UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL MUNCII

Lect. univ. dr. SEPTIMIU PANAINTE

*La elaborarea acestui material a fost avută în vedere literatura de specialitate existentă la 01.05.2007; s-au utilizat actele normative în forma şi cu modificările în vigoare la aceeaşi dată.

- SUPORT CURS -

Anul IV

Semestrul II

2009

2

C U P R I N S Cap. I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE ................................................................... 5

§1. Definiţia şi obiectul dreptului muncii ....................................................... 5 §2. Trăsături caracteristice ale raporturilor juridice de muncă .................. 5 §3. Izvoarele dreptului muncii ........................................................................ 6 §4. Principiile dreptului muncii ...................................................................... 8

Cap. II - DREPTUL INDIVIDUAL AL MUNCII ................................................. 10 I. Contractul individual de muncă .......................................................................... 10

§1. Noţiune şi reglementare ............................................................................ 10 §2. Trăsăturile caracteristice ale contractului individual de muncă .......... 10 §3. Încheierea contractului individual de muncă ......................................... 11

3.1. Condiţiile generale de validitate a contractului individual de muncă .. 11 3.1.1. Capacitatea părţilor ................................................................... 11 3.1.2. Consimţământul .......................................................................... 13 3.1.3. Obiectul şi cauza contractului individual de muncă .................. 17

3.2. Condiţii speciale de validitate a contractului individual de muncă ...... 18 3.2.1. Examenul medical ....................................................................... 18 3.2.2. Condiţii de studii şi de vechime .................................................. 19 3.2.3. Verificarea aptitudinilor profesionale şi personale ................... 21 3.2.4. Perioada de probă ...................................................................... 24

§4. Forma, înregistrarea şi evidenţa contractului individual de muncă .... 26 §5. Cumulul de funcţii ..................................................................................... 29 §6. Durata contractului individual de muncă ............................................... 29 §7. Conţinutul contractului individual de muncă ........................................ 32

A. Partea legală ........................................................................................... 33 B. Partea convenţională (clauze esenţiale obligatorii şi clauze

facultative)...............................................................................................

33 §8. Executarea contractului individual de muncă ........................................ 38 §9. Modificarea contractului individual de muncă ...................................... 40

A. Delegarea ................................................................................................ 40 B. Detaşarea ................................................................................................ 41 C. Alte cazuri de modificare unilaterală şi temporară a locului şi a felului

muncii ......................................................................................................

43 §10. Suspendarea contractului individual de muncă ................................... 48

A. Trăsăturile specifice ale suspendării (caracterul temporar şi caracterul parţial) ...................................................................................

48

B. Cauzele de suspendare ale contractului individual de muncă ................ 49 a) Suspendarea de drept ........................................................................... 49

2

b) Suspendarea contractului de muncă din iniţiativa salariatului............ 50 c) Suspendarea contractului de muncă din iniţiativa angajatorului ....... 50 d) Suspendarea contractului de muncă prin acordul părţilor.................. 51

C. Efectele suspendării contractului individual de muncă .......................... 51 §11. Nulitatea contractului individual de muncă .......................................... 54 §12. Încetarea contractului individual de muncă .......................................... 55

12.1. Încetarea de drept a contractului individual de muncă ....................... 55 12.2. Concedierea ........................................................................................ 56

A. Interdicţii la concediere ....................................................................... 56 B. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului ............ 59 C. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului

(individuală şi colectivă) .....................................................................

76 D. Decizia de concediere ......................................................................... 97

12.3. Demisia ............................................................................................... 105 §13. Contractul individual de muncă cu timp parţial ................................... 109 §14. Munca prin agent de muncă temporară ................................................. 110 §15. Munca la domiciliu ................................................................................... 113

II. Timpul de muncă şi timpul de odihnă ............................................................... 113 §1. Timpul de muncă ........................................................................................ 113

1.1. Noţiuni introductive (definiţie, clasificare, repartizare) ....................... 113 1.2. Munca de noapte ................................................................................... 115 1.3. Munca suplimentară ............................................................................. 116 1.4. Norma de muncă ................................................................................... 117

§2. Timpul de odihnă. Formele timpului de odihnă ...................................... 117 §3. Concediile pentru formare profesională .................................................. 120

III. Salarizarea .......................................................................................................... 121 §1. Noţiuni introductive (salariul, cadrul normativ aplicabil) ..................... 121 §2. Sistemul de salarizare (principii şi elemente) .......................................... 122 §3. Plata salariilor ............................................................................................ 124

IV. Sănătatea şi securitatea în muncă .................................................................... 125 §1. Reguli generale ........................................................................................... 125 §2. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă .......................................... 127 §3. Protecţia salariaţilor prin servicii medicale ............................................. 127

V. Formarea profesională a salariaţilor ................................................................. 128 §1. Obiectivele principale şi formele formării profesionale ......................... 128 §2. Accesul salariaţilor la formare profesională şi realizarea acesteia ........ 129 §3. Contractul de calificare profesională ....................................................... 131 §4. Contractul de adaptare profesională ........................................................ 132 §5. Contractul de ucenicie la locul de muncă ................................................. 132

VI. Inspecţia Muncii ................................................................................................. 134 VII. Răspunderea disciplinară ................................................................................ 136

3

§1. Abaterea disciplinară ................................................................................. 136 §2. Cercetarea abaterii disciplinare şi stabilirea sancţiunii disciplinare .... 137 §3. Sancţiunile disciplinare generale .............................................................. 138

VIII. Răspunderea patrimonială ............................................................................. 139 §1. Răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariat .................. 139 §2. Obligaţia de restituire ................................................................................ 140 §3. Condiţiile răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator ... 140 §4. Răspunderea conjunctă ............................................................................. 143 §5. Procedura de stabilire si recuperare a prejudiciilor ............................... 144 §6. Executarea silită a despăgubirilor ........................................................... 145

IX. Conflictele de drepturi şi jurisdicţia muncii .................................................... 146 §1. Noţiunea de conflict de drepturi ............................................................... 146 §2. Părţile conflictelor de drepturi ................................................................. 146 §3. Competenţa instanţei care soluţionează conflictele de drepturi ............ 147 §4. Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă ........................ 147 §5. Procedura de soluţionare a conflictelor de muncă .................................. 148

Cap. III - DREPTUL COLECTIV AL MUNCII .................................................. 150 I. Sindicatele şi patronatele – parteneri de dialog social ....................................... 150

§1. Sindicatele ................................................................................................... 150 A. Reglementare ........................................................................................... 150 B. Dreptul la asociere în sindicate .............................................................. 150 C. Protecţia si garantarea libertăţii sindicale ............................................. 152 D. Atribuţiile organizaţiilor sindicale ......................................................... 155

§2. Patronatele .................................................................................................. 155 A. Noţiunea de patron .................................................................................. 156 B. Atribuţiile patronatelor ........................................................................... 157

II. Contractul colectiv de muncă ............................................................................. 157 §1. Noţiune, reglementare, natură juridică ................................................... 158 §2. Categorii de contracte colective de muncă ............................................... 159 §3. Părţile contractelor colective; condiţii de reprezentativitate ................. 160 §4. Încheierea contractelor colective (negocierea colectivă) ......................... 162 §5. Conţinutul contractelor colective de muncă ............................................ 163 §6. Forma, înregistrarea şi publicitatea contractului colectiv de muncă .... 164 §7. Efectele contractului colectiv de muncă ................................................... 165

III. Conflictele de interese ........................................................................................ 165 §1. Declanşarea conflictelor de interese ......................................................... 167 §2. Soluţionarea conflictelor de interese prin conciliere, mediere şi arbitraj ........................................................................................................

169

§3. Greva ........................................................................................................... 169 3.1. Exercitarea dreptului la grevă ................................................................ 169

4

A. Condiţii de declarare a grevei ........................................................... 170 B. Tipuri de grevă ................................................................................... 170 C. Hotărârea de declarare a grevei ....................................................... 171 D. Categorii de personal care nu pot declara grevă .............................. 171 F. Suspendarea începerii sau continuării grevei .................................... 171

3.2. Desfăşurarea grevei ............................................................................... 172 A. Participarea la grevă ........................................................................ 172 B. Continuarea activităţii salariaţilor ce nu participă la grevă ............ 172 C. Obligaţii pentru organizatorii grevei şi conducerea unităţii pe

timpul desfăşurării grevei ..................................................................

173 3.3. Încetarea grevei ...................................................................................... 174

REPERE BIBLIOGRAFICE .................................................................................. 176 REPERE NORMATIVE ......................................................................................... 177

Cap. I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE §1. Definiţia şi obiectul dreptului muncii Dreptul muncii reprezintă acea ramură autonomă a dreptului privat alcătuită

din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale individuale şi colective de muncă ce se stabilesc între angajatori şi salariaţi.

Caracterul autonom al dreptului muncii este determinat de: a) domeniul distinct de reglementare (un grup de relaţii sociale cu un obiect,

conţinut şi trăsături proprii); b) metoda particulară de reglementare a relaţiilor care formează obiectul

acestei ramuri. Dreptul muncii este alcătuit, în principal, din norme juridice cu caracter

imperativ; această trăsătură este de natură să conducă la crearea unui regim juridic unitar şi la asigurarea realizării drepturilor pe care le atrage calitatea de salariat.

Din definiţia dreptului muncii reiese că obiectul acestuia îl constituie raporturile de muncă izvorâte din contractele de muncă (individuale şi colective) şi raporturile juridice conexe acestora. Prin urmare, ne preocupă în principal relaţiile sociale generate de încheierea, nulitatea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor de muncă.

Raportul juridic de muncă poate fi individual (relaţia prin care o persoană fizică se obligă, în exercitarea dreptului său constituţional la muncă, să presteze o anumită muncă în folosul şi sub autoritatea unei alte părţi care, la rândul său, se obligă să remunereze munca şi să asigure condiţii corespunzătoare desfăşurării normale a activităţii) sau colectiv (relaţia socială stabilită între patroni sau organizaţii patronale şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicat sau în alt mod prevăzut de lege, ori organizaţii sindicale, relaţie prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii ale părţilor sau se încearcă armonizarea intereselor lor).

§2. Trăsături caracteristice ale raporturilor juridice de muncă În literatura de specialitate este general acceptat că raportul juridic de muncă

prezintă anumite trăsături specifice care îl deosebesc de alte raporturi juridice care presupun prestarea unei anumite activităţi:

- subiectul care se obligă să presteze munca este întotdeauna o persoană fizică, iar subiectul în favoarea căruia se prestează munca poate fi o persoană juridică (de regulă) sau fizică;

- raportul individual de muncă este unul bipartit, fiind exclusă pluralitatea de subiecte;

- prestarea muncii sau punerea la dispoziţia angajatorului a forţei de muncă exprimă exercitarea liberă, realizarea dreptului la muncă;

6

- raportul juridic de muncă este unul personal (intuitu personae) atât în ceea ce îl priveşte pe salariat cât şi în ceea ce îl priveşte pe angajator;

- obligaţia de a presta munca trebuie executată personal de cel ce şi-a asumat-o, această obligaţie neputând fi îndeplinită prin reprezentant;

- raportului juridic de muncă presupune subordonarea faţă de angajator a celui care prestează munca;

- forţa de muncă se consumă în procesul muncii prin prestaţii succesive care au caracter ireversibil;

- raportul juridic de muncă presupune obligaţia de a pune la dispoziţia angajatorului forţa de muncă şi nu în mod necesar obligaţia de a obţine un anumit rezultat;

- munca prestată trebuie să fie retribuită conform legii şi negocierii părţilor; - raportul juridic de muncă presupune protecţia multilaterală a salariatului; - raportul juridic de muncă are ca izvor contractul de muncă. §3. Izvoarele dreptului muncii Izvoarele interne ale dreptului muncii pot fi împărţite, în raport de natura lor

intrinsecă şi nu de conţinut sau de obiectul reglementării, în două categorii principale: a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constituţia, legile,

hotărârile Guvernului etc.) b) izvoare specifice dreptului muncii (contractele colective de muncă,

statutele profesionale, regulamentele de organizare şi funcţionare, regulamentele interne ş.a.).

