GRIGORE BRÂNCUŞ

INTRODUCERE ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE

I Ediţia a II-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BRÂNCUŞ, GRIGORE Introducere în istoria limbii române ed. A II-a /Grigore Brâncuş Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

116 p., 20,5 cm Bibliogr. ISBN 973-725-224-1 general ISBN 973-725-219-5 vol.1

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Maria CERNEA Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSE Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 17.02.2005; Coli de tipar: 7,25 Format: 16/61x86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, nr. 313, sector 6, O.P. 83

Tel./Fax: 410.43.80; www.SpiruHaret.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

GRIGORE BRÂNCUŞ

INTRODUCERE

ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE

I Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI, 2005

7

CUVÂNT ÎNAINTE

Introducere în istoria limbii române este un curs pentru studenţii facultăţilor de filologie, conceput în acord cu cerinţele programei analitice în vigoare. Cuprinde două părţi, repartizate pe semestrele anului universitar. În prima parte, am prezentat problemele referitoare la originile limbii române şi la împrejurările externe care au contribuit la evoluţia limbii până în pragul perioadei primelor texte româneşti. Am adăugat aici capitolul de fonetică istorică, pe care l-am integrat, potrivit programei, în materia prevăzută pentru primul semestru al anului universitar.

Partea a doua a cărţii noastre, care va apărea într-un volum aparte, e consacrată gramaticii istorice – un ciclu de lecţii rezervat semestrului al doilea. Acest volum va cuprinde şi bibliografia completă a cărţii.

Această Introducere se întemeiază pe lucrările fundamentale de istorie a limbii române ale lingviştilor din trecut, precum şi pe cercetările unor domenii mai restrânse datorate lingviştilor din generaţia noastră. Orânduirea capitolelor corespunde perioadelor de evoluţie a limbii; modelul, constituit după Istoria limbii române a lui Al. Rosetti, se regăseşte, în parte, în manualul elaborat de Catedra de limba română a Facultăţii de Litere din Bucureşti (Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, coordonator: Florica Dimitrescu).

Expunerea noastră are caracterul unei sinteze; de aceea, am evitat detaliile inutile, ipotezele neverificate, explicaţiile superficiale, aglomerările de fapte. Am dat o extindere mai mare capitolului privind latina dunăreană din considerentul că în această primă perioadă a istoriei limbii apar, chiar şi numai sub forma unor tendinţe, cele mai multe dintre particularităţile românei. Am înglobat în acest capitol şi domeniul substratului traco-dac, pentru că acesta reprezintă, de fapt, o influenţă asupra latinei dunărene. Am prezentat,

8

pe scurt, problema formării dialectelor româneşti, ca o întregire a capitolului privitor la româna comună, adăugând aici şi câteva consideraţii în legătură cu perioada de început a dacoromânei, dintre secolele al XIII-lea – al XV-lea. Asupra raporturilor românei cu limbile vecine am stăruit mai puţin, pentru că acestea afectează numai vocabularul. La problema influenţelor inverse, ale românei asupra limbilor din jur, am renunţat din motivul că acestea nu privesc evoluţia propriu-zisă a limbii noastre. În capitolul de fonetică istorică am evitat cazurile izolate, luând în consideraţie, în mod special, legile importante care au guvernat dezvoltarea sistemului vocalic şi consonantic în trecerea de la latină la română.

Sperăm că cititorul acestei cărţi îşi va putea forma o imagine gene-rală asupra evoluţiei românei, de la origini până la primele documente scrise.

AUTORUL

5

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………………………………………… 7

Partea întâi

I. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE ……………………………… 9

1. Romanizarea Daciei. Consecinţe lingvistice …………………. 92. Continuitatea românească la nordul Dunării. Argumente lingvistice 133. Definiţia genealogică a limbii române ……………………….. 164. Latina vulgară ………………………………………………... 175. Latina dunăreană ……………………………………………... 19

A. Vocalismul ……………………………………………. 20B. Consonantismul ………………………………………. 22C. Morfologie şi sintaxă …………………………...…….. 25

a. Substantivul ……………………………………. 25b. Adjectivul ……………………………………… 27c. Pronumele ……………………………………… 27d. Verbul ………………………………………….. 28e. Adverbul ……………………………………….. 29f. Prepoziţia. Conjuncţia ………..………………… 29 Sintaxa ………………………………………….. 29

D. Lexicul (clasificări) ………….……………………….. 306. Substratul limbii române ……………………………………... 42

Fonetică …………………………………………... 46Morfologie şi sintaxă ……………………………... 47Lexic ……………………………………………… 48

II. ROMÂNA COMUNĂ …………………………………………. 52

A. Fonetică ………………………………………………. 54B. Gramatică ……………………………………………... 56C. Lexic ………………………………………………….. 60

6

III. ORIGINEA DIALECTELOR ROMÂNEŞTI ………………. 62

IV. LIMBA ROMÂNĂ ÎNTRE SECOLELE AL XIII-LEA ŞI AL XV-LEA …………………………………………………... 66

V. ROMÂNA ÎN CONTACT CU LIMBILE VECINE ………… 70

1. Influenţa slavă ………………………………………………... 702. Influenţa maghiară …………………………………………… 783. Influenţa turcă ………………………………………………... 794. Influenţa greacă ………………………………………………. 81

Partea a doua

I. FONETICĂ ISTORICĂ ……………………………………….. 85A. Schimbările fonetice ………………………………….. 85B. Accidentele fonetice ………………………………….. 88C. Accentul ………………………………………………. 92D. Vocalele noi: ă; î ……………………………………… 96E. Diftongii ……………..………………………………... 102F. Triftongii ……………………………………………… 105G. Evoluţia vocalelor neaccentuate ……………...………. 105H. Evoluţia vocalelor în poziţie nazală ………………….. 107I. Consonantismul ………………………………………... 108

9

PARTEA ÎNTÂI

I. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE

1. ROMANIZAREA DACIEI. CONSECINŢELE LINGVISTICE

În urma războaielor din Munţii Orăştiei (101-106), Dacia e cucerită

şi înglobată în Imperiu. Începe apoi un proces intens, dinamic şi rapid, de romanizare a noii provincii. Latina se impune în Dacia ca limbă oficială, folosită în armată, administraţie, comerţ. Indigenii sunt atraşi de formele superioare ale civilizaţiei şi culturii romane. Sunt aduşi în Dacia numeroşi colonişti „pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor” (Eutropius, sec. IV). Pentru toţi aceştia, care proveneau de pe tot cuprinsul împărăţiei romane (ex toto orbe Romano), latina era o lingua franca, adică un mijloc unic de comunicare, indispensabil unei populaţii constituite din etnii diferite. Cu acest statut de limbă unică, latina se impune şi populaţiei indigene din Dacia. Un factor important al romanizării a fost, evident, şi cel militar, pentru că diversitatea etnică a armatei romane impunea, în mod necesar, un mijloc unic de comunicare. Acest caracter şi-l păstrează latina şi în procesul romanizării dacilor.

Stăpânirea romană întemeiază în Dacia peste 40 de oraşe, ceea ce înseamnă că se produsese o colonizare masivă a noii provincii: Ulpia Traiana (= Sarmizegetusa), Apulum (= Alba Iulia), Potaissa (= Turda), Napoca (= Cluj), Dierna (= Orşova), Porolissum (= Moigrad, judeţul Sălaj), Comidava (= Râşnov), Drobeta, Daphne (= Olteniţa), Ampelum (= Zlatna), Sucidava (= Celei) etc. Urbanizarea provinciei devine o condiţie esenţială a romanizării. Satele, prin natura lor, sunt mai refractare la înnoirile aduse de cuceritori; de aceea, romanizarea se realizează mai greu în mediile rurale. Totuşi, romanii au întemeiat şi numeroase localităţi rurale pentru „dezvoltarea agriculturii”. Se fac drumuri (unele dintre ele leagă Dacia de provinciile vecine), se construiesc poduri şi apeducte, se intensifică exploatarea minelor de aur şi de sare, se dezvoltă comerţul (intern şi extern), se intensifică cultivarea pământului. Tineri băştinaşi sunt înrolaţi în armata romană. Au loc căsătorii între femei dace şi veterani (soldaţi lăsaţi la vatră după terminarea serviciului militar). Se

10

creează şcoli (s-au descoperit condeie – stili – de scris pe tăbliţe cerate), se construiesc temple, amfiteatre, terme, pieţe publice. Se poate spune că romanizarea Daciei a fost un proces de mare anvergură, care a determinat integrarea localnicilor în modul de viaţă, material şi spiritual, de tip roman. Consecinţa cea mai importantă a romanizării a fost însuşirea limbii latine de către populaţia autohtonă.

Stăpânirea romană în Dacia a durat 165 de ani, timp în aparenţă insuficient pentru desăvârşirea procesului complicat al romanizării. Sunt însă unele circumstanţe externe care au favorizat dinamica acestui proces. Dacia a fost printre ultimele provincii cucerite, prin urmare, romanii căpătaseră o mare experienţă privind organizarea colonizării noilor teritorii. În provinciile din sudul Dunării, Illyricum şi cele două Moesii, cucerite cu mult mai devreme, pulsa o intensă viaţă romană. În Scythia Minor (Dobrogea), romanizată înaintea cuceririi Daciei, erau câteva oraşe înfloritoare: Carsium (Hârşova), Dinogetia (Măcin), Troesmis, Capidava, Axiopolis. Prin urmare, centrele romanizate din sudul Dunării au fost un factor important de stimulare a romanizării la nordul fluviului.

Trebuie adăugat, de asemenea, că în Dacia pătrunseseră, cu mult înainte de cucerire, unele elemente care pregăteau procesul romanizării: negustori, meseriaşi, constructori, dezertori, misionari etc., toţi latinofoni. E posibil ca la curtea lui Decebal şi chiar a lui Burebista, cu două secole mai înainte, limba latină să fi fost cunoscută de către pătura conducătoare şi folosită în relaţiile diplomatice cu Imperiul Roman.

Impunerea limbii latine s-a petrecut în dauna limbii autohtone, a indigenilor, care, încetul cu încetul, şi-a restrâns întrebuinţarea, de la cadrul familial până la dispariţia totală. În toată această perioadă, populaţia autohtonă a Daciei devine bilingvă, adică utilizează atât latina cât şi traco-daca.

Foarte probabil că, în secolul al III-lea d.Hr., latina prevala în relaţiile dintre locuitorii provinciei, mai exact dintre localnici şi cuceritori, dovadă că, la 212, împăratul Caracalla dă celebrul edict Constitutio Antoniniana prin care toţi locuitorii liberi ai Daciei sunt consideraţi cetăţeni romani. Era o recunoaştere oficială că latina intrase definitiv în uzul lingvistic popular al dacilor. Ultimele ştiri privitoare la întrebuinţarea limbii autohtone datează din secolul al VI-lea.

Latina era nu numai limba unei mari civilizaţii, ci şi aceea a unei strălucite culturi scrise, ceea ce a contribuit enorm la impunerea ei în Dacia şi la uitarea, cu vremea, a idiomului local. Se cunosc aproape 3.000 de inscripţii în latină, descoperite în provincia de la nordul Dunării. Pe

11

lângă numele de persoane latine, se recunosc în inscripţii şi nume dacice, alături de altele – greceşti, germanice, orientale etc. – de unde concluzia că se făcuseră colonizări masive în teritoriul Daciei. Din câte ştim astăzi, autohtonii nu scriau, aveau, ca multe alte popoare vechi, o cultură orală. Refuzarea scrisului de către o populaţie atât de numeroasă cum erau traco-dacii, învecinaţi cu lumea greacă şi romană, are, foarte probabil, raţiuni religioase. În perioada romanizării însă, scrisul începe să fie folosit, o dată cu învăţământul elementar, şi de către dacii din mediul urban şi chiar din cel rural.

Părăsirea oficială a Daciei a fost ordonată de către împăratul Aurelian la a. 275. S-au retras, în linişte, în sudul Dunării, armata şi aparatul funcţionăresc, nu şi grosul populaţiei. Romanii menţin însă în continuare controlul asupra Dunării; oraşele Dierna, Drobeta, Sucidava, Daphne, de pe malul stâng, sunt tot sub stăpânirea romană. În sud se înfiinţează provinciile Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea, de unde concluzia că retragerea militară din Dacia a fost din timp organizată, mai cu seamă că şi populaţia tracă de la sudul fluviului fusese romanizată. Legăturile dintre cele două zone romane, de la nord şi sud de Dunăre, nu au fost întrerupte niciodată. Romanii au încercat să recucerească Dacia în secolul al IV-lea, sub Constantin cel Mare, şi în secolul al VI-lea, sub Iustinian. Constantin construieşte un pod peste Dunăre, la Sucidava, ceea ce înseamnă că la nord de fluviu exista o populaţie romanizată. Evacuarea militară şi administrativă a Daciei a fost determinată nu atât de atacurile goţilor (la 250, romanii sunt înfrânţi de goţi la Abrittus), cât mai ales de nevoile restaurării liniştii Imperiului, de fixarea unei frontiere mai sigure la Dunăre. Părăsirea militară a provinciei Dacia a permis pătrunderea în interiorul ei a aşa-numiţilor daci liberi (sau mărginaşi) şi a carpilor (tot din neamul dacilor), din nordul şi estul Daciei romane. Aceştia au fost asimilaţi, lingvistic, repede. S-ar putea spune că s-a produs a doua romanizare, dar în sens invers faţă de cea precedentă, adică populaţia nou-venită a fost asimilată în masa romanicilor. Dacii liberi îşi însuşesc, cu mijloace proprii de articulare, latina din Dacia, ajunsă într-un anumit stadiu de evoluţie.

După retragerea oficială de la 275, evenimentul cel mai important care priveşte lumea romanică din Dacia este răspândirea foarte repede a creştinismului. Noua religie cuprinde mai întâi centrele urbane; locuitorii satelor acceptă mai târziu creştinismul, dovadă că derivatul paganus (de la pagus „sat”) „locuitor al satului” a devenit în română păgân.

12

Prin edictul din 313, dat de Constantin cel Mare, creştinismul devine religie oficială în Imperiu. Terminologia fundamentală creştină este în română de origine latină: creştin, biserică, preot, Dumnezeu etc.; de aici, concluzia că religia creştină a fost difuzată atât la sudul, cât şi la nordul Dunării, în limba latină, prin urmare dacoromanii învăţaseră latineşte. Populaţia din Dacia va fi cunoscut noua religie şi înainte de edictul din 313, prin creştinii refugiaţi din sud din cauza persecuţiilor, prin soldaţii creştini din armata romană care proveneau din Orient. De la începutul secolului al IV-lea, ne parvine primul document creştin descoperit în Dacia, inscripţia de la Biertan (judeţul Sibiu): Ego Zenovius votum posui „Eu, Zenobius, am depus ofranda” (sau altă traducere posibilă: „Eu Zenobius am îndeplinit juruinţa”). Inscripţia e pe o tăbliţă de bronz, de care atârnă un disc în cadrul căruia se află monogramul lui Cristos.

La 341, gotul Wulfila apare ca episcop în câmpia Munteniei, ceea ce arată că existau deja comunităţi creştine, numite, probabil, popoare (din lat. populus). În Moesia şi în Scythia Minor, episcopiile, forme de organizare superioară a vieţii creştine, erau mai numeroase. Episcopul Wulfila traduce Biblia în gotică, în care s-au strecurat şi unele latinisme. În română însă, elemente gotice nu există (probabil, nasture).

La 375, năvălesc hunii, care împing pe goţi în sudul Dunării. Dacoromanii părăsesc oraşele şi se retrag mai cu seamă pe văile munţilor. Hunii, stabiliţi mai ales în Pannonia, nu au lăsat urme în limba română; de altfel, limba lor nici nu se cunoaşte (doar numele Attila). La mijlocul secolului al V-lea, hunii sunt înfrânţi de gepizi, un neam gotic, care şi-au creat un regat puternic în Banat şi Iugoslavia. La mijlocul secolului al VI-lea, gepizii sunt bătuţi de longobarzi şi de avari. Nici unii, nici alţii nu au influenţat în vreun fel româna, în plin proces de formare. Probabil, de la avari ar fi rămas în română cuvântul scrum, dacă nu cumva, mai degrabă, acesta e preluat din substratul dacic.

La începutul secolului al VI-lea, coboară în părţile noastre slavii, ca nomazi, care se sedentarizează la nordul Dunării. O bună parte dintre ei trec fluviul, în sud, unde se stabilesc definitiv. Cei rămaşi la nordul Dunării sunt asimilaţi în masa de români. Influenţa slavă, mai întâi orală, populară, începe prin secolul al IX-lea; mai târziu, aceasta se petrece pe cale cultă, oficială, în biserică şi administraţia publică. Simbioza româ-no-slavă în vechea Dacie este un argument foarte important privind continuitatea românească la nordul Dunării.

În toată această lungă perioadă, în care pământul vechii Dacii a fost invadat de populaţiile migratoare, viaţa economică şi socială a dacoro-

13

mânilor a continuat în mod sedentar. Ei nu au opus nici o rezistenţă în faţa năvălitorilor, au adoptat o viaţă rustică, retraşi în zone de deal, de munte, pe văile ferite ale râurilor, ocupându-se cu creşterea vitelor, cu agricultura, morăritul, viticultura, avicultura, cu industria casnică, îndeletniciri prin care se explică menţinerea în română a terminologiilor latineşti respective. Satele lor vor fi fost întărite cu şanţuri, căci lat. fossatum „şanţ” a devenit sat, printr-o restrângere metonimică. Păstrarea din latină a unor cuvinte, ca a cumpăra, a vinde, a împrumuta, negustor, negoţ etc., ar dovedi că în Dacia se făcea comerţ.

2. CONTINUITATEA ROMÂNEASCĂ

LA NORDUL DUNĂRII. ARGUMENTE LINGVISTICE Unii istorici străini au contestat vehement continuitatea româ-

nească la nordul Dunării, după retragerea oficială de la 275, susţinând ideea că Aurelian ar fi evacuat în sud întreaga populaţie a Daciei şi că românii ar fi revenit în teritoriul nord-dunărean târziu, către secolele al X-lea – al XIII-lea, după ce ungurii au ocupat Transilvania.

Prin cercetările arheologice s-au adus numeroase dovezi concrete privind persistenţa elementului românesc în Dacia, în tot cursul Evului Mediu. Adăugăm aici argumente de ordin lingvistic.

a. Cuvintele preromane pe care româna le are în comun cu albaneza nu sunt împrumuturi târzii pe care româna le-ar fi făcut din albaneză în sudul Dunării, ci moşteniri din substratul traco-dac, independente de albaneză. Aceste cuvinte reflectă, ca şi vocabularul latin moştenit, rusticitatea vieţii dacoromanilor de după 275. Ele au acelaşi compor-tament de evoluţie ca şi elementele latine, ceea ce înseamnă că româna le-a moştenit ca elemente latine propriu-zise. Unele cuvinte din acest fond au înţelesuri necunoscute în sudul Dunării, cum este cazul lui moş, cu semnificaţia funciară de „moşie, pământ moştenit”. La acest fond de nume comune se adaugă hidronimia majoră de pe cuprinsul României, transmisă prin latină. Modificările fonetice suferite de aceste nume în evoluţia lor se explică prin criterii interne, nu presupun un intermediar slav sau maghiar. De precizat că numele de aşezări urbane nu s-au păstrat, pentru că acestea au fost distruse de huni, dacoromânii continuând să trăiască în sate.

b. Latina din Dacia a evoluat ca idiom relativ unitar, reflectând astfel unitatea de cultură şi de civilizaţie a poporului român. Unificarea politică (şi, implicit, lingvistică) a Daciei în timpul lui Decebal a creat

14

condiţii favorabile latinei de a se menţine ca idiom unitar. Influenţa autohtonă, petrecută în condiţii speciale de bilingvism al populaţiei indigene, a fost uniformă tot datorită unităţii latinei.

c. Cuvântul român (cu forma veche rumân), provenit din lat. romanus, este o dovadă puternică a permanenţei româneşti la nord de Dunăre. Semnificaţia populară a acestui cuvânt de „ţăran, agricultor”, de la care a derivat aceea de „iobag, vecin”, exprimă în sens larg legătura românului cu pământul. Şi vlah, termen cu care vecinii îi numeau pe români, este un semn al continuităţii; în vechea germanică, şi de acolo în slavă, vlah avea înţelesul de „romanic”.

Ţară, din lat. terra, a avut o evoluţie semantică specific românească: „şes, câmpie, loc cultivat, loc de agricultură, aşezare rurală, sat”, apoi „popor, ţinut, stat, patrie”, sensuri pe care ţară nu le putea dezvolta decât în graiul unei populaţii stabile de agricultori şi păstori.

Terminologia fundamentală a aşezărilor sociale (sat, cătun), a casei şi a gospodăriei rurale provine din latină şi din substratul traco-dac.

d. Românii s-au creştinat la nordul Dunării; în biserica din Dacia, s-a folosit la început limba latină. Introducerea limbii slave în biserica românească s-a petrecut înainte de revărsarea ungurilor, dovadă că această limbă s-a impus şi în biserica ortodoxă din Transilvania, ceea ce Coroana maghiară n-ar fi acceptat.

Adoptarea creştinismului în limba latină presupune sedentarismul populaţiei dacoromane, existenţa comunităţilor sociale stabile.

Terminologia religioasă fundamentală din română este latină. Şi unele cuvinte indigene s-au integrat în terminologia creştină, cum este cazul lui moş, cu sensul care se referă la cultul morţilor.

e. Româna de la nordul Dunării este mai fidelă latinităţii decât dialectele româneşti din sudul Dunării, fapt explicabil prin statornicia încă de la începuturi a dacoromânilor. Gh. Giuglea a întocmit o listă de peste 400 de cuvinte de origine latină din dacoromână care lipsesc din aromână. Aceeaşi observaţie e valabilă şi pentru elementele din substrat; acestea sunt mai numeroase în dacoromână decât în dialectele sudice.

S. Puşcariu a arătat că există un număr important de cuvinte de origine latină cunoscute numai în aria transcarpatică: arină, păcurar, nea, pedestru „om nevoiaş”, cute, moare (muria), curechi, rărunchi etc. Dacă românii ar fi revenit în Transilvania târziu, după secolul al XIII-lea, ar fi pierdut aceste elemente şi şi-ar fi însuşit corespondentele care circulă prin Muntenia: nisip, varză, usturoi, cioban, zăpadă, gresie etc.

f. Un argument de seamă pentru continuitatea în Dacia Traiana îl reprezintă terminologiile speciale privitoare la îndeletnicirile străvechi ale

15

românilor: agricultura, păstoritul, viticultura, albinăritul, morăritul. Pentru toate acestea, termenii fundamentali sunt de origine latină şi traco-dacă. Aceşti termeni sunt cunoscuţi în toate zonele româneşti.

g. Prezenţa elementelor slave în fondul lexical comun, precum şi în cel onomastic, este o mărturie preţioasă pentru continuitatea românească în spaţiul nord-dunărean. Faptul că slavii din fosta Dacie au sfârşit prin a fi asimilaţi de români arată că aceştia, românii, erau şi foarte numeroşi şi cu o cultură şi o civilizaţie superioare.

h. În seria argumentelor lingvistice pentru continuitatea noastră în aria transcarpatică poate fi adăugat şi acela al istoriei dialectului istroromân. Cei mai mulţi lingvişti (Hasdeu, Densusianu, Rosetti) susţin teoria că istroromânii au plecat, împinşi de unguri, din Banat, Hunedoara, sudul Crişanei. Nu există elemente maghiare în istroromână.

Sub aceeaşi presiune socială, economică şi politică, alt grup de români s-a îndepărtat spre nord-vest, în ţinuturile Moraviei, unde au fost asimilaţi cu vremea de slavi.

Cât priveşte originea meglenoromânilor, Ovid Densusianu susţine că aceştia, situaţi astăzi la nord de golful Salonic, ar fi coborât de prin Bihor, în secolul al XI-lea. E o ipoteză care nu trebuie ignorată.

Prin urmare, în ţinuturile de baştină ale Transilvaniei exista, la pătrunderea maghiarilor, un clocot de viaţă românească.

Transilvania a fost cetatea care a conservat cu cea mai mare tenacitate elementul latin moştenit.

Constituirea graiurilor dacoromâne e un proces care se continuă dinspre Transilvania spre Moldova, Muntenia, Oltenia, observaţie care se poate verifica urmărindu-se hărţile Atlasului Lingvistic Român. De exemplu, particularităţi ale graiului din Maramureş se extind spre Bucovina şi Moldova, trăsături bănăţene se infiltrează în Oltenia, altele, aparţinând graiurilor din sudul Ardealului, pătrund în cele din nordul Munteniei. Estul Munteniei şi Dobrogea sunt regiuni în care se recunosc cuvinte şi fonetisme proprii graiurilor transcarpatice, urme lingvistice ale transhumanţei pastorale. Se poate trage de aici şi o concluzie de ordin istoric: revărsarea elementului românesc s-a petrecut dinspre Transilvania spre provinciile de la sud şi est de Carpaţi, şi nu invers. Capitalele Mol-dovei şi Ţării Româneşti sunt situate, în timp, dinspre munte spre câmpie: Baia, Suceava, Iaşi; Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti. Dacă românii ar fi „descălecat” târziu venind din sudul Dunării, capitalele ţărilor lor ar fi fost întemeiate mai spre sud. De asemenea, ei ar fi întemeiat o singură ţară, nu două (Muntenia şi Moldova).

16

3. DEFINIŢIA GENEALOGICĂ A LIMBII ROMÂNE

Reţinem aici definiţia foarte cuprinzătoare dată de Al. Rosetti:

„Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romani-zate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”. Din această definiţie se reţine faptul că esenţa latină a limbii române a fost conservată cu fidelitate de la origini până astăzi. Româna, ca toate limbile romanice, continuă aspectul vorbit al limbii latine. Ea „s-a format” pe o largă arie romanizată, situată atât la nordul cât şi la sudul Dunării. Rosetti invocă, totodată, conştiinţa românilor, din toate perioadele istoriei lor, că vorbesc aceeaşi limbă cu a strămoşilor şi că prin limbă se deosebesc de popoarele vecine. „Acei care ne-au transmis limba latină – scrie Al. Rosetti – din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebire de acei care vorbeau alte limbi. Se poate, deci, vorbi, în acest caz, de «voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă şi nu alta”.

Sortită să evolueze izolat, într-o zonă cu vecinătăţi nonromanice, româna a suferit numeroase transformări, multe dintre ele datorate influenţei limbilor cu care a venit în contact. Se poate spune că dintr-un anumit punct de vedere româna este şi un idiom balcanic. Precizările lui Rosetti în această privinţă sunt remarcabile: „Oricât de mult s-a îndepărtat limba română de tipul latin şi oricât de mult s-ar mai îndepărta de el în cursul evoluţiei sale ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta în raporturile de filiaţie dintre latină şi limba română, aceasta fiind pur şi simplu transformarea, potrivit împrejurărilor, a celei dintâi”. Aşadar, trecerea de la o fază la alta în evoluţia limbii române nu presupune schimbări care să altereze caracterul ei latin, unitatea structurii ei latine de la origini până astăzi.

Cât priveşte epoca „formării” limbii române, Al. Rosetti precizează că „în nici unul din momentele sale, ca şi pentru celelalte limbi romanice occidentale, nu poate fi vorba de «formarea» limbii române, căci româna, ca oricare dintre limbile romanice, nu este altceva decât latina vorbită fără întrerupere în provinciile Imperiului Roman, de la cucerirea romană şi până în zilele noastre”. O limbă este formată şi, în acelaşi timp, în continuă formare.

17

4. LATINA VULGARĂ Româna face parte din familia limbilor romanice, ca şi franceza,

italiana, spaniola, portugheza, provensala, catalona, retoromana, sarda şi dalmata (aceasta din urmă a dispărut către sfârşitul secolului al XIX-lea). La baza acestor limbi, deci şi a românei, se află latina vulgară (sau populară; lat. vulgaris „popular”). Aceasta reprezenta aspectul vorbit, uzual, familiar, al latinei, era idiomul de conversaţie curentă al păturilor mijlocii ale societăţii (sermo vulgaris, sermo rusticus), limba ţăranilor, a soldaţilor, meşteşugarilor, negustorilor. Ea se opunea latinei clasice, aspectul îngrijit, literar, cult, savant, supus normelor codificate prin gramatici şi prin tradiţia literară, limba marilor scriitori latini (din secolul II î.Hr. până spre sfârşitul secolului I d. Hr.). Deosebirile dintre cele două aspecte ale latinei nu erau esenţiale, erau deosebiri de pronunţare şi de vocabular. De fapt, latina vulgară, atât cât diferea de cea clasică, era un „ansamblu de tendinţe” a căror evoluţie a dus la naşterea limbilor romanice. Liberă de rigiditatea normelor care caracteriza latina clasică, ea era supusă uşor modificărilor, inovaţiilor, prin urmare se îndepărta mereu de latina literară, fixată în scrieri. Studiul inscripţiilor şi comparaţia dintre diferitele limbi romanice arată că latina vulgară de la baza limbii române nu diferă de latina vorbită în celelalte provincii ale Imperiului. „Unitatea latinei vulgare – arată Rosetti – este admisă ca o dogmă ce nu suferă dezminţire şi ea s-a menţinut atâta timp cât puterea centrală a avut posibilitatea să impună o limbă comună întregului Imperiu Roman, adică până către sfârşitul secolului al IV-lea pentru Imperiul de Orient şi sfârşitul secolului al VI-lea…. pentru provinciile occidentale”.

Vorbită pe un teritoriu atât de vast şi de o mulţime imensă de oameni aparţinând la etnii diferite, latina vulgară va fi avut totuşi unele diferenţieri de pronunţie sau de vocabular de la o regiune la alta, dar acestea nu afectau caracterul ei unitar, nu constituiau variante dialectale ale latinei vulgare, care era o limbă comună. Unitatea acesteia s-a menţinut cât timp a existat o unitate teritorială şi politică a Imperiului. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, se produce o împărţire a Imperiului Roman în Imperiul de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, şi Imperiul de Apus, cu capitala mai întâi la Ravena şi apoi la Roma. După această separare, latina din zona carpato-dunăreană evoluează izolată de latina occidentală, împrejurare care accentuează caracterul ei rustic. Aşa se explică faptul că româna nu a moştenit vocabularul citadin, transmis însă limbilor romanice apusene: villa (fr. ville), via (fr. voie), platea

18

(it. piazza). Inovaţiile fonetice şi lexicale produse în centrul romanităţii, în Italia, nu mai ajung în latina din Dacia. Prin izolarea timpurie a latinei orientale se explică faptul că româna este mult mai conservatoare decât celelalte limbi romanice, este, spus în alţi termeni, mai fidelă latinităţii.

În general, după secolul al VI-lea, în urma destrămării unităţii politice a Imperiului şi când invaziile barbarilor împiedică orice cale de comunicare între grupurile de latinofoni, începe o evoluţie separată, izolată, a latinei vulgare din diversele regiuni ale Romaniei.

Cum se studiază latina vulgară? Nu există texte în latina vulgară, există numai texte care conţin vulgarisme. Sursa cea mai importantă pentru cunoaşterea acestui aspect al latinei o reprezintă inscripţiile, în special cele cu caracter privat (parietale, funerare, comemorative, imprecaţii). Inscripţiile de pe tot cuprinsul romanic au fost publicate sub titlul Corpus Inscriptionum Latinarum (16 volume, primul în 1862, ultimul în 1956). Istorici şi filologi români (D.M. Pippidi, I.I. Russu, Gr. Florescu, C.C. Petolescu, Sorin Stati, Emilian Popescu) au publicat un număr apreciabil de volume cu inscripţii latine descoperite în România. Studii asupra acestora a întreprins mai cu seamă H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960.

În afară de inscripţii, există şi unele documente în care se precizează cu exactitate formele de latină vulgară în raport cu cele clasice. Foarte important din acest punct de vedere este Appendix Probi, un fel de îndreptar ortoepic şi gramatical. Acesta însumează 227 de cuvinte considerate corecte, figurând alături de corespondentele lor corupte. Appendix Probi e un document normativ, cu autor necunoscut, care ar data din secolul al III-lea; el e anexat la un tratat al gramaticului Probus. Iată câteva exemple care interesează în mod special limba română:

uetulus non ueclus (rom. vechi) pecten non pectinis (rom. pieptene) acre non acrum (rom. acru) calida non calda (rom. caldă) tristis non tristus (rom. trist) alueus non albeus (rom. albie) auris non oricla (rom. ureche) palumbes non palumbus (rom. porumb) oculus non oclus (rom. ochi) stabulum non stablum (rom. staur) nurus non nura (rom. noră) socrus non socra (rom. soacră)

19

riuus non rius (rom. râu) viridis non virdis (rom. verde) februarius non febrarius (rom. făurar) Variantele din dreapta sunt proprii latinei vorbite. Ele conţin

modificări recunoscute şi în reflexele româneşti, pe care le-am notat în paranteză.

Alt text cu elemente de latină vulgară este Peregrinatio Egeriae, descrierea unei călătorii la locurile sfinte (ad loca sancta) făcută de Egeria, o călugăriţă spaniolă; textul acesta ar data din jurul anului 400. De remarcat în acest text, între altele, frecvenţa ridicată a adjectivului ille aşezat după substantivul determinat şi având o valoare care ar anunţa articolul postpus din română: montes illi „munţii, munţii aceia” (dar şi illi montes, cu topica preferată de articularea proclitică din Romania Occidentală).

Elemente de latină vorbită, folosite însă în scopuri stilistice, se întâlnesc şi în textele literare ale unor mari autori, de exemplu în comediile lui Plaut (secolele al III-lea–al II-lea î.Hr.), în corespondenţa lui Cicero (sec. I î.Hr.), în romanul de dragoste şi aventuri Satyricon al lui Petronius (secolul I d. Hr.) etc.

Elemente de latină vulgară pot fi reconstituite şi prin comparaţia limbilor romanice, la care sunt atrase şi limbile care au suferit de timpuriu o influenţă latină, cum sunt albaneza, greaca, germana veche.

5. LATINA DUNĂREANĂ

La baza limbii române se află latina dunăreană (sau carpato-

dunăreană), pe care o putem reconstitui atât prin studiul celor aproape 3.000 de inscripţii din Dacia (la care se pot adăuga alte cca. 3.000 descoperite în cele două Moesii), cât şi prin comparaţia românei cu celelalte idiomuri romanice. Inscripţiile reflectă, prin „greşelile” pe care le conţin, tendinţele de evoluţie ale foneticii, morfologiei şi lexicului latinei vorbite. Aceste tendinţe devin, cu timpul, reguli ale limbii române. În general, latina vorbită în Dacia nu diferea esenţial de latina vorbită în aria balcanică sau în zonele apusene ale Imperiului; deosebirile dialectale vor fi fost neînsemnate. De aceea, descrierea latinei dunărene se identifică, în bună măsură, cu descrierea latinei vulgare de pe întreg cuprinsul romanic. Unitatea latinei vulgare începe să se destrame către începutul secolului al VII-lea, dată care în Dacia coincide cu momentul aşezării slavilor şi cu abandonarea graniţei dunărene a Imperiului.

20

A. VOCALISMUL Latina clasică avea zece vocale, care se deosebeau nu numai prin

locul articulaţiei şi gradul de deschidere, ci şi prin „cantitate”. Din punctul de vedere al cantităţii, cele zece vocale se grupau în

cinci perechi: vocale lungi şi vocale scurte. ā–ă, ē–ĕ, ī –ĭ, ō–ŏ, ū – ŭ Acestea aveau valoare fonologică, adică serveau la distingerea

sensului cuvintelor sau a funcţiei gramaticale, de exemplu: pōpulus, cu ō lung, însemna „plop”, iar pŏpulus, cu ŏ scurt, însemna „popor”; la fel, vēnit desemna perfectul verbului venire, iar vĕnit prezentul aceluiaşi verb.

În latina vulgară târzie, spre secolul al IV-lea d. Hr., corelaţia de cantitate slăbeşte şi e înlocuită de corelaţia de deschidere: vocalele lungi se închid, iar cele scurte se deschid, ceea ce se poate reprezenta grafic printr-un triunghi, mai ales că vocalele de deschidere maximă ā şi ă se confundă într-una singură:

a

<e

<o

ẹ ọ

<i

<u

ị ụ

Ulterior, vocalele cu deschidere apropiată se confundă, încât se ajunge la un sistem vocalic simplificat:

<i (deschis) se confundă cu ẹ

(închis), iar <u (deschis) se confundă cu ọ (închis):

a

<e

<o

ẹ ọ i u

Acest sistem vocalic se află la baza limbilor romanice occidentale. În latina dunăreană însă, nu se confundă

<u cu ọ, ci se

confundă între ele, cele două feluri de o şi cele două feluri de u. Triunghiul prin care se reprezintă sistemul vocalic al latinei dunărene, care se reflectă în evoluţia românei, arată astfel:

21

a

<e

ẹ o d i u

Prin urmare, ăo ō o şi ău

ū u ca în exemple de felul: lŏcus >

rom. loc; pōmum > rom. pom; gŭla > rom. gură; lūmen > rom. lume. După cum se vede, sistemul vocalic al latinei dunărene este

asimetric faţă de cel al latinei occidentale, în sensul că cele două vocale anterioare

<e şi ẹ au un singur corespondent cu articulaţie postpalatală o.

Se poate spune că aceasta reprezintă o trăsătură dialectală în sistemul fonologic al latinei vulgare, un început de individualizare a latinei dunărene faţă de cea occidentală.

Latina dunăreană rezolvă parţial, dar relativ repede, această asimetrie, prin diftongarea în ie (încă din secolul al II-lea d.Hr.) a lui

<é

accentuat: fĕrrum > fier, fĕrvere > fierbe, pĕctus > piept. Dacă <é

(deschis) se află înaintea unei consoane nazale, diftongarea nu se mai produce: dentem, tempus se rostesc dente, tempu (dinte, timp). Sistemul vocalelor neaccentuate apare acum constituit numai din cinci termeni:

a e o

i u Româna dezvoltă acest sistem prin apariţia vocalelor mediale ă

şi, mai târziu, î: a

e ă o i î u

Diftongii (unităţi monofonematice, constituite dintr-o vocală şi o semivocală) se contrag în vocale simple. Astfel, ae (rostit ai) devine e: caelum > celum (rom. cer), haedus >hedus (rom. ied). Diftongul au s-a păstrat, dar în unele cazuri s-a contras, fie în o: cauda > coda (rom. coadă), auricula > oricla (rom. ureche), fie în a: ausculto > asculto (rom. ascult), augustus > agustus (rom. agust, numele popular al lunii august); au s-a menţinut însă în aurum (rom. aur, dar alb. ar, cu au devenit a), laudo (rom. laud); mai târziu au s-a disociat în două silabe.

