Morala creştină ca formă de principiism etic

Nu există un singur mod de a înţelege teoria etică. Bernard Williams, bunăoară, consideră

că „o teorie etică e o explicaţie teoretică a ce anume sunt gândirea şi practica etice, explicaţie care fie

implică un test general al corectitudinii opiniilor şi principiilor etice de bază, fie, dimpotrivă, implică

faptul că nu poate exista un asemenea test”.1 Mai precis, o teorie etică pare a fi o structură conceptuală de

un fel sau altul (organizată ipotetico-deductiv, după modelul structuralist ori după cel paradigmatic,

kuhnian), ce creează, clarifică şi sistematizează principalele concepte, modele şi metafore ce guvernează

experienţa noastră morală cu scopul de a explica această experienţă, fiind bazată (sau nu) pe unul sau mai

multe principii justificate care sunt sursa regulilor morale uzuale şi care funcţionează ca un test sau ajută

la formularea unor strategii deliberative de evaluare morală. Teoria etică a lui Aristotel nu se bazează pe

principii şi nu propune un test; teoriile lui Kant, Mill sau Hare se bazează pe un principiu „demonstrat” –

în mod a priori sau nu – care furnizează totodată o procedură de decizie deliberativă; teoria lui Ross se

bazează pe mai multe principii justificate prin acceptarea unor presupoziţii meta-etice intuiţioniste. De ce

nu e şi „principiismul” lui Beauchamp şi Childress o „teorie”, ci doar o „reflecţie şi o construcţie

morală”? Pentru că cele patru principii ale sale nu sunt justificate teoretic, ci adoptate prin convenţie spre

a servi în mod pragmatic drept ghid şi pentru că scopul construcţiei nu e unul explicativ, ci unul strict

practic (a furniza un cadru convenabil pentru evaluarea morală în bioetică). Teoriile etice ale filosofilor

au o fundamentare raţională, cele ale teologilor una dogmatică. Din această perspectivă, etica creştină

poate fi considerată o teorie etică de tip teologic. Să intrăm în câteva detalii.2

Morala creştină ne oferă o teorie etică pluralistă, de tipul poruncii divine, fundamentată

dogmatic. „Dogmatica este rădăcina moralei” – ne spune moralistul creştin - căci „dogmatica” se ocupă

cu învăţăturile despre Dumnezeu şi faptele sale, iar „morala” cu învăţăturile revelate după care creştinul

trebuie să se conducă în viaţă. Baza moralei creştine e Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (p. 17). „În

morala creştină principiile şi învăţăturile morale se înfăţişează ca porunci ale lui Dumnezeu pe care

creştinul trebuie să le urmeze în mod necondiţionat pentru desăvârşirea sa morală” (p. 16). Scopul ultim

al vieţii morale este desăvârşirea morală a omului, „asemănarea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, fericirea sa

veşnică” (p. 16). Pe scurt, principiile moralei creştin-ortodoxe sunt revelate, deci fundamentate direct pe

autoritatea divină, prin urmare absolute şi scutite de orice greşeală. Rigorismul etic creştin e absolut.

Binele ultim e „expresia voinţei divine descoperite în legile morale” (p. 15). Impunerea regulilor morale

se face prin mecanismul instituţionalizat al iubirii (şi fricii) de Dumnezeu, al credinţei în judecata de

apoi, atunci când fiecare muritor va da seama pentru faptele sale.

1 B. Williams, Ethics and the Limits of Philosophy, Fontana Press, London, 1985, p. 72.2 Voi urmări aici textul unui manual de morală creştină ortodoxă, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Morala creştină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985. (Trimiterile la această lucrare se vor face prin indicarea paginilor în corpul textului.)

1

În această viziune, pentru teologul moral „moralmente corect” înseamnă „poruncit de

Dumnezeu”. Aceasta ridică dintr-o dată o problemă: apare aici o versiune a aşa-zisei „erori naturaliste”.

Dacă teologul afirmă „Ceea ce este poruncit de Dumnezeu este moralmente corect” el rosteşte de fapt o

tautologie lipsită de conţinut factual: „Ceea ce e poruncit de Dumnezeu e poruncit de Dumnezeu”. Or, el

a vrut să spună probabil mai mult decât atât, a vrut să spună că e adevărat faptul că legile poruncite de

Dumnezeu sunt morale.