În măsura în care România a devenit parte la diferite reglementări internaţionale care privesc relaţiile sociale de muncă (convenţii, pacte, acorduri), se consideră că şi acestea fac parte din izvoarele dreptului muncii.

Izvoare comune cu izvoarele altor ramuri de drept. 1) Constituţia este un izvor important pentru dreptul muncii deoarece: - unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor sunt legate de muncă interesând astfel

dreptul muncii (dreptul de asociere, dreptul la protecţia muncii, dreptul la grevă etc.); - principiile fundamentale ale dreptului muncii au ca izvor primar texte

constituţionale (neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, negocierea condiţiilor de muncă, dreptul la odihnă etc.).

2) Codul muncii - Legea nr. 53/2003 (lege organică). 3) Alte legi. Sunt izvoare ale dreptului muncii şi alte legi care au ca obiect de

reglementare relaţii sociale de muncă (spre exemplu: Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare şi consultare a angajaţilor, Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, Legea nr. 130/1996, republicată, privind contractul

7

colectiv de muncă, Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale etc.).

4) Hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului: - Ordonanţa de urgenţă nr. 65 din 29.06.2005 privind modificarea şi

completarea Legii nr. 53/2003 (Codul muncii); Ordonanţa de urgenţă nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii;

- Ordonanţa nr. 39/1994 privind îmbunătăţirea coeficienţilor de ierarhizare a salariilor de bază pentru personalul din sectorul bugetar (republicată în 1996 cu modificările şi completările ulterioare) şi Ordonanţa nr. 29/1995 privind plata drepturilor cuvenite salariaţilor din administraţia publică, alte unităţi bugetare din regiile autonome cu specific deosebit, pentru concediul de odihnă neefectuat cu modificările şi completările ulterioare ş.a.

- Hotărârea nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului; Hotărârea nr. 161/2006 privind întocmirea şi completarea registrului general de evidenţă a salariaţilor, H.G. nr. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de muncă ş.a.

5) Ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de miniştri şi conducătorii celorlalte organe centrale (Ordinul nr. 245/2003 privind aprobarea categoriilor de personal şi a locurilor de muncă pentru care durata zilnică a timpului de muncă este mai mică de 8 ore, Ordinul nr. 64/2003 pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă, modificat şi completat, etc.).

6) Decretele-lege. 7) Izvoarele internaţionale. În primul rând, pot fi menţionate convenţiile Organizaţiei Internaţionale a

Muncii ratificate de România (Organizaţia Internaţională a Muncii a fost constituită în anul 1919 prin Tratatul de pace de la Versailles). De asemenea, interesează convenţiile încheiate cu alte state prin care sunt reglementate aspecte din domeniul muncii (de exemplu, Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federale Germania în legătură cu ocuparea forţei de muncă pentru ridicarea cunoştinţelor profesionale şi de limbă (Convenţia privind personalul muncitor oaspete), aprobată prin H.G. nr. 402/1992 şi Convenţia dintre Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din România şi Ministerul Muncii şi Problemelor Sociale din Republica Cehă privind colaborarea în domeniile muncii, politicii sociale şi politicii utilizării forţei de muncă din 6 octombrie 1994, aprobată prin H.G. nr. 745/1994).

Mai trebuie amintite: Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi Carta socială europeană.

În principal, prin aceste acte internaţionale, statele semnatare s-au obligat să garanteze: dreptul la şanse egale şi tratament egal în materie de muncă şi de profesie; dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii; dreptul

8

lucrătorilor de a lua parte la stabilirea şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă; dreptul persoanelor în vârstă la protecţie socială ş.a.

Ca urmare a dobândirii de către România a statutului de membru al Uniunii Europene trebuie să se aibă în vedere şi actele normative specifice (ex. directivele şi regulamentele Consiliului Europei).

Izvoare specifice dreptului muncii a) Contractele colective de muncă. Începând cu anul 1991, şi mai ales sub

imperiul Legii nr. 130/1996 (republicată în 1998), contractele colective de muncă au devenit unele din cele mai folosite şi importante izvoare ale dreptului muncii.

b) Statutele profesionale şi disciplinare. Datorită specificităţii unor activităţi, pentru anumite categorii de salariaţi s-a impus reglementarea muncii acestora prin intermediul statutelor profesionale sau prin statute disciplinare.

c) Regulamentele de organizare şi funcţionare. d) Regulamentele interne. Potrivit art. 258 din Codul muncii, regulamentul intern

cuprinde cel puţin următoarele categorii de dispoziţii: a) reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul unităţii; b) reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al înlăturării oricărei forme de încălcare a demnităţii; c) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi al salariaţilor; d) procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale salariaţilor; e) reguli concrete privind disciplina muncii în unitate; f) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile; g) reguli referitoare la procedura disciplinară; h) modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice.

Calitatea de izvor de drept derivă din faptul ca regulamentul este emis în baza unor prevederi legale şi cuprinde norme de conduită obligatorii în cadrul unităţii.

§4. Principiile dreptului muncii Principiile fundamentale ale dreptului muncii reprezintă acele reguli de bază,

idei călăuzitoare ale reglementării relaţiilor de muncă, ale interpretării şi aplicării acestor reglementări care, prin consacrarea lor legală, capătă forma unor reguli obligatorii de conduită.

Dreptul muncii este guvernat de două categorii de principii: 1. principii fundamentale comune întregului sistem de drept: principiul

democraţiei; principiul legalităţii; principiul egalităţii în faţa legii; principiul separaţiei puterii în stat ş.a.

2. principii fundamentale specifice dreptului muncii: neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii; garantarea negocierii condiţiilor de muncă - colectivă şi individuală; disciplina muncii; perfecţionarea pregătirii profesionale; dreptul la odihnă; dreptul la protecţia muncii; dreptul la asociere în sindicate; dreptul la grevă.

Prin Codul muncii, în capitolul al doilea, sunt stabilite o serie de principii fundamentale. Astfel:

- libertatea muncii este garantată şi dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe

9

care urmează să o presteze. Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă sau într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.

În consecinţă, urmărindu-se a se da expresie şi reglementărilor internaţionale în materie, munca forţată este interzisă. Prin „muncă forţată” urmează a se înţelege orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare sau pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber. În acelaşi timp, se precizează că nu constituie muncă forţată munca sau activitatea impusă de autorităţile publice: a) în temeiul legii privind serviciul militar; b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege; c) în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii; d) în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte si, în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia. În fine, libertatea muncii şi dreptul la muncă presupun şi posibilitatea ca cetăţenii români să se încadreze în muncă în celelalte state membre ale Uniunii Europene, precum şi în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internaţional al muncii şi a tratatelor bilaterale la care România este parte.

- în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă sau activitate sindicală este interzisă. Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criterii de sex, cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare.

Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile enumerate, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii. Constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele enumerate, dar care produc efectele unei discriminări directe.

- orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare; tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale.

- salariaţii şi angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale.

- relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe; drept urmare, pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.

10

Cap. II - DREPTUL INDIVIDUAL AL MUNCII I. Contractul individual de muncă §1. Noţiune şi reglementare Iniţial, contractul individual de muncă a fost reglementat în Codul civil, în

art. 1470 punctul 1, ca o varietate de locaţiune a lucrărilor (alături de contractul de antrepriză şi cel de transport) şi era definit ca un contract prin care persoanele se obligă a pune lucrările lor în serviciul altora. Prima reglementare separată, sub denumirea de contract de muncă, o regăsim în Legea contractelor de muncă din 1929.

Conform art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă reprezintă o convenţie în temeiul căreia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii, denumite salariu.

În doctrină, contractul individual de muncă a fost definit ca fiind acea convenţie în temeiul căreia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze o anumită activitate, pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, care la rândul său se obligă să plătească remuneraţia şi să asigure condiţii adecvate desfăşurării activităţii şi menţinerii securităţii şi sănătăţii în muncă.

Contractul a mai fost definit ca fiind acea convenţie scrisă prin care o persoană fizică, în realizarea dreptului la muncă, se obligă să pună la dispoziţia celeilalte părţi contractante forţa sa de muncă, pentru a desfăşura o activitate în cadrul unei anumite meserii, funcţii sau specialităţi, într-o anumită localitate sau rază teritorială determinată, şi să respecte disciplina muncii, iar patronul, la rândul său, se obligă să asigure condiţii de muncă adecvate şi să salarizeze munca prestată în raport de dispoziţiile legale şi potrivit negocierii părţilor.

§2. Trăsăturile caracteristice ale contractului individual de muncă Contractul individual de muncă este un act juridic bilateral, guvernat de

principiul libertăţii de voinţă a celor două părţi, cu respectarea normelor imperative ale legii şi a prevederilor contractelor colective incidente.

Acest contract prezintă următoarele caractere juridice: sinalagmatic, consensual, comutativ, cu titlu oneros, numit, cu executare succesivă în timp. De asemenea, trebuie subliniat că un contract individual este întotdeauna încheiat intuitu personae atât în ceea ce îl priveşte pe angajator, cât şi în ceea ce îl priveşte pe salariat.

Contractul individual de muncă nu este un contract de adeziune sau un act juridic condiţie, pentru că un asemenea act exclude negocierea părţilor.

Contractul implică obligaţia de a face şi, de regulă, nu este afectat de modalităţi.

11

Obligaţia de a face a salariatului trebuie executată întotdeauna în natură şi personal. Această obligaţie nu poate fi preschimbată în dezdăunări, în sensul că salariatul nu poate oferi în locul muncii o valoare materială. Nici angajatorul nu poate executa el obligaţia de a munci pe cheltuiala salariatului.

Contractul individual de muncă nu poate fi afectat de o condiţie suspensivă sau rezolutorie. În mod excepţional, contractul poate fi afectat de un termen extinctiv în cazurile în care legea permite încheierea contractelor individuale de muncă pe o perioadă determinată. În principiu, este admis faptul că un contract individual de muncă poate fi afectat de un termen suspensiv cert.

§3. Încheierea contractului individual de muncă Încheierea unui contract individual de muncă presupune îndeplinirea unor

condiţii legale care pot fi clasificate astfel: - condiţii de fond şi de formă; - condiţii generale, comune tuturor contractelor (referitoare la capacitatea

părţilor, consimţământ, obiect şi cauză) şi condiţii specifice dreptului muncii sau contractelor individuale de muncă;

- condiţii generale a căror îndeplinire este necesară pentru încheierea oricărui contract individual de muncă şi condiţii speciale prevăzute pentru anumite categorii de posturi sau funcţii;

- condiţii anterioare încadrării, concomitente sau subsecvente acesteia. 3.1. Condiţiile generale de validitate a contractului individual de muncă 3.1.1. Capacitatea părţilor A. Capacitatea persoanei ce urmează a fi încadrată Conform art. 13 din Codul muncii, persoana fizică dobândeşte capacitate de

muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Excepţional, persoana fizică poate încheia un contract individual de muncă în calitate de salariat şi după împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau a reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea şi pregătirea profesională.

Codul muncii prevede interzicerea încadrării în muncă a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească şi a persoanelor sub 18 ani în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

Încadrarea în muncă a minorilor cu nerespectarea condiţiilor legale de vârstă sau folosirea acestora pentru prestarea unor activităţi cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de muncă al minorilor constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare.

Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncă în baza permisului de muncă (cu excepţia celor din Uniunea Europeană).

