consultantul trebuie să evalueze regulat mersul acţiunii, acordând atenţie ritmului de lucru, consecinţelor neprevăzute, operând corecţii programului calendaristic, metodei folosite sau chiar proiectului iniţial.

ÎNCHEIEREA

Orice misiune care a necesitat o activitate de consultanţă, trebuie încheiată o dată ce scopul ei a fost atins, iar ajutorul consultantului nu mai este necesar.

Momentul şi forma de realizare a încheierii trebuie bine alese şi toate obligaţiile asumate

89

trebuie îndeplinite corect spre satisfacţia reciprocă a beneficiarului şi a consultantului.în această etapă, o importanţă deosebită o are evaluarea activităţii consultantului. Fără

evaluare este imposibil de precizat dacă misiunea şi-a atins obiectivele şi dacă rezultatele obţinute justifică resursele utilizate. Nici beneficiarul, nici consultantul, nu pot trage concluzii utile din misiu-nea realizată, dacă nu există nici o evaluare.

Problema retragerii consultantului la momentul potrivit trebuie discutată de la începutul misiunii acestuia. Misiunea se poate încheia după perioada de diagnostic, după planificarea acţiunii, în timpul sau la sfârşitul aplicării soluţiei propuse.

Este greu de evaluat, de la început, momentul încheierii misiunii consultantului. Din aceste considerente, trebuie să se stabilească termene flexibile care să satisfacă atât pe beneficiar, cât şi pe consultant.

Subiectul nr 38

Evaluarea, amortizarea,documentele, evidenta operativa , contabilitatea şi analiza

activelor imobilizate corporaleEvaluarea şi clasificarea activelor corporaleLa intrarea în patrimoniul unităţilor agricole, terenurile sunt evaluate corespunzător normelor

legal în vigoare. Această valoare se stabileşte în funcţie de clasele de fertilitate, amplasare şi alte criterii legale, la costul de achiziţie sau la valoarea aportului în natură, după caz, corespunzător normelor legale in vigoare.

Mijloacele fixe, conform reglementărilor în vigoare sunt definite ca mijloace de muncă sau complexul de obiecte care se utilizează ca atare şi îndeplinesc cumulativ condiţiile:

• durata normală de utilizare mai mare de un an;• valoarea de intrare mai mare decât cea stabilită prin hotărâre a Guvernului.

Această valoare va fi actualizată periodic, în funcţie de indicele de inflaţie.Mijloacele fixe utilizate de către unităţile agricole prezintă unele particularităţi datorită

faptului că în structura lor apar mijloace fixe vii cum sunt animalele de muncă şi reproducţie şi plantaţiile pe rod. Deşi, în general, evidenţa lor este identică cu a celorlalte mijloace fixe, se impun unele particularităţi: înfiinţarea plantaţiilor constituie pentru societăţile agricole venituri din activitatea de imobilizări. Valoarea de inventar a plantaţiei cumulează cheltuielile de înfiinţare la care se adaugă şi cheltuielile anuale ale acestora până la intrarea pe rod; animalele de producţie şi reproducţie considerate mijloace fixe sunt exceptate de la amortizare. La reformare, valoarea lor încarcă cheltuielile cu animale şi păsări. Animalele de muncă şi plantaţiile pe rod sunt supuse amortizării ca şi celelalte mijloace fixe.

La intrarea în patrimoniul agenţilor economici din agricultură, mijloacele fixe se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare. Prin valoarea de intrare a mijloacelor fixe se înţelege:

• preţul de achiziţie, pentru mijloacele fixe procurate din afara societăţii;• costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau produse de unitatea

patrimonială;• valoarea de piaţă sau actuală, pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit.

Această valoare se stabileşte pe baza propunerilor făcute de către o comisie de specialişti şi cu aprobarea adunării generale a asociaţilor la societăţile comerciale, respectiv consiliul de administraţie la regiile autonome sau instituţiile publice. La stabilirea acestei valori se ţine seama de valoarea mijloacelor fixe cu caracteristici tehnice identice sau similare aflate pe piaţă;

• valoarea de aport sau de utilitate. Această valoare este acceptată de părţi, pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc. a societăţilor;

•valoarea actualizată, pentru mijloacele fixe reevaluate în baza unor hotărâri ale Guvernului.

Mijloacele fixe, ca urmare a utilizării în procesul de producţie, îşi pierd o parte din valoare,

90

fapt ce determină ca la anumite intervale de timp să se calculeze valoarea reală sau rămasă a acestora. Această valoare se determină ca diferenţă între valoarea de intrare şi amortizarea calculată până la data respectivă şi ea reprezintă suma ce urmează a fi amortizată în continuare.

Pentru calcularea amortizării se utilizează în unele situaţii valoarea medie anuală a mijloacelor fîxe. Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe utilizate într-un an se poate stabili astfel: Vma = Vi + Vmai - Vmaie,

La reformarea sau scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe, chiar şi în situaţia când acestea au fost complet amortizate, ele mai pot prezenta o anumită valoare, care poartă numele de valoare reziduală. Valoarea reziduală este dată de valoarea materialelor, pieselor de schimb ce pot fi recuperate la lichidarea unui mijloc fix.

• Mijloacele fixe se pot clasifica după mai multe criterii . Astfel, după destinaţia economică întâlnim:

- mijloace fixe productive, cele care participă direct la obţinerea unor bunuri cum sunt: maşinile agricole, plantaţiile, fixe indirect productive, cele utilizate în scopuri social-culturale, cum sunt: clădirile administrative, clădirile destinate cantinei,clubului, grădiniţelor etc.

- După apartenenţă, mijloacele fixe se împart în: 1)mijloace fixe proprii 2)mijloace fixe închiriate

- După particularităţile tehnice de construcţie şi destinaţia pe care oprimesc în producţie, mijloacele fixe se pot grupa în următoarele categorii:1. Clădiri şi construcţii speciale; 2. Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; 3.Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; 4. Mijloace de transport; 5. Animale de muncă şi plantaţii; 6. Unelte, dispozitive, instrumente, mobilier şi aparatură birotică; 7. Active corporale neregăsite în capitolele anterioare. Această clasificare este obligatorie pentru toţi agenţii economici inclusiv pentru cei din agricultură şi prezintă importanţă în organizarea contabilităţii şi în calculul cotelor de amortizare a activelorcorporale.

1. In grupa Clădiri si construcţii speciale sunt incluse clădirile administrative ale exploataţiilor agricole, magaziile, clădirile destinate atelierelor, sere, solarii, construcţii şi împrejmuiri pentru creşterea animalelor, răsadniţe, padocuri, baraje, canale de irigaţii etc.

2. Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, înglobează tractoarele agricole de toate categoriile, maşini şi utilaje pentru lucrările solului, utilaje şi instalaţii pentru irigaţii, maşini şi instalaţii pentru zootehnie, maşini de recoltat etc.

3. Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare cuprind: bascule, cântare, aparate şi instalaţii pentru cercetare ştiinţifică, calculatoare electronice şi echipamente periferice etc.

4. Mijloace de transport conţin mijloacele de transport auto(camioane, autoturisme, remorci, autocisterne etc.), mijloacele de transport cu tracţiune animală (căruţe, docare, şarete) şi mijloacele de transport pe apă (şalupe, bărci etc.).

5. Animale şi plantaţii cuprind animale de muncă (cai, boi, bivoli), iar dintre animale de producţie şi reproducţie numai taurinele şi ovinele.La plantaţii sunt considerate mijloace fixe numai plantaţiile pe rod.

6. Unelte, dispozitive, instrumente, mobilier şi aparatură birotică conţin maşini de scris, mobilier, aparate de copiat, aparate telefonice, telefax, inventar gospodăresc (tacâmuri, perdele, covoare).

Ultima grupă "Active corporale mobile neregăsite în capitolele anterioare" conţine alte mijloace fixe aflate în dotarea agenţilor economici şi care nu au fost incluse în grupele 1-6.

Amortizarea activelor imobilizateFolosirea în procesul de producţie, de către agenţii economici, a activelor corporale şi

necorporale duce la deprecierea acestora, ca urmare a utilizării lor în timp, a acţiunii factorilor atmosferici, cât şi a progresului tehnic. Acest aspect de depreciere a activelor corporale şi necorporale poartă numele de uzură fizică şi uzură morală. Această uzură duce la micşorarea valorii de intrare a activelor corporale şi necorporale. Operaţiunea de calculare şi recuperare a uzurii

91

activelor corporale şi necorporale poartă numele de amortizare. Amortizarea mai poate fi definită şi ca expresia valorică a uzurii inclusă în cheltuieli. Sumele respective incluse în cheltuieli reprezintă cote, norme sau alocaţii de amortizare. Uzura şi amortizarea, deşi reprezintă noţiuni deferite, din punct de vedere valoric sunt egale.

Amortizarea este necesară pentru a include la cheltuieli şi respectiv în costul de producţie a sumelor ce reprezintă participarea activelor corporale şi necorporale la obţinerea unui produs, lucrare sau serviciu, aşa cum se procedează şi cu celelalte consumuri de muncă vie şi muncă materială evoluţia tehnicii accelerează gradul de depreciere morală şi impune înlocuirea lor înainte de a fi complet uzate fizic.

Determinarea amortizării se face prin calcule. Elementele care se au în vedere la stabilirea amortizării sunt:- suma de amortizat. Această sumă este identică cu valoarea de intrare sau cu valoarea reală sau rămasă a mijloacelor fixe;

- durata normată de funcţionare;- clasificarea mijloacelor fixe.Unităţile agricole sunt obligate să amortizeze activele corporale şi necorporale, potrivit

reglementărilor în vigoare, utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:Amortizarea liniară, se realizează prin includerea uniformă în cheltuieli a unor sume fixe,

stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei normale de utilizare a mijlocului fix şi valoarea de intrare a acestuia după formula:

A= Vi / D în care: A reprezintă cota anuală de amortizare; Vi - valoarea de intrare a mijlocului fix; D - durata normală de utilizare.

Amortizarea liniară de aplică în unităţile agricole cu capital de stat Amortizarea degresivă, constă în multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul dintre

coeficienţii următori:• 1,5, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix de amortizat este între 2 şi 5

ani;• 2,0, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix de amortizat este între 5 şi 10

ani;• 2,5, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix de amortizat este mai mare de

10 ani.Aceşti coeficienţi pot fi modificaţi prin hotărâre a guvernului, la propunerea Ministerului de

Finanţe.Amortizarea accelerată, presupune includerea în primul an de funcţionare, în cheltuieli, a

unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv. Pentru anii următori, amortizarea se determină la valoarea rămasă de amortizat, aplicând regimul liniar, respectiv se raportează suma de amortizat la numărul de ani de utilizare rămaşi.

Amortizarea activelor imobilizate se calculează începând cu luna următoare punerii în funcţiune, până la recuperarea integrală a valorii de intrare, conform duratelor normale de funcţionare.

Activele necorporale de tipul cheltuieli de constituire, programe informatice create de agentul economic sau achiziţionate se amortizează într-o perioadă de cel mult cinci ani. Imobilizările necorporale de natura concesiunii se amortizează pe durata contractului.

În situaţii justificate, agenţii economici sunt scutiţi de la calculul amortizării cu avizul organului teritorial al Ministerului Finanţelor, pentru următoarele active corporale:

- lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de gospodărire a apelor, cu caracter general de servire, destinate apărării contra inundaţiilor, înlăturării excesului de umiditate, destinate apărării terenurilor agricole şi silvice, a unor obiective social-economice etc.;

- minele trecute în conservare sau scoase definitiv din funcţiune, sondele de ţiţei şi gaze care nu se dau în producţie;

- mijloacele fixe din cadrul obiectivelor economice de interes naţional, trecute în conservare pe o durată mai mare de treizeci de zile.

92

Agenţii economici, indiferent de forma de organizare şi tipul de proprietate, au obligaţia evidenţierii în contabilitate în conturi distincte, a mijloacelor fixe şi a amortizării acestora.

Documentele şi evidenţa operativă a mijloacelor fixeModalităţile de procurare a mijloacelor fixe poartă numele de investiţii sau imobilizări în

curs. Investiţiile se pot efectua în antrepriză sau în regie proprie, în antrepriză, lucrarea este contractată cu o unitate specializată care îşi asumă obligaţia executării şi predării acesteia la un anumit termen. Unitatea beneficiară are obligaţia de a pune la dispoziţia antreprenorului fondurile necesare, în situaţia executării lucrării în regie proprie, unitatea angajează lucrători, procură utilajele şi materialele necesare, conduce toată activitatea de execuţie.

Mijloacele fixe pot intra în cadrul unităţilor agricole astfel: - aportul asociaţilor la înfiinţarea unei societăţi; - cumpărare de la unităţi specializate; - realizate din producţia proprie; - primite cu titlu gratuit;

Intrarea mijloacelor fixe se face pe baza următoarelor documente: Proces verbal de recepţie, folosit pentru mijloacele fixe achiziţionate care nu necesită montaj şi nici probe tehnologice. Documentul cuprinde: denumirea şi caracteristicile tehnice ale mijlocului fix, valoarea de intrare a mijlocului fix, numărul de inventar atribuit, durata normală de utilizare, numele membrilor comisiei de recepţie şi semnăturile acestora etc.

Proces verbal de recepţie preliminară sau Proces verbal de recepţie provizoriu, utilizat pentru acele mijloace care necesită montaj, dar nu necesită probe tehnologice. Se poate folosi la recepţia clădirilor.