Dar se poate pune acum întrebarea: Legile poruncite de Dumnezeu sunt morale pentru că le-a

poruncit Dumnezeu sau Dumnezeu le-a poruncit pentru că sunt morale? La această întrebare teologul

nostru răspunde în prima variantă (antrenând suspiciunea de arbitrar: de ce nu a poruncit altceva?3), pe

când Kant şi Mill aleg a doua variantă: Dumnezeu funcţionează ca un fel de „observator ideal”, de care

tindem să ne apropiem asimptotic şi al cărui principiu de judecare morală trebuie să-l demonstrăm

raţional, independent de dogme. Dacă Dumnezeu ne porunceşte să nu minţim pentru că aceasta e corect,

atunci înseamnă că există un standard al corectitudinii independent de voinţa lui Dumnezeu şi căruia

aceasta i se supune (la fel ca şi noi). Pentru teologul creştin, în schimb, „voinţa lui Dumnezeu este cel

mai înalt principiu al moralităţii”, legea morală naturală fiind sădită, „înnăscută în om” şi avînd „o

evidenţă de netăgătuit”; căci „pentru oricine este evident că binele trebuie făcut şi răul evitat” (acesta e

principiul natural al moralei creştine) (p. 29). Filosofii nu au pregetat să identifice dificultăţi în

fundamentarea moralei creştine.4 Dar oricâte dificultăţi ar putea descoperi ei, acestea nu sunt cu nimic

mai mari decât dificultăţile întâmpinate în fundamentarea eticilor filosofice, raţionale: kantianismul pe

epistemologia a apriori a Criticilor, utilitarismul pe psihologia empirică de tip asociaţionist iar teoria

datoriilor prima facie pe ontologia şi gnoseologia intuiţioniste.

Legile morale derivă din „legea veşnică”, din planul teleologic etern al lui Dumnezeu, valabil atât

pentru creaturile raţionale cât şi pentru cele iraţionale (fizice). Ea este sădită în om, privit ca voinţă liberă,

fiind universală, neschimbătoare şi fără excepţie. „Fă binele şi evită răul”5 – aceasta e legea morală

naturală de bază, mai degrabă o formă generală a oricăror legi concrete, pozitive, promulgate în timp de

către autoritatea îndreptăţită – fie aceasta Dumnezeu („legea pozitivă dumnezeiască”) sau om („legea

pozitivă omenească”). Legea pozitivă dumnezeiască se împarte în legea Vechiului Testament („cele zece

porunci”) şi legea Noului Testament („Fericirile”. „sfaturile evanghelice”, exemplele şi parabolele).

Legea omenească e dată de Biserică (legea bisericească) sau de stat (legea civilă). În concepţia creştină,

ambele îşi au originea în Dumnezeu.

Cred că am putea interpreta etica creştină drept o specie de teorie a „moralităţii comune”. Ea

pune la baza evaluării morale mai multe principii şi exemple paradigmatice împărtăşite de comunitatea

creştinilor, orice comportament sau nouă regulă trebuind să fie consistentă cu aceste standarde prime.

3 „Căci, de ce l-am preamări pe Dumnezeu pentru ce a făcut, de vreme ce el ar fi fost la fel de demn de laudă şi dacă ar fi făcut contrariul?” – se întreba Leibniz.4 Vezi J. Rachels, Introducere în etică, Editura Punct, Bucureşti, 2000, cap. 4.5 Pentru critica făcută de Kant acestui principiu, vezi I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor (Comentariu de V. Mureşan), Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 268.

2

Dacă facem abstracţie de chestiunile de fundamentare teologică (inexistente pentru majoritatea

credincioşilor) putem privi morala creştină ca pe un cadru de evaluare morală asemănător cu acela

furnizat de principiismul bio-etic, dar valabil pentru societate în ansamblul ei. Poruncile şi pildele din

Evanghelii pot fi privite ca elementele de bază ale „moralităţii comune creştine”, acceptate prin tradiţie,

adică tocmai acea „mulţime de norme pe care le împărtăşesc toate persoanele serioase moral” de care ne

vorbeşte principiismul, norme care leagă între ele „toate persoanele în toate locurile” şi funcţionează ca

