Predici la Duminica a XI-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv

IndexEvanghelia şi Apostolul zilei..............................................................................2

Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Despre datoria de a ierta celor ce ne greşesc.................................................................5

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a XI-a după Pogorârea Sfântului Duh - Despre darea de seamă ce are să ni se ceară şi despre împăcare............................................................................................................11

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri...............................................................19

Sfântul Luca al Crimeei - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Pilda Datornicului nemilostiv – Despre nerecunoştinţă..........................................20

Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii – O socoteală.........................................................................................25

Părintele Constantin Galeriu - Datornicul nemilostiv..................................28

Părintele Constantin Galeriu - Pilda datornicului nemilostiv..................32

Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Robul nemilostiv...............................................................................................40

Rugăciune.......................................................................................................50

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv...........................................................51

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la duminica a XI-a după Rusalii - Pilda datornicului nemilostiv........................................................................54

Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Pilda datornicului neiertător.....................................................................................60

Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Pilda datornicului nemilostiv...........................................................................63

Datornicul nemilostiv. Iertăm sau “executăm”? Cauzele iadului în care trăim...................................................................................................................68

Părintele Sofian Boghiu – Cuvânt la pildă datornicului nemilostiv.........69

Părintele Constantin Coman - Iertarea ca soluţie la purtător..................75

Duminica datornicului nemilostiv – lupta şi osteneala iertării.....................78

Părintele Savatie Baştovoi:...........................................................................78

Părintele Nicolae Steinhardt: Treptele iertării (din “Jurnalul fericirii”) 79

Părintele Dumitru Stăniloae: Compasiune şi iertare.................................80

Slava Crucii.................................................................................................82

Valoarea persoanei.....................................................................................83

Dobândirea iubirii.......................................................................................86

Legătura Dragostei.....................................................................................88

Iertare şi înviere..........................................................................................89

Pr. Anthony M. Coniaris - Miracolul iertării.................................................91

IPS Andrei Rymarenko - Iertarea datoriilor.................................................96

Pr. Gheorghe Neamţiu - Despre iertarea creştinească..................................98

Pr. Mihai Tegzeş - Noi, cei iertaţi: chemaţi să iertăm din inimă!..............102

Pr. Vasile Rob - După cum v-a iertat pe voi Domnul, la fel să vă iertaţi şi voi.....................................................................................................................108

Pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă - Dumnezeu iartă, dar nu uită...............111

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XI-a după Rusalii - Iertarea aproapelui ne face milostivi ca Dumnezeu.....................116

Savatie Baştovoi - Iertarea – începutul iubirii.............................................121

Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Ev. Matei 18, 23-35

"De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre."

Apostol

Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

1 Corinteni 9, 2-12

2. Dacă altora nu le sunt apostol, vouă, negreşit, vă sunt. Căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.3. Apărarea mea către cei ce mă judecă aceasta este.4. N-avem, oare, dreptul, să mâncăm şi să bem?5. N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa?6. Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra?7. Cine slujeşte vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei?8. Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi legea acestea?9. Căci în Legea lui Moise este scris: "Să nu legi gura boului care treieră". Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu?10. Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: "Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, cu nădejdea că va avea parte de roade".11. Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre?12. Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, oare, nu cu atât mai mult noi? Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos.

Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Despre datoria de a ierta celor ce ne greşesc

Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei 18, 32-33)

Iubiţi credincioşi,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arată datoria de a ierta pe cei ce ne greşesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne învaţă că toată Legea şi proorocii, se reazemă pe două porunci, adică să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvorăşte din dragoste, după mărturia Sfântului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveşte (I Corinteni 13, 4). Cine nu are milă de fratele său este semn că acela nu are dragoste şi petrece în întunericul urii de fraţi (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).

Dragostea lui Dumnezeu către noi se aseamănă cu dragostea părinţilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tată şi o mamă bună îşi iubesc pe fiii lor şi, ori de câte ori ar greşi ei, dacă se întorc şi cer iertare, îi iartă şi îi mângâie, aşa este şi dragostea lui Dumnezeu spre noi, care suntem fiii Săi (Ioan 1, 12) şi aşa ni se cuvine să fim cu dragostea şi cu mila faţă de cei ce ne greşesc nouă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunând: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).

Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind în lume, din nemărginita Sa bunătate, cu dragoste şi milă pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiinţat deosebirea între vrăjmaşi şi prieteni şi ne-a dat poruncă să iubim pe vrăjmaşii noştri, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă şi ne prigonesc şi să facem bine celor ce ne urăsc (Matei 5, 44). După mărturia acestei învăţături nu avem voie să urâm pe nimeni, ci pe toţi cei ce ne greşesc să-i iubim şi să le iertăm greşelile, chiar dacă ne-ar face cel mai mare rău.

Să ne aducem aminte că Dumnezeu din a Sa nemărginită bunătate plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). De aceea suntem şi noi datori a face bine tuturor şi a ierta greşelile celor ce ne greşesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtând neputinţele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Aşa ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel, zicând: Fiţi buni între voi şi milostivi iertând unul altuia, precum şi Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). În alt loc zice: Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertând unul altuia; iar dacă cineva are vreo plângere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, aşişderea iertaţi şi voi (Coloseni 3, 13).

Aşadar, fraţii mei, aducându-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, să ne silim şi noi după a noastră putere să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc nouă (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arăta între noi fără de iubirea dintre noi şi fără iertarea celor ce ne greşesc nouă (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiţi credincioşi,

Să ascultăm acum pe Sfântul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne greşesc, de care atârnă şi iertarea păcatelor noastre, zice aşa: "Bine a zis Domnul: că sarcina Mea este uşoară! Că ce greutate şi ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greşelile cele uşoare şi de nimic vrednice, spre a ni se ierta şi nouă cele ale noastre..." Şi mai departe zice: "Nu am zis să-Mi aduceţi bani, sau ţapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceţi: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios şi uşor şi scurt ne-a poruncit, zicând: Tu iartă fratelui tău greşelile lui şi Eu îţi iert pe ale tale! Tu însă nici greşelile nu ierţi, poate puţini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumăraţi talanţi îţi dăruiesc ţie. Tu nu mai ierţi nimic dăruindu-i; iar Eu îţi dau ţie vindecare şi împărăţie îţi dăruiesc. Şi darul tău atunci îl primesc când te împaci cu cel ce îţi vrăjmăşeşte ţie, când nu ai vrajbă asupra cuiva întru mânia ta. Când ai pace şi dragoste către toţi, atunci rugăciunea ta este bine primită şi prinosul tău

bine plăcut şi casa ta este blagoslovită şi tu eşti fericit. Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci şi ceri iertare de la Mine? Eu, Stăpânul tău îţi poruncesc şi tu nu iei aminte? Apoi cum îndrăzneşti să aduci către Mine rugăciune şi jertfă? Căci precum tu îţi întorci faţa de către fratele tău, aşa şi Eu despre rugăciunea ta şi de la darul tău voi întoarce ochii Mei" (Cuvânt pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamţ, 1823).

Dumnezeiescul părinte Isaac Sirianul, conglăsuind cu Sfântul Efrem, arată că nu primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră, dacă noi avem ură şi nu vom ierta pe cei ce ne greşesc nouă, că iată ce zice: "Sămânţă pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său" (Cuvânt 58, pag. 297, M-rea Neamţ, 1818). Aşadar, fraţi creştini, să luăm aminte cu toată frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinţi părinţi, care se reazemă pe cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis în Sfânta Sa Evanghelie: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15).

Fraţii mei, dacă credem că acestea sunt cuvintele şi poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi că niciodată gura Lui nu poate să spună neadevăr, El fiind fiinţa adevărului, apoi să ne dăm seama că niciodată nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atâta vreme cât vom fi învrăjbiţi cu oamenii şi "nu vom ierta din toată inima păcatele şi greşelile fraţilor noştri" (Marcu 11, 25). Nimeni să nu creadă că, cu darurile sale sau cu slujbele ce le dă la sfânta biserică, se va putea împăca cu Dumnezeu şi va lua iertare de păcatele sale, mai înainte de a se împăca şi a se ierta cu cei ce au fost învrăjbiţi.

Acest adevăr ni-l arată Însuşi Hristos Domnul când zice în Sfânta Evanghelie: De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină şi adu darul tău (Matei 5, 23-24).

Nu numai darul nostru nu-l primeşte Dumnezeu mai înainte de a ne împăca cu aproapele nostru, ci nici rugăciunea noastră n-o primeşte că zice: Când staţi de vă rugaţi, iertaţi tot ce aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre (Marcu 11, 25). Acelaşi lucru ne învaţă Mântuitorul şi în rugăciunea domnească Tatăl nostru, pe care o rostim zilnic, dimineaţa şi seară: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12). Dacă nu iertăm noi mai întâi pe fraţii noştri, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta păcatele noastre.

Iertarea este o condiţie obligatorie pentru mântuirea omului, a lumii întregi.Iertarea stă la temelia păcii din inimă şi a cunoştinţei fiecăruia dintre noi.Iertarea salvează familia de divorţ şi distrugere, salvează rudele de ceartă şi judecăţi, salvează lumea de războaie, de ură şi de moarte.

Însă nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decât să iertăm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defăimat sau ne-au păgubit. Pentru un cuvânt de ocară, pentru un lucru de nimic, pentru o mică pagubă, unii creştini trăiesc în ceartă, şi chiar înjură, ani de zile. Ba ajung la judecată şi la fapte de răzbunare, încât nici preotul din parohie, nici rudele, nici bătrânii satului, nici boala şi frica morţii nu le înmoaie inima să se ierte, să se împace unii cu alţii. De aceea nu puţini mor certaţi între ei, spre veşnica lor osândă. Că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui.

Această stare grea de ură şi răzbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iartă la moarte, o arată Hristos foarte clar în pilda din Evanghelia care s-a citit astăzi. Împăratul care ia socoteala slugilor sale este Împăratul Hristos care ne va judeca pe toţi la sfârşitul veacurilor. Datornicul care datorează Împăratului ceresc zece mii de talanţi este fiecare dintre noi, care datorăm lui Hristos pocăinţă, lacrimi, milostenie şi iertare pentru mulţimea păcatelor pe care le-am făcut.

Dar în timp ce Dumnezeu, ca un tată bun, ne iartă toată datoria, adică toate păcatele, noi oamenii nu iertăm pe cei ce ne-au greşit puţin, ci le cerem datoria cu dobândă. Iar dacă nu ne întorc datoria ne răzbunăm pe ei, îi dăm în judecată, le dorim răul, nu-i iertăm până la moarte. De aceea şi Dumnezeu se supără pe cei care nu iartă pe aproapele, ci trăiesc în ură şi răzbunare, şi le va zice la judecată: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o adică toate păcatele pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria (Matei 18, 32-34).

Auziţi ce zice Hristos, Stăpânul vieţii şi al morţii? Pe cei ce nu iartă pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci îi va arunca în chinurile iadului pentru vecii vecilor. Că dacă în viaţă nu ne pocăim, nici nu iertăm, nici nu facem milostenie şi murim aşa, nu vom avea iertare niciodată şi nimeni nu ne va mai scoate din veşnica osândă.

Iubiţi credincioşi,

Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră şi avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfântul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfânta Evanghelie care stau la temelia mântuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mântuirea fiecăruia dintre noi.

Dar ce să facă acei creştini, care îşi cer iertare de la cei cu care sunt certaţi, dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învaţă Sfinţii Părinţi. Întâi să se roage lui Dumnezeu pentru îmblânzirea vrăjmaşilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor şi să le respecte cuvântul. Apoi să-şi ceară personal iertare de la cei cu care sunt certaţi, prin cuvintele: "Iartă-mă, frate, pentru toate câte ţi-am greşit şi Dumnezeu să te ierte!" Iertarea să se facă cel mai bine în biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche şi mare, împăcarea să se facă în prezenţa preotului, şi să se încheie cu o rugăciune de mulţumire şi chiar cu o masă creştinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori şi aşa, dacă nu ne mustră conştiinţa, ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine. Iar dacă încă suntem tulburaţi şi ne chinuie gândurile de răzbunare, să amânăm Sfânta Împărtăşanie, ca să nu ne fie spre osândă. Smerenia şi rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare. Cine urmează calea aceasta, acela nu este departe de mântuire!

Citim în Pateric că un călugăr tânăr s-a dus la un sihastru bătrân şi i-a spus că are vrajbă asupra cuiva şi nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a îndemnat bătrânul la iertare, că ucenicul nu voia să-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: "Să spunem împreună Tatăl nostru, fiule!" Pe când ucenicul zicea: "Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", bătrânul îi spuse: "Nu aşa, fiule! Ci să zicem; Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri!" Auzind aceasta ucenicul, a căzut în genunchi şi a zis: "Iartă-mă, părinte, că am greşit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!"

Aşa să facem şi noi, fraţi creştini. Să cerem iertare întâi şi să iertăm cu dragoste pe toţi, ca să fim şi noi iertaţi de Dumnezeu pe pământ şi în cer. Căci fără iertare nu avem mântuire, nici nu putem zice Tatăl nostru.

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toţi în numele Său, ştiind că dragostea nu moare niciodată!

Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a XI-a după Pogorârea Sfântului Duh - Despre darea de seamă ce are să ni se ceară şi despre

împăcare

“Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23)

Nu trece repede, fără băgare de seamă, peste aceste cuvinte, ci priveşte la judecata ce se înseamnă aici; intră în conştiinţa ta proprie şi gândeşte ce ai făcut în toată viaţa ta. Când auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, gândeşte că prin acestea se referă la împăraţi, căpetenii de oşti şi domni, bogaţi şi săraci, slugi şi stăpâni, în scurt, la toţi. Căci noi toţi ne vom arăta înaintea scaunului judecăţii lui Hristos.

De eşti bogat, gândeşte că şi tu odată trebuie să dai socoteală dacă ai cheltuit averea ta pentru desfătări sau pentru cei săraci, pentru linguşitori şi măgulitori sau pentru cei nevoiaşi, pentru dezmierdări sau pentru faptele milosârdiei, pentru lux, mâncare şi îmbuibare sau pentru ajutorul celor strâmtoraţi. Şi nu numai pentru întrebuinţarea avuţiei tale ai să dai seamă, ci şi pentru felul în care ai câştigat-o, de ai adunat-o cu munca cea dreaptă sau prin răpire, prin zgârcenie şi lăcomie de avere, de ai moştenit-o de la tatăl tău sau prin jefuirea sărmanilor şi a văduvelor.

Însă nu numai bogatul are să dea seama despre bogăţia sa, dar şi săracul despre sărăcia sa, de a suferit-o cu răbdare şi cu mulţumire lui Dumnezeu, sau a fost trist şi cârtitor şi a hulit pronia, când a văzut pe altul întru îndestulare şi prisosinţă, iar pe sine întru lipsă şi nevoie.

Pe cei bogaţi îi va întreba Dumnezeu despre milostenia cea dată, iar pe cei săraci despre răbdare, dar nu numai despre răbdare, ci şi despre milostenie, căci sărăcia nu face neputincioasă darea de milostenie. Dovadă la aceasta este văduva cea din Evanghelie, care a pus cei doi bani în cutia jertfelor, şi cu toată micimea darului ei, a covârşit pe toţi cei care aruncaseră acolo mult (Marcu 12, 42-43).

Şi nu numai săracii şi bogaţii, dar încă şi stăpânirile şi judecătorii trebuie să dea seama cu de-amănuntul dacă n-au vătămat dreptatea, dacă vreodată n-au rostit vreo hotărâre după favoare sau din nefavoare, dacă n-au judecat vreodată strâmb, ademeniţi de linguşire, dacă n-au prigonit, din răzbunare, pe cei nevinovaţi.

Şi nu numai stăpânirile lumeşti, ci şi înainte-stătătorii bisericeşti trebuie să dea seama de purtarea dregătoriei lor, şi tocmai ei au să fie supuşi la cea mai ageră şi mai aspră cercetare. Propovăduitorul Evangheliei va fi acolo cercetat cu tot dinadinsul, dacă nu cumva el, din lenevire sau din altă pricină, a scăpat prilejul de a spune şi a propovădui ceea ce era dator, dacă a făcut el însuşi ceea ce propovăduia, dacă a spus el toate lămurit şi n-a trecut nimic din cele ce slujesc spre mântuire.

Iar cel ce a ajuns la dregătoria episcopală, cu cât este mai sus, cu atât mai aspră socoteală trebuie să dea; dacă a ţinut tare şi drept învăţătura cea adevărată, cât şi dacă a sprijinit şi apărat pe cei săraci; dacă a sfinţit el la preoţie numai oameni de treabă, şi despre mii de alte lucruri.

La acestea se referă şi Apostolul Pavel, când scrie către Timotei: „Mâinile degrabă să nu-ţi pui (la hirotonie) pe nimeni, nici te face părtaş la păcate străine ” (I Timotei 5, 22). Încă şi în epistola către evrei vorbeşte despre aceiaşi înainte-stătători şi rosteşte înfricoşate cuvinte: „Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor, care priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea seamă” (Evrei 13, 17).

Şi nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru vorbele noastre avem să dăm seamă. Când noi încredinţăm bani slugilor noastre, cerem de la ei socoteală amănunţită despre toate; tot aşa şi Dumnezeu, Care ne-a încredinţat cuvântul, va cere de la noi socoteală despre întrebuinţarea lui. Cu asprime se va iscodi şi cerceta, dacă noi n-am risipit cuvântul fără luare-aminte şi fără folos.

Nici întrebuinţarea cea nebunească a banilor, niciodată n-a pricinuit aşa de mare pagubă, ca şi cuvintele cele nefolositoare şi negândite. Dacă banii cheltuiţi fără folos ne-a vătămat adeseori avuţia noastră, cuvintele cele nefolositoare, adeseori

au zăpăcit familii întregi şi au răsturnat sufletele în pierzare. Paguba în avuţie se poate iarăşi îndrepta, iar cuvântul, odată grăit, rămâne grăit.

Iar că în adevăr noi trebuie să dăm seamă de cuvintele noastre, ascultă pe Hristos, când zice: „ Vă spun vouă că pentru tot cuvântul deşert, pe care-l vor grăi oamenii, vor da seamă în ziua judecăţii. Că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 36-37).

Dar nu numai de ceea ce grăim, ci şi de ceea ce auzim vom da seamă. Aşa de pildă, când eu primesc o pâră mincinoasă asupra aproapelui meu, căci se spune: „Să nu asculţi vorbe mincinoase” (Ieşirea 23, 1). Deci, dacă şi cei care primesc o vorbă mincinoasă se osândesc, cum se vor putea apăra clevetitorii şi pârâşii cei mincinoşi?

Dar ce zic eu despre cele ce noi vorbim şi auzim, noi avem să dăm seamă şi de cele ce gândim. încă şi Apostolul Pavel arată aceasta, când zice: „Mai înainte de vreme nimic să nu judecaţi, până ce Domnul va veni, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5). Aşa, de pildă, când tu vorbeşti cu strâmbătate şi cu inimă rea către fratele tău, cu gura şi cu limba îl lauzi, iar în inima ta eşti plin de ură şi de zavistie către dânsul.

Toate acestea Hristos le va aduce la lumina zilei. Şi pentru a arăta încă mai lămurit că nu numai pentru faptele noastre, dar şi pentru gândurile noastre vom da seama, Domnul Hristos zice: „Tot cel ce caută la femeie spre a o pofti, iată a preacurvit cu dânsa întru inima sa ” (Matei 5, 28). Păcatul, deşi nu este vădit în faptă, ci se ascunde în inimă, totuşi, prin aceasta nicidecum nu este fără de vinovăţie.

Aşadar, când tu auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gândeşte că aceasta priveşte toate clasele sociale, toate vârstele, pe toţi, bărbaţi şi femei. Gândeşte ce fel de judecată are să fie aceea şi adu-ţi aminte de toate păcatele tale. Căci deşi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune înaintea ochilor noştri toate încălcările de lege ale noastre, dacă nu le vom fi stârpit încă aici pe pământ prin pocăinţă, mărturisire şi prin iertarea supărărilor îndurate de noi.

Însă pentru ce se socoteşte Domnul cu slugile Sale? Nu pentru că El n-ar fi ştiut ceva, căci cum ar fi aceasta cu putinţă Aceluia Care ştie toate încă înainte de a se fi făcut? Ci pentru ca să te convingă pe tine, sluga Sa, că ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; şi nu numai pentru ca să te convingi de datoria ta, ci şi pentru ca tu să te slobozeşti de ea.

Pentru aceea, şi Proorocul Isaia a trebuit să pună înaintea poporului iudeu păcatele lui. „Vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii să le audă, ci şi pentru ca ei să se facă mai buni.

Când împăratul din Evanghelie a început socoteala, a găsit pe unul care îi datora zece mii de talanţi. Tot ce i se încredinţase, cheltuise. Cu adevărat, o datorie mare! „Şi el nu avea nimic”, zice Sfânta Scriptură, „cu ce să poată plăti”. Ce însemna aceasta: „el nu avea nimic”? Aceasta nu înseamnă altceva decât: El era lipsit de fapte bune şi nu se îndeletnicise cu nici un lucru bun, care să i se fi putut socoti spre iertarea păcatelor. Adică faptele bune, ba încă şi suferinţele şi necazurile, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor.

Aceasta învaţă Hristos în pilda pentru săracul Lazăr, unde Avraam zice către omul bogat: „Pentru că Lazăr, în viaţa sa cea pământească, a răbdat atâtea rele, de aceea el acum se mângâie” (Luca 16, 25). Dar mai mult decât necazurile, decât bolile şi suferinţele, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor lucrările cele bune, pe care noi le săvârşim de bună voie. Totuşi, acea slugă n-a putut arăta nici o singură faptă bună, ci numai o covârşitoare povară de păcate.„Fiindcă el nu avea cu ce să plătească, Domnul a poruncit să-l vândă”.

Tocmai dintru aceasta trebuie să recunoşti tu iubirea de oameni a Domnului, că pe de o parte, se socoteşte cu robul, iar pe de altă parte, porunceşte să-l vândă; căci amândouă le face ca să-l mântuiască. Din ce cunoaştem aceasta? Din cele de la sfârşit. Dacă Domnul înadins ar fi voit să-l vândă, cine L-ar fi putut opri de la aceasta? Dar pentru ce a poruncit să-l vândă, când El nu voia aceasta cu tot dinadinsul?

Prin acea îngrozire, El a voit să-i sporească frica, şi aceasta voia a i-o spori pentru ca să-l silească pe acela să se roage. Iar la rugăciune voia să-l silească, pentru ca să-l poată ierta. El l-ar fi putut slobozi înainte de rugăciune, dar n-a făcut aceasta, ca să nu-l facă şi mai rău. El putea să-l ierte înainte de a se socoti cu el, dar pentru ca acela să cunoască mărimea nelegiuirii sale şi să fie mai blând şi mai milostiv către aproapele său, de aceea i-a arătat mai întâi mărimea datoriei sale, şi apoi i-a iertat-o.

Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru ca să înmoaie inima cea vârtoasă a aceluia. Iar dacă prin toate acestea nu se îndreaptă, atunci nu Dumnezeu, ci acela care nu se îndreaptă poartă vinovăţia.

Socotiţi acum în ce chip Domnul tratează pe slugă! „Sluga aceea, zice Sfânta Scriptură, căzând la picioarele domnului său, se ruga zicând: Doamne, mai îngăduie-mi, şi-ţi voi plăti ţie tot”. El n-a zis că nu avea cu ce să plătească, căci

astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, şi când nu pot plăti, totuşi făgăduiesc toate, numai să scape din încurcătură.

Ascultaţi acum voi, cei trândavi la rugăciune, luaţi aminte cât de mare este puterea rugăciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar îndată ce el a alergat la rugăciune, a putut mişca pe domnul la compătimire. Aşadar să nu obosim întru cerere şi rugăciune! Cine era mai prihănit decât această slugă? Şi el totuşi n-a zis întru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de ruşine şi nu mă pot apropia de dânsul, nu pot să-l rog”. Aşa zic mulţi păcătoşi cuprinşi de o frică ce vine din iad şi duce la iad.

Tu zici că nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea întoarce-te la Dânsul, ca iarăşi să dobândeşti încrederea. Acela pe care tu ai să-L îmblânzeşti nu este un om de care tu te-ai ruşina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decât tine însuţi doreşte iertarea ta. Tu însuţi poate că nu te îngrijeşti aşa de mult pentru mântuirea ta, precum El.

Tu nu ai încredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie să ai încredere, căci cel ce vede că nu are nădejde de a se îndrepta pe sine, tocmai acela are mai multă nădejde la harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, de asemenea, este cea mai mare ruşine a voi cineva să se dezvinovăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu.

Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost cândva cel mai sfânt. Dimpotrivă, acela se va îndrepta care se socoteşte pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul şi vameşul din Evanghelie. Aşadar, să nu ne îndoim din cauza păcatele noastre, nici să fim fără de nădejde, ci să ne apropiem de Dumnezeu întru rugăciune, să cădem înaintea Lui şi să-L rugăm, precum a făcut sluga aceea.

Să vedem acum în ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Aşadar, nu te ruşina a ruga pe Domnul, ci ruşinează-te mai vârtos numai de păcatele tale; nu te îndoi şi nu părăsi rugăciunea, ci apropie-te de Domnul chiar când eşti păcătos, ca să-L împaci şi să-I dai putinţa de a-Şi arăta milostivirea Sa prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi a te apropia de Dânsul, împiedici bunătatea Lui de a se arăta şi opreşti bogăţia harului Său.

De aceea, să fim neobosiţi întru rugăciune. De am fi noi căzuţi în prăpastia cea mai adâncă a păcatelor, rugăciunea poate în curând iarăşi a ne scoate. Nimeni n-a păcătuit aşa de mult ca sluga aceea; ea a săvârşit tot felul de păcate. Aceasta înseamnă cei zece mii de talanţi, şi el era cu totul deşert de lucrurile cele bune, pentru că el nu avea nimic cu ce să plătească. Şi totuşi, puterea rugăciunii a putut să-l mântuiască. Aşadar, atât de mult a putut rugăciunea, încât a putut

izbăvi de pedeapsă şi de osândă chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a supărat pe Domnul.

Totuşi, rugăciunea singură nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul şi dă şi rugăciunii puterea sa. Aceasta se arată în cuvintele: „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Dintru aceasta trebuie să recunoşti că şi înainte, şi după rugăciunea slugii, milostivirea Domnului a făcut totul.

Dar tot binele ce făcuse sluga prin rugăciunea sa, l-a pierdut prin învârtoşirea sa către tovarăşul său. Ducându-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care îi datora o sută de dinari; şi cum l-a prins, l-a apucat de grumaz şi i-a zis: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Ce putea să fie mai neruşinat decât purtarea aceasta?

Cuvântul iertării sale răsuna încă în urechile lui, şi totuşi, el aşa de mult uitase bunătatea Domnului! Vezi cât este de bine a-şi aduce aminte cineva totdeauna de păcatele sale? Dacă acest slujitor şi-ar fi amintit propriile sale păcate, el nu ar fi fost aşa de rău şi neomenos. De acea zic eu adeseori, şi nu voi înceta a zice, că foarte folositor şi de trebuinţă este ca totdeauna să ne aducem aminte de toate păcatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet aşa de înţelept, blând şi liniştit, ca permanenta amintire a păcatelor sale.

De aceea, Apostolul Pavel aşa de adeseori îşi amintea păcatele sale, nu numai cele de după botez, dar încă şi cele pe care le săvârşise înaintea botezului, deşi acestea din urmă toate se stârpiseră prin botez.

Iar dacă Pavel îşi aducea aminte încă şi de păcatele săvârşite înainte de botez, cu cât mai vârtos datorăm noi să ne amintim încălcările de lege săvârşite după botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem păcatele, ci prin aceasta ne facem încă mai iubitori către alţii şi slujim Domnului cu mai multă bunăvoinţă, căci pomenind pururea greşelile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui.

Nu aşa a făcut sluga din Evanghelie, ci uitând mărimea propriei lui datorii, s-a învârtoşat către tovarăşul său, şi iarăşi a pierdut tot ce dobândise prin îndurarea cea dumnezeiască. „Şi apucându-l, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. El nu zice: „plăteşte-mi o sută de dinari”, căci el se ruşina, fiindcă acea datorie era atât de mică, ci zicea numai: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Iar acela a căzut la picioarele lui şi îl ruga, zicând: „Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.

Prin aceste cuvinte, sluga cea dintâi dobândise iertare de la domnul, şi pentru aceea se cuvenea ca ele să fie folositoare şi tovarăşului. Dar crudul acela nici

prin aceste cuvinte nu s-a domolit şi nici nu a gândit că tocmai prin acele cuvinte se mântuise şi el. Dacă el ar fi iertat pe tovarăşul său înainte ca domnul să-i ierte datoria lui şi să-i arate aşa de mare har, aceasta ar fi fost o faptă mărinimoasă.

Dar acum, după ce lui i s-a iertat o aşa de mare datorie şi i s-a dat un har atât de mare, acum el era oarecum îndatorat a fi cu pogorământ către tovarăşul său. Insă el n-a făcut aşa, nici nu şi-a adus aminte ce deosebire mare era între iertarea de care el se împărtăşise şi între ceea ce trebuia să facă el tovarăşului său.

Datoria aceea se suia la zece mii de talanţi, aceasta numai la o sută de dinari. Acela făcuse încălcare de lege împotriva domnului său, acesta era dator numai tovarăşului său. După ce el însuşi căpătase o binefacere, deşi domnul nu aflase întru el nimic bun, ar fi trebuit ca şi el să fie compătimitor. Dar la toate acestea el nu gândea, ci orbit de mânie, a apucat pe tovarăşul său şi l-a aruncat în temniţă.

Văzând aceasta, celelalte slugi s-au întristat, cum spune Sfânta Scriptură, şi l-au pârât domnului. Şi auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a înfăţişat iarăşi înaintea judecăţii şi a zis: „Slugă vicleană, eu ţi-am iertat toată datoria”. Când sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanţi), domnul nu i-a vorbit nici un cuvânt de ocară, dar după ce acela a fost nemilostiv către tovarăşul său, domnul s-a mâniat, pentru ca noi să vedem că Dumnezeu mai uşor ne iartă păcatele noastre cele împotriva Lui, decât cele împotriva fraţilor noştri. „Şi domnul l-a dat pe el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui”.

Deci, care păcat poate să fie mai mare decât nemilostivirea şi neîmpăcarea către fraţi, de vreme ce Dumnezeu pentru acest păcat îşi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de această dată, darul harului şi iertarea cea dată iarăşi se retrag? Pentru neîmpăcare.

De aceea, nu greşeşte cel ce va socoti că greşeala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte păcate, păcatul acesta nu se va ierta; ba şi cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarăşi se vor imputa din nou.

Neîmpăcarea este aşadar un rău îndoit. întâi, ea însăşi nu se iartă; al doilea, şi datoriile cele vechi, care fuseseră iertate, prin neîmpăcare iarăşi se înnoiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu sluga din Evanghelie. Căci Dumnezeu nimic nu urăşte şi nimic nu urgiseşte aşa de tare ca pe omul neîmpăcat. Acestea ne-a arătat El aici, dar şi în rugăciunea pe care El însuşi ne-a învăţat-o: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).

Ştiind toate acestea şi scriind în inima noastră pilda biblică, la fiecare amintire de răul ce am suferit de la alţii, totdeauna să ne aducem aminte de cele cu care noi înşine am mâniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre păcate uşor va domoli mânia noastră pentru greşelile altora. Iar dacă totuşi voim să gândim Ia greşeli, să gândim la ale noastre proprii.

Dacă gândim la păcatele noastre, atunci nu ne vom aminti greşelile altora. Dacă, dimpotrivă, noi uităm păcatele noastre proprii, cu atât mai lesne cădem în osândirea altora. Dacă sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanţi, nu şi-ar mai fi adus aminte de cei o sută de dinari. însă fiindcă el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarăşul său; şi fiindcă el a cerut înapoi datoria cea mică, s-a încărcat iarăşi cu povara celor zece mii de talanţi.

De aceea eu zic, cu îndrăzneală, că neîmpăcarea este păcatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice însuşi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, înainte de toate, să gândim a ne curăţi de mânie şi a ierta vrăjmaşilor noştri, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postul, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mântui în ziua aceea, dacă noi nu ne-am împăcat.

Iar dacă ne-am împăcat, atunci păcatele noastre pot fi iertate, căci Hristos zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, Tatăl vostru Cel din cer va ierta şi vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altora, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă” (Matei 6, 14-15).

Aşadar, pentru ca noi aici să petrecem o viaţă paşnică şi lină, iar după moarte să dobândim iertarea şi lăsarea păcatelor noastre, trebuie să ne sârguim a ne împăca cu toţi vrăjmaşii pe care îi avem. Atunci iarăşi vom împăca cu noi şi pe Domnul, chiar de am fi săvârşit împotriva Lui zeci de mii de păcate, şi vom fi părtaşi fericirii celei viitoare. Pe care, fie să o dobândim noi toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

(din “Predici la duminici şi sărbători”)

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[I Cor. 9, 2-12; Mt. 18, 23-35].

Domnul a încheiat pilda celor doi datornici prin cuvintele: ''Tot aşa şi Tatăl Meu Cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre''.

Pare că e un lucru foarte uşor: iartă şi vei fi iertat; dacă eşti iertat, eşti şi primit în milă; iar dacă eşti primit în milă, eşti părtaş la toate vistieriile milei. Asta ar trebui să însemne că mântuirea şi raiul şi fericirea veşnică sunt la îndemână. Şi ce câştig mare pentru un lucru atât de mic cum este a ierta!...

Da, lucru mic, dar pentru iubirea noastră de sine nimic nu e mai greu decât a ierta. Vreo supărare pricinuită fără voie, într-ascuns, pe care să n-o fi văzut nimeni, mă rog, o mai iertăm; dar de primim vreo lovitură mai dureroasă, şi încă în faţa altora, nici vorbă de iertare. Sunt împrejurări în care vrei, nu vrei, nu poţi să dai glas nemulţumirii, aşa că taci; limba tace, în timp ce inima vorbeşte şi urzeşte planuri negre. Dacă jignirea e puţin mai mare, nici vorbă nu mai poate fi de înfrânare: nici ruşinea, nici teama, nici pagubă nu-1 pot opri pe om să se răzbune. Egoismul ce clocoteşte îl face pe om să se poarte ca un smintit, şi cel aflat sub înrâurirea lui începe să îndruge neghiobii, în această nenorocire cad cel mai des nu oamenii de rând; ci, cu cât este cineva mai ''cultivat'', cu atât e mai simţitor la jigniri, cu atât iartă mai greu. Uneori, purtarea lor rămâne prietenoasă la arătare; dar lăuntric este o duşmănie neîmpăcată: asta în vreme ce Domnul cere să iertăm din toată inima.