12

Legislaţia muncii prevede o serie de incompatibilităţi privind încheierea contractelor individuale de muncă. Aceste incompatibilităţi constituie limitări sau restrângeri ale capacităţii juridice fiind reglementate expres şi limitativ de lege şi instituite în scopul ocrotirii persoanei sau apărării unor interese generale. Incompatibilităţile nu pot consta în interdicţia de a presta orice activitate deoarece s-ar încălca principiul fundamental al dreptului la muncă. Incompatibilităţile nu se prezumă, nu pot fi deduse prin analogie şi nu pot fi extinse.

Codul muncii nu reglementează, de sine stătător, situaţiile de incompatibilitate; acestea se regăsesc, de regulă, în diferite alte acte normative speciale.

În raport de raţiunea instituirii lor, în literatura de specialitate sunt menţionate următoarele categorii de incompatibilităţi legale la încheierea şi/sau executarea contractului de muncă:

a) incompatibilităţi determinate de necesitatea protecţiei femeilor şi tinerilor (femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează, precum şi tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot fi obligaţi să presteze muncă de noapte - art. 125 din Codul muncii);

b) incompatibilităţi derivând din interesul ocrotirii proprietăţii. Conform Legii nr. 22/1969 modificată prin Legea nr. 54/1994, nu pot fi încadrate în funcţiile de gestionari persoanele care nu au împlinit vârsta de 21 ani (în unele situaţii 18 ani) şi cele aflate în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau care au fost condamnate pentru anumite infracţiuni;

c) incompatibilităţi care rezultă din condiţia reputaţiei neştirbite. Este vorba despre acele funcţii care implică în exercitarea lor o autoritate morală deosebită şi corectitudine exemplară:

- nu poate fi numită judecător sau procuror persoana care are antecedente penale;

- nu pot face parte din personalul Curţii de Conturi sau al Gărzii Financiare cei care au fost condamnaţi pentru anumite infracţiuni;

- exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii (cu unele excepţii);

- medicii nu-şi pot exercita profesiunea dacă au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în exercitarea răspunderilor lor; dacă li s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesiunea pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară; dacă au folosit cu bună ştiinţă cunoştinţele medicale în defavoarea sănătăţii bolnavului sau în scop criminal; dacă exercită oricare profesiune sau ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de medic sau bunelor moravuri;

- nu pot exercita profesiunea de cadru didactic persoanele care, prin comportarea lor în şcoală, familie sau societate, se dovedesc necorespunzătoare pentru instruirea şi educarea elevilor şi studenţilor.

d) incompatibilităţi ce se referă la vârsta de încadrare. Pentru anumite funcţii sau ocupaţii, în raport de specificul şi responsabilităţile implicate, legea prevede o

13

vârstă mai ridicată sau chiar maximă la angajare. Spre exemplu, în cazul personalului de pază şi protecţie este necesar să se fi împlinit 18 ani.

e) incompatibilităţi ce au ca suport prevederi ale legislaţiei penale. Acestea decurg din condamnarea şi la pedeapsa complementară, constând în interdicţia de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.

B. Capacitatea juridică a angajatorului Potrivit art. 14 din Codul muncii, prin angajator se înţelege persoana fizică

sau juridică care poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă din momentul dobândirii personalităţii juridice.

La regiile autonome şi la societăţile comerciale contractul individual de muncă se încheie, după caz, de către administratorul unic (când societatea este administrată de un singur administrator), sau de către preşedintele consiliului de administraţie (care este, de regulă, şi director general, în situaţia în care societatea este administrată de mai mulţi administratori). La persoanele juridice care sunt organe ale administraţiei publice centrale sau locale ori instituţii bugetare, contractul individual de muncă se încheie de către organul lor unipersonal de conducere (miniştrii, prefect, primar, preşedinte al consiliului judeţean, director). La celelalte persoane juridice (fundaţii, asociaţii) contractul de muncă se încheie de către organul unipersonal stabilit prin actul constitutiv.

Cu privire la capacitatea persoanei fizice pentru care urmează să se presteze munca, se consideră că se aplică regulile generale înscrise în Decretul nr. 31/1954 în sensul că minorul în vârstă de peste 14 ani poate încheia un contract de muncă numai cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau tutorelui, ori a autorităţii tutelare (fiind un act juridic care depăşeşte, prin complexitate, sfera actelor de administrare). Conform art. 14 al. 3 din Codul muncii, persoana fizică dobândeşte capacitatea de a încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii capacităţii depline de exerciţiu (deci după împlinirea vârstei de 18 ani).

3.1.2. Consimţământul Încheierea valabilă a contractului de muncă presupune şi exprimarea voinţei

fiecăreia dintre părţi de a contracta şi, respectiv, realizarea acordului de voinţă. Având caracter consensual, contractul se consideră încheiat în mod valabil la data realizării acordului de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie să se încheie într-o anumită formă.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimată intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de un viciu de consimţământ. Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa.

14

Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic. Cu privire la contractul individual de muncă, eroarea poate exista în situaţiile în care salariatul are o reprezentare atât de greşită asupra uneia sau mai multora dintre clauzele esenţiale ale contractului (felul muncii, locul muncii sau condiţiile de muncă etc.) încât dacă ar fi cunoscut sau înţeles sensul acestor clauze nu ar fi consimţit să încheie contractul.

Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene pentru a o determina să încheie un act juridic. Spre exemplu, dolul poate avea loc cu privire la contractul de muncă atunci când salariatul, prezentând acte false, induce şi menţine în eroare angajatorul cu privire la studiile şi calificarea sa profesională.

Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care induce o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

În vederea exprimării valabile, în cunoştinţă de cauză, a consimţământului de către salariat, art. 17 din Codul muncii prevede că anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele generale pe care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice.

Această informare trebuie să aibă în vedere cel puţin următoarele: - locul de muncă sau în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul

să muncească în diverse locuri; - funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din România

sau altor acte normative, atribuţiile şi riscurile specifice postului; - data de la care contractul urmează să-şi producă efectele; - în cazul unui contract pe durată determinată sau a unui contract de muncă

temporar, durata acestora; - durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; - condiţiile de acordare a preavizului şi durata lui; - salariul de bază şi celelalte elemente constitutive ale salariului; - periodicitatea plăţii salariului; - durata normală a muncii exprimată în ore pe zi şi ore pe săptămână; - indicarea contractul colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de

muncă ale salariatului; - durata perioadei de probă (după caz). Conform art. 102 din Codul muncii, în cazul contractului individual de

muncă cu timp parţial, se mai adaugă următoarele elemente: a) durata muncii şi repartizarea programului de lucru; b) condiţiile în care se poate modifica programul de lucru; c) interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă

majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecinţelor acestora.

Dacă lipsesc aceste elemente se consideră ca acel contract a fost încheiat pentru o normă întreagă.

15

Fiind asimilate dispoziţii din dreptul comunitar (Directiva Consiliului 91/533/CEE), Codul muncii mai instituie prin prevederile art. 18 obligaţia ca, atunci când salariatul urmează să îşi desfăşoare activitatea în străinătate, angajatorul să îi comunice şi informaţii referitoare la:

a) durata perioadei de muncă ce urmează să fie prestată în străinătate; b) moneda în care vor fi plătite drepturile salariale, precum şi modalităţile de

plată; c) prestaţiile în bani şi/sau în natură aferente desfăşurării activităţii în

străinătate; d) condiţiile de climă; e) reglementările principale din legislaţia muncii din acea ţară; f) obiceiurile locului a căror nerespectare i-ar pune în pericol viaţa, libertatea

sau siguranţa personală. De asemenea, se vor comunica acele informaţii prevăzute de legile speciale

care reglementează criteriile specifice de muncă în străinătate. În principiu, elementele cu privire la care trebuie realizată informarea trebuie

să se regăsească şi în conţinutul înscrisului preconstituit ca mijloc de probă pentru contractul individual de muncă.

Obligaţia de informare a persoanei selectate în vederea angajării sau a salariatului se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adiţional, după caz (art. 17 al. 11 din Codul muncii).

La negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de muncă, oricare dintre părţi poate fi asistată de către terţi, conform propriei opţiuni, cu respectarea confidenţialităţii informaţiilor furnizate.

Conform art. 19 din Codul muncii, în situaţia în care angajatorul nu îşi execută obligaţia de informare salariatul este în drept să sesizeze, în termen de 30 de zile de la data neîndeplinirii acestei obligaţii, instanţa judecătorească competentă şi să solicite despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către angajator a obligaţiei de informare.

În cazul invocării erorii de către salariat cu privire la unul sau mai multe dintre aceste elemente, atunci va trebui să dovedească caracterul esenţial/determinant al elementului sau elementelor respective la încheierea contractul individual de muncă.

Practică judiciară. Transformarea unei convenţii civile în contract individual de muncă. Lipsa

consimţământului ambelor părţi. Forma contractului.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 16 alin. (1) şi (2) Din dispoziţiile art. 16 din C. muncii rezultă că transformarea unei convenţii civile în

contract individual de muncă se putea face în condiţiile existenţei consimţământului ambelor părţi. Consimţământul părţilor în vederea încheierii unui contract de muncă trebuie dovedit în condiţiile în care nu s-a preconstituit un înscris ca mijloc de probă. Din faptul că, după intrarea în

16

vigoare a Codului muncii (Legea nr. 53/2003), s-a continuat o perioadă prestarea unor activităţi, începute în baza unei convenţii civile de prestări servicii, nu se poate deduce consimţământul tacit al părţilor în sensul încheierii unui contract de muncă care să se substituie legal convenţiei civile.

Obligaţia legală a angajatorului de a întocmi contractul de muncă în formă scrisă operează în condiţiile în care s-a realizat acordul de voinţă pentru această formă de colaborare.

Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 818/LM/2004

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă conflicte de muncă şi

litigii de muncă sub nr. 6012/30.06.2003, recurentul S.F. a chemat în judecată Policlinica cu plată nr. 2 Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele: obligarea pârâtei să anuleze adresa nr. 623/02.06.2003, prin care i se comunică că începând cu data de 01.06.2003, raportul său de muncă a încetat şi emiterea contractului său de muncă începând cu data de 01.03.2003, dată la care se aplică noul Cod al muncii (Legea nr. 53/2003) pe o perioadă nedeterminată cu un program de 8 ore zilnic, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariate, de la data de 01.06.2003, până la data punerii în aplicare a dispozitivului sentinţei pe care instanţa ova pronunţa, obligarea angajatorului la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, obligarea pârâtei la plata contravalorii pachetului social (bonuri de masă) şi a celorlalte drepturi prevăzute de Legea nr. 53/ 2003, începând cu data de 01.03.2003, obligarea angajatorului la plata cheltuielilor de judecată, obligarea pârâtei la plata daunelor morale, în valoare de 100.000.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 3641/18.10.2003 pronunţată în dosarul nr. 6012/2003 Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul S.F., în contradictoriu cu pârâta Policlinica cu Plată nr. 2 Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul S.F., criticând soluţia prin următoarele motive:

Instanţa de judecată în mod eronat a reţinut că „în perioada 01.03.2003 - 01.06.2003 contestatorul şi-a desfăşurat activitatea în condiţiile convenţiei civile de prestări servicii încheiată cu intimata”, deoarece, după data de 01.03.2003, singura formă legală pentru stabilirea raporturilor de muncă între contestator şi intimată, inclusiv pentru plata salariului, este contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

Convenţia civilă de prestări de servicii nr. 2810/12.08.2002, încheiată pe o perioadă nedeterminată în conformitate cu Legea nr. 130/1999, şi-a încetat valabilitatea la data de 01.03.2003, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 53/2003 (Codul muncii).

Recurentul a exercitat funcţia de administrator şi în perioada 01.03.2003 - 21.06.2003, situaţie confirmată şi de angajator.

Din aceasta rezultă clar faptul că pârâta a transformat în mod tacit convenţia civilă de prestări de servicii nr. 2810/12.08.2002 în contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, fiind singura formă legală pentru plata salariului până la 21 iunie 2003.