Proces verbal de recepţie a punerii în funcţiune, folosit pentru acele mijloace fixe care necesită atât montaj cât şi probe tehnologice, cum ar fi sistemul de irigaţii, sistemul de încălzire etc.

Aceste documente au drept scop de a evidenţia deficienţele constatate cu ocazia efectuării montărilor şi a probelor tehnologice şi termenele de remediere a acestora.

Pentru mişcarea mijloacelor fixe în cadrul unităţilor se utilizează documentul Bon de mişcarea mijloacelor fixe.

Ieşirea mijloacelor fixe are loc în următoarele situaţii: - scoaterea din funcţiune la expirarea duratei normale de utilizare; - retrase de asociaţi; - vânzări de mijloace fixe; - calamităţi naturale etc.

Documentul utilizat la casarea sau scoaterea din funcţiune a unui mijloc fix complet amortizat este Proces verbal de scoatere din funcţiune a mijloacelor fixe. în acest document se înscriu date referitoare la: valoare de intrare a mijlocului fix, numărul de inventar, caracteristicile tehnice, amortizarea calculată, materialele recuperate, cheltuielile efectuate pentru obţinerea materialelor respective, numele şi semnătura comisiei de casare.

Mijloacele fixe aflate în dotarea societăţilor comerciale cu capital de stat se găsesc în folosinţa subunităţilor de producţie şi a subunităţilor de servire. Ca urmare a acestui lucru, la nivelul acestora trebuie să se găsească informaţii referitoare la mijloacele fixe aflate în dotarea lor.

Aceste informaţii se obţin din Registrul pentru evidenţa, inventarierea şi amortizarea mijloacelor fixe sau Registrul pentru evidenţa mijloacelor fixe. în acest registru mijloacele fixe sunt înscrise în ordinea celor 7 grupe, respectiv Clădiri, Construcţii speciale, Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru etc. în cadrul fiecărei grupe se deschid partizi (pagini) pe feluri de mijloace: grajduri, tractoare etc. în cadrul unei partizi, fiecare mijloc se înscrie distinct cu următoarele date: număr de inventar, caracteristicile tehnice, data intrării, valoarea de intrare, amortizarea, data ieşirii. Registrul se deschide pe o perioadă de 4 ani. In alte forme de asociere din agricultura evidenta mijloacelor fixe se tine cu Fisa mijlocului fix. Se întocmeşte intr-un exemplar, pentru fiecare mijloc fix sau pentru mai multe mijloace fixe de acelaşi fel şi de aceeaşi valoare, puse în funcţiune în aceeaşi luna.

La intrarea în cadrul societăţilor comerciale, mijloacele fixe cu ocazia recepţionării primesc numere de inventar. Pentru aceasta la nivelul societăţii există Registrul numerelor de inventar, în acest registru sunt trecute toate mijloacele fixe existente în societate, indicându-se pe lângă numerele de inventar şi subunitatea organizatorică unde au fost repartizate. Numerele de inventar

93

atribuite rămân pe toată durata de utilizare a mijlocului fix şi ele se aplică în raport de particularităţile acestora sub formă de tăbliţe, crotalii, înscriere directă etc.

Contabilitatea activelor corporaleOrganizarea contabilităţii activelor corporale este astfel concepută încât să permită

cunoaşterea următoarelor aspecte:-volumul total al activelor corporale de care dispune societatea;-volumul amortizării activelor corporale;-controlul gestionar al acestora, atunci când este nevoie.Contabilitatea activelor corporale se ţine cu ajutorul conturilor:

Terenuri şi — Mijloace fixe.Terenurile deţinute de către societăţile agricole, ca active imobilizate, sunt urmărite cu

ajutorul contului Terenuri desfăşurat pe două subconturi Terenuri şi Amenajări de terenuri.Contul Terenuri are funcţie contabilă de activ. Ca urmare în debit se înregistrează:-valoarea terenurilor aduse ca aport la înfiinţare după formula:Terenuri = Contul întreprinzătorului Decontări cu asociaţi privind capitalul-valoarea terenurilor cumpărate:Terenuri =Furnizori din imobilizări-valoarea terenurilor primite cu titlul gratuit:Terenuri=Subvenţii pentru investiţii

Amenajările de terenuri pot fi efectuate de către unitatea respectivă sau pot fi făcute de către unităţi specializate. Evidenţa acestor amenajări se ţine cu contul Amenajări de terenuri. Este tot un cont de activ şi ca urmare se debitează cu ocazia amenajărilor efectuate după formulele:

Amenajări de terenuri = Venituri din producţia de imobilizărisauAmenajări de terenuri = Furnizori din imobilizăriContul Terenuri se creditează cu ocazia ieşirilor de terenuri şi anume:-restituirea către asociaţi:Decontări cu asociaţii =Terenuri privind capitalul-vânzări la terţi:Debitori diverşi = Venituri excepţionale din operaţii de capitalConcomitent cu această înregistrare are loc scăderea valorii de înregistrare a

terenurilor astfel:Cheltuieli excepţionale = TerenuriSoldul contul Terenuri este întotdeauna debitor şi indică economic valoarea terenurilor

aflate în societate la data respectivă.Contul 212 Mijloace fixe este un cont de mijloace economice cu funcţie contabilă de

activ. Ca urmare, contul înregistrează în debit următoarele:-valoarea mijloacelor fixe aduse ca aport la înfiinţarea unei societăţi, după formula:Mijloace fixe = Contul întreprinzătorului Decontări cu asociaţii privind capitalul-valoarea mijloacelor fixe achiziţionate de la unităţi specializate:

Mijloace fixe = Furnizori de imobilizări

-valoarea mijloacelor fixe obţinute din producţia proprie:Mijloace fixe = Venituri din producţia de imobilizări-valoarea mijloacelor fixe executate în regie, prin lucrări de construcţii montaj:Mijloace fixe = Imobilizări în curs-valoarea mijloacelor fixe primite cu titlul gratuit sau constatate plus cu ocazia inventarierii:Mijloace fixe = Subvenţii pentru investiţiiCa urmare a utilizării în procesul de producţie, imobilizărilecorporale sunt supuse deprecierii. Această depreciere se include la cheltuieli şi

poartă numele de amortizare. Amortizarea activelor corporale în contabilitate se înregistrează în contul Amortizări privind imobilizările corporale, cont cu funcţie de pasiv, înregistrarea

94

amortizării se face lunar după formula:

Cheltuieli de exploatare = Amortizări privind

privind amortizarea imobilizările corporale imobilizărilor corporaleîn creditul contului Mijloace fixe se înregistrează:-valoarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune, la expirarea duratei normale de funcţionare

şi care sunt complet amortizate:Amortizări privind= Mijloace fixe imobilizările corporale

-valoarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune, dar care nu au fost complet amortizate: %= Mijloace fixe-valoarea de intrareAmortizări privind- valoarea amortizată imobilizările corporaleCheltuieli excepţional - valoarea rămasă de privind operaţiile de capital amortizatProcesul scoaterii din funcţiune a mijloacelor fixe implică, pe de o parte angajarea unor

cheltuieli de dezmembrare, demolare etc., iar pe de altă parte obţinerea unor valori băneşti rezultate din valorificarea materialelor obţinute.