22

Dintre fenomenele mai importante care privesc evoluţia vocalelor în latina populară, remarcăm sincoparea vocalelor neaccentuate i şi u. Iată câteva exemple reţinute din Appendix Probi: veclus, oclus, stablum, anglus, calda, virdis (în loc de: vetulus, oculus, stabulum, angulus, calida, viridis, din latina clasică), devenite în română: vechi, ochi, staur, înghi, caldă, verde. Dispariţia vocalelor neaccentuate i şi u (de regulă, precedate sau urmate de l, n, r, m, y sau w) este în acord cu tendinţa generală a latinei vorbite de închidere a vocalelor neaccentuate: a > ă, e > i, o > u. Vocalele i şi u, fiind, prin natura lor, închise, au fost sortite dispariţiei când se aflau în silabe neaccentuate. Româna este însă o limbă mai conservatoare decât limbile romanice apusene, ceea ce explică menţinerea, în unele cazuri, a vocalelor i şi u neaccentuate: lingula (rom. lingură), cannula (rom. canură), paenula (rom. pănură), scandula (rom. scândură), singulus (rom. singur), masculus (rom. mascur), picula (rom. păcură), codobattula (rom. codobatură), *scorbula (rom. scorbură), pulicem (rom. purice), homines (rom. oameni) etc.

În opoziţie cu tendinţa de închidere a vocalelor neaccentuate, care a avut drept consecinţă, între altele, apariţia timpurie a vocalei ă, în latina dunăreană ne întâmpină şi tendinţa de deschidere, în anumite condiţiuni, a vocalelor e şi o, urmarea fiind apariţia diftongilor ea şi oa: sera > seară, legem > v. rom. leage, mola >moară, florem > floare.

Trebuie să notăm, de asemenea, că i (flexionar sau semivocalic) a avut o acţiune puternică asupra consoanelor precedente, provocând astfel transformarea lor în consoane noi, necunoscute latinei clasice: ţ, dz, č, ğ, ş, l', n', k', g', ca în exemplele: terra > ţară, dicere > dzice, vicinus > vecin, gelum > ger, sic > şi, linum > l'inu > in, calcaneum > călcân'u, clavem > cl'aie > cheie, glacies > gl'aţă > gheaţă.

Acţiunea lui i asupra consoanelor este un fenomen care continuă până târziu în evoluţia românei. Ea afectează mai întâi labialele, provocând aşa-numita „palatalizare” a acestora, adică atragerea articulării lor spre partea anterioară a palatului: albină > alg'ină, piept > k'ept, miercuri > n'ercuri etc., apoi dentalele t, d, l, n, care se palatalizează în graiurile din partea de vest a teritoriului dacoromân: frate > frat'e > fraće, verde > verd'e > verđe, vale > val'e, pune > pun'e etc. Vom vedea mai departe că i are un rol foarte important în procesul de constituire a flexiunii.

B. CONSONANTISMUL Latina clasică avea următoarele foneme consonantice: oclusive:

– labiale: p, b

23

– dentale: t, d – velare: c (k), g – labio-velare: qu, gu

sonante: – nazale labiale: –m – nazale dentale: –n – lichide laterale: –l – lichide vibrante: –r

constrictive (continue): – labio-dentale: f– – siflante: s– – laringale: h–

semi-consoane: – palatale: –i – labiale: –u

Se observă că latina clasică avea un sistem consonantic relativ sărac. Nu avea consoane africate, iar palatalele k', g' nu erau foneme independente, ci variante poziţionale ale velarelor c, g (adică erau urmate de e, i). Consoanele f şi s nu aveau pereche sonoră; de asemenea, nu existau în latină constrictivele ş, j. Corelaţia de sonoritate privea numai oclusivele. Din greacă a pătruns z prin câteva cuvinte, de felul Zephyrus, dar nu avea valoare fonologică.

Latina avea consoane geminate: pp, bb, tt, dd, mm, ss, nn, ll etc., cu valoare fonologică: ferum, „sălbatic” şi ferrum „fier”; catus „ascuţit” şi cattus „pisică”. În latina populară târzie, consoanele duble se reduc la consoane simple (se menţin, totuşi, în italiană). În latina din Dacia, ll, rr şi nn au un comportament diferit de al corespondentelor simple. Aşa se explică faptul că în română a accentuat nu se închide la ă, î dinaintea lui nn: annus > an (dar lana > lână), iar ll, în funcţie de poziţia în cuvânt, poate dispărea (stella > stea), se poate menţine ca l simplu (caballus > cal, mollis > moale, vallis > vale) sau ca l palatal (gallina > găl'ină, găină); niciodată însă ll nu devine r, aşa cum se întâmplă cu l simplu intervocalic: solem > soare, mola > moară.

Cele două semivocale i şi u se consonantizează de timpuriu. Astfel, i (y) devine dz sau ğ (mai târziu, z, j); iocus > gioc (=joc), it. gioco, fr. jeu; iaceo > dzac (= zac), it. giacio. Semivocala u (w) devine v, intrând în corelaţie de sonoritate cu f. În poziţie intervocalică, u dispare: rivus non rius (în Appendix Probi); româna continuă pe rius > râu.

În latina populară se produc numeroase alte modificări importante privitoare la consonantism reflectate şi în sistemul consonantic românesc. Reţinem dintre acestea, mai întâi, aşa-numitul betacism, adică confuzia în

24

pronunţare a lui b şi v, consoane care au în comun articulaţia bilabială şi sonoritatea: alveus non albeus (în Appendix Probi); în inscripţii, apar notaţii de felul: cibes (= cives), comparabit (= comparavit), vone (= bone), verbex (= vervex). Această schimbare consonantică se reflectă şi în română, de exemplu: vervex (verbex, berbex) > berbece, veteranus > bătrân, vesica > băşică, alveus (albeus) > albie, corvus > corb etc.

Consoanele t, d, c, g, l, n, s, urmate de e, i, se palatalizează de timpuriu în latina populară, premergând astfel reflexele româneşti; ţ, dz, č, ğ, l' ( i), n' ( i). În inscripţii, apar forme ca tersio (= tertio), Vincentzus (=Vincentius), adzutor (= adiutor), ziaconus (=diaconus), zebus (=diebus). Prin urmare, geneza africatelor româneşti (în special a denta-lelor ţ, dz) trebuie considerată chiar la nivelul perioadei latine a limbii. Unii învăţaţi au pus chiar pe seama substratului apariţia acestor consoane.

Labiovelarele qu, gu pierd apendicele labial, evoluând ca velarele c, g: quinque a devenit în română cinci, iar sanguis > sânge; apendicele labial se menţine însă dinaintea lui a, labiovelara evoluând la p, b: aqua > apă, quattuor > patru, lingua > limbă.

Laringala h a dispărut devreme din latina vorbită; nici o limbă romanică nu a moştenit această fricativă: hibernum, herba, hordeum s-au păstrat în română cu formele: iarnă, iarbă, orz, deci fără h. Foarte probabil, această fricativă e datorată în română intervenţiei substratului traco-dac.

Consoanele finale -m, -n, -t, -s, -r tind să dispară în latina populară. În inscripţii, exemplele sunt numeroase, mai ales de -m dispărut. Din raţiuni morfologice, -s final (şi chiar -t) s-a păstrat în unele limbi romanice (de exemplu, filius, campus au devenit în franceză fils, champs), dar nu şi în italiană şi română (figlio, campo; fiu, câmp).

Dintre grupurile consonantice care apar modificate în latina populară, reţinem aici întâi situaţia lui cs, care a devenit, prin asimilare, ss, apoi s: maxilla > măsea, laxare > lăsa, lixivia > leşie (cu s > ş sub influenţa lui i următor). În mod izolat, cs a devenit ps: coxa > coapsă (comp. cu alb. kofshë; de aici, ipoteza că acesta ar fi un tratament determinat de substrat).

Şi evoluţia lui ct la pt este de dată latină şi determinată, probabil, de acţiunea substratului: lucta> luptă (alb. luftë).

E posibil ca şi grupurile cl, gl să fi devenit de timpuriu cl', gl', cu l palatalizat, chiar şi în situaţia când era urmat de altă vocală decât e, i: glacies > gl'aţă, oculus > ocl'u.

Grupul ns a devenit devreme s: mensa > measă, masă, consuere > coasere.

25

C. MORFOLOGIE ŞI SINTAXĂ În latina populară, se produc modificări importante în structura

gramaticală faţă de latina clasică. Acestea se reflectă în limbile romanice. Schimbările fonetice, în special dispariţia consoanelor finale, au dus la perturbări mari în flexiune, prin confuziile formelor de caz, gen, persoană la nume şi la verb. Se adaugă aici tendinţa generală a limbii populare de a simplifica paradigmele. În procesul de reorganizare a acestora, se preferă construcţii analitice, mai concrete, în locul celor sintetice din latina clasică.

a. Substantivul Cazurile. Din cauza căderii consoanelor finale şi a evoluţiei

particulare a unor sunete, se reduce numărul de forme cazuale, de la cinci, câte avea latina clasică, la trei forme în latina populară. Un substantiv ca lupus, lupi, lupo, lupum, lupe devine lupu, lupi, lupe, prin eliminarea lui -s de la nominativ şi a lui -m de la acuzativ şi prin închiderea lui o neaccentuat la u. La plural: lupi, luporum, lupis, lupos devin lupi, luporu, lupe, prin dispariţia lui -m şi -s; lupi şi lupu se regăsesc la singular, iar luporu, izolată, va fi eliminată curând. Aşadar, rămân trei forme în declinarea masculinelor: lupu şi lupe pentru singular, iar lupi generalizată la plural. Româna conservă forma de vocativ în -e a masculinelor.

Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna, mai fidelă latinităţii, menţine forma de genitiv-dativ a femininelor: casa, casae, casae, casam devin casă, case; genitiv-dativul singular este omonim cu pluralul: case (casae).

În concluzie, se poate spune că româna a pierdut flexiunea cazuală, dar, mai conservatoare decât limbile romanice occidentale, a păstrat vocativul la masculinele de declinarea a II-a şi dativul feminin la declinările I şi a III-a (unei case < lat. casae; unei morţi < lat. morti).

Zdruncinarea sistemului de desinenţe din flexiunea nominală a fost suplinită în latina carpato-dunăreană prin dezvoltarea construcţiilor cu prepoziţie. Cu ajutorul acestora se exprimă în română valorile ablativului, acuzativului, locativului şi chiar ale genitivului şi dativului. Ablativul şi acuzativul, cazurile prepoziţionale prin excelenţă, se contopesc în unul singur prin dispariţia formală a ablativului. Sporirea rolului prepoziţiilor este în acord cu tendinţa generală spre analitism a latinei vorbite. Prepoziţiile ad şi de, de exemplu, exprimând valori ale genitivului şi dativului, se întâlnesc cu acest rol încă din latina clasică. În româna veche şi cea populară, a, de, la, introducând sensuri proprii genitivului şi dativului, sunt foarte frecvente.

26

Genurile. Româna este singura limbă romanică în care se păstrează neutrul ca gen al neînsufleţitelor. Se menţin din latină şi desinenţele de plural -a: scamna devenit scaune şi -ora (de fapt tot -a, cu interpretarea ca desinenţă a segmentului -or din radical) la substantivele în -us: tempus, -ora > rom. timp, timpuri. Tendinţa eliminării neutrului se manifestă încă din latină. Reorganizarea lui în română prin determinări masculine la singular şi feminine la plural pare să-şi aibă începutul chiar în latina târzie. Nu trebuie exclusă însă influenţa substratului traco-dac, mai cu seamă că în albaneză neutrul este organizat la fel ca în română.

Numerele. Se continuă tendinţa de întărire a distincţiei dintre singular şi plural. Desinenţa i se extinde la toate clasele de masculine şi, în plus, la o bună parte dintre feminine. În română -i devine semnul cel mai important pentru marcarea pluralului. Româna reţine un grup de imparisilabice, la care opoziţia de număr este redată nu numai prin desinenţe, ci şi prin deosebiri de radical: cap-capete (lat. caput-capita), om-oameni (lat. homo-homines), oaspe-oaspeţi (lat. hospes-hospites), mamă-mămâni (lat. mamma-mammanae), tată-tătâni (lat. tatta-tattanae), sor(ă)-surori (lat. soror-sorores).

Extinderea desinenţei -uri (lat. -ora) asigură, de asemenea, o distanţă mai clară între singularul şi pluralul neutrelor.

De adăugat, în sfârşit, tendinţa continuă de modificare a radicalului prin crearea alternanţelor fonetice, care marchează suplimentar opoziţia de număr.

Declinările. În latina dunăreană se simplifică numărul tipurilor flexionare, numite, de obicei, „declinări”. Din cele cinci tipuri câte erau în latina clasică, se conservă trei tipuri şi unele urme ale celorlalte două. Declinările a V-a şi a IV-a se contopesc în celelalte. Substantive ca facies „faţă”, effigies „imagine”, glacies „gheaţă”, materies „material, lemn”, de declinarea a V-a, devin facia, glacia, materia etc., de declinarea I. Cele transmise românei aparţin declinării I: faţă, gheaţă. A supravieţuit în română, din vechea declinare a V-a, numai dies: zi, înglobat la declinarea I în gramaticile tradiţionale, din motive care privesc tendinţa generală a evoluţiei declinărilor latineşti.

Declinarea a IV-a, restrânsă numeric ca şi a V-a, s-a contopit cu a II-a, cu care se şi aseamănă la singular (-u, -us, acuz.-um): cornu, gelu se conservă în română la declinarea a II-a, la care trecuseră încă din faza latină a limbii: corn, ger. Motive semantice justifică integrarea substan-tivelor socrus şi nurus la declinarea I: socrus non socra şi nurus non nura (Appendix Probi), devenite în română soacră şi noră. Ca urmă a declinării a IV-a, româna a conservat substantivele manus: mânu (articulat mânule) şi nurus: nor(u) (noru-mea); mână şi noră sunt refăcute.

27

Tendinţa de îmbogăţire a declinării I, rezervată femininelor în -a, care se manifestă în latină, se continuă, după cum vom vedea mai departe, în tot lungul istoriei limbii române. Am arătat mai sus că substantive aparţinând declinărilor a V-a şi a IV-a trec la declinarea I; adăugăm că şi substantive de declinarea a III-a pătrund la declinarea I; glans, -dis devine glanda, de unde rom. ghindă, diminutivele oricla, ungula de declinarea I provin de la auris, unguis, de declinarea a III-a. În română, cele două diminutive au devenit, din cauze fonetice, ureche, unghie. Plurale neutre de felul folia (rom. foaie), viridia (rom. varză) au fost tratate ca feminine de declinarea I. Multe nume de fructe de genul neutru devin feminine de declinarea I: (malum) persicum > persica (rom. piersică), prunum > pruna (rom. prună) etc.

Şi declinarea a II-a, specifică masculinelor în -us şi neutrelor în -um, se îmbogăţeşte necontenit încă din latină. Am văzut că substantive de declinarea a IV-a trec la declinarea a II-a. La fel, sunt de declinarea a II-a diminutive (cu baze aparţinând la declinări diferite) ca genuculum (de la genu), cauliculus şi coliculus (de la caulis), reniculus şi *renunculus (de la pl. renes), devenite în română genunchi, curechi, rinichi (şi rărunchi).

Prin urmare, latina dunăreană păstrează şi dezvoltă primele trei declinări. De la declinările a V-a şi a IV-a se menţin numai câteva urme. Tendinţa latinei de a îmbogăţi declinările I şi a II-a se continuă în română.

b. Adjectivul Latina populară are tendinţa de a dezvolta categoria adjectivelor în

-us, -a, -um, de tipul bonus, -a, -um, devenit, după dispariţia consoanelor finale, bonu, bona, pl. boni, bonae (rom. bunu, bună, pl. buni, bune). În Appendix Probi, ne întâmpină recomandări de felul: tristis non tristus (în latina clasică: tristis m.f., triste n.), acre non acrum (în latina clasică: acer, acris, acre). Rom. ager se explică din *agilus (lat. cl. agilis ar fi devenit *agere), lin din *lenus (lat. cl. lenis). Această tendinţă a latinei se continuă în română: categoria adjectivelor cu patru forme (tipul bun) devine foarte productivă.

Comparaţia se redă tot mai frecvent prin construcţii analitice, adică prin adverbe însoţind adjectivul propriu-zis. E posibil ca încă din latina dunăreană să se fi impus magis (rom. mai) pentru comparativ şi multum (rom. mult) şi forte (rom. foarte) pentru superlativ.

c. Pronumele Are o flexiune mai rezistentă din cauza frecvenţei ridicate în uzul

vorbirii şi a numărului restrâns de termeni ai paradigmei.

28

Cea mai importantă inovaţie care se produce în latina populară în legătură cu pronumele este integrarea lui ille în seria pronumelor personale alături de ego şi tu. Valoarea lui ille de pronume personal de persoana a III-a, pe care nu o avea în latina clasică, derivă din aceea de pronume demonstrativ de depărtare. Cu aceeaşi funcţie începe să fie folosit şi ipse (devenit în română însu).

La demonstrative, apare seria compuselor cu ecce „iată”: ecce-iste „acesta”, ecce-ille „acela”, care coexistă cu seria formelor simple: iste, ille (rom. ăsta, ăla).

d. Verbul Se păstrează în latina dunăreană cele patru clase de flexiune în -are

(cantare), -ēre (vidēre), -ĕre (credĕre), -ire (fugire). Cele mai productive sunt conjugările I şi a IV-a.

Se produc treceri de la o conjugare la alta: ardēre (II) – ardĕre (III), respondēre (II) – respondĕre (III), lucēre (II) – lucire (IV), fugĕre (III) – fugire (IV). Procesul acesta se continuă în tot cursul istoriei limbii noastre.

Verbele posse „a putea” şi velle „a vrea” s-au regularizat: potēre şi volēre, forme pe care le regăsim în română.

Apar două clase de verbe noi în latina dunăreană târzie: 1. în -sc (sufix care avea iniţial valoare incoativă): floresco „înfloresc” (iniţial „încep să înfloresc”); 2. în -izare: baptizare „a boteza”. Ambele sufixe, care caracterizează prezentul indicativului, al conjunctivului şi al imperativului, capătă o foarte mare extindere în română.

În cadrul conjugărilor a II-a şi a III-a, se conturează o subclasă nouă cu perfectul în -ui: tacui (rom. tăcui), facui (rom. făcui) alături de verbele cu perfectul sigmatic de tipul absconsi (în loc de abscondi), dixi (rom. ascunş, ascunsei; dzîş, zisei).

Dispar verbele deponente (cu forme pasive şi înţeles activ); ele capătă flexiunea proprie verbelor active: lat. cl. mori devine morire „a muri” şi la fel pati > patire „a păţi”, ordiri > ordire „a urzi”.

Se reorganizează diateza pasivă. Auxiliarul sum, esse, fui exprimă timpul şi modul construcţiei pasive. De exemplu, laudatus sum, care însemna în latina clasică „am fost lăudat”, deci valoare de perfect, capătă rol de prezent indicativ în latina vulgară: „sunt lăudat”. Construcţia cu sum readus la valoarea de prezent în construcţia pasivă devine paralelă cu perifrazele cu habeo plus participiul de tipul habeo scriptum = am scris, din construcţia activă.

O inovaţie importantă a latinei târzii este apariţia perfectului compus cu habeo: habeo scriptum > am scris.

În acest tip de perifrază, habeo exprima, iniţial, ideea de posesie; după secolul al IV-lea devine un component gramatical al perfectului.

29

Tendinţa generală a latinei populare de a dezvolta construcţiile analitice a determinat şi apariţia formelor de viitor cu velle (volēre) şi habere, prin care se explică rom. voi + infinitivul (tip voi cânta) şi am + infinitivul cu a (tip am a cânta).

Conjunctivul, ca mod al subordonării, era, de regulă, precedat de o conjuncţie (quia, quod, ut); în latina dunăreană, s-a impus si (rom. se, să), care a devenit morfem al conjunctivului ca şi echivalentele lui din celelalte limbi balcanice.

e. Adverbul În latina populară, apar numeroase compuse adverbiale cu ad, de,

eccum, in. Reţinem aici o parte din cele care au fost transmise românei: ad-foras (> afară), ad-post (> apoi), ad-prope (> aproape), ad-supra (> asupră), ad-*tuncce (> atunci), ad-vix (> abia); de-hora (> doar), de-quantum (> decât), de-parte (> departe), de-una-die (> deunăzi)); ecce-hic şi ad-hicce (> aici, aci), eccum-modo (> acmu, acum), eccum-sic (> aşa), eccum-illoc (> acolo); in-ab-ante (> înainte), in-de-retro (> îndărăt), in-per-unam (> împreună), in-contra-ubi (> încotro), in-ad-post (> înapoi), hac-die (> azi).

f. Prepoziţia. Conjuncţia Procedeul compunerii e frecvent şi în crearea de prepoziţii şi

conjuncţii: de-in (> din), de-inter (> dintre), de-intro (> dintru), de-post (> după), de-super (> despre), illac-ad (> la), per-intro (> pentru), per-extra (> peste), paene-ad (> până), per-in (> prin), per-inter (> printre); de-sic (> deşi), de-volet-quid (> deoarece), in-quantum (> încât).

Locuţiunile de acest fel sunt în legătură cu tendinţa generală spre un limbaj colocvial, cu un caracter mai concret al relaţiilor dintre cuvinte.

Sintaxa Dispariţia consoanelor finale a dus la slăbirea flexiunii, mai ales a

flexiunii nominale. În locul desinenţelor cazuale, apar construcţiile cu prepoziţie, care dau o mai mare claritate frazei. După cum se va vedea mai departe, româna continuă tendinţa latinei vorbite de a exprima cu ajutorul prepoziţiilor valorile genitivului, dativului, acuzativului şi ablativului.

Flexiunea cazuală exprimată în latină prin desinenţe impunea o ordine liberă a cuvintelor în frază; prin desinenţă se reda rolul gramatical exact al cuvântului în frază, indiferent de locul pe care acesta îl ocupa. În latina populară, o dată cu dispariţia desinenţelor, ordinea liberă a cuvintelor e înlocuită cu o ordine fixă. Într-un stil neutru, ordinea preferată este subiect-predicat-obiect; verbul nu mai e la sfârşit, cum era,

30

de regulă, în latina clasică. Dacoromâna are o ordine fixă, dar, totodată, tinde să dezvolte mai mult libertatea topicii prin specializarea prepoziţiei pe pentru obiectul direct. De exemplu, se spune: Mama o îngrijeşte pe Maria, dar şi: Pe Maria o îngrijeşte mama şi Mama pe Maria o îngrijeşte.

Prin urmare, în latina populară se preferă o sintaxă mai simplă, întemeiată mai ales pe coordonare, pe utilizarea prepoziţiilor şi pe o ordine fixă a cuvintelor.

D. LEXICUL Vocabularul latinei dunărene se identifică, în general, cu vocabu-

larul de origine latină din română (inclusiv dialectele sud-dunărene). În operaţia de reconstituire a fondului lexical din latina dunăreană atragem în comparaţie şi limbile balcanice (albaneza, greaca, limbile slave), influenţate de timpuriu de latină. Se înţelege că raportarea se face şi la limbile romanice, mai ales pentru a dovedi unitatea lexicală romanică. Etimonurile trebuie regăsite în sursele latinei vulgare şi chiar ale latinei clasice; comparaţia interromanică implică şi reconstrucţia acelor cuvinte absente în sursele latine.

Procesul de simplificare, de care am vorbit în legătură cu gramatica latinei populare, se petrece şi la nivelul vocabularului, compartimentul mobil al limbii şi care este strâns legat de schimbările din societate şi din gândirea oamenilor. Se poate observa că au dispărut multe cuvinte care aveau forme simple în latina clasică şi au apărut, în schimb, derivate şi compuse noi, că s-au eliminat arhaismele şi dubletele sinonimice şi s-au redus nuanţele semantice secundare. S-a ajuns, în general, la o „sărăcire” a vocabularului latin popular, la o restrângere a acestuia, determinată de nevoile stricte ale comunicării colocviale. Au rezistat mai cu seamă cuvintele referitoare la domeniile de bază ale vieţii, cuvinte prin care se asigură concretizarea trăsăturilor gramaticale latineşti.

Elementele lexicale moştenite în română sunt în jur de 2.000 de unităţi, atâtea câte au fost transmise şi celorlalte limbi romanice în parte. În aparenţă, e un număr foarte mic raportat la cca 150.000 de cuvinte ale vocabularului general actual, dar ele reprezintă partea esenţială, cea mai importantă, fondul de bază al lexicului fără de care o comunicare elementară nu ar fi posibilă.

Dintre aceste 2.000 de cuvinte moştenite în română, aproape 500 sunt comune cu toate limbile romanice. Din acest fond lexical panroma-nic fac parte prepoziţii şi conjuncţii (a, că, cu, către, de, în, nici, pe, să, spre), adverbe şi adjective cu semnificaţii generale (bun, cald, drept, dulce, foarte, ieri, larg, lung, mâne, nou, plin, tare, vechi), numerale

31

cardinale, pronume personale, posesive, relative, verbe cu valori multiple (avea, fi, sta, face, putea, veni), cuvinte felurite care acoperă domenii foarte importante ale vocabularului (v. I. Fischer, în ILR, II, p. 110-116). Cele 500 de cuvinte erau suficiente pentru comunicarea elementară între locuitorii din toate zonele Imperiului. Aceste cuvinte au rezistat până astăzi prin importanţa şi frecvenţa lor. Se menţine, astfel, caracterul unitar al limbilor romanice.

În afară de cuvintele moştenite în comun de toate cele zece limbi romanice, există altele păstrate numai în unele limbi din această familie. De exemplu, numai în română şi spaniolă (în unele cazuri şi portugheza) s-au păstrat: equa > rom. iapă, sp. yegua, passer > rom. pasăre, sp. pajaro, formosus > rom. frumos, sp. hermoso (port. formoso), fervere > rom. fierbe, sp. hervir (part. ferver). Aceste concordanţe se explică prin aceea că limbile respective s-au dezvoltat pe arii laterale ale Imperiului Roman.

Există, bineînţeles, şi cuvinte moştenite numai de câte o singură limbă romanică. Numai în română s-au păstrat aproximativ 100 de cuvinte latineşti, dintre care reţinem: adăpost, ager, ajutor, apuca, armar „dulap”, asuda, aşterne, cerceta, creştin, feri, ferice, flămând, ierta, întâi, judeţ (cu sensul vechi de „judecată”), legăna, leşina, lingură, lânced, mărgea, negustor, oaie, plăcintă, plimba, purcede, puroi, putred, sănătoare (=sunătoare), suoară (=subsuară), treaptă, urca, vânăt, vătăma, veşted.

Există şi cuvinte latineşti păstrate numai în română şi albaneză. Această limbă, albaneza, a fost de timpuriu influenţată de latină şi a conservat, până astăzi, un număr mare de cuvinte latineşti: cântec, alb. këngë (lat. canticum), cuvânt, alb. kuvënd „adunare, sfat” (lat. conventum), ospăţ, alb. shtëpi „casă” (lat. hospitium), împărat, alb. mbret (lat. imperator), mesteacăn, alb. mështekë (lat. mastichinus, din greacă), ar. nuiarcă, alb. njerkë (lat. noverca), sat, alb. fshat (lat. fossatum), urî, alb. urej (lat. horrire) (cf. Cătălina Vătăşescu, Vocabularul de origine latină în limba albaneză în comparaţie cu româna, Bucureşti, 1997).

Din studiul unora dintre cuvintele latineşti păstrate numai în română sau numai în română şi albaneză (eventual şi greacă), se pot trage concluzii interesante privitoare la civilizaţia antică a lumii balcanice, la caracterul rustic al vieţii economice şi sociale a popoarelor din această arie. După cum se poate vedea cu uşurinţă, unele aparţin la terminologii speciale diverse: plante, animale, meserii, viaţă socială, credinţe (v. Rosetti, ILR, p. 173-180).

Corespondentele din aria occidentală sunt, cel puţin unele dintre ele, împrumuturi târzii din latina savantă, de exemplu: fr. cantique,

32

it. cantico, sp. cantiga; fr. hospice; fr. crétien, it. cristiano; fr. empereur, it. imperatore, sp. emperador.

Conservarea acestor cuvinte în română ar duce la concluzia că latina dunăreană e mai arhaică decât latina occidentală. Totuşi, în unele cazuri, cuvintele din zona noastră au dezvoltat semnificaţii noi, altele decât cele din aria occidentală. De exemplu, anima „suflet” a devenit în română inimă (comp. fr. âme), insignare > rom. însemna (dar fr. enseigner, it. insegnare, cu alt sens), intendere > rom. întinde (dar fr. entendre, it. intendere), sentire > rom. simţi (dar fr. sentir, it. sentire), vindicare > rom. vindeca (dar fr. venger), tener > rom. tânăr (dar fr. tendre, it. tenero), virtus > rom. vârtute „putere, tărie”, ca în latină (dar fr. vertu, it. virtù).

Există însă şi cuvinte care au suferit modificări semantice la nivelul latinei vulgare, conservate în cele mai multe limbi romanice, între care şi româna:

afflare „a sufla, a inspira” devenit în română afla „a găsi”, acelaşi sens cu al corespondentelor romanice.

caballus „cal de tracţiune, mârţoagă”, rom. cal cu sensul lat. equus, ca şi fr. cheval, it. cavallo, sp. caballo etc.

cognatus „rudă” > rom. cumnat, ca şi it. cognato, sp. cuñado, alb. kunat.

focus „vatră” > rom. foc, fr. feu, it. fuoco, sp. fuego (preluând sensul lui ignis).

paganus „locuitor al satului”> rom. păgân, fr. payen, sp. pagano. Pentru caracterizarea lexicului latinei dunărene, se poate apela şi la

un criteriu negativ: cuvinte panromanice, cu excepţia românei. Această problemă a fost cercetată în amănunţime de I. Fischer (în ILR, II, p. 122 ş.u.) de la care reţinem câteva observaţii mai importante. Sunt aproape 200 de cuvinte latineşti care lipsesc din română. Numărul lor este relativ pentru că raportarea se face la situaţia actuală a limbilor romanice, nu la cea din secolele de început al primului mileniu, când exista o mai mare unitate romanică. Încercarea de a proiecta într-un trecut îndepărtat o stare de limbă recentă este plină de riscuri şi concluziile nu pot fi decât aproximative. E posibil, aşadar, ca unele cuvinte din grupul celor inexistente astăzi în română să fi fost în uz la o epocă veche şi să fi dispărut, cu vremea, din diverse cauze.

Se poate observa că unele au fost înlocuite cu sinonime din substratul traco-dac: infans (puer a dispărut din întreaga Romanie) a fost substituit prin copil din traco-dacă şi prin fetus (devenit făt), preluat din

33

limbajul pastoral de origine latină; lappa a cedat în faţa lui brusture, din substrat, iar gaudium, lui bucurie, de aceeaşi provenienţă autohtonă. Ne întâmpină şi situaţia coexistenţei termenului latin cu cel autohton, de exemplu caseus > caş, alături de brânză (din substrat), ori pantex > pântece şi venter > vintre, alături de autohtonul burtă.

Prin urmare, trebuie acceptată ideea că latina dunăreană s-a îmbogăţit cu termeni preluaţi din substrat.

În alte cazuri, s-au păstrat în română cuvinte derivate, care au preluat şi înţelesurile cuvintelor de bază: musculus a devenit în română muşchi, denumind atât planta (lat. muscus), cât şi partea cărnoasă a corpului; picula a dat în română păcură, înlocuindu-l şi formal şi semantic pe lat. pix „smoală”; radix s-a continuat în română prin derivatul radicina „rădăcină”, rete prin derivatul retella „reţea”, volo prin exvolo „zbor”.

Uneori, s-au păstrat în română sinonime ale cuvintelor conservate în Romania occidentală: *cubium „cuib”, în loc de nidus din latina clasică, păstrat în idiomurile din apus; scio „ştiu”, un cuvânt arhaic, în loc de mai noul sapio, păstrat în occident; ar(r)unco „arunc”, în loc de iacto; mola „moară”, în loc de molinum, funis „funie”, în loc de restis.

Nu s-au păstrat în română nici termeni de civilizaţie urbană, pentru că oraşele din Dacia Romană au fost părăsite în cursul invaziilor barbare, iar populaţia romanizată s-a acomodat la viaţa rustică, de păstori şi agricultori. În acest fel, se explică absenţa din română a unor cuvinte ca: villa „oraş”, via „drum”, littera, ars, - tis, platea etc.

În locul lui pater şi mater, păstrate în latinitatea occidentală, s-au impus în aria estică sinomimele tatta şi mamma, cuvinte mai expresive, din limbajul copiilor.

În latina dunăreană au intrat de timpuriu unele cuvinte din greacă, transmise însă românei ca elemente latineşti propriu-zise. Acesta este cazul cuvintelor broatec, mesteacăn, papură, stup, măcina, cir, amăgi, martur, mic, proaspăt ş.a., dintre care unele se află şi în albaneză.

Multe cuvinte latineşti vor fi dispărut din română în urma contactului cu limbile vecine. Nu se poate nega faptul că româna nu a avut, până la venirea slavilor, termeni latini ca: gallus, amare, legere, carus, pauper, substituiţi prin împrumuturi slave: cocoş, respectiv iubi, citi, scump, sărac. Influenţele vechi (slavă, maghiară, turcă) au determinat înlocuirea multor cuvinte din fondul moştenit din latină. Observaţia aceasta poate fi verificată la nivelul dialectelor. Cu cât un dialect e mai puţin vital, adică a fost sortit să evolueze în condiţii nefavorabile, cu atât numărul de absenţe latineşti este mai mare. Astfel, cele mai multe cuvinte

34

păstrate din latină se află în dacoromână, apoi, în ordine, tot mai puţine, în aromână, meglenoromână şi istroromână. Aşadar, lexicul este într-o evoluţie continuă.

Prezentăm în continuare o parte din fondul de cuvinte de origine latină, grupate pe domenii semantice (cf. I. Fischer, ILR, II, p. 110 ş.u.).

I. OMUL 1. Familia, rudenia om, auş „bătrân, bunic” (frecvent în aromână), bărbat, bătrân,

cumnat, cuscru, cusurin „văr” (în aromână), fată, făt, fecior, femeie, fiastru „fiu adoptat” (în ar.), fin, fiu (şi fie-mea, cu un posesiv), frate, însura, geamăn, ginere, june, mamă (şi mumă, pop.), mărit subst. „ginere, soţ” în v. rom., mărita, mătuşă, muiere, nepot, noră (şi nor, noru-mea, cu posesive), nuiarcă „mamă vitregă” (în ar.), nuntă, nun, părinte, peţi „a cere de soţie”, soacră, soră (şi sor, soru, cu posesive), soţ, (şi soaţă), tată (şi tătâne), tânăr, unchi, văduvă (şi văduv), văr, vitreg.

Terminologia familiei şi a rudeniei este foarte rezistentă. La fondul latin de cuvinte s-au adăugat puţine elemente din limbile cu care româna a venit în contact. Se impun câteva observaţii de detaliu: om e folosit şi cu sensul de „soţ”, auş şi mătuşă s-au format cu un sufix din substrat adăugat la baze latine, bătrân este, la origine, un termen militar (veteranus), ar. cusurin şi dr. văr sunt abstrageri din sintagma consobrinus verus; fată, făt şi fecior provin din limbajul pastoral; a se însura înseamnă iniţial „a-şi lua soţie” (lat. uxor „soţie”), socru e un derivat moţional de la soacră (lat. socrus, socra). Mamma, sinonim al lui mater, avea în latina clasică sensul de „mamelă”. Lat. cognatus însemna „rudă”, iar rom. cumnat a suferit o restrângere de sens; bărbat, din lat. barbatus „om cu barbă”, a căpătat numai în română sensul de „soţ, om”; tânăr (lat. tener „gingaş, fraged”).

2. Părţile corpului barbă, băşică, bucă, buric, braţ, brâncă „mână” în rom. com. şi

dial., cap, carne, călcâi, cerbice, coadă, coapsă, coastă, cot, cur, deget, dinte, falcă, faţă, ficat, fiere, frunte, geană, genunchi, gingie, gură, inimă, limbă, maţ, măduvă, măruntaie, măsea, mână, mustaţă, muşchi, nară, nas, ochi, os, palmă, păr, pântece, picior, piele, piept, plămân, pulpă, pumn, rărunchi, rână, rost „gură” în v. rom, sân, sânge, spate, spinare, splină, sprânceană, subsuoară, şale, tâmplă, ţeastă, ţâţă, umăr, unghie, ureche, vintre, vână.

Cu foarte puţine excepţii, cuvintele care denumesc părţi ale corpului sunt, după cum se observă din lista dată aici, de origine latină. De remarcat că sensul „gură” al lui bucă se recunoaşte în vb. a îmbuca „a

35

băga în gură, a mânca”, în subst. bucată. Înţelesul „mână” al lui brâncă (lat. branca însemna „labă”) se vede în locuţiunile a da brânci, a merge pe brânci, a cădea în brânci, vb. a îmbrânci; în Crişana, brâncă e folosit cu înţelesul „mână”. Falcă este, la origine, o metaforă (lat. falcem „cosor”; iniţial, falce, de la care s-a format un nou sing. falcă). Gură provine de la gula „gâtlej, beregată”, cu o evoluţie semantică identică cu a alb. gojë „gură”. Inimă descinde din lat. anima „suflet”, cu un sens datorat, probabil, influenţei substratului. Rost provine de la lat. rostrum „cioc, plisc”; pentru sensul „gură”, comp. rost la pânză (gura pânzei). Spate (lat. spatha) vine din terminologia militară. Subsuoară provine din lat. subala cu prepoziţia sub; subţioară e secundar, creat prin apropiere de ţine.