În conformitate cu Legea nr. 53/2003, art. 16 alin. (1), obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului în situaţia în care nu a fost încheiat în formă scrisă la data de 01.03.2003 şi contestatorul a îndeplinit funcţia de administrator până la 21 iunie 2003, situaţie recunoscută şi de angajator, se prezumă că a fost încheiat pe o perioadă nedeterminată, în conformitate cu Legea nr. 53/2003, art. 16 alin. (2).

Pentru angajator singurul act prin care avea dreptul să plătească salariul şi preavizul pe perioada 01.03.2003 - 21.06.2003 era existenţa contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată, încheiat între contestator şi angajator cu data de 01.03.2003, în conformitate cu Legea nr. 53/2003, art. 16 alin. (1) şi (2).

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat situaţia de fapt. În realitate, Consiliul de Administraţie al Policlinicii cu Plată nr. 2 Bucureşti nu a aprobat în

şedinţele din 10.03.2003 şi 13.05.2003 încetarea raportului de muncă cu contestatorul (aşa cum a reţinut eronat instanţa de judecată, prin sentinţa civilă nr. 3641/08.10.2003). Consiliul de Administraţie al angajatorului nu avea calitatea juridică să prelungească menţinerea convenţiilor civile de prestări de serviciu deoarece cu data de 01.03.2003 şi-au încetat valabilitatea şi erau obligaţi să dispună măsuri pentru aplicarea prevederilor din legislaţia muncii, cu aplicare de la 01.03.2003.

17

A rezultat că angajatorul, cu rea-credinţă, nu a prezentat în şedinţele Consiliului de Administraţie din data de 10 aprilie şi 13 mai 2003, nota nr. 416/11.03.2003 emisă de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi semnată de Secretarul de Stat, d-nul I.G., prin care se preciza că începând cu 01.03.2003 a intrat în vigoare Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi cu aceeaşi dată (01.03.2003) îşi încetează valabilitatea convenţiile civile de prestări de servicii încheiate în baza Legii nr. 130/1999, abrogată potrivit dispoziţiilor art. 298 alin. (2) din noul Cod al muncii (Legea nr. 53/2003).

În situaţia în care Consiliul de Administraţie cunoştea precizările din nota nr. 416/11.03.2003 nu ar fi aprobat ilegal prelungirea valabilităţii convenţiilor civile de prestări de servicii, după data de 01.03.2003.

Angajarea contestatorului la Policlinica cu Plată nr. 2 Bucureşti a fost aprobată de Consiliul de Administraţie în luna iulie 2002. În mod legal numai Consiliul de Administraţie avea calitatea de a aproba încetarea relaţiilor de muncă cu contestatorul.

S-a solicitat constatarea transformării convenţiei civile de prestări de servicii nr. 2810/2002, după 01.03.2003, în contract individual de muncă pe durată nedeterminată, aşa cum în mod legal se prezumă din faptul că din proprie iniţiativă angajatorul a prelungit relaţiile de muncă cu contestatorul în perioada 01.03.2003-21.06.2003 [Legea nr. 53/2003, art. 16 alin. (1) şi (2)].

A rezultat că singurul document prin care angajatorul avea dreptul legal să achite salariul şi preavizul în perioada 01.03.2003-21.06.2003 era existenţa contractului individual de muncă încheiat între subsemnatul şi intimată, în conformitate cu Legea nr. 53/2003.

În conformitate cu Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) decizia nr. 623/02.06.2003 trebuia să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi instanţa judecătorească la care se constată, precum şi durata preavizului. Aceste prevederi erau precizate şi în vechiul Cod al muncii, valabil până la 01.03.2003.

A rezultat că angajatorul nu a respectat prevederile din Legea nr. 53/2003, art. 62 alin. (2) şi art. 74 alin. (1). În conformitate cu Legea nr. 53/2003, art. 76: "Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută".

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază recursul formulat ca fiind nefondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:

Potrivit art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003, transformarea unei convenţii civile în contract individual de muncă se face în condiţiile consimţământului ambelor părţi; în speţă, intimata nu a dorit şi nu a decis această transformare.

Pe de altă parte, împrejurarea că recurentul a desfăşurat în cadrul Policlinicii nr. 2 şi alte activităţi decât acelea consemnate în cuprinsul convenţiei civile nu are nici o relevanţă, cât timp nici nu s-au administrat dovezi în acest sens conform art. 1169 C. civ., acest fapt nici nu este de natură a atrage în sarcina intimatei obligaţia de a încheia contract de muncă cu recurentul sau de a continua cu acesta raporturile prevăzute din convenţia civilă, după apariţia O.G. nr. 23/2003.

Pentru aceste considerente şi în baza art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat; în baza art. 274 C. proc. civ. recurentul va fi obligat la plata către intimată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 2/2005, pp. 125-126.)

3.1.3. Obiectul şi cauza contractului individual de muncă Obiectul contractului individual de muncă constă în conduita obligatorie pe

care părţile se obligă să o respecte (prestarea muncii, punerea la dispoziţia angajatorului a forţei de muncă de către salariat, retribuirea acesteia, asigurarea unor condiţii adecvate de muncă). Salariatul pune la dispoziţia patronului forţa sa de muncă, având în vedere nu o muncă în general, ci o muncă concretă raportată la pregătirea şi experienţa sa.

Felul muncii este un element esenţial al contractului individual de muncă şi este precizat cu claritate în înscrisul preconstituit ca mijloc de probă prin arătarea meseriei, a funcţiei sau a specialităţii.

18

Munca trebuie să fie posibilă a fi prestată şi să nu fie ilicită ori imorală. În aceste condiţii, patronul poate pretinde salariatului să presteze numai munca la care s-a obligat în contract, atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ.

Retribuirea muncii prestate trebuie să se facă în raport de convenţia părţilor cu respectarea limitei minime prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile.

Cauza contractului individual de muncă este un element esenţial care, împreună cu consimţământul, formează voinţa juridică. Voinţa juridică constituie motivaţia care determină asumarea obligaţiei. Conform Codului civil, convenţia este valabilă chiar dacă din aceasta nu rezultă expres cauza (cauza se prezumă până la proba contrară). Scopul urmărit trebuie să fie moral, real, licit.

3.2. Condiţii speciale de validitate a contractului individual de muncă 3.2.1. Examenul medical La încheierea contractului individual de muncă examenul medical este

general şi obligatoriu. Raţiunea instituirii prin lege a acestei obligativităţi constă în necesitatea ocrotirii sănătăţii atât a persoanei care se încadrează, cât şi a persoanelor din colectivul în care urmează a fi integrat.

Având în vedere importanţa examenului medical, Codul muncii prevede în art. 27 că neprezentarea certificatului medical la încadrare atrage nulitatea contractului de muncă. Această nulitate este una absolută, însă remediabilă, dacă ulterior încheierii contractului salariatul prezintă certificatul medical.

Examenul medical trebuie să fie particularizat în raport de postul ce urmează a fi ocupat, avându-se în vedere felul muncii şi condiţiile prezumate în care de regulă se efectuează acea muncă.

Conform art. 28 din Codul muncii, certificatul medical este obligatoriu şi în următoarele situaţii:

a) la reînceperea activităţii după o întrerupere mai mare de 6 luni, pentru locurile de muncă având expunere la factori nocivi profesionali, şi de un an, în celelalte situaţii;

b) în cazul detaşării sau trecerii în alt loc de muncă ori în altă activitate, dacă se schimbă condiţiile de muncă;

c) la începerea misiunii, în cazul salariaţilor încadraţi cu contract de muncă temporară;

d) în cazul ucenicilor, practicanţilor, elevilor şi studenţilor, în situaţia în care urmează să fie instruiţi pe meserii şi profesii, precum şi în situaţia schimbării meseriei pe parcursul instruirii;

e) periodic, în cazul celor care lucrează în condiţii de expunere la factori nocivi profesionali, potrivit reglementărilor Ministerului Sănătăţii;

f) periodic, în cazul celor care desfăşoară activităţi cu risc de transmitere a unor boli şi care lucrează în sectorul alimentar, zootehnic, la instalaţiile de

19

aprovizionare cu apă potabilă, în colectivităţi de copii, în unităţi sanitare, potrivit reglementărilor Ministerului Sănătăţii;

g) periodic, în cazul celor care lucrează în unităţi fără factori de risc, prin examene medicale diferenţiate în funcţie de vârstă, sex şi stare de sănătate, potrivit reglementărilor din contractele colective de muncă.

La angajarea în domeniile sănătate, alimentaţie publică, educaţie şi alte domenii stabilite prin acte normative speciale se pot solicita şi teste medicale specifice.

Solicitarea la angajare a testelor de graviditate e interzisă. Conform Contractului colectiv unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 (art.

31), patronul e obligat să organizeze la angajare şi ulterior o dată pe an examinarea medicală a salariaţilor. Această examinare este gratuită pentru salariaţi; aceştia sunt obligaţi să se supună examinării, iar în caz contrar pot răspunde disciplinar.

Rolul şi importanţa examenului medical rezultă şi din faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 şi 30 din Legea nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele legale de igienă şi sănătate publică, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă următoarele:

- angajarea de către agenţii economici a personalului fără examen medical prealabil şi fără confirmarea scrisă a medicului că locul de muncă sau meseria propriu-zisă nu este contraindicată din punct de vedere medical pentru salariat;

- menţinerea unei persoane într-un loc de muncă pentru care organele sanitare au stabilit o contraindicaţie medicală temporară sau permanentă potrivit instrucţiunilor Ministerului Sănătăţii;

- neluarea măsurilor privind programarea salariaţilor la controlul medical periodic, potrivit reglementărilor tehnice ale Ministerului Sănătăţii, şi neurmărirea efectuării integrale a acestuia;

- neprezentarea angajaţilor din unităţile de orice fel la examinările medicale periodice stabilite prin instrucţiunile Ministerului Sănătăţii şi programate de organele sanitare, potrivit specificului fiecărui loc de muncă;

- nesolicitarea avizului medical la schimbarea locului de muncă al unui angajat în aceeaşi unitate, dacă prin aceasta schimbare se creează risc pentru sănătatea persoanei respective;

- neasigurarea, de către angajatori, a condiţiilor necesare efectuării examenului medical la angajare, controlului medical periodic şi a examenului medical la reluarea activităţii;

- neasigurarea, de către angajatori, a supravegherii stării de sănătate şi a expunerii profesionale prin servicii medicale de medicina muncii.

3.2.2. Condiţii de studii şi de vechime Încadrarea sau promovarea în orice funcţie sau post presupun îndeplinirea

anumitor condiţii de studii care să ateste pregătirea teoretică şi, eventual, practică.

20

Această cerinţă vizează în mod special personalul din sectorul bugetar (inclusiv cel din societăţile comerciale cu capital majoritar de stat şi cel al regiilor autonome). În sectorul privat condiţia de studii este facultativă în raport de decizia angajatorului care trebuie totuşi să aibă în vedere clasificarea ocupaţiilor din România şi, eventual, chiar standardele ocupaţionale. Aceste standarde exprimă cerinţele de competenţă şi nivelul calitativ al rezultatelor activităţilor care trebuie să se realizeze într-o ocupaţie de bază.

În mod firesc, tipul şi nivelul studiilor sunt direct legate de specificul muncii, de prerogativele şi răspunderea care caracterizează o funcţie determinată. În cazul în care un salariat face parte dintr-o profesie care se bucură de un statut propriu, se vor aplica prevederile acestuia.

În unităţile bugetare, fiecărui post din statul de funcţii îi corespunde un anumit nivel minim de pregătire şi un salariu corespunzător, aceste aspecte fiind de regulă precizate prin acte normative. Nimic nu se opune ca atât în sectorul public cât şi în sectorul privat o persoană să fie încadrată, dacă este de acord, într-o funcţie care implică o calificare inferioară celei pe care o deţine.