Evidenţa cheltuielilor şi recuperărilor rezultate la lichidarea mijloacelor fixe se ţine cu contul Cheltuieli excepţionale privind operaţiile de gestiune. Acest cont colectează în debit cheltuielile efectuate pentru dezmembrarea mijloacelor fixe, iar în credit valoarea recuperărilor obţinute. Soldul contului poate fi debitor, ceea ce economic arată pierderea obţinută la casarea mijloacelor fixe, respectiv cheltuielile sunt mai mari decât valoarea recuperărilor. Această sumă se transmite în debitul contului Profit şi pierdere, în situaţia în care soldul contului este creditor, respectiv valoarea recuperărilor este mai mare decât valoarea cheltuielilor, suma respectivă se transmite în creditul contului Profit şi pierdere.

Tot în creditul contului Mijloace fixe, se înregistrează şi vânzările de mijloace fixe, care pentru societate constituie venituri excepţionale după formula:

Debitori diverşi = Venituri excepţionale din operaţii de capitalConcomitent cu această înregistrare are loc şi înregistrarea privind scoaterea din

gestiune a mijloacelor fixe vândute astfel: = 212 Mijloace fixe - valoarea de intrareAmortizări privind - valoarea amortizată imobilizările corporaleCheltuieli excepţionale - valoarea neamortizată privind operaţiile de capital

Lipsa din gestiune a unor mijloace fixe, ce antrenează vinovăţia unei persoane presupune următoarea formulă contabilă:

Debitori diverşi = Mijloace fixeSoldul contului Mijloace fixe este debitor şi arată valoarea mijloacelor fixe aflate

la o anumită dată în gestiunea unui agent economic.În contabilitate urmărirea evidenţei mijloacelor fixe se ţine şi cu ajutorul conturilor

sintetice de gradul II, astfel încât acestea permit obţinerea unor informaţii referitoare la structura mijloacelor fixe după cum urmează: Clădiri si Construcţii speciale; Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; Mijloace de transport; Animale şi plantaţii; Unelte, dispozitive, instrumente, mobilier şi aparatură birotică.

Analiza informaţiilor privind activele corporaleInformaţiile referitoare la activele corporale puse la dispoziţia managerilor au ca scop

urmărirea unor aspecte legate de: volumul, structura, utilizarea capacităţii de lucru a acestora, cât şi modul cum acestea se reflectă în performanţele economice ale unităţii. Datele necesare obţinerii acestor aspecte se iau din evidenţa operativă sau contabilitatea de gestiune şi contabilitatea financiară a unei societăţi.

Astfel, volumul (valoarea) activelor imobilizate aflate în dotarea unei unităţi agricole se ia din contul Terenuri si Mijloace fixe, iar valoarea acestora la nivelul unei subunităţi organizatorice

95

se cunoaşte din registrele pentru evidenţa operativa.Structura mijloacelor fixe, este un indicator ce arată ponderea pe care o deţine o grupă

de mijloace fixe, în totalul mijloacelor fixe aflate în dotarea societăţii sau subunităţii. Acest indicator se determină ca raport între valoarea unei grupe de mijloace fixe (VMFgr) şi suma totală a mijloacelor fixe aflate în societate sau subunitate (∑MFs) după formula: % VMFgr = VMFgr / ∑MFs x 100

Calcularea acestui indicator contribuie la stabilirea profilului societăţii. Astfel, în unităţile horticole plantaţiile au ponderea cea mai mare; în unităţile zootehnice ponderea cea mai mare o au grupele de Construcţii speciale şi Animale, în mod asemănător se determina si structura terenului agricol aflat in dotarea unităţii sau a subunităţii organizatorice.

Un alt indicator utilizat în analiza activelor corporale îl constituie starea mijloacelor fixe, caracterizată prin:

- gradul de reînnoire a mijloacelor fixe (Gr), calculat ca raportul dintre valoarea mijloacelor fixe noi intrate (MF) şi valoarea totală a mijloacelor fixe (∑MF), după formula: Gr = MF / ∑MF x100

În analiza acestui indicator trebuie să se ţină seama şi de performanţele tehnice ale acestora, randamentul, durata de funcţionare, satisfacerea cerinţelor ergonomice, toate acestea cu repercusiuni cantitative şi calitative asupra întregii activităţi a societăţii.

-gradul sau coeficientul de uzură (Ku) calculat astfel: Ku = Uzura / ∑MF x 100 Unităţile care dispun de mijloace fixe cu grad ridicat de uzură vor fi obligate la scoateri

masive din funcţiune, care dacă nu sunt corelate cu intrările de mijloace fixe, ar putea să influenţeze negativ desfăşurarea normală a proceselor de producţie. De asemenea, mijloacele fixe cu un grad ridicat de uzură necesită cheltuieli de exploatare mari.

Utilizarea la întreaga capacitate a activelor corporale, dă posibilitatea obţinerii unor indicatori ai eficienţei economice cu valori ridicate. Acest lucru se exprimă printr-o serie de indicatori sintetici cum sunt cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe (CA/1000 MF) si cifra de afaceri la 100 ha teren agricol sau arabil(CA/100S); profitul brut sau profitul net la 1000 lei mijloace fixe (Pb sau Pn/1000 MF) si profitul brut si profitul net la 100 ha teren agricol sau arabil (Pb sau Pn/lOOS), calculaţi astfel: CA = CA / ∑MF x1000

Subiectul nr 39 Conţinutul, documentele evidenţa operativă contabilitatea şi analiza veniturilor din

exploatare.În cadrul unităţilor agricole sunt considerate venituri(realizări) următoarele:• valoarea produselor, mărfurilor, semifabricatelor, animalelor tinere

şi la îngrăşat livrate în afara societăţii sau la alte subunităţi;• valoarea lucrărilor şi serviciilor prestate la terţi;• valoarea stocurilor de produse la finele anului;

• valoarea producţiei din activitatea de imobilizări;• valoarea animalelor trecute la turma de bază.Datorită acestui conţinut, mărimea veniturilor sau realizărilor totale este mai mare decât

cifra de afaceri. Veniturile totale includ pe lângă cifra de afaceri şi veniturile din producţia stocată, veniturile din activitatea de imobilizări, venituri din provizioane etc.