3. Funcţii ale organelor corpului. Acţiuni şi însuşiri asculta, asuda, auzi, bea, blând, bun, cărunt, cufuri, dezmierda,

dor, dulce, durea, ferice, flămând, foale „burtă”, foame, frumos, geme, gras, gusta, ierta, înalt, înghiţi, la „spăla”, lacrimă, legăna, linge, mânca, mesteca, mira, muri, mut, orb, păs, păţi, pieptene, plăcea, plânge, râde, sănătos, săruta, sătul, scălda, sete, simţi, sorbi, spăimânta, strănuta, suferi, sufla, suge, sughiţi, supăra, surd, suspina, teme, trist, urî, vedea, vrea, zice. Toate sunt cuvinte foarte importante. Blând provine din blandus „linguşitor”, iar a se cufuri din conforire, păstrat numai în română. Dezmierda are, iniţial, sensul „a curăţa copilul de excremente”, lat. merda; dor, din lat. dolus, apare popular cu înţelesul „durere”: are un dor la burtă. Verbul la (din lat. lavare) e folosit cu înţelesul restrâns de „a se spăla pe cap”; a cedat în faţa lui spăla (lat. experlavare). Urî (lat. horrescere, horrire) e singurul verb în –î moştenit.

4. Acţiuni, procese, stări privitoare la om ajunge, alerga, apropia apuca, aşeza, aştepta, atinge, cădea, călca,

chema, crede, cugeta, culca, cunoaşte, curge, dormi, dumica, freca, fugi, intra, închina, îneca, întreba, înţelege, învăţa, lăuda, lepăda, lua, mâneca „a se scula de noapte”, merge, minţi, număra „a citi”, părea, plimba, prinde, pune, purta, putea, răposa, răspunde, ruga, rupe, sălta, sări, scărpina, scoate, scula, sparge, spune, sta, strânge, striga, sui, şti, trece, tremura, tunde, ţine, ucide, uita, umbla, urca, ustura, veghea, via „a trăi”, visa, vindeca, zăcea.

Curge are în româna veche varianta etimologică cure (lat. currere „a fugi”). Sensul din latină s-a păstrat şi în română. Învăţa (lat. *invitiare „a deprinde un nărav”, derivat de la vitium „viciu, nărav”), a evoluat semantic la fel ca alb. mësoj „a învăţa”, de aceeaşi origine. Număra „a

36

citi” provine din lat. nominare „a numi” (literele), iar a via „a trăi” are în româna veche şi varianta a vie, de conjugarea a III-a, ca şi lat. vivere, de la care provine.

5. Locuinţă, obiecte casnice casă (folosit şi cu sensul de „odaie, cameră”, cheie, ciur, cui,

cuptor, curte, cuţit, fereastră, fântână, lingură, masă, ar. mur „perete”, oală, perete, poartă, puţ, scară, scaun, tindă, treaptă, ţest, uşă, vas.

Prin urmare, casa la romanicii dunăreni era ridicată la suprafaţă: avea curte, poartă, scară cu trepte, tindă, pereţi cu ferestre; în casă erau masa, scaunele, patul (numit strat, din lat. stratus, care însemna „întins, desfăcut”).

6. Hrana aluat, carne, caş, cârnat, cină, făină, frupt „aliment gras”, lapte,

legumă, merinde, miere, moare, must, osânză, ospăţ, ou, păsat, pâine, plăcintă, prânz, sare, turtă, unt, untură, vin, vinaţ, zeamă. La aceste cuvinte, trebuie adăugate numele cerealelor şi mai ales ale legumelor: ai, curechi, ceapă, lăptucă, linte, nap, pepene, ridiche, varză, pentru a ne face o idee generală asupra alimentaţiei unei populaţii de păstori şi agricultori din aria Carpaţilor şi a Dunării. Câteva observaţii: în româna comună, caş (lat. caseum) este termenul general pentru brânză (acesta vine din substrat); cârnat este un singular refăcut din mai vechiul cârnaţ (lat. carnaceus); frupt (lat. fructus) înseamnă, iniţial, produsul alimentar de la oi (lapte, brânză, unt), este, deci, un termen pastoral (a mânca de frupt „a mânca de dulce”, a se înfrupta „a mânca din bunătăţi”); păsat este un cir (lat. chylus) făcut din cereale pisate (lat. pisatum, de la verbul pinso „a pisa”). Must (lat. mustum), vin (lat. vinum), vinaţ (lat. vinaceus) dovedesc că dacoromanii cultivau viţa (lat. vitis) de vie (lat. vinea), ca şi în antichitatea dacică; varză înseamnă, iniţial „verdeţuri, zarzavaturi” (lat. viridia).

II. NATURA 1. Cosmos, relief, minerale aer, apă, aramă, argint, arină „nisip”, aur, brumă, căldură, câmp,

ceaţă, cer, fier, foc, frig, fulger, fum, aer, gheaţă, întuneric, lac, lume, lumină, lună, lut, mare, marmură, munte, nea, ninge, nor, pământ, piatră, ploaie, ploua, plumb, rază, râu, râpă, rouă, sare, secetă, senin, soare, stea, şes, tuna, ţară, ţărână, tărmure, undă, vad, vale, vânt.

După cum se vede, universul imediat al omului simplu, păstor şi agricultor, e redat prin denumiri de origine latină. De notat că arină (lat.

37

arena), nea (lat. nix) circulă astăzi numai în aria, intens romanizată, a Transilvaniei. De asemenea, aramă (aeramen), argint (argentum), aur (aurum), fier (ferrum), marmură (marmor), plumb (plumbum), sare (sal) denumesc bogăţiile din solul Daciei, pe care le exploatau romanii în perioada stăpânirii lor.

2. Timpul agust pop. „luna august”, an, azi, cărindar „ianuarie”, curând,

dimineaţă, duminică, făurar „februarie”, iarnă, ieri, joi, luni, mai, marţ, „martie”, marţi, miazănoapte, miazăzi, miercuri, mâine, noapte, prier pop. „aprilie”, primăvară, săptămână, seară, târziu, toamnă, vară, vineri, zi.

Acestea sunt denumirile pentru reperele esenţiale ale timpului. Numele lunilor s-au păstrat în vorbirea populară: cărindar (din lat. calendarius „ţinut la calende”), făurar (< lat. februarius), marţ şi derivatul mărţişor, din lat. martius mensis „luna lui martie”, agust apare şi în lat. pop. Agustus (clasic Augustus). Unele nume de luni sunt formaţii interne, probabil calcuri după modele din substrat: florar „aprilie, mai”, cireşar „iunie”, cuptor „iulie” (raportat la coquere „a se coace”), măsălar „iulie” (raportat la messis „recoltă, seceriş”, de la metare „a secera”), răpciune „septembrie” (lat. raptio „răpire, smulgere” a recoltei), vinicer „septembrie, luna vinaţurilor” (lat. vinaceum), brumar „octombrie, noiembrie” (lat. brumarius), îndrea, undrea „decembrie” (lat. Sanctus Andreas). Zilele săptămânii sunt denumite, la origine, prin dies „zi” însoţit de genitivul numelui planetei: lunae dies, martis dies, mercurii dies, jovis dies, veneris dies; sâmbătă e atestat în lat. vulgară cu forma sambata, venit din greacă; duminică e un termen creştin: dies dominica „ziua domnească, ziua Domnului”.

3. Faună albină, arici, armăsar, berbece, bou, bour, cal, capră, cariu, câine,

căţea, cerb, corb, furnică, găină, iapă, ied, iepure, lăcustă, lup, miel, mascur „porc castrat”, mierlă, muscă, oaie, ou, pasăre, păduche, păun, peşte, porc, porumb, pui, purice, rândunea, scroafă, sturz, şarpe, şoarece, taur, urs, vacă, vier, vierme, viespe, viţel, vulpe, vultur.

4. Floră ai „usturoi”, alună, arbure, arin, burete, carpin, ceapă, cer „specie

de stejar”, cireş, cânepă, corn, cucută, curechi, fag, floare, fân, frasin, frunză, ghindă, grâu, gutui, iarbă, iederă, ienuper, jugastru, lăptucă, legumă, lemn „copac”, măr, mărăcine, mei, mesteacăn, nalbă, nuia, nuc, orz, paltin, pădure, păr, pin, piersic, plop, pom, prun, ridiche, salcie, secară, soc, tei, trifoi, ulm, urzică, varză, viţă, vâsc.

38

Cu puţine excepţii, numele pomilor fructiferi de pe teritoriul României sunt de origine latină şi, la fel, numele copacilor, mai ales ale celor din zonele de munte. Se adaugă la acestea numele din substrat: copac, brad, bung, gorun, stejar.

Vocabularul de origine latină din română este sursa cea mai importantă de cunoaştere a îndeletnicirilor populaţiei romanizate din aria carpato-dunăreană.

Terminologia românească a creşterii animalelor, în special a oilor, este constituită din elemente latine şi traco-dace, de unde concluzia că păstoritul era o îndeletnicire de bază a strămoşilor noştri. O observaţie specială se poate face şi în legătură cu terminologia, relativ bogată, a creşterii porcilor, transmisă în întregime din latină: porc (lat. porcus), fem. poarcă, cunoscut încă în jocurile de copii: de-a poarca (lat. porca), mascur „porc castrat” (lat. masculus, diminutiv al lui mas, maris „mascul”), vier „porc necastrat” (lat. verres), purcea (lat. porcella), purcel (lat. porcellus), scroafă (lat. scroafa), porcar (lat. porcarius), porcină „carne de porc” (lat. porcina), purcăreaţă „cocină” (*porcaricia), râma (lat. rimare).

Albinăritul era, de asemenea, o ocupaţie de seamă a romanicilor dunăreni, moştenită, probabil, de la daci, renumiţi apicultori. Terminolo-gia este latină: albină (lat. alvina „stup”; musca alvina „muscă de stup, albină”), stup (intrat în latină, stupus, din vechea greacă: στύπος „trunchi de copac”), fagure (lat. favulus, diminutiv al lui favus), miere (lat. mel, pop. mele), ceară (lat. cera), păstură „hrana pentru puietul de albine” (lat. pastura), mursă „apă îndulcită cu miere” (lat. mulsa, aqua mulsa).

Terminologia românească agricolă este compusă mai cu seamă din elemente latine. Mai întâi, numele cerealelor: grâu (lat. granum), orz (lat. hordeum), mei (lat. milium), secară (lat. secale); numai ovăz e slav. La fel, sunt de origine latină numele de legume: ai (lat. alium), curechi (lat. cauliculus), ceapă (lat. cepa), legumă (lat. legumen), linte (lat. lens), pepene (lat. pepo), ridiche (lat. radicula), varză (lat. viridia); mazăre provine din substrat. Muncile câmpului şi uneltele agricole sunt redate tot prin termeni latini: ara (lat. arare), semăna (lat. seminare), culege (lat. colligere), secera (lat. sicilare), treiera (lat. tribulare), vântura (lat. ventulare), măcina (lat. machinari), cerne (lat. cernere „a separa”); ar. aratru „plug” (lat. aratrum), sapă (lat. sappa), seceră (lat. sicilis), cute (lat. cos), furcă (lat. furca), moară (lat. mola), ciur (lat. cribrum), piuă (lat. pilla), arie (lat. area) etc. Rezultă din această listă că la strămoşii românilor agricultura era o îndeletnicire de bază, ca şi păstoritul.

39

Industria casnică este complementară agriculturii şi păstoritului. Iată o parte din termenii referitori la prelucrarea lânii: caier (lat. caiulus), coase (lat. consuere), depăna (lat. depannare), fuior (lat. *folliolus), furcă (lat. furca), fir (lat. filum), fus (lat. fussus), fuscel (lat. fusticellus), ghem (lat. glomus, *glemus), iţ (lat. licium), nod (lat. nodus), răşchia (lat. *rasculare), spaţ (lat. spatium), scamă (lat. squama), ţese (lat. texere), toarce (lat. torquere), tort (lat. tortus), urzi (lat. ordiri); se pot adăuga termeni care denumesc materiile de prelucrat; lână, cânepă, in, canură (lat. cannula), miţă (lat. *agnicius), păr, de provenienţă latină.

Terminologia creştină este, în esenţă, de origine latină, ceea ce dovedeşte creştinarea timpurie a populaţiei dacoromane. La începutul secolului al IV-lea, creştinismul devine religie oficială în Imperiul Roman. Cuvântul creştin provine din christianus, cu o evoluţie fonetică (menţinerea grupului sti netrecut la şi) sprijinită de raportarea la numele propriu Christus; paganus „locuitor al satului” (pagus) a devenit păgân, adică refractar la noua religie; lex a dat în română lege, însemnând, iniţial, „religie, credinţă”; credere, credentia, scriptura (în română: crede, credinţă, scriptură) au evoluat ca termeni cu semnificaţie creştină. De asemenea, sunt de origine latină: biserică (lat. basilica), altar (lat. altarium), preot (lat. presbyterum), Dumnezeu (lat. Domine Deus), sânt (lat. sanctus), înger (lat. angelus), drac (lat. draco „balaur”), Paşte (lat. Pascha), boteza (lat. baptizare), cumineca (lat. comminicare), cumânda (lat. commendare), păcat (lat. peccatum), închina (lat. inclinare „a apleca, a înclina”). Unele dintre aceste cuvinte au intrat în latină din greacă, iar în greacă din ebraică, prin intermediul traducerii textelor sfinte. Elementele de organizare a serviciului divin pătrund în română mai târziu, de regulă din greacă, prin filieră slavonă.

În concluzie, se poate aprecia că lexicul latinei dunărene, aşa cum se reflectă în moştenirea din română, este constituit din elementele cele mai importante pe care le presupune comunicarea verbală. Aşa cum am arătat deja, multe cuvinte vor fi dispărut în procesul de rusticizare a dacoromanicilor şi, mai târziu, ca urmare a influenţelor străine, în special slavă. Considerat din perspectiva unei semantici generale, vocabularul moştenit în română acoperă formele de civilizaţie agricolă şi pastorală, universul elementar al unei populaţii rustice sedentare. Acest vocabular aparţine, cu puţine excepţii, aşa-numitului fond principal al lexicului românesc. Sunt cuvinte cu o mare bogăţie de sensuri (foarte multe dintre ele fiind sensuri figurate), ce dau naştere la o mulţime de derivate şi au o mare frecvenţă în circulaţie.

40

E. FORMAREA CUVINTELOR 1. Compunerea În română, ca şi în latină, compunerea, ca procedeu de formare a

cuvintelor, este foarte slab reprezentată. Compusele moştenite sunt puţine: primăvară (lat. prima vera, lat. cl. primum ver), miazăzi (lat. mediam diem), miază-noapte (lat. mediam noctem). Acestea se află şi în alte limbi romanice. Alte compuse: Dumnezeu (lat. Domine Deus „Doamne Dumnezeu”, şi în româna populară se întâlneşte sintagma latină: Doamne Dumnezeule!), codobatură (lat. *codobattula), codalb (lat. coda-albus), cârnelegi pl. (lat. carnem-ligat), câşlegi, pl. (lat. caseum-ligat), mijloc (lat. medius locus).

În româna populară, există o mulţime de cuvinte compuse dintr-un substantiv nearticulat şi un adjectiv: apă-albă „cataractă” la ochi, iarbă-mare, bube-dulci, botgros (o pasăre) etc.; sunt frecvente şi în ono-mastică: Barbălată, Bouroş, Calalb, Ochialbi, Ţarălungă, Mantaroşie etc. E posibil ca astfel de compuse, cu paralele identice în albaneză, să presupună un tipar străvechi, preroman (v. Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, 1995, p. 48-50).

2. Derivarea a. cu prefixe a- (lat. ad-): abate (lat. abbattere), afuma (lat. affumare), afunda

(lat. affundare), alunga (lat. allongare), amorţi (lat. *ammortire, de la mortuus), amuţi (lat. *ammutire, de la mutus), apune (lat. apponere).

de- (lat. de-): degera (lat. degelare), depăna (lat. depannare), deprinde (lat. deprehendere), depune (lat. deponere).

des- (lat. dis-): descălţa (lat. discalceare), descăleca (lat. discaballi-care), descărca (lat. discarricare), deschide (lat. discludere).

în- (lat. in-): încălţa (lat. incalceare), încăleca (lat. incaballicare), încărca (lat. incarricare), înfrâna (lat. infrenare).

s- (lat. ex- ): zbate (lat. exbattere), scădea (lat. excadere), smulge (lat. exmulgere), stoarce (lat. extorquere).

stră- (lat. extra-): strecura (lat. extracolare), strămuta (lat. extramu-tare), pe teren românesc: străbun, strămoş, străvechi etc.

Derivarea cu prefixe este relativ săracă. Prefixele latineşti nu au devenit productive decât în rare cazuri: aluneca (luneca), amirosi (mirosi), sfărâma (fărâma). Există însă unele verbe care au dezvoltat un număr mare de derivate cu prefixe moştenite ca atare în română: pune (lat. ponere) – apune (lat. ad-ponere), depune „a pune jos, a fi gata să

41

fete” (lat. deponere), despune „a domni, a stăpâni”, în româna veche (lat. disponere), prepune (lat. praeponere), răpune (lat. reponere), spune (lat. exponere), supune (lat. subponere); prin urmare, în cazul lui pune sunt şapte derivate, toate transmise din latină. Verbul a pune a devenit productiv chiar şi în epoca modernă, stând la baza traducerilor după franceză şi latină pentru neologismele: impune, compune, depune (sensul modern), dispune, interpune, juxtapune, opune, postpune, presupune, propune, repune, suprapune, transpune.

Din latină s-au păstrat familiile de verbe: prinde (lat. prehendere), aprinde (lat. adprehendere), cuprinde (lat. comprehendere), deprinde (lat. deprehendere); toarce (lat. torquere), întoarce (lat. intorquere), stoarce (lat. extorquere).

b. cu sufixe Derivarea cu sufixe e un procedeu frecvent şi foarte productiv. Cu

sufixele transmise din latină se formează substantive, adjective, verbe. Redăm mai jos o parte dintre sufixele moştenite: -ar, la nume de agent (lat. -arius: lat. aurarius > aurar, pecorarius

> păcurar, casearius > ar. căşar „baciul care prepară brânza la stână”, ferrarius > fierar, lignarius > lemnar).

-atic, adjectival (lat. -aticus: hibernaticus > iernatic, silvaticus > sălbatic, lunaticus > lunatic).

-ătate, pentru substantive din adjective (lat. -itas, -itatem: bonitatem > bunătate, sanitatem > sănătate, plenitatem > plinătate).

-eaţă (eţe), substantive din adjective (lat. -itia: blanditia > blândeţe, *grevitia > greaţă, tristitia > tristeţe; frecvent în română: ar. muşiteaţă, dulceaţă, negreaţă, albeaţă.

-el, diminutive (lat. -ellus: porcellus > purcel, porcella > purcea, vitellus > viţel, retella > reţea); sufix productiv: băieţel, feciorel.

-et, colective (lat. -etum: fraxinetum > frăsinet, nucetum > nucet, pometum > pomet); sufix productiv: făget, gorunet, peret.

-ic, diminutive (lat. -iccus): bunic, rândunică, fiică (de la fie < lat. filia).

-ie, substantive abstracte (lat. -ia, din greacă: philosophia raportat la philosophus; ferocia „cruzime” de la ferox „crud”); productiv în română: avuţie, domnie, tărie.

-ime, colective şi substantive din adjective (lat. -imen): acrime, mulţime, ţărănime.

-inţă, substantive de la verbe (lat. -entia: credentia > credinţă); frecvent: dorinţă, putinţă.

42

-ior, diminutive (lat. -eolus, -iolus: capreolus > căprior, capreola > căprioară) şi adjective: roşior, rumeior, lărgit cu ş din substrat a devenit -şor, -işor ca în podişor, merişor, ouşor, botişor.

-iu (lat. ivus: tardivus > târziu, temporivus > timpuriu). -mânt, substantive de la verbe (lat. -mentum: iuramentum >

jurământ, ligamentum > legământ, vestimentum > veşmânt). -oi, -oaie, augumentativ (lat. -oneus, sufix adjectival): căsoi,

căsoaie, fătoi, lupoaie, ursoaie. -os, adjective de la substantive (lat. -ossus: formosus > frumos,

pluviosus > ploios, umbrosus > umbros), sufix productiv: cărnos, osos. -tor, nume de agent (lat. -torius: iudicatorius > judecător,

*casatorius > căsător „care are casă, om căsătorit”); adjective de la verbe: cumpărător, vânzător; nume de instrumente: încuietoare, strecură-toare, bătător. În română, lat. -torius s-a confundat cu -tor.

-tură, substantive de la verbe (lat. -(t)ura: battitura > bătătură, coctura > coptură, fractura > frântură, scriptura > scriptură, unctura > untură); sufix foarte productiv: arătură, sămănătură, încărcătură, săritură.

În concluzie, latina dunăreană, după cum rezultă din descrierea făcută aici, poate fi considerată ca cea dintâi perioadă a istoriei limbii române, pentru că numeroase particularităţi ale românei au apărut (ori numai au început să se contureze) încă din faza latină.

Bibliografie mai recentă: Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1987, p. 75-183; H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960; I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985; Marius Sala, De la latină la română, Bucureşti, 1998; I. Coteanu (red.), Istoria limbii române, II, Bucureşti, 1969, p. 110-212.

6. SUBSTRATUL LIMBII ROMÂNE

În Dacia, ca în toate regiunile în care s-au născut limbile romanice,

latina a suferit o influenţă din partea limbii populaţiei indigene. Aceasta e o influenţă de un tip special, care s-a exercitat în procesul de însuşire a latinei; ea este consecinţa stării de bilingvism a dacilor. Spre deosebire de influenţele ulterioare (slavă, maghiară, turcă), influenţa autohtonă participă la geneza limbii române, adică afectează toate compartimentele limbii. De aceea, spunem că această influenţă reprezintă substratul limbii române, pe care se grefează stratul propriu-zis (latina). Influenţele de după epoca de formare a limbii reprezintă superstratul (sau adstratul).

43

Prin acţiunea substratului se explică în bună măsură evoluţia diferită a latinei vorbite în fiecare dintre provinciile romanizate. Substratul limbii române este domeniul cel mai controversat şi mai încărcat de dificultăţi din întreaga ei istorie. S-a scris enorm asupra problemelor substratului. Unii lingvişti au exagerat mult această influenţă, iar alţii au minimalizat-o sau chiar au ignorat-o cu totul.

Limba dacă nu ne este cunoscută. Nu ne-au rămas texte scrise în această limbă, ci numai cuvinte izolate, adică glose, inscripţii şi nume proprii. Nu s-au găsit poemele în limba dacă ale lui Ovidiu, surghiunit la Tomis în anii 8-17 d.Hr.; acesta mărturiseşte în Ponticele că a învăţat limba localnicilor şi că a scris versuri în această limbă. Nu s-a păstrat nici De bello dacico, opera lui Traian, nici Getica, scrisă de medicul acestuia, Criton.

Din mărturiile autorilor antici rezultă că dacii făceau parte din neamul mare al tracilor, care trăiau pe un teritoriu vast, la nord şi la sud de Dunăre. Limba dacilor ar fi fost aceeaşi cu a tracilor, după părerea noastră foarte probabil o variantă dialectală a limbii trace. De aceea, denumirea cea mai potrivită pentru substratul limbii române este traco-dacă, adică traca vorbită în varianta din Dacia şi din cele două Moesii. Unii învăţaţi folosesc denumirea de daco-moesiană, considerând-o ca limbă aparte faţă de tracă. Aşadar, substratul limbii române s-a format în Dacia, în cele două Moesii şi, probabil, provincia Dardania.

Dacii şi ilirii nu foloseau scrierea, deşi erau învecinaţi şi, adesea, în contacte foarte strânse, cu grecii şi romanii, popoare cu o cultură scrisă extraordinară. Probabil că motive religioase îi împiedicau să recurgă la scriere. În schimb, traco-dacii excelau printr-o cultură populară remarcabilă.

a. Din materialul lingvistic rămas de la daci e de reţinut, în primul rând, lista de nume de plante a medicului Pedanios Dioscorides, inclusă într-un tratat de botanică medicinală (De materia medica) din secolul I d.Hr. şi în Herbarius, opera unui anonim din secolul al III-lea, cunoscut sub numele de Pseudo-Apuleius Platonicus. Lista cuprinde 57 de nume de plante atribuite limbii dacilor, care sunt însă foarte greu de interpretat etimologic, mai cu seamă că textul ni s-a transmis în copii târzii şi imperfecte, cu erori mari de scriere. Totuşi, vreo 10-15 nume s-ar explica mai convingător, prin raportare la albaneză şi la elementele din substrat ale românei: amolusta (şi amalusta) „muşeţel” s-ar raporta la alb. ambël „dulce”, μαvτία (în alb. man „dudă, mură”), μόξοuλα „cimbrişor” (alb. modhullë „neghină, măzăriche”, rom. mazăre), riborasta (rom. brusture,

44

alb. brushtull) etc. După cum se vede, lista lui Dioscorides nu ne prea ajută la cunoaşterea limbii dacilor.

b. Numele proprii păstrate de la daci sunt numeroase, dar, şi acestea, greu de interpretat etimologic. E vorba de nume de râuri (în jur de 40), nume de persoane, de triburi, de zeităţi etc., toate acestea aproape imposibil de utilizat în descrierea limbii dacilor. Unii învăţaţi cred că s-ar fi transmis românei şi unele nume de locuri, care, de asemenea, sunt greu de explicat.

c. Dintre inscripţii, cea mai importantă este aceea de pe inelul de aur descoperit în 1912 la Ezerovo, în Bulgaria, un inel cu un disc oval care se mişcă liber pe o axă fixată la cele două capete ale inelului. Pe acest disc sunt înscrise 61 de litere greceşti dispuse pe 8 rânduri, în scriptio continua, adică fără vreun semn care să delimiteze eventualele cuvinte. S-au propus vreo 25 de interpretări ale acestui text, dar nici una convingătoare.

Dintre celelalte inscripţii, trebuie semnalată cea de pe un vas de lut ars, descoperit în 1957, la Grădiştea Muncelului: Decebalus per Scorilo, care s-ar traduce prin „Decebal fiul lui Scoril”; per s-ar compara cu lat. puer „copil” şi s-ar recunoaşte în nume de persoane dace de felul: Ziper, Mucapor etc. Trebuie arătat însă că în albaneza de nord există nume de felul: Geg per Gega (= Gheg al lui (fiul) Gheg).

Unii învăţaţi contestă caracterul autohton al acestei inscripţii (în forma unui sigiliu pe pereţii vasului).

Cum se studiază elementele autohtone din română? 1. De regulă, se consideră că aparţin substratului elementele de care

suntem siguri că nu provin din latină, din vechea greacă, din vechea slavă sau că nu au apărut pe terenul intern al limbii (diverse creaţii accidentale, expresive etc.). După cernerea riguroasă a materialului atribuit substratului, acesta se compară în primul rând cu corespondentele din albaneză.

Aceasta este o limbă care, după unii învăţaţi, ar descinde din tra- co-dacă (sau din daco-moesiană), iar după alţii, din limba iliră, care se vorbea în antichitate în zona de vest a Peninsulei Balcanice, deci şi în aria în care se vorbeşte astăzi albaneza. Ilira ar fi avut în constituţia ei o componentă originară tracă. Comparaţia trebuie făcută nu la nivelul actual al celor două limbi, ci la nivelul lor străvechi, adică al românei comune şi al albanezei comune. Nu poate fi acceptată teoria împrumu-tului din albaneză în română, făcut târziu, într-o epocă de presupusă

45

comunitate româno-albaneză. Această teorie roesleriană, din care ar rezulta că românii s-au format în sudul Dunării, poate fi combătută cu faptul că elementele româneşti din substrat au un comportament de evoluţie specific elementelor latine. Aceasta însemnează că moştenirea din substrat se identifică cu moştenirea din latină, adică în procesul impunerii în Dacia latina a fost influenţată de limba populaţiei autohtone. Ca urmare a stării de bilingvism a dacoromanilor, această limbă, sortită dispariţiei, a lăsat urme în latină, transmise apoi românei laolaltă cu elementele latine propriu-zise.

Albaneza are două dialecte principale, cu deosebiri sensibile între ele: dialectul tosc, vorbit în jumătatea de sud a ţării, şi dialectul gheg, în cea de nord. Asemănările cele mai importante ale românei sunt cu dialectul tosc, cel din sud, de unde ipoteza că patria primitivă a albane-zilor trebuie să fi fost mai la nord-estul peninsulei, într-o zonă de interferenţă traco-iliră. Faptul că albanezii nu au fost romanizaţi, în lunga perioadă de stăpânire romană în Balcani, s-ar explica prin aceea că ei au trăit, ca păstori, mai cu seamă în ţinuturile muntoase din nord, inaccesibile armatelor cuceritoare. Şi astăzi sunt sate în Albania de nord care nu au putut fi stăpânite nici de turci, în cei cinci sute de ani de dominaţie otomană.

2. Cuvintele autohtone pot fi raportate şi la reminiscenţele tra- co-dace şi, bineînţeles, ilire. Mânz, de exemplu, există şi în albaneză (mës, mëzi, cu acelaşi înţeles), dar şi în tracă: MEZENAI, un atribut al cavalerului trac; mai mult, la ilirii mesapi există Jupiter Menzana, zeul suprem, căruia i se aduceau ca ofrandă sacrificii de cai. Cuvântul mal are în albaneză un corespondent identic, mal, cu înţelesul „munte”, dar poate fi raportat şi la toponimul Malua, localitate în Dacia; Dacia Maluensis a fost tradus de romani prin Dacia Ripensis (ripa=rîpă). În iliră există, de asemenea, Dimallum, Malontum etc.

3. Raportarea cuvintelor autohtone se poate extinde şi la alte limbi preromane din Balcani, de exemplu argea (= încăpere subterană; război de ţesut) poate fi apropiat de trac. αργίλος „şoarece, animal care îşi face galerii în pământ”, dar mai ales de άργιλλα „argea”, din vechea macedoneană; alb. rragal înseamnă „colibă”, iar argali, „război de ţesut”, sens pe care-l are şi cuvântul românesc.

4. Se pot face raportări şi la alte limbi indo-europene, bineînţeles pentru cuvintele care nu pot fi explicate prin atestări în tracă, iliră sau în altă limbă din Balcani. De exemplu, doină, cu varianta daină din Banat, poate fi atribuit substratului prin raportare la lituan. dainà „cântec popular, doină”.

46

După cum se vede, cercetarea etimologică a cuvintelor româneşti din substrat se face cu foarte mari dificultăţi; de aceea, suntem nevoiţi ca în multe cazuri să acceptăm numai cu probabilitate apartenenţa la substrat. De asemenea, metoda cea mai sigură de cercetare a fondului autohton rămâne, cu toate neajunsurile ei, comparaţia cu albaneza.

5. Prezentăm în continuare trăsăturile fonetice, gramaticale şi lexicale pe care le atribuim acţiunii substratului.

Fonetică a. Vocală ă, considerată de numeroşi cercetători ca trăsătură

esenţială din substrat, se află şi în albaneză şi bulgară. Ea se explică din evoluţia spontană a lui a neaccentuat: lat. camisia > rom. cămaşă, alb. këmishë, precum şi din a accentuat în poziţie nazală: lat. canis > rom. căne (mai târziu câne), alb. qen.

b. Rotacismul lui n intervocalic, fenomen specific dacoromânei din aria nordică (textele rotacizante din secolul al XVI-lea şi limba vorbită astăzi în Crişana): lat. luna > rom. lună (cu rotacism: lură). Rotacismul e general în dialectul istroromân, precum şi în albaneza de sud (dialectul tosc). Acest fenomen afectează numai fondul vechi al celor două limbi; în elementele de origine slavă nu există rotacism.

c. Consoana fricativă laringală (sau velară) h, dispărută de timpuriu din latină, a fost considerată de multă vreme de origine slavă. În ultimul timp însă, e pusă pe seama acţiunii substratului, pentru că există cuvinte preromane cu h, ca hameş (de aci verbul a hămesi), alb. hamës „mâncău, lacom”. De asemenea, în materialul lingvistic dac ne întâmpină cuvinte cu h: Hierasus (numele Siretului), Histria etc.

d. Consoana fricativă ş (alb. sh) provine din s în poziţie moale: lat. sīc > rom. şi, lat. sĕrpens > rom. şarpe. În albaneză, sh provine din transformarea spontană a lui s în toate cuvintele anterioare secolului al XI-lea.

În hidronimia majoră de origine dacă, sunt multe nume cu ş: Argeş, Criş, Mureş, Someş, Timiş.

e. Mulţi cercetători atribuie substratului şi fenomenul labializării grupurilor consonantice ct, cs: rom. pt, ps, alb. ft, fsh: lat. lucta > rom. luptă, alb. luftë, lat. coxa > rom. coapsă, alb. kofshë. Grupurile consonantice pt, ps. apar şi în cuvinte preromane din aria balcanică: Heptapor, Eptala; Apsyrtos, Krepsa (alături de variante cu cs: Axyrtos, Crexi, cf. Poghirc, în ILR, II, p. 323).

47

Sunt şi alte fenomene fonetice pe care unii învăţaţi le-au atribuit substratului: diftongii ie, ea, oa, palatalizarea labialelor, transformarea lui -l- intervocalic în -r- (lat. mola > rom. moară), dispariţia timpurie a consoanelor b, v în poziţie intervocalică (lat. caballus > rom. cal, alb. kalë) etc. Explicarea acestor fenomene prin substrat este însă greu de dovedit.

Morfologie şi sintaxă Particularităţile gramaticale atribuite substratului se disting numai

prin comparaţia cu albaneza (eventual şi cu alte limbi balcanice, ori indoeuropene), pentru că structura gramaticală a limbii traco-dace este total necunoscută. E posibil ca unele dintre acestea să fi apărut ca tendinţe în latina târzie, promovate în timp sub influenţa substratului.

a. Genul neutru. S-au păstrat din latină desinenţele de plural -e şi -uri (lat. -a, -ora), dar modul de organizare a neutrelor nu este latin: la singular, se opun femininelor, iar la plural, masculinelor, adică neutrele au determinări masculine la singular şi determinări feminine la plural: acest scaun – aceste scaune. Neutrele albaneze au acelaşi comportament sintactic, de exemplu: mal i naltë „munte înalt”, pl. male të nalta „munţi înalţi” (ad litteram: „mal înalt”, pl. „maluri înalte”). Neutrul românesc, ca şi cel albanez, nu este de origine slavă, aşa cum presupun unii cercetători, pentru că, între altele, neutrele slave care au intrat în română şi în albaneză s-au încadrat la genul feminin, de exemplu: pl. sito > rom. sită, alb. sitë, vĕdro > rom. vadră, alb. vedrë.

b. Generalizarea sincretismului genitiv-dativ în flexiunea nominală, cunoscută în română, albaneză şi în alte limbi balcanice, e un fenomen datorat probabil acţiunii substratului, dar o tendinţă similară apare încă din latina populară târzie.

c. Postpunerea articolului definit este un fenomen explicat încă de Hasdeu prin preferinţa pentru topica substantiv + adjectiv (în limbile occidentale, topica este: adjectiv + substantiv): omul bun, alb. njeriu i mirë „omul bun” (lat. homo ille). Encliza articolului definit există şi în bulgară, dar româna şi albaneza prezintă numeroase coincidenţe de detaliu privind encliza, ceea ce explică gruparea aparte a celor două limbi faţă de bulgară. E un fapt dovedit că în perioada de influenţă latină a albanezei această limbă poseda articol postpus.

d. Procedeul de numărare de la 11 la 19 este, foarte probabil, un calc după un clişeu autohton: unsprezece, compus din unus super decem (=unu peste zece); la fel în albaneză: njëmbëdhjetë „unsprezece”. Unii

48

cercetători cred că la baza acestui numeral s-ar afla un model slav: jedinŭ na desente, dar, în acest caz, ar fi trebuit să se păstreze în română (sau cel puţin în aromână) urme ale numeralului latin: undecim, duodecim etc. Cât priveşte albaneza, modelul slav este şi mai puţin probabil.

Sunt şi alte trăsături gramaticale explicate de unii cercetători prin substrat. Singura dovadă plauzibilă în favoarea acestei explicaţii ar fi comparaţia cu albaneza (în unele cazuri şi cu alte limbi balcanice):

– particula -ne la formele accentuate de acuzativ ale pronumelui personal şi reflexiv: mine, tine, sine;

– forma în -tu de persoana a II-a plural a perfectului simplu: voi cântatu;

– generalizarea auxiliarului avea la perfectul compus (de exemplu, şi la verbele de mişcare: am venit, am sosit);

– formarea viitorului indicativ cu auxiliarul vrea (lat. volere, lat. cl. velle): voi cânta;

– formele compuse cu vrea ale pronumelor nedefinite şi ale adverbelor nedefinite: cineva, ceva, careva, cândva, cumva, undeva.

Aceste particularităţi, la care se pot adăuga altele, au corespondente cu structuri identice în albaneză.

Lexicul S-a scris mult despre vocabularul românesc moştenit din substrat,

dar numărul cuvintelor diferă de la un cercetător la altul. Elementele sigure sunt cele cu corespondente identice sau asemănătoare (ca formă şi ca sens) în albaneză. Pentru unele dintre ele cercetarea etimologică se poate sprijini şi pe reminiscenţele din repertoriul traco-dac. Iată lista acestor cuvinte: abure, argea „încăpere subterană, război de ţesut”, baci, balaur, bală „fiară monstru”, balegă, baltă, bardză adj. „alb”, bască „lâna tunsă de pe o oaie”, bâlc „mlaştină, vale mocirloasă”, bâr interj. „strigăt cu care se mână oile”, brad, brânză, brâu „cingătoare lată de lână”, brusture, buc „pleavă la meliţatul cânepii”, bucur adj. „frumos” (a se bucura), bunget „stejăriş, desiş de pădure”, buză, căciulă, călbează (şi gălbează), căpuşă, cătun, ceafă, cioară, cioc, ciucă „vârf de deal, pisc”, ciuf „moţ de păr”, ciump „ciot”, ciupi vb., ciut (şi şut) adj. „fără coarne”, coacăză, copac, copil, curpen „vrej, tulpină de plantă agăţătoare”, cursă (de prins animale sălbatice), droaie, druete „bucată de lemn”, fărâmă, fluier, gard, gata, ghimpe, ghionoaie „ciocănitoare; cucuvea”, ghiuj „bătrân”, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz „bulgăraş, cocoloş”, guşă, hameş „mâncăcios, lacom” (şi vb. hămesi), jumătate, lete „răgaz”

49

(îndelete adv.), leurdă „usturoi sălbatic”, mal, mare adj., mazăre, măgar, măgură, mărar, mânz, moş, mugur, murg adj. „întunecat, de culoare închisă”, muşcoi (şi mâşcoi) „catâr”, năpârcă „viperă”, noian, pârâu, pupăză, raţă, rânză „pipotă; stomac de animal”, sarbăd adj. „acru” (despre lapte), scăpăra vb., scrum, sâmbure, spânz „elebor, plantă cu a cărei rădăcină se vindecă strechea la animale”, strepede „vierme din brânză”, strugure, strungă „loc îngust pentru muls oile, ţarc”, şopârlă, ştiră adj. fem. „stearpă” (despre animale), ţap, ţarc, ţeapă, urdă, vatră, viezure (şi vizuină), zară „lapte bătut”, zgardă.