„ghizi” ai moralei personale şi sociale.6 Aceste principii de bază (cele zece porunci etc.) sunt apoi

minuţios „specificate” sub forma unei mulţimi de reguli sau legi pozitive, de obligaţii, drepturi şi virtuţi

care acoperă întreg câmpul vieţii sociale. Enormul avantaj comparativ al principiismului creştin-ortodox

constă în faptul că acest cadru de evaluare morală e impus instituţional prin sancţiuni puternice, interne şi

externe, (ceea ce nu se întâmplă cu eticile filosofice), e extrem de simplu şi de aceea are o enormă arie de

recunoaştere (ceea ce iarăşi nu se întâmplă cu eticile filosofice). Dezavantajele majore rezidă în

caracterul dogmatic (deci aproape imposibil de schimbat, rebarbativ la orice progres moral) şi, ca o

consecinţă, în caracterul său anacronic (în bună măsură demodat, riscând din această cauză, de multe ori,

evaluări forţate, chiar eronate, sau inexistenţa unor reguli de evaluare pentru fapte noi). Dar marile lui

avantaje explică de ce, în toate societăţile contemporane, chiar şi în cele mai laicizate, se consideră că

expertul moral ce merită să fie invitat în dezbaterile publice este preotul sau teologul, nu filosoful

moralei. Nu putem trece cu vederea, desigur, experienţa diferită a acestor doi protagonişti: în timp ce

experienţa utilizării moralei practice religioase în evaluări concrete şi în dezbateri publice e milenară, cea

a „eticii aplicate” de factură filosofică are doar câteva decenii (iar în România cel mult un deceniu).

Să urmărim principiile şi regulile cadrului de evaluare oferit de morala creştină. Mai întâi, sunt

cele zece porunci ale Vechiului Testament, care trebuie însă interpretate în spiritul Noului Testament, ce

unifică şi desăvârşeşte poruncile Decalogului, abia el furnizând Legea universală şi veşnică, în timp ce

Legea Vechiului Testament a fost o lege cu caracter particular şi temporar, valabilă doar pentru poporul

evreu (p. 59). Totuşi, Decalogul rămâne „piatra de temeile a întregii învăţături morale” (p. 34).

1) Trebuie să-l cinsteşti doar pe Dumnezeu, atât înlăuntrul tău cât şi în afară.

2) E interzisă închinarea la orice idoli.

3) E interzisă orice hulire a numelui lui Dumnezeu.

4) Trebuie să cinsteşti o zi de odihnă pe săptămână şi să-ţi cultivi credinţa.

5) Trebuie să-ţi cinsteşti părinţii biologici şi spirituali.

6) Să nu ucizi (interdicţia omorului, sinuciderii, avortului, uciderii sufleteşti).

7) Să nu fii desfrânat (interdicţia legăturii trupeşti dintre bărbat şi femeie în afara căsătoriei,

interdicţia preacurviei, gândurilor şi imaginilor lubrice etc.)

8) Să nu furi (dreptul de proprietate personală, datoria restituţiei etc.)

6 Cf. Tom L. Beauchamp, James F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, Fifth Edition, Oxford University Press, 2001, p. 3.

3

9) Să nu minţi.

10) Interdicţia însuşirii bunurilor aproapelui tău (înfrânarea poftelor).

Nu mai puţin importante sunt legile Noului Testament, cele nouă sentinţe numite „fericiri”, rostite

de Isus pe munte şi asemănate adesea cu poruncile Decalogului:

1) E moral să fii smerit, umil, oricine ai fi, şi să urmăreşti desăvârşirea morală.

2) E moral să fii conştient de limitele şi păcatele tale, să le deplângi şi să te perfecţionezi moral.

3) E moral să fii blând, cumpănit, respectuos, înţelegător.

4) E moral să fii înestat de dreptate.

5) E moral să fii milostiv, să-ţi ajuţi aproapele.

6) E moral să ai o inimă curată, să aspiri la puritatea divină.

7) E moral să fii făcător de pace, cu Dumnezeu prin pocăinţă, cu sufletul propriu şi cu semenii.

8) E moral să lupţi pentru dreptate şi viaţă virtuoasă.

9) E moral se te sacrifici pentru credinţă şi Biserică.