Sfântul Luca al Crimeei - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Pilda Datornicului nemilostiv – Despre nerecunoştinţă

“O imagine gravă de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pildă Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare şi de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăzneţe ale patimilor sau ale păcătoşeniei omeneşti. Nu în zadar a spus Prorocul David:

Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinţii cărora sunt suliţe şi săgeţi şi limba cărora este sabie ascuţită (Psalmul 56, 5).

Priviţi, el vorbeşte nu doar despre răufăcători şi ucigaşi, ci şi despre noi, oamenii obişnuiţi. El ne numeşte „cei care aruncă foc”, ne numeşte „haită de lei”, spune că noi avem dinţii suliţe şi săgeţi şi că limba noastră este sabie ascuţită. Iar sabia este arma uciderii.

Dacă limba noastră este asemenea sabiei ascuţite înseamnă că putem ucide cu ea oameni. Şi ucidem, deseori ucidem, şi nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigaşi. Necruţător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea

noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?Auzim că unul dintre oamenii cunoscuţi nouă săvârşeşte desfrânare şi ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alţii. Este dificil să ne indignăm de noi înşine. Avem oare dreptul şi ne indignăm de alţii, dacă noi înşine suntem departe de acea înălţime a înţelepciunii despre care ne-a învăţat Hristos? Sunt mulţi între noi cei care niciodată nu au fost robiţi de privirea pătimaşă la o femeie sau la un bărbat? Puţini, foarte puţini.

Iar Domnul Iisus Hristos numeşte privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârşit.

Marele Sfânt Tihon de Zadonsk a spus odată: „Ce păcate vedem noi în oameni, pe acelea le avem şi noi“. Este un adevăr profund.

Tot ce vedem păcătos în oameni există şi în noi înşine, poate într-o măsură mai mică, dar în fond este la fel – aceeaşi necurăţie a inimii care se manifestă în minciună, insultă, răutate. Această necurăţie este în fiecare inimă. Şi acesta cuvinte ale Sfântului Tihon de Zadonsk trebuie să le ţinem minte toţi, să le păstrăm mereu în inimile noastre.

Când vedem manifestarea răului sau a necurăţiei în oameni, atunci trebuie să privim în inima noastră şi să ne întrebăm: „Sunt eu oare deplin curat în această privinţă, nu este în mine păcatul pe care îl văd în fratele meu?”

Noi ţinem minte doar ceea ce ne cutremură inima.

De exemplu, ne amintim despre cutremurele de pământ. Şi, cu cât este mai sensibilă inima noastră, cu atât mai mult ne amintim de calamităţile înfricoşătoare. Oamenii cu inima mai grosolană, care nu au milă în ei, repede uită de tot.

Nu aşa procedează învăţaţii care studiază cutremurele de pământ, ci îşi amintesc întotdeauna despre ele, de la o zi la alta urmăresc mişcările scoarţa terestre. Gândul lor este întotdeauna concentrat la cutremurele de pământ. De la ei trebuie să luăm exemplu. Cum aceştia urmăresc mereu subtil fluctuaţiile pământului, aşa şi noi trebuie neîncetat să urmărim mişcările inimii noastre, să alungăm din ea tot ce este necurat. Să ne urmărim gândurile, poftele, trezirile şi faptele. Subtil şi profund să le cântărim: nu este cumva în ele ceva păcătos?

Dacă vom fi asemenea seismologilor, care urmăresc cutremurele, şi vom urmări concentrat mişcările inimii noastre, atunci vom conştientiza profund propria

noastră păcătoşenie, propria noastră nevrednicie şi mai puţin vom urmări şi vom judeca răul pe care îl vedem în inimile apropiaţilor noştri.Este revoltătoare purtarea datornicului crud la inimă, căruia Milostivul Stăpân i-a iertat o datorie de 10000 de talanţi, iar el, întâlnind pe un sărac necăjit, care îi era dator o sumă infimă de 100 de dinari, l-a apucat de gât şi a început să-l sugrume. Săracul îl ruga să-l mai îngăduie, îi spunea aceleaşi cuvinte pe care le-a spus şi cel crud la inimă cu puţin timp în urmă în faţa Stăpânului: Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi întoarce totul! Dar el nu vru să rabde, şi-l sugrumă, şi-l puse în închisoare pe datornicul său.

Ce poate fi mai revoltător şi mai grosolan?

Da, desigur, este gradul extrem de nerecunoştinţă, lipsa milostivirii, a dorinţei de a ierta apropiaţilor noştri datoriile lor. Aceasta este deplina uitare a faptului pentru care ne rugăm în fiecare zi lui Dumnezeu: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Nu vrem, nu vrem să lăsăm datoriile greşiţilor noştri, dar vrem şi aşteptăm să primim iertare de la Dumnezeu.

Ce trăsături negre ale sufletului a manifestat acest om nemilos faţă de nefericitul apropiat al său? Ce l-a incitat la o asemenea cruzime, la o asemenea încălcare a dreptăţii? Întâi de toate egoismul lui, iubirea de sine. Doar la sine se gândea, doar pentru sine îşi dorea fericire, iar la alţii nu voia să se gândească. Toate gândurile lui erau îndreptate spre a primi cât mai mult. Era un egoist brutal, iubitor de argint, fiindcă puţin i-a fost că a primit de la Stăpânul 10000 de talanţi, dar nu a putut uita de 100 de dinari pe care îi datora lui un om sărac şi necăjit.

Dar să pătrundem în inima noastră, să căutăm: nu există oare în noi înşine patima iubirii de argint, nu există oare în noi o inimă crudă? Sunt puţini dintre noi cei care sincer dispreţuiesc banii, care nu doresc bogăţie? Puţini, foarte puţini! Iubirea de arginţi este păcatul majorităţii oamenilor. Revoltându-ne de extrema iubire de argint a acestui datornic iertat, trebuie să recunoaştem cu smerenie că singuri suntem vinovaţi de acest păcat. Noi vedem în acest datornic iertat cea mai brutală manifestare a iubirii de sine, a egoismului. Dar oare nu ne iubim noi înşine mai mult decât pe apropiaţii noştri, oare împlinim noi poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi?

Noi ne iubim pe noi înşine, iar de alţi oameni prea puţin ne îngrijim. Acesta este egoismul, acesta este păcatul care, într-o formă strigătoare, revoltătoare se manifestă în faptele acestui datornic. El este crud, este nemilos peste măsură. Dar oare putem spune că împlinim porunca lui Hristos: Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 36)?

Câţi îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi? Câţi au grijă de aproapele ca de sine însuşi? Doar sfinţii. Dar noi toţi nu suntem sfinţi, noi toţi suntem vinovaţi de acele păcate pe care le vedem la alţii, cum a spus Sfântul Tihon de Zadonsk.

Nu obişnuim să facem milostenie, cineva ne este dator cu ceva, cineva a greşit împotriva noastră, cineva ne-a ofensat.

Iar Sfântul Apostol Iacov spunea: Judecata e fără milă pentru cel ce n-a făcut milă (Iacov 2, 13).

Să ne temem de aceste cuvinte, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă judecata care a căzut peste acest necruţător datornic: Stăpânul, mâniindu-se, l-a dat pe el pe mâna chinuitorilor, până va întoarce toată datoria.

Hristos a spus în finalul pildei Sale: Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 18, 35).

Şi altă dată Domnul Iisus Hristos a spus: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre (Matei 6, 14-15).

Domnul ne-a poruncit să ne rugăm cu rugăciunea pe care i-a învăţat pe ucenicii Săi şi în această rugăciune noi zilnic repetăm: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Vedeţi cât de mult se cere de la noi? Nu avem voie, văzând o asemenea manifestare grosolană a inimii rele omeneşti, să ne limităm doar la revoltă – trebuie să ne amintim porunca: „Ia aminte la tine însuţi!”

Totdeauna ia aminte la ce se petrece în inima ta, preţuieşte profund şi cinstit fiecare mişcare a inimii tale, urmăreşte cele mai mici manifestări păcătoase ale ei.

Aşadar să ţinem minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni: Fiţi buni unul cu altul, compătimitori, iertaţi unul altuia aşa cum, şi Dumnezeu în Hristos v-a iertat pe voi.

Şi trebuie să iertăm, aşa cum cere Hristos, aşa cum a spus El în finalul pildei - din toată inima. Fiindcă se întâmplă că iertăm doar în cuvinte – ne plecăm celui care ne-a supărat, dar în inimile noastre rămâne iritare, ură faţă de el. Aceasta nu este iertarea din toată inima.

Să ne învăţăm să îndeplinim această poruncă a lui Hristos - să fim milostivi, aşa cum este Tatăl nostru Cel ceresc, şi să iertăm din toată inima apropiaţilor noştri greşelile făcute faţă de noi. Şi atunci şi noi vom primi iertare de la Tatăl nostru Cel ceresc. Amin”.

9 septembrie 1945

(Din: Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009)

Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii – O socoteală

„Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi”(Matei 18, 23-24).

A fost, zice Hristos, un împărat. Un împărat bogat. Avea la palatul său curteni şi slujitori. Ei chiverniseau banii împăratului. Bani proprii nu aveau. Tot ce aveau era averea împăratului şi trebuiau s-o chivernisească cu atenţie şi onest, pentru că într-o zi împăratul avea să-i cheme şi să le ceară o socoteală exactă. Dar pentru că împăratul a întârziat să-i cheme, slujitorii au crezut că nu-i va mai chema niciodată şi că pot să facă ce vor.

Însă cât de mult s-au înşelat! A sosit ziua socotelii. Împăratul a poruncit să se înfăţişeze înaintea lui unul din slujitori. A venit slujitorul, dar inima îi tremura. pentru că ştia că nu fusese cum trebuie. Au deschis cărţile. Tot ce a primit slujitorul, tot ce a încasat şi tot ce a cheltuit, până la ultima drahmă, era scris în cărţi. Controlul care s-a făcut a demonstrat că slujitorul îi datora împăratului zece mii de talanţi, adică şaizeci de milioane de drahme de aur sau aproximativ un miliard de drahme actuale. O datorie uriaşă! Slujitorul a auzit şi a căzut în mare deznădejde, pentru că nu avea nimic. Şi era imposibil să achite această datorie. Ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în închisoare, fără nici o speranţă de a-şi achita datoria. Slujitorul cade la picioarele împăratului şi îl roagă cu lacrimi să-i dea un oarecare termen. Făgăduia, că-şi va plăti datoria. Împăratul, plin de dragoste şi îndurare, i-a fost milă de el şi i-a iertat toată datoria. Şi slujitorul, ca şi cum ar fi prins aripi la picioare, zbura de bucurie.

Dar pe când acest slujitor ieşea din palat, de acum liber de agonia datoriei, întâlneşte pe un alt slujitor. Acest slujitor îi datora o mică sumă, îi datora o sută de dinari, adică o mie cinci sute de drahme de astăzi. Cum l-a văzut, şi-a amintit ce trebuia să primească. Cere, deci, să i le dea acum. Acela nu avea. Dar acesta insista. Îl roagă să facă puţină răbdare ca să-i achite datoria. Plânge, cade la picioarele lui. Nimic. Sever şi lipsit de omenie l-a apucat de gât şi era cât pe ce să-l sugrume. La sfârşit, l-a aruncat în închisoare. Împăratul, când a aflat ce fel de comportament a arătat primul slujitor celui de-al doilea, s-a mâniat foarte. A zis: – Eu, să-i iert o datorie atât de mare, iar el să nu-i ierte celui împreună slujitor cu el o sumă atât de mică? Imediat şi-a retras graţierea pe care o făcuse, şi a poruncit să-l arunce pe acel slujitor aspru şi lipsit de omenie în închisoare.

***

Aceasta este, oarecum dezvoltată, pilda slujitorului ce datora zece mii de talanţi. Prin pildă, aşa cum ştim, Domnul una spune şi alta lasă a se înţelege. Din toate câte se zic în această pildă, vom ruga pe iubiţii noştri creştini să ia aminte la ce înseamnă datoria slujitorului, datoria celor zece mii de talanţi.

Datoria aceasta nu este materială. Nu sunt bani, nu sunt monezi de aur. Datoria aceasta, despre care vorbeşte pilda, este o datorie duhovnicească. Este o datorie, care – pe care omul şi-o face, atunci când încalcă poruncile Domnului, când nu foloseşte cum trebuie autoritatea pe care i-a dat-o Domnul peste diferite bunuri.

Şi ce nu a dat Dumnezeu omului! I-a dat ochi ca să vadă, urechi ca să audă, picioare ca să se plimbe, mâini ca să lucreze. I-a dat sănătate. I-a dat minte ca să judece corect. I-a dat bunuri materiale, aer pentru respiraţie, apă pentru a se răcori, soare pentru a se încălzi, plante şi arbori ca să se desfăteze, animale ca să-i slujească. I-a dat timp preţios ca să lucreze, să-L adore pe Creatorul său şi să facă bine în lume şi semenilor săi.

Şi omul cum se comportă? Cum foloseşte bunurile materiale şi spirituale? Vai! Dacă s-ar face un control în mare, improvizat, acest control va demonstra că omul nu face o chivernisire bună a bunurilor lui Dumnezeu. Face abuz, exces, risipeşte bogăţia lui Dumnezeu. Trăieşte fără a se gândi la răspunderea pe care o are. Zi de zi păcătuieşte. Trupul lui slujeşte păcatului. Ochii lui văd cele ruşinoase. Urechile lui aud lucruri care nu s-ar cuveni să se audă. Limba lui spune minciuni, judecă, osândeşte, dezbină, calomniază, blesteamă şi huleşte pe Dumnezeu. Mâinile lui fură, lovesc şi ucid. Picioarele lui aleargă la cluburi păcătoase. Tot gândul lui este numai la ce este rău. Timpul lui este pierdut. Într-o zi, nu dispune nici de o oră să se ducă la biserică. Nu dispune de puţin timp

să-şi facă rugăciunea. Nu dispune de zece minute pe zi ca să citească Sfânta Scriptură. Un “mulţumesc” nu zice. Este şi nemulţumitor faţă de Dumnezeu, şi aspru şi lipsit de omenie faţă de semeni. Dacă cineva însetează, nu-i oferă un pahar de apă. Dacă cineva flămânzeşte, nu-i dă o bucată de pâine. Dacă cineva e gol şi tremură de frig, nu-i dă o haină ca să se acopere. Dacă sunt bolnavi, nu-i vizitează. Dacă sunt nedrepţăţiţi, nu-i apără. Pe orfani şi pe văduve nu-i ocroteşte. Este aspru şi fără omenie. Răul pe care i l-a făcut altul nu-l iartă. Până la moarte ţine ură.

Să mergem mai departe şi să cercetăm mai profund viaţa oamenilor? Din ce în ce mai multe păcate noi vor apărea. Datoria toată va creşte şi numărul păcatelor va depăşi cele zece mii de talanţi, va depăşi nisipul mării.

“Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?!”.

***

Unde sunt acum cei care zic şi se laudă că nu au păcate şi că sunt mai buni decât toţi oamenii? Nefericiţii! Le lipseşte ”Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Le lipseşte cunoaşterea şi simţământul păcatelor lor. Le lipseşte frica de Dumnezeu. Dacă însă ar fi stat să studieze Sfânta Scriptură şi ar fi cunoscut voia lui Dumnezeu, micile şi marile porunci ale Legii dumnezeieşti, şi s-ar fi cercetat pe ei înşişi, atunci ar fi văzut cât de mult rătăcesc. Atunci s-ar fi îngrozit. Şi cum să nu se-ngrozească?

Cum să nu ne îngrozim noi, toţi oamenii! Pentru că omul, oricât de sfânt s-ar considera, nu poate să-şi achite singur datoria păcatelor lui. Ce zic? Nu toată datoria, dar nici un păcat din cele care sunt considerate mici şi fără importanţă.

O sută de ani să pustniceşti într-o peşteră, să posteşti şi să faci mii de rugăciuni, nu ajunge ca să ţi se ierte nici măcar un păcat. Dacă ar fi putut omul să se mântuiască singur, n-ar fi venit Hristos în lume. A venit şi a ridicat pe umeri Săi păcatele noastre ale tuturor şi cu Cinstitul Său Sânge a achitat datoria noastră. Păcătoşii sunt de acum liberi şi iertaţi. Un singur lucru ne cere Multmilosârdul Domn: Să dăm şi noi iertare celor care ne-au greşit. Ne-a dăruit El un miliard? Să dăruim şi noi celuilalt o drahmă! Este drept şi cuviincios. N-o facem? Atunci vom rămâne neiertaţi. Cine va fi vinovat atunci? Noi şi nimeni altul.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,din cartea “Kyriaki”, Atena, 1998, pp. 143-148)

Părintele Constantin Galeriu - Datornicul nemilostiv

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul ne învaţă printr-o parabolă despre atât de divina şi chinuitoarea taină a iertării; a iertării ca vindecare (Matei XVIII, 23-35).

Datornicul nemilostiv (Rembrandt van Rijn, c. 1650).

Ceva mai înainte ni se spune că Sfântul Apostol Petru, apropiindu-se de Mântuitorul, i-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? (Matei XVIII, 21). Numărul şapte era sacru în Vechiul Testament şi a rămas până astăzi. Mântuitorul îi răspunde: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (vs.22).

Precum vedem, cuvântul Domnului nu este un răspuns contabil, ca întrebarea lui Petru, ci o deschidere către infinit. Iertarea nu are măsură, ca şi iubirea din care se naşte. Iar măsura iubirii este de a fi fără măsură. Atunci, „de şaptezeci de ori câte şapte” înseamnă iertare ori de câte ori se iveşte prilejul să ajut la vindecarea fratelui meu. Parabola începe prin a ne situa, mai întâi, în faţa lui Dumnezeu: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. (Matei XVIII, 23-27).

Se cuvine să credem că Omul Împărat din parabolă este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om. Lui, I-a dat [Tatăl] putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului (Ioan V, 27). El este Arhetipul, Modelul desăvârşit, după care ne putem judeca faptele şi numai El ne poate mântui, dar nu fără noi, ci împreună cu noi.

Iar datoria faţă de El ca Dumnezeu este imensă. Un talant în vremea aceea „avea greutatea şi valoarea unei cantităţi de cca 60 kg de argint” (Preot Vasile Gheorghiu). Deci un simbol al datoriei noastre nesfârşite în faţa lui Dumnezeu Şi cu ce avea datornicul să-i plătească? Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? (I Corinteni IV, 7). Doar prin rugăciune. Şi s-a milostivit stăpânul, i-a dat drumul, i-a iertat datoria. Dar în Scriptură, în Hristos, iertarea înseamnă vindecare. Era vindecată oare inima slugii aceleia cu datoria ei imensă?

În partea a doua, parabola ne situează în faţa aproapelui: Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. (Matei XVIII, 28-30) Datoria de 100 de dinari faţă de zece mii de talanţi vrea să arate infima datorie a unui semen de-al nostru faţă de noi înaintea lui Dumnezeu. Dar aici esenţialul este că noi putem răscumpăra infinitul datoriei noastre înaintea lui Dumnezeu cu preţul iertării puţinei datorii a

semenului nostru. Or, tocmai aici se descoperă darul vindecării, al milostivirii divine, însă împreună cu participarea mea întreagă la propria mea vindecare.

Cât timp priveşte cu faţa către Hristos, Petru calcă pe valuri; cum îşi întoarce faţa la furtună, se scufundă. Sluga din Evanghelie a ieşit de la faţa lui Dumnezeu şi s-a uitat neiertător la săraca datorie a fratelui său, şi se scufundă din nou sub povara marii lui datorii. Eu vin la Taina mărturisirii, spun păcatele, recunosc datoriile. Preotul rosteşte: „te iert şi te dezleg”. Dacă eu nu am avut credinţă sinceră, nu am iertat, la rându-mi, pe semenii mei - rămân sub chinul păcatelor mele prigonitoare. Aşa ajung fin nou în faţa judecăţii lui Dumnezeu, căci spune Evanghelia mai departe: Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre. (Matei XVIII, 31-35)

Cei care iau apărarea celui năpăstuit sunt îngerii, sfinţii şi toţi cei care nu pot suferi nedreptatea. Atunci se adevereşte cuvântul că judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Iar mila biruieşte în faţa judecăţii (Iacob II, 13).

Vinovăţia şi iertarea ridică noian de întrebări: nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine... (Romani XIV, 7). Păcatul, răul, provoacă rană şi suferinţi lui Dumnezeu, aproapelui şi mie. Cain ucide pe Abel dar suferă şi Dumnezeu... (Facerea IV, 10). Saul prigoneşte pe creştini, dar pe drumul Damascului, Iisus îl întâmpină zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?..., adăugând: Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. (Fapte IX, 4sq.) Tu loveşti, dar şi tu te răneşti! Răul, greşelile oricui ne fac pe toţi să suferim. Care-i ieşirea, vindecarea? Dumnezeu ne-a dăruit iertarea, căinţa. Altfel, ce tragic ar fi căderea fără ridicare; păcatul şi boala fără vindecare, cât de absurd mormântul fără înviere.

Iertarea este un dar divin. Dar nu simplu iertare, fără căinţă, fără o dovadă sigură a vindecării. Sluga din Evanghelie care după iertarea oferită de Domnul îşi sugrumă apoi fratele (Matei XVIII, 28) cade acum sub mânia şi „mâna chinuitorilor” (vs. 34).

De această iertare divină, dovedită clar prin vindecare de rău, avem nevoie toţi, chiar peste o vinovăţie mai mare sau mai mică. Eu pot, cum învăţa stareţul

Varsanufie, şi să iau asupra mea datoria celor zece mii de talanţi, şi să las asupra ta, să achiţi doar o sută de dinari, dar şi pentru aceştia trebuie să te lupţi. Căci microbul răului oricât de mic ar fi tot te îmbolnăveşte.

Un suflet creştin suferea din pricina unui rău mare provocat de cineva. Dar deodată simte că răul cel mai insuportabil nu era fapta pe care o suferise, ci mai ales ura care îi mistuia acum inima.

- Doamne, nu simt atunci cum mă poate răni, odată cu fapta, şi boala sufletească a semenului meu? Cum să mă las contaminat de răul lui? Oare numai răul să-l las să fie contagios în lume? Adevărul, iubirea să nu devină molipsitoare?Dumnezeu este Iubire şi eu - omul zidit după chipul lui Dumnezeu, trebuie să fiu iubire. Adevărul şi iubirea sunt definiţia sănătăţii.

Şi nu trebuie să-mi pierd sănătatea mea prin contagiunea răului.

Când Sfântul Ştefan era lovit cu pietre, ucis, el se roagă: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (Fapte VII, 60). El nu se lasă învins, rănit de răutatea lor ucigaşă. Dar el se roagă precizând: nu le socoti lor păcatul acesta, adică păcatul împotriva lui. Altfel spus, eu pot şi sunt dator să iert păcatul, răul făcut mie! Dumnezeu iartă păcatele tuturor celor ce i se roagă şi se căiesc. Dar răul pe care ţi-l faci tu ţie, care stăruie în tine şi tu nu vrei să-l scoţi prin căinţă, lacrimi şi implorarea ajutorului dumnezeiesc, cine ţi-l poate ierta? Nimeni nu poate fără voia ta.

Adânc, glasul iubirii dumnezeieşti îmi strigă: iartă cu dragoste curată, cu rugăciune să te vindeci şi tu şi fratele tău. Iar dacă fratele tău continuă să greşească, tu să nu rămâi indiferent, nepăsător, faţă de răul lui, căci atunci tu nu-l iubeşti. Tu trebuie să te lupţi cu toate mijloacele dumnezeieşti, pentru mântuirea lui. Să te rogi: Doamne, dă-ne adevărata iertare, care înseamnă vindecarea tuturor, „izbăvirea de cel rău”.

Amin!

Părintele Constantin Galeriu - Pilda datornicului nemilostiv

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Primească dragostea dumneavoastră, înainte de orice alt cuvânt, dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei, cel rânduit pentru această duminică. A zis Domnul:

“Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii lui şi toate câte avea el, ca să se plătească. Atunci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închină, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.Ieşind (!) însă sluga aceea, a găsit pe unul dintre cei ce slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari; şi punând mâna pe el îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl rugă zicând: îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce avea să plătească datoria. Celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele petrecute.Atunci, chemându-l stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi

mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria”.

Şi încheie Mântuitorul parabola: “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimă greşelile”(Matei 18, 23-35).

Preaiubiţilor! Acest cuvânt al Mântuitorul e o parabolă; fiind o parabolă - dealtfel ca orice cuvânt al Lui - ne priveşte pe toţi. Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, să lumineze cugetul nostru ca să împărtăşim prin această Evanghelie adevărul mântuitor, atât de adânc… Că pare la început uşor, dar e de o adâncime negrăită.

Mai întâi stăpânul împărat - Domnul, Dumnezeu; şi slujitorul - acel slujitor în felul lui (şi fiecare dintre noi slujitori, slugi). Şi legătura mea cu Dumnezeu dar şi cu semenii mei; căci deodată apar aici datoriile. Datoria acelei slugi, de zece mii de talanţi - o sumă care vrea să ne sugereze o datorie infinită faţă de Dumnezeu, de infinitul Dumnezeu. E de ajuns a spune că un talant avea valoarea a şaizeci de kilograme de argint. Şi atunci să calculăm: şaizeci de kilograme de argint, raportat la zece mii de talanţi… Deci datoria infinită a mea faţă de Dumnezeu, în raport cu datoria semenului meu faţă de mine şi a mea faţă de semenul meu.

Căci ieşind afară, întâlnind pe cel slugă ca şi el, acela avea datorie doar o sută de dinari (poate ce ar fi astăzi o sută de franci, o sută de lei) faţă de zece mii de talanţi. Deci e vorba de datoria fiecăruia din noi; în clipa aceasta aşa trebuie să gândim. Datoria fiecăruia faţă de Dumnezeu şi datoria faţă de semenul meu şi a semenului meu faţă de mine. Şi adânc, că noi uităm aceasta, uităm datoria noastră faţă de Dumnezeu şi calculăm aproape totdeauna datoriile faţă de semenul nostru; ştiind că Dumnezeu e milostiv, uităm. Dar nu-i aşa.

Dumnezeu ia în calcul datoria faţă de El şi o judecă după datoria semenului meu faţă de mine şi a mea faţă de el. Şi o judecă cum? Aici Evanghelia începe în limba grecească cu un cuvânt unic; şi anume, când zice: “Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat (Dumnezeu) care a voit să se socotească cu slugile sale...”, cuvântul să se socotească e dat în limba grecească, în originalul Noului Testament, prin cuvântul logon; logon - logos, care e Cuvântul, numele Mântuitorului (aşa începe Evanghelia după Ioan: “La început era Cuvântul...” - şi în greceşte: Logos); deci aici e prima cheie, dacă nu cheia capitală a înţelegerii acestei Evanghelii.

De aceea v-am spus că e de o adâncime negrăită. Deci judecata mea înaintea lui Dumnezeu - să nu uităm - se face cum? - prin Logos, prin Dumnezeu-

Cuvântul. Acum înţeleg şi eu, şi în clipa asta mi-a venit ideea. În Evanghelia după Ioan ce spune? - “Toată judecata a dat-o Fiului”. Cuvântul Evangheliei se tâlcuieşte unul prin celălalt.

O, iubiţilor! Atunci, prin Hristos, prin lumina şi iubirea Lui e judecata lumii acesteia şi judecata mea; a lumii mele. Să nu uităm: nu ne ocupăm de lumea toată şi ne uităm pe noi. Înainte de toate: de noi. Deci: datoria mea faţă de Dumnezeu - te cutremuri când te gândeşti - pe care o uităm adesea, şi datoria mea faţă de semen sau a semenului meu faţă de mine. Când noi greşim, înainte de toate lui Dumnezeu greşim şi datori Lui suntem şi pentru fraţii noştri.

...Şi Stăpânul a iertat acea datorie imensă, făcându-i calculul datoriei prin Logos, prin Fiul Lui; se deschide aici şi alt înţeles. De acea a fost nevoie ca Fiul Lui să vină să plătească datoria pentru noi (şi cu noi împreună; nu fără noi). Dar numai El putea, Hristos, unindu-Se cu noi, să plătească datoria noastră în faţa Părintelui Ceresc; cum va spune Sfântul Pavel: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemnul Crucii...” Şi, precis, aşa cum s-a descoperit în Hristos, mila şi lumina divină pot să vindece tot ce e în lume, tot răul din lume.

...Căci avea o asemenea datorie, în care, ca să poată plăti - auziţi deci adaugă: “trebuia să-l vândă”; pe el să-l pună la temniţă şi pe copii, pe soţia lui şi toate avuţiile lui.

Ce se descoperă şi aici? Când eu greşesc, greşeala mea înrâureşte în jur; se răspândeşte răul din mine (ca şi binele - şi uneori mai degrabă decât binele; că, din nefericire, răul e contagios şi nu binele). Se răspândeşte răul din mine, să nu uit: asupra soţiei mele, asupra copiilor mei, asupra tuturor celor din jur. Atunci când păcătuieşti - să nu uiţi - să te gândeşti şi în jurul tău, căci întunericul din tine se răspândeşte în jurul tău. Asta înseamnă că a dat să fie vândut şi soţia şi copiii şi tot ce a avut, ca să plătească datoria. Păcatul meu îi implică pe toţi. Aţi văzut cum spunea doctorul Kenett [?]: Un avort implică şi pe alţii din acelaşi sân matern - fraţi sau surori.

Deci - primele două gânduri: Datoria mea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni; (împreună sunt luate; împreună trebuie judecat); şi salvarea - lumina, iubirea divină care se revarsă. Şi Dumnezeu îmi iartă dacă eu mă rog. Că a spus: “Pentru că m-ai rugat ţi-am iertat datoria”. Când eu mă rog, eu comunic; eu vorbesc ori strig; şi Dumnezeu ascultă. “Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea!” - zice psalmistul. “Intru dreptatea Ta să nu intri la judecată cu robul Tău!” - primeşte-mă aşa, Doamne! Şi Dumnezeu mă iartă.

Dar cum mă iartă; am auzit: “Ieşind datornicul (ieşind din faţa lui Dumnezeu), a întâlnit pe un semen al lui, care-i datora o sută de dinari; şi-l sugruma, să-i plătească datoria”. Şi nu-l ierta. Deodată apare aici o întrebare de zbucium lăuntric. Noi ştim că în duhul Evangheliei iertarea înseamnă vindecare. În înţeles divin iertarea nu-i un simplu act graţial - o graţiere - în sensul juridic. Graţierea iartă păcatul dar rămâne considerarea vinovăţiei. Nici nu şterge cazierul, nu? Graţierea nu şterge cazierul; numai amnistia şterge cazierul; de aceea şi spune Scriptura, când e vorba de amnistie, de iertare, prin gura Sfântului Pavel: “Nici nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale”. ...Atunci l-a iertat; i-a iertat toată datoria; iar iertarea înseamnă vindecare.

Te întrebi zbuciumat: Cum Doamne, s-a vindecat sluga? Păi nu s-a vindecat. Ca dovadă, când l-a întâlnit pe semenul său, îl sugrumă, îl strângea de gât să-i plătească. Atunci, noian de taine se dezvăluie aici. Primul act al lui Dumnezeu - mai ales în viaţa de aici - e un act al harului, de graţie, act graţial; şi acest dar, acest cuvânt de iertare, de împărtăşire a harului, la el trebuie să răspund eu.

Gândiţi-vă: că însuşi actul capital al mântuirii, când a coborât Arhanghelul din cer la Fecioara Maria: “Bucură-te cea plină de har!” - şi a vestit că se va întrupa Fiul lui Dumnezeu din sânul ei. Iar ea, ştiţi ce a răspuns: “De unde mie aceasta? Eu nu ştiu de bărbat”. Deci a intrat în dialog şi i-a răspuns Arhanghelul: “Duhul Sfânt va pogorî peste tine. Puterea Celui de sus te va umbri. De aceea şi Sfântul ce Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”. Şi, mai mult, Arhanghelul îi dă şi o altă probă: “Ci iată, Elisabeta - rudenia ta - care era stearpă, a primit şi ea dar de la Dumnezeu (mama Sfântului Ioan Botezătorul); şi a şasea lună este ei astăzi”. Deci Dumnezeu îi dă har, vine şi cu argumente, dacă vreţi, şi numai după aceasta, în sfinţenia Lui, în iubirea lui şi în înţelepciunea Lui, a cerut adeziunea Maicii Domnului; că abia după această descoperire şi mărturie şi probă, Maica Domnului răspunde: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.”

Observaţi? Deci la harul lui Dumnezeu, harul iertării, milostivirii Lui, trebuie să răspund şi eu. Şi sluga aceea, căreia Dumnezeu i-a dat harul iertării, i-a dat graţierea aceasta… Eu sunt încredinţat că tema aceasta în jurisprudenţă, care cuprinde şi graţiere şi amnistie, de aici este inspirată, din Evanghelie, din lucrul lui Dumnezeu cu noi. Căci în actul mântuirii, să nu uităm iubiţilor (şi sfinţii au cunoscut şi au mărturisit), Dumnezeu împărtăşeşte întâi harul acesta graţial şi apoi te lasă pe tine, ca tu să lucrezi, să răspunzi la el, şi harul să lucreze în tine, propriu-zis; că el lucrează, iar tu să fii deschis harului. Şi avem date exemple la Vieţile Sfinţilor.

Sfântul Pavel a primit descoperirea mare, darul, pe drumul Damascului, dar după aceea, trei ani s-a retras în Arabia pietroasă, a cercetat

Scripturile şi s-a rugat. Şi atunci a primit el descoperiri până la al treilea cer. Au trebuit trei ani… Despre alt sfânt se spune că cinsprezece ani a trebuit să se ostenească. Altul treizeci şi ceva de ani...