La aceste 90 de cuvinte sigure din substrat se poate adăuga o listă de 50-60 de cuvinte, pe care le considerăm numai cu probabilitate ca aparţinând fondului autohton. Iată câteva dintre acestea: băiat, băl „blond”, brâncă „erizipel, orbalţ”, borţ (şi der. borţoasă), bulz, burduf, burtă, codru, Crăciun, creţ adj., cruţa vb., curma vb., daltă, dărâma vb., fluture, lai adj. „negru”, mătură, mire, negură, păstaie, scorbură, spuză, stăpân, sterp, stână, traistă etc.

Se observă că cele mai multe cuvinte din listele de mai sus aparţin limbajului păstoresc, adică sunt legate de realităţi proprii universului crescătorilor de vite. Prin caracterul lor profund popular aceste elemente se integrează în fondul lexical moştenit din latină, care, după cum se ştie, are un mai pronunţat caracter popular, rustic, decât în celelalte limbi romanice.

Multă vreme au fost explicate ca împrumuturi din albaneză. Astăzi se poate dovedi însă că în ambele limbi provin dintr-o a treia limbă (în română din traco-dacă, iar în albaneză din traco-dacă sau din iliră). Evoluţia fonetică a acestor cuvinte este aceeaşi cu a cuvintelor de origine latină, de exemplu: -l- intervocalic a devenit -r- (viezure, în albaneză: vjedhullë, abure, în alb. avullë), africata dz.: bardzu adj. „alb”, madzăre, viedzure etc., care nu apare în elementele împrumutate târziu).

Argumentul că aceste cuvinte ar fi împrumuturi din albaneză constă în faptul că echivalentele albaneze sunt legate de baze interne proprii, spre deosebire de cuvintele româneşti care sunt izolate. De exemplu, alb. këlbazë „călbează” e legat etimologic de verbul kalb „a putrezi”, moshë „vârstă”, la care e raportat rom. moş, provine din mot „an”, iar acesta e legat de verbul mas, mat „a măsura”, vjedhull „viezure” derivă din verbul vjedh „a fura”. Trebuie observat însă că aceste apropieri etimologice caracterizează faza antică a albanezei, nu pe cea târzie, medievală, când se presupune că ar fi avut loc împrumutul în română. De asemenea, e normal ca în română elementele comune cu albaneza să apară izolate din punct de vedere etimologic, pentru că în română ele reprezintă substratul

50

(deci sunt împrumuturi făcute în perioada latină a limbii), pe când corespondentele albaneze reprezintă stratul propriu-zis al acestei limbi.

Din comparaţia cuvintelor româneşti autohtone cu corespondentele lor din albaneză, se poate constata că în română se conservă trăsături mai vechi decât în albaneză: de exemplu, s din alb. sorrë „cioară” e mai nou decât č din rom. cioară, şi, la fel, dh din vjedhull faţă de dz (z) din rom. viedzure (viezure) etc. În general, limba care împrumută e mai conservatoare decât limba din care se împrumută. Şi elementele slave din română au caracter mai vechi decât corespondentele lor din limbile slave. Aşadar, elementele autohtone din română sunt, la origine, împrumuturi pe care latina dunăreană le-a făcut din traco-dacă, nu împrumuturi târzii făcute de română din albaneză în sudul Dunării, în perioada unei presupuse coabitări a românilor cu albanezii.

În fondul lexical autohton sunt şi elemente care nu au corespon-dente identice sau asemănătoare în albaneză, dar acestea sunt greu de identificat şi de explicat. Probabil că a băga, brânduşă, doină, melc ş.a. aparţin acestui grup (v., pe larg, I.I. Russu, Etnogeneza românilor, EŞE, Bucureşti, 1980).

Există în română şi un important număr de nume proprii păstrate din substrat. Aproape întreaga hidronomie majoră din română ni s-a transmis de la daci, în transcrieri latineşti sau greceşti: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş, Timiş, Tisa, Vedea. Unii cercetători cred că aceste nume s-au păstrat prin intermediul slavilor care le-ar fi preluat din limba vechilor populaţii locale. Ele conţin însă particularităţi fonetice explicabile prin română, de exemplu –ş, sau prin daca târzie: a > o în Alutus devenit Olt (detalii la Poghirc, în ILR, II, p. 356 ş.a.).

La aceste nume se adaugă oronimul Carpaţi, care are legătură certă cu numele tribului de daci liberi carpi, cu alb. karpë „stâncă” şi cu trac. Kαρπάτηs (őρος) „munţii Carpaţi”.

Unii învăţaţi cred că de la daci ni s-au transmis şi câteva nume de localităţi: Abrud, Hârşova, Iaşi, Oltina ş.a. (cf. Poghirc, în ILR, II, p. 359-361), care, însă, sunt foarte greu de explicat etimologic.

Dintre elementele de derivare lexicală sunt sigure ca apartenenţă la substrat următoarele sufixe:

-esc, sufix adjectival care exprimă apartenenţa: românesc, ciobănesc. Probabil că aceeaşi origine are şi corespondentul adverbial al lui -esc: -eşte: româneşte, ciobăneşte;

-uş, sufix diminutival: auş, brânduşă, cătuşă, mătuşă, păpuşă;

51

-ză, sufix colectiv şi diminutival: călbează, cinteză, coacăză, pupăză etc., cu corespondent identic în albaneză.

Elementele aparţinând substratului au o răspândire generală în dacoromână. Numai câteva dintre acestea sunt folosite regional: buc, ghiuj, muşcoi, ştiră.

Unele dintre cele 90 de cuvinte autohtone lipsesc din dialectele sudice. În aromână, de exemplu, nu se mai aud astăzi: argea, druete, gata, ghimpe, leurdă, mugur, pârâu, sarbăd, şopârlă, zgardă. În meglenoromână şi în istroromână, numărul celor care lipsesc este şi mai mare. Acestea au fost înlocuite cu sinonime din limbile vecine (albaneză, greacă, bulgară, turcă, croată, italiană), prin urmare cauza dispariţiei lor sunt bilingvismul populaţiei româneşti sudice şi statutul particular de idiomuri neoficiale al acestor dialecte în ansamblul lingvistic balcanic. E de presupus că în româna comună aproape toate cuvintele din substrat erau răspândite pe întregul teritoriu de limbă română, atât la nordul cât şi la sudul Dunării.

Cuvintele autohtone nu diferă de cele de origine latină din punctul de vedere al vechimii atestării lor: aproape 50 dintre ele apar în documente de până la 1.600.

Şi prin poziţia în ansamblul vocabularului, elementele autohtone se aseamănă cu cele moştenite din latină. Din cele 90 de cuvinte sigure, 36 fac parte din fondul principal la lexicului românesc: abur, brad, a se bucura, buză, cioară, copac, copil etc.

Cât priveşte capacitatea de a crea prin derivare cuvinte noi, elementele din substrat întrec pe cele de origine latină: numărul derivatelor directe ale cuvintelor de bază (adică fără cumul de sufixe) este de 535, revenind în medie câte şase derivate la un cuvânt de bază (unui cuvânt latin îi revin 5 derivate).

În totalitatea lor, elementele din substrat au contribuit la conturarea fizionomiei particulare a românei în raport cu a celorlalte limbi romanice. Prin trăsăturile lor semantice, prin frecvenţa, aria de circulaţie şi forţa de derivare, aceste elemente se identifică cu lexicul transmis din latină.

Pentru istoria românilor, moştenirea lingvistică traco-dacă este cea mai importantă dovadă a vieţuirii lor neîntrerupte în Dacia.

Pentru întreaga problemă a substratului limbii române, vezi lucrarea noastră Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983; C. Poghirc, Influenţa autohtonă, în vol. colectiv Istoria limbii române, II, Bucureşti, 1969, p. 313-365; Al. Philippide, Originea românilor, II, Iaşi, 1925, p. 560 ş.u.; Al. Rosetti, Istoria limbii române, ed. definitivă, Bucureşti, 1987, p.225-258; I.I. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981; Cicerone Poghirc, B.P. Hasdeu, lingvist şi filolog, Bucureşti, 1968, p.166-193.

52

II. ROMÂNA COMUNĂ Româna descinde din latina dunăreană (sau carpato-dunăreană),

acel aspect al latinei orientale vorbite în provinciile dunărene romanizate (Dacia, cele două Moesii şi Panonia Inferioară). Limba română s-a format mai devreme decât limbile romanice apusene, din cauză că latina dunăreană a fost izolată de timpuriu de centrul inovaţiilor, în general de influenţa latinei clasice. Considerând latina dunăreană ca prima etapă a istoriei limbii noastre, spunem că faza imediat următoare este aşa-numita română comună, caracterizată printr-un număr suficient de modificări pentru a se putea vorbi de o schimbare calitativă a latinei.

Pentru denumirea acestei perioade au fost propuşi diverşi termeni: străromână (S. Puşcariu), care ar fi o traducere a germ. Urrumänisch, română primitivă (Al. Philippide), română primitivă comună (D. Macrea), romanică balcanică (Ov. Densusianu), romanică-dunăreană (E. Petro-vici), traco-romanică (după modelul galo-romanică), ibero-romanică sau protoromână (ambele denumiri la I. Coteanu). S-a impus însă termenul română comună, folosit întâi de I. Şiadbei în 1932, apoi de Al. Rosetti, care şi-a subintitulat vol. al IV-lea al Istoriei limbii române chiar Româna comună. Încercarea de evitare a acestui termen era motivată mai ales de confuzia care se crea cu aceeaşi denumire dată curent dacoromânei de astăzi. Aşadar, româna comună este perioada de dinainte de separarea celor patru dialecte: dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroro-mâna. Româna comună avea caracter unitar, dialectele nu se conturaseră încă, iar vorbitorii acesteia, de la nord şi de la sud de Dunăre, aparţineau unui trunchi etnic unitar. În mod obligatoriu, atributele comun şi unitar se presupun cu reciprocitate. Rosetti precizează că „nu există nici un indiciu despre vreo sciziune dialectală a latinei vorbite la nordul şi la sudul Dunării”.

Româna comună se plasează în timp din momentul în care latina vulgară îşi pierde unitatea, fărâmiţându-se în limbile romanice de astăzi, deci după secolul al IV-lea, când Dacia este izolată de lumea romanică

53

occidentală. Am văzut că există unele particularităţi, mai cu seamă fonetice, care au apărut înainte de perioada românei comune. De aceea, e de presupus că această perioadă, anterioară secolelor al VI-lea-al VII-lea şi posterioară latinei balcanice, ar aparţine romanicii balcanice (sau romanicii răsăritene), care se distinge de romanica occidentală (cf. Ov. Densusianu, ILR, I, p.236; E. Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, 1968, p. 23). Putem admite astfel că româna comună începe prin secolul al VI-lea (sau chiar al VII-lea), când ea se distinge de latina dunăreană şi de celelalte idiomuri romanice. Limita superioară a perioadei române comune poate fi stabilită prin secolele al XI-lea- al XII-lea, în funcţie de separarea celor patru grupuri de români. Se desprind de trunchiul român comun mai întâi aromânii în secolul al X-lea, care, de la malul drept al Dunării, se răspândesc în toate ţările balcanice. În secolul al XII-lea, istroromânii sunt împinşi din Banat, Hunedoara şi sudul Crişanei, în Istria, spre vestul Peninsulei. Meglenoromânii sunt, foarte probabil, o ramură de aromâni care, înainte de a se stabili la nordul golfului Salonic, au stat în contact mai îndelungat cu dacoromânii. Această dispersare a unor grupuri de români spre sudul şi vestul Peninsulei Balcanice (şi chiar spre nord-vest, în Moravia) a fost provocată de interpunerea slavilor în sud şi de aşezarea maghiarilor în vest. O observaţie lingvistică preţioasă este aceea că în nici unul dintre dialectele româneşti din sudul Dunării nu există elemente ungureşti, acesta fiind argumentul decisiv că la stabilirea maghiarilor în Transilvania cele trei dialecte nu mai formau o unitate cu dacoromâna. De aci înainte, aceste dialecte evoluează independent unul de altul, dar evoluează ca dialecte, nu ca limbi diferite.

Tendinţele de evoluţie ale românei comune se pot continua în dialecte. În felul acesta se explică inovaţiile identice în aromână şi dacoromână care au loc după separarea acestora.

Examinarea divergenţelor dintre aromână şi dacoromână ne duce la concluzia certă că grupul social care avea să devină aromân nu a fost separat de la origine de cel dacoromân. Toate grupurile sociale de români formau un trunchi unitar în perioada românei comune.

Formată pe o întinsă arie romanizată, la nord şi la sud de Dunăre, româna comună reflectă, prin caracterul ei unitar, o civilizaţie şi o cultură populară unitare, specifice grupurilor de români. Era o civilizaţie de tip rural, adică pastoral şi agricol. Limba comună asigura unitatea grupurilor sociale de români.

Româna comună este reconstruită din compararea dialectelor nord- şi sud-dunărene şi raportarea la latină a datelor obţinute. Prin urmare,

54

româna comună reprezintă stadiul intermediar de raportare a dialectelor româneşti la latină, căci ea este, de fapt, o fază a evoluţiei latinei. Pentru că această fază nu este cunoscută, ea trebuie reconstruită. Fenomenele care se regăsesc în toate cele patru dialecte (sau cel puţin în dacoromână şi aromână) sunt caracteristice românei comune. Nu este exclus ca unele fenomene să se fi produs mai târziu, în fiecare dialect în mod indepen-dent. Iată care sunt trăsăturile cele mai importante care caracterizează româna comună, trăsături care, ulterior, au putut evolua diferit în fiecare dintre cele patru dialecte:

A. FONETICĂ 1. Silabă deschisă la finală mai frecvent decât în limba de astăzi şi

decât în aromână; -u şi -i etimologici au caracter silabic: sg. bărbatu bunu, pl. bărbaţi buni; eu cântu, tu cânţi, cu -u şi -i silabici.

2. Sub impulsul substratului, apăruse vocala ă din a neaccentuat: lat. casa > casă, lat. camisia > cămaşă. Urmarea apariţiei vocalei ă a fost constituirea unui sistem vocalic din şase unităţi fonologice:

după locul de articulaţiedupă gradul de deschidere

prepalatale (anterioare)

mediale post- palatale

închise i – u semi-deschise e ă o deschise a

Fonemul î, prin care sistemul vocalic românesc se dezvoltă la şapte

termeni, aşa cum este în limba de astăzi, a apărut mai târziu, independent în dacoromână de aromână. De adăugat că a accentuat în poziţie nazală a devenit mai întâi ă şi apoi, în dacoromână, după perioada românei comune, î: panis > păne (ulterior pâne).

3. Apăruse foarte devreme diftongul ie din é (lat. cl. ĕ): lat. fĕrrum > fier, lat. pĕllem > piele.

4. Apăruseră diftongii condiţionaţi ea şi oa, dezvoltaţi din vocalele e şi o, având în silaba următoare ă sau e: lat. feta > feată, lat. solem > soare, lat. porta > poartă.

5. În româna comună, vocala e şi diftongul ea se păstrează neschimbate după labiale: lat. fetus > fetu, lat. melum > meru, lat. pĭrum > peru, lat. feta > feată, lat. pĭra > peară. Variantele cu ă, respectiv a după

55

labiale în poziţie tare au apărut mai târziu în dacoromână: făt, măr; fată, pară (dar în poziţie moale: pl. feţi, pl. meri, mere, fete, pere).

6. În poziţie nazală, vocalele e şi o se închid în i, respectiv u: lat. dentem > dinte, lat. bene > bine, lat. bonus > bun, lat. montem > munte, lat. corona > curună, cunună. Şi o neaccentuat trecuse la u: lat. romanus > rumân, lat. hospitium > uspăţ (şi ospăţ).

7. Apăruseră de timpuriu africatele č, ğ şi ţ, dz, ca rezultat al alterării velarelor c, g şi dentalelor t, d sub influenţa unui iot. Africatele au fost iniţial variante ale consoanelor din care au luat naştere: lat. caelum > cer, lat. cena > cină, lat. gelu > ger, lat. brachium > braţ, lat. socius > soţ, lat. tenere > ţinea, lat. *inaltiare > înălţa, lat. dico > dzicu.

8. Apăruse consoana ş dintr-un s urmat de e, i: lat. sic > şi, lat. caseus > caş.

9. În româna comună, apar două consoane dentale moi: n', l', dezvoltate din n, l sub influenţa unui iot. Lat. filius > fil'u, ar. h'il'u (dr. fiu este o inovaţie), lat. leporem > l'epure (dr. iepure), lat. *antaneus > întâńu (dr. întâi este o inovaţie târzie).

10. Consoanele b şi v dispăruseră când se aflau în poziţie intervocalică: lat. cantabat > cânta, lat. caballus > calu, lat. vivus > viu.

11. În elementele latine, grupurile consonantice cl, gl deveniseră cl', gl', cu l' muiat: lat. clavis > cl'aie (dr. cheie), lat. glacies > gl'aţă (dr. gheaţă); cl', gl' se pronunţă încă în dialectele din sudul Dunării. În dacoromână, cl', gl' au devenit k', g'.

12. În cuvintele latine, -l- simplu intervocalic (pronunţat velar) se transformase în -r-: lat. mola > moară, lat. pilus > peru, păr; lat. boletus > burete. Aceasta este una dintre cele mai importante legi fonetice care acţionează asupra elementelor latine din română.

13. Tot în cuvintele de origine latină, ll (geminat) urmat de a neaccentuat dispăruse: lat. stella > stea, lat. catella > căţea.

14. Labiovelarele qu, gu (oclusive velare cu un apendice labial) urmate de a deveniseră p, b: lat. aqua > apă, lat. lingua > limbă.

15. Grupurile consonantice cs şi ct s-au labializat foarte devreme, adică velara c a devenit p: ps, pt, lat. coxa > coapsă, lat. frixit > fripse; lat. noctem > noapte, lat. octo > optu.

16. Grupul consonantic gn se transformase în mn: lat. lignus > lemnu, lat. cognatus > cumnatu.

17. Grupurile consonantice -bl-, -br- în poziţie intervocalică deveniseră -ul-, -ur-: lat. cribrum (cibrum) > ciur, lat. stabulum > staul, lat. subula (subla) > sulă.

56

18. Grupurile sc, st urmate de e, i deveniseră şt: lat. crescere > creştere, castigare > câştigare.

Prin urmare, în româna comună au apărut sunetele noi: ă, diftongii įe, ea, oa, africatele palatale č, ğ şi dentale ţ, dz, dentalele muiate ń, l', fricativa ş, poate şi h, grupurile consonantice cl', gl'. De asemenea, în româna comună existau semivocalele i, u cu care se formau diftongi ascendenţi şi descendenţi. În româna comună, se produseseră cele mai importante modificări fonetice ale limbii române.

B. GRAMATICĂ

Româna comună se caracterizează prin următoarele trăsături

gramaticale: 1. Genul neutru, propriu inanimatului, este organizat diferit faţă de

latină: determinări masculine la singular şi feminine la plural. S-au păstrat din latină desinenţele de plural: -a (> rom. -e) şi -ora (> rom. -ure, -uri).

2. Numărul declinărilor s-a redus la trei, prin dispariţia declinărilor a V-a şi a IV-a. Se păstrează în româna comună mânu şi noru, urme ale declinării a IV-a; de asemenea, dzi, de la declinarea a V-a.

3. S-a redus numărul de cazuri: nominativ-acuzativ, dativ-genitiv şi vocativ. Încă din latina vulgară se impusese dativul ca formă unică pentru genitiv-dativ. Lăsând deoparte vocativul, spunem că la masculin avem un singur caz la singular şi altul la plural: lupu-lupi, iar la feminin două cazuri la singular: nom.-ac. casă, genitiv-dat. case, cu sincretismul geni-tiv-dativului cu pluralul: (unei) case, (nişte) case. În aromână, există un sincretism total la feminin singular.

4. Encliza articolului definit, explicată prin intervenţia substratului, caracterizează toate dialectele româneşti.

5. În româna comună, există trei clase de adjective: a. cu patru forme: bunu, bună, buni, bune; b. cu trei forme: nou, noauă, noi, noauă; c. cu două forme: dulce, dulci.

Comparaţia adjectivului se exprimă analitic, cu ajutorul adverbelor mai, foarte şi multu + pozitivul adjectivului. În dacoromână, pentru superlativ s-a generalizat construcţia cu foarte (popular şi cea cu mult), iar în aromână construcţia cu multu.

Probabil că şi superlativul relativ cu ille se constituise încă din perioada românei comune, mai ales că şi în celelalte limbi romanice acest tip de superlativ se construieşte la fel:

57

dr. cel mai frumos dintre toţi ar. ma muşatlu di tuţ (cu art. lu enclitic) fr. le plus beau de tous it. il più bello di tutti sp. el más hermoso de todos 6. Numeralele cardinale de la unu la zece, conservate din latină,

sunt cunoscute în toate dialectele. Aromâna a păstrat şi pe viginti, ca unitate de bază a sistemului

vigesimal: γiγinţ. Procedeul de numărare de la unsprezece la nouăsprezece, cunoscut

şi albanezei (dar şi limbilor slave), pare să fi fost determinat de influenţa substratului.

Numărătoarea zecilor, prin multiplicare, de la 20 la 90, este o inovaţie a românei comune: douăzeci, ar. daodzăţi (la fel în albaneză şi în limbile slave).

O inovaţie de tip balcanic reprezintă şi numeralele compuse de felul douăzeci şi unu, cu conjuncţia şi între unitate şi zeci.

Numeralul ordinal s-a format încă din perioada românei comune cu articolul -lu, -le pentru masculine şi -a pentru feminine: al optulu, al doile, a opta; întâi e cunoscut şi românei comune.

7. La pronumele personal apăruse seria accentuat-neaccentuat la cazurile dativ şi acuzativ: mie–mi, mine–mă etc.

Demonstrativul ille devenise pronume personal de persoana a III-a: el, ea; la fel ipse: dr. însu, ar. năsu.

Formele de genitiv ale pronumelui personal lui, ei, lor intraseră deja în seria posesivelor, din cauză că său, sa exprimau insuficient raporturile dintre posesor şi obiectul posedat.

Se creaseră cele două serii de pronume demonstrativ: simple (din iste, ille) şi compuse (cu ecce-): estu, acesta etc.

Apăruseră şi compusele cu alt (< alter): alaltu, alaltă, ar. alantu, anantu (cestălalt, celălalt sunt creaţii târzii).

Pronumele relativ-interogative: cene (> cine) din lat. quis, ce din lat. quid, care din lat. qualis, căntu (dr. cât) din lat. quantus.

8. Flexiunea verbală a românei comune diferă prea puţin de flexiunea verbală din perioadele următoare. Reţinem câteva dintre trăsăturile verbului cunoscute în cele patru dialecte.

Se păstrează cele patru conjugări latineşti: lat. cantare > cântare, lat. vidēre > vedeare, lat. crédere > credere, lat. fugire > fugire.

58

Apăruseră în româna comună şi clasele de verbe în -ez: lucrez şi -esc (-ăsc): înfloresc, urăsc.

În paradigma prezentului indicativ se produc cele două tipuri de omonimii desinenţiale: 3 sing. – 3 pl. la verbele în -a: el cântă – ei cântă şi 1 sing. – 3 pl. la verbele în -ea, -e şi -i; eu vedzu – ei vedu, eu dzicu – ei dzicu, eu audzu – ei audu.

Latina nu avea un mod condiţional. Valorile acestuia erau exprimate prin imperfectul şi mai mult ca perfectul conjunctivului. La condiţionalul prezent cu formă sintetică din româna comună se continuă formele de imperfect şi de perfect conjunctiv latin: v.dr. se cântare, ar. s-cântarim.

Imperativul, atât pozitiv cât şi negativ, nu diferă de cel din limba de astăzi: cântă! (lat. canta!), cântaţi! (lat. cantate, cu impunerea timpurie a desinenţei -ţi); nu cântare! (lat. non cantare!), o formă probabil unică pentru singular şi plural (cf. ILR, II, p. 275).

Infinitivul avea în româna comună numai formă lungă: căntare, vedeare. Scurtarea infinitivului e un fenomen posterior epocii românei comune; la fel, apariţia morfemului a din dacoromână.

Gerunziul şi participiul au aceleaşi caracteristici morfematice ca în limba de astăzi: căntăndu (lat. cantando, ablativul gerunziului), căntatu (lat. cantatus, participiul perfect pasiv).

Părţile de vorbire neflexibile (adverbul, prepoziţia şi conjuncţia) vor fi tratate în cap. Morfologie, din partea a II-a a acestei cărţi.

Faptele de fonetică şi de gramatică descrise mai sus sunt comune celor patru dialecte româneşti. Ele sunt rezultatul evoluţiei normale a foneticii şi gramaticii latinei dunărene.

Vorbită pe un teritoriu întins, la nord şi la sud de Dunăre, româna comună e posibil să fi avut unele deosebiri dialectale, mai exact spus, e posibil ca unele inovaţii să fi început în perioada românei comune, fără să se fi generalizat, rămânând dialectale până astăzi. „Limba străromânilor nu trebuie să ne-o închipuim unitară. Avem chiar probe că existau deosebiri regionale de grai în epoca străromână” (S. Puşcariu, Limba română, I, p. 249). Iată câteva dintre aceste inovaţii considerate de S. Puşcariu (ELR, p. 86-92 şi Limba română, I, p. 249-252) ca fenomene dialectale:

1. Palatalizarea labialelor, fenomen care constă în mutarea punctului de articulaţie al consoanelor p, b, f, v, m de pe buze pe palat sub influenţa unui i: g'ine, k'atră, h'il'u „fiu”. În aromână, fenomenul acesta e general, în meglenoromână e parţial, în istroromână lipseşte, iar în dacoromână e cunoscut numai în aria de est.

59

2. Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele latine: lură „lună”, bire „bine”, mâră „mână”. În perioada românei comune, acest fenomen caracteriza aria de nord a dacoromânei. El se întâlneşte în textele nordice din secolul al XVI-lea, iar astăzi în puncte izolate din Crişana. În istroromână e un fenomen general, iar în aromână şi meglenoromână lipseşte cu totul.

3. Africatelor palatale č, ğ din dacoromână: cer (din lat. caelum), ger (din lat. gelum) le corespund în dialectele sudice africatele dentale ţ, dz: ţer, dzinere (din lat. generem), ar. văţi „vaci”, fudzi „fugi”.

E posibil ca tratamentul din sud al evoluţiei lui c, g, urmate de e, i la ţ, dz să fi fost influenţat şi de limbile greacă şi albaneză.

4. Alternanţa a: ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în -i: parte-părţi, cărare-cărări. În dacoromâna veche, sunt obişnuite şi variantele cu a la plural: parţi, cetaţi, adunari. În aromână, inovaţia s-a extins şi asupra adjectivelor.

5. Verbele cu radical iotacizat: văz, auz, scoţ, înghiţ, viu, sai, ţiu erau generale în textele româneşti din secolul al XVI-lea. În sudul Dunării, se aud numai forme deiotacizate: aud, ved, ceea ce înseamnă că revenirea la formele cu dentală: aud, văd se producea încă din perioada românei comune.

Am arătat mai înainte că după Al. Rosetti (ILR, p. 360 ş.u.) româna comună era o limbă unitară, fără diferenţe dialectale. În dacoromână şi aromână s-au putut dezvolta separat, în fiecare dialect, trăsături noi „potrivit unei tendinţe comune de a inova în aceeaşi direcţie după despărţirea lor de trunchiul comun”. Iată câteva dintre numeroasele trăsături despre care Al. Rosetti crede că au apărut după epoca de comunitate:

– Vocala î (din a accentuat în poziţie nazală) e caracteristică dacoromânei: canis > căne > câne. În aromână s-a păstrat varianta intermediară, cu ă: căne, cămpu. În unele graiuri aromâne de sud a apărut însă şi î.

– Transformarea lui i în î după r, rr, s, ţ, dz: ripa > râpă, rivus > râu, tittia > ţâţă, sinus > sân, Diana > zână; la fel în aromână: puţân, subţâre, ţâţă, arâu „râu”, arâpă „râpă”, dzâcu.

– Consonantizarea lui u ca al doilea element al diftongilor au, eu: ar. alavdu, caftu „caut”, preftu „preut”, dar şi dr. regional: captu „caut”, cheptoare „cheutoare”.

– Diftongii cu i ca al doilea element la tipul câine (după pl. câini, cu anticiparea lui i) apar şi în meglenoromână: coini, poini şi, sporadic, în aromână.

60

– Monoftongarea lui ea în tipul fată (< feată) şi lege (< leage) e generală şi veche în dacoromână, pe când în aromână e sporadică.

După Rosetti, palatalizarea labialelor e un fenomen relativ târziu şi s-a petrecut independent în aromână de dacoromână. Inovaţia nu se produsese nici în momentul separării aromânei de dacoromână şi nici când meglenoromâna s-a despărţit de aromână. Acest fenomen e cunoscut şi în albaneză, italiană şi neogreacă, cu rezultate asemănătoare cu cele din română, prin urmare un motiv în plus pentru a considera palatalizarea labialelor o inovaţie independentă în dialectele româneşti.

– Apariţia vocalelor -u, -ă, -î ca urmare a rostirii explozive a consoanelor finale: am văzutu (văzută, văzutâ), văzândă, şezândă. Feno-menul e regional în dacoromână. În aromână, -ă e general la participii: căntată, bătută, probabil şi prin analogie cu -u de la sfârşitul cuvintelor.

– Alternanţa a: ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în -i: baltă-bălţi, carte-cărţi a apărut, după Rosetti, ca o inovaţie indepen-dentă în dacoromână de aromână.

Din examinarea celor două concepţii privitoare la apariţia deosebi-rilor dintre dacoromână şi aromână, se desprinde o concluzie de mijloc. Nu se poate contesta faptul că în româna comună au existat unele divergenţe dialectale, ca, de exemplu, rotacismul lui -n- intervocalic în elementele latine (o caracteristică a dacoromânei de nord şi a istroro-mânei) sau transformarea africatelor palatale č, ğ în africate dentale ţ, dz (o caracteristică a dialectelor din sudul Dunării). Totodată, nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca, în unele cazuri, un impuls intern determinat de tendinţele românei comune să fi provocat inovaţii în aceeaşi direcţie şi în mod independent, după separarea dialectelor. Acesta este cazul inovaţiilor semnalate de Al. Rosetti, pe care le-am expus mai sus.

C. LEXIC

Vocabularul românei comune e constituit, în principiu, din toate

elementele lexicale moştenite din latină, indiferent de dispersiunea lor geografică sau de frecvenţa în comunicare. În general, româna a moştenit, ca şi celelalte limbi romanice, aproximativ 2.000 de cuvinte. E un fond lexical cristalizat, care nu s-a mai putut îmbogăţi decât prin mijloace in-terne, adică prin derivare şi compunere. Bineînţeles că o parte a lexicului moştenit a dispărut din cauze diverse, în primul rând din concurenţa cu sinonimele datorate influenţelor ulterioare. De asemenea, numeroase cu-vinte latineşti aveau caracter dialectal în româna comună. Ion Coteanu

61

(v. ILR, II, p. 283 ş.u.), fără să ia în consideraţie cuvintele de la periferia vocabularului, a întocmit o listă de aproape 600 de cuvinte de origine latină, comune dacoromânei şi aromânei, utilizate şi astăzi în cele două dialecte, deci cuvinte importante care în mod sigur aveau acest statut şi în româna comună.

Se pot adăuga la acestea cca 30 de cuvinte din substrat, cu o poziţie solidă în ansamblul vocabularului, care vor fi fost larg utilizate şi în româna comună.

Există, de asemenea, un număr important de cuvinte, de origine latină, cunoscute numai în aromână. E greu de dovedit că acestea vor fi avut caracter general în româna comună, de aceea e mai prudent să le considerăm dialectale şi în perioada de comunitate. Iată câteva dintre aceste cuvinte: bâşari „sărutare” (lat. basiare), câroari „căldură mare” (lat. calorem), câstâńu „castan” (lat. castaneus), câşari „brânzărie la stână” (lat. casearia), dimâdari „a chema, a porunci” (lat. demandare), fauă „linte” (lat. faba), furnu „cuptor” (lat. furnus), g'ing'iţ, „douăzeci” (lat. viginti), h'ic „smochin” (lat. ficus), mes „lună” (lat. mensis), nuiarcă „mamă vitregă” (lat. noverca), sân „sănătos” (lat. sanus), v. Rosetti, ILR, p. 356 ş.u.

Pentru gruparea semantică a vocabularului românesc moştenit, vezi capitolul precedent, consacrat latinei dunărene.

Am arătat până aici că româna comună e o reconstrucţie bazată pe comparaţia interdialectală şi raportarea la latină. Există însă un document real de limbă română care datează de la sfârşitul secolului al VI-lea. E vorba de o întâmplare relatată de cronicarii bizantini Simokattes şi Theophanes în legătură cu o incursiune a armatei bizantine împotriva avarilor, în anul 587. În timp de noapte, pe o cărare din Munţii Balcani, unuia dintre ostaşi dădea să-i cadă sarcina de pe catâr, iar tovarăşii din urmă i-au strigat „în limba părintească”, „în limba locului”, torna, torna, fratre „întoarce-te, întoarce-te, frate”, ca să aşeze cum trebuie povara pe animal. Ceilalţi ostaşi, auzind strigătul, s-au speriat, crezând că au dat duşmanii peste ei şi au rupt-o la fugă în debandadă. Textul acesta a fost mult discutat. Unii învăţaţi l-au interpretat ca o comandă militară. Dar într-o astfel de comandă nu şi-ar avea locul cuvântul fratre şi nici repetarea verbului. În mod cert e vorba de un text în limba română comună. Mai mult, ar fi primul text într-un idiom romanic, care devansea-ză cu mult Jurămintele de la Strasbourg, primul text în franceză, de la 842.

Bibliografie recentă: Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1987, p. 321-376; I. Coteanu (red.), Istoria limbii române, II, p. 189-309; Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române, Bucureşti, 1978, p. 75-83.

62

III. ORIGINEA DIALECTELOR ROMÂNEŞTI

Către secolele al VIII-lea-al IX-lea începe contactul lingvistic dintre români şi slavi. Există un grup important de cuvinte slave care se găsesc în cele patru dialecte româneşti: coasă, gol, lopată, nevastă, rană, slab, trup etc., ceea ce reprezintă o dovadă că românii de la nord şi de la sud de Dunăre formau o unitate, erau în legături strânse unii cu alţii. Aşezarea slavilor în Balcani (cu întemeierea şi organizarea statelor bulgar şi sârbesc), precum şi a ungurilor în vest, a determinat slăbirea contactelor dintre grupurile sociale de români, destrămarea unităţii româneşti, împingerea unor ramuri de români în sud, prin Bulgaria, spre Grecia şi Albania, iar în nord-vest, spre Moravia, Galiţia şi Silezia. La această împrejurare politică şi socială, se adaugă aceea că românii practicau păstoritul transhumant, ocupaţie prin care puteau evita contactele dure cu populaţiile nou-venite.

Oricum, aceste împrejurări geografice şi istorice creau, în plan lingvistic, condiţiile unor evoluţii divergente în interiorul românei comune, care au dus la apariţia, în timp, a dialectelor. Iniţial, deosebirile priveau cele două mari arii: cea nord-dunăreană şi cea sud-dunăreană, în interiorul cărora se conturează cu vremea cele patru dialecte.

Aromânii sunt prima ramură de români care se separă de grupul etnic comun. În anul 976, ei sunt semnalaţi în nordul Greciei de către istoriograful bizantin Kedrenos. Cronicarul bizantin Kekaumenos, de la sfârşitul secolului al XI-lea, scrie despre ei că „înainte vreme trăiau pe lângă Dunăre”, de unde „s-au împrăştiat peste tot Epirul şi Macedonia, iar cei mau mulţi s-au aşezat în Elada” (v. Al. Philippide, Originea românilor, I, 1923, p. 663). Prin urmare, aromânii, denumiţi peste tot vlahi, valahi, au coborât în actualele zone (Grecia, Albania, Macedonia) spre secolele al X-lea-al XII-lea, dintr-o regiune din apropierea Dunării. Procesul deplasării aromânilor spre sud trebuie să se fi încheiat prin secolul al XII-lea, pentru că în acest dialect nu există elemente maghiare; prin urmare, legăturile lor cu românii de la nordul Dunării vor fi fost întrerupte în perioada influenţei maghiare. Drumurile lor spre sudul

63

Peninsulei au străbătut mai întâi teritoriul Bulgariei; mărturie pentru aceasta sunt numele topice româneşti din Bulgaria: Văcărel, Păsărel, Merul (= Mărul), Singur (sat), Ţerţel (= Cercel), Cerbul, Măgura, Muşat, Banişor, Krnul (=Cârnul), Lupova, Ursuliţa etc. (cf. Densusianu, ILR, I, p. 209). S-ar trage de aici concluzia că aromânii reprezentau, la origine, o ramură sud-estică a trunchiului român comun, situată între Dunăre şi Balcani. Trebuie precizat că în nordul Greciei, ca şi în Albania şi Macedonia, unde au ajuns aromânii, nu există toponime vechi româneşti, ci slave şi greceşti ori albaneze, ceea ce dovedeşte că aromânii au coborât mai târziu în aceste zone.

Cu toate acestea, Th. Capidan a arătat că există trei importante nume de locuri din sudul Peninsulei Balcanice, care în aromână conţin fonetisme vechi româneşti: Sărună (= Salona, numele antic al Salonicului), cu -l- intervocalic transformat în -r- ca în cuvintele vechi româneşti (lat. mola > moară, lat. solem > soare); Băiasa (= Vavisa, din Pind), cu v devenit b ca în lat. vervex > berbece, lat. veteranus > bătrân; Lăsun (= anticul Elasona, din Tesalia), cu o în poziţie nazală devenit u ca în elementele latine: lat. sonare > suna, lat. bonus > bun. De aici s-ar desprinde concluzia că o parte a aromânilor împinşi de slavi a coborât din apropierea Dunării, iar altă parte reprezintă o veche populaţie romanică locală. Păstoritul transhumant a asigurat menţinerea legăturilor dintre ramurile de români din toate zonele balcanice. La deplasarea aromânilor spre sud au contribuit nu numai interpunerea slavilor, ca masă socială, ci şi constituirea statelor slave din sudul Dunării, precum şi slăbirea forţei Imperiului Roman în Balcani. Chiar apariţia turcilor în secolul al XIV-lea a determinat împrăştierea localnicilor. Se ştie, de exemplu, că în secolele al XIV-lea-al XV-lea grupuri mari de albanezi au trecut Adriatica de prigoana turcilor, întemeind colonii în sudul Italiei.