Documentele utilizate pentru evidenţa veniturilor sunt:• Actul de livrare-recepţie-decontare, utilizat pentru livrările de produse,

semifabricate, animale, prestări de servicii, lucrări executate, la alte subunităţi ale aceleiaşi societăţi;

• Lista de inventariere, folosită pentru produsele aflate în stoc la 31 XII;• Actul de mutaţie, utilizat pentru trecerea animalelor la turma de

bază;

96

• Proces verbal de recepţie, folosit pentru producţia terminată din activitatea de imobilizări executată în regie proprie.

Evidenţa operativă în cadrul subunităţilor din societăţile agricole se ţine în Registrul de urmărirea realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a producţiei în partizile Producţia şi veniturile sau Venituri. Această partidă se deschide pe feluri de produse sau lucrări şi anume: grâu, tomate, porumb boabe, lapte, cartofi, serviciul etc. La începutul anului, în fiecare partidă, economistul înscrie din bugetul de venituri şi cheltuieli al subunităţii producţia marfa şi veniturile programate, în timpul anului în baza documentelor specifice se înregistrează producţia marfa societăţii sau la alte subunităţi. De asemenea se determină veniturile obţinute pe fiecare produs sau serviciu.

Lunar, datele din partizile de venituri sunt înregistrate în Recapitulaţia producţiei, cheltuielilor şi a rezultatelor financiare. Din această partidă, prin totalizarea datelor înscrise, se determină veniturile (realizările) totale pe subunitate, pe culturi, categorii de animale, etc.

Contabilitatea veniturilor.în contabilitatea generală, veniturile sunt evidenţiate, după natura activităţii, în planul general

de conturi, în clasa 7 Conturi de venituri. Conturile de venituri sunt conturi cu funcţie contabilă de pasiv, respectiv suma creditului indică mărimea veniturilor. Soldul final este creditor şi se transferă asupra contului Profit şi pierdere. Excepţie de la această regulă face contul veniturile realizate.

Organizarea acestui sistem de evidenţă, permite managerului subunităţii să obţină o serie de informaţii utile în activitatea de producţie cum sunt: producţia totală obţinută, să calculeze randamentul la hectar (producţia medie), precum şi producţia livrată (marfa) în afara Venituri din producţia stocată, care din punct de vedere al funcţiei contabile este bifuncţional.

Contabilitatea veniturilor din exploatareÎn totalul veniturilor obţinute de către o societate, majoritatea o deţin veniturile ce provin

din activitatea de exploatare, corespunzător specificului obiectului său de activitate. Veniturile din exploatare sunt formate din:

a) Cifra de afaceri, constituie suma totală realizată de către o unitate patrimonială din relaţiile sale cu terţii, respectiv vânzări de produse,mărfuri, servicii prestate, etc. Contabilitatea cifrei de afaceri se ţine cu ajutorul conturilor din grupa (70): Venituri din vânzarea produselor finite;Venituri din vânzarea semifabricatelor; Venituri din vânzarea produselor reziduale;Venituri din lucrări executate şi servicii prestate;Venituri din studii şi cercetări;Venituri din redevenţe, locaţii şi chirii;Venituri din vânzarea mărfurilor;Venituri din activităţi diverse, însăşi titlul conturilor ne arată structura veniturilor ce constituie cifra de afaceri. Creditul acestor conturi înregistrează veniturile realizate de către unitateapatrimonială. Obţinerea de venituri se înregistrează în creditul acestor conturi prin debitarea conturilor Clienţi, Conturi curente la bănci, Casa, în raport de modul de încasare a banilor, după formula: % = Conturile de venituri Clienţi

grupa 70 Conturi curente la bănci Casab) Venituri din producţia stocată, se urmăresc cu ajutorul contuluiVenituri din

producţia stocată .Acest cont înregistrează în credit:• la finele perioadei, valoarea producţiei lucrărilor şi serviciilor în curs de execuţie

astfel: % = Venituri din producţia stocată

Producţia în curs de execuţieLucrări şi servicii în curs de execuţie•preţul de înregistrare al produselor finite, semifabricatelor,produselor reziduale,

animalele şi păsările obţinute din producţia proprie după cum urmează:%= Venituri din producţia stocatăSemifabricateProduse finite

97

Produse reziduale Animale şi păsări

În debitul contului se înregistrează:•la începutul perioadei, reluarea producţiei, lucrărilor şi serviciilor în curs de execuţie:Veniturile din = % producţia stocată Producţia în curs de execuţieLucrări şi servicii în curs de execuţie•valoarea produselor finite, semifabricatelor, produselor reziduale,animalelor şi păsărilor

vândute cât şi a celor constatate lipsă cu ocazia inventarierii.Venituri din = % producţia stocată SemifabricateProduse finite Produse reziduale Animale şi păsăriDin punct de vedere al funcţiei contabile, contul este bifuncţional, respectiv el poate prezenta

sold final debitor şi creditor.c) Venituri din producţia de imobilizări, se urmăresc cu ajutorul conturilor din grupa 72.

Pentru aceasta se folosesc conturile:Venituri din producţia de imobilizări necorporale. Mărimea creditului arată veniturile

realizate de către unitate din lucrările şi proiectele de cercetare efectuate pe cont propriu, valoarea concesiunilor, brevetelor, licenţelor şi a altor drepturi similare etc.;

Venituri din producţia de imobilizări corporale, înregistrează în credit valoarea la costul de producţie a amenajărilor de terenuri, a mijloacelor fixe, imobilizările în curs, realizate din producţia proprie, în societăţile agricole sunt considerate venituri din producţia de imobilizări înfiinţarea unor plantaţii cât şi trecerea animalelor tinere crescute în unitate şi trecute la turma de bază. înregistrările se fac astfel:

% = ConturileConturile Venituri din producţia

Imobilizări necorporale de imobilizări Imobilizări corporaled) Venituri din subvenţii de exploatare (gr. 74). Subvenţiile de

exploatare sunt primite de la bugetul statului de către unităţilepatrimoniale, îndeosebi de regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, pentru compensarea diferenţelor de preţ la produsele subvenţionate, acoperirea pierderilor, alte subvenţii. Toate aceste sume constituie pentru unitate venituri din subvenţii şi se înregistrează în creditul contului Venituri din subvenţii de exploatare, după cum urmează:

% = Venituri din subvenţii de exploatare SubvenţiiConturi curente la băncie) Alte venituri din exploatare, se urmăresc cu conturile din grupa 75 şi se pot realiza din

creanţe reactivate şi recuperate, din despăgubiri, din lucrările şi serviciile executate de subunităţile de producţie şi de servire altor subunităţi din cadrul aceloraşi societăţi. Aceste conturi sunt conturi cu funcţie de pasiv, suma creditului arată mărimea veniturilor.