Vom mai grăi despre asta. În drumul acesta al dobândirii iertării ca vindecare. Ca vindecare - pentru că, iată, acea slugă a primit harul, harul graţial de iertare, dar nu s-a vindecat. Ca dovadă: îl strângea de gât pe semenul lui. Nu era vindecat.

Atunci, iată, altă mare taină; taină a tainelor: Nu te vindeci prin tine însuţi. O, pleacă unii de la păcat!… Nu te vindeci prin voinţa ta. Nu redevii ceea ce ai fost chemat să fii - zidit după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva unei neîncetate asemănări cu El…

Prin puterea, prin voia lui Dumnezeu, reţineţi! Şi reflectăm mai adânc la acest fapt, pentru că, repet: descoperă taina tainelor. Zice psalmistul: “Căci mai bună e mila Ta decât viaţa”. Decât viaţa însăşi pe care o am eu. Mila lui Dumnezeu e mai mult decât atât… şi care trebuie să mă însoţească mereu. Iar Sfântul Iacob spune în epistola lui, acel cuvânt pe care noi mereu îl rostim la încheierea Sfintei Evanghelii: “Căci tot harul desăvârşit şi toată darea cea bună de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”.

Ce ne spune aceasta? Vă spuneam că e o taină a tainelor. O, iubiţilor! Aceasta ne vorbeşte negrăit, la înţelesul fiecăruia din noi, despre Dumnezeu, mărturia supremă, pentru oricine (să se trezească şi credincioşii, dar mai ales necredincioşii); şi anume: că nu pot fi buni prin ei înşişi; că nu poţi fi bun decât prin mila lui Dumnezeu. Nu-L cunoşti pe Dumnezeu decât pentru că El Se descoperă. Când zice cineva: Să-L văd, să-L văd!… Da! Crede în Revelaţie, pentru că El S-a descoperit! Şi nu eşti bun prin tine însuţi, nu eşti luminat prin tine însuţi, nu eşti drept prin tine însuţi, ci eşti numai prin Dumnezeu. Căci dacă tu ai fi drept prin tine însuţi, dacă tu ai fi luminat prin tine însuţi, dacă tu ai fi bun prin tine însuţi, deci dacă aceste valori ar depinde de tine, atunci tu ai fi bun în etern; tu ai dispune de ele. Vă întreb: Dispun oamenii de ele? Sunt oamenii buni când ştiu bunătatea, dreptatea, adevărul, lumina? De ce nu sunt buni, atunci? Pentru că nu sunt de la noi. Acesta este argumentul indiscutabil. Reflectaţi la această idee capitală: De ce n-au reuşit...? Ar fi trebuit ca toţi conducătorii comunişti să se întrebe; pentru că ei, sărmanii, s-au despărţit de Dumnezeu şi au zis că ei vor face paradisul pe pământ.

Îngăduiţi să spun aici, poate aţi auzit de Runacearski [?] ; acesta a fost primul ministru al învăţământului din regimul lui Lenin. Şi auziţi cum punea el să se roage - ca să înlocuiască, să mimeze: “Clasă, sfântă clasă muncitoare!

Sfinţească-se numele tău, Vie împărăţia ta pe pământ!...”. Sărmanul de el. Nu vedeţi?! - se deschide aici un înţeles pentru toată istoria lumii, ca şi pentru istoria mea; că: “Tot harul desăvârşit, toată darea cea bună, de sus coboară...”.

Şi, cum spune Sfântul Pavel: “A voi binele este în mine, dar nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc”. Ei, de ce? De ce nu fac? Dacă ştiu binele, ştiu adevărul, ştiu toate aceste valori… Dacă ele ar depinde de mine, dacă ar pleca de la mine, aşa cum depinde de mine un ban sau un bun pe care îl am… Ei, nu decidem noi; ca dovadă, că lumea, prin ea însăşi, nu este mai bună. Puneţi problema oricui, iubiţilor! Înţelegeţi ce dezvăluire uluitoare ne face această Evanghelie? Că el, datornicul, a fost iertat, deci primise mila lui Dumnezeu, şi afară, fără milă lui Dumnezeu, devenea criminal; fără lumina lui Dumnezeu, fără iubirea Lui, devii criminal.

Aceasta e taina lumii şi taina salvării lumii. Cuvântul cu care începe Evanghelia - v-am spus - este logos? Deci e implicat Hristos. El ne-a dat această lumină. Deci ca să pot ierta, eu trebuie să fiu iertat. Eu trebuie să fiu vindecat. Eu nu pot să vindec pe semenul meu dacă eu nu sunt vindecat. Cum? - Prin lumina şi iubirea divină pe care Mântuitorul, în parabolă, o precizează în ultimul cuvânt: Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre dacă voi nu veţi ierta… cum? Şi tot în greceşte spune: kardia - “din inimă”. Acolo e genitivul plural: kardeon - din inimile voastre. Ce înseamnă din inimă? Părinţii spun că inima este locul lui Dumnezeu, locaşul, casa lui Dumnezeu. De aceea Scriptura spune: “Fiule, dă-Mi inima ta” (ca Eu să locuiesc în ea). Atunci eu pot să fiu vindecat.

E uluitor acest cuvânt. Cel puţin pe mine mă cutremură. E uluitor: Eu nu pot fi vindecat decât atunci când inima mea a devenit locaşul iubirii lui Dumnezeu; al iubirii Logosului, iubirea lui Hristos; Care, Dumnezeu fiind, a luat chipul robului; şi nu numai atât: Care, auziţi, mi-a dat mie să mă hrănesc şi cu cuvântul adevărului, dar şi cu Trupul Lui, că a zis: “De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă intru voi”. Asta înseamnă expresia iubirii supreme. Iubirea înseamnă, atunci, împărtăşire - Împărtăşanie. Înţelesul iubirii este Împărtăşania. Împărtăşirea din iubire dumnezeiască.

Şi ne mai spune Evanghelia ceva: Pot să primesc un act graţial - deci ca acea slugă, o iertare, şi eu să cad, cum a căzut Sfântul Petru (aplicând la noi). Sfântul Petru s-a împărtăşit din cuvântul lui Dumnezeu. Când ucenicii, auzind cuvântul acesta: “De nu veţi mânca trupul Meu, de nu veţi bea sângele Meu, nu veţi avea viaţă...”. Ci: “Cum? Să mâncăm noi trupul Lui?” Şi atunci unii au plecat. Iar Iisus le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreţi să vă duceţi?” Petru a răspuns:

“Doamne, de la Tine, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii de veci”. Deci: în cuvintele Tale e viaţa. Deci Petru s-a împărtăşit din cuvântul Lui; şi s-a împărtăşit din Trupul şi Sângele Lui, la Cina cea de Taină. Şi pe urmă, ce a făcut Petru? - S-a lepădat. Deci poţi să te şi împărtăşeşti - şi din Evanghelie, şi din Trupul şi Sângele Mântuitorului - şi apoi, ferească Dumnezeu, să cazi. Nimeni să nu mai spună: Păi uite, face pe creştinul, se împărtăşeşte mereu, în fiecare zi, şi cade. Să nu judecaţi; să te judeci pe tine. Că-l judeci pe Petru în clipa aceea. Tu nu-ţi dai seama ce faci.

Şi, dacă de trei ori Petru s-a lepădat, de trei ori Mântuitorul i-a spus, după Înviere: “Simone al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” - de trei ori. “Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. Dar ce înseamnă acest cuvânt: Mă iubeşti? Să iubeşti cum? Când iubeşti pe cineva, aşa cum Hristos o cere, înseamnă să te împărtăşeşti din iubirea Lui, din iubirea divină. I-a spus: “Paşte oile Mele!” (“precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit”. Deci aşa cum Eu am iubit, dorind să se hrănească cineva cu cuvântul Meu, cu Trupul şi Sângele Meu...). Atunci eu descopăr iubirea. Şi a iubi înseamnă a mă împărtăşi din această iubire a lui Hristos.

Aceasta înseamnă iertare şi vindecare. Aceasta ne spune Evanghelia. Dar cel mai adânc, uluitor e acest cuvânt: Vindecarea nu vine de la mine. Lumea nu se va vindeca fără Dumnezeu, pentru că vindecarea nu-i din lumea aceasta. Iubirea dumnezeiască nu-i din lumea aceasta; Evanghelia nu-i din lumea aceasta; lumina, adevărul, nu-i din lumea aceasta; dar e pentru lumea aceasta. Eu trebuie să mă împărtăşesc din ea; din lumina divină, din iubirea divină. Şi numai aşa eu pot să vindec şi pe alţii: dacă eu m-am vindecat pe mine. Şi aţi văzut cum începe: Cu Hristos începe; cu Logosul; în El e şi credinţa şi nădejdea şi dragostea.

Închei… vi se va părea poate ciudat, dar e o mărturie. Când am fost, acum o lună şi ceva, la o conferinţă, în Franţa, a doua zi după ce s-a încheiat congresul, am mers la un cimitir, la cimitirul Montparnasse - unul din cimitirele importante ale Parisului. La Pere Lachaise e înmormântat George Enescu, dar la Montparnasse sunt şi alte personalităţi române înmormântate. Eu mersesem pentru unul căruia i se tradusese o carte la noi: Georges Habra, şi făcusem o prefaţă (a tipărit-o editura Anastasia). S-a vândut la noi aici - Iubire şi concupiscenţă, aşa s-a numit. În sfârşit… Dar am mers la mormintele cui? - Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu; şi m-am rugat. Şi am observat la fiecare câte ceva. La Emil Cioran, numele lui, anul venirii în lume şi anul ieşirii din lume: 1911-1995. Atât. Pe piatra de pe mormânt nimic altceva. Căutam un semn. Nu era. Ce semn căutam? - Semnul crucii. Nici măcar familia, rudeniile, nu s-au gândit. Am mers la Constantin Brâncuşi; la fel: anul venirii în lume: 1876; anul ieşirii:1957. Constantin Brâncuşi şi încă o persoană:

Alexandra; şi pe piatra de pe mormânt, scrijelită, incrustată, o cruce (săpată adică, puţin, în piatră de pe mormânt). Am mers mai departe şi am găsit mormântul lui Eugen Ionescu. La fel: numele, anul venirii pe lume:1909; anul ieşirii din lume:1994; şi din placă de pe mormânt, de zid, ieşind în relief - Crucea. La unul lipsea, la altul era zgâriată, scrijelită, aici ieşea în relief. La căpătâi nu era la niciunul; şi jos, o inscripţie… Îngăduiţi să v-o dau în limba în care a fost scrisă şi apoi o traducem împreună. Trei rânduri: primul rând: Prier Le...; rândul doi: Je ne sais qui; rândul trei: J’espere: Jesus Christ.

Traducem împreună: primul rând: Prier Le - infinitivul de la prier - deci a ruga sau să rugăm. Je ne sais qui - nu ştiu cine; dar în încheiere: J’espere: Jesus Christ - Eu sper, nădăjduiesc - Iisus Hristos. Parcă-mi venea cuvântul pe care-l rostim noi pentru toţi cei adormiţi (e cuvânt consacrat la noi - poate de acolo l-a luat şi el): Toţi cei care au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii de veci. Deci în această nădejde a încheiat şi el viaţa, în Hristos.

O mărturie; iar această nădejde descoperă cuvântul ultim din Evanghelie: Din inimă să ierţi! Şi actul final: Ai primit un act graţial în timpul vieţii, de iertare; ai căzut de atâtea ori, suflete! Dar luptă-te, nu înceta! Şi nu uita: În ce te vei fi aflat, în aceea vei fi judecat.

Facă Domnul, toţi să ne aflăm… Să nu uităm: Să fii pregătit ca şi cum ai pleca în clipa asta. Dar să osteneşti ca şi cum ai trăi o veşnicie! Şi trăieşti o veşnicie. În orice clipă să te simţi: În ce te vei fi aflat, în aceea vei fi judecat. În nădejdea în Iisus Hristos Domnul vieţii, Domnul iubirii, Domnul mântuirii, Domnul luminii de veci.

Amin.

Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Robul nemilostiv

...Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o... Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei XVIII, 32-33)

Fraţi creştini,O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanţi, o sumă enormă în banii noştri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii şi tot ce avea, ca să-şi plătească datoria. Iată în ce grozavă nenorocire era să cadă toată familia aceasta. Dar, a fost de ajuns ca sluga aceasta să facă o mică rugăciune, să cadă în genunchi, cu lacrimi la picioarele stăpânului său şi acesta, plin de milă şi de bunătate, să ierte toată datoria şi să-l slobozească. Iată însă, că, pe când mergea el liniştit spre casa sa, şi încă nu i se uscase bine lacrimile cu care ceruse iertare iar praful de pe genunchi nu i se scuturase, întâlneşte pe un prieten al său care îi era lui dator o sută de dinari, o sumă foarte mică. Se repede la el, îi pune mâna în gât şi îl sugrumă zicându-i: “Plăteşte-mi tot ce-mi eşti dator”. La strigătul acesta neomenos şi brut, nenorocitul acela cerea zadarnic răgaz, căci tovarăşul lui era fără milă şi surd la rugăciunea acestuia, uitând de binele ce-i făcuse stăpânul său. Vai, ce privelişte revoltătoare! Dar bine a făcut stăpânul care l-a chemat înapoi pe netrebnic şi l-a aruncat în temniţă să se chinuiască fără încetare. Uitucul şi nerecunoscătorul acesta îşi merită pedeapsa.

Dar, să nu ne mirăm prea mult de purtarea robului nemilostiv şi să nu-l osândim, fiindcă ne osândim pe noi înşine. Şi noi suntem ca şi el, ba mi se pare că mai mult, fiind chiar mai răi ca el. În timp ce dânsul avea o datorie

iertată de un stăpân oarecare, noi avem sumedenii de fărădelegi trecute cu vederea de însuşi Dumnezeu. În vreme ce sluga aceea cerea numai banii săi înapoi, noi am vrea şi sufletul semenilor noştri, care ne-au greşit cu ceva.

Pentru o lovitură, dăm zece lovituri; pentru o nedreptate, zeci de răzbunări; pentru o jignire, ani de mânie şi de învrăjbire. Să nu ne amăgim, înfricoşată va fi pedeapsa stăpânului. De vrem să avem parte de mila Celui de sus, de vrem să ne mântuim sufletele, avem o singură cale: iertarea aproapelui nostru.

Unul din sfinţii părinţi din Pateric spune că sunt trei feluri de iertări pe pământ: 1. Oamenii care au ajuns la înălţimea aceasta, de a ierta pe vrăjmaşi şi de a-i iubi, se numesc fiii lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu Mântuitorul care a iertat pe vrăjmaşii săi. 2. Oamenii care ţin minte răul se numesc fiii lui Adam. 3. Cei ce nu se pleacă cu nici un chip şi stau învârtoşaţi şi înţepeniţi de mândrie şi îngâmfare se numesc fiii celui viclean.

Aşa vedem că a zis Mântuitorul robului neiertător din Evanghelia de astăzi: “Rob viclean”. Toţi aceştia îşi pierd sufletul dacă îi va apuca moartea în vicleşug, vrăjmăşie şi duşmănie.

Împăratul din Evanghelia de astăzi, care a vrut să se socotească cu robii săi, este Bunul Dumnezeu, Împăratul Slavei cerului şi al pământului. Robul care datora 10.000 de galbeni închipuie pe fiecare dintre noi toţi, care am primit din mâna Celui Preaînalt atâtea bogăţii, daruri şi avere, încât să nu se poată socoti valoarea lor.

Dumnezeu ne-a dat cerul, soarele, luna şi stelele, norii cu ploile, lumina şi căldura, aerul şi apele; ne-a dat pământul cu toate bogăţiile de pe el, bunătăţile şi toate florile, animalele şi păsările. Peştii apelor şi tot ceea ce există pe pământ, în ape şi în aer. Toate le-a dat în stăpânire omului. I le-a dat ca o zestre, ca să-i fie de folos. L-a îmbogăţit Dumnezeu pe om cu ochi ca să vadă, cu gură să vorbească, cu urechi să audă, picioare să umble, mâini să lucreze şi minte cu care să gândească şi să judece. Mare lucru este mintea la om. Toate aceste bogăţii pe care le-a primit omul de la Împăratul Slavei, Dumnezeu, au aşa de mare valoare că un om niciodată n-ar putea plăti Stăpânului Ceresc, chiar de ar fi viaţa sa pe pământ mii de ani.

Ce avem noi? Cu ce am venit noi pe pământ? Goi am venit şi goi plecăm! Plângând am venit şi, poate, plângând plecăm.

Cu toate acestea, omul netrebnic şi nerecunoscător vine şi el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune şi i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deşi a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic şi să cârtească împotriva Lui. S-au învăţat mulţi să se vaiete că sunt săraci, că au trebuinţă de multe. De fapt, se plâng tot acei care au.

Dar, toţi nemulţumiţii aceştia au uitat de marea bogăţie primită de sus de la Tatăl Ceresc. Ce ne-ar folosi nouă dacă am avea înainte toate frumuseţile lumii şi ar fi ale noastre, dacă n-am avea ochi să le vedem? Dacă ai avea înainte toate bunătăţile, la ce ţi-ar folosi dacă, din cauza unei boli, nu te poţi apropia de ele, dacă n-ai putea să umbli pe picioarele tale şi să te duce unde vrei, dacă nu te-ai putea folosi de mâinile tale să lucrezi şi să te serveşti cum îţi place?! Iată, deci, ce bogăţie mare avem de la Dumnezeu, aceste mădulare sănătoase pe care trebuie să le punem în slujba Sa, nu în slujba vrăjmaşului diavol.

Cu toate acestea, omul tot îndărătnic şi nerecunoscător este. Aude clopotul bisericii în duminici şi sărbători cum îl cheamă Dumnezeu ca să-I mulţumească pentru toate darurile Sale, dar el nu vrea să audă. O zi pe săptămână a oprit-o Dumnezeu pentru El, Ziua duminicii, e ziua Lui. Numele acesta “Duminică” e de la Dumnezeu, pentru ca omul să-I cinstească numele şi, venind la casa Lui, să-I aducă jertfă de laudă şi prinos de recunoştinţă pentru toate cele primite.

Dar unii nu vor să audă, iar alţii, dacă vin, vin tot cu interese pământeşti, vin să ceară de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. Dar, unde este mulţumirea pentru tot ce s-a dat? Câţi recunosc că sunt datori, nespus de mult, să vină la Sf. Lui Casă să mai plătească din datorii? Aleargă omul după treburi cu maşina, cu avionul, ba şi prin ţări străine, ca să câştige vânt, praf şi cenuşă. Unii se întorc, alţii nu se mai întorc de loc, sau se întorc schilodiţi, pentru nimicuri pământeşti. În acest timp, Dumnezeu ne aşteaptă mereu, aici în casa Lui, ca să plătim din datoriile noastre.

Sluga care era datoare 100 de dinari acelui rob nemilostiv şi care a fost osândită la închisoare până va plăti datoria închipuie pe datornicii noştri, fraţii noştri, greşiţii noştri.

Dacă nu iertăm din inimă pe cei ce ne supără cu ceva, îi osândim sau îi păgubim cu ceva, să ştiţi că săvârşim un păcat strigător la cer şi, cât de curând, vine fără de veste Stăpânul de sus să ne zică şi nouă: “Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de tovarăşul tău precum şi Eu am avut milă de tine?”.

Va fi atunci vai şi amar de noi, căci vor curge bătăile de la Împăratul de sus, în lume aceasta, în diferite feluri. Dacă nu iertăm şi nu ne împăcăm, îndreptându-ne, ne va da şi pe noi la sfârşit pe mâna chinuitorilor şi vom merge la temniţa iadului pentru totdeauna.

Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că prietenii celui închis pentru 100 de dinari s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Aceşti prieteni sunt îngerii noştri păzitori, căci nu suntem singuri, ci fiecare are cu el pe îngerul său păzitor pe care l-a primit la botez. Aceşti prieteni mai închipuie şi pe sfinţii a căror nume îl purtăm fiecare, sau a căror icoană o avem în casele noastre. Aceştia toţi spun, pe drept cuvânt, toate câte le facem noi, aici pe pământ, fraţilor noştri, aproapelui nostru.

Auzind Împăratul spune Sf. Carte a chemat la el pe robul cel nemilostiv şi i-a zis: “Rob viclean, eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat, oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?”

Vedeţi, aici Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: “… ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat…”. Fără rugăciune, deci, fără recunoaşterea greşalelor făcute şi fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană şi a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniţă până va plăti tot. De aceea, a zis Domnul Hristos altădată: ” Împacă-te cu pârâşul tău câtă vreme eşti pe drum cu el”, adică cât suntem încă în viaţa aceasta. Să nu ne apuce moartea neîmpăcaţi cu cei ce ne-au greşit, sau le-am greşit cu ceva, căci la moarte s-a sfârşit drumul şi mergem să dăm seama de faptele noastre. Atunci vom fi daţi pe mâna temnicerilor iadului şi vom fi chinuiţi până vom plăti tot.

Domnul Hristos ne spune mai departe că aşa va face Tatăl Ceresc celor care nu iartă din inimă pe cei ce le-au greşit. Auziţi, din inimă trebuie să iertăm, nu numai din gură, să spunem şi noi aşa cum zic unii: “L-am iertat, dar nu-l pot uita!”

Domnul Hristos ne-a dat pildă de iertare chiar cu viaţa Sa. El a iertat pe toţi păcătoşii şi chiar pe vrăjmaşii lui Dumnezeu când a fost scuipat în faţă, hulit şi batjocorit, bătut cu bice şi condamnat la moarte, încununat cu spini, răstignit şi pus la un loc cu tâlharii, El se roagă Tatălui Ceresc şi-I cere să le ierte tot păcatul, pentru că nu ştiu ce fac. Iată pilde de răbdare pentru noi.

Cine a fost mai hulit şi batjocorit ca Domnul Hristos? Şi, totuşi, El a iertat, căci ştia că autorul tuturor relelor este diavolul. Diavolii făcuseră din cei ce L-au

răstignit pe Isus nişte unelte ale lor, şi nu mai ştiau, sărmanii, ce fac, căci erau îmbătaţi de răutatea demonilor şi strigau cu toţii: “Răstigneşte-L!” De aceea, ne porunceşte şi nouă Domnul Hristos să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri.

Aceasta este una din poruncile Mântuitorului. Aceşti vrăjmaşi ai noştri, făcându-ne rău, ne fac totuşi un mare bine. Această poruncă au împlinit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu şi primii creştini care s-au mântuit. De aceea, Sf. Ap. Pavel zicea: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume”. Un creştin adevărat trebuie să fie mort faţă de lume, faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei.

Aşa se spune despre un creştin care nu înţelegea cuvintele acestea ale Sfântului Ap. Pavel, că el s-a răstignit faţă de lume, şi s-a dus la un pustnic să-l lămurească. Ca să-l facă să înţeleagă, pustnicul l-a trimis într-un cimitir să ocărască morţii. S-a dus omul acolo şi, aruncând cu pietre pe morminte, a început să strige: “Păcătoşilor, putreziţilor, ce de păcate aţi mai făcut şi voi în viaţă, ce răi şi lacomi aţi mai fost, vai vouă nenorociţilor, aţi ajuns acum mâncare viermilor!” După ce a zis el multe şi de toate s-a întors înapoi la pustnic. - Ai făcut cum ţi-am spus?, a întrebat pustnicul. - Am făcut, părinte, i-a răspuns omul nostru. I-am ocărât şi le-am zis destule cuvinte grele. - Şi ce ţi-au răspuns morţii?, mai întrebă pustnicul. - Ei n-au zis nimic, numai eu am vorbit!, răspunse creştinul. - Acum du-te din nou la cimitir, îl îndemnă pustnicul, şi vorbeşte-i de bine, laudă-i, spune-le cuvinte cât mai frumoase. S-a dus omul din nou şi a început să laude morţii, zicând: “Ferice de voi, morţilor! Ce viaţă frumoasă aţi avut voi! Ce frumos cântaţi voi la biserică şi ce frumos vorbeaţi la lume despre Dumnezeu! Ce de milostenii aţi făcut şi ce credincioşi aţi fost, ferice de voi!” După ce i-a lăudat bine, s-a întors la pustnic şi i-a spus că a făcut întocmai. - Ei, zise pustnicul, şi ce ţi-au grăit morţii când îl slăveai cu vorbe frumoase? - Nimic, răspunse omul, numai eu am vorbit. Le-am zis destule bune şi numai eu vorbeam. - Ei, vezi dragul meu, dacă vrei şi tu ca să te mântuieşti fă tot aşa: fă-te mort faţă de lume, adică să nu primeşti hulele, ocările, defăimările şi vorbele rele şi urâte şi să nu iei seamă nici laudele, vorbele frumoase şi ispititoare şi, aşa, vei călca peste toate ispitele, împlinind cuvântul Domnului, al iertării şi iubirii de aproapele.

Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului şi acolo vor plăti cu vârf şi îndesat

toată vrajba şi răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi.

Prin rugăciunea domnească “Tatăl nostrum” Mântuitorul ne-a legat şi mai strâns, aşa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit.

Vedeţi dar, că vrăjmaşii ne fac un bine! Credeţi că sfinţii mucenici, care sunt acum încununaţi în cer cu aşa mare strălucire şi fericire, ar mai fi fost atât de cinstiţi de îngeri, de sfinţi şi de Dumnezeu, dacă nu erau vrăjmaşii care să-i chinuie, să-i vorbească de rău şi să-i muncească?! Dar câţi înţeleg lucrul acesta? Câţi dintre noi înţelegem că vrăjmaşii ne fac un mare bine pentru suflet?

Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de faptul lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: “Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte”. Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş.

Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare. Fără acestea nu înaintăm. Vrem să ne fie numai bine pe aici şi să nu ne zică nimeni nimic, că sărim în sus. Sunt însă unele cazuri grele de iertare în viaţă. Foarte mult contează şi ce urmăreşte persoana vrăjmaşă. Poate că doreşte să te păgubească, râvnind la casa ta, la trupul tău sau la averea ta, făcând abuz de putere. Aşa se purta, de pildă, împărăteasa Eudoxia, pe care Sf. Ioan Gură de Aur a mustrat-o foarte aspru. Chiar şi după moartea ei, zeci de ani i-a tremurat mormântul, până când i-au adus moaştele sfântului din exil şi a iertat-o dând pildă tuturor. Amintim acum şi de regina Isabela, mustrată de Sf. Prooroc Ilie şi multe alte persoane care au umblat cu nedreptăţi mari. Sunt unii vrăjmaşi care vor să te tragă la vreo rătăcire, sau alţii care n-au nici o credinţă şi le place să-ţi facă numai rău. Pentru aceştia este de-ajuns dacă-i saluţi cu respect. Dacă nu vor să vorbească şi nu te iartă, păcatul rămâne al lor.

Dacă între noi creştinii, care mergem la biserică, ne spovedim şi ne împărtăşim, ţinem posturile, facem rugăciuni şi ne străduim să facem bine, se iveşte o neînţelegere, Domnul Hristos ne-a lăsat nişte sfaturi zicând: “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l, între tine şi el singur. Dacă te ascultă,

ai câştigat pe fratele tău, iar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să te asculte, spune-l Bisericii, şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi vameş”.

Vameşul şi păgânul erau socotiţi la fel din cauza răutăţii şi nedreptăţilor pe care le făceau. “Spune-l Bisericii” înseamnă să-l spui preoţilor sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni şi metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.

Dar sunt şi cazuri că nu poţi să ierţi, căci îţi vin în minte mereu cuvintele acelea usturătoare pe care ţi le-a zis sau fapta rea a vrăjmaşului. Poate fiecare dintre noi am avut în viaţa noastră sau poate avem pe câte cineva pe care nu-l putem ierta. Ce trebuie să faci în această situaţie, creştine?

Lasă toate şi te împacă dacă vrei să primeşti iertare. Tu te duci să-ţi ceri iertare de la Dumnezeu şi tu nu ierţi pe cel care te-a supărat. Păi, pe acela trebuie să-l ierţi care ţi-a făcut ceva, ţi-a zis sau te-a păgubit cu ceva, nu pe acela care nu ţi-a făcut nimic. Pe acela nu ai de ce să te superi, n-ai ce-i ierta.

Am fost şi eu într-o situaţie asemănătoare, căci aveam pe cineva pe care nu-l puteam ierta, şi a făcut Dumnezeu în aşa fel să mă întâlnesc cu el pe când mergeam la spovedanie. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului din Evanghelia aceasta cu robul nemilostiv şi mi-am zis: “Rob viclean, iartă dacă vrei să primeşti iertare!” Am căzut deci pe grumazul lui, l-am iertat şi am rămas în pace şi Dumnezeu m-a iertat şi pe mine.

Dar am avut altădată nişte duşmani pe care nu-i puteam ierta deloc. Văzându-mă neputincios, m-am rugat la Dumnezeu cu metanii. Vă spun acestea, pentru că sunt cazuri deosebite şi grele, neputând să ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Ce să faci? Ştiind că nu este nici o scăpare, căci Domnul a spus că trebuie să iertăm din inimă, iată ce am făcut eu: m-am aşezat pe metanii şi rugăciuni. La fiecare metanie, înainte de orice altceva ziceam: “Dă-mi, Doamne, putere ca să iert pe vrăjmaşii mei!” Dumnezeu mi-a slobozit inima, a străpuns-o darul Duhului Sfânt, a spart gheaţa, răutatea şi lanţul care o ţinea legată de cel rău şi am putut să iert, şi pace s-a făcut, iar diavolul s-a sfărâmat.

Altădată, spune Mântuitorul că va fi vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină şi din acestea. Dar, vai de omul acela prin care vine sminteala! Mai de folos îi e lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Aceste cuvinte înfricoşătoare ale Mântuitorului să ne intre adânc în inimă, căci nu ne jucăm cu păcatul smintelii. Cine a îndrăznit să întoarcă pe un creştin de la calea cea bună la păcate, la rătăcire, mai bine i-ar fi să dispară înecat în adâncul mării.

Nu există păcat mai greu ca acesta şi să ne cutremurăm când ne gândim câţi propovăduitori are satana, câte unelte are el, care se ţin numai de gâlcevuri, făcând sminteli după sminteli. Până şi creştinii noştri, în loc să se unească cu toţii împotriva vrăjmaşului diavol, a păcatelor, viciilor şi smintelilor, se duşmănesc între ei, latră şi se muşcă spre paguba şi pierzania lor sufletească.

O istorioară mult grăitoare şi foarte potrivită cu cele ce v-am spus, vreau s-o ascultaţi acum cu atenţie: Se zice că, odată, lupii s-au sfătuit între ei cum să atace pe vrăjmaşii lor, câinii. Astfel, au trimis pe unul dintre ei ca spion printre câini şi să afle cât sunt de tari, pe unde stau ascunşi şi cât sunt de uniţi. După ce s-a întors lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu atenţia încordată şi gura căscată să audă ce le va spune trimisul lor. Acesta s-a suit pe un dâmb şi a început să le grăiască astfel: - Fraţilor, am umblat cu bine pe unde m-aţi trimis, aveţi cuvântul meu şi m-ascultaţi! Să nu vă temeţi, vrăjmaşii noştri, câinii, nu sunt aşa de tari cum îi credem noi. E adevărat că pe unde am umblat am văzut mulţime mare de câini, dar am băgat de seamă că periculoşi sunt numai câinii cei legaţi. Cei mai mulţi însă sunt nelegaţi şi umblă haimanale. Am mai băgat de seamă că sunt mai multe soiuri de câini şi mulţi dintre aceştia sunt cei care latră, dar nu muşcă. Şi vă mai spun o bucurie mare. Am văzut o altă specie de câini care se muşcau unii pe alţii şi nu le ardea lor să umble după lupi. Se urăsc din toată inima, se muşcă cumplit între ei şi îşi ascut dinţii unii contra altora şi nu împotriva noastră, a lupilor. Aşa că, fiţi tari şi nu vă temeţi! Astfel le vorbi trimisul lupilor, iar toată gloata izbucni în urlete de bucurie, mulţumiţi că vor face prăpăd pe unde vor merge.

Sfatul lupilor să ştiţi că este sfatul diavolilor, iar vrăjmaşii câini suntem noi creştinii care nu prezentăm nici o primejdie pentru diavoli, fiindcă noi creştinii nu stăm legaţi de poruncile Evangheliei, nu stăm legaţi de sfânta biserică care este casa lui Dumnezeu, nu stăm legaţi de păstorii bisericii, ci umblăm haimanale după poftele şi plăcerile noastre. Unii mai mult latră decât muşcă latră împotriva altora minciuni şi calomnii. Alţii se muşcă între ei, în loc să-l muşte pe diavol prin rugăciuni, cântări şi fapte bune. Bieţii noştri creştini, aşa sunt. Îşi ascut dinţii unii contra altora, se dărâmă unii pe alţii prin fel de fel de sminteli, rătăciri şi păcate. În acest timp lupii “diavolii” fac prăpăd în ograda noastră, în casa noastră, între copii şi părinţi, între soţi şi soţii, şi pretutindeni.

Să ne trezim cu toţii, până nu e prea târziu, şi să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înţelepciune şi să nu ne mai sfâşiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm şi să ne unim, ca să biruim pe duşmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie şi nouă.

Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri şi să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieţii noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti. Să ne aducem aminte şi de cuvintele Sf. Ap. Pavel care zice: “Căutaţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nu este mântuire”.

Faptele bune primite sunt acelea care sunt făcute de acei creştini ce caută pacea, sfinţenia şi dragostea şi care trăiesc în plină armonie cu tovarăşii lor. Cei ce iubesc pe vrăjmaşii lor au cel mai mare avantaj sufletesc pentru că: Întâi: cel care iubeşte pe vrăjmaşii săi împlineşte porunca Mântuitorului care zice: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”. Al doilea: dacă ai iertat, primeşte şi el iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele făcute. Al treilea: cel care împlineşte această virtute aduce multă pace şi linişte între oameni. Al patrulea: cel care iartă aplică cele mai usturătoare bice demonilor care fug îngroziţi de omul iertător, fiindcă acesta e smerit. De aceea, cel mândru şi îngâmfat nu iartă. Al cincilea: Dumnezeu se bucură şi se laudă înaintea îngerilor cu astfel de creştin care se aseamănă Fiului Său, Cel care a iertat pe toţi hulitorii şi răstignitorii Săi, atunci când a zis: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!” Al şaselea: rugăciunile lui sunt ascultate şi împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică. Al şaptelea: unui astfel de creştin îi sunt primite toate jertfele şi darurile pe care le aduce la sfânta biserică sau pe care le dă de pomană. Numai acestora le sunt primite darurile. Poţi să aduci orice, dacă ţii duşmănie pe cineva, Domnul Hristos, de aici din biserică, te trimite întâi să te împaci cu cel cu care eşti certat şi pe urmă să vii să-ţi aduci darul. Al optulea: creştinul care şi-a cerut iertare de la vrăjmaşii săi, înainte de a merge la spovedanie, primeşte şi el, când se spovedeşte, iertare de toate păcatele lui, altfel, nu. De asemenea, când merge la biserică şi oriunde, rugăciunea lui este primită şi are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.