Mişcări de populaţie românească dinspre sudul Dunării spre nord nu sunt consemnate în istorie. Nici lingvistic, nici istoric şi demografic nu se poate dovedi originea sudică a dacoromânilor. Am arătat deja că sunt numeroase argumente lingvistice în favoarea ideii continuităţii româneşti la nordul Dunării. Totuşi, Al. Philippide, pe baza configuraţiei dialectale a dacoromânei, susţine că românii din nordul Dunării ar fi venit din sudul fluviului, relativ târziu, prin secolele al VI-lea-al VII-lea, în două valuri: primul val ar fi ocupat Banatul, Oltenia, Transilvania de nord şi de vest, Maramureşul şi Moldova, iar al doilea val s-ar fi răspândit în Oltenia, Muntenia şi sudul Transilvaniei. Oltenia ar fi zonă mixtă, cu revărsări din ambele valuri. Procesul „strămutării” româneşti s-ar fi încheiat spre începutul secolului al XIII-lea. Cauza deplasării românilor în stânga

64

fluviului este, ca şi în cazul migraţiei aromânilor spre sudul Peninsulei Balcanice, aceeaşi presiune a interpunerii slave. Teoria lui Philippide cu cele două valuri succesive se sprijină pe existenţa celor două mari arii ale dacoromânei: cea nordică şi cea sudică sau, altfel spus, o zonă dialectală de tip moldovenesc şi alta de tip muntenesc.

E greu de acceptat ideea că deosebirile dintre cele două mari zone dacoromâne se explică prin cele două valuri de imigraţie românească. După Philippide, unele dintre aceste deosebiri coboară în trecut până în latina vulgară. Trăsăturile pe care le au în comun graiurile din Banat, din vestul şi nordul Transilvaniei, Maramureş şi Moldova sunt, de fapt, fie trăsături arhaice conservate din epoca românei comune, fie inovaţii apărute independent, în epoci diferite, în graiurile respective. De exemplu, africata dz (dzîc, dzîuă) e un arhaism în toată aria nordică, ń muiat (întâńu, călcâńu) e o rostire arhaică păstrată numai în Banat şi în dialectele din sudul Dunării, fricatizarea lui č (śine, śinś), din Banat şi din Moldova, poate fi o inovaţie independentă în fiecare din aceste graiuri, mai cu seamă că în Banat şi consoanele dentale sunt muiate de e, i: fraće (= frate), verđe (= verde), val'e, maŕe, puńe etc.

Amintim aici şi teoria lui Ov. Densusianu, privitoare la originea dacoromânilor. După acest învăţat (ILR, I, p. 189), româna s-a format atât în sudul, cât şi în nordul Dunării. Din cauza aşezării slavilor, grupuri de români din sud au trecut în stânga fluviului, amestecându-se cu grupurile de indigeni, mai ales în zona estică, unde romanizarea nu a fost atât de intensă ca în Oltenia, Banat şi Transilvania de sud-vest.

Argumentul lingvistic cel mai important al teoriei lui Densusianu este palatalizarea labialelor, un fenomen fonetic specific aromânesc, adus de aromâni şi în dacoromâna de est. Adevărul este că rostirea palatalizată a labialelor (k'atră, g'ini, ńel etc.) este un fenomen apărut independent în dacoromână de aromână.

Aşadar, dacoromâna, desprinsă din româna comună, se conturează după secolul al XIII-lea (probabil în secolele al XIV-lea-al XV-lea), când legăturile dacoromânilor cu grupurile de români din sudul Dunării slăbesc aproape cu totul. Întemeierea celor două state româneşti este o împrejurare politică favorabilă creării unui statut aparte idiomului vorbit la nordul Dunării. Dacoromâna se dezvoltă deci în condiţii diferite de cele în care sunt sortite să evolueze dialectele din sudul Dunării.

Din ramura aromânilor s-au desprins meglenoromânii, care locuiesc în câteva sate din câmpia Meglen, de pe malul drept al Vardarului, la nord de golful Salonic. Diferenţele dintre meglenoromână şi aromână s-ar explica, după S. Puşcariu şi Th. Capidan, prin aceea că strămoşii

65

megleniţilor ar fi trăit mai multă vreme în apropiere de dacoromâni. Aşa s-ar explica şi asemănările numeroase dintre meglenoromână şi dacoromână. Meglenoromâna a fost puternic influenţată de bulgară, prin urmare vorbitorii ei au convieţuit o vreme cu bulgarii.

După Ovid Densusianu, meglenoromâna ar fi „un grai dacoromân transplantat în sud pe teritoriul macedoromân” (op.cit., p. 216). Ipoteza lui Densusianu, care nu trebuie ignorată, se întemeiază pe asemănările mari şi numeroase pe care le au cele două dialecte.

Istroromânii, în jur de 1.500 de vorbitori astăzi, trăiesc în câteva sate din peninsula Istria, la graniţa Croaţiei cu Italia, în apropiere de oraşul Triest. După Sextil Puşcariu, care a consacrat o amplă monografie acestui dialect, istroromânii ar fi, la origine, urmaşii românilor sud-du-năreni din nordul Iugoslaviei, împinşi spre Istria în secolele al XIV-lea-al XV-lea de invazia otomană. Mai aproape de adevăr este teoria lui Hasdeu, Densusianu, Iosif Popovici şi Al. Rosetti, potrivit căreia vorbitorii acestui dialect ar fi plecat, din cauza ungurilor, în cete-cete, între secolele al X-lea şi al XIII-lea, din Banat, Hunedoara şi sudul Crişanei. Dovezile aduse în sprijinul acestei teorii sunt asemănările mari şi importante pe care le are istroromâna cu dacoromâna de vest: rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latină ca la moţi (bire, cire = bine, cine), labialele intacte în poziţie moale, ca în Banat (picior, bire, ficat etc.), condiţionalul cu a vrea, tot ca în Banat (vreaş cânta). Până în secolul al XIII-lea, dacoromâna avea încă grupurile de consoane cl', gl' netrecute la palatalele k', g' (cl'emu = chem, gl'emu=ghem), deci istroromânii, care vorbesc cu cl', gl' (cl'em, gl'em), s-au despărţit de dacoromâni înainte de această dată. În plus, în istroromână nu există elemente maghiare, prin urmare se rupsese contactul cu dacoromâna când începea această influenţă. Istroromâna a suferit o puternică influenţă croată, slovenă şi italiană.

Faptul că istroromâna se desprinde dintr-o zonă caracterizată prin rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latină impune o ipoteză interesantă privind configuraţia dialectală a dacoromânei în perioada de dinainte de secolul al XIII-lea. E vorba de existenţa probabilă a unui subdialect dacoromân nordic (cu rotacism) şi a unui subdialect dacoromân sudic (fără rotacism); pentru detalii şi alte argumente, v. Em. Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968; Em. Vasiliu şi Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Limba română în secolele al XII-lea-al XV-lea. Fonetică-fonologie-gramatică, Bucureşti, 1986; Ion Gheţie, Graiurile dacoromâne în secolele al XIII-lea-al XVI-lea (până la l521), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000.

66

IV. LIMBA ROMÂNĂ ÎNTRE SECOLELE AL XIII-LEA ŞI AL XV-LEA

Prin limba română se va înţelege, de aici înainte, dialectul

dacoromân, româna de la nordul Dunării, care va deveni limba română a celor două state româneşti întemeiate în secolul al XIV-lea, apoi, în epoca modernă, româna naţională, limba statului naţional unitar. În perioada cuprinsă între secolul al XIII-lea şi al XV-lea se continuă trecerile cu caracter pastoral, comercial, ostăşesc etc. dinspre Transilvania spre Mol-dova şi Ţara Românească, ceea ce contribuie la menţinerea unităţii limbii, la difuzarea inovaţiilor. Voievozi din Ţara Românească stăpânesc unele regiuni din sudul Transilvaniei. Slavii stabiliţi de multă vreme la nordul Dunării sunt asimilaţi complet în masa de români. Biserica se organizează după model bizantin, model preluat prin intermediar slav sud-dunărean. În această perioadă, româna vine în contact cu idiomurile din vecinătatea imediată: bulgara, sârbo-croata, ucraineana, polona sau cu greaca bizantină (aceasta din urmă, mai cu seamă prin filieră slavă cultă); aceste influenţe nu ating gramatica şi fonetica limbii române, îmbogăţind în schimb vocabularul. Slavona, o variantă posterioară limbii slave vechi, devine la noi limba bisericii, a cancelariilor domneşti, limba administra-ţiei şi a culturii, deci o limbă cu un statut oficial. În Ţările Române, circulă copii ale unor manuscrise slavone religioase, juridice, filosofice, morale, literare. Slavona e utilizată chiar şi în lucrări originale, cum sunt: Letopiseţul de la Putna, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ş.a. Bineînţeles că limba vorbită, de la divanul domnesc până la păturile sociale de jos, continuă să fie româna, care evoluează normal potrivit legilor ei interne. Aceasta ne este cunoscută foarte sumar din documentele slave, latine sau maghiare, în care s-au strecurat cel mai adesea nume româneşti de persoane şi de locuri şi mai puţine nume comune. Aceste cuvinte reprezintă materialul concret de caracterizare a limbii române din perioada de dinaintea Scrisorii lui Neacşu, de la 1521.

Pentru completarea materialului, unii învăţaţi (Vasiliu, L. Ruxăn-doiu) procedează la reconstrucţie, ca în cazul românei comune, adică

67

compară datele din textele secolului al XVI-lea cu datele din româna comună, operaţie riscantă pentru că româna comună este ea însăşi o reconstrucţie.

Cuvintele româneşti din sursele străine (documente latine, slave, maghiare) au fost adunate în câteva lucrări fundamentale: N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti, 1933; D.P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1946; Lucia Djamo-Diaconiţă, Limba documentelor slavo-române emise în Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1971; G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X-începutul sec. XVI), Bucureşti, 1974 (DLRV); Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 1374-1600, Bucureşti, 1981 (redactor responsabil Gh. Bolocan, DERS).

O descriere completă a românei din această perioadă e imposibil de întreprins din cauza absenţei documentelor scrise în limba română. În documentele slavone şi latine medievale din Ţările Române, se află, după cercetările lui Gh. Mihăilă (DLRV, p. 196), 628 de cuvinte, dintre care 207 sunt de origine latină şi 185 derivate româneşti, la care se adaugă 24 de cuvinte de origine traco-dacă. Se verifică astfel observaţia lui Hasdeu că fondul latin moştenit şi cel dezvoltat pe baza acestuia e cu atât mai bogat cu cât coborâm mai adânc în timp în istoria limbii şi a culturii noastre. DERS conţine un material mai amplu: 1815 cuvinte-titlu, dintre care 869 sunt nume comune, iar 946 sunt toponime şi antroponime. Pe baza acestui material se pot face observaţii de natură fonetică; cele morfologice sunt, fireşte, mai puţine. Trăsăturile fonetice pun însă în lumină începutul procesului de conturare a celor două mari arii dialectale dacoromâne: aria nordică (Transilvania de nord, Maramureşul, Moldova) şi aria sudică (Muntenia, sudul Transilvaniei).

Trăsăturile limbii române din secolele al XIII-lea-al XV-lea pe care le înşirăm în continuare provin, în mare măsură, de la Rosetti (ILR, p. 412 ş.u.) şi din cea mai recentă cercetare aparţinînd lui Ion Gheţie, Graiurile dacoromâne în secolele al XIII-lea-al XVI-lea (până la l521), Bucureşti, 2000.

Apare în această perioadă vocala î, care nu exista în româna comună; ea rezultă din evoluţia unui i originar (lat. rivus, ripa > râu, râpă) sau a unui ă (lat. a) în poziţie nazală: Flămândzilor, Mânzaţi. Mai frecvent însă î apare după s, dz, (z), ţ, ş duri: dzâc, zâc, ţâne, şâr. Prin urmare, sistemul vocalic are acum şapte unităţi:

68

i î a e ă o

a Trebuie remarcat că în această perioadă vocala î coexistă, în variaţie

liberă, cu ă, i. Începe procesul de dispariţie a lui -u final precedat de consoană

simplă sau de grupuri de consoane diferite de grupul muta cum liquida: bărbat, brad, buor, cumnat, fecior, nepot, şerb.

E posibil, după cum crede Coteanu (Structura şi evoluţia limbii române, 1981, p. 84), că în secolele al XIII-lea-al XV-lea începe să se facă distincţia dintre i silabic şi i şoptit de la pluralul nearticulat şi articulat al masculinelor: draci, pomi, robi, sfinţi (cu i şoptit) şi fraţii, moşii, nepoţii, părinţii (cu i plenison, exprimând atât desinenţa de plural cât şi articolul definit).

În unele zone, mai ales din Moldova, ă protonic devine a prin asimilaţie cu un a accentuat următor sau prin analogie cu această asimilaţie: Balan, Craciun, Matasă.

Diftongul ea, creat încă din româna comună dintr-un e în condiţiile în care silaba următoare conţine alt e (Neatedul), coexistă cu monoftongul e provenit din ea în aceleaşi condiţii (Urecle).

În domeniul consonantismului, remarcăm următoarele trăsături mai importante:

Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latină, fenomen datorat acţiunii substratului, apare şi în această perioadă în Moldova şi în Bucovina: Jamâră (=geamănă), Fântâreale, Lumireani, Nebureşti. Unii cercetători (A. Avram) cred că rotacismul este o creaţie fonetică a secolului al XV-lea. Rotacismul nu e cunoscut în Ţara Românească.

Africata dz, proprie elementelor latine sau celor din substrat, e atestată în texte din Moldova (Budzeşti, Dzeamă), iar z, în cele din Ţara Românească.

Consoanele labiale sunt nepalatalizate în textele care provin în secolul al XV-lea din Moldova: Piatră, Mic, Filip, Pitic.

E posibil ca fenomenul palatalizării labialelor să fi existat în vorbirea din acea perioadă, dar să nu fi transpărut încă în texte.

Consoana ń (din n + iod) a devenit i în diferite zone ale Munteniei şi Moldovei şi s-a păstrat ca atare în Banat şi în diferite arii ale Transilvaniei şi Moldovei. Astăzi, ń s-a păstrat încă în Banat şi în

69

nord-vestul Olteniei. Exemple cu ń: Bańa, Făuroańe (Moldova); i: Baia (Ţara Românească).

Grupul consonantic cl' se păstrează în Moldova: Ureacle, dar a devenit palatala ќ în Ţara Românească: Kěe (=cheie, în Târgovişte).

Morfologia limbii române din secolele al XIII-lea-al XV-lea este aproape imposibil de reconstituit în formele ei reale din cauza materia-lului foarte sărac. Se poate aprecia însă că aceasta nu diferea, în esenţă, de morfologia textelor din secolul al XVI-lea. De exemplu, se poate observa, între altele, că pluralul femininelor se caracterizează prin cele două desinenţe -e şi -i, iar pluralul neutrelor prin -e şi -ure: vârtoape, coşure, Mălure (= maluri). Articolul proclitic al numelor proprii va fi avut forma lu la genitiv-dativ: Ştefan a lu Has. Foarte probabil că formele scurte de pronume personal cu î protetic (îmi, îţi) nu apăruseră încă.

În consecinţă, distingerea celor două arii importante (nordică şi sudică) ale dacoromânei din această perioadă nu se poate face decât pe baza faptelor de fonetică, fapte care, cu unele excepţii, nu sunt de mare relevanţă, ceea ce justifică valabilitatea concluziei lui Al. Rosetti: „Putem spune că în răstimpul dintre secolul al XIII-lea şi secolul al XVII-lea aspectul limbii române este unitar. Uniformitatea aceasta este desigur, în parte, numai aparentă şi datorată lipsei noastre de informaţie mai amănun-ţită. Căci pentru secolele al XIII-lea şi al XIV-lea nu dispunem aproape de nici o informaţie, iar datele din secolul al XV-lea sunt foarte sărace. Materialul de studiu devine mai bogat de-abia în secolul al XVI-lea, când dispunem de texte manuscrise şi tipărite, care îngăduie o cercetare mai amănunţită a acestui stadiu de limbă” (ILR, p. 427). Pentru bibliografie, v. capitolul precedent.

70

V. ROMÂNA ÎN CONTACT CU LIMBILE VECINE

1. INFLUENŢA SLAVĂ Este cea mai puternică dintre influenţele pe care româna le-a suferit

în epoca veche. Slavii se revarsă din nord-estul Europei în două direcţii: 1. spre

vest, prin câmpia ungară, până la Vistula şi Oder, iar în nord, până la Marea Baltică (În Ungaria, Austria şi Germania de est sunt o mulţime de nume topice de origine slavă); 2. spre sud, prin Moldova, Muntenia, Dobrogea, apoi în toată Peninsula Balcanică, până la Marea Egee („Împărăţia” bizantină se restrânsese doar la câteva cetăţi). La sfârşitul secolului al VII-lea, Ţara Românească e denumită Sclavinia „ţara slavi-lor” (de la slověnŭ devenit în latină slavus, apoi sclavus, acesta păstrân-du-se în română sub forma şchiau „bulgar, sârb”, trecut şi în nomenclatura proprie: Scheia, Schei, Şchiau, Scheianu). Contactul dintre români şi slavi s-a produs atât la nordul cât şi la sudul Dunării. Prin săpăturile arheologice e dovedită existenţa unei culturi autohtone în secolele al VII-lea-al VIII-lea, deci în perioada când slavii stăpâneau la nordul Dunării. Toponimia nord-dunăreană de origine slavă e altă dovadă că românii se aflau în vechea Dacie la venirea slavilor.

Influenţa slavă asupra românei începe prin secolul al IX-lea (unii cred că ceva mai devreme, alţii că mai târziu), prin urmare, spre sfârşitul perioadei românei comune.

Vechimea unor tratamente fonetice ale împrumuturilor nu poate servi drept criteriu privind datarea acestei influenţe, întrucât contactul permanent şi îndelungat al românei cu slava a determinat o primenire continuă a elementelor slave din română.

Slavii de la nordul Dunării au fost cu vremea asimilaţi de români. Asimilarea lor, care foarte probabil era un proces încheiat către secolul al XIII-lea, dovedeşte că românii erau mai numeroşi şi că româna era o limbă de civilizaţie. Asimilarea slavilor este rezultatul amestecului etnic româno-slav. Învăţând româneşte, slavii au pronunţat unele sunete potri-vit „manierei” proprii de a rosti. Acest mod slav de rostire s-a introdus

71

apoi şi în română. În felul acesta s-ar explica iodizarea lui e- iniţial (el, este pronunţate iel, ieste), introducerea consoanei j (jale), probabil şi a lui h (har, hrană) etc.

În sudul Dunării procesul a fost invers: au fost slavizate teritoriile romanizate; sârbo-croata s-a dezvoltat pe un teritoriu romanizat, iar bulgara pe un teritoriu de limbă greacă, în parte şi romanizat.

Interpunerea masei de slavi în sudul Dunării a determinat destrămarea unităţii românei comune: grupurile de români sud-dunăreni au fost dispersate în regiunile sudice şi vestice ale Peninsulei Balcanice.

Bulgarii sunt, la origine, un neam turcic, care îşi creează un stat la 679, împreună cu unele triburi slave alături de care trăiau. Amestecul etnic a dus la asimilarea totală a protobulgarilor. În bulgara de astăzi, sunt puţine cuvinte (între care numele etnic) considerate urme din limba protobulgarilor. În 864, bulgarii se creştinează sub Boris I, iar limba lor devine limbă de cult. Bulgara a fost mult influenţată de limba greacă pe cale cultă (prin traducerea cărţilor bisericeşti). După modelul slavilor de sud, care se creştinaseră, se organizează şi la noi serviciul religios şi cancelaria domnească. Trebuie precizat că românii erau creştini încă din secolul al IV-lea, când noua religie devine oficială în Imperiul Roman şi că în biserica din Dacia se folosea limba latină.

Sârbii şi croaţii trăiesc la vestul Peninsulei Balcanice. Se dezvoltă în regate puternice sub dinastiile Nemaia şi Duşan (secolele XII-XIV). Până în secolul al XVI-lea, ei cuceresc toată zona pe care o stăpânesc astăzi.

Până spre secolul al XVII-lea, populaţia romanizată (aşa-numiţii vlahi meridionali din nord-vestul Peninsulei Balcanice) a fost asimilată cu totul în masa sârbească. Se pare că între bulgară şi sârbocroată a fost o zonă romanizată care a rezistat multă vreme. Deosebirile dintre bulgară şi sârbocroată sunt importante pentru istoria elementelor slave din română. Cele mai vechi împrumuturi slave din limba noastră au caracter bulgă-resc. Limbile slave meridionale erau la început mai unitare. Deosebirile dintre ele s-au adâncit târziu.

Sunt două grupe de limbi slave de sud: 1. bulgara şi macedoneana şi 2. sârbocroata şi slovena.

Când încep să pătrundă elementele slave în română, aceasta era o limbă „formată”, adică vechile legi fonetice de tip latin încetaseră de a mai acţiona. Astfel, în cuvintele slave, á accentuat în poziţie nazală nu devine ă, î, ca în elementele latine: blană, hrană, rană (comp. cu lat. canis > câne); -l- simplu intervocalic nu devine -r-: colac, milă, pilă, silă, uliţă (comp. cu lat. solem > soare); grupurile consonantice cl, gl nu se

72

palatalizează: clacă, clădi, cleşte, clipi, clopot, glas, gleznă, gloată, glumă (comp. cu lat. oculus > ocl'u, ochiu; lat. glacies > gl'aţă, gheaţă). Prin influenţa slavă se introduc în română grupurile cl, gl. Nici consoanele t, d, s, urmate de i nu se mai transformă în ţ, dz, ş ca în cuvintele din fondul latin: grădină, clăti, silă (cu conservarea lui t, d, s în poziţie moale; comp. cu lat. tibi > ţie, lat. dico > dzic, zic, lat. sic > şi).

Morfologia este, în general, neatinsă de influenţa slavă. Prin urmare, această influenţă nu participă la procesul de geneză a

limbii române. Ca toate influenţele vechi, aceasta este considerată adstrat (sau superstrat) al limbii române, asemănător cu elementul germanic din franceză.

Influenţa slavă s-a exercitat pe două căi: a. pe cale populară, orală, prin contactul direct dintre populaţii. Convieţuirea îndelungată a româ-nilor cu slavii a determinat starea de bilingvism, încheiat cu asimilarea slavilor în masa românească; b. pe cale cultă (cărturărească), slava fiind utilizată în biserică, în administraţie, în cancelariile domneşti. Primele texte care apar la noi (cărţi religioase, cronici, documente diverse) sunt redactate în limba slavă.

De obicei, denumirea de limba slavă e dată aspectului vorbit al acesteia, denumire diferită de slavonă, atribuită limbii scrise. Slavona e reprezentată de redacţiile târzii ale vechii slave. Ea este limba textelor din biserica ortodoxă slavă şi românească şi are la bază vechea slavă „remaniată în diferite redactări locale”. Vechea slavă (sau paleoslavă, veche slavă bisericească) este denumirea dată slavei scrise în textele canonice din secolele al IX-lea-al XI-lea, care are la bază un dialect bulgar vorbit în secolul al IX-lea în jurul Salonicului. Vechea slavă este limba literară în care s-au tradus din greceşte textele de cult în alfabetul glagolitic, alfabet creat de Metodiu pe baza scrierii unciale (cu majuscule) greceşti. Textele traduse de Metodiu şi Chiril, fii ai unui înalt demnitar bizantin, nu s-au păstrat decât în copii cu aproape două sute de ani mai târziu. Aceste copii târzii reprezintă slavona (cf. Rosetti, ILR, p. 274).

Cuvintele de origine slavă pătrunse pe cale orală se pot clasifica după un criteriu cronologic. Cele care se află şi în dialectul aromân aparţin stratului vechi de elemente slave. Iată câteva cuvinte slave populare cunoscute atât dacoromânei cât şi aromânei: blid, brazdă, cleşte, clopot, coajă, coasă, colac, gol, a goni, grădină, a hrăni, izvor, jale, jar, nevastă, nevoie, a plăti, plug, prag, pungă, rană, scump, sită, slab, sloată, sută, a topi, trup, zmeu.

73

Prezenţa acestor cuvinte şi în aromână e o dovadă că aromânii erau în contact cu dacoromânii, în epoca de început a influenţei slave (secolul IX).

Cuvintele intrate mai târziu se disting prin anumite particularităţi fonetice. De exemplu, vocala nazală (on ) are în română un dublu reflex: unul vechi, un, um, altul mai nou, în, îm: sl. skonpŭ> rom. scump, sl. donbŭ > rom. dâmb. Reflexul ea al sl. ĕ pare să fie specific împrumu-turilor vechi: chrĕnŭ > hrean, dĕlŭ > deal, vĕkŭ > veac, nevĕsta > neveastă, nevastă. La fel, diftongarea condiţionată a lui o e proprie elementelor vechi: coajă, coasă, sloată, smoală; în împrumuturile recente, o în poziţia diftongării s-a păstrat neschimbat: ar. smolă, cloţă, (dr. dial. cloţă), ca în bulgară: cloca, smola.

Influenţa slavă acoperă aproape toate sferele semantice ale vocabularului general. Nu ne ocupăm aici de împrumuturile târzii din limbile slave vecine (bulgara, sârbocroata, polona, ucraineana, rusa):

a. Stare socială: boier, rob, slugă, voievod, zaveră, răzmeriţă. b. Familie: babă, ibovnic, maică, maşteră, nevastă, rudă. c. Părţi ale corpului: cârcă, crac, gât, gleznă, obraz, stomac, trup. d. Particularităţi fizice şi morale: blajin, calic, cârn, dârz, drag,

gângav, gârbov, gol, grozav, lacom, milostiv, mândru, nerod, pestriţ, pribeag, prost, sărac, sărman, scump, slab, ştirb, treaz, vinovat, voinic, vrednic, zdravăn.

e. Îmbrăcăminte: cojoc, cuşmă, izmană, rufă. f. Armată: izbândă, puşcă, război, sabie, steag, suliţă. g. Comerţ: târg, precupeţ, ucenic. h. Locuinţă, obiecte casnice: blană, ciocan, colibă, coş, coteţ, grajd,

grădină, greblă, grindă, iesle, lanţ, laviţă, lopată, ogradă, perie, pernă, pilă, pivniţă, pod, prag, prispă, rogojină, sanie, sfoară, sită, sticlă, tocilă, topor, ţeavă, uliţă, vadră, zăvor.

i. Hrană: colac, hrană, icre, oţet, pită, poftă, smântână, ulei. j. Agricultură: brazdă, claie, ogor, pleavă, plug, pogon, prisacă, snop. k. Timp: ceas, veac, vârstă, vreme. l. Boli: boală, ciumă, gâlcă, pojar, rană. m. Superstiţii: basm, diavol, iad, idol, paparudă, rai, vârcolac, vrajă,

zmeu. n. Natură: crivăţ, crâng, deal, dumbravă, gârlă, iaz, izvor, lapoviţă,

livadă, luncă, nisip, omăt, ostrov, peşteră, podgorie, potop, praf, prăpastie, sălişte, val, văzduh, vifor, vârf, zare, zăpadă.

o. Faună: bivol, dihor, dobitoc, gâscă, lebădă, molie, ogar, păianjen, păstrăv, prepeliţă, rac, râs, sobol, ştiucă, veveriţă, vidră, vrabie.

74

p. Plante: bob, cocean, gulie, hamei, hrean, jir, lobodă, mac, măslin, morcov, ovăz, praz, rapiţă, răchită, rogoz, sfeclă, ştir.

s. Acţiuni: clădi, clăti, coborî, croi, dărui, dobândi, dovedi, goni, grăi, hohoti, huli, iscăli, isprăvi, iubi, izbi, izgoni, îndrăzni, înveli, învârti, logodi, lovi, năvăli, nimeri, obosi, odihni, omorî, opri, osteni, otrăvi, păzi, pipăi, pândi, pârli, plăti, pofti, porni, porunci, primeni, primi, privi, risipi, săvârşi, sfârşi, spoi, târî, tocmi, topi, trăi, trudi, voi, zări, zdrobi, zâmbi.

ş. Noţiuni diverse: ceată, cireadă, ciudă, comoară, dar, duh, dungă, glas, gloată, grămadă, horă, ispită, leac, lene, milă, muncă, nădejde, năduf, nărav, necaz, nevoie, noroc, norod, obicei, obşte, pacoste, pagubă, pâlc, plocon, poveste, prieten, primejdie, scârbă, sfadă, sfat, sfert, soroc, sprijin, stâlp, stârv, taină, temei, treabă, veste, vorbă, vrajbă, zvon.

De adăugat la această listă câteva adverbe şi interjecţii: aievea, ba, da, iute, (în) zadar, (aşi)jdere, (îm)potrivă, iacă, ian, iată.

Se observă că foarte multe cuvinte slave au o poziţie importantă în ansamblul lexical românesc, poziţie asemănătoare cu a cuvintelor germanice din franceză şi italiană.

Există în română şi o mulţime de termeni „cărturăreşti” referitori la serviciul religios şi la administraţia de stat. Aceştia au pătruns mai ales pe cale scrisă, unii dintre ei devenind cu vremea populari. Se ştie că primele noastre texte oficiale şi religioase sunt redactate în limba slavă. Terminologia creştină (cu excepţia termenilor care denumesc noţiunile fundamentale ale religiei creştine: biserică, botez, creştin, cumineca, Dumnezeu, înger, Paşti, sân „sfânt” etc., cuvinte moştenite din latină) care se referă la organizarea serviciului religios este de origine slavă: iad, icoană, idol, Isus, liturghie, maslu, mănăstire, parastas, moliftă, popă, praznic, rai, schit, sfânt, stareţ, strană, troiţă, utrenie, vecernie.

Trebuie arătat că aproape toţi termenii creştini sunt, la origine, medio-greceşti, dar româna i-a receptat prin filieră slavă. Şi numele care privesc organizarea statului feudal sunt de provenienţă bizantină, dar în română au pătruns prin intermediar slav: comis, hatman, logofăt, postelnic, spătar, stolnic, vistiernic, vornic. Aceşti termeni au dispărut cu timpul, o dată cu instituţiile pe care le exprimă.

Unele cuvinte din fondul popular au sensuri diferite faţă de etimonurile slave. Astfel, voinic înseamnă în slavă „războinic, luptător”, a lovi provine de la un verb cu înţelesul „a vâna, a pescui”, a grăbi are la origine sensul de „a răpi”, a izbi pe cel de „a omorî”, mândru însemnează în slavă „înţelept”, muncă denumeşte iniţial „chinul, suferinţa” etc.

75

Unele cuvinte din fondul latin al limbii au calchiat sensuri ale echivalentelor slave, ca, de exemplu, faţă „persoană”, faţă bisericească (după sl. obrazŭ „formă, figură; persoană”), limbă „naţiune, popor” (după sl. jezykŭ „glasx; limbă, popor”), broască „închizătoare la uşă” (după bg. žabka „balama”, žaba „broască”) etc.

În general, cuvintele slave denumesc realităţi noi, necunoscute românilor. În unele cazuri însă s-a produs doar substituirea, din diverse cauze, a unui termen latin (sau din substrat) printr-unul slav; plug, de exemplu, e numai formal un împrumut slav, căci l-a înlocuit pe vechiul aratru (din lat. aratrum, păstrat încă în aromână); la fel, prin a iubi, drag, scump, a vorbi, a citi, cuvinte slave, au fost substituiţi termenii corespun-zători din latină.

Prin convieţuirea îndelungată a românilor cu slavii se explică şi numărul mare de nume de persoane şi de locuri intrate în română.

Din domeniul onomasticii, reţinem exemple ca: Aldea, Balotă, Dan, Dragomir, Dobrea, Ganea, Manea, Marin, Mareş, Mihalcea, Mihu, Mircea, Mârza, Nanu, Neagoe, Nedelcu, Preda, Radu, Staicu, Stan, Stancu, Stoica, Vâlcu, Vlad, Vlaicu, Voinea.

Materialul toponimic datorat influenţei slave este foarte bogat: Bălgrad (azi Alba-Iulia), Bistriţa, Breaza, Cozia, Craiova, Ialomiţa, Ilfov, Lovişte, Novaci, Ocna, Ohaba, Prahova, Predeal, Râmnic, Snagov, Vodiţa, Zlatna.

Prin unii termeni slavi sunt traduşi vechi termeni indigeni, de exemplu Bistriţa e o traducere a unui mai vechi Repedea (de la un nume comun de origine latină), Dobra substituie pe Frumoasa (cuvânt latin), Prahova este, de asemenea, traducerea anticului Timiş („râul mocirlos” de origine traco-dacă), Cerna este o reamenajare „slavă” a unui nume rămas de la daci.

Există, de asemenea, numeroase nume topice cu aspect slav, care provin de la entopice sau de la nume de persoană de origine slavă. Trecerea în toponimie a acestora s-a petrecut pe teren lingvistic românesc. De exemplu, numele topice Poiana sunt date de români de la un nume comun poiană, de origine slavă; la fel, Dragomireşti, un nume de localitate, e creat de români de la un nume de persoană slav Dragomir (dovada este sufixul -esc, -eşti, care nu e slav). Exemplele pot continua. Prin urmare, numele topice formate de la teme slave nu presupun în mod necesar faptul că localităţile respective au fost întemeiate de slavi.

76

Formarea cuvintelor Prin mulţimea de cuvinte slave, s-a impus în română şi un număr

important de formanţi lexicali, care au devenit productivi, adică s-au ataşat la teme neslave. Exemplele care urmează sunt derivate de la teme latineşti sau traco-dace, cu prefixe şi sufixe de origine slavă.

Prefixe: ne-: neadevărat, nebun, necredinţă, necurat, nedreptate, nefericit,

nemulţumit. pre- : preface, preluare, prelucra, presăra, preschimba. răs-: răzbate, răscumpăra, răsfira, răsfrânge, răsuci, răsufla,

răsturna. Sufixe: -aci: fugaci, stângaci, trăgaci; -an: băietan, bălan, beţivan, codan; -alnic (-elnic); feciorelnic, lăturalnic, zburdalnic; -anie (-enie): păţanie, petrecanie, pierzanie; -că: argeşancă; fiică, lupoaică, orzoaică, puică, româncă; -eală: acreală, amorţeală, băteală, împărţeală, răceală; -ean: crişean, mesean, muntean, sătean; -eţ; brâneţ, cântăreţ, lunguieţ, mălăieţ, măreţ, pădureţ; -ice: găurice, pădurice; -ilă: frăţilă, gerilă, negrilă, lunilă, ochilă (în onomastică); -iş: aluniş, brădiş, făţiş, frunziş, (pe) furiş, luminiş, tufiş; -işte: arinişte, inişte, porumbişte, rarişte; -iţă: albăstriţă, arşiţă, cheiţă, codiţă, fetiţă, morăriţă, oiţă; Gheor-

ghiţă, Ioniţă; -iv: guraliv, uscăţiv; -nic: amarnic, casnic, datornic, făţarnic, mişelnic. Valorile semantice ale prefixelor şi sufixelor de origine slavă sunt

diferite: nume de acţiune, de agent, colective, diminutive, adjective, nume proprii etc.

Morfologie Prin influenţa slavă, sunt explicate de către unii cercetători şi câteva

particularităţi morfologice: a. Genul neutru care „s-ar fi întărit” în română prin interferenţă cu

slava. Neutrul românesc, care diferă formal de cel latin, nu se poate explica însă prin slavă, ci, mai degrabă, prin acţiunea substratului.

77

b. Vocativul în -o al femininelor: soro, ţaţo, Anico ar reproduce vocativul în -o al femininelor slave cu tema în -a: zĕno (la nominativ: zĕna). E posibil însă ca -o din română să fie, la origine, o interjecţie (ca alb. o ataşat la vocativul masculinelor şi femininelor: shoko, shoqeo şi o shok, o skoqe lit. „tovarăşe, tovarăşo”).

c. Numeralul de la 11 la 19 constituit prin adiţiune: unsprezece, sl. jedinŭ na desente lit. „unu peste zece” (dar şi alb. njëmbëdhjetë); e mai probabil un calc după un model traco-ilir decât slav. La fel, procedeul numărării zecilor de la 20 la 90, prin multiplicare: douăzeci, v. sl. dŭva desenti (dar şi alb. tridhjetë „treizeci”, prin care se pune la îndoială modelul slav).

Numeralul sută se explică greu prin slavă (sŭto), pentru că, de regulă, ierurile neintense dispar, deci ne-am fi aşteptat ca reflexul românesc să fie *stă, nu sută.

d. Scurtarea formei infinitivului în dacoromână (cântare devenit cânta) s-ar explica după modelul slav al verbelor în -ti: platiti, postiti devenite în română plăti, posti (ca în graiurile de nord ale bulgarei). Faptul că acest fenomen foarte important s-a produs târziu în dacoromână (în secolul al XVI-lea, formele de infinitiv lung coexistă cu cele scurte) e greu să fie atribuit influenţei slave. Prin urmare, e de preferat explicaţia dată de J. Byck: cântare a devenit substantiv prin interpretarea finalei -are ca sufix substantival, deosebindu-se astfel de forma verbală scurtată (cânta verb, cântare substantiv).

e. Diateza reflexivă s-a dezvoltat în română datorită influenţei slave: a se căi, de exemplu, reproduce forma slavă kajati se

<, iar a se ruga

(un verb latin) calchiază echivalentul slav moliti se<.

Sunt şi alte trăsături gramaticale (viitorul anterior, condiţionalul perfect, inversiunea auxiliarului la perfectul compus: auzit-am etc.), care au fost puse pe seama influenţei slave, dar concluzia noastră este că această influenţă, deşi puternică în vocabular, nu a afectat structura gramaticală a românei. Doar vocativul femininelor în -o poate fi considerat ca trăsătură sigură de origine slavă.