Analiza informaţiilor privind veniturileVeniturile unităţilor agricole reprezintă un indicator important folosit pentru aprecierea

activităţii desfăşurate. Veniturile se determină pe culturi, categorii de animale, activităţi, pe subunităţi de producţie şi de servire. La nivelul unei societăţi, veniturile se determină prin însumarea veniturilor realizate de către subunităţile de producţie şi cele de servire. La analiza veniturilor trebuie să se ţină seama atât de conţinutul economic al lor cât şi de metodologia calculării lor. Pentru analiza veniturilor, indicatorii se folosesc atât la nivel de societate, cât şi la nivelul subunităţilor organizatorice.

98

Gradul de îndeplinire a planului (%V) se determină ca raport între veniturile realizate (V1) şi veniturile programate (V0) astfel: V % = V 1 / V 0 x 1 0 0

Acest indicator poate fi mai mare decât 100 şi arată faptul că veniturile realizate sunt mai mari decât cele planificate, sau poate fi sub 100, dar în această situaţie veniturile realizate sunt mai mici decât cele planificate.

Abaterea absolută a veniturilor (∆V) se calculează după cum urmează: ∆V = V1 - V0 Abaterea veniturilor poate fi pozitivă şi indică în cifre absolute depăşirea veniturilor

planificate, sau poate fi negativă şi arată nerealizarea veniturilor programate cu suma respectivă .Structura (ponderea) veniturilor subunităţilor de producţie şi de servire în veniturile

totale ale societăţii. Ponderea veniturilor subunităţilor (%Vs) se determină: Vs% = Vs /Vt x100 unde, Vs reprezintă veniturile subunităţilor de producţie şi de servire; Vt - veniturile totale ale societăţii.

Contribuţia veniturilor subunităţilor la realizarea planului de venituri pe societate se calculează în cifre absolute şi cifre relative .

În cadrul veniturilor societăţii, cât şi la nivelul subunităţilor, cifra de afaceri are o pondere ridicată. Mărimea acesteia este determinată la nivelul

unui produs de volumul producţiei livrate şi de preţul de producţie, după cum urmează: CA = ∑q x p, în care: CA reprezintă cifra de afaceri; q –volumul producţiei livrate; p- preţul de producţie.

În acest caz, modificarea volumului cifrei de afaceri faţă de plan ( ∆qCA) , se explică prin influenţa acestor factori:

-influenţa producţiei marfa (∆qCA) ∆qCA=∑( q1-q0) p0

- influenţa preţului de producţie ((∆pCA) ∆pCA=∑ p( q1-q0), în care: q0 reprezintă producţia marfă programată; q1- producţia marfă realizată; Po preţul de producţie programat; Pi preţul de producţie realizat.

În practica unităţilor agricole se mai utilizează şi indicatorii: venituri la 100 hectare teren agricol sau arabil (V/ lOOha); venituri la 100 unităţi vită mare (V/100 U.V.M.), după cum urmează:

V /100ha = Venituri /Sx100 ; V /100U.V.M.= Venituri / U.V.M. x 100 .

Subiectul nr 40 Contabilitatea cheltuielilor din exploatare. Calculaţia efectiva a costului de producţie Contabilitatea cheltuielilor de exploatareActivitatea de exploatare cuprinde toate operaţiile privind aprovizionarea, producţia şi

desfacerea bunurilor, lucrărilor şi serviciilor. Tot în această categorie se includ şi operaţiile privind consumurile -generatoare de mijloace fixe.

Din această categorie fac parte:a) Cheltuieli cu materii prime, materiale şi mărfuri Documentele ce stau la baza înregistrării consumurilor în contabilitate diferă în funcţie

de metoda de contabilitate a stocurilor, în cazul societăţilor agricole se practică metoda inventarului permanent şi ca urmare, înregistrarea cheltuielilor cu materii prime, materiale se face pe baza bonului de consum.

Contul Cheltuieli cu materii prime ţine evidenţa cheltuielilor ocazionate de consumul de materii prime în activitatea de producţie, în scopul obţinerii de produse finite, semifabricate, executării sau prestării de servicii pentru terţi. Este un cont de activ. In debitul contului se înregistrează valoarea materiilor prime consumate, constatate lipsă la inventariere şi neimputabile, după formula:

Cheltuieli cu materii prime = Materii primeContul Cheltuieli cu materiale consumabile, ţine evidenţa bunurilor consumate în procesul

de producţie. Acest cont sintetic de gradul I se dezvoltă pe conturi sintetice de gradul II, operaţie ce

99

permite să se cunoască structura cheltuielilor cu materialele consumabile. Contul are funcţie contabilă de activ, respectiv suma debitului arată mărimea cheltuielilor efectuate cu materiale consumabile după cum urmează: Cheltuieli cu materiale consumabile = Materiale consumabile

Contul Cheltuieli privind obiectele de inventar, colectează în debit uzura mijloacelor de muncă de mică valoare sau de scurtă durată inclusă în cheltuieli, integral sau eşalonat pe durata mai multor exerciţii financiare, după formula:

Cheltuieli privind obiectele = Uzura obiectelor de inventar de inventar

Contul Cheltuieli cu energia şi apa, înregistrează în debit consumurile de energie electrică şi termică precum şi apa furnizată din afara societăţii pe baza facturilor primite de la furnizori, astfel: Cheltuieli cu energia şi apa = Furnizori

Contul Cheltuieli cu animalele şi păsările, este tot un cont de activ şi înregistrează în debit valoarea la preţul de facturare a animalelor şi păsărilor cumpărate din afara societăţii sau de la alte subunităţi ale aceleiaşi societăţi, iar în credit valoarea animalelor şi păsărilor ieşite din gestiune prin vânzări, pierderi din mortalităţi, lipsuri constatate la inventariere neimputabile, animalele reformate etc. Astfel, înregistrarea animalelor adulte la reformare se face după formula:

Cheltuieli cu animalele şi păsările = Animale de muncăb) Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi Această grupă conţine cheltuielile

ocazionate de activitatea de producţie şi pentru care unitatea intră în relaţii directe cu terţii. Din această categorie fac parte:

Contul Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii. Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa cheltuielilor cu lucrările de întreţinere şi reparaţii executate de terţi sau de alte subunităţi aferente anului financiar în curs după formula:

Cheltuieli de întreţinere = % şi reparaţii FurnizoriAlte venituri din exploatare Cheltuieli înregistrate în avansContul Cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile, este un cont de activ şi în

debit înregistrează redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile, aferente anului financiar în curs datorate de către societate, în calitatea sa de locatar, chiriaş, etc. Redevenţele constituie cote plătite proprietarului din produsul unei exploataţii la date fixe. Contul se debitează prin creditul contului Furnizori, Conturi curente la bănci, Casa.