Aţi auzit, cât de multe daruri primesc de la Dumnezeu cei ce iartă din inimă pe vrăjmaşii lor. Cât de mult se îmbogăţesc, şi ce mari avantaje sufleteşti şi trupeşti au! Să facem şi noi tot aşa. Nu există om, nu există creştin, care să nu aibă pe câte cineva care să-i fi greşit, sau să nu aibă câte un vrăjmaş care i-a făcut vreun rău.

Să ţinem seama că nu este altă cale de urmat, dacă vrem să ne mântuim sufletul, decât să iertăm din inimă. Iar ca să fim scutiţi şi să nu avem prea mulţi vrăjmaşi trebuie să fim înţelepţi şi să nu plecăm urechea la vorbele unuia sau altuia şi, mai ales, să nu luăm în considerare toate nimicurile pe care le auzim. Să fim şi

noi înţelepţi, şi orice ne-ar ajunge la urechi, să trecem prin cele trei site ale înţeleptului filosof, Socrate. Aceste trei site sunt: Întâi: să ai o deplină siguranţă că acele vorbe sunt adevărate şi nu auzite de la unii şi de la alţii. A doua sită: să te întrebi dacă cuvintele pe care le auzi îţi fac vreo plăcere, sunt de bun folos, îţi aduc vreo bucurie sau vreun folos sufletesc. A treia sită: este absolut necesar să cunoşti cele spuse de altul. Aceasta pentru că s-ar putea să fii în vreo primejdie şi, dacă nu le crezi, poţi să pierzi.

Aşa a venit la acest filosof, amintit mai sus, un om grăbit şi-i spuse: - Socrate, vreau să-ţi spun ceva grozav despre un prieten al tău. Acesta îl întrebă calm: - Da, dar le-ai trecut tu prin cele trei site, aceste vorbe pe care vrei să mi le spui? - Nu, răspunse omul. Atunci Socrate începu să-i cearnă toate vorbele şi-i zise zâmbind: - Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu eşti sigur că sunt adevărate, fiindcă le-ai auzit de la alţii, nu eşti sigur că sunt atât de bune şi nici de neapărată trebuinţă pentru mine, apoi, dragul meu, du-te acasă, ia sapa şi lopata şi îngroapă bine toate vorbele pe care voiai să mi le spui, că eu nu am de ce să le ascult.

Aşa să facem şi noi cu cei ce vin cu linguşiri, cu minciuni, cu calomnii, ca să ni le spună la ureche împotriva aproapelui nostru. Numai aşa vom reuşi să nu ne facem mulţi duşmani, iar dacă tot nu scăpăm, să ne străduim, mai ales, să nu ne facem duşmani din prietenii cei mai apropiaţi, căci aceasta urmăreşte diavolul. Pe creştinii cei buni care se iubesc vrea să-i învrăjbească, să se mănânce între ei, aşa cum am auzit mai înainte.

Fraţi creştini, se spune în Vechiul Testament că, la potop, Noe a chemat şi a băgat în corabie câte o pereche din toate animalele şi păsările pământului. Fiind ele în corabie, în timpul potopului nu s-au luat la bătaie sau să se mănânce una pe alta. Sf. Carte ne spune că erau înfricoşate şi toate stau triste şi cu frică mare, pentru că simţeau mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregii suflări pământeşti.

Să luăm aminte şi noi, căci e timpul de pe urmă, e potopul cel grozav. Urlă valurile, urlă marea înfuriată! Dumnezeu e supărat pe noi. Toţi sfinţii ne compătimesc, iar îngerii ne întreabă: “Creştini, unde-i credinţa voastră? Creştini, împăcaţi-vă unul cu altul! Nu simţiţi voi mânia lui Dumnezeu, nu simţiţi voi că Dumnezeu vă ia pâinea de la gură? Creştini, treziţi-vă!”

Dacă animalele acelea din corabie erau înfricoşate, cu atât mai mult trebuie să ne înfricoşăm noi, cu atât mai mult trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu, căci potopul fărădelegilor de afară urlă şi valurile ne îngrozesc. Să lăsăm mânia, să lăsăm păcatul, să lăsăm toate şi să stăm cu frică! Să luăm aminte şi să alergăm înaintea lui Dumnezeu şi în Casa Lui prea sfântă ca să ne salvăm! Să ne aducem aminte de aceste animale şi noi creştinii şi să lăsăm toată răutatea şi duşmănia la o parte, căci nu ştim ziua de mâine, când vom fi despărţiţi de toate şi vom fi şi noi chemaţi să dăm socoteală Stăpânului de tot ce am făcut în viaţa noastră.

Rugăciune

O, Prea Bun şi nemărginit Părinte şi Stăpân a toate, cădem cu umilinţă la picioarele Tale şi îţi cerem iertare de toate relele şi de toate păcatele pe care le-am făcut.

Îngăduieşte-ne puţin ca să plătim toţi toată datoria către Tine, căci ştim bine că datoria noastră nu este numai de 10.000 de dinari, ci suntem datori vânduţi.

Fie-Ţi milă de noi după mare mila Ta. Îţi oferim inima noastră înfrântă şi smerită şi îţi mărturisim că vom face pace cu toţi vrăjmaşii noştri. Îţi oferim voinţa de a ierta sincer pe toţi acei care ne-au supărat.

Iartă-ne şi dă-ne putere să iertăm şi să fim cu toţii în pace şi bună înţelegere, iar sufletul şi viaţa noastră să fie ale Tale în veci de veci.

Amin.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv

Despre mila Domnului şi nemila omului (Matei 18, 23-35)

Pilda Duminicii acesteia, a XI-a după Rusalii, numită şi a „datornicului nemilostiv”, m-a dus cu gândul la o pagină din Cuviosul Paisie Aghioritul, pe care am citit-o în zilele trecute: „…Hristos nu spune: «Dacă te roagă cineva să mergi o milă, tu să mergi două», ci spune: «Dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi două» (Mt 5, 41). Şi nu spune: «Dacă îţi cere haina, dă-i şi cămaşa», ci: «Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa» (Mt 5, 40). (…) …dacă cineva pune în lucrare spusa din Scriptură şi dacă-l sileşte unul să meargă o milă, merge şi mai departe, după aceea lucrează Hristos şi se schimbă duhovniceşte şi celălalt care l-a silit şi-şi face probleme de conştiinţă. «Măi, ia te uită, îşi spune el, eu l-am silit să meargă o milă, iar el a mers mai departe! Câtă bunătate!» Dacă şi Hristos ar fi avut logica (…) omenească pe care o au astăzi mulţi oameni duhovniceşti, nu ar fi lăsat Tronul Său cel ceresc ca să Se coboare pe pământ să Se chinuiască şi să fie răstignit de noi, oamenii cei vrednici de plâns. Însă înlăuntrul acestei nereuşite a Lui, văzută omeneşte, era ascunsă mântuirea tuturor oamenilor. Dar ce a tras ca să ne mântuiască!…” (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, III, Nevoinţa duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p. 118-119).

Ce pune dar Hristos „înlăuntrul” nereuşitei „împăratului care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Mt 18, 23)? Poate ceva din eşecul întregului demers pe care Dumnezeu l-a făcut, până la Întrupare şi chiar mai apoi, de dragul omenirii în vederea restaurării chipului lui Adam cel vechi. Poate ceva din amăreala pe care o lăsau pe dumnezeieştii ochi reacţia legalistă a fariseilor sau cea ad-literam a cărturarilor, poate câte ceva din obida care, ca oameni, va fi cuprins pe orbii vindecaţi, pe leproşii curăţiţi, pe morţii înviaţi – dacă vreţi – că ei, ceilalţi, n-au priceput ce grea de har a fost mâna Celui Care a făcut minunea.

Pocăinţa slugii (Mt 18, 26) nu poate naşte decât mărinimia stăpânului (Mt 18, 27), dar, oare, de ce se întâmplă aşa, şi mai ales după ce-L cunoaştem pe Hristos cel Înviat, de ce se întâmplă aşadar că rareori mărinimia stăpânului nu naşte pe mai departe pocăinţă? De ce oricât ar fi de atent Hristos cu drama noastră, noi mai departe străbatem lumea totalmente debranşaţi de la drama aproapelui (mai săracului, mai umilului) nostru? Ca într-o reacţie de negustor perfid, de cârciumar nenorocit, slujbaşul iertat de „vama” împărătească, vămuieşte pe fratele-i, mult mai puţinu-i datornic. Unii l-ar îndrepta pe slujbaş, spunând că tocmai pomenise că va plăti toată datoria (Mt 18, 26b). Şi că era firesc să înceapă a o face.

Evanghelistul Matei – desăvârşit povestitor – arată discrepanţa între o datorie (zece mii de talanţi) şi cealaltă (o sută de dinari) (Mt 18, 25, respectiv Mt 18, 28) tocmai pentru a sublinia nefirescul acţiunii „iertatului neiertător”. Reacţie de slugă netrebnică, gâtuirea şi-apoi aruncarea în temniţă a celui „mic” între datornici, arată că Hristos nu de partea materială grijeşte când le vorbeşte oamenilor, ci despre aspectul cel dinlăuntru al omului vechi, „cel care şade ca un chiriaş rău înlăuntrul nostru” (cf. Cuv. Paisie, op. cât. p. 173) şi fără de alungarea căruia nu poate fi înnoit nimic în noi.

Şi nouă ni se întâmplă uneori aşa. Nouă, cărora Dumnezeu ne-a iertat păcate înfricoşătoare, care-au înroşit de plâns ochii Păstorului celui Blând, care-au ruşinat şi pătat haina Botezului, păcate de care doar harul lui Dumnezeu ne-a făcut iertaţi, identificăm uneori în jur, la unii dintre ai noştri, păcate sau umbre de păcate pe care le înfierăm îndată. Şi sugrumăm într-însul orice încercare de respirare duhovnicească, şi-l legăm, fiind convinşi că dacă-n păcatele mici îl facem să-mbrace zeghea temniţei, va scăpa de cele mari, noi făcându-ne părtaşi la plata cerească! Nebunii de noi şi săraci cu duhul lui Hristos! De-ar sta numai în demersul nostru omenesc şi-n fidelitatea noastră derutant de oscilantă plinirea izbăvirii păcătoşilor din moarte, ar fi vai şi amar. Uitarea de care dăm dovadă înfierând pe cel care greşeşte nu vizează neapărat faptul c-am uitat de unde am fost izbăviţi, ci am uitat Cine şi cu Ce preţ ne-a izbăvit, făcându-ne astfel vămuitori ai harului lui Dumnezeu, care, ca şi vântul, „bate unde voieşte”! (Ioan 3, 8).

Recitiţi ce sănătoasă este reacţia celorlalte slugi! (Mt 18, 31-32). Este reacţia pe care Hristos o cere de la noi atunci când darul Său este călcat în picioare, când iertarea Sa este diminuată de reacţii de funcţionar păgubos într-ale Împărăţiei… Ele nu judecă, ci, constatând, „se întristează”, atrăgând astfel atenţia Stăpânului asupra nedreptăţii! De câte ori, oare, întristarea noastră pentru cutare sau cutare om a reuşit să-L scoată pe Hristos la treabă (nu ca şi cum El n-ar şti, dar, acceptând, de dragul nostru, s-o facă mai lesne)? Şi după ce

descuie mânia Stăpânului, după chinuire şi temniţă, Hristos rosteşte fraza care ţine lumea: „Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu Cel Ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima!” (Mt 18, 35). Căci lumea întreagă stă în împlinirea acestei virtuţi adânci a iertării în chipul adânc, al iertării din toată inima.

Domnul Hristos ne pune dinainte cuvintele Sale ca să ne măsurăm cuvintele şi atitudinile noastre. Ne pune mila Sa dinainte, ca să ne descopere nemila noastră, dulcea şi inconştienta noastră nemilă.

Graba în care răspundem oamenilor, ritualul pierderii de timp în care ne fragmentăm zilele fără gând la

Dumnezeu, instituţionalizarea grabnică a copiilor noştri de dragul carierelor

noastre, urmărirea propriilor interese fără nici un scrupul moral,

toate acestea şi multe altele din cele pe care le trăim alcătuiesc sindromul datornicului nemilostiv astăzi.

Vindecarea nu poate veni decât dinspre Hristos. Dispus să moară pentru păcatele noastre, Dumnezeu este antidotul deplin la neputinţa noastră de a mai înţelege frumuseţea jertfelniciei de care lumea are atât de multă nevoie. Să începem prin a face exerciţiul iertării. Uneori a propriei noastre iertări.

Să nu uităm că mereu Hristos ne cere o inimă mare. Căci iertarea ce vine dintr-o inimă mică, necrescută duhovniceşte, nu poate fi decât o iertare mică, nesemnificativă, ce nu creşte. Este iertarea aceea pe care ne-o dăm unii altora înainte de a ne limpezi pe de-a-ntregul conflictele noastre, după ce ne turnăm unii altora părerile noastre, uneori jignindu-ne şi rănindu-ne, ca să încheiem mai apoi: „Mă iertaţi!” Uneori iertarea venindu-ne, dar nu din adânc de inimă, cât mai ales, din vârf de buze. Numai o inimă „antrenată” în dese, repetate şi adânci iertări poate să ierte orice „pocinog” ar răni-o. Ea face să fie văzută printre noi inima mare, de Duhovnic desăvârşit, a lui Dumnezeu. Inima aceea despre care, tot Cuv. Paisie spunea, are numai intrări şi nici o ieşire.

Oare când vom lua seama să nu mai aruncăm aşa uşor cu aceste cuvinte pe care Dumnezeu le descoperă? Inimă, iertare… Abia atunci, înţelegându-le valoarea ce vine de sus şi umple lumea, vom şti ce dar adânc ni-i inima şi ce genune de iertare se zbate, odihnindu-L pe Dumnezeu într-însa.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la duminica a XI-a după Rusalii - Pilda datornicului nemilostiv

"De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.

Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre. "

Iubiții mei, în Evanghelia de astăzi (Mt. 18, 23-35), Dumnezeu pare a pune problema moștenirii Împărăției Sale în relație cu banii și, prin aceasta, i-ar favoriza pe cei înstăriți.

Însă, la o privire atentă asupra textului sfânt, nu banii sunt vizați în primul rând, ci două virtuți capitale pentru un creștin ortodox: iertarea și milostivirea față de aproapele nostru, adică față de orice om.

Și Domnul ne învață aici că El ne iartă mult (adică 10.000 de talanți și un talant de aur conținea până la 6000 de dinari), pe când noi, învățând mila de la Domnul, iertăm puține în comparație cu El (adică 100 de dinari și un dinar de argint era prețul pentru o zi de muncă).

Iar pentru a ierta și pentru a fi milostiv trebuie să te lupți mult cu tine, să te exersezi în aceste fapte bune. Și vedem din aceste considerente, că viața conformă voii lui Dumnezeu nu e una ușoară, ci plină de privațiuni și de reconsiderări a pozițiilor noastre anterioare vizavi de sănătate, prosperitate, relații interumane, existență etc.

Mt. 18, 23 ne vorbește despre socoteala în cuvânt [sina/rai lo,gon] a lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că Hristos Dumnezeu este avnqrw,pw| basilei/, adică omul împărat, Cel care ne judecă pe noi, în sensul că cere de la noi răspunsul cel mai profund al existenței noastre.

Dumnezeu Cuvântul ne vrea dialogici, ne vrea niște oameni care ne asumăm vocația de ființe dialogice și mereu atente la creșterea în relația cu El și cu oamenii.

Tocmai de aceea teoretizează aici problema iertării datoriei aproapelui nostru, după ce, mai întâi, expusese problema mântuirii noastre.

Faptul de a-ți vedea familia închisă în pușcărie pentru că nu poți să plătești pentru libertatea ei este o imagine plină de mult dramatism, pe care o experiem tot mai mult astăzi, când familia se află expusă în fața multor pericole.

Și astăzi, pentru o sumă minoră (cel mai adesea), în comparație cu demnitatea umană, statul sau banca sau vreun cămătar te poate scoate afară din casă și să o pună în vânzare.

A nu mai avea casă și nici familie e o mare dramă personală. Și tocmai de aceea, Domnul a apelat la imaginea aceasta puternică, răscolitoare, pentru ca cei care Îl ascultau să înțeleagă faptul, că Dumnezeu ne iartă infinit mai mult decât îi iertăm noi pe alții.

Dumnezeu Se milostivește. El a fost mișcat spre milă (splagcnisqei.j), spune Mt. 18, 27, pentru că cel datornic, adică cel păcătos, a căzut în fața Lui, I S-a închinat Lui și L-a rugat să îl păsuiască, să îi mai dea timp (Mt. 18, 26).

Însă Domnul nu numai că i-a mai dat timp ca să se pocăiască, dar i-a și iertat întreaga datorie [Mt. 18, 27). Și când vorbim de datorie în acest context, ne referim la Sfântul Botez, care ne șterge toate păcatele noastre și ne împacă cu Domnul, Cel Atotmilostiv și la continua iertare pe care o primim prin Sfânta Spovedanie și prin toate Tainele și slujbele Bisericii.

Pentru că Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă este locul vindecării, al însănătoșirii și al înduhovnicirii noastre prin harul Prea Sfintei Treimi, Care dorește ca tot omul să se mântuiască și să se umple de cunoașterea slavei Sale.

Însă partea a doua a Evangheliei de astăzi ne vorbește despre inexplicabila noastră insensibilitate față de aproapele nostru, după ce am primit atâta milostivire din partea lui Dumnezeu.

Cum de nu putem ierta, din toată inima, pe cei care ne greșesc cu ceva, când Dumnezeu ne iartă în fiecare clipă căderile noastre? Cum de putem ajunge slugi rele, viclene, nemilostive (Mt. 18, 32), dacă trăim din mila lui Dumnezeu?

Și nemilostivirea noastră, dacă e asumată și nu ascunsă sub preș, e o mare mustrare a conștiinței noastre, pentru că ea ne spune că nu suntem nici 1% din ceea ce ar trebui să fim în relație cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Pentru că minimul lucru pe care ar fi trebuit să îl nască în noi milostivirea lui Dumnezeu e deschiderea către oameni, către dialog, către iertare, către găsirea de soluții…

De aceea, Domnul ne spune pe nume când ne numește răi sau vicleni (Mt. 18, 32). Pentru că viclenia constă în a trece cu vederea lucrurile pe care trebuie să le facem pentru alții și a ne uita, tot timpul, la ceea ce ne iese din relația cu alții.

De ce suntem vicleni și răi? Pentru că nu vorbim din inimă. Nu ne comportăm fără interese ascunse. Căutăm mereu subterfugii ca să nu iertăm, ca să nu ne smerim, ca să nu fim milostivi, ca să nu fim alții.

Iar dacă Domnul vorbește despre iertare în Mt. 18, 35, în ultimul verset al Evangheliei zilei, e pentru aceea, că la fundamentul milostivirii stă iertarea, cum la fundamentul iubirii stă dăruirea de sine.

Pentru ca să ajuți pe cineva trebuie să îi ierți prostia, neînțelegerea, egoismul, alte multe păcate, pentru care a intrat în bucluc. Trebuie să îți asumi starea lui deplorabilă ca pe starea ta, pentru ca să îl umpli de conștiința milostivirii tale, de inima ta mare.

Fiindcă numai atunci când te pui în locul celui fără mâini, fără casă, fără serviciu sau care are nevoie de o operație urgentă înțelegi ce înseamnă să fii primit toate lucrurile, pe care nu le au cei care ne cer ajutorul, în dar, de la Dumnezeu dar și ce bucurie e să împarți această bucurie cu cei care vor să se bucure, prin tine, de milostivirea lui Dumnezeu.

Adesea mi-a fost dat să trăiesc o mare bucurie și o mare înțelegere a mea și a oamenilor stând față în față cu cel pe care am încercat să îl ajut cu un ban, cu un cuvânt, cu o carte, cu un zâmbet, cu rugăciunea mea, cu încurajarea mea. Când am dorit să îl văd doar pe el, pe cel din fața mea și să-l ajut întru câtva, și nu m-am mai gândit la nici o consecință și la nici o urmare, atunci a coborât în mine mult har, multă bucurie dumnezeiască, infinit mai multă, mai prețioasă și mai acaparatoare decât prea umilul meu gest dialogic și prietenesc și deplin uman.

Și în acele momente sfinte de revelare a voii lui Dumnezeu în oameni și în viața noastră am înțeles cât de practică și de nobilă și de personalizantă e orice împlinire a voii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu ne-o plătește imediat cu mult har, cu multă înțelepciune, cu multă încântare și veselie dumnezeiască.

Adică încercând să faci ceva din voia lui Dumnezeu, obții și multă înaintare duhovnicească, dar și multă încredințare asupra binelui care crește continuu și îi schimbă pe oameni.

Mânia Stăpânului nostru, de la Mt. 18, 34 și darea pe mâna chinuitorilor, adică pe mâna Iadului, e o consecință a terfelirii în picioare a iubirii lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Eu v-am dat totul. V-am iertat, ne spune Domnul, v-am ajutat, v-am ocrotit pas cu pas, v-am dat prilejuri nenumărate pentru a fi puțin milostivi și nu preamilostivi ca Mine, Care v-am iertat atât de mult. Și acum ce scuză mai puteți avea, când o asemenea iubire și îndurare și milostivire ca a Mea, nu v-a învățat să fiți ceva mai îngăduitori cu semenii voștri?

Îngăduință. Curtoazie. Milostivire. Iertare din inimă. Conștiință atentă, profundă, îngăduitoare.

Și toate acestea nu sunt niște deziderate utopice în postmodernitate, ci, ca și până acum, sunt parte componentă a interiorității vieții unui creștin ortodox.

Creștinul ortodox trebuie să le aibă pe toate, toate virtuțile într-o anume măsură. Și să le aibă ca realități ale vieții sale, după cum peștii au apa în care înoată.

Pentru că postmodernitatea noastră, care ridiculizează tot ce nu este autentic (deși ideologia care stă la baza ei e fără logică), nu va da doi bani pe laudele noastre de ortodocși, dacă nu suntem una cu ceea ce spunem pe gură.

Și tocmai de aceea, din ce în ce mai mult, societatea noastră lămurește vocația noastră teologică.

Acolo unde ea este doar mimată, mai devreme sau mai târziu, va zâmbi numai nihilismul și repetiția searbădă. Iar acolo unde principiile ortodoxe sunt respirații de fiecare clipă se văd și se vor vedea din ce în ce mai mult nevoința, transpirația pentru a trăi, a enunța și a apăra dreapta mărturisire ortodoxă.

În concluzie, cu cine se aseamănă (Mt. 18, 23) Împărăția Cerurilor în Evanghelia de astăzi? Se aseamănă cu cei care intră în ea prin multa delicatețe a inimii.

Pentru că iertarea din inimă (Mt. 18, 35) se poate face numai când lucrezi, când te ostenești ca să rodească în inimă pomenirea continuă a numelui lui Dumnezeu și când o deschizi, ca pe o casă frumoasă și liniștită, pentru ca și alții să se odinească în ea.

Pentru că ospitalitatea aceasta duhovnicească, atât de profundă și de intimă, deschiderea inimii curățite de patimi spre alții, aceasta e vizată aici și aceasta e o inimă de Împărăția lui Dumnezeu.

El nu dorește o inimă de piatră, câinoasă, răutăcioasă, care murmură continuu, care instigă la violență, care instigă la sciziune, ci o inimă calmă și caldă, plină de prospețimea delicateții, plină de atenție și de frumusețe în relația cu Sine și cu oamenii.

De aceea, iubiții mei, dacă vreți să moșteniți Împărăția lui Dumnezeu, atunci faceți din inima dumneavoastră un rai plin de virtuți și de cumsecădenie, spre care toți să privească cu bucurie și cu multă demnitate, pentru că omul duhovnicesc este împlinirea omului.

Și atunci vom fi atenți la fiecare om, la fiecare lucru și la fiecare cuvânt al lui Dumnezeu către oameni, pentru că această atenție continuă va fi însăși conținutul frumos al vieții noastre. Amin!

Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Pilda datornicului neiertător

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că Evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini.

Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n-a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.

Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n-o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine?

Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creştinilor. În faţa acestei iertări, toate micile noastre datorii şi duşmănii ce le avem faţă de semenii noştri dispar ca nişte lucruri netrebnice. În faţa Crucii Mântuitorului se topeşte ca şi ceara la faţa focului toată zgura duşmăniilor şi toate greşelile oamenilor şi ale de aproapelui. Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri… Toate s-au topit în dragostea cu care ne-a iubit Mântuitorul şi S-a jertfit pentru noi.

O, dragă cititorule, dacă tu nu poţi ierta şi iubi, atunci să ştii că tu încă n-ai gustat din darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii! Tu eşti numai o spoială, dar nu un creştin adevărat. Cine a primit cu adevărat Jertfa Mântuitorului, cine s-a renăscut la o viaţă nouă cu El, ca „o făptură nouă“, iertată şi mântuită, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre iertare. Dă-i aceluia palme, că el râde, batjocoreşte l, că el te laudă, dă după el cu pietre, că el răspunde cu rugăciune, înjură-l, că el tace. O, cât de mult ştie răbda şi ierta un creştin adevărat, luând pilda Mântuitorului, Care şi de pe Cruce cerea iertarea celor care Îl răstigniseră, zicând: „Tată, iartă-le lor!“. Şi tu, cititorule, trebuie să faci aşa. Altcum, dacă la greşeală răspunzi tot cu greşeală, la sudalmă tot cu sudalmă, la batjocură tot cu batjocură, eşti departe de Evanghelia Domnului şi de mântuirea sufletului tău.

Eşti tu, cititorule, dintre aceia care, după ce au gustat din iertarea şi din bunătatea lui Dumnezeu, s-au făcut un izvor de iertare şi iubire pentru alţii sau eşti în chipul datornicului din evanghelie? Fă-ţi tu singur socoata!

Pământul şi ploaia

Pământul soarbe ploaia ce cade de sus, dar iarăşi o sloboade, în formă de izvoare şi fântâni binecuvântate. Noi însă suntem pământul cel rău care soarbe neîncetat mila cerului de sus, dar în loc de apă vie slobozim afară izvor de ură, de otravă şi de păcat. Toată firea cea necuvântătoare dă înapoi darul cerului de sus. Ogoarele dau pâinea cea coaptă, din darul cerului de sus, pomii ne dau poamele, numai omul – făcut după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, numai omul cel care soarbe neîncetat iertare, milă şi iubire cerească – în loc de dragoste şi alte roade bune dă ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc. Ne mustră şi firea cea necuvântătoare.

Lemnele şi focul

Să băgăm de seamă că lemnele ce ard în foc ne pot fi şi ele o predică minunată şi un ajutor preţios pentru înţelegerea Evangheliei despre dragostea lui Dumnezeu.

De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nu este, aşadar, altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au sorbit-o în ele şi, când le aprindem, ne-o dau nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm şi noi mai departe. O, ce lucru fioros se vede în ziua de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura de la soare primită, însă noi nu dăm nimic. Lemnele dau căldură, noi însă dăm răceală. Sorbim căldură şi lumină, dar dăm afară ură şi otravă.

Dacă zavistuieşti oile, te războieşti cu păstorul…

„Dacă zavistuieşti oile lui Hristos, te războieşti cu Păstorul lor. Zavistuieşti oile acelea pentru care Hristos Şi-a vărsat Sângele şi pentru care ne-a poruncit şi nouă a face totul…

De aceea, chiar de-ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de-ar posti şi s-ar culca jos pe pământ, totuşi, prin fapta zavistiei, va fi mai pângărit decât curvarii şi mai nelegiuit decât tâlharii. Dacă cineva ar lua în mâini un târnăcop aprins la capătul de sus şi ar da foc acestei biserici, şi, prin aceasta, ar surpa altarul, oare nu fiecare din cei de faţă ar zvârli cu pietre asupra lui ca asupra unui pângăritor?… Acelaşi lucru îl face şi zavistuitorul, care ţine în mână o flacără mai arzătoare chiar decât focul, adică zavistia, cu care aprinde casele şi sufletele oamenilor. Oare unul ca acesta de ce fel de pedeapsă poate fi vrednic?…“

(Din învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur)

Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii - Pilda datornicului nemilostiv

Sfânta Scriptură a Noului Testament este brăzdată de nenumărate pilde de iertare. Din toate reiese nemăsurata dragoste de iertare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de greşelile oamenilor.

Să ne ducem cu gândul la femeia cea păcătoasă care, aflând că Iisus poposeşte în casa lui Simon fariseul, conştientă de păcatele ei, a venit la Iisus cu un vas de alavastru cu mir – lucru de mare preţ – şi, stând la spate, lângă picioarele lui şi plângând, a început a-i uda picioarele cu lacrimi şi a i le şterge cu părul capului său, şi-i săruta picioarele şi I le ungea cu mir. Pentru căinţa ei adâncă şi pentru dragostea pentru Hristos, El a zis către dânsa: “Şi se iartă păcatele” (Luca 7, 37-48). Cu toate că Petru apostolul s-a lepădat de trei ori de Domnul în cele mai grele momente ale vieţii Sale pământeşti, pentru că s-a căit cu amar, Mântuitorul l-a iertat, repunându-l în demnitatea apostoliei, ca mai înainte (Mat. 26, 70). Tâlharul de pe cruce, care “după dreptate era osândit”, primind cele cuvenite după faptele sale, în ultimul moment al vieţii pământeşti şi-a dobândit mântuirea, căci, cu multă căinţă, s-a rugat lui Iisus Hristos: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni, întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 40-42).

Însăşi jertfa Domnului Iisus, pe lângă faptul că este expresia cea mai desăvârşită a iubirii divine faţă de omenirea căzută (Ioan 3, 16), ea trebuie

înţeleasă ca un act de răscumpărare şi de iertare, făcut din partea lui Dumnezeu “prin sângele Lui şi iertarea păcatelor” (Efes. 1, 7).

Iată că Domnul nostru Iisus Hristos, în Sfânta Evanghelie de astăzi, prin pilda datornicului nemilos, ne arată cum trebuie înţeleasă de noi, creştinii, virtutea iertării, cum trebuie s-o punem în practică şi felul în care noi s-o folosim în relaţiile cu semenii noştri.

Pericopa evanghelică arată cum un stăpân a făcut socoteală slugilor sale. Unul din slujitori îi datora o sumă foarte mare de bani, zece mii de talanţi. Chemat să restituie datoria, stăpânul a văzut că slujitorul nu poate să plătească; fiind rugat cu stăruinţă să-l mai aştepte, stăpânului i s-a făcut milă de el şi i-a iertat toată datoria. Dar slujitorul n-a învăţat nimic din fapta cea bună a stăpânului său şi îndată ce a ieşit în stradă a întâlnit pe un tovarăş care îi datora o sută de dinari, o sumă foarte mică. “Atunci acea slugă, ca şi el, căzând în genunchi, îl ruga şi zicea: Îngăduieşte-mi, şi-ţi voi plăti. El însă n-a voit, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria”. Auzind aceasta, stăpânul l-a chemat şi i-a zis: slugă rea şi vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat. Nu se cuvenea, oare, să ierţi şi tu pe tovarăşul tău, precum te-am iertat şi eu pe tine? Şi l-a dat să-l chinuie până va plăti datoria. Pericopa evanghelică se încheie cu următoarea concluzie, de care se cuvine să ţinem seama în viaţa noastră: “Aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său din inimă greşelile lui” (Mat. 18, 15).

Dacă ne gândim bine la cuprinsul acestei pericope evanghelice, la bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, nevrednicii fii ai săi, precum şi la comportarea noastră din viaţa de toate zilele, descoperim îndată că stăpânul milostiv este Părintele ceresc , care ne iartă nouă mulţime de greşeli , iar nesocotitul om care a dat pe mâna chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o sută de dinari, suntem chiar noi, noi cei ce de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri.

Cine dintre noi, oamenii, ar cuteza să spună că judecata Domnului nu a fost dreaptă? Cine dintre oameni ar îndrăzni să afirme că datornicul nemilos nu a fost vrednic de osânda pe care a primit-o drept răsplată a faptei sale, atât de nemiloasă, de urâtă şi josnică?

Toţi greşim, toţi păcătuim în contra lui Dumnezeu Tatăl şi Binefăcătorului nostru şi contra semenilor noştri, cu care trăim împreună, dar greşelile şi păcatul nostru nu-l vedem şi de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri. De multe ori osândim în grabă, nedându-ne seama că şi noi, de multe ori, suntem vrednci de osândă, sau dacă am făcut vreun rău, cerem pentru noi iertare, pe care de atâtea ori am refuzat să o dăm altora.

Aşa e judecata noastră, de cele mai multe ori pătimaşă, dar judecata sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu e altfel, aşa cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc va face vouă, de nu veţi ierta fiecare fratelui său, din inimile voastre, greşelilor lor” (Mat. 18, 35).

Suntem purtătorii numelui sfânt de creştini şi să vedem ce trebuie să ştim noi despre iertarea creştină. Iertarea e faptă de milostenie, de bunătate, de forţă morală care trece cu vederea răul pe care ni l-a făcut aproapele nostru. Ea este forţa cu care înfrângem în noi mândria, mânia, setea de răzbunare faţă de cel ce ne-a greşit, şi faţă de care devenim blânzi, buni, înţelegători şi iertători. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată marea valoare a iertării prin faptul că o aşază în miezul rugăciunii Tatăl nostru.

Pentru ca nimeni să nu uite de această mare datorie, El adaugă: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl Ceresc greşelile voastre…” (Mat. 6, 14). Pe cât de dulce şi mângâietoare este cererea de iertare pe care o adresăm lui Dumnezeu, pe atât de amară şi groaznică este osânda pe care ne-o dobândim când rostim în Rugăciunea Domnească “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, pentru că de cele mai multe ori, nu facem aşa.