În ceea ce priveşte condiţiile de vechime, Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă (abrogată de Codul muncii din 2003) dispunea că toate dispoziţiile legale care condiţionau ocuparea posturilor de o anumită vechime în muncă sau specialitate sunt abrogate (cu excepţia magistraţilor, medicilor şi a cadrelor didactice).

În mod excepţional, este reglementat stagiul ca modalitate de pregătire şi perfecţionare profesională a absolvenţilor anumitor specialităţi din învăţământul superior (judecători şi procurori, notari, medici, farmacişti etc.). Stagiul nu este o condiţie de vechime, ci o modalitate de desăvârşire a pregătirii absolvenţilor în special pe latura practică.

Conform cu art. 44 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor pot participa la concursul de promovare la instanţele sau parchetele imediat superioare, judecătorii şi procurorii care au avut calificativul „foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc următoarele condiţii minime de vechime:

a) 5 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de judecător de tribunal sau tribunal specializat şi procuror la parchetul de pe lângă tribunal sau la parchetul de pe lângă tribunalul specializat;

b) 6 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de judecător de curte de apel şi procuror la parchetul de pe lângă aceasta;

c) 8 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Tot cu titlul de exemplu, conform Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, judecător la această Curte poate fi numit cel care are o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior (art. 61).

21

3.2.3. Verificarea aptitudinilor profesionale şi personale Conform art. 29 din Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie

după verificarea aptitudinilor profesionale şi personale ale persoanei care solicită angajarea. Modalităţile în care urmează să se realizeze această verificare pot fi stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin regulamentul de organizare şi funcţionare sau chiar prin regulamentul intern.

Informaţiile cerute sub orice formă de către angajator persoanei care solicită angajarea cu ocazia verificării prealabile a aptitudinilor nu pot avea alt scop decât aprecierea capacităţii de a ocupa postul respectiv şi aptitudinile profesionale. Angajatorul poate cere informaţii în legătură cu persoana care solicită angajarea de la foştii săi angajatori, dar numai cu privire la funcţiile îndeplinite şi la durata angajării şi numai cu încunoştinţarea prealabilă a celui în cauză.

Conform art. 30 din Codul muncii, încadrarea salariaţilor la instituţiile sau autorităţile publice şi la alte unităţi bugetare se face numai prin concurs sau examen, după caz. Numai posturile vacante existente în statul de funcţii pot fi scoase la concurs în raport de necesităţile fiecărei instituţii, autorităţi sau unităţi bugetare.

Examenul prevăzut de Codul muncii se foloseşte în loc de concurs dacă la proba de verificare se prezintă un singur candidat. Tot Codul muncii prevede faptul că şi condiţiile de organizare şi modul de desfăşurare a concursului sau examenului trebuie stabilite prin regulament aprobat prin hotărâre a Guvernului.

În prezent, procedura de organizare a concursului în sectorul public este reglementată de anexa 12 la H.G. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare.

La concurs se poate prezenta atât o persoană din afara instituţiei respective cât şi o persoană din interiorul acesteia. Înainte de data concursului cu cel puţin 15 zile, se procedează la aducerea la cunoştinţa celor interesaţi prin publicarea în presa locală sau centrală şi prin afişarea la sediul unităţii a posturilor scoase la concurs, a condiţiilor de ocupare a acestora, a datei până la care se fac înscrierile, a datei concursului.

Dosarul de concurs este verificat şi dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru participarea la concurs, se poate refuza înscrierea. Acest lucru poate fi contestat în termeni de 3 zile de la afişare, iar rezultatul se comunică petiţionarului în 5 zile.

Conform legii se constituie o comisie de examinare care are un preşedinte ales şi un secretar desemnat de preşedinte.

Concursul consta de regulă într-o probă scrisă şi una orală (sau interviu), probe care vor fi notate de către fiecare membru al comisiei. Toate subiectele trebuie să facă parte din tematica anunţată, iar nota minimă pentru fiecare probă este 7.

Candidaţii reuşiţi au obligaţia de a se prezenta la post în termen de 15 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă a rezultatului. În caz contrar postul se declară vacant şi urmează a fi ocupat de persoana cu media imediat următoare. În

22

anumite cazuri, spre exemplu pentru funcţiile de pază şi protecţie, concursul constă doar într-o probă practică.

Litigiul privind modalitatea de organizare şi desfăşurare a concursului (spre exemplu cu privire la refuzul de a admite înscrierea la concurs) este de competenţa instanţei de contencios administrativ, iar litigiul care are ca obiect obligarea la încheierea contractului individual de muncă este un conflict de drepturi de competenţa tribunalului specializat pentru soluţionarea acestor conflicte.

În sectorul privat, de regulă de sine stătător, dar şi asociat concursului, se foloseşte aşa numitul interviu, care constă într-un dialog între angajator sau persoana desemnată în acest sens şi candidat prin care se discută aspecte legate de pregătirea profesională, experienţă, opţiuni viitoare etc.

Practică judiciară. Concurs. Condiţii pentru participare. Contract de muncă pe durată determinată până

la ocuparea postului prin concurs de către o persoană care îndeplineşte condiţiile de studii şi stagiu.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 62 alin. (2), art. 63 alin. (1), art. 129

Pentru a se putea pronunţa, instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea

contractului de muncă pus în discuţie şi nu se poate considera că a depăşit limitele investirii prin analiza problemelor de fond cu privire la condiţiile legale de ocupare a postului.

În speţă, instanţa a fost investită cu o contestaţie împotriva unei decizii de revocare a altor decizii. Însă, având în vedere că pentru participarea la concursul organizat în vederea ocupării postului de inspector de specialitate gradul I şi pentru ocuparea efectivă a acestui post prin încheierea contractului de muncă, era necesar să fie îndeplinite anumite condiţii legale (studii superioare economice, vechime de 5 ani în specialitate şi pregătire de specialitate economică), condiţii care nu erau îndeplinite în cauză, instanţa a apreciat mai întâi cu privire la legalitatea concursului şi validitatea clauzei referitoare la durata contractului de muncă încheiat între părţi.

Curtea de Apel Bucureşti,

secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1812/R din 23 iunie 2005

Prin cererea investită pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă,

Asigurări Sociale, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 4474/LM/2002, reclamanta L.F. a chemat în judecată C.C. M.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 41/11.11.2002 emisă de pârâtă, reîncadrarea sa în funcţia de inspector specialitate gradul I, şef birou contabilitate personal, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu 1.11.2002 până la efectiva reintegrare şi obligarea intimatei la daune morale în cuantum de 50.000.000 lei.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că este salariata pârâtei din anul 1980, fiind încadrată succesiv în mai multe funcţii, încheindu-se contracte de muncă în 1999 şi 2001.

S-a mai arătat că, începând cu 13.11.2002, i s-a refuzat accesul în incinta unităţii pârâte, motivându-se că decizia nr. 41/2002, comunicată la 12.11.2002 reprezintă desfacerea contractului de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 5659/20.12.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a s-a respins ca neîntemeiată cererea.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că:

23

Prin decizia nr. 12/16.09.1999 reclamanta P.F. a fost încadrată în funcţia de şef Serviciu Financiar, Contabilitate, Personal, în cadrul unităţii pârâte, pe o perioadă determinată, cuprinsă între 16.09.1999 - 15.03.2001, ca urmare a promovării concursului pentru ocuparea acestui post, la 15.09.1999.

Tot la 16.09.1999, între părţi a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 4/16.09.1999 în baza căruia reclamanta a fost încadrată în funcţia de şef Serviciu, Contabilitate, Personal pentru perioada 16.09.1999 - 19.03.2001, până la ocuparea acestui post prin concurs.

Durata contractului de muncă încheiat la 16.09.1999 a fost prelungită prin Decizia nr. 6/19.03.2001 până la scoaterea postului la concurs.

De asemenea, în septembrie 2001, este emisă de către pârâtă decizia nr. 37/5.09.2001 prin care este din nou prelungită durata contractului de muncă încheiat în 1999.

La 25.09.2001 este organizat un concurs pentru postul de inspector de specialitate grad I din Cadrul Biroului Contabilitate - Personal, concurs la care reclamanta participă şi este declarată admisă.

La 1.10.2001 se încheie între părţi un contract de muncă pe perioada nedeterminată, reclamanta urmând să ocupe postul de inspector de specialitate gradul I - şef Birou Contabilitate - Personal.

Prin decizia nr. 36/1.08.2002 se stabileşte din nou că până la ocuparea postului prin concurs, reclamanta va îndeplini funcţia de şef Birou Contabilitate - Personal.

La data de 11.11.2002 pârâta emite decizia nr. 41, prin care revocă deciziile nr. 6/19.03.2001, nr. 37/5.09.2001, nr. 36/1.08.2002 prin care se prelungeşte durata contractului de muncă al reclamantei, stabilind astfel că raporturile de muncă cu reclamanta au încetat la 19.03.2001, data expirării perioadei pentru care fusese încheiat contractul de muncă din 1999.

Contestând decizia nr. 41/11.11.2002, reclamanta susţine că aceasta este nelegală deoarece a promovat concursuri pentru ocuparea postului pe de o parte, iar pe de altă parte, atât în 1999, cât şi în 2001, între părţi ar fi încheiat două contracte pe perioadă nedeterminată, astfel încât chiar dacă s-au revocat deciziile prin care a fost menţinută pe post până la organizarea concursului, ea este angajată în baza unor contracte încheiate pe perioade nedeterminate.

Petenta a ocupat postul de inspector de specialitate gradul I fără să îndeplinească condiţiile adică fără să aibă studii superioare economice, vechime de 5 ani în specialitate şi pregătire de specialitate economică, conform fişei postului depuse la dosar.

Această situaţie era cunoscută de ambele părţi, dovada fiind contractul de muncă încheiat în 1999 pe o durată determinată până la ocuparea prin concurs a postului.

Reclamanta s-a folosit de un contract de muncă încheiat la 16.09.1999 cu acelaşi număr şi aceeaşi dată cu cel încheiat pe perioadă determinată, contract încheiat însă pe o durată nedeterminată; acest contract este însă lovit de nulitate întrucât nu îndeplinea condiţiile legale necesare pentru încheiere, în speţă, condiţiile de studii.

De altfel, dacă intenţia părţilor ar fi fost să încheie în 1999 contract de muncă nedeterminată, nu s-ar mai fi emis o serie de decizii de menţinere în post a reclamantei după încheierea lui în 1999.

În ceea ce priveşte contractul de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată în 2001, Tribunalul a reţinut nelegalitatea acestuia fiind încheiat pentru ocuparea aceluiaşi post pentru care reclamanta nu îndeplinea condiţiile de studii, fiind lovit de nulitate.

S-a reţinut că, şi de această dată, părţile aveau cunoştinţă de situaţia reclamantei în sensul că nu putea fi reglementată din punct de vedere legal, pe perioadă de muncă nedeterminată, întrucât prin decizia nr. 36/1.08.2002 reclamanta fusese menţinută pe postul pentru care tocmai încheiase contractul din 2001.

În noiembrie 2002 echipa de auditori a Direcţiei Audit Public Intern din cadrul Primăriei Sectorului 2, de care aparţine unitatea pârâtă, a constatat nelegalitatea deciziilor de prelungire a duratei contractului de muncă, fiind neavizate de persoanele de specialitate, cât şi nelegalitatea concursului organizat în 2001, întrucât petenta nu putea participa la un astfel de concurs fără a îndeplini condiţiile de studii.

Faţă de cele expuse, instanţa de fond a apreciat că între părţi a existat un acord tacit pentru menţinerea reclamantei într-o funcţie pentru care nu avea pregătirea necesară şi ca atare, a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

24

A fost încadrată la Centrul Cultural M.E. din 1980, pe diverse funcţii, până în 1999, când, cu contractul 4/16.09.1999 a fost încadrată pe durată nedeterminată.