Contul Cheltuieli cu primele de asigurare, colectează în debit primele de asigurare aferente anului curent, plătite în baza contractelor încheiate cu societăţile de asigurare, după formula:

Cheltuieli cu primele = % de asigurare CasaConturi curente la bănciContul Cheltuieli cu studiile şi cercetările, înregistrează în debit cheltuielile efectuate pentru

procurare de studii, plata contractelor de cercetare etc.c) Cheltuieli cu alte servicii executate de terţi Această grupă include cheltuielile legate de activitatea de ansamblu a societăţii, respectiv

cheltuielile generale. Pentru aceasta se utilizează conturile:Contul Cheltuieli cu colaboratorii, colectează în debitul său sumele datorate colaboratorilor

pentru prestaţiile efectuate corespunzător listelor de plată întocmite;Contul Cheltuieli privind comisioanele şi onorariile, înregistrează în debit sumele

datorate privind comisioanele şi onorariile;Contul Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, colectează în debit sumele ce

reprezintă datorii, plăţi şi consumuri ocazionate de aceste acţiuni;Contul Cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferuri, înregistrează în debit sumele

reprezentând cheltuieli cu activităţile menţionate în titlu;Contul Cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, se debitează cu valoarea serviciilor

poştale şi a taxelor de telecomunicaţie datorate.

100

Înregistrarea în contabilitate a acestor cheltuieli se face prin debitarea tuturor conturilor enunţate mai sus şi prin creditarea conturilor: Furnizori, Furnizori- facturi nesosite, Conturi curente la bănci, Casă.

d) Cheltuieli cu impozitele, taxele şi vărsămintele asimilateCu ajutorul conturilor din această grupă se ţine evidenţa sumelor pe care unitatea

patrimonială este obligată să le plătească la bugetul de stat şi bugetele locale cum sunt: impozitul suplimentar pentru depăşirea fondului de salarii admisibil, impozitul pe clădiri, impozitul pe circulaţia mărfurilor, etc. Pentru aceasta se utilizează contul Cheltuieli cu impozitul pe salarii şi Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate. Suma debitului arată mărimea cheltuielilor pentru aceste acţiuni, în contul Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, în societăţile agricole, se mai colectează în debit şi sume ce reflectă cheltuieli pentru fondul de risc cât şi cele pentru fondul de pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor după formulele:

Cheltuieli cu impozitul pe salarii = Impozitul pe salarii

Cheltuieli cu alte impozite, taxe = Fonduri speciale - şi vărsăminte asimilate taxe şi vărsăminte asimilate

e) Cheltuielile cu personalul Cu ajutorul conturilor din această grupă se ţine evidenţa cheltuielilor cu salariile personalului

şi cheltuielile privind protecţia socială suportată de către unitatea patrimonială.Cheltuieli cu remuneraţiile personalului = Personal remuneraţii-datorate

Cheltuieli privind asigurările = %şi protecţia socială Asigurări sociale Ajutor de şomaj

f) Alte cheltuieli de exploatare colectează în debit sumele trecute pe cheltuieli cu ocazia scoaterii din evidenţă a clienţilor incerţi sau în litigiu, cât şi cheltuielile efectuate de către subunităţile de producţie altor subunităţi

Pierderi din creanţe = Clienţi incerţig) Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele .Aceste conturi colectează deprecierile

ireversibile şi reversibile pe care lesuportată atât activele imobilizate, cât şi cele circulante. Deprecieri ireversibile suportă imobilizările corporale (mijloace fixe, amenajări de terenuri) ca urmare a utilizării lor în procesul de producţie, a influenţei factorilor atmosferici cât şi a progresului tehnic. Aceste deprecieri încarcă cheltuielile sub denumirea de amortizări. Deprecierile reversibile se suportă de către conturile de provizioane.

Aceste cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pot fi pentru activitatea de exploatare, financiară şi excepţională. Toate conturile din această grupă au funcţie de activ, respectiv suma debitului arată mărimea cheltuielilor efectuate pentru amortizări şi provizioane, în societăţile agricole cu capital de stat, nu selucrează cu conturile de cheltuieli privind provizioanele.

Calculaţia efectivă a costului de producţie în societăţile agricoleCalculaţia costului în societăţile agricole se realizează extracontabil, la nivelul

subunităţilor de producţie şi de servire, pe baza datelor din Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a producţiei, partida Recapitulaţia producţiei, cheltuielilor şi rezultatelor financiare. Calcularea costului de producţie se face la terminarea fiecărui proces de producţie. In vederea determinării costului de producţie se parcurg următoarele etape:

• înregistrarea în prima parte a Recapitulaţiei producţiei,cheltuielilor şi rezultatelor financiare, a indicilor tehnici de producţie şi anume: producţia totală obţinută la principalele produse, categorii de animale, activităţi etc.; producţia livrată; ha.a.n realizate cu tractoarele şi maşinile agricole, total pe fermă şi

101

desfăşurarea acestora pe culturi şi activităţi; metri cubi de apă folosiţi în fermă şi repartizarea lor pe culturi etc.;

• înregistrarea cheltuielilor directe pe culturi, categorii de animale şi activităţi în aceeaşi recapitulaţie, partea a doua intitulată Cheltuieli, realizări, rezultate financiare, în această parte se înscriu din prima parte aRegistrului de urmărire a bugetului de venituri şi cheltuieli următoarele cheltuieli directe: salarii, CAS, fond şomaj, etc, materiale, lucrări şi servicii prestate de terţi, amortizare, fond de risc, alte cheltuieli. Deşi sunt cheltuieli directe, unele cheltuieli ajung prin repartizare şi anume: a) cheltuielile cu aprovizionarea; b) cheltuieli cu tractoarele şi maşinile agricole: c) cheltuielile cu irigarea culturilor.

a) Repartizarea cheltuielilor cu aprovizionarea efectuate de către subunitate şi primite de la compartimentul ADT se face cu ajutorul coeficientului de repartizare, care se obţine raportând cheltuielile de aprovizionare ale subunităţii, la valoarea materialelor procurate de către aceasta, în anul respectiv după formula:

%Chas= Chas/ V m a s x 100, în care % Ch a s reprezintă coeficientul de repartizare pe subunitate;Ch a s- cheltuielile de aprovizionare ale subunităţii;V m a s - valoarea materialelor aprovizionate de subunitate.