Iertarea poate fi socotită ca început al mântuirii noastre.

Împăcare definitivă, fără iertare, nu există, precum nu există nici iertare fără jertfă. Iertare înseamnă, înainte de toate, iubire care, atunci când este dusă la o potenţă maximă, rodeşte jertfă. Măsura iertării este jertfa. Iertarea, cu atât mai mult îmbracă haina desăvârşirii, cu cât are mai mult preţ de jertfă. Jertfa de pe Golgota a fost şi este cel mai grandios act de iertare, care îşi profilează luminile dincolo de veacuri şi e în stare să trezească la viaţă nouă toate conştiinţele căzute în rătăcire. Deci, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre este condiţionată, între altele, de iertare din partea noastră a greşelilor aproapelui nostru. Iertarea ni se prezintă aici sub raportul reciprocităţii, “Iertând altora, vouă înşivă daţi iertare”, spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Iertarea în Vechiul Testament s-a atrofiat sub apăsarea legii talianului, iar aceasta a căzut sub puterea iertării din Noul Testament. Înşişi apostolii – cei mai apropiaţi sufleteşte de Iisus -, pare să nu fi ştiut destul de lămurit că puterea iertării în creştinism este nesfârşită, după cum a fost şi jertfa Domnului Iisus Hristos, fapt care a determinat pe apostolul Petru să întrebe pe Iisus: “Doamne, de câte ori va greşi mie fratele meu şi voi ierta lui?” (Mat. 18, 21).

Răspunsul îl ştim: “de şaptezeci de ori câte şapte”, adică de nenumărate ori. Măsura iertării în creştinism este, deci, fără margini.

Şi pentru a arăta încă o dată aspectul de reciprocitate al iertării creştine, Iisus se serveşte de pilda celor doi datornici, pe care am auzit-o din Evanghelia de azi.

Vorbind despre creştinii care nu numai că nu iartă pe fraţii lor care le greşesc, dar se şi răzbună, blestemă şi cer de la Dumnezeu să-i pedepsească, să le ia viaţa, să le distrugă familia, Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Oare aceştia mai pot cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor? Ei au inima plină de otravă. Oare ei se mai pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, când gura le e pătată de sângele duşmanilor? Nu! Pentru că nu se deosebesc de ucigaşul de rând şi de fiarele pădurii. Aceştia îşi atrag mânia lui Dumnezeu”.

Cel care cere de la Dumnezeu răzbunare pentru duşmani, batjocoreşte pe Dumnezeu, chemându-L să se alăture la răutatea lui, cu toate că Dumnezeu porunceşte să-i iertăm şi să ne rugăm pentru ei.

Nu numai din punct de vedere creştin, dar şi pentru orice om, este mai de folos iertarea, decât răzbunarea. Câtă tulburare, câţi nervi măcinaţi în zadar, câtă întunecime în suflet, câte gânduri tulburate, câte priviri întunecate nu ne aduce răzbunarea! Nu e bine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Rom. 12, 19).

Judecata noastră omenească, care este însetată după răzbunare pentru cea mai mică greşeală a fratelui nostru, nu ne foloseşte la nimic, fiindcă nu noi suntem judecătorul suprem, ci Tatăl cel Ceresc, cel care ne iartă greşelile şi păcatele noastre, dacă şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Iată ce spune Grigorie de Nisa despre virtutea iertării: “Iertarea greşelilor fratelui sau duşmanului este culmea virtuţilor”, iar Sf. Ioan Gură de Aur consacră iertării aceste frumoase cuvinte: “Multe sunt virtuţile care stau bine creştinului, dar nici una ca iertarea, care ne face imitatori ai lui Dumnezeu”.

Prin cunoaşterea şi înţelegerea acestei pilde ni se dezvăluie un colţişor tăinuit al Împărăţiei cerurilor. Aici lasă să se întrevadă că totul este întocmit după porunca iertării. Fără iertare nu este posibilă mântuirea noastră. Împărăţia lui Iisus am putea-o numi şi Împărăţia iertării.

Dar iertarea este şi o condiţie esenţială a convieţuirii paşnice dintre oameni. Să ne închipuim ce s-ar alege de noi, dacă la cea mai mică greşeală am sta veşnic încleştaţi şi ne-am arunca unul împotriva celuilalt. Fără iertare, am avea un “război veşnic”.

Iertarea este o podoabă aleasă a sufletului omenesc. Această floare sfântă a creştinătăţii a fost sădită şi crescută la izvoarele limpezi ale iubirii lui Hristos.

Deci nu şovăi, ci te ridică din pulberea micimii tale şi mergi de mângâie fruntea încruntată a celui care-ţi poartă gând rău. Şi dacă vei fi ispitit vreodată să întrebi şi tu, ca şi Petru: “Doamne, de câte ori voi ierta?”, nu aştepta răspuns, ci priveşte către crucea răstignirii, care-şi întinde braţele să cuprindă în îmbrăţişarea-i caldă toate păcatele acestei lumi, deci şi ale tale. Ea îţi va şopti: “De şaptezeci de ori câte şapte!”.

Iertare! Tu ai îndepărtat atâtea cute de pe frunţi îngândurate; tu ai ridicat din pulbere mii de capete plecate; tu ai despovărat spinările gârbovite de greutăţile fărădelegilor; tu ai descleştat atâţia pumni gata să lovească; tu ai adus atâta seninătate în cugete bicisnice, ai smuls cătuşele robiei de pe atâtea mâini neputincioase, ai şters atâtea lacrimi şi ai eliberat întreaga omenire de sub tirania păcatului! Ţie îţi datorăm libertatea, pacea şi mântuirea noastră. Fii binecuvântată!

Amin.

Datornicul nemilostiv. Iertăm sau “executăm”? Cauzele iadului în care trăim

“Este o atitudine egoistă, egocentrică. De fiecare dată, în orice situaţie, eu şi problemele mele mă interesează. Numai prin prisma interesului personal abordez problemele. Când situaţia mea mi-o cere, devin cerşetor, şi iarăşi, când situaţia mea mi-o cere, devin stăpân nemilos“.

Pilda datornicului nemilostiv:

"De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga

aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre." (Matei 18, 23-35)

Părintele Sofian Boghiu – Cuvânt la pildă datornicului nemilostiv

Fraţi creştini,

Evanghelia din seara aceasta a început cu îndemnul iertării celor care ne greşesc, îndemn pe care îl întâlnim şi în rugăciunea Tatăl nostru. Mai sunt şi alte locuri în sfânta Evanghelie în care bunul Iisus insistă pentru iertare şi pentru starea de împăcare între noi. De pildă, este un loc în care Mântuitorul Hristos spune aşa: „Când îţi aduci darul tău la sfântul altar, dacă pe cale îţi aminteşti că ai ceva împotriva cuiva, du-te întâi şi te împacă din inimă cu acela, fiindcă altfel darul tău nu poate fi primit”.

În această seară s-a citit o Evanghelie foarte puternică despre acel om bogat şi mare care este însuşi Dumnezeu, a împrumutat cu zece mii de talanţi pe o slugă a sa şi văzând că acela nu are cu ce plăti, i-a iertat toată datoria. Şi aţi văzut mai departe ce s-a întâmplat: cel care fusese iertat întâlneşte pe cale un datornic al său care îi datora o sumă foarte mică, o sută de dinari, şi care nu avea, sărmanul, să-i dea înapoi. Iar cel care abia fusese iertat îl strânge de gât să-i dea banii pe loc. Era un mare contrast între bunătatea stăpânului şi acea zgârcenie cumplită, pentru că o sută de dinari era o nimica toată. Prietenii celui sugrumat au adus la cunoştinţa stăpânului gestul lui, iar stăpânul l-a arestat îndată şi l-a pedepsit să dea înapoi toată suma de bani pe care o datora, ceea ce era imposibil, pentru că această sumă era cumplit de mare – sau să o răscumpere prin suferinţă.

Această parabolă este o formă prin care Iisus ne spune ce ne aşteaptă dacă nu iertăm celor ce ne greşesc nouă într-un fel sau altul. Este aceeaşi idee pe care o subliniază mereu Mântuitorul în întreaga Lui viaţă pământească: dacă nu iertăm, nu ni se iartă.

Şi nu putem străbate, nici nu putem începe acest post [cuvântul a fost rostit de părintele Sofian la 3 august 1986, când Duminica datornicului nemilostiv căzuse în calendar la începutul Postului Adormirii Maicii Domnului, n.n.] decât împăcaţi cu cei din jurul nostru, fraţi creştini. Altfel, postul nu are nici o valoare, poţi să te usuci de foame. Dacă eşti otrăvit de răutate contra aproapelui tău, postul nu are nici o valoare. Pentru că noi ne purtăm adesea faţă de semenii noştri ca datornicul din parabola aceasta. Deşi nouă ni se iartă foarte mult, noi nu iertăm decât foarte puţin sau deloc. În schimb, cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi când Dumnezeu nu ar vedea făţărnicia şi răutatea noastră. Pentru că şi noi avem mare nevoie să fim iertaţi şi ni s-a pus o condiţie foarte uşoară: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă vi se vor ierta greşelile voastre”.

Să biruim din noi orgoliul, iertând pe semenii noştri şi pe baza acestei iertări foarte mici să dobândim veşnicia, asta ni se cere. „Cu ce măsură măsori, ţi se va măsura”; „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”; „iertaţi, şi se va ierta vouă” – condiţii foarte uşoare, fraţi creştini! Numai să avem noi acest curaj al smereniei, bunătatea şi smerenia inimii, ca să putem ierta cu adevărat… De asta ni se dă aceasta parabolă acum, la începutul postului, pentru ca să putem duce cu adevărat o viaţă de rugăciune, ajutată de milostenie şi de post, pentru că toate acestea sunt împreună în acest urcuş duhovnicesc.

Dar de ce suntem datori să iertăm?

In primul rând, dacă nu iertăm, facem din viaţa noastră un adevărat iad. Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate ierta, acela nu poate nici să iubească. Şi cine nu-i poate iubi pe oameni, acela nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu.

Şi ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie în primul rând să fim împăcaţi cu semenii noştri. Să iertăm pentru ca să putem trăi în bună înţelegere cu oamenii şi cu Dumnezeu. Pentru că noi nu putem trăi izolat, noi avem nevoie unul de altul — cum cei dintr-o familie au nevoie unul de altul, sau cei din fabrică sau de la un birou trebuie să comunice unii cu alţii. Închipuiţi-vă că toţi aceşti funcţionarii sau muncitori ar fi certaţi între ei, pentru că din diferim motive şi-au spus nişte cuvinte jignitoare sau cineva dintre ei a semănat vrajbă şi ură. Şi ei, fiind certaţi cu toţii, tac cu toţii… Ar fi o mare tăcere de înmormântare.

De aceea ni se spune: „Să nu apună soarele peste mânia voastră“, pentru că dacă trec mai multe zile fără să ne împăcăm, răul şi ura cresc în noi. Şi dacă este vorba de un grup de oameni, ura aceasta se exprimă într-o tăcere cumplită, o tăcere în care clocoteşte mânia şi răutatea. Se ceartă în gând şi din când în când răbufnesc în afară insulte şi ameninţări, chiar bătăi, până la sânge şi până la crimă. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare — o viaţă de iad. Chemăm iadul în noi, îl chemăm în viaţa noastră prin răutate şi neputinţa de a ierta.

Sunt familii în care se întâmplă aceasta, familii în care soţii nu vorbesc cu lunile, până ce ajung la divorţ. Sunt fraţi sau rude sau prieteni care, din cauza unor intrigi, s-au certat şi în loc să se împace de îndată, au tăcut şi supărarea s-a adâncit şi s-a învechit şi acum le vine foarte greu să se împace.

Cum poate un asemenea înrăutăţit să se roage? Cui să se roage? Se roagă lui Dumnezeu? Dar Dumnezeu i-a pus condiţia: „iartă, ca să te iert”.

Sunt şi cazuri mai grele. După ce s-a pornit contra celuilalt, se roagă lui Dumnezeu să-l pedepsească crunt pe duşman, facându-I în ciudă lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să ierte şi el îl roagă să-l facă praf şi pulbere pe  duşmanul său: „Să-l trăsnească Dumnezeu!” — este o expresie de răutate profundă. În loc să te gândeşti că şi tu greşeşti şi că faci un efort să împaci propriul tău suflet, începi să blestemi şi să răscoleşti ura.

Sunt vecini care s-au certat şi când se întâlnesc nu ştiu încotro să se uite, ca să nu se vadă unul pe altul. Mă întreb: asemenea oameni — care de obicei sunt creştini şi au nevoie şi ei de Dumnezeu — cum pot ei să se roage şi cum mai pot ei să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu pot ierta pe altul?

Omeneşte vorbind, este mai uşor să te răzbuni şi să loveşti, dar aceasta dovedeşte că eşti stăpânit de slăbiciune şi de instinctele cele mai josnice. Iar a te stăpâni şi a ierta este dovadă de mărinimie sufletească şi dovadă că în tine e duhul lui Dumnezeu, care este duhul păcii. Cine se poate stăpâni la timp şi cine uită jignirile, a stârpit din rădăcină orice urmă de vrajbă, pentru că cel iertat se simte cu adevărat umilit şi nu mai îndrăzneşte să răspundă cu rău.

Sunt cazuri în care [dintre] doi, deopotrivă de vinovaţi, unul se umileşte şi cere iertare, iar celălalt nici nu vrea să audă. Ce se poate face atunci? In loc de răspuns, am să vă citesc un răspuns din Pateric?:

„Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acela, înţelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul . Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el . Şi mergând la un bătrân i-a  spus, jeluindu-se, cum că are scârbă asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: «Caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un   rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te   îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească,   pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărie . Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti   vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va   da lui îndreptare şi umilinţă să se smerească şi să se împace   cu tine» (… ). Auzind fratele, s-a umilit eu inima şi făgăduindu-se  că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând   la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie zicând: «Iartă-mă, frate, că te-am scârbit!» Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul,  s-a făcut mare bucurie între dânşii”.

Sunt astfel de cazuri când doi care sunt certaţi, în loc să se împace de îndată, nu se împacă pentru că fiecare se  socoteşte îndreptăţit: „Eu să mă duc la el să mă ierte?! Nicidecum, să vină el, că e mai tânăr decât mine. Eu, bătrân, să mă rog de el să mă ierte?!” Şi-l lasă aşa. Sau, dacă totuşi celălalt vine să-şi ceară iertare, acesta nu-l primeşte. Ce-i de făcut? Sfatul Părinţilor din Pateric este aşa: când tu vrei să-ţi ceri iertare şi celălalt nu te primeşte, gândeşte-te dacă nu cumva l-ai jignit în vreun fel şi de aceea se poartă aşa cu tine. Umileşte-te şi smereşte-te în inima ta şi numai aşa, smerindu-te, să te duci la el.

Să nu-i învinuim deloc pe duşmanii noştri, ci numai pe noi înşine să ne învinuim. Pentru că dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, va trebui să recunoaştem că şi noi le-am făcut vreun rău şi ei îl ţin minte. Întâi să te smereşti pe tine înaintea lui Dumnezeu şi apoi să te duci la fratele tău, smerindu-te din inimă — şi atunci Dumnezeu va schimba starea sufletească a fratelui tău şi împăcarea va avea loc numaidecât.

Dumnezeu este pretutindeni prezent în viaţa oamenilor, fraţi creştini. Nu ne dăm noi seama de prezenţa lui Dumnezeu în fiecare suflet, dar El este în fiecare din noi, de bună seamă, şi dirijează aceste stări sufleteşti şi-i ajută pe oameni să înainteze către dragoste şi bună împăcare, pentru că Dumnezeu este dragoste — aşa este El definit — şi de la înălţimea atotputerniciei Lui ne dirijează spre dragoste şi împăcare. Şi Dumnezeu schimbă starea sufletească a celuilalt, dacă tu te smereşti din inimă înaintea Lui; iar dacă nu vrei să te împaci, atunci Dumnezeu te va părăsi.

Am să vă citesc un astfel de caz din Pateric ca să înţelegeţi mai bine:

„In timpul prigoanelor, când prigoneau şi omorau pe creştini pentru credinţa în Hristos, au prins şi pe doi fraţi călugări să-i muncească şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, ca a doua zi să-i scoată, sa-i muncească şi să-i omoare. Aceşti doi fraţi aveau vrajbă şi pizmă între dânşii. Fiind deci ei în temniţă aruncaţi, bătuţi şi munciţi, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilalt: «Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor munci şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajba şi pizma ce a fost şi este şi acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curaţi fiind, muncile şi moartea pentru credinţa şi dragostea lui Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile lui Hristos şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor». Acestea zicând, i-a făcut metanie, după obiceiul călugăresc, grăind: «Iartă-mă, frate, ca să fii şi tu iertat de mine şi de Dumnezeu!» Iar acela, fiind   biruit de vrăjmăşească pizmă, n-a vrut nicidecum să-l ierte . Iar a doua zi, dacă s-a făcut ziuă, i-au scos pe ei din temniţă, ca să-i taie. Atunci cel care n-a vrut să se împace şi să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, înspăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe cel de lângă el, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Pe cel ce s-a lepădat de Hristos, l-au întrebat: « Pentru ce ieri nu te-ai lepădat de Hristos, ca să ne te fi chinuit?» Răspuns-a acela: « Când L-am lăsat eu pe Dumnezeul meu şi nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci şi pe mine m-a lăsat şi m-a părăsit ajutorul Lui şi rămânând gol de Dânsul, m-am lepădat de Hristos».”

Astfel încât, dacă noi nu-l putem ierta pe fratele nostru, se îndepărtează harul de la noi şi ne pândesc ispitele şi nu mai are cine să ne apere, pentru că Dumnezeu e întors cu faţa de la noi.

În asemenea cazuri, tot aşa se cuvine să ne cercetăm conştiinţa, să vedem dacă nu cumva purtăm şi noi o parte parte din vină şi deci e cazul, atunci, să biruim mândria din noi şi să ne smerim, ca fratele din Pateric. Şi dacă celălalt nu se îmblânzeşte nici aşa şi nu vrea el să ne ierte, noi trebuie să ne străduim să-l iertăm din inimă şi să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să putem ierta cu adevărat.

Şi ca o regulă faţă de aceşti oameni, vă mai spun şi aceasta: să nu-i vorbim de rău către nimeni pe cei care nu ne pot ierta. Chiar dacă ei ne bârfesc, noi să-i vorbim doar de bine, arătând altora calităţile lor — pentru că orice om are şi calităţi, nu numai defecte. Iar dacă-i vorbim de rău, ei află şi ura creşte. Mai bine ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i ajute să înţeleagă că şi ei greşesc.

Şi purtându-ne cu blândeţe, cu smerenie şi bunătate neprefăcută, cu inima curată de orice semeţie omenească, de orice răutate, se va face pace deosebită în noi — cum numai Dumnezeu ne-o poate da, mai ales acea pace lăuntrică, de care spune Iisus: „Pacea Mea dau vouă, nu cum lumea vă dă”. Pacea lui Iisus… Şi ne vom învrednici şi de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu când vom zice: „Iartă-ne, precum iertăm şi noi”. Dacă iertăm noi, ni se iartă şi nouă.

Rostim  zilnic  această  cerere,  în rugăciunea  Tatăl nostru, dar nu ştim în ce măsură cererea „şi ne iartă nouă greşalele noastre”, legată de afirmaţia noastră „precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine o cerem de la Dumnezeu. Căci întâlnirea pe cale a celor doi datornici din parabolă ne reprezintă pe fiecare din noi. În parabolă se întâlnesc cei doi datornici şi cel căruia i s-a iertat nu poate să ierte nimic celuilalt. Acesta ne reprezintă pe noi, cei care nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.

Dumnezeu vrea să ne facă curaţi şi blânzi pe dinlăuntru, să scoată toată otrava din noi prin acest efort mic de iertare.

Dumnezeu ne iartă foarte mult şi noi greşim foarte mult faţă de Dumnezeu, dar condiţia iertării noastre e foarte clară.

Sfântul Pavel spune: „Fiţi buni unul cu altul, fiţi îngăduitori şi miloşi, iertaţi-vă unul pe altul, şi Dumnezeu vă va ierta pe voi în Iisus Hristos”.

Aşa să începem postul, fraţi creştini. Din ceasul acesta, gândiţi-vă să vă iertaţi unul pe altul, iar dacă cel care vă e duşman se află la o distanţă foarte mare şi nu puteţi ajunge la el să vă împăcaţi, măcar rugati-vă pentru el, ca Dumnezeu însuşi să topească ura şi ghemul acesta de răutate care apasă  în piept. Rugaţi-vă ca şi în el să se întâmple acelaşi lucru, iar când ne întâlnim unul cu altul, fără îndoială să ne îmbrăţişăm şi să ne împăcăm din inimă, să ne iertăm unul pe altul. Altfel, nu ne îmbrăţişează şi nu ne iartă nici pe noi Dumnezeu. Vă spun aceasta cu toată convingerea, din inimă va spun. Fiţi cu băgare de seamă şi puneţi la inimă toate acestea. Amin”.

(din: Părintele Sofian , Editura Bizantină, 2007, Bucureşti )

Părintele Constantin Coman - Iertarea ca soluţie la purtător

“Neputând să te aşezi în pielea celuilalt te îndreptăţeşti la nesfârşit pe tine…”(fragment)

“(…) R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să vă mai întreb ceva. 10.000 de talanţi faţă de 100 de dinari, m-am uitat într-o arheologie biblică, este o diferenţă enormă. Nu ştiu dacă am calculat bine, dar este vorba despre un raport de 1 la 75000, aproximativ. Este ca şi cum mi se iartă o datorie de 750 de lei şi eu nu pot ierta o datorie de 1 ban, cred că aşa este. Lucrurile, desigur, sunt puse într-o parabolă, dar se poate întâmpla lucrul acesta? Dumnezeu exagerează oarecum ca să ne facă să înţelegem ce?

Pr. Coman: Aici trebuie spuse câteva cuvinte despre limbajul biblic în general. Acesta nu are obsesia exactităţii cifrelor, aşa cum o avem noi. Iată, dumneavoastră v-aţi dus cu mintea imediat la calcularea diferenţelor dintre cele două sume. Preocuparea pentru dimensiunile exacte ale mărimilor despre care vorbim o are cultura noastră, aş zice cultura materialistă. Pentru limbajul biblic, important este mesajul, sensul lucrurilor.

În cazul nostru, trebuie pusă în evidenţă atitudinea datornicului nemilostiv prin contrast cât mai mare între suma cu care era el dator şi-i fusese iertată şi suma cu care îi era cineva datornic şi pe care el nu a putut-o ierta. Când ne aflăm cu faţa spre Dumnezeu ca datornici, nu încetăm a cere iertarea datoriei şi milostivire, când ne întoarcem, însă, cu faţa spre semenii noştri, uităm postura de datornic cu care s-a făcut milă şi devenim executanţi nemiloşi ai datornicilor noştri. Este, aşadar, suficient să constatăm că avem de-a face cu o sumă foarte mare, pe de o parte, şi cu o sumă foarte mică, de cealaltă parte. Nu cred că este productiv să începem să calculăm şi chiar să facem echivalentul în aur, pentru a putea să înţeleagă omul de astăzi exact despre ce sume era vorba, aşa cum am văzut recent într-o predică pe această temă, publicată în presa noastră bisericească.

Dar să revenim la conţinutul parabolei. Aici este reflectată o situaţie frecvent întâlnită. Omul nu se poate aşeza în pielea celuilalt. Este o foarte mare defecţiune, care generează foarte mari conflicte în această lume, începând de la relaţia dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre vecini, dintre colegi, dintre superiori şi subalterni. Îi este foarte greu omului a se aşeza în situaţia celuilalt, rămânând în acelaşi timp şi în postura sa. Dacă nu intri în pielea celuilalt, nu poţi să-l înţelegi şi nu poţi să ai faţă de el o atitudine corectă. Când a fost el datornic, s-a aşezat în postura de a cere milostenie, umilindu-se. Când a trecut în postura de creditor şi a avut în faţa lui un datornic, a uitat instantaneu postura de datornic. Este o atitudine egoistă, egocentrică. De fiecare dată, în orice situaţie, eu şi problemele mele mă interesează. Numai prin prisma interesului personal abordez problemele. Când situaţia mea mi-o cere, devin cerşetor, şi iarăşi, când situaţia mea mi-o cere, devin stăpân nemilos. În contrast cu datornicul nemilostiv, avem exemplul stăpânului dintâi, care nu ţine seama de interesul său, ci are capacitatea să se pună în situaţia disperată a datornicului şi să-i ierte datoria.

Eu, ca preot şi că duhovnic şi ca om vieţuitor în această societate mai mult sau mai puţin fericită, constat că aceasta disfuncţie – adică a nu putea sau a nu vrea să te pui în situaţia celuilalt - este una dintre cele mai freevente cauze ale marasmului moral în care ne aflăm. Dacă ne-am aşeza în pielea celuilalt, am fi mult mai înţelegători cu el. Când eşti părinte nu te poţi aşeza în postura copilului sau refuzi să o faci; când eşti şef, nu te poţi aşeza în postura subalternului tău, când eşti bărbat nu te poţi aşeza în postura femeii, sau invers; când eşti soţ nu te poţi aşeza în postura soţiei, sau când eşti soţie nu te poţi aşeza în pielea bărbatului. Este o neputinţă şi o slăbiciune foarte mare, care se întemeiază şi ea ca toate neputinţele şi slăbiciunile noastre în egoismul nostru, în îndreptăţirea de sine, în suficienţa de sine. Neputând să te aşezi în pielea celuilalt te îndreptăţeşti la nesfârşit pe tine, şi celuilalt nu-i dai nici un pic de dreptate. Ce dreptate să-i dai dacă nici nu-l iei în calcul?! El ştia că a

împrumutat pe cineva, respectivul trebuia să-i întoarcă datoria. Punct. Ce se întâmplase înainte cu datoria sa era alt scenariu, alt film. Acest lucru este atât de frecvent, încât viciază profund viaţa oamenilor şi a comunităţilor umane. De altfel, nu ar fi consumat Mântuitorul Hristos energie şi vorbe cu un lucru care nu ar fi fost esenţial. În Evanghelii sunt numai lucruri esenţiale, deşi noi nu le tratăm ca atare. Atitudinea datornicului nemilostiv este foarte răspândită. La fiecare pas vom descoperi oameni cărora li se iartă datorii de 10 000 de talanţi, dar care nu sunt în stare să ierte datorii de 100 de dinari.

Aş mai spune un singur cuvânt. Morala parabolei este una teologică, din moment ce se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu şi la datoriile semenilor noştri faţă de noi. Este un cuvânt tot al Sfântului Ioan Gură de Aur:„Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară pentra plata datoriei faţă de El, în măsură să şteargă toate datoriile noastre faţă de El, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a ne ţ inerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii”(Omilii la Matei, pag. 709).”

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Duminica datornicului nemilostiv – lupta şi osteneala iertării

Părintele Savatie Baştovoi:

“- Ce să facem dacă vrem să iertăm, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a făcut respectivul om?

Este luptă, nu putem ierta de la început. Dar dacă avem această lucrare, Dumnezeu prin harul Său ne ajută. Vedem cât de greu este să ierţi, pentru că este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodată pot spune: “Ei mare lucru să te mântuieşti aşa, la urmă spun şi eu iaca, i-am iertat şi mă mântuiesc“. Dar cei care au această nevoinţă ştiu cât de greu este.

Tocmai de asta nu era chiar atât de simplu ce ne spunea Părintele Selafiil: “Înainte de somn iartă pe toţi şi spune: Doamne eu i-am iertat, şi Tu să mă ierţi. Şi Dumnezeu te mântuieşte!“. Aceasta este o lucrare permanentă.

Iară şi iară căutăm motive pentru care să-l îndreptăţim pe cel din faţa noastră: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educaţie altcumva decât a mea, nu l-am înţeles eu corect, am fost eu obosit şi tulburat… Să luăm vina asupra noastră. Acesta este un exerciţiu duhovnicesc prin care ne desăvârşim.

Aşa ca să nu ne tulburăm, că nimeni nu poate ierta dintr-o dată, pentru că dacă ar fi aşa uşor, n-ar mai sta această poruncă în mijlocul Evangheliei, n-ar mai făgădui Dumnezeu Împărăţia pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de uşor. Este osteneală. Dar prin exerciţiu, dacă tot timpul vom căuta aceasta, vom reuşi”.

(vezi mai mult la: Iertarea – începutul iubirii)

Părintele Nicolae Steinhardt: Treptele iertării (din “Jurnalul fericirii”)

“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

Când francezii spun Dieu a créé l ‘homme à son image qui le lui a bien rendit [Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, iar omul i L-a restituit], trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atât de răi şi neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârşire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile

materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, l-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.”

Părintele Dumitru Stăniloae: Compasiune şi iertare

Astăzi se împlinesc 14 ani de la mutarea la Domnul a Părintelui Dumitru Stăniloae. Întru pomenirea sa, publicăm, cu sprijinul unor colaboratori, un capitol dintr-o carte minunată, dar prea puţin cunoscută, “Pr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae. Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica“, tradusă după originalul francez cu titlul mult mai inspirat: “Ose comprendre que Je t`aime” (“Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!“) şi re-editată foarte recent de Editura Deisis.

Este o carte prin care dialogul celor doi mari teologi şi trăitori face ca Dogmele şi Tainele Bisericii să devină nu doar ceva mai puţin abstract, mai puţin “ezoteric” şi ermetic, nu doar ca acestea să fie “traduse” într-un limbaj accesibil creştinului obişnuit, ci chiar să dobândească cea mai vie, mai concretă, mai caldă şi mai “dulce” expresie. Cu deosebire acest capitol (“Compasiunea dumnezeiască” intitulat în original) ne face prezentă şi vie într-un chip inegalabil Taina Iubirii “nebune” a lui Dumnezeu, care S-a dăruit oamenilor pe Cruce şi ne arată care ar trebui să fie consecinţele acesteia asupra relaţiilor dintre oameni. S-a spus adeseori că Părintele Stăniloae a fost un teolog prin excelenţă al iubirii şi al delicateţii, al gingăşiei (cuvinte recurente în discursul său obişnuit), dar toate acestea sunt roade ale Duhului lucrător cu

putere în inimă şi în scrisul său. Ei bine, energiile harice izvorâte din Duhul Sfânt aş zice că pot fi “pipăite” cu uşurinţă printr-o lectură răbdătoare şi evlavioasă a cuvintelor de mai jos, iar după asimilarea lor cu greu mai poate cineva, credem, să… nu îndrăznească să “înţeleagă” cum anume ne iubeşte Dumnezeu pe noi! Pentru că prin darul extraordinar al Cuvântului şi al Delicateţii pe care le-a primit şi cultivat, Părintele Dumitru Stăniloae izbuteşte să-L facă pe Dumnezeu “transparent” (cum îi plăcea să se exprime adesea) în plenitudinea sa chiar şi numai printr-un text:

“Cine şi-a biruit patimile şi s-a însoţit cu smerenia dobândeşte de la Dumnezeu harul Lui; se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi, se roagă pentru lumea întreagă cu lacrimi de foc”. (Cuviosul Siluan Athonitul)

“Crucea Ta, Doamne, s-a preaslăvit cu puterea Ta nespusă, că smerenia Ta mai presus decât toată puterea s-a arătat, prin care cei puternici s-au zdrobit de Pământ şi săracii la cer s-au ridicat” (Octoihul, glas 1, duminică, cântărea 9).

Crucea este germenul oricărei împăcări, poarta comuniunii dintre toţi oamenii, depăşirea întregii singurătăţi.

“Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfânta Învierea Ta o cântăm şi o mărim!” (Înălţarea Sfintei Cruci, 14 septembrie).

“Trebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putinţă numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poţi deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire care merge până la jertfă prin care omul se dăruie celuilalt poate câştiga inima celuilalt. Atunci însă Îl imităm pe Hristos“. Dar această “imitaţie” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să Se încorporeze în noi şi să ne refacă în Sine după El, Modelul nostru originar.

Slava Crucii

Crucea este uşa Împărăţiei cerurilor. Trebuie să regăsim sensul Crucii ca biruinţă asupra morţii spirituale, biruinţă a iubirii. “Avem adeseori o reprezentare parţială despre Cruce şi despre taina ei redusă la faptul de a suporta o asceză, de a ne înfrâna de la plăceri, de la tot felul de satisfacţii. Există însă şi un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celălalt. Cu siguranţă însă nu putem face totul pentru celălalt dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste, dacă omul este legat de lăcomie, poftă de stăpânire, mândrie. Aceasta arată însă numai aspectul negativ al Crucii. Pot să mă apropii de celălalt fără să-i vorbesc despre Cruce, arătându-i însă că sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Dacă este bolnav, mă voi duce la el, voi rămâne împreună cu el. Celălalt poate suporta el însuşi greutăţi, persecuţii, şomaj… Iar eu pot să port împreună cu el această Cruce.

Inima celuilalt poate fi mişcată dacă vede că eu port o Cruce pentru el. Atunci el va înţelege sensul Crucii fără ca eu să îi spun că tocmai Crucea este cea care mă împinge să fac aceasta. O fac pur şi simplu.

Să nu le predicăm doar oamenilor să-şi ia Crucea, ci să o luăm noi înşine ajutându-i pe ceilalţi. Voi ajunge astfel la convingerea că această Cruce nu este o suferinţă pentru mine. Sufăr pentru celălalt, dar această suferinţă pentru el mă bucură, mă odihneşte, cum spune un monah de la Athos.

Dacă trec pe lângă el, dacă nu rămân împreună cu el, dacă nu-l ajut, voi suferi toată viaţa. Poate că el se va pierde pentru totdeauna. Va spune:<<Ce fel de preot e acesta? Ce fel de creştin e acesta?>> Astfel, atunci când sufăr pentru el sunt mulţumit. De aceea Hristos pe Cruce e liniştit; Sfântul Chiril al Alexandriei spune că El a adormit”.

“Somn învietor în mormânt dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al păcatului ai sculat tot neamul omenesc cel păcătos” (Sâmbătă Mare, Prohodul, starea a 2-a).

Desigur, pe Cruce Hristos spune şi cuvântul: “Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mc 15, 34). Dumnezeu trăieşte împreună cu mine, omul, faptul de a se simţi părăsit de Dumnezeu. Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Care ai vrut să împingi tăgăduirea de sine până într-acolo!