Prin decizia nr. 41/11.11.2002 s-au revocat deciziile nr. 6/19.03.2001, 37/5.09.2001 şi 36/1.08.2002 ale directorului C.C. M.E., iar din 13.11.2002 i s-a desfăcut contractul de muncă.

Consideră că acest act unilateral al intimatei nu poate constitui temei al desfacerii contractului de muncă întrucât nu s-a respectat procedura prealabilă, obligatorie prin care angajatul are posibilitatea de a se apăra şi nu s-au indicat motivele de fapt şi de drept pentru care s-ar justifica această măsură.

Greşit a constatat instanţa de fond nulitatea contractului de muncă din 2001 întrucât nu a fost sesizată cu analiza calităţii raporturilor de muncă ci cu plângere împotriva deciziei nr. 41/11.11.2001 care îmbracă forma unei decizii de desfacere a raporturilor de muncă fără a respecta condiţiile de fond şi formă cerută de legislaţia în vigoare, împrejurare în care solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei aşa cum a fost formulată.

Curtea verificând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu va respinge recursul ca nefondat.

Recurenta critică hotărârea fondului susţinând în esenţă că a avut un contract de muncă pe durată nedeterminată cu nr. 4/16.09.1999, iar din 1.10.2001, un contract fără număr, iar intimata angajator nu a respectat procedura administrativă pentru a se putea apăra.

Instanţa de control judiciar, deosebit de considerentele ce au stat la baza hotărârii instanţei de fond care a statuat că recurenta nu putea ocupa definitiv funcţia de şef birou Contabilitate şi Personal întrucât nu avea studii de specialitate economică şi stagiu de minim 5 ani, urmează în adevăr să stabilească cadrul raporturilor de muncă pe durată determinată sau nedeterminată faţă de probatoriul administrat la dosar.

În cauza de faţă s-a dovedit faptul că recurenta a fost încadrată prin decizia nr. 4/16.09.1999, pe durată determinată întrucât această decizie este urmată în mod firesc şi se coroborează cu deciziile administrative privind retribuţia recurentei şi anume: decizia nr. 12 din 16.09.1999; decizia nr. 6 din 19.03.2001 şi decizia 371 din 5.09.2001. Prin răspunsul la interogatoriu se atestă faptul că a semnat personal contractul pe durată determinată cu nr. 4 din 16.09.1999. Şi din corespondenţa purtată cu primarul Sectorului 2 rezultă că recurenta recunoaşte că era încadrată în baza unui contract de muncă pe durată determinată şi solicită un aviz pentru ocuparea postului pe o perioadă nedeterminată. Recurenta însă a prezentat şi un contract pe perioadă nedeterminată cu acelaşi nr. 4 din 16.09.1999, ce nu se afla ataşat la dosarul de personal al acesteia, ceea ce formează convingerea că aceasta a profitat de neatenţia directoarei care a semnat şi un exemplar cu alt conţinut decât cel pentru care se negociase.

Cu privire la motivul de recurs că angajatorul nu a respectat procedura administrativă, urmează a se constata că, fiind vorba de un contract pe durată determinată, nu se pune problema unei cercetări.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurentă este acela că instanţa fondului a reţinut nelegalitatea contractului de muncă analizând probleme de fond cu privire la condiţii de ocupare a postului deşi a fost investită doar cu o plângere împotriva unei decizii de revocare a altor decizii.

Această critică nu este fondată, instanţa având obligaţia de a constata legalitatea contractului pus în discuţie şi a reţinut corect că recurenta nu putea fi încadrată decât pe durata determinată până la ocuparea postului prin concurs, iar admiterea la concurs se putea face numai îndeplinind condiţiile cumulative de studii şi stagiu.

Aşa fiind Curtea va respinge recursul ca nefondat.

(Baza de date Indaco Lege 4.4.) 3.2.4. Perioada de probă Constituie un interval de timp prin care se verifică pregătirea profesională şi

în special aptitudinile salariatului în raport de exigenţele concrete ale postului pe care îl ocupă.

25

În sectorul public perioada de probă nu este o alternativă la concurs sau la examen, ci este o modalitate subsidiară şi ulterioară reuşitei la concurs şi angajării efective.

Art. 31 din Codul muncii prevede că la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 30 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 90 de zile pentru funcţiile de conducere.

Verificarea aptitudinilor profesionale la încadrarea persoanelor cu handicap se realizează exclusiv prin modalitatea perioadei de probă de maximum 30 de zile calendaristice (regulă valabilă pentru sectorul privat). În cazul muncitorilor necalificaţi, perioada de probă are caracter excepţional şi nu poate depăşi 5 zile lucrătoare. Absolvenţii instituţiilor de învăţământ se încadrează, la debutul lor în profesie, pe baza unei perioade de probă de cel mult 6 luni.

Cu privire la natura juridică a perioadei de probă s-a apreciat că ne-am afla în prezenţa unei condiţii rezolutorii. Având în vedere, însă că pe durata perioadei de probă salariatul se bucură de toate drepturile şi are toate obligaţiile ce decurg din încheierea valabilă a contractului individual de muncă, opinia dominantă este în sensul că de fapt ar fi vorba de o clauză de denunţare unilaterală a contractului individual de muncă nou încheiat sau de o clauză de modificare a contractului dacă salariatul, la acelaşi angajator, trece într-o noua funcţie sau profesie ori schimbă locul de muncă urmând să presteze activitatea în condiţii grele, vătămătoare sau periculoase. Acest punct de vedere este susţinut şi de actuala reglementare conform căreia pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta, printr-o simplă notificare scrisă, la iniţiativa oricăreia dintre părţi (art. 31 al. 41 din Codul muncii). Apreciem că această notificare poate fi nemotivată şi că nu este necesară acordarea unui termen de preaviz.

În mod expres, Codul muncii prevede că pe durata executării unui contract individual de muncă fără schimbarea felului muncii nu se poate stabili decât o singură perioadă de probă: la începerea executării contractului. Totodată angajarea succesivă a mai mult de 3 persoane pe perioada de probă pe acelaşi post e interzisă.

Perioada de probă constituie vechime în muncă chiar dacă la expirarea acesteia contractul a fost denunţat de către angajator sau salariat.

Perioada de probă urmează a fi stabilită respectând maximul impus de lege, conform convenţiei exprese a părţilor atât în cazul contractelor încheiate pe perioadă nedeterminată cât şi în cazul contractelor încheiate pe perioade determinate.

În cazul contractelor încheiate pe perioade determinate, perioada de probă nu va putea depăşi:

- 5 zile lucrătoare, pentru o durată a contractului mai mică de 3 luni; - 15 zile lucrătoare, pentru o durată a contractului între 3 şi 6 luni; - 30 de zile lucrătoare, pentru o perioadă a contractului mai mare de 6 luni şi

pentru funcţii de execuţie; - 45 de zile lucrătoare, în cazul salariaţilor încadraţi sau promovaţi în funcţii

de conducere pentru o perioadă determinată a contractului mai mare de 6 luni.

26

În perioada de probă salariatului îi revin toate drepturile şi obligaţiile care decurg din contractul de muncă, dar acest contract nu este definitivat până la expirarea acestei perioade. După acest moment, denunţarea contractului de către angajator se poate face numai motivat în condiţiile art. 55 şi următoarele din Codul muncii, iar salariatul va putea demisiona numai cu respectarea termenului legal de preaviz.

§4. Forma, înregistrarea şi evidenţa contractului individual de muncă A. Forma contractului individual de muncă Conform art. 16 din Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie

în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă şi în limba română. Obligaţia de a încheia contractul în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă nu este o condiţie ad validitatem, ci una ad probationem. În situaţia în care contractul nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe perioadă nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractului şi a prestaţiilor efectuate prin orice mijloc de probă.

Dată fiind importanţa înscrisului preconstituit ca mijloc de probă pentru dovedirea conţinutului real al raportului juridic de muncă, neîndeplinirea obligaţiei angajatorului de întocmire a acestui înscris constituie contravenţie.

Pentru întocmirea formei scrise, în practică se folosesc modele tipizate, stabilite prin ordin al ministrului muncii sau prin diverse contracte colective aplicabile. Aceste modele sunt orientative, conţinând elementele sau clauzele minimale, specifice şi obligatorii, asupra cărora părţile trebuie să convină.

În ceea ce priveşte formalitatea multiplului exemplar, contractul fiind sinalagmatic trebuie încheiat în cel puţin două exemplare. Contractul încheiat într-un singur exemplar constituie început de dovadă scrisă şi este susceptibil de a fi completat cu orice mijloc de probă, inclusiv prezumţii.

Contractul semnat de o singură parte face dovadă împotriva acesteia. B. Înregistrarea şi evidenţa contractului individual de muncă Contractul individual de muncă se înregistrează la Inspectoratul Teritorial de

Muncă, în termen de 20 zile de la data încheierii lui, atunci când sunt angajatori: persoane fizice, societăţi comerciale cu capital privat, asociaţii cooperatiste sau familiale, asociaţii, fundaţii, organizaţii sindicale, patronale şi altele.

Conform art. 34 din Codul muncii şi dispoziţiilor H.G. nr. 247/2003 privind întocmirea şi completarea Registrului general de evidenţă a salariaţilor, fiecare angajator are obligaţia de a înfiinţa acest registru. Acest document se întocmeşte în regim tipizat şi devine oficial de la data înregistrării la Inspectoratul Teritorial de Muncă în a cărui rază teritorială angajatorul îşi are, după caz, sediul sau domiciliul. În condiţiile legii acest registru poate fi ţinut şi în format electronic. În toate cazurile registrul este păstrat la sediul sau la domiciliul angajatorului care are obligaţia completării acestuia în ordinea încheierii contractelor individuale de muncă.

27

Registrul general de evidenţă a salariaţilor se completează în ordinea angajării şi cuprinde, în afara elementelor de identificare a angajatorului, elemente de identificare a tuturor salariaţilor, data angajării, funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din România sau altor acte normative, tipul contractului individual de muncă şi data încetării contractului individual de muncă.

Toate completările din registru se fac în baza actelor sau datelor din dosarul de personal al salariatului întocmit de angajator, dosar care trebuie să conţină următoarele: actele necesare angajării; contractul de muncă (din care să rezulte salariul şi elementele constitutive ale acestuia); actele adiţionale; celelalte acte referitoare la executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului de muncă şi orice alte documente care certifică legalitatea şi corectitudinea completărilor din registru.

De regulă, actele necesare angajării sunt: - buletinul sau cartea de identitate (se face dovada numelui, prenumelui,

vârstei, domiciliului şi eventual a cetăţeniei române); - carnetul de muncă (sau un alt document eliberat în baza registrului general

de evidenţă prin care să se ateste activitatea desfăşurată anterior); - acte privind existenţa studiilor şi calificărilor necesare ocupării postului; - avizul sau certificatul medical la încadrare; - curriculum vitae; - fişa sau nota de lichidare (o adeverinţă privind situaţia debitelor faţă de

angajatorul la care s-a lucrat anterior); - certificat de cazier judiciar; - eventual, recomandare de la ultimul loc de muncă. La solicitarea salariatului, angajatorul are obligaţia de a-i elibera o copie a

dosarului personal, precum şi a filei din registru, care cuprinde menţiuni referitoare la acel salariat.

În vederea efectuării controlului, registrul trebuie pus la dispoziţia inspectorului de muncă sau a altor autorităţi publice, la solicitarea acestora, cu toate documentele justificative ale completării.

După încetarea activităţii angajatorului, în termen de 15 zile lucrătoare, registrul trebuie depus la Inspectoratul Teritorial de Muncă la care a fost înregistrat, completat la zi.