Totuşi, în limba traducerilor religioase din secolul al XVI-lea, există o mulţime de particularităţi sintactice prin care traducătorii imitau construcţii din originalele slave; de exemplu, lipsa morfemului pre la acuzativul – obiectiv direct al numelor de persoană, genitivul cu de (în tipul: birăul de Bistriţă) etc. (cf. Rosetti, ILR, p. 521-525), dar acestea nu au pătruns în limba vorbită.

78

Într-o propoziţie care se citează de obicei: Îi iubesc pe prietenii dragi, toate cuvintele sunt de origine slavă, dar raporturile dintre ele sunt asigurate în exclusivitate de elemente latine: îi, pronume neaccentuat prin care se anticipează obiectul direct, -esc, sufix de prezent indicativ, pe, morfem de acuzativ – obiect direct al numelor asimilate cu persoane, -i, desinenţă de plural, i, articol definit, -i (dragi), semn de plural. Prin urmare, gramatica românească este, în întregime, latină.

Bibliografie: Ov. Densusianu, Istoria limbii române, I, Bucureşti, 1961, p. 159-188; Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1987, p. 263-318; Gh. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1961; I. Pătruţ, Studii de limbă română şi slavistică, Cluj, 1974.

2. INFLUENŢA MAGHIARĂ

Maghiarii sunt un neam fino-ugric care se stabileşte în câmpia

Panoniei în secolul al X-lea, venind dinspre Munţii Urali. În secolele al XI-lea-al XIII-lea, intră în contact cu populaţia românească din Transil-vania, organizată în voievodate. Aşezarea maghiarilor în Transilvania a determinat împingerea unor grupuri de români spre sud-vest (istroro-mânii), ori spre nord-vest (moravoromânii). Influenţa maghiară asupra românei începe după separarea dialectală a românei comune; în aromână, meglenoromână şi istroromână nu există elemente maghiare.

Această influenţă a afectat româna numai în lexic. Se disting două straturi de elemente ungureşti în română: unele

vechi, cunoscute în toate graiurile dacoromâne, altele, mai noi, cu întrebuinţare restrânsă la graiurile din Transilvania. Răspândirea în toată dacoromâna a fondului vechi şi general de elemente maghiare se explică prin mişcările de populaţie (păstorit, băjenărit etc.) dinspre Transilvania spre Moldova şi Ţara Românească. Iată o listă de cuvinte care aparţin acestui strat vechi: a alcătui, aldămaş, a bănui, a bântui, belşug, bir, a birui, bâlci, a cheltui, a chibzui, chin, chip, dijmă, a făgădui, fel, gazdă, ham, eleşteu, hotar, imaş, a îngădui, a întâlni, lăcaş, a lăcui (= locui), marfă, megieş, mereu, meşter, a mântui, neam, oraş, samă, sălaş, sobă, a sudui, a tăgădui, tâlhar, vamă, viclean, viteaz. Se observă că unele dintre acestea sunt cuvinte importante în ansamblul lexical românesc, ceea ce însemnează că au pătruns pe calea directă a contactului popular. De remarcat în mod special verbele în -ui, care au avut ca model verbele slave în -ovati: sl. darovati > rom. dărui, după care magh. bantani > sl. bantovati, de unde rom. a bântui (Densusianu, ILR, I, p. 237-242).

79

Din maghiară au intrat în română şi câteva sufixe: -şag,-şug: furtişag, rămăşag, vălmăşag, prieteşug (direct din maghiară: beteşug, meşteşug, vicleşug); -ălui (la verbe): preţălui, sămălui; -eş: chipeş, gureş, trupeş.

3. INFLUENŢA TURCĂ

Începând cu secolul al IX-lea se aşază pe teritoriul ţării noastre mai

multe neamuri turcice. Sunt semnalate mai întâi triburile de pecenegi (numiţi în izvoarele latine bessi, bisseni), care vin ca păstori şi crescători de cai. Se stabilesc în Moldova la sfârşitul secolului al IX-lea, de unde trec în Muntenia şi Transilvania. Limba pecenegilor nu ne este cunoscută. De la ei au rămas doar câteva toponime, ca Peceneaga (în Buzău), Pecenişca (în Banat). Probabil că şi numele „pădurii românilor şi pecene-gilor” din sudul Transilvaniei, menţionat la 1224, e legat de numele lor: Silva Blachorum et Bissenorum. De aici, o deducţie istorică importantă: românii se aflau în Transilvania la începutul secolului al XIII-lea. De adăugat numele comunei Beşenova (comp. bissseni) din Banat şi, probabil, toponime ca Baraolt, Ozun, Tălmaciu (cf. Ist. Rom., II, p. 70).

Cumanii, alte triburi turcice, apar în sudul Basarabiei, la sfârşitul secolului al XI-lea, de unde pătrund în Muntenia, Oltenia, Transilvania. Trebuie să fi fost numeroşi de îndată ce în secolul al XIII-lea Moldova şi Ţara Românească sunt numite Cumania de către autorii vremii. Năvălirea mongolă de la 1241 a împins triburile de cumani spre Ungaria şi, la sud, în Bulgaria.

Din limba cumană, dispunem de un glosar latin-persan-cuman, redactat în 1303 de misionari italieni şi germani; în 1880, această lucrare a fost editată sub titlul Codex Cumanicus. În această sursă de limbă cumană, sunt multe cuvinte care se află şi în română, dar, totodată, şi în turcă. E greu de spus exact dacă în română aceste cuvinte au intrat din cumană sau din turcă: baci, buzdugan, catâr, chindie, chior, dulamă, habar, hambar, haram, maidan, maimuţă, maramă, murdar, suman, taman etc. Multe dintre acestea există şi în aromână, precum şi în albaneză, ceea ce înseamnă că ele sunt mai degrabă turceşti decât cumane. Din toponimie, s-ar datora originii cumane cuvinte ca: Teleorman (compus din teli „nebun, sălbatic” şi orman „pădure”, deci „pădure sălbatică, deasă, de nepătruns”; varianta cu d e din turcă: Deliorman, adj. diliu „nebun”), Caracal (compus din kara „negru” şi kala „castel, fortificaţie”), numele în -ui accentuat: Bahlui, Călmăţui, Covurlui, Vaslui

80

şi, bineînţeles, Comana, Vadul Cumanilor, Comăneşti. S-ar explica prin cumană şi nume ca Aslan, Balaban, Bărăgan, Caraiman etc.

Turcii vin în Europa din Asia Mică, la mijlocul secolului al XIV-lea, cucerind, rând pe rând, toate ţările balcanice. După victoria turcilor la Nicopole (1396) împotriva cruciadei conduse de regele Ungariei, Bulgaria devine provincie turcească. În 1453, cuceresc Constantinopolul prin Mahomed al II-lea, iar în 1459, Serbia devine şi ea provincie turcească. Ţările Române cad sub suzeranitate turcească, dar niciodată nu au fost supuse ca provincii otomane. Raporturile acestea durează aproape cinci secole, de pe la 1400 până la mijlocul secolului al XIX-lea.

Influenţa turcească în plan lingvistic a afectat mai ales laturile concrete ale vocabularului românesc. Ea a fost studiată amănunţit de Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, I-II, Bucureşti, 1900, din care reţinem o listă de cuvinte care se referă la locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, floră, faună, comerţ, meserii diverse, însuşiri omeneşti etc.:

– cerdac, hambar, odaie, tavan, duşumea, iatac, cercevea; cearşaf, macat, lighean, saltea, chibrit;

– baclava, cafea, caimac, caşcaval, ciulama, ghiveci, iahnie, iaurt, musaca, magiun, pilaf, rachiu, sarma, telemea, tutun; cataif, chiftea, halva, rahat, şerbet, trufanda;

– basma, borangic, ciorap, dulamă, şalvari, tulpan, chimir, fes, papuc;

– dovleac, dud, pătlăgea; bostan, fistic, lalea, liliac, cais, nufăr, salcâm; bursuc, şalău;

– chilipir, cântar, dugheană, muşteriu, para, raft, samsar, saftea, tarabă;

– băcan, boiangiu, cazangiu, cioban; – agiamiu, fudul, lichea, pişicher, şiret, tembel, ursuz, zevzec. De notat că elementele turceşti circulă mai ales în graiurile din

Muntenia şi Moldova. Unele există şi prin Transilvania, unde s-au infiltrat din provinciile vecine. În general însă, Transilvania, care a avut mai puţin de-a face cu turcii, a fost ferită de această influenţă.

Din lista dată, se observă că aproape toate cuvintele au accentul pe silaba finală. Acesta este un criteriu de recunoaştere a elementelor turceşti din vocabularul vechi al limbii române. Cuvintele cu accentul schimbat e posibil să fi pătruns în română printr-o filieră balcanică; de exemplu, ciorbă a intrat prin intermediul sârbo-croatei.

81

În română, sunt şi câteva sufixe de origine turcă: -giu, pătruns cu cuvinte ca: iaurgiu, cafegiu, sacagiu, zarzavagiu; sufixul acesta a devenit productiv, căci apare la teme de altă origine decât turcă: laptagiu, pomanagiu, camionagiu, duelgiu, lampagiu, reclamagiu, scandalgiu; -iu, un sufix adjectival devenit productiv: arămiu, cenuşiu, corbiu, gălbiu, piersăciu, sălciu.

Influenţa turcă este aproape uniformă în toate limbile balcanice, de aci observaţia că popoarele din zona noastră aveau aproximativ aceleaşi trebuinţe materiale. Elementele turceşti, dispersate uniform, pot constitui o dovadă în favoarea conceptului de uniune lingvistică balcanică.

Prin turcă, au pătruns în limbile balcanice, deci şi în română, numeroase cuvinte din persană: duşman, murdar, papuc, ghiulea etc. şi mai ales din arabă: ageamiu, belea, berechet, chef, cherem, cusur, habar, hain, hal, halal, hatîr, haz, huzur, mahmur, marafet, mucalit, şiret; sofa, atlaz, catifea, giuvaer, acadea, halva, magiun, musaca, rahat, şerbet; hamal, tabac, zaraf; mahala, saca, haraci, hazna; geamie, hagiu, macara; tarhon, get-beget, tamam, tiptil, taraf, musafir, muşama, temenea etc.

În primele secole de influenţă turcă, au pătruns în română cuvinte care, în marea lor majoritate, au devenit populare. În epoca fanariotă însă, epocă de apogeu a acestei influenţe, au intrat multe turcisme utilizate în limbajele specializate privind administraţia, armata, relaţiile oficiale. Cele mai multe dintre acestea au dispărut spre 1830-1850, o dată cu dispariţia noţiunilor pe care le denumeau. Ele se găsesc din abundenţă în operele cronicarilor din secolul al XVIII-lea (Neculce, Cantemir, Ianache Kogălniceanu): alai, agă, caftan, caimacam, divan, vezir etc. (cf. Rosetti-Cazacu-Onu, Istoria limbii române literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 408-422).

4. INFLUENŢA GREACĂ

Influenţa greacă s-a exercitat asupra românei în diferite perioade de

evoluţie, variind ca intensitate. Se poate spune că e o influenţă care a afectat româna, direct sau indirect, de la originile ei până astăzi. Greaca era limba unei culturi şi civilizaţii superioare, prin urmare era firesc ca influenţa ei să se resimtă în toate limbile balcanice. În primele şase secole ale erei creştine, Peninsula Balcanică era împărţită în două mari zone de cultură: una greacă la sud, alta latină la nord, cu graniţa dintre ele, fixată pe baza inscripţiilor, corespunzând aproximativ cu munţii Haemus (Balcanii de astăzi). Aceasta nu trebuie înţeleasă ca o graniţă rigidă‚ între

82

lumea de limbă greacă şi lumea de limbă latină, pentru că elenismul, ca formă de civilizaţie şi cultură, pătrunsese de timpuriu şi la nord de această linie de demarcaţie (detalii la Al. Rosetti, ILR, p. 191-193).

În română, se disting trei straturi de influenţă greacă: 1. Elenisme intrate în latina dunăreană, de unde le-a moştenit

româna (secolele I-VI); 2. Cuvinte din greaca bizantină (sau medio-greacă), (secolele

VII-XV); 3. Cuvinte neogreceşti, intrate în română începând cu secolul XVI

şi sfârşind cu prima jumătate a secolului XIX (epoca antefanariotă şi epoca fanariotă – 1711-1821).

Vom examina pe rând cele trei straturi de elemente greceşti din română.

1. Cuvintele din primul strat integrate în latină s-au păstrat în mai toate limbile romanice. Astfel, se găsesc în mai multe idiomuri romanice cuvinte ca: a amăgi, carte, a căsca, ciutură, coardă, farmec, gutuie, a măcina, mărgea, martur, mesteacăn, a mângâia, mustaţă, zeamă şi, la fel: biserică, creştin, drac, înger, a boteza, a blestema, Paşti, preot, sâmbătă, cuvinte din terminologia religioasă. Trebuie precizat că aceste cuvinte sunt latineşti din punctul de vedere al românei şi al celorlalte limbi romanice, ele sunt greceşti numai din perspectiva latinei. Un grup de cuvinte aparţinând acestei categorii au fost răspândite numai în latina balcanică: cir, ciumă, frică, mic, proaspăt, jur, (împrejur), stup, „trunchi”, tufă etc.

S-a observat că în albaneză există un număr mai mare de elemente vechi greceşti decât în română, de unde o concluzie de istorie socială: populaţia albaneză trăia în antichitate în apropiere de vechii greci (v. Ov. Densusianu, ILR, I, p. 135-138; H. Mihăescu, în ILR, II, 1969, p. 366-367; Al. Rosetti, ILR, 1987, p. 212-215).

2. Cuvintele din greaca bizantină sunt rezultatul unui intens proces de grecizare a întregii Peninsule Balcanice. Către secolul al VII-lea, greaca devine limbă oficială în Imperiul Roman de Răsărit, după ce coexistase, secole de-a rândul, cu latina şi suferise o puternică influenţă din partea acesteia (cf. Mihăescu, La romanité dans le sud-est de l’Euro-pe, Bucarest, 1993, p. 334 ş.u.). În nordul Peninsulei Balcanice, se vorbea de preferinţă latina, în timp ce în jumătatea sudică se vorbea greaca.

În secolele al XI-lea-al XII-lea, Imperiul bizantin se extinsese până la Dunăre, deci ajunsese în vecinătatea imediată a românilor nord-dună-reni. Flota greacă era nestingherită în Marea Neagră şi pe Dunăre. Din

83

această perioadă, ne-au rămas numele topice Constanţa, Mangalia, Sulina sau termeni comuni legaţi de comerţ, ca: agonisi, arvună, folos, mătasă, prisos. Haralambie Mihăescu (Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966) consideră că împrumuturile bizantine sunt în română 278 de toate, dintre care însă numai 22 intrate direct, iar 254 prin filieră slavă şi 2 prin latina medievală (bumbac şi căpitan).

Cuvintele bizantine prin intermediar slav aparţin la cele mai diverse domenii: floră, faună, comerţ, biserică. Iată o parte dintre acestea: busuioc, colibă, comoară, corabie, crin, cucuvaie, dafin, desagi, humă, livadă, sfeclă sau cuvinte din domeniul religiei: aleluia, amin, acatist, liturghie, apostol, parastas, evanghelie, anaforă, prescură, aghiazmă, colivă, icoană, mir, mănăstire, chilie, călugăr, mitropolit, popă, iad, diavol, satana, tartar, arhanghel, idol etc. Sunt cuvinte care circulau în textele slave care se tipăreau în Ţările Române. Multe dintre acestea sunt cunoscute şi în celelalte limbi balcanice.

Prin slavi, pătrund la noi şi termeni de comerţ, de felul: camătă, felie, ieftin, a lipsi, litră, mireasmă, mirodenie, a mirosi, orez, piper, pită, a pricopsi, a părăsi, săpun, a sosi, strachină, a văpsi, tigaie; castan, cămilă, pir, vlăstar sau termeni de cancelarie: călimară, condei, dascăl, diac, hârtie, a pedepsi.

Termenii greceşti care se referă la organizarea statală sau eclezi-astică (din secolele al XIII-lea-al XV-lea), foarte numeroşi, au pătruns la noi, fie direct din greacă, fie prin filieră slavă: chelar, comis, despot, logofăt, pitar, spătar, vistiernic, hrisov, grămătic, diac, porfiră, catastih.

Din listele întocmite de H. Mihăescu ar rezulta că raporturile directe ale românilor cu grecii în perioada bizantină au fost mai strânse decât crede cunoscutul elenist. E riscant să considerăm această influenţă exerci-tată aproape în totalitate prin intermediar slav, mai cu seamă că multe din-tre cuvintele bizantine din română au caracter popular, nu în exclusivitate livresc: argat, cămin, cărămidă, pat, pirostrii, temei, temelie, maistor, zugrav, scufie, plapumă, zahăr, trandafir, prăvălie, zodie, a ursi etc.

3. Constantinopolul cade sub turci în 1453. Începe expansiunea puterii otomane în Balcani. Ţările din vecinătatea noastră sunt supuse rând pe rând. În această perioadă, mulţi greci emigrează în Ţările Române. În secolul al XVIII-lea, greaca ajunge la noi limbă de cultură: în 1660, se întemeiază la Iaşi o şcoală grecească, apoi, în 1689, alta la Bucureşti. Din 1711, când turcii înving pe ruşi la Stănileşti pe Prut, se instalează la noi domniile fanariote, care durează până la 1821. În epoca

84

fanariotă, epocă de intensă cultură, influenţa neogreacă este puternică. Pătrund în română termeni de cultură (arte, ştiinţe, muzică), termeni politici, de administraţie, de civilizaţie modernă. L. Gáldi, un lingvist maghiar, a numărat peste 1.200 de cuvinte neogreceşti din română, observând însă că abia a zecea parte dintre acestea au rezistat timpului. Sunt cuvinte de felul: a aerisi, agale, babacă, calapod, fasole, fidea, fundă, furtună, igrasie, ipsos, monedă, patimă, plic, portocală, scrumbie, scul, tagmă, taifas, ţâr; lăuză, mamoş, a molipsi, tifos, molimă, nostim, a plictisi, ţaţă, a dichisi, prosop, a se sinchisi, sindrofie, lefter, magherniţă, a se fandosi, a se sclifosi, ifos etc.

Elementele fanariote sunt răspândite mai ales în Moldova şi în Ţara Românească; foarte puţine au pătruns în Oltenia, Dobrogea, Basarabia şi, bineînţeles, în Transilvania. În epoca fanariotă, în Transilvania pătrun-deau neologisme din latină, direct sau prin filieră maghiară.

Unele cuvinte greceşti din română se recunosc prin sufixele: -isi (-asi, -esi, -osi, -arisi) la verbe: aerisi, chivernisi, fandosi, gargarisi, irosi, lipsi, molipsi, plictisi, pricopsi, chivernisi, catadixi etc. La începutul secolului al XIX-lea, -isi devenise normă de adaptare a verbelor neologice; o mulţime de verbe romanice capătă în româna literară a epocii finala grecească -isi; voiajarisi, abonarisi, tratarisi etc.; suf. -os, -icos la substantive şi verbe: ifos, ipsos, tifos; politicos (de la politie „oraş”), nevricos, plicticos, simandicos; -adă, în filadă, nostimadă, misadă; -ache, suf. diminutival, în Costache, Manolache, Mandache, Mihalache (şi un suf. latin: Costăchel).

În secolele al XIX-lea-al XX-lea, pătrund din greacă, de regulă indirect, prin limbile romanice (sau chiar germanice), numeroase neologisme (multe derivate cu prefixoide), legate de cele mai variate domenii ale culturii, ştiinţei, artei, tehnicii etc.

Bibliografie: Al. Rosetti, Istoria limbii române, 1987, p. 212-215; G. Giuglea, Elemente vechi greceşti în limba română, în „Dacoromania”, X, 1943, p. 404 ş.u.; H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966; G. Murnu, Rumäni-sche Lehnwörter im Neugriechischen, 1977; V. Arvinte, Influenţa grea-că asupra limbii române (pe baza ARL). Împrumuturi directe din greaca bizantină, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»”, Iaşi, XII, 1966, p. 1-27; Ladislau Gáldi, Les mots d’origine néogrecque en roumain à l’époque des Phanariotes, Budapest, 1939.

85

PARTEA A DOUA

I. FONETICĂ ISTORICĂ

A. SCHIMBĂRILE FONETICE În evoluţia limbii cuvintele îşi pot schimba structura sonoră prin

felurite transformări ale sunetelor. Schimbările fonetice, care duc la apariţia de sunete noi sau de variante ale sunetelor existente, reprezintă obiectul cercetărilor de fonetică istorică. La origine, schimbarea fonetică e un fapt fiziologic individual, care cu timpul se generalizează, devenind un fapt social. Cauzele schimbărilor fonetice sunt foarte variate: unele ţin de structura internă a complexului sonor al cuvântului, altele ţin de factori exteriori cuvântului. Rezultă de aici, în primul rând, că schimbarea articulaţiei unui sunet cu alta este determinată de anumite particularităţi ale structurii cuvântului. Dacă transformarea fonetică dată se produce în toate cuvintele care prezintă condiţiile cerute, spunem că avem de-a face cu o lege (sau regulă) fonetică; de exemplu, a în poziţie nazală din cuvintele de origine latină se transformă întotdeauna în ă şi mai târziu în î: lat. canis > căne, câne; lat. lana > lănă, lână. Aceasta este o lege fonetică; ea acţionează în toate cuvintele din fondul vechi al limbii române. Există însă şi situaţia ca schimbarea fonetică să nu fie determinată de particularităţi ale contextului sonor al cuvântului; de exemplu, grupul cl din cuvintele de provenienţă latină devine automat cl' şi apoi k'. Aceasta e o transformare fonetică spontană, dar regulată, pentru că se produce în toate cuvintele latineşti: lat. oculus > ocl'u > ochi.

Prin urmare, schimbările fonetice regulate sunt de două feluri: schimbări condiţionate şi schimbări necondiţionate (sau spontane).

Pentru explicarea schimbărilor unui sunet, trebuie să ţinem seama de ambianţa sonoră în care se află sunetul supus schimbării, altfel spus, de vecinătatea în care e plasat sunetul respectiv. Am arătat mai sus că a urmat de n se închide la ă, î: lat. canto > cănt, cânt, lat. blandus > blând. La fel se închid şi vocalele o şi e în contextul acesta; lat. bonus > bun, lat. pontem > punte, lat. ligamentum > legământ, lat. credentia > credinţă. Aşadar, poziţia nazală e foarte importantă în schimbarea vocalelor. Dar şi consoanele îşi pot schimba articulaţia sub influenţa

86

vocalelor următoare. De exemplu, consoanele n şi l urmate de e, i în hiat se moaie şi apoi devin i: lat. familia > fămeal'ă > fămeaie > femeie; lat. vinea > vińă > vie. Aşa-numitele consoane africate: ţ, dz, č, ğ au luat naştere din t, respectiv d, c, g, sub influenţa unui iot următor. Sunetul inductor, adică cel care provoacă schimbarea, se poate afla în altă silabă, deci la o distanţă mai mare faţă de sunetul care se schimbă. Acesta este cazul diftongării vocalelor e şi o, sub influenţa lui e, a, din silaba următoare: lat. sera > seară, lat. legem > leage în v. rom., lat. florem > floare, lat. mola > moară.

Schimbarea fonetică poate fi determinată şi de acţiunea sunetului din stânga celui supus modificării. De exemplu, vocala e, precedată de o consoană labială, devine ă: lat fetus > fetu > făt, lat. melum > meru > măr.

Diftongul ea, în aceeaşi poziţie, devine a: lat. mensa > measă > masă, lat. feta > feată > fată.

Poziţia palatală (sau moale), adică prezenţa lui e, i în silaba următoare, predomină asupra acţiunii labialei precedente. De exemplu, zicem văd, cu ă motivat de labiala v, dar vezi, la persoana a II-a, cu e, determinat, în ciuda labialei, de acţiunea prepalatalei i. La fel se explică opoziţiile: măr – pl. meri, mere, făt – pl. feţi, păr – pl. peri etc., feată, fată – pl. fete, measă, masă – pl. mese, cu opoziţia ea (a) – e.

Prin urmare, alternanţa ă (sau ea, a) – e este determinată de poziţia tare (adică absenţa vocalelor e, i) şi de poziţia moale (adică prezenţa vocalelor e, i).

Schimbarea unui sunet este determinată şi de locul pe care acesta îl ocupă în cuvânt. Sunetele de la începutul cuvântului sunt mai rezistente la schimbări decât cele de la mijloc sau de la sfârşit. De exemplu, s din solem (rom. soare) se păstrează intact, dar s din lupus, în poziţie finală, dispare. La fel t iniţial din tacet se conservă, dar cel final nu: rom. tace (verb la pers. a III-a sing.). Porţiunea iniţială a cuvântului e favorizată de o forţă a accentului mult mai mare decât porţiunea finală. Suflul expirator al accentului de intensitate afectează puternic partea de început a cuvântului. Aşa se explică faptul că în evoluţia de la latină la română consoanele finale, făcând parte din silabe „neglijate” din punctul de vedere al accentului, şi-au slăbit articulaţia şi au dispărut. S-au produs astfel, după cum vom arăta în alt capitol, tulburări mari în flexiune.

Prin masarea forţei accentului de intensitate pe tranşa iniţială a cuvântului se explică şi pierderea duratei vocalelor finale şi chiar dispariţia lor, cum este cazul vocalelor i, o şi u: lat. lupus > lupu > lup, lat. pl. lupi > lupi , lup, lat. canto > cântu > cânt. Fenomenul acesta se petrece şi în albaneză: lat. amicus, pl. amici > alb. mik, pl. miq.

87

Tranşa iniţială a cuvântului se conservă fără prea mari modificări nu numai pentru că e accentuată cu o intensitate mai mare, ci şi pentru că aceasta este, de regulă, purtătoarea sensului cuvântului. De exemplu, a- iniţial (de la prepoziţia latină ad), cu care se formează numeroase verbe şi adverbe, nu se schimbă în -ă, aşa cum se schimbă orice a neaccentuat, aceasta pentru că se află în poziţie iniţială şi, totodată, pentru că face parte din secvenţa care poartă semnificaţia cuvântului: lat. ad-prope > aproape, lat. ad-foras > afară, lat. ad-ducere > aduce, lat. ad-jungere > ajunge.

Accentul joacă un rol foarte important în schimbarea sunetelor. O vocală accentuată are altă evoluţie decât una neaccentuată. De exemplu, în cuvântul latin cápra, primul a se conservă, fiind accentuat, iar al doilea devine ă pentru că e neaccentuat şi se află şi în poziţie finală.

Poziţia iniţială, aşa cum am arătat mai sus, echivalează, de obicei, cu poziţia accentuată; în lat. albáster (> albastru), lat. argéntum (> argint) a se păstrează neschimbat numai pentru că e iniţial, deşi e neaccentuat.

Există şi consoane a căror soartă este determinată de accent. De exemplu, ll (geminat) urmat de a neaccentuat dispare, dar se conservă ca l dacă a următor e accentuat: lat. macellárius a devenit măcelar, dar lat. maxilla, cu ll urmat de a neaccentuat, a dat măsea.

Şi poziţia intervocalică este, uneori, determinantă în transformarea unei consoane, cum este cazul lui -b- care dispare cu totul în această poziţie: lat. caballus a devenit cal, lat. cantabat > (el) cânta. La fel, g a dispărut în lat. magis (> mai), lat. magister (> măiestru), pentru că era intervocalic. Să adăugăm că una dintre cele mai importante legi fonetice ale istoriei limbii române este transformarea lui l în r când se afla în poziţie intervocalică.

În schimbările fonetice poate interveni şi calitatea sunetului. E posibil, de exemplu, ca h să fi dispărut încă din latina târzie, pentru că e un sunet cu articulaţie slabă: lat. herba, de pildă, s-a păstrat în limbile romanice (rom. iarbă), dar fără h. În română, procesul dispariţiei lui h sau al substituţiei acestuia printr-o fricativă cu articulaţie mai rezistentă a continuat până târziu: sl. prahǔ, de exemplu, a devenit praf. Alt exemplu privitor la calitatea sunetului: nn (geminat) nu a avut nici o influenţă asupra vocalei precedente: lat. annus a devenit an, cu á păstrat, nemodificat în î ca în cazul lui n simplu (panis > pâne).

Schimbările necondiţionate (sau spontane) nu sunt, în mod aparent, legate de accent, de poziţia sunetului în cuvânt sau de influenţa altor sunete. De exemplu, nu se pot preciza cauzele transformării grupurilor consonantice ct în pt (lat. lucta > luptă), cl în cl', k' (lat clavis > cl'aie,

88

cheie), lv în lb (lat. malva > nalbă), rv în rb (lat. corvus > corb) etc. Cauzele acestor schimbări vor fi existând, dar ele nu au fost descoperite încă. În unele cazuri, se poate vorbi de aşa-numita bază de articulaţie, adică de posibilităţile fiziologice de articulaţie a unor sunete de către o populaţie care se află în împrejurarea de a-şi însuşi o nouă limbă. Foarte probabil că geto-dacii nu aveau în graiul lor grupul ct, de aceea îl substituiau printr-un grup asemănător: pt (lat. octo > opt).

Acţiunea legilor fonetice este, de obicei, limitată în timp. Am arătat deja că în perioada contactului românei cu limbile slave unele legi fone-tice, care caracterizau evoluţia latinei spre română, încetaseră de a mai fi active; de exemplu, grupurile consonantice cl, gl nu mai devin, în elemen-tele slave, cl', gl' şi apoi palatalele k', g': clacă, a clădi, glumă etc. În ge-neral, fondul lexical moştenit din latină a evoluat potrivit unor legi fone-tice proprii, a căror acţiune a încetat în perioada împrumuturilor slave.

Alte legi fonetice sunt, însă, de lungă durată, de exemplu, consoanele l, n sub influenţa unui iod următor devin i nu numai în cuvintele latine, ci şi în cele intrate mai târziu, din slavă, maghiară etc.: sl. poljana, kopanja > poiană, copaie, magh. solyom, nyomas > şoim, imaş etc. (ca lat. filius, cuneus > fil'u, fiu, cuńu, cui).

Acţiunea unor legi fonetice poată fi limitată atât în timp, cât şi în spaţiu. De exemplu, rotacismul lui -n- intervocalic (lună > lunră, lură) e specific spaţiului nordic al dacoromanei şi se opreşte în pragul influenţei slave. Palatalizarea labialelor este o lege fonetică locală, căci e specifică zonei estice a dacoromânei, după cum palatalizarea dentalelor e proprie ariei vestice. Aceste modificări nu ating însă sistemul de foneme al limbii comune, pentru că nu au valori distinctive. Ele sunt realizări concrete ale vorbirii individuale, nu sunt generale, nu au caracter de normă, nefiind recunoscute de toţi vorbitorii limbii respective. (Pentru detalii, v. Rosetti, Introducere în fonetică, 1982, p. 108 ş.u.).

B. ACCIDENTELE FONETICE

Sunt schimbări condiţionate dar care nu au caracter de lege, pentru

că se produc întâmplător, în cuvinte izolate. Ele se întâlnesc în orice limbă, de aceea şi denumirile lor sunt generale, folosite în lingvistica oricărei ţări. Accidentele fonetice se manifestă în procesul de asimilare a unei limbi noi şi mai cu seamă în împrumuturile efectuate din diverse limbi. În graiurile populare, schimbările accidentale sunt foarte frecvente.

89

a. Sincopa este dispariţia unei vocale, de regulă neaccentuată. Fenomenul acesta e bine cunoscut în latină şi se continuă până astăzi la nivelul graiurilor. În mod obişnuit, dispar vocalele mai închise: i, u şi e; mai rezistente la sincopare sunt a şi o. Multe cuvinte din limba comună au la origine etimonuri care au suferit sincopa unor vocale neaccentuate: lat. dominus > domn, lat. calidus > cald, lat. viridis > verde, lat. oculus > ocl'u, ochi, lat. genuculum > genunchi, lat. musculus > muşchi, lat. ambulo > îmblu, lat. manducare > mâncare. Faţă de limbile romanice occidentale, româna a păstrat mai multe cazuri de cuvinte proparoxitone nesincopate, de exemplu: lat. hómines > oameni, lat dígitus > deget, lat. nítidus > neted, lat. árborem > arbore, lat. incaballicáre > încălecare, lat. picula > păcură, lat. singulus > singur, lat. lingula > lingură.

În graiuri, se aud rostiri de felul: umerle, iepurle, sprâncenle, dom'le (= domnule), callui (= calului), (v. Puşcariu, Lima română, II, p. 144). Există şi situaţia sincopării vocalei accentuate, cum este cazul unor participii în diverse graiuri dacoromâne: găst (= găsit), vent (= venit), piert (= pierdut), văst (= văzut), explicabile prin contexte care implică o deplasare a accentului de forţă: n-am găsít-o – n-am găsít-o (accentuarea pe elementul negativ fiind proprie limbajului afectiv).

b. Afereza este suprimarea unui sunet de la iniţiala cuvântului. E un fenomen care afectează în special grupurile consonantice improprii la iniţiala cuvintelor româneşti: lat. fossatum > fsat > sat, bdenie > denie, dvornic > vornic etc. (pentru detalii, v. capitolul consacrat evoluţiei grupurilor consonantice). Aici reţinem în mod special câteva cuvinte de origine latină la care s-a petrecut dispariţia, greu de explicat, a lui a- neaccentuat: lat agnellus > miel, lat. agnella > mia, lat. *agnicius „de miel” (> agnus) > miţă „lână de miel, lână de pe burta oii”, lat. amita > mătuşă, lat animalia pl. > nămaie reg. (de aici n. top. Nămăieşti), lat. annotinus > noaten, lat. aranea > râie, lat. aprilis > prier, lat. autumnus > toamnă, lat. aqua baptizat > apă botează (în Banat), devenit bobotează. De notat că în meglenoromână afereza lui a- e un fenomen general, iar în istoromână e parţial. Unii învăţaţi cred că afereza lui a- neaccentuat din română s-ar explica prin acţiunea substratului.

c. Proteza este adaosul unui sunet la iniţiala cuvântului, cum este cazul, de exemplu, al lui î- de la formele pronumelui personal şi reflexiv: îmi, îţi, îi, îl, îşi şi la formele scurte de persoana I şi a III-a de la verbul a fi: îs, îi. Apariţia lui î se explică prin contexte cu cuvinte terminate în consoană: Când îmi spune, El îi bun (comp. cu Acolo-i frumos, Omenii-s buni, Aşa-mi spune, contexte cu vecinătăţi vocalice). Popular, aspiraţia vocalei iniţiale se exprimă printr-un h protetic în hăsta, hăla, hodoie,

90

hodină, hoină, haripă, hărmăsar etc. În aromână, e foarte frecvent a- protetic: armân, alavdu ( = laud), aradu (= rad), aurlu (= urlu) etc.

d. Epenteza (numită şi anaptixă) este apariţia unui sunet (de obicei a unei consoane) în interiorul cuvântului (de regulă, între două consoane greu de pronunţat împreună). De exemplu, cuvântul slav mlatiti a devenit în română mblăti, cu b epentetic; la fel, tc. damlá > rom. dambla. În ambele cazuri, b izolează labiala m din grupul incomod ml (comp. fr. chambre din lat. camera), limita silabică fiind mai clară. În graiul din Crişana, grupul consonantic sl se disociază prin intervenţia lui c: sclab, sclănină, iescle, masclu. Fenomenul e vechi: sl. zlobivŭ a dat în română zglobiu, cu gl, mai cu seamă că prin slavă se reintroduseseră în română grupurile cl, gl. Chiar lat. Slavus a devenit Sclavus (şi în greaca bizantină: sclávos), de unde rom. şchiau (şi nume propriu Şchiau, Şchei, Scheia).

În sl. gnoj s-a petrecut epenteza lui u: gunoi. Alte forme cu epenteză vocalică: a hărăni (= a hrăni), hirean (= hrean), tărâţe (din sl. trice), tărăgăna (de la mai vechiul trăgăna), filigean (=filgean, de origine turcă).

e. Metateza este schimbarea locului sunetelor (şi al silabelor) într-un cuvânt. Foarte frecvent se metatezează sunetele l, r, complexul silabic devenind mai echilibrat: lat integrum > întreg, lat. paludem > pădure, lat. populus > plop, lat. cingula > clinga > chingă, lat. platanus > paltin, lat. formosus > frumos; lat. per, inter, super au devenit de timpuriu pre, între, spre. Exemple de metateză la cuvinte de origine nelatină: poclon > plocon, protivnic > potrivnic, crastavete > castravete, aldămaş > adălmaş etc. (v. numeroase exemple la Puşcariu, Limba romană, II, p. 146 ş.u.)

f. Propagarea este repetarea unui sunet într-un cuvânt. Mai obişnuită este propagarea lui n: lat canutus > cănut (în aromână) > *cănunt (de aici cărunt), lat. minutus > mănunt (de aici mărunt), lat manuculus > mănunchi, lat. genuculum > genuchi > genunchi, lat. renuculus > rănunchi (de aici rărunchi), lat. manduco > *mănunc > mănânc.

g. Anticiparea este rostirea cu anticipaţie a unui sunet, altfel spus, o propagare anticipată. De exemplu, pluralul câni, pâni a fost rostit cu anticiparea lui i: câini, pâini, de la care s-a refăcut un nou singular: câine, pâine. Formele câine, pâine apar încă din sec. al XVI-lea. În unele graiuri din sudul ţării, anticiparea caracterului palatal al lui k' a dus la rostiri de felul: oichi, veichi, straichină, Taiche (= Tache). E posibil ca şi forme cum sunt maire, taire, minuine, cureire, întâlnite în texte din sec. al XVI-lea să se explice prin anticiparea lui i de la plural (Rosetti, ILR, p. 467).

h. Asimilarea constă în aceea că un sunet se modifică identificân-du-se cu alt sunet care-l influenţează. Asimilarea poate fi vocalică sau consonantică, progresivă sau regresivă: lat. fenestra > fereastră prin

91

asimilarea lui n cu r următor (n…r > r…r), lat. corona > cunună (r…n > n…n), la fel: mulţămi > mulţumi (ă…u > u…u); de la urarea mulţi ani s-a format verbul mulţăni, care a devenit mulţămi, prin asimilarea lui n cu m precedent). Alte exemple de asimilare: bărbat > reg. barbat (ă…á > a…á), împlu > umplu (î…u > u…u), sl. narokŭ > năroc > noroc (ă…o > o…o), sl. nasipŭ > năsip > nisip (ă…i > i…i).

i. Acomodarea este o asimilare parţială, adică se modifică numai o trăsătură articulatorie a unui sunet sub influenţa altui sunet. De exemplu, prefixul des- a devenit dez- la cuvintele care încep cu o sonoră: dezbate, dezgoli, dezmirişti, deznoda, dezveli (consoana surdă s s-a transformat în sonoră, adică în z, acomodându-se astfel cu caracterul sonor al iniţialei cuvântului de bază). Acomodarea e un fenomen foarte frecvent în lanţul valorii curente: în parte se rosteşte îm parte (de aici verbul a împărţi), cu n devenit m prin acomodarea cu labiala p următoare.

j. Există şi o acomodare reciprocă, de exemplu forma de auxiliar a perfectului, au, a devenit o, adică a şi u şi-au preluat reciproc câte o trăsătură articulatorie (u s-a deschis spre a devenind o, iar a şi-a deplasat locul de articulaţie spre u, rezultatul fiind o). Lat. cauda a devenit încă din latină coda (de unde rom. coadă), prin acomodarea reciprocă a sunetelor a şi u. La fel , lat. una a evoluat la ună, apoi la *uă, care, prin acomodare, a dat o.

k. Disimilarea este fenomenul opus asimilării, adică priveşte schimbarea unui sunet care se repetă în acelaşi cuvânt. De exemplu, lat. vicinus a devenit vecinus (cu disimilarea i…i > e…i). În cuvintele citate mai sus: cănunt > cărunt, mănunt > mărunt, rănunchi > rărunchi, cu propagarea lui n, s-a produs ulterior disimilarea acestuia (n…n > r…n); la fel, turbure > tulbure (r…r > l…r), lat. sanguinosus > sângeros (n… n > n…r), lat. suspirare > suspinare (r…r > n…r).