“Hristos a vrut să dea oamenilor asigurarea faptului că Dumnezeu nu vrea să intervină pentru Fiul Său; nu vrea să-L răzbune. Dumnezeu e lipsit de apărare în faţa respingerii oamenilor; nu Se apără pe Sine Însuşi. Putea interveni, dar nu vrea să o facă. Vrea să dea exemplu suferind pentru oameni, necomportându-se ca un om, nefiind supus reacţiilor.” Îşi iubeşte Fiul, dar nu-L preferă oamenilor. Îl lasă în suferinţă.

Când Hristos spune: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”, El afirmă că Dumnezeu există: “El spune atunci oamenilor: <<Tatăl Meu nu vrea să reacţioneze împotriva răutăţii voastre: nu vrea să vă pedepsească nici chiar pentru a-L apăra pe Fiul Său>>. Dumnezeu preferă mântuirea oamenilor odihnei Fiului Său.“

Această dimensiune a “iubirii nebune” a lui Dumnezeu pentru oameni a fost subliniată de Nicolae Cabasila în secolul al XIV. Acest autor duhovnicesc bizantin scrie că trebuia ca Dumnezeu “să facă să nu fie trecută cu vederea această iubire, arătându-i nemărginirea şi convingându-ne că ne iubeşte cu o iubire neasemănată. Atunci găseşte această lepădare de Sine, Se străduieşte şi Se lăsă să îndure rele şi încercări pentru a-i atrage, după ce i-a convins de iubirea Sa pe cei pentru care a suferit, chiar pe oamenii care fugeau de Bunătatea prin excelenţă, convinşi că erau urâţi“. (Viaţa în Hristos)

Oamenii cred că Dumnezeu este indiferent, incapabil de a suferi pentru ei. Satana, care este “tatăl minciunii” (În 8, 44), Îl calomniază pe Dumnezeu în faţa oamenilor. Pentru a-Şi arăta bunătatea şi iubirea Sa de oameni, Dumnezeu li se înfăţişează lipsit de apărare şi suferă pentru ei.

“Mulţi spun: există un Dumnezeu, dar El nu este bun, pentru că îngăduie suferinţă. E un lucru de neînţeles pentru lume. În taina Crucii se manifestă bunătatea lui Dumnezeu. El nu pedepseşte, nu reacţionează, acceptă totul, chiar suferinţa, chiar moartea Fiului Său din iubire pentru oameni. Dacă omul nu se mântuieşte, e pentru că rămâne indiferent la aceasta.”

Valoarea persoanei

“Valoarea persoanei este veşnică. Dacă o diminuăm în Dumnezeu, o diminuăm şi în om. Aici se arată valoarea numelui. În fiecare Sfântă Taină persoana este numită cu numele ei, fiind astfel pusă în valoare pentru totdeauna. Dacă

persoana are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare veşnică. Câtă vreme nu luăm în serios persoana, nu suntem cu adevărat oameni şi-L dispreţuim pe Dumnezeu ca Persoană. Mântuirea nu priveşte specia umană, ci persoanele. Creştinismul vede valoarea veşnică a omului pentru că vede importanţa persoanelor.

Persoana nu se lasă cunoscută în întregime în actele ei de iubire şi de libertate, ea este totdeauna surprinzătoare, totdeauna nouă. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decât un obiect şi, în acelaşi timp, rămâne extrem de misterioasă. Pe măsură ce o cunosc, îşi dezvăluie profunzimile, posibilităţile ei surprinzătoare. Se adânceşte. Dumnezeu e simţit ca o persoană foarte apropiată, Care vine la noi şi Se îngrijeşte de noi.

Persoana nu poate fi izolată. Ea nu există decât în comuniune. Se realizează pe măsura interesului ei pentru celălalt şi a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arată valoarea veşnică a persoanei umane făcându-se omul personal, cum spune Sfântul Teodor Studitul. În Hristos avem adevărata umanitate, o umanitate cât se poate de personală; şi avem de asemenea revelaţia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întru Care e botezat orice creştin. Dumnezeu este numit; şi omul este numit. Numele aparţine relaţiei bipersonale. Dumnezeu Îşi descoperă Numele Său şi invocă numele persoanei umane dăruindu-i-se.

E aici legătura între Taina Crucii şi Taina persoanei. Pe pământ omul trece prin multe încercări. Fiecare suferă o cruce. Ea este grea şi lipsită de semnificaţie pentru cel care nu are pe cineva să-l mângâie. Dacă ar găsi alături de sine o astfel de persoană, Crucea i-ar deveni mai uşor de suportat descoperindu-i-se însuşi sensul Crucii. Sensul pozitiv al Crucii este acela de a ne îngădui să ne realizăm ca oameni.

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi…. Căci jugul Meu e uşor şi sarcina Mea este uşoară” (Mt 2, 28-30)

“Nu ne putem realiza fără comunicarea noastră celuilalt. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem dărâma zidul care-l închide pe celălalt şi zidul care ne închide pe noi înşine, fără experienţa Crucii. Hristos a dărâmat zidul despărţitor. Numai Crucea dărâmă zidul. Intrăm în viaţă prin comunicarea cu celălalt. Intrăm la Dumnezeu prin Cruce, primind de la Hristos puterea de a-L însoţi. Civilizaţia de astăzi suferă de această izolare a omului.

Am văzut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două femei întinse, aproape

epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nici o persoană alături de ele să le spună un cuvânt….

Nu putem înlocui persoana prin tehnică. Prefer să rămân în sărăcia mea, dar să fiu împreună cu soţia şi fiica mea. Pentru aceasta e nevoie de iubire, e nevoie de dăruire. Lucru greu, fiindcă-mi jenează comoditatea. Dar dacă evit să fiu aproape de celălalt, atunci voi suferi poate chinuri veşnice. Crucea care mă mântuieşte nu este suferinţa mea, ci suferinţa celuilalt; suferă el pentru mine sau sufăr eu pentru el. Hristos a suferit pe Cruce pentru ceilalţi nu pentru Sine Însuşi sau pentru un grup anume în dispreţul unui alt grup.”

“Omul poate îndura boală, dar duhul abătut cine-l va ridica?” (Pilde 18, 14)

Cine este celălalt?

“Este omul. Dar nu există separaţie între Dumnezeu şi ceilalţi. Pentru că dacă intrând în comuniune cu celălalt găsesc viaţa, găsesc atunci viaţa veşnică. Această iubire cu celălalt durează veşnic. Dar iubirea nu durează decât prin Dumnezeu: Prezenţa lui Dumnezeu în iubirea mea pentru celălalt îmi dă o responsabilitate extraordinară; iubirea mea se va adânci şi va dăinui. Aceasta arată că trebuie de asemenea să mă deschid tot mai mult Tatălui ceresc, iubindu-L. În fiecare semen trebuie să văd pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu mă deschid Tatălui depăşindu-mi mândria, nu-mi pot depăşi mândria nici faţă de celălalt.

Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi iubirea şi smerenia Ta!

“Nu e cu putinţă ca omul să fie uman fără Dumnezeu. O umanitate în afara lui Dumnezeu nu durează, nu rezistă. Nu putem rămâne în iubire fără Dumnezeu. Trebuie să simţim că această iubire ne vine de la Dumnezeu, că avem o responsabilitate faţă de celălalt, că suntem responsabili faţă de el înaintea lui Dumnezeu; dacă o simte aşa, celălalt nu va putea rezista iubirii. Dar iubirea mea e extrem de ameninţată: fiecare interes propriu, fiecare impuls egoist slăbeşte iubirea mea pentru celălalt. Dacă acela care mă iubeşte se simte responsabil de mine în faţa lui Dumnezeu, atunci se trezeşte şi propria mea responsabilitate. Pot avea sentimentul că Dumnezeu este Cel care vrea aceasta. Dar şi eu am o responsabilitate pentru el în faţa lui Dumnezeu. Nu găsesc în mine o responsabilitate totală faţă de celălalt pe care-l iubesc decât dacă este prezent Dumnezeu: e nevoie de un al treilea, de un martor care ne iubeşte. Dumnezeu este acest martor. El îmi arată valoarea veşnică a celui pe care îl iubesc.

Nu-l putem iubi pe om fără Dumnezeu. Altminteri este vorba de o filantropie lipsită de lumină pe care numai Dumnezeu o poate da iubirii noastre. Celălalt pe care-l iubesc e iubit de Dumnezeu, e scopul lucrării divine, scopul Crucii lui Iisus. Iisus a murit pentru el; iar aceasta dezvăluie valoarea lui veşnică în ochii lui Dumnezeu.”

Dobândirea iubirii

Cum să dobândim iubirea? Ce-i de făcut atunci când descoperim că nu iubim? Cum să nu deznădăjduim de iubire?

Doamne Iisuse Hristoase, iubire infinit compătimitoare, fără lipsuri şi nevoi şi dăruitoare, dă-ne iubirea Ta de oameni. Dă-ne să-i iubim pe cei pe care-i iubim aşa cum îi iubeşti Tu, Iisuse! Amin.

“Trebuie să ne împărtăşim – să ne dăruim împărtăşindu-ne celuilalt. Mulţi spun: n-am răbdare în rugăciune; îmi vin tot felul de gânduri. Dar dacă ne aducem aminte de celălalt în rugăciune, îndată rugăciunea primeşte în acest fel putere. Doamne Dumnezeul meu, Te rog ajută-mi; Te rog însă şi pentru fiul şi fiica mea, pentru nevasta şi prietenul meu. Dumnezeu rămâne prezent în rugăciunea mea atunci când mă gândesc la celălalt care se găseşte în nevoi, simţindu-mă responsabil pentru el.

Dacă pe Dumnezeu Îl cunosc ca Persoană, atunci persoana umană are o valoare. Dacă ştiu că acest om are o valoare veşnică, trebuie să trag concluzia că fericirea lui veşnică depinde şi de mine. Aceasta înnobilează relaţiile noastre. Altfel mă port dacă ştiu că nu am de-a face cu un individ dintr-o specie de care pot să-mi bat joc pentru că un altul ar putea să-i ia locul.

Această persoană are o valoare unică; dar depinde şi de mine, care mă împărtăşesc lui, ca el să devină om şi să se mântuiască. Atunci voi simţi mereu o mare responsabilitate faţă de fiecare. Mă voi purta cu mare delicateţe faţă de fiecare, voi căuta prin toate mijloacele să-i ajut să devină oameni. Tema îndumnezeirii este în realitate tema umanizării omului prin iubirea divină.”

“Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Iar Iisus i-a zis: Paşte mieluşeii Mei!” (În 21, 17).

Doamne, Iisuse Hristoase, Care Te-ai făcut om din dragoste pentru noi, oamenii, dă-ne umanitatea Ta divină, ca să devenim mai umani. Amin!

“Când ştiu valoarea veşnică pe care o are persoana pentru Dumnezeu, când simt cum Hristos pe Cruce Îşi dă viaţa pentru persoana umană, atunci mi se impune un cu totul alt comportament decât cel pe care-l aveam până atunci. Sufăr pentru toate obstacolele care-l împiedică pe celălalt să se realizeze ca om, şi prin aceasta să dobândească viaţa veşnică.

Mărturia faţă de Evanghelie stă în calitatea umanităţii noastre. Dacă cineva poate găsi în mine un om adevărat, acest lucru îl poate mişca, încuraja, şi-i poate da speranţa că există un Dumnezeu Care-l iubeşte. Toţi convertiţii s-au convertit pentru că au găsit un creştin adevărat. Prin umanitate ajungem la Dumnezeu. Înainte de a-L fi văzut ca Dumnezeu, apostolii şi ucenicii au văzut mai întâi umanitatea lui Hristos. Au văzut un om uman, mergând pe drumuri în sandale, neavând unde să doarmă. Era împreună cu toţi oamenii, mergând la cei bogaţi ca şi la cei săraci, mâncând împreună cu ei, ascultându-i, vindecându-i din milă, nu pentru a-şi arăta puterea.”

Pentru a fi martori ai Evangheliei în lume, în societate, e de ajuns să fim oameni. “Doar astfel vom putea atrage atenţia oamenilor; nu numai predicând.”

Legătura Dragostei

“Sfântul Duh face din noi doi o unitate; El nu lasă nici o separaţie între noi. Duhul este o Persoană care-I leagă între Ei pe Tatăl şi pe Fiul, fără a-I confunda şi fără a se confunda El însuşi cu Ei. Trebuie să înţelegem într-un mod foarte real ce spune Iisus atunci când zice: ceea ce faceţi unui bolnav Mie îmi faceţi. El se identifică cu bolnavul, fără a deveni El Însuşi bolnavul; în acest caz, bolnavul n-ar mai simţi că un altul este cel care îl mângâie: identificare deci, dar nu confuzie.

Duhul este Cel care face aceasta: El ne identifică fără a ne confunda. În Dumnezeu, El îi uneşte desăvârşit pe Tatăl şi pe Fiul fără a-I confunda. El nu face din Tatăl şi din Fiul aceeaşi persoană. Dar are acest rol de unitate, de legătură a iubirii în Treime.

Nu mă pot bucura de un altul fără a asocia bucuriei mele o a treia persoană. Faptul de a o vedea bucurându-se mă confirmă în iubirea faţă de celălalt. Există întotdeauna nevoie de o a treia persoană, pe care să o pot lua drept martor al bunătăţii şi frumuseţii celuilalt. Iubirea adevărată este întotdeauna între trei; nu numai eu şi tu. Are un ecou, are nevoie de o ambianţă, de o simfonie lărgită, mai bogată. Dumnezeu este Cel care ne leagă unii de alţii. De aceea, Îl putem lua neîncetat drept martor al iubirii noastre.

Iubirea e dragostea desăvârşită pe care numai Sfântul Duh o produce. Ea este legată de credinţă. Fără credinţa într-un izvor divin, iubirea n-are profunzime. Trebuie să credem în Dumnezeu. Fără credinţă nu ajungem la Cruce, Crucea nu ajunge la practicare, la viaţă. Sfântul Duh e cel care realizează iubirea, care însoţeşte credinţa. La început este credinţa. După

care vine puterea acestei iubiri. Mă simt atunci obiectul acestei iubiri, după care simt eu însumi iubire faţă de El.

Trebuie să ajungem să simţim iubirea lui Dumnezeusi atunci vom simţi iubirea noastră pentru El. Trebuie să ne rugăm cu stăruinţă şi râvnă ca să primim acest sentiment de iubire în rugăciune. Atunci ni se vor deschide ochii.”

Iertare şi înviere

“Iertarea este legată de înţelegerea slăbiciunii celuilalt şi a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iertăm pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalţi?

Deşi ştiu că este bolnav, din comoditate personală spun că sunt obosit… Predic tot timpul pentru că nu-mi împlinesc toate datoriile faţă de ceilalţi. Nu fac poate rău, dar nu fac nici bine. Iar aceasta înseamnă a-i lăsa pe ceilalţi în singurătatea şi neputinţa lor. Se întâmplă atât de des ca cineva să simtă nevoia de a fi încurajat, ajutat, mângâiat; şi nu o fac; sunt mereu păcătos. Atunci de ce să nu iert celorlalţi; de ce să pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?”

Venim la biserică ca să cerem iertarea păcatelor noastre. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu pentru că avem conştiinţa stării noastre de păcătoşi: avem datorii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fii Săi, şi nu suntem în stare să le plătim. “Un părinte din vechime spunea că omul se simte iertat atunci când nu mai face păcatul, când simte puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a nu mai păcătui. Iertarea nu este o achitare; e puterea lui Dumnezeu pe care omul o simte venind în el. Odată ce ne-am mărturisit păcatul şi am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adeseori să spunem: acum mă simt bine, simt puterea lui Dumnezeu în mine; simt că El se bucură de mine.

Când încetez să mai judec pe vreun om, când îl iert, acesta începe să-mi devină simpatic. Relaţia mea cu el se schimbă. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când mă iartă Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei spunea adeseori că Dumnezeu ne priveşte ca pe fii Săi. Vede pe faţa Fiului Său, feţele noastre. De aceea, spune el, trebuie să ne rugăm lui Iisus, să ajungem într-o dispoziţie de jertfă, de oferire de noi înşine în faţa Tatălui. Atunci vom simţi iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubire. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc.”Ne putem încorpora în Iisus invocându-L neîncetat. Primim atunci comunicarea iubirii Sale compătimitoare pentru toţi oamenii. Primim disponibilitatea Sa de a Se dărui. Rugându-ne lui Iisus, ne împărtăşim de Cel care este într-o permanenta dispoziţie de dăruire de Sine. Nu noi ne punem în stare de jertfă: nu suntem în stare de aceasta. El singur are în permanenţă dispoziţia de a se dărui.

Compasiunea este “o sfâşiere interioară pentru oameni”. Hristos e în permanenţă în această stare. Slava lui veşnică e slava iubirii care se dăruie în mod gratuit şi bucuros pentru a-l ajuta pe celălalt. Atunci când ne dăruim celorlalţi şi pentru ceilalţi prin iubire, devenim cu adevărat umani.

Această compasiune biruie asupra morţii. Ea este iubirea mai puternică decât moartea. Murind Lui Însuşi pe Cruce, Hristos a omorât moartea. De aceea, întreaga experienţă a iertării se identifică în grade diferite cu o experienţă a învierii. “Simţirea spirituală a legăturii cu Hristos este o experienţă a comuniunii noastre cu Hristos Cel înviat, prin care avem o pregustare a învierii. Când îl iert pe celălalt, când sunt iertat, înaintez spre înviere.

Sfântul Duh, Care ne ajută să restabilim comuniunea prin iertare, actualizează într-o experienţă din ce în ce mai accentuată ceea ce cunoaştem prin credinţă despre Hristos Cel înviat. Ne face să simţim duhovniceşte legătura cu Hristos. Gustând astfel viaţa veşnică, anticipăm învierea universală pentru care trebuie să se pregătească întreaga creaţie.

Biserica îi ajută pe oameni în această lucrare de pregătire personală şi a lumii în vederea învierii lor obşteşti şi a transfigurării lumii.”

Pr. Anthony M. Coniaris - Miracolul iertării

Un băiat a mers odată să facă ceva, fără să aibă binecuvântarea părinţilor lui. Dar a fost victima unui accident şi şi-a pierdut ambele picioare. Când părinţii l-au văzut, el le-a spus: “Mă veţi ierta?” Alergând spre el, amândoi părinţii l-au îmbrăţişat şi i-au spus: “Desigur, deja te-am iertat.” Atunci băiatul a spus: “Atunci pot să trăiesc fără picioare.” Puţini oameni pot să trăiască fără iertare.

Domnul nostru Iisus Cristos a vorbit frecvent despre iertare. Odată a spus o parabolă despre de ce trebuie să iertăm. Numită parabola servitorului neîndurător, este un comentariu asupra a două lucruri pe care le-a spus Iisus: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7) şi “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12).

Sluga nemilostivă, spune Iisus, a fost iertată de o datorie de 10.000 de talanţi. Imediat după aceea, această slugă l-a apucat de gât pe un altul, care îi datora doar câţiva bănuţi. Datoria pe care el o datora stăpânului era de 1.250.000 de ori mai mare decât cea a celui ce îi datora lui bani. Diferenţa între datorii este ameţitoare. Iisus doreşte să sublinieze prin aceasta faptul că oamenii nu ne pot face nimic care să se compare cu ceea ce i-am făcut noi lui Dumnezeu. Păcatul nostru este cel care a condus la moartea Fiului Său. Dacă Dumnezeu ne-a iertat această mare datorie, ce este dincolo de orice plată, atunci şi noi trebuie să iertăm greşelile mai mici ale semenilor noştri… altfel nu putem spera la mila lui Dumnezeu. “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”, spune Iisus (Matei 18,35). Aceasta a fost numită etica lui AŞADAR. Deoarece Domnul ne-a iertat imensa datorie a păcatului, pe care noi nu am putea să o plătim sau să o anulăm de la noi, suntem aşadar obligaţi să îi iertăm pe toţi cei care ne-au rănit.

Dumnezeu nu iartă cum iertăm noi

Ce ar fi dacă Dumnezeu ar ierta în modul în care iertăm noi uneori?

Noi spunem de exemplu: “Ei bine, te iert, dar nu uit.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu?

Noi spunem: “Te iert, dar nu mai vreau să am de acum de-a face cu tine.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu?

Noi spunem: “Bine, bine. Acum trec cu vederea, dar dacă se mai repetă o dată, o singură dată, atunci gata.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu?

Din fericire El nu iartă cum iertăm noi.Miracolul iertării

Desigur, unii vor avea mereu de obiectat: “Cum te aştepţi de la mine să iert şi să tot iert după tot ce mi-a făcut?” Dacă respectiva persoană ar putea să îi spună aceste cuvinte în faţă lui Hristos, uitându-se în ochii Lui, sunt sigur că l-ar auzi spunând:

“Dar, dar ce spui de toate gândurile tale rele? Ce spui de datoriile tale? Ce spui de sarcinile pe care ai eşuat să le faci? Ce spui de minciunile tale? Dar de relele făcute cu limba ta ascuţită? De ura ta? Nu ţi-am iertat Eu oare datoria ta cea mare? Şi atunci de ce nu ierţi şi tu acestora?”

“Eu nu iert niciodată.”

Un predicator i-a spus odată guvernatorului Oglethorpe de Georgia: “Ar fi bine să îl iertaţi pe omul care v-a greşit. Nu ţineţi ranchiuna.” Guvernatorul Oglethorpe a spus: “Domnule, eu nu iert niciodată”. Răspunsul pe care l-a primit este valabil şi pentru noi: “Domnule, atunci sper că nu va fi nevoie niciodată să fiţi iertat”. Lordul Herbert a spus: “cel care nu îl iartă pe aproapele distruge podul peste care trebuie să treacă el însuşi”.

De ce refuzăm să iertăm

Principalul motiv pentru care majoritatea dintre noi nu iertăm este că nu dorim să facem aceasta. Refuzul de a ierta ne face să ne simţim superiori din punct de vedere moral faţă de celelalte persoane. Şi totuşi înverşunarea şi ostilitatea din interior se răspândesc repede ca şi cancerul. Ne face să acuzăm rapid şi să fim uşor iritabili. În noi se dezvoltă complexul de martir. Începem să ne plângem singuri de milă. Iar în scurt timp începem să ne simţim bine în starea aceasta mizeră. Puţini oameni sunt mai mizerabili decât aceia care refuză să ierte.

Iisus ne spune că un alt motiv pentru care refuzăm să iertăm este acela că nu ne considerăm vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Omul care a acceptat iertarea lui Dumnezeu ca singura sa speranţă pentru cer nu poate să refuze să îl ierte pe celălalt.

Nu există mod mai bun de a scăpa de duşmani

Nu există mod mai bun de a scăpa de duşmani decât prin iertare. Un bătrân a fost odată invitat la radio, spunând în direct: “Mâine voi împlini 90 de ani şi nu am nici un duşman în această lume.” Prezentatorul emisiunii s-a mirat: “Extraordinar!” “Da”, a spus bătrânul, “toţi au murit înaintea mea.” Este şi aceasta o cale dacă vrei să nu ai duşmani: să trăieşti până când îţi mor toţi.

Un alt caz: un soldat spaniol era pe moarte. Preotul l-a întrebat dacă şi-a iertat toţi duşmanii. “Părinte”, a zâmbit el, “nu am duşmani. I-am ucis pe toţi.” Iată altă cale, enorm de distructivă, de a scăpa de duşmani.

În fine, să ne amintim de Abraham Lincoln pe care o doamnă l-a întrebat la un moment dat de duşmani: “Doamnă, nu am duşmani. I-am distrus pe toţi făcându-i prietenii mei prin iertare!” Fără îndoială acesta este de departe cel mai bun mod de a scăpa de duşmani.

Unul dintre beneficiile iertării este starea emoţională şi fizică bună.

Un om bolnav s-a vindecat brusc de anemie. Medicul l-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva special în viaţa lui în ultimele zile. “Da”, a răspuns respectivul. “Deodată am putut să îl iert pe un om căruia îi purtam o pică imensă; în momentul în care am putut face aceasta, am putut şi să spun da vieţii.”

Miracolul iertării

Iertarea face adevărate miracole în vieţile celor care o acordă, precum şi în ale celor care o primesc.

O asistentă a implorat să fie iertată pentru o greşeală care a dus la moartea unui pacient. După ce a fost iertată şi i s-a acordat o a doua şansă, de care avea o nevoie disperată pentru a dovedi că este capabilă, ea a ajuns să conducă un mare spital, fiind una dintre cele mai apreciate asistente din ţara sa.

Un student coreean care studia în Philadelphia a fost ucis brutal şi fără sens de un grup de delicvenţi. Părinţii tânărului, creştini pioşi, au trimis o scrisoare în care spuneau: “Suntem trişti, acum, nu doar din cauza viitorului neîmplinit al fiului nostru, ci şi din cauza sufletelor nemântuite şi a naturii umane paralizate a ucigaşilor. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a oferit un plan prin care durerea noastră a dobândit un sens creştin… Familia noastră a discutat şi a decis să ceară să li se aplice criminalilor cel mai generos tratament posibil în cadrul legii.” Ei au trimis 500 de dolari (de cinci ori venitul anual pentru o persoană în Coreea). “îndrăznim să sperăm că putem face ceva care minimalizeze astfel de acţiuni criminale care se întâlnesc nu doar în ţara noastră, ci şi în Coreea şi, suntem siguri, pretutindeni în lume.”

Această scrisoare din Coreea a trezit conştiinţa locuitorilor din Philadelphia la noi preocupări pentru problemele oraşului lor. O biserică a adunat 1,6 milioane dolari pentru acţiuni sociale. Oraşul a înfiinţat o bursă pentru a aduce şi alţi studenţi coreeni pentru a studia în Statele Unite. A fost un miracol de trezire şi preocupare produs de iertarea creştină oferită de părinţii tânărului ucis.

Primul ajutor

Primul ajutor ne învaţă să ne îngrijim imediat de rănile mici, deoarece dacă nu sunt îngrijite, se transformă în inflamaţii periculoase. O persoană înţeleaptă acordă primul ajutor chiar şi unei răni mici, înainte să devină mai periculoasă.

Micile “răni” sunt neînţelegerile zilnice pe care le avem cu familia şi cu prietenii. O mică ranchiună, o nemulţumire se poate amplifica în timp, şi poate deveni cancer pentru sufletele noastre. Trebuie să ne îngrijim imediat de aceste sentimente pentru ca să nu crească şi să ne facă duşmani. Trebuie să le tratăm cu “primul ajutor” al iertării. “Soarele să nu apună peste mânia voastră”, a spus Sf. Pavel (Efeseni 4,26). Să ne îngrijim de ea imediat. Să iertăm aşa cum am fost şi noi iertaţi de Hristos. Să iertăm în acea zi, în acel moment, pentru a împiedica răspândirea cancerului urii. Nimic nu calmează şi nu reduce încărcătura de ostilitate aşa cum o face iertarea. Nu există “prim ajutor” mai eficient pentru refacerea relaţiilor distruse.

De câte ori

Petru l-a întrebat într-o zi pe Iisus: “Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” De şapte ori înseamnă de multe ori. Unii dintre noi nu suntem în stare să iertăm nici măcar o dată. Dar Iisus i-a răspuns: “Petru, nu există limită la iertare. Nu de şapte ori ci de şaptezeci de ori câte şapte!” Adică de patru sute nouăzeci de ori! Cu alte cuvinte iertarea nu este un act, ci este o atitudine, o atitudine născută din

faptul că noi creştinii, cărora ne-a fost iertată o datorie pe care nu am fi putut-o niciodată plăti, trebuie să trăim în lume înarmaţi cu spiritul iertării, pentru a vindeca răni, pentru a îndrepta greşeli, pentru a schimba societatea prin iertare.

Prefixul iertării

Companiile de telefonie oferă acum posibilitatea de apeluri la distanţă directe. Formând un prefix, poţi să suni direct la mari distanţe. Dumnezeu a activat acest sistem încă de la începutul lumii. Prefixul este iertarea. Dacă păstrăm ranchiuna faţă de un altul, blocăm linia rugăciunii către Dumnezeu. Astfel apelurile noastre nu ajung la destinaţie. Sf. Pavel le-a spus efesenilor: “Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4,31-32). Sf. Pavel cunoştea prefixul.

Câte procese nu ar mai fi dacă am ierta? Câte ulcere şi atacuri de cord ar putea fi prevenite dacă am ierta? Câte căsătorii s-ar salva dacă am ierta? Câte prăpăstii între părinţi şi copii ar dispărea dacă am şti să fim atenţi cu ceilalţi, tandri, iertându-ne unii pe alţii aşa după cum Dumnezeu ne-a iertat prin Hristos?

IPS Andrei Rymarenko - Iertarea datoriilor

Un tablou teribil ne este înfăţişat de Evanghelia acestei duminici. Începe cu următoarele cuvinte: “De aceea asemănatu-s-a împărăţia cerurilor unui împărat care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei 18,23). Între aceste slugi se afla una care îi datora stăpânului o sumă mare. Această sumă era atât de mare încât în ciuda dorinţei lui, omul nu ar fi putut niciodată să o înapoieze. Exista o singură soluţie: stăpânul putea să îl vândă pe el, pe soţia lui, pe copiii lui şi tot ce avea el. “Deci căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” (Matei 18,26-27). Luaţi aminte, nu i-a amânat plata datoriei, nu a redus suma, ci a anulat întreaga datorie, complet, pentru totdeauna. Era ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, totul era ca înainte. O nouă viaţă, liniştită ca înainte, putea să înceapă. Şi chiar mai mult: acum acest servitor îl cunoştea pe stăpânul său. A văzut în el un tată iubitor, şi a lucra pentru un astfel de tată este o binecuvântare.

Deodată ceva îngrozitor s-a întâmplat: acel servitor a ieşit şi s-a întâlnit cu unul dintre confraţii lui servitori, care îi datora o sumă extrem de nesemnificativă; şi punând mâna pe el, a început să îl strângă de gât, cerându-i să îi dea înapoi tot ce îi datora. Aflând de acest lucru, stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor până îşi va plăti întreaga datorie.

Aşa se întâmplă şi cu noi. Am primit totul de la Domnul dar ne-am dovedit a fi datori neplatnici. Am cerut iertare şi am primit-o. Şi Dumnezeu ne-a acceptat în familia lui, Biserica lui Hristos, şi în ea putem călători pe marea în furtună a vieţii ca într-o barcă sigură. O barcă are tot ceea ce este necesar pentru a-i proteja de apă pe cei care călătoresc în ea: are o bază solidă, laterale, pânze, vâsle, o cârmă. În acelaşi fel, Biserica lui Hristos are o cârmă cu ajutorul căreia este condusă de Cârmaciul ei divin, Domnul nostru Iisus Hristos; are de asemenea pânze, vâsle – acestea sunt Sacramentele; mai are o bază solidă

– poruncile lui Hristos dintre care cea mai importantă este iubirea. Şi dacă ţinem această poruncă principală a Lui, iubirea, atunci vom fi în familia Lui, în Biserică, şi ne vom bucura.

Cât de mult a vorbit Domnul despre ea în discursul Său de adio către discipolii Săi: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12). “Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15,17). Da, este imposibil a fi în Biserică şi a nu fi în iubirea Lui. A fi în Biserica lui Hristos este posibil doar dacă respectăm porunca Lui principală, acea poruncă ce a devenit fundamentul întregii Sale Biserici, care este mireasma lui Hristos – şi această poruncă este IUBIREA! Şi astfel acel nefericit servitor a pierdut totul: iertarea lui Dumnezeu, scutirea de întreaga datorie, şi întoarcerea la libertate a lui, a soţiei şi a copiilor lui. Tot ceea ce a primit a pierdut într-o clipă, în acea teribilă clipă în care nu l-a iertat pe cel care îi era dator lui. La fel şi noi putem pierde totul: iertarea pe care am primit-o în Sacramentul Spovezii, şi Harul pe care l-am primit în Sacramentul Sfintei Împărtăşanii – într-o clipă, în acea clipă în care nu îi vom ierta pe cei care ne sunt datori.

Să dea Dumnezeu să nu trecem niciodată printr-un astfel de moment. Aşadar, pentru propria noastră mântuire, pentru propria noastră bunăstare şi pentru bunăstarea celor care sunt aproape de noi, să îi iertăm din inimă pe cei care ne sunt datori. Şi să ne bucurăm că avem astfel de datornici, pentru că doar iertându-i pe ei îi putem dovedi Domnului cât de mult preţuim iertarea Lui. Şi să ne bucurăm de asemenea pentru că Domnul nostru ne iartă enorm de multe lucruri, iar tot ceea ce trebuie noi să iertăm este atât de mic şi nesemnificativ. Să ne bucurăm de fiecare dată când spunem în Rugăciunea Domnului: “şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Pr. Gheorghe Neamţiu - Despre iertarea creştinească

“Nu se cădea, oare, să-ţi fie milă de soţul tău, precum şi Mie Mi-a fost milă de tine?” (Matei XVIII, 33)

Cunoscând ca nimeni altul sufletul omenesc, Mântuitorul, ori de câte ori voia să sădească în inimile ascultătorilor un adevăr de credinţă, se folosea de o parabolă, de o pildă, aceasta fiind mijlocul stilistic cel mai potrivit spre a se face înţeles de sufletele simple cărora li se adresa. Şi o făcea cu o măiestrie unică, ce uimea şi cucerea pe toţi.

Cine nu recunoaşte în împăratul milostiv din parabola Evangheliei de azi pe Dumnezeu cel nemărginit de milostiv, care iartă imensa datorie a păcătosului convertit, iar în sluga vicleană cine nu recunoaşte pe falsul penitent care, nerecunoscător pentru iertarea infinitei ofense pricinuite lui Dumnezeu prin păcat, se arată nemilos faţă de semenul său, băgându-l în temniţă, deşi acesta îi cade în genunchi, implorându-l să-i ierte banala datorie, reprezentată prin suma derizorie de o sută de dinari.

Dacă această pildă ne însufleţeşte încrederea şi ne dă siguranţa în iertarea din partea bunului Dumnezeu, ea este totodată şi un avertisment sever la adresa oricărui suflet nemilos şi răzbunător care-i refuză aproapelui iertarea.