Am putea spune că acestea sunt principiile de bază ale moralei practice creştine. Pe acestea se

întemeiază, apoi, aşa-numita „lege omenească”, dată de Biserică sau de stat. Prima cuprinde „canoanele

bisericeşti” (reguli de disciplină bisericească adoptate de sionadele ecumenice sau de Părinţii Bisericii) şi

„poruncile bisericeşti” (nouă reguli pentru desăvârşirea morală a credincioşilor, cum ar fi mărturisirea

păcatelor, respectarea feţelor bisericeşti, să nu facem nuntă în zilele oprite de Biserică etc.). „Legea

civilă” reprezintă normele de drept promulgate de instituţiile statului şi care trebuie să aibă la rându-le o

întemeiere morală.

O enormă paletă de reguli speciale e dedusă din acest fundament, în concordanţă cu principiile şi

regulile de bază, despre cele mai importante sfere ale vieţii umane: datoriile către trup, datoriile către

suflet, datoriile faţă de semeni, datoriile dreptăţii, reguli de morala familiei, de morală a proprietăţii,

datoriile faţă de autorităţile de stat, morala războiului şi păcii, datoriile faţă de animale şi mediu etc.

Acestea sunt regulile particulare a ceea ce am putea numi morala creştină empirică. Se adaugă la acestea

ample discuţii cu privire la virtuţi şi la tehnicile de formare a lor. De asemenea, numeroasele pilde

reprezintă exemple paradigmatice de fapte morale creştineşti ce pot constitui baza unor procese de

avaluare analogică uzând de metoda cazuisticii morale. Toate aceste repere de judecată sunt suficient de

ambigue pentru a permite replieri, adaptări şi dezvoltări (ceea ce nu e neapărat un merit) şi sunt însoţite

de sfaturi şi exemple de bună judecare. Spre deosebire de etica lui Mill (care nu are un portofoliu de

reguli deduse din principiul utilităţii, apt să ofere omului de rând suport în judecata cotidiană), etica

creştină tocmai în aceasta excelează: o formidabilă bogăţie de repere normative simple de judecată

morală. Kant s-a străduit oarecum să deducă din principiul său un număr de datorii a priori foarte

generale, dar a ignorat aproape total etica empirică, etica aplicată. La fel Ross. Hare a oferit mai multe

4

exemple de aplicare a procedurii sale binivelare, dar nu şi un repertoriu de reguli simple, uşor de urmat.

Principiismul lui Beauchamp, adaptat zonei restrânse a bioeticii, tocmai asemenea reguli oferă şi prin

aceasta se aseamănă cu morala creştină: o adevărată cultură normativ-morală a domeniului bio-medical,

ca ghid accesibil pentru personalul care lucrează în acest domeniu.

O altă deosebire majoră există între cadrul de evaluare oferit de morala creştină şi cel al

principiismului bio-etic: mulţimea persoanelor pricepute în utilizarea acestor cadre de evaluare diferă.

Căci cei pricepuţi (de fapt, pricepuţi mai mult sau mai puţin) la aplicarea cadrului de evaluare creştin sunt

legiune; în schimb, cei specializaţi în aplicarea testului lui Hare sunt câţiva, la fel cum puţini sunt cei

familiarizaţi cu aplicarea principiilor eticii bio-medicale. De aici, între altele, derivă diferenţa de prestigiu

social între preoţi şi filosofi în chestiuni de evaluare morală.

În schimb, teoriile filosofice şi procedurile de evaluare oferite de ele sunt incomparabil mai

sofisticate conceptual şi metodologic, mai adaptate obiectului de evaluat (câmpul diferitelor profesii sau

cazuri de activităţi sociale tipice), mai moderne în ce priveşte modul de judecare, căci mai flexibile la

schimbările morale sau la adaptarea judecăţii la contexte specifice. Rigiditatea şi anacronismul eticii

creştine o face, în ciuda percepţiei publicului larg, mai puţin aptă se servească nevoilor de evaluare

morală în contextul exigenţelor secolului al XXI-lea. Şi cu toate că are o aspiraţie declarat universalistă,

morala creştină e vădit „locală” (valabilă pentru comunităţile de creştini, e drept foarte răspândite, dar nu

pentru musulmani sau hinduşi). În schimb, eticile filosofice sunt mai apte să ofere criterii şi standarde

universale de evaluare în această epocă a mondializării şi a recunoaşterii drepturilor universale ale

omului.

5