Uneori, disimilarea duce la dispariţia totală a sunetului: lat. fenestra > fereastră (cu asimilarea lui n cu r), apoi, popular, fereastă; lat. farina > fănină (cu asimilarea lui r cu n) şi apoi făină, lat. frater, fratre > frate.

l. Diferenţierea este o disimilare parţială, adică un sunet îşi pierde o trăsătură articulatorie pe care o are în comun cu alt sunet, cu care poate fi asemănător sau chiar identic. Ea se opune acomodării, după cum disimi-larea se opune asimilării. Diferenţierea vocalică e determinată de tendinţa de contragere a vocalelor şi de evitare a asimilării. De exemplu, lat. bubalus > buăr > buor (prin acomodarea lui ă cu u) > boor (prin asimilare) > bour (prin diferenţiere). La fel lat. nubilum > nuăr > nuor > noor, de la care, prin contragerea celor doi o, nor, dar şi nour prin diferenţierea acestora (o…o > o…u). Lat. sentio > simţ, simt, cu diferen-

92

ţierea lui n faţă de t, ambele sunete fiind dentale. Aceeaşi modificare diferenţiatoare apare şi la verbul sânt: simtu, într-un text original de la 1600. În sfârşit, exemplul: lat. malva > nalbă, cu lv > lb şi diferenţierea lui m faţă de b, ambele fiind labiale.

În încheiere, câteva observaţii în legătură cu aşa-numita fonetică sintactică (sau sandhi, în terminologia vechilor gramatici indiene), prin care modificarea unui sunet dintr-un cuvânt se datorează influenţei sunetelor din cuvintele învecinate. De exemplu, vreţi (din lat. voletis) a devenit veţi prin disimilarea lui r provocată de acelaşi sunet din cuvântul următor: vreţi ruga > veţi ruga, vreţi trece > veţi trece. Varianta oi de auxiliar al viitorului s-ar explica din voi (lat. voleo), cu disimilarea lui v în construcţii de felul: vă voi da (> vă oi da, v-oi da). La fel, varianta ăl a demonstrativului se explică din elu ( < lat. ille), cu modificarea lui e în ă din cauza vocalei labiale de la finala cuvântului precedent: omulu elu bunu > omulu ălu bunu, omul ăl bun.

O cercetare amănunţită a accidentelor fonetice, întemeiată pe o mare cantitate de material din limba vorbită, a făcut S. Puşcariu, Limba română, II. Rostirea, 1959.

C. ACCENTUL

Latina avea accent muzical (numit şi accent melodic sau de

intonaţie), adică o silabă accentuată diferea de una neaccentuată printr-o notă mai înaltă a vocii. În latină exista însă şi un accent dinamic (numit şi accent expirator sau de intensitate), căci tonul mai înalt al unei silabe accentuate se realiza şi printr-un suflu expirator mai puternic. Prevala însă accentul muzical, încât vorbitorii nu-l percepeau decât pe acesta. Grama-ticii latini consemnează numai accentul muzical, nu şi pe cel de intensi-tate. Existau anumite reguli ale accentuării muzicale, fixate în funcţie de cantitatea lungă sau scurtă a vocalei şi de numărul silabelor:

1. În cuvintele constituite din două silabe, accentul cădea pe penultima silabă: cánto, ménsa;

2. La cuvintele formate din mai multe silabe, accentul cădea pe silaba penultimă dacă vocala acesteia era lungă: laudāre, cantāre, fugire, legēmus şi pe silaba antepenultimă, indiferent de cantitatea vocalei, dacă vocala din penultima silabă era scurtă: credĕre, cŭpidus „doritor”, cĕcidi (perfectul lui cadere). Se poate spune că, în general, norma accentuală melodică era fixată în funcţie de cantitatea vocalei din silaba penultimă.

Există însă câteva situaţii particulare în care se produc abateri de la aceste norme, reflectate şi în sistemul accentual românesc.

93

1. În cuvintele care conţin grupul muta cum liquida (adică p, b, t, d, c, g, urmate de r sau l), accentul se deplasează de pe silaba antepenultimă pe penultima, adică pe vocala de dinaintea acestui grup consonantic, ca în cazul lui íntegrum, devenit intégrum (rom. întreg, fr. entier, it. entiero etc.).

2. În cuvintele cu hiatul ie, io, accentul se mută de pe antepenultima silabă pe penultima, adică de pe i pe e, o: aríetem > ariétem > dr. aréte „berbece”, paríetem > pariétem > părete, peréte, mulíerem > muliérem > rom. mul'are, muiére. Cele două vocale au fuzionat în diftong, iar con-soana precedentă s-a muiat sau a dispărut (păriete > părete, dar muiere, cu i reflex al palatalizării lui l).

3. La unele verbe derivate cu prefixe, accentul s-a deplasat pe vocala din rădăcină, adică de pe antepenultima silabă pe penultima: íncipit > incípit > rom. începe; cónvenit > convénit > rom. cuvine, dísligo > dislígo > rom. dezleg.

În toate aceste cazuri, accentul se mută pe silaba penultimă, chiar dacă vocala acesteia este scurtă.

Prin urmare, norma dominantă din română de accentuare a vocalei din silaba penultimă corespunde tendinţei latineşti spre paroxitonie.

După secolul al III-lea, accentul melodic trece pe planul al II-lea, impunându-se, în schimb, accentul de intensitate. Cantitatea vocalelor e substituită prin calitatea lor, adică vocalele lungi se închid, iar cele scurte se deschid. În felul acesta, apar consecinţe importante privind sistemul vocalic, problemă pe care am prezentat-o în capitolul consacrat latinei dunărene.

E potrivit să arătăm că accentul de intensitate trebuie să fi fost puternic şi în perioada latină, o trăsătură a accentuării care devine relevantă, pertinentă mai târziu, în epoca imperială. Chiar înainte de dispariţia corelaţiei de cantitate se produc frecvente sincopări şi închideri ale vocalelor neaccentuate: oculus non oclus, viridis non virdis (App. Probi), fenomen legat direct de accentuarea dinamică.

În general, româna a menţinut accentuarea latinească. Chiar opoziţia accentuală dintre forma de persoana a III-a singular prezent şi cea de perfect de la verbele de conjugarea I, singura opoziţie cu valoare morfologică, este o moştenire latină: cântă şi cântắ, lat. cántat şi cantávit (> *cantá). Formele de pers. a III-a pl. de la perfectul de tipul: feaceră (în limba veche), zíseră continuă corespondentele latine: fécerunt, díxerunt.

În română, accentul e liber, mobil, adică poate afecta oricare silabă din cuvânt fără consecinţe funcţionale. Singura regulă este cea despre care am vorbit mai sus, distincţia dintre prezent şi perfect, la pers. a III-a:

94

adúnă şi adunắ. Faptul că accentul e mobil şi lipsit de funcţiune explică mulţimea de variaţii de accentuare din graiuri: călugăríţă şi călúgăriţă, dúşman şi duşmán, bólnav şi bolnáv etc. sau şovăielile după origine: apéndice, spléndid (după latină) şi apendíce şi splendíd (după franceză), carácter (după germană) şi caractér (după franceză).

Diferenţele semantice de la o accentuare la alta sunt rare: diréctor (subst.) şi directór (adj.), móbilă (subst.) şi mobílă (adj.) etc.

Româna a moştenit din latină mobilitatea accentului la formele verbale: lásă-lăsăm, fúge-fugím sau fixarea lui pe radical la verbele de conjugarea a III-a: créde-crédem. Verbele măsura, împresura, înconjura, înfăşura au la prezent două variante în funcţie de locul accentului: măsur şi măsór (lat. mensuro). Două verbe zise „neregulate” a usca (lat. exsu-care) şi mânca (lat. manducare) au variaţii de radical determinate de locul accentului: mănânc (lat. mandúco), mânc- (mâncăm < lat. mandu-cámus). Verbele care se conjugă în limba populară fără sufixul -esc îşi deplasează accentul pe radical, evitându-se morfemul de persoană: chínu-ie, díbuie, fléşcăie, gróhăie, miórlăie, móţăie, sfórăie, ţópăie, să clócote etc. (multe sunt de origine onomatopeică). E interesant de observat că nu se produc alternanţe fonetice, în ciuda accentului (gróhăie, nu groahăie).

Faptul că româna se caracterizează prin capacitatea de a avea o accentuare mobilă, variabilă explică jocul frecvent al analogiei în evoluţia formelor. De exemplu, la formele de imperfect ale verbului a fi accentul se fixează pe vocala din sufix, după modelul verbelor regulate: éram devine erám. La fel, verbele cu prefectul în -ui au accentul pe radical: hábui, báttui (excepţie: fúi), dar acesta se mută pe sufix prin analogie cu pers. I pl.: habúimus sau cu participiul: battútus. La verbe de felul battúere, consúere, accentul s-a mutat pe prima silabă: bátere, cónsere (rom. bátere, coasere), orientându-se după formele prezentului: báttuo, cónsuo. Exemple de schimbări analogice de accent pot fi date încă.

Tendinţa generală de eliminare a neregularităţilor, care se manifestă în toate compartimentele limbii, se constată şi la accent. În felul acesta, se explică faptul că verbele de conjugare a III-a tind să-şi deplaseze accentul de pe radical pe sufix, la persoanele I şi a II-a plural: spunéţi, făcém (comp. cu adunáţi, vedéţi, fugiţi, cu accentul pe sufix). La imperativ, rostirea de tipul spunéţi-ne, cu accentul pe sufix, e aproape generală.

Trebuie să arătăm, în sfârşit, că în română, spre deosebire de latină, a apărut, prin evoluţie fonetică, un tip nou de accent, anume cel de pe silaba finală a cuvântului: lat. stélla, margélla, nouélla, cu paroxitonie, au devenit, prin căderea geminatei ll: stea, mărgea, nuia, cu accentul pe

95

finală. Tot pe cale fonetică, prin dispariţia consoanelor (şi a silabelor) finale, s-a ajuns ca multe substantive masculine să aibă accentul pe finală: hómo > om, lúpus > lup, menţinut însă pe aceeaşi vocală ca în latină.

Cuvintele care provin din substrat nu diferă prin accent de cuvintele latineşti şi nici de cele albaneze corespunzătoare. O variaţie de accent însoţită de o variaţie semantică ne întâmpină la cuvântul copil: cópil şi copíl. Cea mai importantă observaţie este însă în legătură cu un grup de substantive masculine cu finala -ur(e): ábure, baláure, brús-ture, múgure, sâmbure, viézure, la care se adaugă şi feminine ca: mázăre, māgură, négură, scórbură, cu aceeaşi accentuare ca în elementele latine: áur, fáur, láur, stáur, bárbur, máscur, bóur, vúltur, síngur, fúmur şi ca în cele albaneze: brúshtull, módhullë, ávullë etc. Cuvintele în -ur care pătrund mai târziu în română nu au această normă accentuală: comp. turc. ghiaúr, chiabur, cusúr, cu accent pe finală (pentru detalii, v. Gr. Brâncuşi, VALR, p. 155).

Nici cuvintele de origine slavă nu se deosebesc prin accent de cele latine, ceea ce înseamnă că, în general, româna a păstrat accentuarea de tip bulgar: nevésta > nevástă, hrána > hránă, síla > sílă etc.

În cazul cuvintelor care în bulgară au la nominativ accentul pe finală, deplasarea lui pe penultima silabă se explică prin apropierea de accentuarea femininelor de origine latină: brazdá, slugá, straná au devenit în română: brázdă, slúgă, stránă, după modelul fátă, cásă etc. Va fi contribuit la această analogie şi faptul că în flexiunea cazuală bulgară apare şi accentuarea pe radical: acuz. kósa (dar nom. kosá), vocat. slúgo, žéno (dar nom. slugá, žená) etc.

Apariţia prin evoluţie fonetică a oxitoniei (accentul pe finală), normă accentuală necunoscută latinei, a reprezentat o bază pentru recep-tarea cuvintelor turceşti cu accent pe finală: baclavá, basmá, caimác, chiabúr, chimír, habár, pará, perdea, pilaf, sarmá, taván, tăpşán etc. Turcismele intrate în română prin filieră slavă (mai ales sârbocroată) se recunosc prin paroxitonie: cálfă, ciórbă, dulámă, pastrámă etc.

Prin mobilitatea accentului românesc se explică şi modul de accentuare a elementelor de origine maghiară. Această limbă are accent fix, pe silaba iniţială. Unele cuvinte ungureşti şi-au păstrat accentul de origine, dar s-au încadrat la normele de flexiune românească: lábă, pildă, díjmă, márfă, gázdă, sámă, sóbă. Cele polisilabice au accentul pe penul-tima silabă: cătánă, sudálmă, iar cele terminate în consoană au accentul pe finală: belşúg, hotár, imáş, oráş, săláş, uriáş, viclean.

În concluzie, în română se regăsesc trăsăturile accentuale latineşti. Accentul este mobil, adică poate afecta orice silabă din cuvânt. Dominantă

96

este accentuarea pe penultima silabă. Prin evoluţie fonetică, româna a căpătat şi accentuarea pe ultima silabă. Prin mobilitatea accentului, româna a încadrat cu uşurinţă elemente din limbi cu structuri accentuale diferite.

D. VOCALELE NOI

Sistemul vocalic al limbii române este constituit din şapte foneme.

Inventarul diferit faţă de sistemul vocalic al latinei dunărene constă în apariţia vocalelor ă şi î, care reprezintă o particularitate a vocabularului românesc. Le examinăm pe rând.

Vocala ă Aceasta rezultă din următoarele schimbări fonetice: 1. lat. a neaccentuat > ă: lat. bárba > barbă, lat. barbátus > bărbat,

lat. laudáre > lăuda. Se observă că a accentuat s-a conservat. Apariţia lui ă este, în primul rând, urmarea unui îndelungat proces de închidere a vocalelor neaccentuate. Transformarea în ă a lui a neaccentuat s-a produs şi în elementele slave: sl. ograda > ogradă, sl. platiti > plăti.

La iniţială de cuvânt, a neaccentuat nu a devenit ă, cu excepţia poziţiei nazale: lat. amárus > amar, lat. arare > ara, lat. argéntum > argint, lat. altárium > altar, lat. *abellóna > alună, dar: ambuláre > îmbla, umbla, *antaneus > întâi.

Sunt, însă, şi alte situaţii în care a neaccentuat nu a devenit ă din cauză că participă la opoziţii gramaticale ori lexicale importante. Acesta este cazul, mai întâi, al articolului definit de la singularul femininelor: casa, fata, unde a articol (din lat. illa, deci, iniţial, a era accentuat) intră în opoziţie cu ă de la forma nedefinită: casă – casa.

La numele proprii: Ioana, Elena, Craiova, Sinaia etc. -a nu s-a schimbat în –ă pentru că aceste nume au fost încadrate în genul femininelor articulate.

La demonstrativele ăsta, ăla, a nu a devenit ă pentru că are valoare deictică şi creează opoziţii în topică: ăst om – omul ăsta sau exprimă opoziţia dintre pronume şi adjectiv: ăsta om! (pron.) – ăst om (adj.). Prezenţa lui a e necesară şi la pronumele nehotărâte, pentru a le opune adjectivelor corespunzătoare: unuia, uneia, unora, niciunuia, multora, tuturora (adjectivele nu au -a: unui, unei etc.).

Nici urmaşul prepoziţiei ad nu s-a transformat în ă la infinitivul verbelor: lat. ad facere > a face, în construcţii adverbiale: a munte, acasă, arar, adesea sau în derivarea verbelor: lat. ad battuere > abate, lat. ad ducere > aduce, lat. adflare > afflare > afla, lat. addormire > adormi etc.; în toate aceste situaţii, a este iniţial.

97

Ad se combină cu de la numele jocurilor de copii: de ad: de-a puia gaia, de-a purceaua, de-a baba oarba, de-a mărul etc., cu substantivul articulat, deşi e precedat de prepoziţie.

2. lat. a accentuat, urmat de n sau de m + consoană > ă, î: lat. canis > căne, câne, lat. panis > păne, pâne, lat. frango > frăng, frâng, lat. lana > lănă, lână, lat. campus > cămp, câmp etc. Reflexul imediat al acestei transformări fonetice este ă, care evoluează mai târziu la î în dacoromână şi în unele graiuri aromâne. Apariţia lui ă (î) din a accentuat în poziţie nazală este una dintre cele mai importante legi ale foneticii istorice româneşti. Această lege afectează numai elementele latine din română, ea încetează de a mai fi activă în perioada influenţei slave; cuvinte ca hrană, rană, de origine slavă, au păstrat pe a accentuat urmat de n.

2.1. Când era sub accent, a, cu excepţia poziţiei nazale, s-a păstrat intact: lat. ácia > aţă, lat. ágilis > ager, lat. cáput > cap, lat. cállis > cale; prin urmare, a accentuat, iniţial sau medial, nu a devenit ă. Există, totuşi, câteva situaţii în care a accentuat s-a transformat în vocala centrală ă:

a. la pers. I pl. a indicativului prezent al verbelor de conjugarea I: lat. cantámus > cântăm, lat. laudámus > lăudăm (dar la pers. a II-a pl. á s-a conservat: lat. laudátis > lăudaţi).

b. la pers. a III-a sing. a perfectului simplu: lat. cantávit > cântă, lat. comparavit > cumpără.

c. la pers. a III-a sing a indicativului prezent al verbelor da, sta: lat. dat > dă, lat. stat > stă.

d. la radicalul substantivelor feminine cu pluralul în -i: carte-cărţi, cetate-cetăţi, parte-părţi, căldare-căldări, mare-mări; lui ă accentuat îi corespunde a în etimoanele latineşti. Fac excepţie de la această regulă patru cuvinte desági, frági (sing. frágă), Paşti (lat. Paschae) şi vaci (dar în aromână: văţi). Regula nu se aplică adjectivelor: mari, tari, dragi.

Toate aceste situaţii par să fie ulterioare românei comune sau cel mult dialectale în această perioadă a limbii, pentru că fonetismele cu a se recunosc încă în istroromână (rugån, cu å labializat) şi în unele graiuri vechi dacoromâne (să ne îmbrăcamu, în limba veche, în aromână: da = dă, în dacoromâna veche: adunari, carţi, cetaţi).

Cauzele închiderii lui á accentuat în aceste situaţii nu sunt de natură fonetică, ci morfologică, prin urmare vor fi prezentate în detaliu în partea de morfologie a acestei cărţi.

3. Vocala centrală ă provine şi din alte vocale decât a neaccentuat sau a accentuat în poziţie nazală, dar aceste transformări sunt, în general, posterioare epocii românei comune. E vorba de transformarea în ă a vocalelor identice ca grad de deschidere e şi o.

98

a. Precedată de o consoană labială (p, b, f, v, m, u), vocala e (ĭ) devine ă în dacoromână, dacă în silaba următoare se află altă vocală decât e, i: lat. peccatum > păcat, lat. imperator > împărat, lat. pĭlus > păr (dar: peri), lat. fetus > făt (dar: feţi), lat. veteranus > bătrân, lat. vĭdeo > văd (dar: vezi), lat. melus > măr (dar: meri), lat. nobĭs > nouă, lat. novem > nouă, lat.* rovem > rouă, lat.* plovet > plouă, lat. nubilum > nuăr, nour.

În dialectele din sudul Dunării, se păstrează variantele vechi cu e: arom. meru, peru, vedu, fetu, de unde concluzia că apariţia lui ă după labiale este o inovaţia a dacoromânei.

b. Vocala e devine ă şi când e precedată de r forte (notat r, adică r iniţial sau rr geminat): lat. remanere > rămânea, lat. reponere > răpune, lat. respondere > răspunde, lat. repausare > răposa, lat.* resalire > răsări, lat. resina > răşină, lat. horresco > urăsc, lat.* arrecto > arăt, lat. reus > rău. Se pare că şi de astă dată avem de-a face cu o modificare fonetică posterioară românei comune, pentru că în istroromână apar forme cu e: rev (= rău) şi la fel în dacoromâna veche şi chiar astăzi în unele graiuri. Sunt zone dacoromâne în care r e încă dur la iniţială de silabă, ceea ce explică rostiri de felul: pahară, cară (pl. lui car), ponoară, porşoară, hotară.

c. Recentă este şi transformarea lui e în ă după consoanele s, z, ţ, ş, j, rostite dur în foarte multe graiuri: săc, săcară, dzăce, ţăs, şăs; în unele cazuri, modificarea e veche: săptămână (lat. septimana), sămânţă (lat. sementia), sămăna (lat. seminare), său (lat. seus).

În general, după consoanele dure, vocalele e şi i, precum şi diftongul ea devin mediale, adică ă, respectiv î, a: sângur, zâc, ţâne, şâr, jâr, sacă (= seacă), zamă etc.

d. În câteva cuvinte latine, de obicei unelte gramaticale (deci neaccentuate în frază), vocala o devine ă: lat. quod > că, lat. de post > după, lat. foras > fără, lat. nos > nă (= ne), lat. contra > cătră (către, prin analogie cu spre); la că şi cătră, ă s-ar explica prin asimilaţie, la după şi fără, prin influenţa labialei precedente, iar la nă, prin analogie cu vă (< lat. vos > vă, cu o > ă sub influenţa labialei v).

Tot în ă s-a transformat şi o final de la neutrele slave intrate în română: sl. sito > sită, sl. ruho > rufă, sl. vědro > vadră, sl. okno > ocnă etc. Aceste substantive au devenit în română feminine de declinarea I şi au primit morfemul specific acestui gen, mai cu seamă că în română nu există o desinenţă o. La fel a procedat albaneza, care a încadrat aceste neutre slave tot în grupa femininelor cu desinenţă ë (= ă): sitë, vedrë etc.

Prin urmare, în româna comună era specific numai ă provenit din a neaccentuat şi din a accentuat în poziţie nazală.

99

Cât priveşte fonologizarea lui ă, trebuie precizat mai întâi că a şi ă erau în distribuţie complementară, adică ă apărea în silabă neaccentuată şi în poziţie nazală, poziţii în care nu apărea niciodată a. Pentru ca ă să devină fonem, era necesar ca a, căruia i se opune, să apară în una din aceste două poziţii. Din momentul în care apare articolul a, în poziţie neaccentuată, opunându-se lui ă, înseamnă că ă a devenit fonem, adică sunet distinctiv: casă + art. a a devenit casa, creându-se opoziţia articu- lat – nearticulat: casa – casă (vezi Vasiliu, Fonol. ist., p. 58-60).

Fonologizarea lui ă aparţine românei comune, pentru că opoziţia ă: a (casă – casa) apare în toate dialectele româneşti.

Despre vocala caracteristică ă din română s-a scris mult. Toţi cer-cetătorii, cu unele excepţii, au observat că această vocală are un corespon-dent identic în albaneză (la care se adaugă, în parte, bulgara), de unde concluzia că s-ar datora acţiunii substratului comun balcanic, mai exact unor tendinţe particulare (închiderea spontană a vocalelor neaccentuate, tratamentul specific al vocalelor în poziţie nazală) care au provocat apariţia lui ă.

Nu se poate proba în mod direct existenţa lui ă în tracă sau iliră – limbile preromane din nordul Peninsulei Balcanice –, ceea ce nu înseamnă că nu va fi existat în aceste idiomuri. Cicerone Poghirc crede că oscilaţia grafică a : e la unele cuvinte polisilabice din repertoriul balcanic ar fi o dovadă că traca poseda un sunet de timbru ă, pe care autorii antici, greci şi romani, neavându-l în limbă, îl redau prin sunete asemănătoare: Germisara şi Germisera, Abrenus şi Ebrenus, Sarmisegetuza şi Zermisegetusa etc. Dovada sigură însă o reprezintă comparaţia cu albaneza, căci rom. ă se identifică aproape întru totul cu alb. ë (= ă). Mecanismul fiziologic de articulare a acestei vocale centrale nu e prea diferit de la o limbă la alta. Atât în română, cât şi în albaneză, ă (ë) provine din aceleaşi sunete primare şi în aceleaşi condiţii, adică spontan din a neaccentuat şi din a accentuat în poziţie nazală: lat. cepa > ceapă, alb. qepë, lat. camisia > cămaşă, alb. këmishë, lat. cantare > cânta, alb. këndoj. Româna a mers mai departe decât albaneza, dezvoltând pe ă în poziţie nazală în î. Închiderea lui a accentuat urmat de n în ă e un proces care se încheie atât în română, cât şi în albaneză când începe influenţa slavă: rom. hrană, rană, alb. kopán, cu a + n păstrat.

În ambele limbi, ă poate proveni şi din alte sunete decât a. Amintim aici în special reflexul identic al sl. o la neutre ca: čudo, sito > rom. ciudă, sită, alb. çudë, sitë.

Această vocală are aceeaşi distribuţie în contextul cuvântului atât în română, cât şi în albaneză, de exemplu, nu apare la iniţială de cuvânt.

100

Fonologizarea lui ă s-a produs în condiţii identice: fată - fata, alb. vajzë - vajza, prin opoziţia nearticulat – articulat. Această vocală participă şi la opoziţii cazuale: o fată - unei fete, alb. një vajzë - një vajze sau de gen: m. cumnat - fem. cumnată, alb. m. kunat - fem. kunatë.

Prin urmare, există dovezi importante prin care se poate susţine ipoteza provenienţei din substrat a acestei vocale (pentru detalii, vezi Gr. Brâncuş, Cercetări, p. 67-74).

Vocala î Este o vocală specifică românei, apărută, foarte probabil, după

perioada românei comune. Ea provine din alte vocale sub presiunea mediului consonantic şi pe calea împrumuturilor slave, turceşti etc.

Am arătat mai înainte că a accentuat urmat de o consoană nazală a devenit mai întâi ă şi apoi î: lat. sanguis > sânge, lat. canto > cânt, lat. campus > câmp, lat. angelus > înger.

În elementele din slavă nu s-a produs această schimbare fonetică, á accentuat păstrându-se intact, ca, de exemplu, în hránă, ránă, ceea ce înseamnă că legea fonetică a închiderii lui a accentuat în ă şi apoi în î încetase de a mai fi activă în perioada împrumuturilor slave. Există, totuşi, cinci cuvinte presupuse slave cu secvenţa în sub accent: stână, stăpân, jupân, smântână şi stâncă, despre care unii învăţaţi (Rosetti ş.a.) cred că ar fi pătruns de timpuriu în română, când á + n devenea în. Foarte probabil însă că aceste cuvinte nu sunt de origine slavă; primele trei, cel puţin, provin cu siguranţă din fondul preroman al limbii.

Vocala î a apărut şi din închiderea lui e în poziţie nazală: lat. fenum > fân, lat. vena > vână, lat. venetus > vânăt. Dar dacă în silaba următoare se află o vocală de timbru palatal, e devine i, nu î: lat. pl. venae > vine, lat. pl. veneti > vineţi. Lat. tenerus a devenit tinăr, apoi tânăr (cu i > î sub influ-enţa lui ă) şi la pl. tineri cu i, e, influenţaţi de vocala palatală de la finală.

Vocala î provine şi dintr-un i precedat de r- iniţial sau de rr: lat. ripa > râpă, lat. rivus > râu, lat. rideo > râd, lat. horrire > urî. „Medializarea” lui i se datorează caracterului forte al vibrantei. În limba secolului al XVI-lea existau încă variantele vechi cu i: ripă, ride, riu, aşadar fenomenul e posterior românei comune.

Urmat de o consoană nazală, i iniţial a devenit î: întreg, începe, înălţa, însura, înclina, împărat (de la etimonuri latineşti cu in-, im- la ini-ţială). În aceste cuvinte, î nu reprezintă un fonem aparte; deci secvenţa în- la iniţială este monofonematică.

101

Nici la formele pronominale îmi, îţi, îi, îşi, îl şi la verbul îs, î iniţial nu are valoare fonologică aparte, e numai o vocală de „sprijin” pentru ca sunetul următor să devină silabic în contexte sintactice determinate: Îmi dă, Când îmi dă (comp. cu Mi-a dat); pentru detalii privind interpretarea fonologică a lui î iniţial, vezi A. Avram, în Fonetică şi dialectologie”, IV, 1962, p. 7 ş.a.

Sunt câteva cuvinte cu î care descind din etimonuri cu u: adânc (lat. aduncus „încovoiat, coroiat”, sens care pare conservat în expresia adânci bătrâneţe „cu spinarea încovoiată”), sâmcea „smicea, ramură cu muguri” (lat. *summicella, un diminutiv al lui summum „vârf, cel mai de sus”), osânză (lat. axungia „grăsime de porc” şi ausungia, absungia), încă (lat. unquam adv. „vreodată”). Se observă din exemplele date că u e urmat de o consoană nazală. Poziţia nazală a jucat un rol foarte important în evoluţia vocalelor în trecerea de la latină la română.

Preferinţa românei pentru vocala î (ca şi pentru ă) se manifestă şi în perioada influenţelor vechi, slavă şi turcă.

Astfel, vocala nazală on din slavă (în grafia chirilică ѫ) a fost redată în română prin un: sl. skonpŭ > scump, sl. donga > dungă, dar şi prin în: sl. donbŭ > dâmb, sl. oblonkŭ > oblânc, sl. mondŭrŭ > mândru; reflexul în pare mai nou decât un, acesta din urmă identificându-se cu tratamentul lui on din elementele latine (bonus > bun, după care şi sl. lonka > luncă).

Nazala slavă en a devenit în română în dacă în silaba următoare nu se afla o vocală de timbru palatal: sl. sventŭ > sfânt, sl. rendŭ > rând (dar sl. pentĭno > pinten). Aşadar, sl. en e tratat în română la fel ca lat. e + n, cu aceleaşi condiţionări ale contextului fonetic; vocala pierde caracterul nazal, nazalizarea nefiind caracteristică vocalismului românesc.

O vocală î se dezvoltă şi prin modul de adoptare din slavă a sonantelor lichide r , l (notate şi rъ, lъ sau rŭ, lŭ). Acestea au devenit în română ăr, ăl, după model bulgar, apoi îr, îl: sl. brŭlogŭ > bârlog, sl. crŭnŭ > cârn, sl. grŭlo > gârlă, sl. plŭkŭ > pâlc, sl. stlŭpŭ > stâlp.

Această vocală se recunoaşte şi în cuvinte de origine turcă, de felul: tc. hatır > hatâr, tc. satır > satâr, tc. čakır > ceacâr, tc. kalabalık > calabalâc.

Adăugăm, în sfârşit, că în graiurile dacormâne din aria de nord rostirea dură a consoanelor s, z, ţ a determinat transformarea lui i următor în î: sângur, zîce, ţâne etc. (ca şi formele mai vechi: lat. sinus > sân, lat. *tittia > ţâţă, lat. Diana > zână).

De asemenea, în graiurile din aria de est, ă final s-a închis până aproape de î: casâ, frunzâ etc.

102

Fonolizarea lui î nu e de dată română comună pentru că opoziţiile fonologice ă : î (văr : vâr) sau a : î (vară : vâră) sunt târzii. Aşadar, sistemul vocalic al românei comune are numai şase unităţi: deschise: a, semideschise: e, ă, o, închise: i.

E. DIFTONGII ea, oa În perioada de început a românei comune e şi o se pronunţau mai

deschise dacă în silaba următoare se aflau vocale deschise sau medii (a, e), ajungându-se astfel la diftongii ea, oa. Aceştia reprezintă o trăsătură caracteristică a limbii române în raport cu celelalte limbi romanice. Diftongii ea, oa sunt cunoscuţi în toate dialectele româneşti, de unde concluzia că ei caracterizau româna comună.

1. a) Diftongul ea s-a ivit din e accentuat având în silaba următoare vocalele a (ă) sau e: lat. cera > ceară, lat. sera > seară, lat. crescat > (să) crească; lat. legem > v. rom. leage, lat. decem > rom. dzeace.

De notat că se pronunţa deschis şi e din monosilabicele latineşti det, stet, devenite în română (să) dea, (să) stea; absenţa unei vocale închise (i, u) a favorizat diftongarea lui e la aceste cuvinte.

b) Diftongul ea a apărut şi prin contragerea vocalelor e şi a, iniţial în hiat: lat. mea > mea, lat. videbat > vedea, lat. credebat > credea.

Diftongul ea produs prin sinereză e frecvent în fluxul vorbirii: ne-adúce, pe-aproape, de-atúnci (dacă a este neaccentuat), dar: pe-ápă, de-ástăzi, ne-árde (fără contragere dacă a este accentuat).

c) De dată română comună este şi ea produs prin fuziunea arti-colului postpus cu desinenţa e la femininele de declinarea a III-a: vulpe + a → vulpea, lume + a → lumea. Aşadar, motivaţia diftongului este aici de natură morfologică pentru că sunt implicate desinenţa şi articolul; ea din vulpea se opune lui e din vulpe, de unde concluzia că ea e fonem.

Şi la numele zilelor săptămânii s-a produs un fenomen asemănător: luni + a → lunea, marţi + a → marţea etc.; diftongul caracterizează trecerea la adverb. De aici şi observaţia făcută de unii fonologi (Em. Vasiliu) că i final postconsonantic s-ar identifica cu semivocala e (verificarea se poate face şi la adverbe: asemeni + a → asemenea şi la fel: aiuri → aiurea, atunci → atuncea etc.).

d. Diftongul ea se întâlneşte şi în elementele de origine slavă: v. sl. čěta > ceată, v. sl. mrěna > mreană, v. sl. klěsta > cleaşte, v. sl. izměna

103

> izmeană (> izmană), v. sl. nevěsta > neveastă (> nevastă), v. sl. vědro > veadră (> vadră), v. sl. Tisměna > Tismeana (>Tismana); la ultimele exemple, ea > a din cauza consoanei labiale precedente. V. sl. ě s-a menţinut ca diftong în veac < v. sl. věkŭ, deal < v. sl. dělŭ, hrean < v. sl. hrěnŭ, leac < v. sl. lěkŭ (cuvinte cu un timbru vocalic nonpalatal în silaba următoare), ceea ce înseamnă că în vechea slavă ě avea valoare de diftong. De aici, ipoteza unor învăţaţi, că în română ea s-ar datora influenţei slave, numai că acest diftong apăruse în română înainte de influenţa slavă, prin urmare această ipoteză trebuie exclusă.

2.a. Diftongul oa provine din o având în silaba imediat următoare a (ă) sau e: lat. coda > coadă, lat. portat > (el) poartă, lat. socra > soacră; lat. florem > floare, lat. solem > soare, lat. sortem > soarte.

La cuvintele noră şi soră, o nu s-a diftongat din cauza presiunii formelor vechi din sintagmele cu adjective: soru-mea, noru-mea.

b. Şi la unele cuvinte de origine slavă se produce diftongarea lui o: v.sl. kosa > coasă, v.sl. pola > poală, v. sl. smola > smoală.

În legătură cu originea celor doi diftongi, trebuie spus că unii învăţaţi îi atribuie influenţei slave, ipoteză care, după cum am arătat, nu se poate susţine, iar alţii consideră că apariţia lor s-ar datora intervenţiei substratului traco-dac. Ei sunt, de fapt, rezultatul transformării condiţiona-te în perioada românei comune a celor două vocale e şi o. Acest fenomen se cheamă metafonie sau „Umlaut”, adică modificarea unei vocale accentuate sub influenţa altei vocale din silaba imediat următoare.

3. Evoluţia diftongilor ea, oa a. Diftongul ea s-a monoftongat în a în dacoromână când era

precedat de o consoană labială: feată > fată, veară > vară, vearză > varză, veadră > vadră, neveastă > nevastă, peană (lat. pinna) > pană, measă > masă, peară > pară. Dacă în silaba următoare se află o vocală de timbru palatal, în radical se revine la vechiul e: pl. fete, pl. vedre, pl. neveste, pl. mese etc. Se creează astfel alternanţa a : e.

În româna din sudul Dunării, monoftongarea lui ea după labiale nu s-a produs: ar. feată, niveastă.

b. Acelaşi diftong ea devine e în dacoromână când în silaba următoare se află e, indiferent de consoana precedentă diftongului: leage > lege, dzeace > zece, ureache > ureche.

În ambele situaţii, ea se menţine în dialectele din sudul Dunării. Evoluţia lui ea la a şi e s-a produs în dacoromână după sec. al XVI-lea. În graiurile nordice ale dacoromânei, după consoanele dure s, z, ţ, diftongul

104

ea devine a: sară, (să) ţasă, zamă. La fel, în graiurile în care ş, j sunt dure: (să) greşască, (să se) îngrijască sau alte consoane de timbru dur: (să) iubască, (să) margă, (să) tracă, ra, ră (= rea).

c. Diftongul oa s-a menţinut în toate situaţiile, cu rare excepţii. De notat, în sfârşit, că în ortografia mai veche cei doi diftongi erau

notaţi prin é, ó, litere impuse de ortografia etimologică. ie E un diftong apărut de timpuriu în româna comună din

<e (lat. ě):

lat. fěrrum > fier, lat. pěctus > piept. Diftongul ie s-a produs spontan, adică nu a fost determinat de influenţa unei vocale următoare.