Deşi menirea noastră este o continuă strădanie de a ne apropia de desăvârşirea lui Dumnezeu prin împlinirea voinţei Lui, nu este zi, şi poate noapte, în care să nu comitem greşeli, satisfăcându-ne egoismul în fel şi chip; astfel ne sporim necontenit datoriile faţă de Dumnezeu. Cine ar putea calcula imensa datorie pe care omul o acumulează într-o viaţă întreagă faţă de marele creditor al Universului? Nu zece mii de talanţi, ci o sumă ce depăşeşte orice închipuire. Şi dacă Dumnezeu, creditorul nostru infinit de generos şi îngăduitor, ar fi numai drept, nu şi milostiv, atunci bieţii de noi de mult ar fi trebuit să fim judecaţi şi condamnaţi pentru neplată; dar El, fiind Tatăl nostru iubitor şi cunoscând

neputinţa noastră de a-I plăti cu rigurozitate matematică toată datoria, ne face o mare înlesnire. Întâi, El nu ne execută imediat pentru ceea ce îi datorăm, ci ne aşteaptă şi ne rabdă îndelung, deşi nu am avea drept la această păsuire; apoi – şi aici se vădeşte neţărmurita Lui milă -, face cu noi o înţelegere; El ne iartă întreaga datorie cu condiţia ca noi, la rândul nostru, să fim dispuşi a ierta, la fel, neînsemnatele datorii – greşeli – ale semenilor noştri. “Căci de veţi ierta altora greşelile, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta”, ne avertizează Iisus (Matei VI, 14). De aceea, tot Iisus ne porunceşte: “Şi când staţi să vă rugaţi, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte greşelile. Căci de nu veţi ierta voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta greşelile” (Marcu XI, 25).

Poruncă cutremurătoare, ce trebuie să ne pună serios pe gânduri ori de câte ori cădem în genunchi ca să-I cerem lui Dumnezeu iertare, deoarece condiţia iertării aproapelui o pune Iisus şi în rugăciunea Tatăl nostru, în care rostim zilnic: “Şi ne iartă nouă păcatele, precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc” (Matei VI, 12). Prin urmare, atunci când, nutrind ură faţă de cineva, cutezăm să pronunţăm această cerere din rugăciunea domnească, nu trebuie oare să ne cutremurăm la gândul că, în acest caz, noi înşine, cu gura noastră, ne pronunţăm propria osândă?

Omeneşte vorbind, sunt multe necazurile, supărările, jignirile ce ne vin din partea răutăţii, şi mai ales din partea fragilităţii, slăbiciunii fireşti a semenilor noştri. Şi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, fiecare trebuie s-o mărturisim cu Terentius Afer “Sunt om şi nimic ce este omenesc nu-mi este străin”. Suntem zilnic unul altuia prilej de supărare , indispoziţie, amărăciune. Firea noastră, susceptibilă şi inflamabilă, se tulbură, se revoltă, se aprinde brusc, prin surprindere, şi dacă nu veghem cu grijă, un resentiment subtil se cuibăreşte în adâncul inimii rănite. Toate aceste prime impulsuri ale omului vechi din noi nu trebuie să le lăsăm să se transforme în ură, ci, imediat ce furtuna răscolirii fiziologice s-a potolit, să ne reculegem, să ne smerim văzându-ne neputinţa, să ne ridicăm ochii la Cel Răstignit pentru noi, care cu privirea blândă, compătimitoare şi milostivă ne va reda iertarea, liniştea şi pacea.

Să mă gândesc cine sunt eu, cel vătămat de aproapele. Un vierme, un fir de praf înaintea lui Dumnezeu. Şi eu, acest vierme, de câte ori L-am ofensat, pe El căruia îi datorez totul, şi totuşi El, Creatorul, Mântuitorul şi Binefăcătorul meu suprem, nesfârşit de bun, drept şi sfânt, m-a iertat. Maiestatea lui infinită poate fi călcată în picioare, iar numele meu bun, onoarea mea atât de problematică, susceptibilitatea mea nu-i iertat să sufere nici cea mai mică atingere? Ce nesăbuinţă şi îngâmfată judecată! Înseamnă că mă socotesc mai presus de Dumnezeu!

Dacă astfel mă port, atunci ce am învăţat eu de la Hristos, care pe lemnul de ocară al Crucii, patul său de moarte, mi-a dat cea mai măreaţă pildă de iertare, rugându-Se pentru duşmanii şi călăii Săi, pentru cei ce Îl batjocoreau, după ce El o viaţă întreagă împărtăşise tuturor numai bunătate, milă şi iertare?

Călcând pe urmele lui Iisus, creştinul trebuie să fie asemeni Lui, un semănător de bine, izvor de căldură şi lumină, un lampadofor. El este chemat să înlăture întunericul urii şi minciunii, să curme răul din jurul Său. Or, dacă eu, imitatorul, învăţăcelul Său, răspund răului cu rău, urii cu răzbunare, iată că, în loc să împuţinez răul şi întunericul din jurul meu, le-am înmulţit. Pe când dacă mă stăpânesc de a face rău celui ce mi-a greşit, a rămas numai răul ce mi l-a pricinuit el, iar eu mi-am câştigat un merit în baza căruia, drept răsplată, primesc iertarea de la bunul Dumnezeu. În plus, mila arătată semenului meu îi va înmuia acestuia inima şi va fi, poate, pentru el momentul decisiv al întoarcerii la Dumnezeu.

Cine dintre noi ar cuteza să afirme că nu are nevoie de mila şi iertarea divină? Dacă cineva ar îndrăzni s-o spună, Sfântul Ioan, apostolul şi evanghelistul, în întâia sa epistolă catolică, îi răspunde: “De vom zice că nu avem păcat, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi” (Ioan I, 8).

Acesta fiind adevărul, dacă totuşi inima mea nu se înmoaie la rugăciunea aproapelui care îmi cere sincer iertare ori păsuire, atunci şi mie îmi zice Iisus ca şi slugii nemiloase din Evanghelie: “Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare să-ţi fie milă de semenul tău, precum şi Mie Mi-a fost milă de tine?” (Matei XVIII, 32, 33). Şi nu trebuie, oare, să mă cutremur de încheierea pe care o face Iisus: “Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna schingiuitorilor, până ce îi va fi plătit toată datoria. Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu cel ceresc, de nu veţi ierta fiecare, din inimă, fratelui vostru greşelile” (Ibid. V, 34, 35).

Dacă ţinem la noi înşine şi dacă reflectăm câtuşi de puţin la soarta ce ne aşteaptă în veşnicie, această sentinţă cu care îşi încheie Iisus învăţătura din pilda de azi ne umple de groază; dar, mai mult decât frica de osânda cea de veci, ceea ce trebuie să ne înmoaie inima faţă de semenul nostru este Iubirea milostivă a Inimii Preasfinte a lui Iisus care îşi revarsă lumina şi căldura şi peste cei buni şi peste cei răi; şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; a lui Iisus care S-a întrupat pentru ca pe noi, pe toţi, să ne îndumnezeiască, prin porunca cea nouă a iubirii de duşmani, lăsată prin Evanghelia Sa şi pecetluită cu moartea Sa pe Cruce: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii”.

Să ne iubim deci cu iubirea cu care ne-a iubit El. Amin.

Pr. Mihai Tegzeş - Noi, cei iertaţi: chemaţi să iertăm din inimă!

Iubiţilor! Cu toţii – fără excepţie – suntem datori faţă de Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, dar şi faţă de cei care ne-au dat viaţă sau ne-au ajutat în vreun fel. Ar trebui să privim la viaţa noastră şi la relaţiile cu cei de lângă noi, ca la daruri pe care le-am primit, nu ca la o proprietate de-a noastră.

Trebuie să înţelegem că suntem “slujitorii unui stăpân” pe care nu noi îl administrăm, ci căruia trebuie să-i dăm seamă. Acest fapt ne spune că puterea noastră este limitată şi nu absolută. La lumina acestui adevăr trebuie să construim un raport corect cu lucrurile din lume şi cu persoanele, bazat pe dialog, înţelegere, iertare. Altfel – cum trăiesc majoritatea oamenilor de astăzi – vom duce o viaţă de “patroni” faţă de lucruri şi faţă de cei de lângă noi, uitând că suntem “simpli administratori” ai bunurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat gratis.

Cu toţii risipim bunurile care nu sunt ale noastre, crezându-ne “patroni”, când de fapt suntem numai “administratori”. De fapt, ne comportăm ca nişte oameni slabi, cu cei care sunt mai tari decât noi şi ca oameni duri şi puternici, cu cei care constatăm că sunt mai slabi decât noi.

Acest comportament împinge omenirea în haosul cel mai disperat – dominat de logica cel mai tare câştigă; de legea instinctului şi nu a raţiunii – pentru că nu înţelegem că fiecare suntem datori vânduţi lui Dumnezeu, care însă ne-a iertat gratuit, pentru ca şi noi să iertăm. Amintindu-ne că suntem cu toţii datori şi nu patroni, Iisus ne spune că numai mila, iubirea, duioşia “stăpânului” ne anulează datoria. Numai când înţelegem cât de mult a plătit Domnul pentru fiecare, putem să ne jertfim pentru aproapele şi să-l iertăm, fiind iertarea cel mai eficient mod prin care scăpăm de datorii (păcate) înaintea lui Dumnezeu.

Din păcate, noi ştim să ne apărăm imediat, dar suntem duri şi nemiloşi cu semenii noştri chiar dacă, asemenea slujitorului nemilos avem multe datorii, căci omul care trăieşte o viaţă după principiul “dacă nu rişti, nu câştigi”… poate

reuşi, dar mai apoi nu va fi în stare să aprecieze nimic, din ceea ce are. Cel care urmăreşte să aibă tot mai multe bunuri, ca apoi să le consume asemenea unui drog, devine sclavul logicii satisfacţiei, căci va căuta în viaţă doar să fie satisfăcut, uitând să ierte. Astfel, puterea perversă a răului, a urii, ne ameninţă pe toţi, încătuşându-ne într-o mentalitate din care nu putem ieşi singuri, chiar dacă iertăm în chip generos (acel de şapte ori al lui Petru).

Cugetând mai atent, observăm că pericopa opune culturii profitului şi răzbunării, logica iertării şi iubirii fără margini, deoarece numai astfel se poate opri mecanismul care produce continuu păcate, dezbinări şi răzbunări între oameni.

Ce ne cere Dumnezeu?Stăpânul ne cheamă să răspândim în lume logica gratuităţii, a iertării gratuite, a într-ajutorării! Căci cheia pentru a intra în Împărăţia iubirii divine este iertarea. Ea deschide poarta iubirii şi a vieţii fericite, celui care iartă, dar, închide această poartă, celui care refuză să ierte. Prin urmare, tema pericopei de astăzi este iertarea şi împăcarea cu fraţii noştri, pentru că acest lucru ni-l cere Dumnezeu. Astfel, Iisus ne învaţă că fraţii care alcătuiesc comunitatea creştină sunt responsabili unii faţă de alţii şi datori să se ierte! Petru credea că datoria de a ierta trebuia să aibă o limită: de şapte ori. În mintea sa, în cugetul său lui Petru – asemenea nouă – deoarece era atent numai la raportul dintre el şi datornicul său, i se părea fără sens să suporte şi să ierte nedreptăţile ce i s-au făcut. Iisus însă mută atenţia, pe relaţia dintre om şi Dumnezeu: eu ca om sunt dator faţă de Dumnezeu să-l iert pe aproapele, precum Domnul mi-a iertat datoria.

Vechiul Testament pretindea iertarea până la un număr de trei ori. “Şapte” este un număr care simboliza perfecţiunea. Cu alte cuvinte, Petru dorea să ştie dacă trebuie să ierte mereu. Iisus trece de această barieră, eliminând orice obstacol din calea iertării, cerându-i lui Petru să ierte întotdeauna, tot la fel cum Dumnezeu ne iartă pe noi: “Nu-ţi zic de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte!“. De fapt, această pericopă relatează istoria fiecărui “creştin iertat”, care are o datorie pe care nu o poate onora, dar pe care “stăpânul” – cu o duioşie pe care el nici nu şi-o putea imagina – i-o iartă în întregime, pentru că i s-a făcut milă de om. Chiar dacă instinctiv omului îi vine să răspundă cu rău la rău, creştinul trebuie să oprească acest proces violent de răzbunare, prezent în cultura noastră.

Stăpânul iertătorPentru a-i explica lui Petru această “poruncă” divină, Iisus povesteşte pericopa în care slujitorul care a fost iertat de stăpânul său, este incapabil să ierte pe unul dintre datornicii săi. Stăpânul la care se referă Iisus este Dumnezeu însuşi.

Pe timpul acela, stăpânul avea dreptul să aresteze pe unul dintre supuşii săi, dacă îi era dator, şi să îl arunce în închisoare, împreună cu toată familia sa, până când plătea toată datoria, muncind ca un sclav. Însă datorită rugăminţilor datornicului şi a promisiunilor sale – pe care oricum nu le-ar fi putut respecta, chiar dacă ar fi muncit toată viaţa – stăpânul îi iartă datoria: zece mii de talanţi, adică 350 tone de aur. Iisus dă exemplul unei datorii atât de mari, tocmai pentru a ne spune că datoria pe care noi o avem faţă de Dumnezeu de pe urma păcatului, nu poate fi plătită prin puterile noastre. Iisus a plătit-o, cumpărându-ne cu preţul sângelui Său, din iubire. Observăm că “stăpânul” este extrem de bun cu slujitorul nemilos… Mult peste cererile şi aşteptările sale.

Evanghelistul ne ajută să înţelegem răutatea acestui datornic iertat, icoana fiecăruia dintre noi, – care odată iertat şi lăsat liber – întâlnind un semen de-al său, care îi datora 100 de dinari (30 grame de aur), nu-l iartă, deşi Dumnezeu îl iertase pe el de cele 350 tone de aur. El face cu semenul său, ceea ce stăpânul putea să-i facă lui, dar nu i-a făcut: după lege, îl aruncă în închisoare pe datornicul său, până când îi va plăti toată datoria. Comportamentul său inuman i-a cutremurat inclusiv pe apropiaţii săi, care l-au informat pe stăpân despre cele întâmplate. Noi suntem de acord cu comportamentul datornicului nemilostiv? Oare nu ne comportăm uneori exact ca şi el?

Chemându-l la Sine pe acel om, stăpânul îi aminteşte că ar fi trebuit să-l ierte pe semenul său, deoarece mai înainte şi lui i se iertase o mare datorie (350 tone de aur) gratis, astfel că, şi el ar fi trebuit să-l ierte pe fratele său care îi era dator, care l-a jignit, oricum într-o măsură mult mai mică (30 grame aur).

Iisus ne spune că iertarea Domnului nu are margini (350 tone aur), dar singura piedică în calea iertării noastre gratuite de către Dumnezeu, o reprezintă incapacitatea noastră de a-i ierta pe fraţii noştri (cfr. Mt 18,34).

Reacţia slujitorului iertat

Slujitorul în faţa iertării stăpânului a fost surprins, mulţumit, dar ar fi putut învăţa să fie, la rândul său, milostiv faţă de datornicii lui. De fapt, la Spovedanie ne căim de păcatele noastre şi ne luăm angajamentul să fim buni, precum Dumnezeu bun este, iertându-ne toate păcatele, oricât de mari ar fi.

Oare înţelegem că bucuria Lui de a ne ierta, este fericirea Sa cea mai mare? Omul care a fost iertat, a priceput cu câtă duioşie l-a tratat Dumnezeu? Cel care a primit atâta îndurare de la Domnul, cum poate să nu fie milostiv faţă de datornicii săi?

Fraţilor! Ne miră comportamentul nejustificat al slujitorului iertat care refuză să-l ierte pe aproapele său! Aproapele său îi cere iertare cu aceleaşi cuvinte cu care mai înainte şi el a implorat iertarea stăpânului. Dar el rămâne tare pe poziţie şi nu iartă, aruncându-l în închisoare pe datornicul său şi cerându-i să-i plătească imediat întreaga datorie. Care este comportamentul meu faţă de cei care m-au supărat? Sunt milostiv cu ei sau îi arunc în închisoare?

Răspunsul final al stăpânuluiÎn ultima parte a pericopei aflăm reacţia stăpânului, care acum condamnă în mod definitiv comportamentul necalculat, răutăcios, al celui pe cale îl iertase: “Slujitor rău, Eu te-am iertat pentru că M-ai rugat. Nu trebuia şi tu să fii milostiv cu fratele tău?” Logica dumnezeiască este clară: cum tu îl ierţi pe aproapele tău, la fel te iartă şi pe tine Dumnezeu. Altfel spus: pentru că mai întâi Dumnezeu te-a iertat şi tu trebuie să ierţi întotdeauna pe aproapele tău! Iertarea pe care Domnul ne-o dă, trebuie să ne fie exemplu, pentru ca şi noi să-i iertăm pe fraţii noştri! Acuzaţiile şi sentinţa pronunţată de stăpân pentru acel datornic este dură. Să ne ferim să nu o repete în cazul nostru!

Observăm că această pericopă ne este adresată tuturor : “Aşa va face fiecăruia dintre voi Tatăl meu, dacă nu îl veţi ierta din inimă pe fratele vostru!” De fapt, Iisus ne arată că este o legătură strânsă şi interdependentă între iertarea pe care o primim de la Dumnezeu şi cea pe care o dăm fraţilor noştri (cfr. Mt 6, 9-15). Dacă noi nu iertăm, nu ne putem încrede în iertarea lui Dumnezeu.

Slujitorul nemilos nu a înţeles că iertarea, asemenea iubirii, este o putere care, atunci când se apropie de mine, nu pot să o blochez prin răutatea mea; nu pot împiedica răspândirea iertării lui Dumnezeu la alţii; nu pot primi iertarea, dacă o neg fraţilor mei.

De fapt, atunci când noi iertăm, înseamnă că înţelegem că suntem “păcătoşi răscumpăraţi de jertfa lui Hristos” şi că apreciem mila Domnului faţă de noi, iar iertarea pe care am primit-o de la Domnul ne-a reînnoit inima şi ne-a făcut capabili să iertăm la rândul nostru. Nu iertăm pentru că putem să iertăm, ci pentru că am primit de la Domnul această putere !

De fiecare dată când mi se va părea că a ierta, m-ar costa prea mult sau, mi s-ar părea imposibil să iert pe cineva, căci consider că m-a jignit prea tare, mă voi gândi la mila gratuită şi nelimitată, pe care Dumnezeu Tatăl a vărsat-o peste mine. Mă voi gândi dacă sunt întotdeauna sincer atunci când rugându-mă Tatăl nostru, spun: “Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”

Aspectele iertării

Ştim că Iisus a iubit până la moarte, iar noi suntem ţinuţi să-I urmăm exemplul, neavând dreptul să pătăm cu răutate şi cu ură iubirea de Dumnezeu şi de aproapele! Iubirea nu este ceva abstract, ci angajamentul veşnic de “a sta” şi de “a ajuta” în familie, în societate, iar – din pericopa de astăzi – ştim că apogeul iubirii este iertarea. Dacă cineva ne vorbeşte de rău, poate prima oară îl iertăm, dar nici poveste, a doua oară. Cum am putea ierta mereu, aşa cum ne cere Iisus? Este clar că trebuie să iertăm! Iisus ne spune că iertarea nu este un gest eroic al omului, ci omul poate ierta numai atunci când înţelege cât de mult a fost iertat de Dumnezeu! Creştinul, înţelegând cât de mult i s-a iertat (osânda veşnică), este invitat şi el să ierte! Trebuie să iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat mai întâi şi nu pentru că am fi mai buni decât semenii noştri. Uneori uităm jignirile ce ni se aduc pentru că ne considerăm superiori.

Nu trebuie să iert pe cineva pentru ca să demonstrez ceva, ci pentru că eu am nevoie să iert, deoarece supărarea îmi face rău şi mie şi lui. Este bine să iert pentru ca să mă debarasez de supărarea care îmi ucide viaţa. Trebuie să iert gratis şi nu să pretind ca iertarea mea să îl schimbe pe duşmanul meu: la fel ca Iisus este posibil să fiu batjocorit sau considerat un om slab atunci când iert. Ce dacă? Cine a primit iertarea mare de la Dumnezeu, nu poate să nu se comporte cu fratele său, la fel. Acesta este adevărul!

Iertarea nu este simplă! Înseamnă să iert din inimă, pe baza hotărârii inimii şi nu doar a minţii. Înseamnă să trec dincolo de graniţa “nu pot ierta”, pentru a poposi pe tărâmul “eu vreau să iert, am hotărât că iert, ajutat de o gândire divină”! Un asemenea om îşi revoluţionează comportamentul şi gândirea în chip pozitiv, pentru că modelul după care se ghidează este Dumnezeul milostiv, nu slăbiciunile sau orgoliul său! Acest fel de a gândi nu ţine de logica împrumutului, a restituirii datoriei, a urmăririi profitului, ci depăşeşte orice fel de interes, sau mentalitatea “dau pentru ca să primesc”. Omul care îl urmează logica iertării gratuite a “stăpânului” începe să trăiască numai pentru a iubi gratuit şi a participa la marea sărbătoare veşnică în Împărăţia Tatălui.

Nu este uşor să iert, căci uneori intervin factorii psihologici, sentimentali. Dar trebuie să pornesc de la ceea ce sunt şi să mă străduiesc să iert din toate puterile, chiar dacă nu voi putea niciodată să iert perfect. Atunci când întâlnesc pe cineva care m-a rănit – chiar dacă emotiv nu mă simt bine – trebuie să decid la nivel de voinţă, că doresc să iert, pentru ca celălalt să se convertească iar eu să nu mai am inima plină de durere şi de supărare. De fapt,

te iert, pentru că iertarea îmi vindecă inima, chiar dacă tu nu te schimbi. Iată rugăciunea unei mame pentru teroriştii care i-au ucise pe cei doi copii ai săi: “Dumnezeule, care asculţi şi ai grijă de văduve, converteşte inima celor care au omorât copiii mei“. Cel care nu iartă, nu predică altora iubirea lui Dumnezeu!

Adevărata iertare exclude sentimentele de răzbunare, de ură, de duşmănie faţă de cel care ne-a greşit: chiar şi când îl pedepsim trebuie să o facem cu iubire, urmărind binele celui care a greşit, nu pedepsirea lui. A ierta înseamnă a-l accepta cu răbdare pe fratele meu şi a-l respecta în ciuda limitelor şi lipsurilor sale; a aştepta să înţeleagă el greşelile sale şi a-i da posibilitatea de a le repara; a fi disponibil să ne împăcăm cu el de fiecare dată când vedem că este bine intenţionat, indiferent de greşelile pe care le-a comis faţă de noi.

Iertarea este o bună oportunitate pentru a-l încuraja pe fratele meu să se convertească, pentru că-i dă încredere, arătându-i că eu am ales binele şi am refuzat răul.

În ciuda celor spuse, iertarea este grea, în special în unele situaţii determinate. Cum aş putea să-l iert pe cel care mi-a ucis copilul? Cum să-i iert pe cei care m-au dat afară de la locul de muncă, pe nedrept? Singurul răspuns corect îl am dacă privesc, nu la lucrurile din lume, ci la felul în care Dumnezeu s-a comportat faţă de mine, iertându-mă gratuit; şi privind la jertfa lui Iisus care şi-a dat viaţa pentru ca eu să am viaţă, trebuie să-L urmez pe Domnul, care: “nu se comportă cu noi după păcatele noastre şi nu ne răsplăteşte în baza lor“. Domnul nu răspunde cu rău la rău, pentru că este un Domn care iubeşte şi este îndurător cu toţi, dorind mântuirea tuturor.

Fraţilor! Dumnezeu care ne iartă totul – inclusiv faptul că l-am răstignit – dar ne spune că şi noi trebuie să iertăm pe toţi cei care ne greşesc, indiferent de greşeală!

Adevăratul creştin, urmaş al lui Hristos, trebuie să-i iubească pe fraţii săi, la fel cum Iisus l-a iubit şi l-a iertat pe el.

Amin.

Pr. Vasile Rob - După cum v-a iertat pe voi Domnul, la fel să vă iertaţi şi voi

Din sfânta Evanghelie de astăzi, ascultătorul sau urmaşul lui Hristos, mai bine spus, trebuie să reţină că are datoria de a ierta, pe de o parte şi că există şi un motiv pentru care este dator să facă acest lucru. Aceste învăţături decurg din faptul că primul care a iertat omul şi neamul omenesc a fost Dumnezeu şi care face acest lucru şi astăzi şi-l va face până la sfârşitul veacurilor şi apoi, din “cea mai mare poruncă,” după cum spune Iisus, cea a iubiri aproapelui.

Pentru a ne face o imagine asupra diferenţei dintre iertarea lui Dumnezeu şi iertarea pe care o face omul, Evanghelia ne spune că sluga îi datora stăpânului său o valoare, care calculată în zile de muncă de atunci, echivala cu aproximativ 24.000 de ani, adică nu avea cum să-i plătească, în timp ce datoria prietenului său, abia dacă ajunge la o jumătate de zi de muncă. Şi totuşi stăpânul, adică Dumnezeu, iartă omului mult mai mult decât este omul dator aproapelui său. Iar valoarea iertări, pe care ne-o acordă Dumnezeu, este în creştere continuă pentru că omul continuă să greşească, să păcătuiască, astfel încât viaţa omului în raport cu Dumnezeu este o veşnică iertare de care omul are nevoie. Deci, iertarea lui Dumnezeu are o valoare incomensurabilă. Lui Dumnezeu nu-i este greu să ne ierte, chiar dacă, aşa după cum am spus, nu ne iartă numai o singură dată, după cum face omul cu aproapele său, şi cu toate acestea, omului, îi pare foarte greu să o facă. Şi aceasta pentru că omul nu este în stare să priceapă şi să analizeze în profunzime gestul iertări, chiar dacă fiecare dintre noi ne simţim foarte bine când suntem iertaţi. Şi cu toate acestea omul refuză să-l facă şi pe aproapele său părtaş acestor sentimente. Iar dacă o face, o face, cu foarte multă reţinere şi doar aşa, “din vârful buzelor,” după cum spune proverbul şi nu din inimă, cu sentimentul datoriei împlinite.

Iertarea, după cum spune Sirah, duce la dobândirea înţelepciuni prin care omul ajunge să cunoască urâciunea păcatului şi detestarea lui. Iertând aproapelui îţi cunoşti mai bine şi propria-ţi vinovăţie în faţa semenilor şi în faţa lui Dumnezeu. Apoi, iertând aproapelui, mai dobândeşti puterea de a

cere şi tu iertarea şi mai presus puterea de a te smeri, care este temelia sfinţeniei, precum şi pacea şi fericirea sufletului.

Iar în plan social, iertarea, este cel mai mare serviciu adus păcii şi evitări conflictelor armate. Dacă cei care deţin puterea politică ar fi cuprinşi de darul iertări şi de puterea de a cere iertare, multe dintre conflictele acestei lumi s-ar încheia sau chiar s-ar sfârşi din faşe.

Sigur că iertarea nu înseamnă şi renunţarea la dreptate. Nu este suficient să-ţi spun: “Ţi-am furat maşina. Te rog iartă-mă!” şi cu aceasta am încheiat totul. În concepţia moralei creştine, gresala se iartă, dar dreptatea trebuie îndeplinită şi paguba recuperată. În alte condiţii, păcatul comis nu se iartă.

A ierta aproapelui nostru este condiţia indinspensabilă a iertări noastre de către Dumnezeu.

Adesea opera de încălcare a iertării este îndeplinită de creştini despre care se crede că sunt buni, fideli biserici, evlavioşi şi care înţeleg că poruncile lui Dumnezeu sunt importante pentru viaţa lor. Însă, din nefericire, chiar dacă este o părere generală, vedem că o bună parte dintre ei sunt aceea în care sentimentul uri se manifestă cu multă patimă. Creştini practicanţi care fac şi fapte bune totuşi refuză să ierte, refuză să uite greşala aproapelui său. Îi vedem că frecventează aceeaşi Biserică, dar ei nici măcar nu se salută. Şi nu-şi vorbesc. În multe localităţi, aşa numiţi creştini buni se duşmănesc toată viaţa, fie cu vecinul, fie cu părinţi, fie cu un frate, s.a.m.d. Uni se consideră mai buni decât alţi. Alţi mai creştini decât ceilalţi. Dar şi uni şi ceilalţi păcătuiesc şi aceasta pentru că nu sunt capabili a respecta porunca lăsată nouă de Iisus, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Mai grav este că aceste păcate au format grupuri de familii care cultivă o ură ereditară în sânul propriilor membri şi implicit în cel al colectivităţi în care trăiesc; sat, oraş, etc. De aceea trebuie să conştientizăm că, a cere iertare şi a acorda iertarea, nu este o faptă ieşită din comun, ci o faptă normală, în concepţia iubitorului de Dumnezeu. Este ceva natural, uman, ce trebuie să se petreacă între indivizi unei societăţi, şi cu atât mai mult între creştini. A ierta nu înseamnă că eşti un erou, din contră, înseamnă că eşti un creştin care a reuşit să înveţe alfabetul credinţei.

De asemenea, nu este normal să mergem la Spovada şi să fim mulţumiţi că preotul nu ne-a întrebat şi de păcatul pe care l-am săvârşit şi că am scăpat cu o rugăciune sau două, etc., ci trebuie să continuăm şi noi, în viaţa noastră, iertarea pe care am primit-o la spovada, de la Tatăl Nostru şi de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. După cum trebuie să medităm foarte profund asupra cererilor din rugăciunea domnească Tatăl Nostru şi mai ales atunci când rostim:“şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” observând

pericolul la care ne expunem când cerem acest lucru, când inima noastră este plină de ură şi de răzbunare. Dar, nici să nu te miri că Dumnezeu, care ştie cum eşti, îţi trimite boli şi necazuri, deoarece, chiar tu ţi le-ai cerut! Dumnezeu, doar, ţi-a îndeplinit cererea! Chiar şi în încheierea Evangheliei de astăzi, Iisus, îţi spune cum vei fi iertat: “Tot aşa va face şi Tatăl meu, care este în ceruri, dacă nu va ierta fiecare fratelui său, din inimă!” Amin.

Pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă - Dumnezeu iartă, dar nu uită

În textul Evangheliei, citit la Sfânta Liturghie în Duminica a XI-a după Rusalii, Mântuitorul ne prezintă două din formele de manifestare a iubirii: iertarea şi mila. Evanghelistul Matei îl prezintă pe Mântuitorul dând ucenicilor, pe lângă o serie de sfaturi, puterea legării şi dezlegării, adică a iertării (Mat. 18,18). Este una dintre cele mai mari puteri pe care Hristos a dat-o Apostolilor şi, prin ei, sacerdotului creştin. Am putea spune că aceste cuvinte sunt centrul întregului capitol al 18-lea din Evanghelia după Sf. Matei, în jurul căruia Mântuitorul prezintă câteva norme de aplicare a acestei puteri şi, totodată, exigenţa iubirii faţă de semeni, valabile pentru toţi creştinii. Exercitarea puterii iertării, fie în cadrul Sfintei Taine a Mărturisirii, fie în comportamentul de zi cu zi al creştinului, trebuie făcută cu smerenie, fără aroganţă, fără să sminteşti pe cineva chiar în cazul iertării; fără să dispreţuieşti pe cel pe care îl ierţi, ştiut fiind că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiasă pe cel pierdut şi că vrerea lui Dumnezeu este aceea de a nu se pierde vreunul dintre aceştia prea mici, ai căror îngeri văd pururea faţa lui Dumnezeu, care este în ceruri. Puterea iertării greşelilor confraţilor noştri este o prerogativă cu totul specială pe care Mântuitotul a dat-o Apostolilor, pe care Dumnezeu, prin harul preoţiei, o dă preoţilor.

70 x 7

În Vechiul Testament, numai Dumnezeu ierta păcatele, nu şi oamenii. Acum, oamenii primesc această putere. Cum, aşadar, să nu aibă Apostolii conştiinţa poziţiei lor privilegiate între oameni? Cum să nu aibă clericul conştiinţa poziţiei

sale privilegiate între confraţii săi, împreună călători pe drumul mântuirii? Apostolul Petru se vede legând şi dezlegând păcate, iertând şi condamnând în numele lui Dumnezeu, dar el simte că nu este doar personalitatea privilegiată care a primit puterea să ierte sau nu greşelile altora, greşelile pe care oamenii le comit unii faţă de alţii sau chiar păcatele comise faţă de Dumnezeu. El se pune în situaţia concretă să ierte greşelile pe care confratele său le face faţă de el. Se transpune nu în situaţia celui care greşeşte (care este cea mai frecventă la oameni), ci a celui care va trebui să ierte pe cel care i-a greşit. De aceea, el vrea să ştie cum va trebui să acţioneze în mod concret, ca om (nu ca instituţie), când va trebui să-l ierte pe cel care i-a greşit. Aşa că-l va întreba pe Mânuitorul care va fi limita iertării celui care va greşi faţă de el. Textul nu ne dă voie să înţelegem că este vorba de iertarea celui care persistă în greşeală, care şi-a făcut o obişnuinţă să greşească, ci de iertarea celui care, din slăbiciune omenească, va greşi faţă de semenii săi. Prin urmare, Petru întreabă dacă un asemenea om poate fi iertat până la de şapte ori.

Răspunsul Mântuitorului este afirmativ. Şi, ca să întărească, va spune: “Nu zic până la de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Mat. 18,22).

Această limită nelimitată a iertării aproapelui îi sugerează lui Petru că el are privilegiul de a ierta şi, în virtutea acestei puteri, va avea şi puterea ca, jignit fiind, să ierte. Creştinul trebuie să depăşească jignirea prin iertare. Prin răspunsul dat lui Petru, Mântuitorul răstoarnă orice calcule omeneşti. Iubirea este mai presus de cifre. Nu poţi controla formele de manifestare ale iubirii faţă de semeni, nu poţi face un fişier al iertării aproapelui. Evanghelia lui Hristos răstoarnă orice calcul omenesc.

Eu iert. Dar tu?