Repartizarea pe culturi, categorii de animale, activităţi a cheltuielilor de aprovizionare se face astfel: Ch a/ culrură (activitate) = % Ch a s x v m c c(a) / 100 , în care vmcc (a) reprezintă valoarea materialelor consumate pe cultură sau activitate.

b) Repartizarea cheltuielilor cu tractoarele şi maşinile agricole, în unităţile agricole, datorită diversităţii lucrărilor ce se execută cu tractoarele şi maşinile agricole proprii, acestea sunt transformate în ha.a.n. Conform actelor normative în vigoare, un ha.a.n. este egal cu un hectar arat la 18-20 cm, în sol mediu cu panta de 6 grade fără grăpat. Pornind de la acest raport se echivalează în ha.a.n. toate lucrările agricole efectuate, în recapitulaţie se găsesc cheltuielile realizate de exploatarea parcului de tractoare şi maşini agricole şi volumul de lucrări executat, exprimat în ha.a.n., pe total subunitate şi pe culturi. Având aceste elemente se determină costul pe ha.a.n. astfel:

Cp/ ha.a.n. = Cht / VL , în care:Cp reprezintă costul de producţie al unui ha.a.n.; Cht - cheltuielile cu tractoarele şi maşinile agricole; VL - volumul de lucrări exprimat în ha.a.n., total pe subunitate. Cunoscând costul de producţie al unui ha.a.n. şi numărul de ha.a.n. realizate pentru o cultură, categorie de animale, activitate, se determină cheltuielile cu tractoarele ce se cuvin unei culturi, înmulţind costul de producţie/ha.a.n cu hectarele arătură normală ale culturii.

c) Repartizarea cheltuielilor cu irigarea pe culturi se face astfel: se determină mai întâi costul unui metru cub de apă (Cp/m3), care se calculează împărţind cheltuielile cu irigaţiile (Chi) la cantitatea de apă utilizată de către subunitate (Q), după cum urmează: Cp/m3 = Chi / Q

Cheltuielile pe cultură, se stabilesc înmulţind costul unui metru cub de apă cu cantitatea de apă folosită pe cultură;

• Repartizarea cheltuielilor indirecte, respectiv a cheltuielilor comune şi generale se face pe baza unor coeficienţi de repartizare. Cheltuielile comune sunt cheltuielile care se fac pentru administraţia subunităţii. Repartizarea cheltuielilor comune se face în raport de mărimea cheltuielilor directe realizate de către subunitate după cum urmează: % Ch.c.s = Ch.c.s / Ch.d.s x 100, în care: % Ch c s reprezintă coeficientul de repartizare a cheltuielilor comune; Ch.c.s - cheltuielile comune ale subunităţii; Ch.d.s - cheltuielile directe ale subunităţii.În baza acestui coeficient se determină cheltuielile comune care se cuvin culturii sau activităţii înmulţind coeficientul determinat cu cheltuielile directe ale culturii sau activităţii.

Cheltuielile generale sunt cheltuielile care se fac pentru administraţia unei societăţi. Mărimea cheltuielilor generale care se cuvin subunităţii se iau din Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli a producţiei, partida Cote de cheltuieli primite. Repartizarea lor pe culturi se face pe baza unui coeficient (% Ch.g.s) calculat ca raport între cheltuielile generale cuvenite subunităţii (Ch.g.s) şi cheltuielile directe ale subunităţii (Ch.d.s) plus cheltuielile comune ale subunităţii (Ch.c.s), astfel: % Ch.g.s = Ch.g.s / (Ch.d.s + Ch.c.s) x 100

102

Cheltuielile generale, pe cultură, categorie de animale sau activitate, se determină înmulţind coeficientul calculat mai sus, cu mărimea cheltuielilor directe plus cheltuielile comune ale culturii sau activităţii.

• După repartizarea cheltuielilor indirecte se adaugă în vederea determinării cheltuielilor totale pe obiecte de calculaţie,cheltuielile din perioada precedentă dar care se cuvin perioadei curente, cum sunt: producţia în curs de execuţia la l I şi cota de cheltuieli înregistrate în avans;

• Calculaţia propriu zisă a costului de producţie, ca regulă generală, în unităţile agricole, se realizează pe baza metodelor clasice.

Subiectul nr 41 Reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, asa cum a fost

modificata de legea nr 169/1997 si-n baza legii nr 1/2000Persoanele fizice şi juridice care au formulat cereri pt reconstituirea dreptului de

proprietate pt ternurile agricole şi forestiere, li se stabileşte dreptul de propreitate în cond stabilite prin lege. Reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente dacă acestea sunt libere. In cazul în care nu există suprafeţe de teren agricol, pt a satisface integral cererile, reconstituirea dreptului de proprietate se face din suprafeţele de teren agricol trecute şn proprietatea comunei, a oraşului şi a municipiului, precum şi din suprafeţele de teren trecute în proprietatea statului, în momentul în care se stabileşte definitiv şi irevocabil nulitatea absolută a titulurilor de proprietate. Dacă nu, se vor face despăgubiri pr terenuri care nu au fost retrocedate.

Pt terenurile extravilane localităţilor, foste proprietăţi ale persoanelor fizice, cera au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, şi se găsesc incluse în diverse amenajări hidrotehnice, de hidroamelioraţie sau de lată natură, se reconstituie foştilor proprietari/moştenitorilor lor, supr echivalente existe în rezerva comisiilor locale sau din domeniul privat al statului. In cazul în care lucrările de pe aceste supr de teren nu au fost executate sau se află în stadiul de proiect, supr de teren se restiruie la cererea proprietarilor. In cazul persoanelor fizice, limita supr de teren agricol care li se reconstituie e de 10 ha/familie şi nu mai mult de 50 ha/familie.

La stabilirea prin reconstituire a dreptului de proprietate pt terenurile agricole, comisiile comunael, orăşeneşti, judeţene şi municipale, vor verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare, autenticitatea. In situaţia în care anumite suprafeţe sunt revendicate de 2 cetăţeni, între care unul e fost proprietar căruia i s-a luat trenul în mod abuziv între 1953-1959, iar cel de al doilea, persoana căreia i s-a atribuit terenul din cel preluat de la fostul propritar, în limita resurselor de teren existente, se va restitui terenul în natură ambilor solicitanţi.

In cazul în care resursele sunt insuficiente, se va atribui teren în nautră persoanei care deţine acte de proprietate, iar cei care au fost împroprietăriţi cu asemenea terenuri, vor fi despăgubiţi în cond legii. Terenurile proprietate de stat, administrarte de staţiunile şi instituţiile de cercetare, destinate cercetării producerii de săm şi mat săditor, rămâne în administrarea acestora. In cazul în care terenurile agricole, care fac obiectul reconstituirii, se află în administraţia instituţiilor şi staţiunilor de cercetare, terenul retrocedat va fi din proprietatea statului.

Organele rprezentative ale unităţilor de cult, dobândesc prin restituirea supr de teren agricol din patrimoniul bisericesc. In cond prezentei legi, universităţile de învăţamânt preuniversitar agricole, dobândesc prin reconstituire supr de teren agricol, în limita celor pe care le-a avut în proprietate. Cele care nu au deţinut în proprietate supr de teren agricol, li se atribuie în folosinţă supr până la 5 ha, consiliilor locale.

In aplicarea reconstituirii dreptului de proprietate, cetăţenii români au aceleaşi drepturi, indiferent dacă la data îinregistrării cererii, aveau domiciliu în ţară sau în străinătate.

103