Diftongarea lui e nu s-a produs când se afla în vecinătate nazală: lat. děntem > dinte, lat. těneo > ţiu, lat. věnio > viu, lat. něbula > negură, lat. těnerus > tinăr (tânăr), lat. věneris > vineri şi nici după r forte: lat. rěus > reu, rău, lat. crepo > crepu, crăp.

Consoanele t, d, s de dinaintea diftongului ie s-au asibilat, adică sub influenţa lui i, pe care l-au absorbit, au devenit ţ, dz (z), ş: těxo > *tiesu > ţes, děus >*dieu > zeu, zău, sěssum >*siesu > şes.

De notat, în sfârşit, fenomenul preiotării lui e iniţial: iel, ieste, iera, explicat neconvingător de unii învăţaţi prin influenţă slavă. În aromână, se pronunţă el, este, fără iodizare.

Diftongii în i şi u Diftongii: 1. ai, ei, ii, ăi, oi, ui; 2. au, eu, iu, ou, ău s-au format

în interiorul limbii prin sinereza (contragerea) a două vocale aflate, de regulă, în poziţie finală: lat. laudavi >*laudai, lat. grevi > grei, lat. audii perf. ind. > auzii, lat. novi > noi, lat. *antaneus > întăi, întâi, lat. *dao > dau, lat. *bovus > bou, lat. cuneus > cui, lat. habunt > au, lat. tardivus > târziu, lat. granum > grău, grâu. Prin diferite modificări fonetice, două vocale, ajungând în vecinătate imediată, s-au contras în diftong.

Unii diftongi ca î i, ai, ei, oi s-au produs prin rostirea cu anticipaţie a vocalei i: pl. câni, pâni s-au rostit câini, pâini, cu anticiparea lui i final; de la plural, s-au refăcut apoi formele noi de singular: câine, pâine. Regional, se aud rostiri de felul: straichină, oichi, ureiche, Taiche, cu pronunţarea anticipată a timbrului palatal al consoanei.

Diftongul au, cunoscut şi în româna comună, s-a păstrat din latină. În româna comună, aur (lat. aurum), laud (lat. laudo) se pronunţau cu

105

diftong, dovadă că acesta a devenit în aromână av, af (alavdu, caftu), cu consonantizarea lui u, probabil după greacă şi albaneză. În dacoromână, au s-a menţinut numai la finală: cântau, lăudau, forme apărute târziu (după au < lat. habunt). La iniţială şi în interior, au s-a disociat (fenomenul se cheamă „diereză”, opus sinerezei): a-ur, la-ud, ta-ur, ca-ut.

F. TRIFTONGII

Triftongul iea provine din ie (<lat. e), când în silaba următoare se află e sau a (ă): lat. pětra >*pietra >*pieatră > piatră. La fel: lat. sĕptem >*siepte >*sieapte > şeapte (cu absorbţia semivocalei), lat. hĕrba >*ierba >*iearbă > iarbă, lat. tĕrra > tiera >*tieară > ţară. În fiere, miere, a fost iniţial un triftong iea:*mieare, *fieare (lat. mele, fele < mel, fel), redevenit ie sub influenţa lui e din silaba următoare.

Triftongul iea nu e atestat, dar e presupus pentru că prin el se explică diftongul ia în piatră, iarbă etc. De asemenea, prin acest triftong se explică africatizarea dentalelor în ţeastă (< lat. tĕstam), dzeace (< lat. dĕcem) etc.

Triftongul ieu a rezultat din contragerea diftongului ie cu vocala u: lat. ego > ieu.

Triftongul iau de la persoana I sing. a verbului a lua: lat. lĕvo devenea ieu, dar s-a impus radicalul de la persoana a III-a sing. ia (lat. lĕvat > iea > ia) şi alternanţa cu persoana a II-a sing. iei (< lat. *lĕvi, lat.cl. lĕvas). De notat că ieu din unele graiuri actuale e ulterior, coexistă cu (el) ie (=ia) de la pers. a III-a şi cu iei de la persoana a II-a. Se realizează o uniformizare a radicalului, ca şi în cazul în care în care se impune la persoana a II-a radicalul ia de la persoanele a III-a şi I: iau, iai, ia.

G. EVOLUŢIA VOCALELOR NEACCENTUATE Am arătat mai sus că a neaccentuat s-a închis în ă. Această

transformare nu e izolată, ea se încadrează într-un proces mai general de închidere a vocalelor din silabe neaccentuate.

1. Cazul cel mai frecvent este al vocalei o, care, în poziţie neaccentuată, devine u. Iată, mai întâi, exemple de o final: lat. homo > omu, lat. canto > cântu. În dacoromână, -u final, fie etimologic (lupu, bunu), fie rezultat din închiderea lui o, se mai aude, mai mult sau mai puţin perceptibil, în graiurile nordice, care sunt mai conservatoare. În

106

general însă, -u final a dispărut după sec. al XVII-lea, dar se menţine încă în dialectele din sudul Dunării.

De remarcat că în elementele slave -o final, care apare la neutrele de tipul sito, okno, ruho, încadrate în română la feminin, a fost substituit prin ă, desinenţă specifică femininelor.

Iată exemple de închidere a lui o neaccentuat în poziţie medială: lat. leporem > iepure, lat. porcarius > purcar, lat. portamus > purtăm, lat. rogare > ruga. Se pot adăuga numeroase alte exemple: lat. arborem > arbure, lat. corona > curună (cunună), lat. dominica > duminică, lat. cognatus > cumnat, lat. ordire > urzire, lat. oricla > ureche, lat. formosus > frumos. Această schimbare fonetică se produce şi la cuvintele neaccentuate în frază: lat. non > nu, lat. quomodo > cum.

De precizat că în cazurile în care în locul lui u neaccentuat apare totuşi o trebuie să vedem refaceri ulterioare analogice, de exemplu: dormire (în loc de durmire) după pers. I sing. dorm (cu o sub accent), porcar (în loc de purcar) după porc (lat. porcus, cu o accentuat), român (alături de mai vechiul rumân, din lat. romanus) apare mai întâi în Palia de la Orăştie, din 1582, ca refacere cultă.

Un joc între o şi u, în funcţie de accent, apare la verbele cu radicalul în -ur: măsur (cu u neaccentuat) şi măsor (cu o sub accent, din lat. mensuro); la fel: înconjur şi înconjór, împresur şi impresór. Variantele cu ó nu au o motivaţie etimologică. La persoana I şi a II-a plural, silaba e întotdeauna ur, pentru că e neaccentuată.

Faţă de aromână şi meglenoromână, unde închiderea lui o neac-centuat în u apare cu consecvenţă, ca în româna comună, în dacoromână, cazurile de coexistenţă în variaţie liberă a formelor cu o şi u neaccentuaţi sunt frecvente: corastă şi curastă, ospăţ şi uspăţ, îngrupa şi îngropa, codalb şi cudalb, cuprinde şi coprinde etc., de unde ipoteza unor cercetători (Al. Philippide, OR, II, p.79-80, E. Vasiliu, Fonol. ist., p. 78) că în română s-ar manifesta tendinţa de „restabilire a fonetismului primar” cu o în poziţie neaccentuată sau că varianta cu o ar fi ea însăşi moştenită. (v. şi Vasile Arvinte, Român, Românesc, România, E.S.E., Bucureşti, 1983, care susţine că ambele variante, român şi rumân, sunt transmise din latină; în prima s-a menţinut o neaccentuat, în cea de-a doua s-a produs fenomenul de închidere).

Restabilirea formelor cu o primar în cuvintele de origine latină pare să se susţină cu faptul că la unele elemente slave u neaccentuat a devenit o, transformare înlesnită şi de posibila asimilaţie cu o din silaba următoare: v.sl. umoriti > omorî, v.sl. ustojati > ostoi, v.sl. ugorŭ > ogor (dar: v.sl. lopata > lopată, v.sl. bogatŭ > bogat etc.).

107

2. Închiderea lui e neaccentuat e accidentală: lat. ceresia > cireaşă, lat. *demanitia > dimineaţă, lat. petiolus > picior etc., schimbări explica-bile prin asimilaţie şi disimilaţie.

În alte cazuri, e neaccentuat nu a trecut la i din cauze morfologice, de exemplu la pluralul adjectivelor feminine: bună – pl. bune (e intră în opoziţie cu i de la pluralul masculin: buni), la singularul substantivelor de declinarea a III-a: lume, vulpe, nume, la persoana a III-a de la conjuncti-vul verbelor de conjugarea I: să cânte (în opoziţie cu el cântă, de la pre-zent indicativ); v. Philippide, OR, II, p.58.

Se poate reţine de aici un principiu important, acela că un sunet cu valoare morfematică rezistă schimbărilor fonetice obişnuite.

În graiurile moldoveneşti, închiderea lui e neaccentuat este un fenomen obişnuit: om vidé, fiméi (= femeie), g'ini (= bine). În limba popu-lară, e care funcţionează ca desinenţă de plural la substantivele feminine devine i la formele articulate: caprile, fetile, fereştile (prin disimilaţie faţă de e următor). Mai mult, în unele graiuri munteneşti, chiar e din structura articolului se închide, asimilându-se cu i precedent: caprili, fetili.

H. EVOLUŢIA VOCALELOR ÎN POZIŢIE NAZALĂ Poziţia nazală este determinantă în evoluţia vocalelor deschise şi

semideschise. Am arătat deja că a urmat de n sau m + consoană devine ă (mai târziu, î): lat. canis > câne, lat. campus > câmp. Închiderea lui a nu se produce dacă e urmat de nn (n forte): lat. annus > an, probabil pentru că în această situaţie era altă silabaţie, identică cu aceea din elementele slave, după cum cred unii cercetători.

Închiderea lui a în poziţie nazală e cunoscută în toate dialectele, prin urmare e un fenomen de dată română comună.

Acelaşi comportament de evoluţie îl are şi vocala o: lat. corona > cunună, lat. pontem > punte, lat. abscondere > ascunde, lat. exponere > spune.

Aşa cum am arătat mai sus, dacă e neaccentuat, o se închide la u indiferent de poziţia în cuvânt.

În privinţa lui e urmat de n, m, trebuie spus că acesta a devenit i dacă în silaba următoare era poziţie moale (e, i): cine, credinţă, dinte, ginere, mine, minte, părinte etc. (toate acestea provin de la etimonuri cu e). În sec. al XVI-lea, formele cu in coexistă cu cele cu en: den, denainte, dentâi, dempreună, pren şi din, prin etc. Grafiile cu e ar dovedi că exista conştiinţa că acestea sunt forme compuse (de + în, pre + în). Dar se află în textele din sec. al XVI-lea şi forme de felul: credenţă, cene, cuvente, genere, mene, mente etc., despre care Al. Rosetti (ILR, p. 456) crede că ar fi fapte de grafie, nu de rostire. Alţi cercetători consideră că ar fi vorba de

108

fapte reale de limbă, conservate încă din perioada românei comune sau că fenomenul închiderii lui e în poziţie nazală ar fi avut loc, cel puţin în anumite cazuri, după această perioadă (v. Al. Philippide, OR, II, p. 41; E. Vasiliu, Fonol. ist., p.72-73; ILR, II, p.199; Avram, Grafia, p.29-34).

I. CONSONANTISMUL Consonantismul limbii române prezintă deosebiri importante faţă

de cel latin. După cum am văzut, în latina dunăreană se manifestă unele tendinţe care duc la concretizarea caracterelor generale ale consonantis-mului românesc.

Consoanele noi În raport cu latina, inventarul de foneme consonantice al românei

s-a modificat prin apariţia unor consoane noi datorate acţiunii unui sunet de timbru palatal asupra consoanelor latineşti propriu-zise. În unele cazuri, după cum vom vedea, e de presupus chiar intervenţia substratului.

Consoanele noi care au apărut în română sunt: africatele (semioclusive) č, ğ, ţ, dz, fricativa ş, oclusivele palatale k', g' (scrise chi, ghi), sonantele palatale ń şi l', vibranta forte r, fricativa laringală h; mai târziu, se impun fricativa j şi constrictiva sonoră z.

Unele dintre acestea (africatele, ş, ca şi vocala ă) sunt utilizate la finală de cuvânt pentru distincţii morfologice şi asigură astfel posibilităţi interne românei pentru adaptarea fără dificultăţi a numărului imens de cuvinte din limbile cu care a venit în contact în cursul istoriei.

1.Africatele a. Africata palatală surdă č provine din: c + e, i: lat. cera > ceară, lat.

caecia > ceaţă, lat. facere >face, lat. caelum > cer, lat. vicinus > vecin. Trebuie precizat că lat. c se rostea la fel (k), indiferent de vocala care urma după el. Dovadă în acest sens sunt împrumuturile efectuate de timpuriu de limbile care au venit în contact cu latina: lat. Caesar a devenit în germană Kaiser, iar lat. cellarium > germ. Keller „pivniţă” (rom. celar); lat. centum >alb. qint „sută”, lat. placere > alb. pëlqej (q este o oclusivă palatală), lat. cingula > alb. qingël, lat. caelum > alb. qiell. Prin urmare, când vechea germană şi albaneza au făcut împrumuturi din latină, c nu se africatizase, în ciuda poziţiei palatale. Se pot invoca şi exemple româneşti: cuvântul chingă, de care a fost vorba mai sus, din aceeaşi familie cu cingere „a încinge”, discingere, a putut suferi metateza lui l: cingula > clinga > chingă, pentru că velara c nu se africatizase încă (de comparat cu pop. cingă „centură” < lat. cinga; v. alte exemple la Dimitrescu, ILR, p. 163).

Africata č a luat naştere şi din c, t, urmaţi de e, i în hiat cu o, u accen-tuaţi (c, t + e, i + ó, ú > č): lat. urceolus > urcior, lat. cibrum > ciur (br >

109

ur), lat. fetiolus > fecior, lat. rogationem > rugăciune, lat. titionem > tăciune. De observat că t a devenit č când era urmat de ió, iú (deci ó, ú accentuaţi).

Există şi câteva cuvinte din substrat care conţin africata č: ceafă, cioară, cioc, ciucă, ciuf, ciump, ciut; africata se află în acelaşi context fonetic ca în cuvintele latine.

Prin faptul că č e un sunet combinat din t şi ş (cu articulaţii conco-mitente) se explică aceeaşi modificare a lui t pe terenul intern al limbii, dacă e urmat de ió, iú: lopată + - ioară > lopecioară, oaspete > ospecior; la fel: burecior, uscăcior.

Alternanţa se creează şi între č şi ţ, aceasta din urmă fiind tot un sunet combinat, din t şi s, comună cu č fiind articulaţia dentală t. Prin urmare, e firească derivarea internă de tipul: pivniţă + -ioară > pivnicioară şi la fel: mescioară (de la măsuţă), mustăcioară, lăvicioară, policioară, pivnicioa-ră, donicioară (de la doniţă), diminicioară (de la dimineaţă), crăticioară, Bistricioara sau cârnăcior (de la cârnaţ < lat. carnaceus), castravecior.

b. Africata palatală sonoră ğ provine din g + e, i: lat. gelum > ger, lat. fugire > fugi, lat. legem > lege, lat. sanguis > sânge.

În latina târzie, i semivocalic (scris j) s-a consonantizat dacă era urmat de o, u accentuaţi, rezultatul fiind africata sonoră ğ: lat. jocus > gioc, lat. jugum > giug, lat. jugaster > giugastru, lat. Jovis (dies), gioi, lat. judex > giude, lat. adjungere > agiunge, lat. adjutare > agiuta, lat. deorsum > gios > jos. Mai târziu, semioclusiva ğ provenită din i con-soană a evoluat la j: joc, joi, jug etc. Această evoluţie poate fi remarcată deja în româna veche; ğ persistă însă în unele graiuri actuale.

În cazul exemplelor cu d date mai sus (lat. adjutorium > agiutor) s-ar putea spune că ğ a provenit din d palatalizat de i în contextul o,u. Afri-catizarea lui d se întâlneşte în unele graiuri dacoromâne: unğe (= unde), cağe (= cade), ğeodată (=deodată) etc.

Cele două africate palatale creează alternanţe fonetice cu velarele din care provin: c: č; g : ğ, întrebuinţate ca mărci în opoziţiile flexionare.

c. Africata dentală surdă ţ (ts) descinde din: – t + i, ĕ: lat. tĕneo>ţin, lat. těrra>ţară, lat. texere>ţese, lat. intelli-

gere>înţelege, lat. *acutitus>cuţit, lat. petire > peţi, lat. barbati > bărbaţi; – t + ia (accentuat sau nu): lat. *inaltiare > înălţa, lat. mattia > maţe,

lat. scortea > scoarţă, lat. invitiare > învăţa, lat. blanditia > blândeţă; – t + iu (neaccentuat): lat. pretium > preţ, lat. hospitium > ospăţ; – c + e (i) + a (o, u) neaccentuaţi: lat. socius > soţ, lat. caecia >

ceaţă, lat. acia > aţă, lat. glacia > gheaţă, lat. inglaciare > îngheţa, lat. mustacia > mustaţă; lat. ericius > arici, cu č în loc de ţ, o excepţie greu de explicat.

110

d. Africata sonoră dz, devenită mai târziu z, se conservă în limba populară şi în dialectele din sudul Dunării. Provine din:

– d + i, e: lat. dicere > zice, lat. decem > zece, lat. deus > zeu, lat. Diana > zână;

– d + ia (accentat sau nu): lat. radia > rază, lat. *assediare > aşeza; – d + io, iu neaccentuaţi: lat. prandium > prânz, lat. hordeum >

orz, lat. medius > miez. – i consoană + a: lat. iacere > zăcea. Toate cuvintele date ca exemple mai sus apar în limba veche şi în

cea populară cu dz: dzînă, dzîc, dzâuă, miedz, dzăcea. Africata dz apare şi în elementele provenite din substrat: bardză,

brândză, călbeadză, viedzure. Trebuie remarcat că în cuvintele care pătrund mai târziu în română,

din slavă, turcă, neogreacă, dz nu apare, de exemplu: a păzi, groază, iaz, rogoz, zid (din slavă), zar (din turcă), zahăr (din neogreacă). Prin urmare, prezenţa lui dz e un indiciu privind originea latină sau autohtonă a cuvintelor respective. Regulile apariţiei lui dz nu mai sunt active în perioada influenţei slave, iar faptul că dz din elementele latine există încă şi astăzi ar fi o dovadă că z a intrat în română din slavă înainte ca dz din cuvintele latine să fi devenit z.

Fonologizarea africatelor rezultate din transformările descrise mai sus s-a petrecut când sunetele din care au provenit (c, g, t, d) au putut apărea înainte de un i, deci după ce e devenise i în poziţie nazală: dinte, timp (cf. ILR, II, p. 204).

2. Fricativa ş Necunoscută latinei, această fricativă a apărut din s urmat de ĕ, ī:

lat. serpens > şarpe, lat. septem > şapte, lat. sic > şi. Rolul de sunet inductor al lui i se manifestă şi în situaţia în care s se

află în grup cu t sau c: lat. castigare > câştiga, lat. scire > şti. În cazul lat. ustia > uşă, lat. pastionem > păşune, grupul st devine ş din cauza hiatului în care se afla i.

Mulţi cercetători au susţinut ipoteza că apariţia lui ş în română s-ar datora acţiunii substratului traco-dac. Dintre aceştia, Emil Petrovici, un mare slavist, a arătat că palatalizarea lui s (şi a celorlalte dentale) trebuie explicată printr-o tendinţă de tip latin favorizată de acţiunea substratului. După el, „marele rol jucat de vocalele anterioare şi de iod în romanica dunăreană dinaintea influenţei slave, mai mare decât în celelalte limbi romanice, se datoreşte, probabil, acţiunii substratului tracic” (SCL, 1, 1950, p. 214-215). Iată câteva dovezi că ş trebuie explicat prin substrat.

Numele antice de râuri din Dacia apar în transcrieri oscilante cu s, ss, si, de unde rezultă că se reda în acest fel un sunet inexistent în latină şi

111

în greacă. Numele Mureş, de exemplu, e redat prin Mάρις (la Herodot), Mάρισος (la Strabo), Marisia (la Iordanes, în secolul al VI-lea). Sunetul ş se întâlneşte, de asemenea, la numele Timiş, Criş, Someş, Argeş, nume redate de autorii antici tot cu grafii oscilante.

În albaneză, fricativa sh (= ş) s-a dezvoltat spontan din s în cuvintele indoeuropene şi în cele intrate din latină, greacă şi slavă. Se poate spune că înainte de secolul al X-lea această limbă nu avea siflanta s în sistemul ei consonantic, ci numai sh. Toponimele albaneze care conţin pe sh, atestate în antichitate cu s, se explică prin fonetica istorică albaneză: Lissus a devenit Lesh, Scupi: Shkup (în Macedonia), Scodra: Shkodër etc. Acesta e un argument important pentru ideea provenienţei rom. ş din substrat, date fiind afinităţile mari ale albanezei cu traco-daca.

Există şi câteva cuvinte preromane comune cu albaneza care conţin fricativa ş: căpuşă, guşă, moş, muşcoi, şopârlă, ştiră (corespondentele albaneze au, de asemenea, sh).

Unele cuvinte latineşti s-au păstrat în română ca derivate în care se recunoaşte sufixul -uş, care este de origine autohtonă: auş, frecvent mai ales în aromână (din lat. avus), cătuşă (lat. catta „pisică”), căuş (lat. cavus), mătuşă (lat. amita), păpuşă (lat. pupa), părătuş „uvula” (lat. palatum). Probabil că şi la alte derivate trebuie să recunoaştem sufixul preroman -uş: albuş, căluş, gălbenuş, brânduşă, ţăruş, unele cu corespon-dente lexicale identice în albaneză.

Prin urmare, existenţa unui sunet de felul lui ş în traco-dacă (şi în iliră) a favorizat fenomenul palatalizării lui s latin în romanica balcanică (v. pe larg Brâncuş, Cercetări, p. 82-85).

3. Fricativa h Fricativa laringală h, o consoană cu articulaţie slabă, a dispărut din lati-

nă încă din secolul al II-lea, aşadar nu s-a conservat în nici o limbă romanică. Cei mai mulţi cercetători consideră că în română h a intrat din slavă

cu cuvinte de felul: a hrăni, hohot, a huli, hulub, hram, hrean, dihanie, dihor, Ohaba, Sohodol. Se poate observa că în elementele slave h s-a menţinut la iniţială de cuvânt (hamei, hârzob), în poziţie intervocalică dihanie şi în grupurile hr, hn: hrană, odihnă. În poziţie finală, h apare în elementele culte, bisericeşti: duh (duhovnic), metoh, monah.

Multe cuvinte cu h au intrat mai târziu, din maghiară şi turcă: hotar, hârdău; huzur, ham.

Explicaţia lui h prin influenţa slavă nu este îndeajuns de convingă-toare. După altă ipoteză, această fricativă s-ar datora acţiunii substratului. Există în acest sens câteva dovezi care trebuie luate în seamă. De exemplu, în materialul de limbă dacă, unele cuvinte apar cu h: Hierasus (un nume al Siretului), Hister, Histria; Carsium, numele antic al Hârşovei, ar conţine un h redat de autorii latini printr-un sunet asemănător lui h, anume velara c.

112

Dintre cuvintele comune păstrate din traco-dacă, adjectivul hameş „cel care mănâncă mult, lacom” (de la care a derivat a hămesi, hămesit) este unul sigur, care are în albaneză un corespondent identic: hamës „mâncău”, de la verbul ha „a mânca”.

Există în cele două limbi un comportament identic al acestei fricative, în sensul că poate apărea ca aspiraţie a vocalei iniţiale: haripă, harmăsar, heleşteu, hodaie (alb. harmë, harmëshuer, hark), poate dispărea, mai ales în poziţia intervocalică: paar, moor, Miai, oţ (alb. saat, a=ha), se poate înlocui prin f: prah > praf, jah > jaf (alb. shof, njof).

Grupul latin ct a devenit în română pt, foarte probabil prin interme-diul lui ht (în albaneză ft): lat. lucta > *luhta > luptă, alb. luftë).

Transmis din substrat, h a fost întărit prin împrumuturile cu h din limbile cu care româna a venit în contact (pentru detalii, v. Gr. Brâncuş, Cercetări, p. 75-81).

4. Fricativa j Am arătat mai sus că j, o fricativă palatală sonoră, a rezultat din

palatalizarea lui ğ provenit din i consoană: lat. judicata > giudecată > judecată, lat. jocus > gioc > joc. Africata ğ devine j când e urmată de o, u, prin urmare s-ar putea spune că j e o variantă a lui ğ (cf. Vasiliu, Fonol. ist., p. 105). Această evoluţie fonetică e cunoscută, mai rar, şi în dialectele sudice, după cum şi în dacoromână ğ (urmat de o, u) se mai păstrează regional. Fricativa j nu caracteriza sistemul fonologic al românei comune; apariţia ei s-a petrecut independent în cele patru dialecte.

Din slavă pătrund însă numeroase elemente cu j: jar, jale, cojoc, grajd, jelui, jilav, jintiţă, jir, prin urmare în toate contextele fonetice în care apărea ğ în elementele latine: geană, ger, fugi etc. Aşadar, o dată cu împru-muturile slave, j a devenit fonem independent de ğ (cf. Vasiliu, op.cit.)

Oclusivele palatale k', g' Perechea k', g' (scris: chi, ghi) a apărut relativ târziu în dacoromână

din grupurile kl', gl' (< lat. cl, gl) din româna comună: l' s-a muiat, a devenit i şi apoi a dispărut lăsând ca urmă palatalizarea oclusivei: lat. inclinare > închina, lat. clamo > chem, lat. clavis > cheie, lat. oricla (auricula) > ureche, lat. glemus (glomus) > ghem, lat. glacia (glacies) > gheaţă, lat. angulum > unghi.

Cele două grupuri kl', gl' există în dialectele din sudul Dunării şi, incidental, kl' în dacoromâna din secolul al XV-lea (pentru exemple, v. Rosetti, ILR, p. 423).

În cuvintele de origine slavă, kl, gl s-au păstrat cu l nepalatalizat: clacă, glumă, cleşte, oglindă, clăti, gleznă etc. Prin influenţa slavă au fost reintroduse în română cele două grupuri consonantice.

113

Reflexele sonantelor latineşti în română 1. Palatalele n', l' Acestea sunt sunete caracteristice românei comune. a. Palatala ń provine din n urmat de un iot (de e, i în hiat): lat.

calcaneum > călcîńu, călcâi, lat. antaneus > întâńu, întâi, lat. remaneo > rămâńu, rămâi, lat. teneo > ţińu, ţiu, lat. vinea > vińe, vie. În dialectele din sudul Dunării, ń se menţine şi, de asemenea, în graiurile din nord-vestul dacoromânei (Oltenia de nord-vest, Banat, Crişana). În general, însă, în dacoromână ń a devenit i: cui (lat. cuneus), viie, rămâi, călcâi, răţoi (raţă + suf. – ońu < lat. – oneus), ursoaie (urs + suf. – oaie < lat. – onea).

Palatalizarea lui n s-a produs şi în elementele slave: sl. kopanja > copaie, sl. kladnja > claie şi maghiare: magh. nyomas > imaş, dar s-a menţinut nepalatalizat în derivatele slave în -anie, -enie (sl. -anije, -enije) sau în derivatele româneşti cu acest sufix: cazanie, danie, grijanie, jelanie, sfeştanie, spovedanie; afurisenie, blagoslovenie, sfinţenie, zmerenie; curăţenie, cuminţenie, surzenie, urâţenie, păţanie, pierzanie. Unii învăţaţi cred că motivul ar fi structura silabică a sufixului: a-ni-e. Mai degrabă trebuie să considerăm că astfel de derivate s-au menţinut prin textele religioase (deci sunt culte) sau că s-au format târziu.

b. Palatala l' provine din l urmat de e, i în hiat: lat. filius > fil'u, fiu, lat. folia > foal'e, foaie, lat. salio > sal'u, saiu, lat. trifolium > trifol'u, trifoi.

De asemenea, l' a apărut şi din l + ĕ (devenit ie) sau i flexionar: lat. leporem > l'epure, iepure, lat. linum > l'inu, in, lat. gallina > găl'ină, găină, lat. caballi > cal'i > cai.

La fel a evoluat şi l în poziţie palatală din elementele slave: sl. ljutě > iute, sl. nevolja > nevoie, sl. poljana > poiană, sl. sablja > sabie, precum şi cel din elemente maghiare: solyom > sol'om > şoim.

În dialectele sudice l' se menţine, ca şi n'; în schimb, în graiurile dacoromâne, forme cu l' nu se întâlnesc (totuşi, în textele vechi: liubi, libov, din slavă, menţinute ca forme culte).

Prin urmare, cele două consoane palatale ń, l' sunt proprii românei comune. În dacoromână, acestea au devenit o sursă pentru i consonantic din structura diftongilor.

2. Rotacismul lui -l- intervocalic Sonanta l a devenit r când se afla în poziţie intervocalică, deci într-o

poziţie slabă: lat. mola > moară, lat. dolere > durea, lat. boletus > bure-te, lat. padulem > pădure, lat. melum > măr, lat. qualis > care, lat. gelum > ger, lat. pulicem > purice.

114

În cuvintele nelatine, -l- > -r- nu s-a produs, deci această lege se încheiase în perioada de contact a românei cu slava; compară, pentru aceasta, cuvinte de origine slavă ca: boală, milă, pilă, silă, toate fără trecerea lui -l- la -r-.

Prin această modificare fonetică, specifică românei comune, creşte mult frecvenţa vibrantei r în consonantismul românesc.

3. Tratamentul geminatei ll Am arătat mai sus că ll, care se rostea, probabil, ca l din româna de

astăzi, a fost tratat ca atare când se afla în poziţie palatală, adică, urmat de e, ī, s-a palatalizat şi apoi a devenit i: lat. gallina, găl'ină > găină, lat. caballi > cal'i, cai, lat. malleus > mal'u > mai.

Geminata ll s-a păstrat ca l dacă era urmată de ĭ scurt: lat. callĭs > cale, lat. follĭs > foale, lat. vallĭs > vale.

Regula cea mai importantă însă care priveşte evoluţia geminatei ll şi care a avut consecinţe importante în plan morfologic este următoarea: ll + a accentuat s-a păstrat ca l, dar a dispărut dacă a era neaccentuat: lat. macellárius > măcelar, lat. caballárius > călariu, lat. medullárius > mădular, lat. cellárius > celar; lat. stélla > stea, lat. sélla > şa, lat. novélla > nuia, lat. margélla > mărgea, trac. *άργέλλα > argea.

Unii cercetători cred că reflexul imediat al căderii lui ll a fost u, deci stella > steauă (cu diftongarea condiţionată a lui é şi închiderea lui a final la ă). Mai probabilă este însă ipoteza potrivit căreia u a apărut ulterior pentru evitarea hiatului la forma articulată: stella > *steaa > stea; apoi, cu articol, steaua (u evită hiatul), după care s-a refăcut un nou singular steauă (comp. art. casa – neart. casă). Forma de plural lat. stellae a devenit normal stele, creându-se astfel o opoziţie desinenţială necunoscută latinei: Ø –le (deşi, iniţial, l de la plural aparţine radicalului: stell-a, pl. stell-ae). După acest model nou creat s-au orientat apoi toate substantivele în -ea şi în -a accentuat, indiferent de origine: curea-curele (lat.), saltea-saltele (ngr.), ghiulea-ghiulele (turc.), baclava-baclavale (turc). S-a integrat aici şi zi-zile, singurul substantiv în i moştenit (lat. dies).

După modelul morfologic stea-stele s-au orientat adjectivele grea-grele, rea-rele şi pronumele personal ea-ele şi posesiv mea-mele (pentru detalii, vezi capitolul desinenţelor nominale).

4. Rotacismul lui -n- intervocalic Transformarea lui -n- intervocalic (poziţie slabă) în -r- în

elementele de origine latină caracterizează vechile texte româneşti din nordul Ardealului, din Maramureş şi Bucovina: lună > lură, bine > bire. În cuvintele de origine slavă nu întâlnim această transformare fonetică, prin urmare ea este anterioară acestei influenţe. În secolul al XVII-lea,

115

acest fenomen e în regres, pentru că în scrisorile particulare provenind din aria ratcizantă nu se mai întâlneşte. Aceasta e şi o dovadă care priveşte vechimea foarte mare a fenomenului. Diaconul Coresi a sesizat caracterul arhaic şi dialectal al acestei particularităţi, procedând la înlocuirea lui r prin n, deci la evitarea rotacismului.

În limba vorbită de astăzi, rotacismul apare încă în graiul din Apuseni, la Scărişoara şi Ugocea, bineînţeles la vorbitori vârstnici (în ALR sunt notaţii constante cu n > r în aceste puncte cartografice).

Fenomenul rotacismului e general în dialectul istroromân, de unde ipoteza că istroromânii vor fi plecat dintr-o arie rotacizantă, probabil sudul Crişanei. Dar nu este exclus ca aceştia să fie urmaşi ai aşa-numiţilor români vestici (din nord-vestul Peninsulei Balcanice, dispăruţi către secolul al XVII-lea), de la care au rămas, în onomastică, urme de rotacism.

În sfârşit, rotacismul e general la albanezii tosci (din jumătatea de sud a Albaniei). De la rotacismul albanez sunt excluse, ca şi în română, elementele slave.

În dialectul aromân, rotacismul lipseşte, prin urmare în româna comună acesta era, foarte probabil, o particularitate dialectală transmisă din substrat.

Din punct de vedere fiziologic, rotacismul este consecinţa nazali-zării vocalei care precedă pe n. Iniţial, vibraţiile nazale vor fi însoţit şi vibranta r, aşadar r nazalizat va fi coexistat cu vocala precedentă nazali-zată. Cu timpul însă, atât r cât şi vocala s-au denazalizat. Istroromâna şi albaneza toscă nu mai prezintă urme de nazalitate. În albaneza ghegă (din jumătatea de nord a Albaniei), evoluţia fenomenului s-a oprit la nazalita-tea vocalei; n a rămas intact.

Prin urmare, r e consecinţa nazalizării vocalei, dar, totodată, şi cauza dispariţiei nazalizării: lună > lură > lũră > lură (v., pe larg, Rosetti, Étude sur le rhotacisme en roumain, Paris, 1924, Andrei Avram, Nazali-tatea şi rotacismul în limba română, E.A., Bucureşti, 2000).

Evoluţia grupurilor de consoane Ne ocupăm aici de schimbările calitative ale câtorva grupuri

consonantice latineşti. Unele dintre ele au fost deja examinate în capitolele precedente.

cs are două tratamente în română: s şi ps, care reprezintă, probabil, reflexele lui cs din latina vulgară: cs a devenit, prin asimilare, s(s): visit (= vixit), usore (=uxorem), dar în alte situaţii s-a conservat ca cs. De aici, cele două tratamente româneşti: s(s) > s: lat. laxare > lăsa, lat. maxilla >măsea, lat. exit > iese (s > ş în anumite poziţii: lat. exire > ieşi, lat. lixivia > leşie); cs > ps.: lat. coxa > coapsă, lat. > toxicus > toapsăc (în Banat), lat. fra-

116

xinus > frapsăn (reg.). De adăugat că aceleaşi reflexe se recunosc în alba-neză: lat. fraxinus > alb. frashër, lat. laxare > alb. lëshoj; lat. metaxa > alb. mëndafshë, lat. coxa > alb. kofshë (cu stadiile de evoluţie sh, fsh = ş, fş).

ct a devenit pt, probabil prin fazele ht, ft, dacă nu cumva substituirea velarei printr-o labială (c > p) va fi fost necesară pentru o apropiere mai mare de articulaţia dentalei t: lat. octo > opt, lat. lucta > luptă (alb. luftë), lat. lactuca > lăptucă. S-ar părea că pt e un grup mai rezistent decât ps; se recunoaştre şi în cuvinte din substrat: Eptala, Heptapor sau din latină: septem (> şapte); v. Rosetti, ILR, p. 119-120; Poghirc, în ILR, II, 1969, p. 322-323; Vasiliu, Fon. ist., p. 92-93; Florica Dimitrescu, Introducere în fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1967, p. 130.

gn a devenit mn, printr-o schimbare de articulaţie a lui g din cauza dentalei n; dovada ar reprezenta-o reflexele romanice ale lui gn: it. legno, segno, cognato, fr. signe, log. linna, sinne (cu geminată) (cf. Rosetti, ILR, p. 121; Vasiliu, Fon. ist., p. 93). Exemple româneşti: lat. pugnus > pumn, lat. lignum > lemn, lat. cognatus > cumnat (şi alb. kunat, cu simplificarea grupului). De adăugat aici că româna are o predilecţie pentru grupul mn: vn>mn (pivniţă > pimniţă, ibovnic > ibomnic); bn > mn (rîbnic > rîmnic); chiar reflexul palatalizării lui m este, mai întâi, mń: mńerlă, mńercuri etc.

ns a devenit s încă din latina vulgară: consul non cosul; consuere non cosere (în Appendix Probi); n a dispărut din cauza dentalei continue s, după ce a nazalizat vocala precedentă. Ulterior, nazalizarea vocalei a dispărut: lat. densus > des, lat. mensa > measă, masă, lat. mensis > ar. mes „lună”. În participii de felul: ascuns, prins, tuns, n s-a menţinut prin analogie cu formele în care se afla în grup cu alte consoane decât s: ascunde, prinde.

tl se asimilează cu cl încă din latina vulgară: vetulus non veclus (Appendix Probi) şi evoluează ca acesta: veclus > vecl'u > vechi; lat. astula > ascla > aşchie; tl > cl şi în cuvinte târzii: magh. hitlén > viclean, pop. Vicleim provine de la Vitleem, Betlehem.

rv > rb: lat. cervus > cerb, lat. corvus > corb. lv > lb: lat. malva > nalbă (cu m > n acomodat cu dentala l), lat.

salvaticus > sălbatic, lat. pulverem > pulbere. br > ur: lat. cribrum (cibrum) > ciur, lat. februarius > făurar. bl > ul: lat. stabulum > staul (după dispariţia lui u neaccentuat; în

cazul menţinerii lui u, dispare b intervocalic, iar rezultatul este staur, o variantă cunoscută în Banat); lat. subula > sulă (după dispariţia lui u neaccentuat).

nct > nt: lat. unctum > unt, lat. unctura > untură, lat. sanctus > sânt (şi în alte limbi romanice: fr. saint, it., sp. santo).