În acest context, Mântuitorul va rosti pilda împăratului care s-a socotit cu supuşii săi, precizând că împărăţia cerurilor se aseamănă acelei speţe. Acestuia i s-a prezentat un slujitor care-i datora enorma sumă de 10.000 de talanţi, echivalentă azi cu o sută de milioane de dolari. Datornicul nu avea cum să restituie împăratului acea sumă. Risca să fie vândut, el şi familia lui, încât împăratul să-şi recupereze banii. El cere însă îngăduinţă de la împărat. Ştiind că nu va putea recupera niciodată suma pe care i-o datora slujitorul, făcându-i-se milă de cel pe care îl păştea nenorocirea, împăratul îi iartă datoria şi-l eliberează. Acesta nu-şi va oferi şansa să se bucure de iertarea stăpânului, comportându-se şi el după modelul aceluia. Trăia inconştient şi iresponsabil marele dar pe care i-l făcuse împăratul. Iresponsabilitatea a mers până acolo, încât, întâlnind la rândul său pe unul dintre tovarăşii săi (nu un străin) care-i datora o sumă imfimă, l-a somat să-i restituie suma datorată. În ciuda faptului că

bietul om îi cerea îngăduinţă pentru un timp, spre a se putea achita de datorie, cel deja iertat l-a aruncat în temniţă, până când va reuşi să plătească datoria.

Aflând de comportarea slujitorului iertat, împăratul îl cheamă pe acesta la sine, îl mustră şi-i aplică dreptatea. Împăratul nu-l iertase pentru că ar fi uitat datoria. Nu-l uitase nici pe el, nici datoria, nici trecutul aceluia, ci i-a pus trecutul în faţă, de data aceasta, decantat, transformat, curăţit prin iertare, moment din care slujitorul ar fi trebuit să se comporte în interiorul împărăţiei faţă de semeni, aşa cum împărarul se comportase cu el. În felul acesta, ar fi rămas în memoria şi în dragostea lui. Din păcate, a ajuns sub incidenţa dreptăţii.

Deosebirea dintre iertarea noastră şi iertarea Domnului

Din parabolă, Petru şi cei ca el (care cuantifică actele de bunăvoinţă faţă de semeni) află că singurul stăpân al cifrelor şi cantităţilor datoriilor noastre este Dumnezeu. Ca şi împăratul din parabolă, în împărăţia lui, Dumnezeu iartă. Iartă oricât, dar nu fără distincţie, nu pe oricine, ci numai pe cel care conştientizează şi trăieşte responsabilitatea vinei pentru care voieşte să fie iertat. Generozitatea lui Dumnezeu nu este una mecanică, ci act personal îndreptat către alte persoane, conştiente de ceea ce au trebuinţă. Dumnezeu nu iartă pur şi simplu, pentru că este atotputernic şi generos, ci pentru că cei care au nevoie de iertare dovedesc ei înşişi o atitudine responsabilă faţă de ceea ce vor să li se ierte şi, mai ales, faţă de consecinţele iertării. Dumnezeu se comportă cu milă şi generozitate împărătească, vrând ca cetăţenii împărăţiei sale sau cei care sunt pe calea spre ea să se comporte faţă de semenii lor după modelul său, iertându-se unul pe altul. El nu numai că iartă, ci-l face pe om părtaş la privilegiul dumnezeiesc de a ierta, la rândul său, pe cei care, ca şi el, au nevoie de iertarea sa. Cine nu se comportă în felul acesta, nu va avea parte nici de iertare nici de milă.

Parabola avea să-i sugereze lui Petru şi tuturor ucenicilor lui Hristos, de atunci şi de azi, că, în calitate de ucenici ai lui Hristos, se găsesc oarecum în împărăţia lui Dumnezeu sau pe calea spre ea. Iar în această împărăţie trebuie să se comporte unul faţă de altul ca împăratul din parabolă, cu milă şi iertându-se unul pe altul, fără să cuantifice actele de milostenie şi de iertare a aproapelui.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că fiecare act de iertare a aproapelui este o biruinţă împotriva satanei, dar acelaşi Sfânt Părinte spune că iertarea are un obiect, îndreptarea celui iertat (Omilii la statui).

Mila şi iertarea generează un întreg complex de relaţii sociale. Ele determină în mod decisiv atitudinea noastră morală faţă de toate celelalte fiinţe vii. Omul milos se comportă în interiorul exigenţelor morale propuse de Evanghelia lui

Hristos. El simte suferinţa şi nevoia altora, manifestându-şi acest simţământ în acte corespunzătoare. Mila îmbracă forme diverse, începând cu obişnuitele acte de generozitate creştină (pomana) şi încununându-se cu actele de iertare a aproapelui. De altfel, şi iertarea este un act în care ne afirmăm generozitatea, cu conştiinţa proporţiei existente între datoria în dinari şi datoria în talanţi pe care le aveau cei doi datornici din Evanghelie şi, metaforic vorbind, fiecare dintre noi. Referindu-se la aceste datorii, Sf. Ioan Hrisostom spunea: “Câtă deosebire există între o sută de dinari şi zece mii de talanţi, tot atâta deosebire există între greşelile semenilor noştri faţă de noi şi greşelile noastre faţă de Dumnezeu. Şi ce pedeapsă n-am merita atunci când nu vrem să ni se ierte o datorie de zece mii de talanţi în schimbul iertării unei datorii de o sută de dinari?” (Omilii la statui).

Transformarea trecutului

Trecut prin baia Botezului, orice creştin beneficiază de şansa celui căruia i s-a iertat datoria de zece mii de talanţi, şansa de a i se fi vindecat şi transformat trecutul, nu aceea de a i se fi uitat (Dumnezeu nu uită nimic, dar se comportă, ca şi cum ar face-o). Dumnezeu nu ne declară pur şi simplu iertaţi, nu ne şterge cu buretele trecutul, ci ni-l transformă, punându-ne în faţa testului de a ne comporta ca El, de fiecare dată când va trebui să iertăm greşelile fraţilor noştri. Creştinul are şansa transformării trecutului altora, iertându-le datoria de o sută de dinari în schimbul datoriei de zece mii de talanţi care i-a fost iertată.

Iertarea creştină nu se confundă cu graţierea administrativă sau cu indulgenţa iresponsabilă. Acest tip de “iertare” face iertarea imatură, ipocrită şi ineficientă. Împărarul îl iartă pe slujitorul care nu mai avea altă cale de a restabili raporturile drepte între ei. Atunci, el vine cu iniţiativa generozităţii iertătoare. Iertarea este un act personal care se dă unei persoane care nu numai că are nevoie de ea, dar şi simte nevoia iertării şi cere iertarea. Aceasta se dă în perspectiva îndreptării şi biruirii satanei prin actele noastre personale săvârşite eclezial. Nu putem fi egoişti în iertare, adică dând-o fără să ne intereseze efectul acesteia, şi nici cerând-o fără să ne transformăm modul de comportare faţă de cel care ne-a iertat. Pentru cel care persistă în comportamente care au nevoie de iertare, dar pe care acesta n-o cere, iertarea poate fi o glumă sinistră. La fel poate fi şi pentru cel care cere continuu iertare, mai ales când trebuie să aducă darul său la altar, persistând în comportamente nedrepte faţă de cel despre care ştie că-l iartă în orice condiţii, cu alte cuvinte, la a cărui bancă a iertării are cont deschis. O asemenea iertare nu va avea efect nici în cel insensibil, nici în profitorul de instituţia creştină a iertării, care şi-a făcut un obicei în a cere iertare şi nu din a se îndrepta.

Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă

Iertarea nu este nici consecinţa uitării. Împăratul din parabolă nu este un amnezic, la fel – şi Dumnezeu. În plus, memoria este o funcţie a spiritului căreia nu-i putem comanda ceea ce trebuie reţinut şi ceea ce trebuie uitat. Dar, ţinând minte tot ceea ce memoria noastră reţine, avem puterea să ne comportăm faţă de fratele nostru ca şi cum acesta nu ne-a jignit. În asemenea mod de comportare ne afirmăm responsabilitatea creştină. Nu-i putem impune confratelui nostru să uite greşelile noastre, nu-l putem acuza că nu e creştin dacă n-a uitat greşelile noastre, îl putem deplânge însă că nu le poate ierta. Sigur că, atunci când comportamentul unui om presupune minciună, profit necuvenit, înşelătorie, manipulare, furt etc., tocmai faţă de cel cu care el merge pe acelaşi drum, acel om şi-ar dori să nu mai vadă faţa celui care a constituit obiectul unui atare mod de comportare, sau să-i vadă o faţă amnezică. Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă.

Hristos sângerând

Creştinul iartă după modelul lui Dumnezeu care iartă, nu uită. În iertare se afirmă virtutea bărbăţiei creştine, în uitare se afirmă slăbiciunea, iar în falsa uitare, ipocrizia.

În calitate de creştini, trebuie să iertăm slăbiciunile confraţilor noştri care ne aduc suferinţe, nu pentru că ei au dreptul la iertare, ci din consideraţie faţă de Împăratul care ne-a iertat şi ne iartă fiecăruia toate, din necesitatea de a-l birui pe satana, din preţuirea faţă de chipul lui Dumnezeu care este, de fapt, fiecare om, din dorinţa de a face ca organismul Bisericii să aibă cât mai puţine organe bolnave, neutralizând formele de manifestare a răului în Biserică.

Ne iertăm unii pe alţii pentru că toţi avem slăbiciuni. Ne iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat şi ne iartă. Ne-a iertat şi ne iartă prin jertfa lui Hristos, proslăvit, dar şi continuu în stare de jertfă. Pentru iertarea tuturor El s-a jertfit pe Cruce, pentru iertarea fiecăruia în parte el sângerează. Pentru iertarea pe care ne-o dăm unul altuia se bucură, în ciuda faptului că în faţa Tatălui ceresc sângerează pentru toate greşelile noastre. Iertările pe care ni le dăm unii altora reduc sângerările lui Hristos, la fel şi efortul fiecăruia dintre noi de a da cât mai puţine ocazii semenilor noştri şi lui Dumnezeu de a ne ierta. Iată de ce iubirea trebuie să fie lucrătoare prin milă şi iertare.

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XI-a după Rusalii - Iertarea aproapelui ne face milostivi ca Dumnezeu

Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii ne arată marea bunătate a lui Dumnezeu Care iartă oamenilor greşelile lor şi în acelaşi timp datoria oamenilor de a ierta şi ei la rândul lor greşelile altora. Din acest motiv, învăţătura Evangheliei este următoarea: Dumnezeu ne iartă nouă greşelile şi cere ca şi noi să iertăm altora greşelile lor. Dacă noi însă nu iertăm altora, Dumnezeu trece de la iertare la dreptate, pedepsind spre îndreptare pe cel insensibil sau nesimţitor la darul iertării, astfel încât acesta învaţă şi împlineşte de nevoie, prin constrângere, ceea ce nu a făcut de bunăvoie şi din iniţiativă proprie.

Evanghelia iertării din această duminică ne spune că un slujitor era dator stăpânului său 10.000 (zece mii) de talanţi, ceea ce însemna o valoare imensă (490,770 tone de aur, întrucât în vremea Mântuitorului un talant conţinea 49,077 kg de aur). Pentru această datorie el trebuia să fie vândut împreună cu soţia, copiii, casa şi tot ce avea în proprietate. Din punct de vedere spiritual, această vindere înseamnă o pierdere incalculabilă, adică despărţire de Dumnezeu, pierderea libertăţii şi a demnităţii umane, o moarte spirituală înaintea morţii fizice a omului. De aceea, datornicul a căzut în genunchi şi a cerut iertare, rugându-l pe stăpânul lui să mai amâne plata datoriei. Iar stăpânul, plin de iubire milostivă şi mărinimie, nu numai că a amânat plata datoriei, ci a iertat-o, a anulat-o, a şters-o complet. Însă datornicul căruia i-a fost iertată datoria nu a voit să ierte unui datornic al său o datorie foarte mică, de 100 de dinari, ci l-a aruncat în închisoare, ca să-i plătească datoria, spune Evanghelia.

Datoriile oamenilor faţă de Dumnezeu sunt multele lor greşeli sau risipirea darului vieţii înseşi

Slujitorul căruia stăpânul i-a iertat marea sa datorie, dar care n-a voit să-i ierte unui semen al său o mică datorie, este numit „slugă vicleană” (Matei 18,32). Văzând slujitorii stăpânului iertător şi milostiv că iertarea arătată de el nu a îndemânat pe datornic să ierte şi el la rândul său, s-au întristat foarte mult. Îndată ei au spus stăpânului lor cât de viclean şi rău era datornicul căruia stăpânul milostiv i-a iertat datoria. Atunci stăpânul iertător şi milostiv a revenit asupra hotărârii sale iniţiale şi a trecut de la bunătate la dreptate, pedepsind pe datornicul căruia i s-a iertat datoria, dar care n-a voit să ierte datoria unui mic datornic al său. Sfânta Evanghelie ne spune că stăpânul s-a mâniat pe datornicul neiertător, l-a judecat şi „l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria” (Matei 18,34). Judecata sau pedeapsa aceasta poate fi înţeleasă duhovniceşte ca pedeapsă în timpul vieţii pământeşti sau ca osândire a omului neiertător în ziua judecăţii sale particulare, după moartea trupului, încât sufletul său ar putea fi iertat doar prin rugăciunile altora pentru el.

Înţelesul duhovnicesc al acestei pilde este următorul: împăratul sau stăpânul care se socoteşte cu slugile sale datornice este Însuşi Dumnezeu, Care are o mulţime de datornici, şi anume toţi oamenii sunt datornicii Lui, pentru că de la El au primit toţi oamenii darul vieţii, sufletul nemuritor şi chemarea la viaţă veşnică fericită.

Când noi însă folosim în mod greşit sau negativ darurile pe care El ni le-a dăruit, săvârşind răul cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, ne îndatorăm lui Dumnezeu cu însăşi valoarea incalculabilă a sufletului nostru care este mai de preţ decât lumea întreagă (cf. Marcu 8,36). Deci, devenim datori pentru că suntem risipitori ai darurilor lui Dumnezeu şi pentru că uităm de Dumnezeu şi nu suntem recunoscători Lui. Astfel, cu fiecare gând necurat, cu fiecare cuvânt necugetat, cu fiecare faptă neroditoare de bine pe care o săvârşim, ne îndatorăm, pentru că folosim în mod păcătos şi păgubitor gândirea, vorbirea şi făptuirea noastră . Mulţimea datoriilor noastre faţă de Dumnezeu-Dăruitorul este simbolizată, în pilda din Evanghelia de astăzi, prin cei 10.000 de talanţi. După cum am spus mai înainte, în vremea Mântuitorului un talant conţinea 49,077 kg de aur, deci 10.000 de talanţi însemnau 490.770 kg de aur, adică peste 490 de tone de aur. Iar 100 de dinari echivalau cu doar 450 gr de argint. Deci datoria imensă, înfricoşătoare a slujitorului către stăpânul său simbolizează datoria păcatelor omului, săvârşite ca risipire a darurilor lui Dumnezeu din viaţa sa şi ca îndepărtare de la calea mântuirii. Când gândirea raţională a omului sau inteligenţa lui este pusă în slujba păcatului, a răului, atunci omul se îndatorează, întrucât pierde harul sfinţitor al vieţii şi se scufundă în vidul neascultării şi despărţirii lui de Dumnezeu. Când voinţa omului nu mai urmează voinţei lui Dumnezeu, el se îndatorează, fiindcă pierde binecuvântarea conlucrării şi comuniunii cu Dumnezeu. Când iubirea omului se leagă în mod pătimaş de lucrurile limitate şi trecătoare, el se

desparte de Dumnezeu Cel nemărginit şi veşnic, îndatorându-se Lui pentru că n-a răspuns chemării Sale de-a participa la viaţa cerească nelimitată şi veşnică. Din acest motiv, nimeni dintre oamenii păcătoşi nu se poate mântui (dobândi viaţa veşnică), dacă nu i se iartă păcatele sau greşelile, pentru a reface astfel legătura sa cu Dumnezeu izvorul vieţii veşnice .

Să fim asemenea lui Dumnezeu Cel iertător şi drept

Din Evanghelia de astăzi înţelegem că Dumnezeu este în acelaşi timp milostiv şi drept. Când ne pocăim şi cerem să ne ierte păcatele, El este bun, milostiv şi iertător. Când noi însă nesocotim bunătatea Lui, şi în mod viclean şi egoist doar profităm de ea, dar la rândul nostru nu arătăm bunătate faţă de semenii noştri, adică nesocotim iertarea Lui şi nu o facem roditoare faţă de oameni, atunci Dumnezeu ne arată dreptatea Sa spre îndreptarea noastră şi a celor asemenea nouă. Deci, Dumnezeu este milostiv, dar şi drept, iertător, dar şi îndreptător, în înţelesul că nu trece cu vederea păcatul, ci cheamă la pocăinţa spre îndreptare. Astfel, Dumnezeu Cel milostiv şi iertător îl responsabilizează pe omul nemilostiv şi neiertător, aducându-i aminte cât de mult pierde spiritual dacă nu este şi el iertător asemenea lui Dumnezeu. Toţi oamenii sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar la asemănarea cu Dumnezeu ajung numai cei ce trăiesc în comuniune cu El şi împlinesc voia Lui, adică numai sfinţii. Prin urmare, omul care nu iartă altora greşelile lor nu poate dobândi sfinţenia care vine de la Dumnezeu. Atât de mult ne asemănăm cu Dumnezeu câtă iubire sfântă, milostivă adunăm în sufletul nostru, prin pocăinţă şi iertare, prin rugăciune şi prin fapte bune. Oamenii sfinţi sunt milostivi ca Dumnezeu Cel milostiv, sunt iertători ca Dumnezeu Cel iertător, însă ei sunt şi drepţi sau îndreptători ai altora, precum şi Dumnezeu este drept şi îndreptător al celor ce rătăcesc sau greşesc, cu voie sau fără voie.

Evanghelia ne mai învaţă că iubirea milostivă a lui Dumnezeu precedă dreptatea Lui. Mai întâi, din iubire milostivă, El iartă pe cei păcătoşi, însă ceartă pe cei ce nesocotesc iubirea Lui iertătoare şi n-o arată semenilor prin iertare şi fapte bune.

Biserica a primit de la Hristos Însuşi porunca iertării greşelilor oamenilor

Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care L-au răstignit, zicând: 'Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac' (Luca 23, 34).

De aceea, mai ales în timpul perioadelor de post, când unim mai mult rugăciunea cu pocăinţa şi postul, Biserica ne îndeamnă să iertăm semenilor noştri toate greşelile lor ca să simţim mai mult cum sufletul nostru se eliberează sau înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi ale mândriei.

Uneori iertarea greşelilor semenilor noştri cere luptă cu noi înşine, răstignire a mâniei şi a dorinţei noastre de răzbunare

Iertarea acordată semenilor nu este totdeauna o lucrare uşoară, deşi, teoretic, mulţi oameni ştiu că dacă eşti creştin adevărat trebuie să ierţi altora greşelile lor. Sunt însă unele situaţii dificile în care iertarea sinceră nu se realizează pur şi simplu printr-o decizie voluntaristă, formală, exterioară. Sunt oameni care au suferit mult din cauza semenilor lor, iar pentru a le ierta acestora greşelile lor, în mod sincer, total şi definitiv, adică 'din toată inima', ei au nevoie de o schimbare interioară. Cu alte cuvinte, iertarea cere o luptă interioară, o răstignire a dorinţei egoiste de răzbunare, a tentaţiei de a răspunde la răutate cu răutate. Însă Sfânta Evanghelie ne cheamă să nu răspundem la răutate cu răutate, ci să lăsăm răzbunarea pe seama lui Dumnezeu. El sigur ceartă şi pedepseşte cu dreptate, fiind Judecătorul şi Mântuitorul lumii, al viilor şi al morţilor.

Deci, o iertare sinceră, totală, nu una de felul 'te iert, dar nu te uit', se poate oferi altora numai dacă Îi cerem lui Dumnezeu harul Său care ne ajută să iertăm din toată inima greşelile altora. În acest sens, cerem Mântuitorului Iisus Hristos, Care a iertat pe vrăjmaşii Lui, ca iubirea Lui să locuiască în inimile noastre. Pildă de urmat în această privinţă ne sunt Sfinţii martiri sau mucenici, care au fost dăruiţi de Dumnezeu cu harul sau virtutea de a ierta pe cei care îi chinuiau şi-i duceau la moarte, aşa cum au făcut arhidiaconul Ştefan, cel dintâi dintre mucenici, dar şi mulţi alţii. Din Vieţile sfinţilor martiri se vede că aceştia simţeau în sufletul lor o putere deosebită în timpul suferinţelor, o putere a prezenţei iubirii jertfelnice şi iertătoare a lui Hristos. De aceea, ei nu au răspuns la răutate cu răutate şi la ură cu ură, ci au biruit ura ca rod al păcatului prin sfinţenia iertării ca rod al prezenţei harului lui Dumnezeu în om. Sfinţii mucenici sunt numiţi Buni Biruitori mucenici, tocmai pentru că ei au biruit duhul lumesc al urii, al răzbunării şi al răutăţii, după ce au primit în sufletul lor iubire milostivă din iubirea lui Hristos Cel milostiv şi iertător.

Iertare divină şi responsabilizare umană

Prin urmare, când nu putem ierta semenilor noştri greşelile lor, trebuie, mai întâi, să ne rugăm pentru ei, deoarece foarte adesea vrajba între oameni vine şi din lucrarea diavolului care tulbură sufletul oamenilor. 'O diábolos' în limba greacă înseamnă cel ce dezbină, cel ce desparte, cel ce asupreşte şi tulbură

viaţa oamenilor şi relaţiile dintre ei. Adesea, el învrăjbeşte membrii familiei, vecinii şi prietenii şi îi împiedică să facă împreună o lucrare folositoare. Înţelegem, aşadar, că iertarea sinceră a greşelilor altora presupune o modelare a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens, trebuie să ne rugăm ca Hristos Domnul prin harul Duhului Sfânt să ne curăţească de toată întinăciunea şi de toată răutatea. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi. Dacă uneori, printr-o pedagogie divină, se întâmplă chiar să săvârşim şi noi tocmai păcatele pentru care am judecat pe alţii, trebuie să înţelegem din aceasta că e mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu pentru semenii noştri ca să se ridice din păcate, decât să-i judecăm considerându-ne superiori lor, adică fără greşeli.

În concluzie, putem constata că Evanghelia acestei duminici este una a iertării, dar şi una a responsabilizării, o Evanghelie a milostivirii, dar şi a dreptăţii, o Evanghelie în care Dumnezeu, deşi este milostiv şi îndelung răbdător, totuşi nu trece cu vederea nerecunoştinţa noastră pentru iertarea primită de la El, adică nu este nepăsător când vede insensibilitatea noastră faţă de iubirea Lui milostivă şi iertătoare. De ce? Pentru că El nu voieşte ca iubirea Lui să se oprească la noi, ci doreşte ca iubirea Lui să ajungă prin noi la alţii, ca noi să devenim asemenea lui Dumnezeu Cel milostiv şi iertător . Evanghelia ne îndeamnă, aşadar, să înmulţim binele, nu să-l limităm. Iar făcând aceasta, creştem duhovniceşte şi ne sfinţim, adică devenim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu, întrucât iubirea Lui milostivă se arată altora prin noi, când iertăm şi noi altora greşelile lor.

Să ne gândim mereu că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea greşelilor semenilor noştri de către noi. Dumnezeu voieşte ca noi să fim milostivi, să fim răbdători şi iertători, iar când iubirea milostivă şi iertătoare devine lumina vieţii noastre, atunci se schimbă în bine şi relaţiile între oameni. Astfel se opreşte violenţa, se stinge ura, se înlocuieşte răutatea cu bunătatea şi se schimbă 'iadul' vieţii noastre în 'bucurie a raiului', prin luminarea minţii şi a inimii noastre încă din viaţa aceasta pământească.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ierta greşelile semenilor noştri, gândindu-ne cât de mari sunt greşelile noastre pe care ni le iartă El, în timp ce noi nu suntem în stare să iertăm nici greşelile mici ale semenilor noştri. Având lumina Evangheliei de azi adunată în sufletele noastre, să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl zicând: 'şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean' (Matei 6, 12-13). Amin!

Savatie Baştovoi - Iertarea – începutul iubirii

Fragment din conferinţa părintelui Savatie Baştovoi, “A iubi înseamnă a ierta“, ţinută în decembrie 2005 la Cluj-Napoca şi inclusă în cartea cu acelaşi titlu.

Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc nici un om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în

strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obişnuiţi înţeleg dragostea în multe feluri. “Mă iubeşte pentru că m-a aşteptat, m-a aşteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă…” şi aşa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuşi, nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că şi darurile se oferă de multe ori şi cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a-l avea de partea noastră pe cineva pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puţin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit nişte cărţi despre duhovnicie, care avem un duhovnic, ştim că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exerciţiu prin care noi ne educăm mintea, ne educăm voinţa, ne educăm inima. Şi atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii: „Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu se înalţă, dragostea nu caută ale sale…” Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubeşte.

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obişnuită să gândească astfel. “Dragostea nu caută ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la peşte. Pe care din aceştia trebuie să-l urmez şi să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorinţele celor din jurul nostru, ne vorbeşte de o dispoziţie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalţi, de a şti că, dacă este să alegi între aproapele tău şi tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

M-am gândit că până la urmă şi la urmă, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii încearcă să fie milostivi, pentru a dobândi dragostea, alţii încearcă să-i asculte pe toţi, pentru a-şi cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru că cel care îşi împarte averea săracilor, într-o zi rămâne fără de avere şi felul în care înţelegea el dragostea până atunci iată că nu mai poate fi

lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o dată, vede că nu-şi mai poate folosi [nu mai poate aduce folos] şi iubi aproapele. Cel care ascultă pe toţi şi le

slujeşte, într-o zi vede că dorinţele şi apucăturile oamenilor sunt atât de diferite, încât ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele său, să intre în nenumărate păcate şi încurcături cărora nu le mai poate face faţă. Şi atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu?

Cum? Mergând la esenţă. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea că înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: “Îndepărtează-te de la rău şi fă binele” (Ps.33) Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Şi care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deşartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne înveţe? – toată răutatea care se săvârşeşte cu gândul şi cu dorinţa. Şi începutul a toate este iertarea.

“Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveţi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaşii noştri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat maşina, nu cei care vin cu săbii asupra ţării noastre. Vrăjmaşii noştri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem.

Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: “Lasă-mă, că m-am săturat de el“. Aici trebuie să începem lucrarea dragostei Cum? Iartă! “Nu pot să-l iert, pentru că este mândru“. Păi dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea…

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în Rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu aceeaşi dragoste.

Să iertăm, pentru că nu este cu neputinţă. Nu este cu neputinţă să iertăm pe acest om păcătos din faţa noastră. Pentru că Însuşi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl

judecă Dumnezeu pe el? Şi cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeţi că pe verişorul meu, care a făcut aşa şi aşa, poate Dumnezeu să-l ierte?” Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu şi iertării pe care ne-o dăruieşte? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem … nimic nu suntem. Suntem… pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa şi prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii ne-a dat această putere şi această bucurie: de a ierta pe cel din faţa ta.

Voieşti să faci un bine lumii… Când eram mic, mă gândeam că voi creşte mare şi voi face un bine lumii. Voi scrie nişte cărţi sau voi picta nişte tablouri, pentru că am auzit că se vând la licitaţii cu milioane de dolari… Şi stăteam eu, în sătucul meu, acolo, la şcoala de pictură din provincie şi exersam şi gândeam că voi face pictura, voi face nişte tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitaţie, voi face o casă de copii şi voi da bani la toţi săracii care vor veni la mine. Asta era planul meu cum voi ajuta eu lumea. Eu nu ştiam că este Dumnezeu. Acum Dumnezeu, în negrăita Sa dragoste, mi-a dat această posibilitate ca să ajut lumea, nu cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta păcatele. De a spune: “Domnul Dumnezeu să te ierte şi să te miluiască“. Şi acest dar este dat nouă tuturor, nu ca o taină a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru că însuşi Hristos ne-a repetat-o obsedant în predica Sa: “Iertaţi şi vi se va ierta. Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Iată că iertarea de la Dumnezeu noi o primim în măsura în care noi înşine dăruim iertare.

Ca să înţelegem şi mai adânc această relaţie şi condiţie a mântuirii noastre, Mântuitorul ne-a dat pilda celor doi datornici în care cineva care avea o datorie foarte mare a fost chemat de mai-marele său şi ameninţat că i se vor lua nevasta şi copiii şi vor fi vânduţi, iar el va fi aruncat în temniţă, până va

plăti datoria. Acest datornic, căzând în genunchi, s-a rugat şi a cerut îndurare şi a primit-o. Dar plecând el cu bucurie că a scăpat de atâta durere şi necaz,

de durerea despărţirii de nevastă şi de copii, de suferinţa temniţei, a întâlnit pe cale pe unul din tovarăşii săi. Şi iată că, de îndată ce l-a văzut, i-a trecut bucuria, a uitat binele şi şi-a adus aminte că acest tovarăş are la el o datorie, o datorie neînsemnată pe lângă datoria pe care el o avea la stăpânul său, şi îndată l-a apucat de piept şi-i cerea să-i dea datoria. (…) Stăpânul, înfuriindu-se, l-a chemat pe acel datornic, i-a pus înapoi toate datoriile lui şi l-a închis în temniţă zicându-i: „Dacă eu ţi-am iertat toată datoria ta atât de mare, n-ai putut şi tu să ierţi aproapelui tău datoria neînsemnată pe care ţi-o datora?“. Prin această pildă, Mântuitorul ne arată starea noastră în această lume, că toată relaţia noastră cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a ierta.

Putem ierta şi când trăim într-o adunare, într-o obşte, dar putem ierta şi dintr-un loc însingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura şi mânia şi găsi pricini de nemulţumire în adunare, în convieţuire cu oamenii, dar putem păstra aceeaşi răutate şi nemulţumire şi într-un loc însingurat. Aşa că, puterea de a ierta este un rod al experienţei îndelungate prin care noi încercăm să ne apropiem de Dumnezeu şi de esenţa Evangheliei. De aceea mi se pare că cel mai scurt drum, cea mai simplă şi mai esenţializată cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne greşesc. Nu adunând bani pentru ca să-i dai văduvelor şi orfanilor, pentru că acesta este un lucru greu şi anevoios şi s-ar putea nici să nu ajungi vreodată să-i ai. Nu este nevoie neapărată nevoie să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorinţa cuiva, dar să ierţi poţi. Mi ales, ştiind că în schimbul acestei iertări primeşti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieţii tale. Dar mai presus de aceasta, ştiind că prin puterea de a ierta te asemeni cu Dumnezeu.

Cum să ierţi un om rău? Cum să ierţi un om care te necăjeşte?

Aducându-ţi aminte de Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducându-ţi aminte că şi tu ai nenumărate datorii. Aducându-ţi aminte de oamenii dragi ţie, de felul în care te porţi cu ei.

Cu toate că vedem copii care-şi urăsc părinţii, părinţi care-şi urăsc copiii şi aşa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!

Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încetul cu încetul de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulţi bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă şi aşa mai departe. Toate acestea vin din alipirea

noastră de cele materiale, de cele pământeşti şi trecătoare. În măsura în care ne desprindem de ele şi ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viaţa veşnică, ştiind că toate sunt deşertăciune, iertăm uşor. Ştim că „deşertăciune este tot omul” şi „în deşert se tulbură tot pământeanul“, cum ne spune prorocul David.

Aşa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deşi sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeşte prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi şi către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că aşa făcând vom şti să descoperim în ceilalţi chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Şi dacă Dumnezeu a murit pentru noi “pe când noi încă eram păcătoşi“, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta şi îndrăzneală necesară pentru rugăciune şi pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu şi răspunsul cererii noastre.

Părintele Selafiil, duhovnicul nostru de la Noul Neamţ, repeta obsedant aceste cuvinte simple ale Evangheliei, cuvinte pe care le-a repetat Mântuitorul şi mai ales Sfântul Evanghelist Ioan în Epistolele sale, în Evanghelia sa. Toată nevoinţa părintelui Selafiil o concentra aici: „Iartă, ca şi Dumnezeu să te ierte. Când ajungi seara, spune: doamne, iartă-mi tot ce am greşit eu azi cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul ca un om, iartă pe toţi părinţii şi fraţii şi mă iartă şi pe mine păcătosul. Uită-te în inima ta şi dacă vezi că ai vreo mânie asupra cuiva, iartă, ca să nu te culci mânios. Şi dacă ai iertat, poţi să-i spui Domnului: acuma şi Tu iartă-mă, pentru că eu i-am iertat, că Tu ai zis”. Şi cu acest târg sfânt şi copilăros, zice, dă-ţi sufletul în mâna lui Dumnezeu şi dacă mori în noaptea aceea, Dumnezeu te ia la Dânsul. (…)

- Ce să facem dacă vrem să iertăm, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a făcut respectivul om?

Este luptă, nu putem ierta de la început. Dar dacă avem această lucrare, Dumnezeu prin harul Său ne ajută. Vedem cât de greu este să ierţi, pentru că este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodată pot spune: “Ei mare lucru să te mântuieşti aşa, la urma spun şi eu iacă, i-am iertat şi mă mântuiesc“. Dar cei care au această nevoinţă ştiu cât de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atât de simplu ce ne spunea Părintele Selafiil: “Înainte de somn iartă pe toţi şi spune: Doamne eu i-am iertat, şi Tu să mă ierţi. Şi Dumnezeu te mântuieşte!“.

Aceasta este o lucrare permanentă. Iară şi iară căutăm motive pentru care să-l îndreptăţim pe cel din faţa noastră: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educaţie altcumva decât a mea, nu l-am înţeles eu corect, am fost eu obosit şi tulburat… Să luăm vina asupra noastră. Acesta este un exerciţiu duhovnicesc prin care ne desăvârşim.

Aşa ca să nu ne tulburăm, că nimeni nu poate ierta dintr-o dată, pentru că dacă ar fi aşa uşor, n-ar mai sta această poruncă în mijlocul Evangheliei, n-ar mai făgădui Dumnezeu Împărăţia pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de uşor. Este osteneală. Dar prin exerciţiu, dacă tot timpul vom căuta aceasta, vom reuşi.

Iubirea, spune Sfântul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Să ne obişnuim să gândim frumos, să ne obişnuim să alungăm gândurile rele, să nu le credem. Şi atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevăraţi, pentru că El a zis: “Intru aceasta vor vedea oamenii că sunteţi ucenicii ai Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.” Aşa că, prin osteneală, prin eforturi lăuntrice, ajungem la această măsură.