Înfiinţarea acestui registru se justifică prin necesitatea unei evidenţe centralizate şi detaliate a existenţei şi evoluţiei raporturilor juridice de muncă. Registrul constituie o sursă de informaţii pentru organul de control specializat şi eventual pentru instanţa de judecată, şi preia funcţia probatorie a carnetului de muncă, care urmează să înceteze a mai constitui o modalitate de evidenţă a raporturilor juridice de muncă începând cu 1 ianuarie 2009 (la această dată se abrogă dispoziţiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă).

28

Practică judiciară. Inexistenţa raportului de muncă. Obligaţia încheierii contractului în formă scrisă.

Neînregistrarea contractului. Efecte. Conflict de drepturi. Inadmisibilitate.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 2 lit. a), art. 16 Legea nr. 168/1999, art. 69

Reclamanta nu poate solicita instanţei obligarea pârâtei, în calitate de angajator, la

respectarea unui contract individual de muncă inexistent din punct de vedere juridic. Chiar dacă reclamanta ar fi semnat un asemenea contract într-un singur exemplar, contractul nu a fost înregistrat la organul competent. În lipsa unui contract individual de muncă, reclamanta nu poate pretinde drepturi recunoscute de lege persoanelor salariate în temeiul unui contract individual de muncă.

Tribunalul Timiş, secţia civilă, sentinţa nr. 410 din 30 martie 2004

Reclamanta M.F. a solicitat instanţei de judecată, ca prin hotărârea judecătorească pe care

o va pronunţa împotriva pârâtelor S.C. J. S.R.L. şi ITM Timiş pentru opozabilitate, să dispună anularea dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă cu nr. 1585964 din 1.10.2002, plata contri-buţiilor la asigurările sociale de stat, plata costului spitalizării, precum şi daune morale pentru deteriorarea sănătăţii şi a tuturor cheltuielilor ce derivă din aceasta.

Acţiunea reclamantei, cu toate capetele sale de cerere, a fost apreciată de instanţa de judecată ca inadmisibilă, având ca temei art. 2 lit. a) din C. muncii, precum şi art. 69 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă. În acest sens, instanţa a observat că între reclamantă şi unitatea S.C. J. S.R.L. nu s-a încheiat un contract individual de muncă, care să fie înre-gistrat în evidenţele ITM Timiş, or, în lipsa unui asemenea contract, care să fie opozabil părţilor, reclamanta nu este îndreptăţită să solicite petitele formulate în acţiune.

Cu alte cuvinte, reclamanta nu poate solicita instanţei obligarea respectivei pârâte în calitate de angajator la respectarea unui contract individual de muncă, care din punct de vedere juridic este inexistent. Acel contract nu a fost înregistrat la organul competent ITM Timiş, chiar dacă reclamanta a semnat un asemenea contract după cum susţine, într-un singur exemplar, astfel că, lipsa unui contract individual de muncă prohibeşte reclamanta de dreptul de a pretinde drepturi recunoscute de lege persoanelor salariate în temeiul unui contract individual de muncă.

Notă: Apreciem că soluţia instanţei este discutabilă şi că acţiunea era admisibilă. Potrivit

art. 16 alin. (2) din C. muncii, în situaţia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă. În acest sens, existenţa dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă, emisă de către angajator, este concludentă. Totodată, semnarea contractului într-un singur exemplar este relevantă, independent de efectuarea sau nu a vreunei formalităţi de înregistrare. În orice caz, precizăm că neînregistrarea înscrisului preconstituit ca mijloc de probă la Inspectoratul teritorial de muncă nu poate duce la concluzia inexistenţei contractului de muncă.

Regulile de principiu arătate mai sus erau aplicabile şi sub imperiul reglementărilor în vigoare la momentul încheierii contractului de muncă al reclamantei (Codul muncii – Legea nr. 10/1972 şi Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă).

(Publicată în Vasile Val Popa (coord.), Dreptul muncii. Sinteză de practică judiciară

comentată, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 69-70.)

29

§5. Cumulul de funcţii Anterior anului 1990, cumulul de funcţii era, de regulă, interzis. Prin Legea

nr. 2/1991 această interdicţie a fost înlăturată. Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) a abrogat Legea nr. 2/1991, dar în art. 35 prevede că orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcţii în baza unor contracte individuale de muncă diferite beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

Cumulul nu este permis în cazul unor incompatibilităţi expres prevăzute în diferite acte normative. Astfel spre exemplu funcţia de judecător sau procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată cu excepţia funcţiei de cadru didactic în învăţământul superior.

Deşi legiuitorul foloseşte expresia cumul de funcţii, prin aceasta trebuie să înţelegem cumulul oricărui post astfel încât o persoană poate cumula două sau mai multe funcţii sau posturi, însă numai în baza unor raporturi ce presupun exercitarea dreptului la muncă. Cumulul se poate realiza prin încheierea unui contract de muncă cu angajatori diferiţi sau chiar cu acelaşi angajator. Salariaţii care cumulează mai multe funcţii sunt obligaţi să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcţia pe care o consideră de bază.

Este posibil şi cumulul pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă sau a pensiei de invaliditate de gradul III cu salariul. Acesta este însă un cumul de venituri şi nu de funcţii.

§6. Durata contractului individual de muncă Art. 12 alin. 1 din Codul muncii prevede regula încheierii contractului

individual de muncă pe durată nedeterminată. Numai în mod excepţional, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, contractul se poate încheia pe o perioadă determinată.

Conform art. 81 din Codul muncii, contractul de muncă poate fi încheiat pe durată determinată numai în următoarele cazuri:

„a) înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu excepţia situaţiei în care acel salariat participă la grevă;

b) creşterea temporară a activităţii angajatorului; c) desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier; d) în situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale emise cu

scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc de muncă; d1) angajarea unei persoane care, în termen de 5 ani de la data angajării,

îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă; d2) ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale, patronale

sau al organizaţiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului; d3) angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii, pot cumula pensia cu

salariul;

30

e) în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru desfăşurarea unor lucrări, proiecte, programe, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de ramură.”

Încheierea unui contract de muncă pe perioadă determinată în alte cazuri decât cele prevăzute expres de lege, are ca efect nulitatea clauzei privind durata contractului şi considerarea acestuia ca fiind încheiat pe o perioadă nedeterminată. Tot astfel va fi considerat şi contractul în care nu s-a prevăzut o asemenea clauză.

Prin raportare la dispoziţiile art. 81, Codul muncii limitează la 24 luni durata pe care se poate încheia un contract. Totuşi, pentru situaţia în care contractul este încheiat pentru a înlocui un salariat al cărui contract este suspendat, durata contractului va expira la momentul încetării motivelor de suspendare a contractului titularului postului.

Contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit după expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor, de cel mult două ori consecutiv şi numai în limita termenului de 24 de luni.

Între aceleaşi părţi se pot încheia cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată succesive, dar numai în limita termenului de 24 de luni prevăzut de art. 82 din Codul muncii. Contractele pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract anterior (încheiat tot pe durată determinată) sunt considerate contracte succesive.

La încetarea celui de-al treilea contract individual de muncă pe durată determinată succesiv sau la expirarea termenului de 24 de luni, dacă pe postul respectiv va fi angajat un salariat, acesta va fi angajat cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată..

Aceste reguli limitative nu se aplică în următoarele cazuri (art. 84 alin. 2): a) în cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată este

încheiat pentru a înlocui temporar un salariat absent, dacă intervine o nouă cauză de suspendare a contractului acestuia;

b) în cazul în care un nou contract individual de muncă pe durată determinată este încheiat în vederea executării unor lucrări urgente, cu caracter excepţional;

c) în cazul în care încheierea unui nou contract individual de muncă pe durată determinată se impune datorită unor motive obiective prevăzute expres de legi speciale;

c1) în cazul în care încheierea unui nou contract individual de muncă pe durată determinată se impune datorită unor motive obiective cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de ramură, pentru desfăşurarea unor lucrări, proiecte sau programe;

d) în cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată a încetat din iniţiativa salariatului sau din iniţiativa angajatorului, pentru o abatere gravă sau abateri repetate ale salariatului.

În condiţiile în care un contract de muncă cu normă întreagă poate fi încheiat pe o perioadă determinată, şi un contract cu timp parţial sau cu munca la domiciliu

31

poate fi, de asemenea, încheiat pe o astfel de durată în aceleaşi cazuri prevăzute de lege.

Angajatorii sunt obligaţi să informeze salariaţii angajaţi cu contract individual de muncă pe durată determinată despre locurile de muncă vacante sau care vor deveni vacante, corespunzătoare pregătirii lor profesionale, şi să le asigure accesul la aceste locuri de muncă în condiţii egale cu cele ale salariaţilor angajaţi cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată. Această informare se face printr-un anunţ afişat la sediul angajatorului (o copie a acestui anunţ se transmite şi sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor).

Salariaţilor încadraţi cu contract individual de muncă pe durată determinată le sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de lege pentru salariaţii cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, cu excepţia dispoziţiilor contrare prevăzute în Codul muncii.

Referitor la condiţiile de angajare şi de muncă, salariaţii cu contract individual de muncă pe durată determinată nu pot fi trataţi mai puţin favorabil decât salariaţii permanenţi comparabili, numai pe motivul duratei contractului individual de muncă, cu excepţia cazurilor în care tratamentul diferit este justificat de motive obiective. Din această perspectivă, „salariat permanent comparabil” este considerat salariatul al cărui contract individual de muncă este încheiat pe durată nedeterminată şi care desfăşoară aceeaşi activitate sau una similară, în aceeaşi unitate, avându-se în vedere calificarea/aptitudinile profesionale. Atunci când nu există un salariat permanent comparabil în aceeaşi unitate, trebuie avute în vedere dispoziţiile din contractul colectiv de muncă aplicabil, iar în cazul în care nu există un contract colectiv de muncă aplicabil, trebuie avute în vedere dispoziţiile legislaţiei în vigoare sau contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Prin esenţa lor, anumite contracte de muncă de tip particular cum sunt contractul de ucenicie şi contractul de muncă temporară, sunt contracte pe durată determinată.

Astfel, contractul de ucenicie la locul de muncă se încheie pe o durată determinată care nu poate fi mai mică de 6 luni şi mai mare de 3 ani (art. 7 din Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă).

Contractul de muncă temporară se încheie în scris între agentul de muncă temporară (societate autorizată de Ministerul Muncii) şi salariatul temporar, de regulă pe durata unei misiuni sau eventual pentru mai multe misiuni. Misiunea de muncă temporară se stabileşte pentru un termen ce nu poate fi mai mare de 12 luni; durata misiunilor poate fi prelungită o singură dată astfel încât, în total, durata maximă a contractului nu poate depăşi 18 luni.

Practică judiciară. Contract de muncă pe durată determinată. Încetare. Nelegalitate. Nulitatea clauzei

privitoare la durata contractului.

C. muncii (Legea nr. 10/1972), art. 70 alin. (1), art. 129

32

În condiţiile în care un contract individual de muncă a fost încheiat pe durată de-terminată, cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la durată, atunci contractul va fi considera încheiat pe perioadă nedeterminată.

În speţă, s-a reţinut că s-au încheiat succesiv mai multe contracte, pe durată de-terminată, unitatea susţinând că nu avea obligaţia să încheie, pentru funcţia de electromecanic, contract de muncă pe durată nedeterminată, salariatul nefiind şcolarizat de aceasta. Măsura încetării unui astfel de contract, conform art. 129 C. muncii – prin expirarea termenului - este nelegală, atâta vreme cât la încheierea contractului de muncă nu era îndeplinită nici una din cerinţele prevăzute de art. 70 alin. (2) din C. muncii pentru a se fi considerat contract de muncă pe durată determinată.

Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, decizia nr. 12 din 5 ianuarie 1994

Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din C. muncii, contractul de muncă se încheia pe

perioadă nedeterminată. Excepţii de la aceste dispoziţii sunt cele în care contractul de muncă se poate încheia pe durată determinată şi numai în următoarele situaţii: în cazul înlocuirii titularului unui post care lipseşte temporar de la serviciu şi căruia unitatea este obligată să-i păstreze postul; pentru prestarea unor munci cu caracter sezonier; alte activităţi cu caracter temporar.

În aceste situaţii, potrivit dispoziţiilor art. 129 din C. muncii, raporturile de muncă încetează la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de muncă.

În speţă, contestatoarei i s-au încheiat mai multe contracte succesive, pe durată determinată, unitatea susţinând că nu avea obligaţia să-i încheie, pentru funcţia de electromecanic, contract de muncă pe durată nedeterminată, nefiind şcolarizată de aceasta.

Măsura încetării unui astfel de contract, conform art. 129 C. muncii, este nelegală, atâta vreme cât la încheierea contractului de muncă nu era îndeplinită nici una din cerinţele prevăzute de art. 70 alin. (2) din C. muncii pentru a se fi considerat contract de muncă pe durată determinată. Măsura este nelegală cu atât mai mult cu cât şi în contractul colectiv de muncă se prevede că, pentru încheierea contractului individual de muncă, se vor respecta dispoziţiile art. 70 alin. (1) din C. muncii. În consecinţă, s-a considerat contractul încheiat pe durată nedeterminată, s-a dispus anularea măsurii de desfacere a contractului de muncă şi reintegrarea în muncă a contestatoarei.

(Publicată în Curtea de Apel Bacău, Jurisprudenţa din 1995)

Notă: În prezent, Codul muncii reglementează instituţia contractului de muncă pe durată

determinată în Capitolul IV art. 80-86, instituind limitativ cazurile în care se poate încheia un asemenea contract (art. 81) ca situaţii derogatorii de la regula contractului individual de muncă pe durată nedeterminată [art. 12 alin. (1)].

§7. Conţinutul contractului individual de muncă Constituie elemente ale conţinutului contractului individual de muncă

următoarele: • părţile contractante; • durata contractului (determinată sau nedeterminată); • locul de muncă (poate fi un loc de muncă fix sau cu o arie determinată); • felul muncii (funcţia sau meseria, conform clasificării ocupaţiilor din

România), atribuţiile şi riscurile specifice postului; • condiţiile de muncă: normale, deosebite sau speciale; • durata muncii: normă întreagă sau fracţiune de normă; • programul de muncă şi condiţiile de modificare ale acestuia; • durata concediului de odihnă;

33

• salariul (salariul lunar de bază brut şi celelalte elemente constitutive) şi data sau datele la care se plăteşte salariul;

• durata perioadei de probă (dacă este cazul); • termenele de preaviz în cazul denunţării contractului şi în cazul demisiei; • indicarea contractului sau contractelor colective aplicabile; • data încheierii şi data la care contractul urmează să-şi producă efectele; • alte drepturi şi obligaţii generale ale părţilor, inclusiv cele privind

securitatea şi sănătatea în muncă; • numărul de înregistrare în Registrul general de evidenţă a salariaţilor; • semnăturile părţilor. Clauzele esenţiale ale unui contract individual de muncă vizează: durata

contractului, felul şi locul muncii, salariul, condiţiile de muncă, timpul de muncă şi de odihnă.

Conţinutul contractului individual de muncă presupune existenţa a două părţi: o parte legală şi o parte convenţională.

A. Partea legală Prin norme imperative se realizează o reglementare de amănunt a relaţiilor de

muncă fiind stabilite cu precizie drepturile şi obligaţiile părţilor. Aceste prevederi legale imperative se aplică tuturor raporturilor de muncă indiferent că sunt sau nu menţionate şi în înscrisul preconstituit ca mijloc de probă pentru contractul individual de muncă.

O clauză expresă convenţională nu poate înlătura incidenţa normelor imperative. O clauză convenţională care contravine legii urmează a fi considerată nulă şi înlocuită de drept cu dispoziţiile normative încălcate.

Partea legală este subînţeleasă, implicită în conţinutul contractului individual de muncă, iar modificarea ei este indusă de modificarea normelor care reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor.

Drepturile şi obligaţiile părţilor stabilite prin contractul colectiv de muncă sunt asimilate tot în partea legală a conţinutului contractului individual de muncă (aceasta deoarece contractul colectiv este considerat a fi un izvor de drept specific ce trebuie să fie avut în vedere în raport de toate contractele individuale de muncă încheiate).

Comparativ cu sectorul privat, partea legală a contractului individual de muncă este mai cuprinzătoare în cazul personalului din sectorul public.

B. Partea convenţională Partea convenţională reprezintă acea parte a contractului lăsată la liberul

acord de voinţă al părţilor (şi în acest caz, cu respectarea normelor legale, a contractului colectiv de muncă, a ordinii publice şi a bunelor moravuri). Presupune exprimarea liberă a voinţei părţilor cu privire la: clauzele esenţiale şi obligatorii şi, eventual, cu privire la anumite clauze facultative. În noile condiţii ale negocierii

34

condiţiilor de muncă, a salariului, a duratei concediului de odihnă etc., pentru o mare parte a personalului, mai ales în sectorul privat, rolul părţii legale s-a diminuat în favoarea părţii convenţionale.

În cadrul acestei libertăţi a părţilor se înscrie şi posibilitatea lor de a negocia şi stabili o serie de clauze speciale.

Având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 41 din Codul muncii şi conţinutul minimal obligatoriu al contractului individual de muncă aşa cum a fost acesta stabilit prin Ordinul Ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 64/2003 pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, se poate deduce că sunt clauze esenţiale obligatorii ale contractului individual de muncă următoarele: a) durata contractului; b) locul muncii; c) felul muncii; d) condiţiile de muncă; e) salariul; f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.

Cu privire la clauzele esenţiale obligatorii, în mod sintetic, se pot face

următoarele precizări: 1. Felul muncii presupune precizarea profesiei, funcţiei sau meseriei.

Profesia este specialitatea sau calificarea deţinută de o persoană prin studii. Ocupaţia este activitate utilă aducătoare de venit pe care o desfăşoară o persoană în mod obişnuit. Poate fi exprimată prin funcţie sau meseria exercitată de cel în cauză.

Funcţia este o activitate desfăşurată de o persoană într-o ierarhie funcţională de conducere sau de execuţie, în raport de nivelul pregătirii profesionale. Meseria este complexul de cunoştinţe obţinut prin şcolarizare practică şi necesar pentru executarea anumitor operaţiuni sau pentru prestarea anumitor servicii în cadrul unor ierarhii funcţionale.

Funcţia constă în totalitatea atribuţiilor de serviciu pe care o persoană încadrată trebuie să le ducă la îndeplinire pe baza unei anumite calificări profesionale.

Funcţiile pot fi de conducere (cele care conferă titularilor dreptul de decizie şi comandă) sau de execuţie (în acest caz titularilor le revine sarcina transmiterii, urmăririi sau realizării deciziilor conducătorilor).

În sensul Codului Muncii, art. 294, sunt salariaţi cu funcţii de conducere următorii: administratorii salariaţi, inclusiv preşedintele consiliului de administraţie, dacă este şi salariat; directorii generali şi directorii, directorii generali adjuncţi şi directorii adjuncţi; şefii compartimentelor de muncă - divizii, departamente, secţii, ateliere, servicii, birouri - precum şi asimilaţii lor stabiliţi potrivit legii sau prin contractele colective de muncă ori, după caz, prin regulamentul intern.

Postul constă în adaptarea funcţiei la particularităţile fiecărui loc de muncă şi trebuie raportat la conţinutul activităţii pe care trebuie să o desfăşoare în mod concret titularul. Activitatea concretă este stabilită prin fişa postului, anexă şi parte integrantă a contractului individual de muncă.

Funcţiile şi posturile se regăsesc în statutul de funcţii al angajatorului.

35

2. Locul muncii este determinat de unitatea şi localitatea unde se efectuează munca, eventual poate presupune o rază teritorială determinată.

Prin contractele colective de muncă şi prin hotărâri ale guvernului sunt stabilite locurile de muncă care presupun condiţii deosebite: grele, periculoase, nocive, penibile; în aceste cazuri salariaţii au drepturi speciale: sporuri; durate reduse a timpului de muncă; concedii suplimentare; reducerea vârstei de pensionare etc.

În Codul muncii este pentru prima dată reglementată expres şi munca la domiciliu.

3. Salariul de bază se stabileşte între părţile contractante prin negocieri colective şi individuale.

Codul Muncii nu prevede un plafon maxim al salariilor ci numai că salariul negociat nu poate fi inferior celui de bază minim brut pe economia naţională pentru o normă întreagă. Salariul minim pe economie este stabilit prin hotărâre de guvern sau prin contractul unic la nivel naţional.

În cazul sectorului bugetar, salariile nu se negociază, ele fiind în principiu prestabilite prin anumite norme elaborate şi adoptate după consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

În contractul individual de muncă sunt stabilite şi sporurile la salariu: pentru condiţii deosebite, pentru ore suplimentare sau prestate în zile libere, pentru lucrul în timpul nopţii, pentru vechimea în muncă.

Dintre clauzele facultative pot fi amintite: 1. clauze privind drepturile de autor. În principiu, conform Legii nr. 8/1996

privind drepturile de autor şi drepturile conexe, drepturile patrimoniale pentru operele de creaţie intelectuală şi artistică realizate de salariaţi în executarea contractului de muncă revin autorilor respectivi. O clauză contractuală contrară are semnificaţia unei cesiuni către angajator pe o perioadă determinată, sau în lipsa stipulării unui termen, pe 3 ani. În cazul programelor pe calculator şi a operelor fotografice, drepturile patrimoniale de autor aparţin angajatorului în lipsă de cauză contrară.

2. clauza de mobilitate. Conform art. 25 din Codul muncii, prin clauza de mobilitate, părţile în contractul individual de muncă, stabilesc că, în considerarea specificului muncii, executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă (în acest caz salariatul beneficiind de prestaţii suplimentare în bani sau în natură).

3. clauza de confidenţialitate. Prin această clauză părţile convin ca pe toată durata contractului şi după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite prin regulamentele interne, contractele colective sau contracte individuale. Oricare dintre părţile contractului individual de muncă sau ambele părţi pot fi obligate printr-o asemenea clauză. Nerespectarea acestei clauze atrage obligarea celui vinovat la plata de daune-interese.

4. clauza de neconcurenţă. Conform art. 21 din Codul muncii, clauza de neconcurenţă este acea clauză prin care salariatul se obligă ca după încetarea

36

contractului de muncă să nu presteze, în interesul său propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său. În contraprestaţie, angajatorul se obligă să plătească salariatului o indemnizaţie de neconcurenţă lunară pe toată perioada de neconcurenţă.

Clauza de neconcurenţă trebuie să reflecte un anumit echilibru între interesele legitime ale angajatorului, libertatea comerţului şi dreptul persoanei fizice de a-şi câştiga existenţa prin muncă, eventual cumulând mai multe funcţii.

Această clauză îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce îi sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.

La negocierea unei asemenea clauze, trebuie să se ţină seama de următoarele reguli imperative:

- clauza nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei sau specializării salariatului (trebuie să se prevadă în mod concret activităţile interzise salariatului, avându-se în vedere zona în care salariatul ar putea face o concurenţă reală patronului în raport de natura firmei, de obiectul de activitate al acesteia sau de raza sa de activitate; în caz contrar, la sesizarea salariatului sau a Inspectoratului teritorial de muncă, instanţa competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurenţă);

- clauza de neconcurenţă îşi poate produce efectele pentru o perioadă de maximum 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă; totuşi, clauza nu îşi va produce efectele în cazurile în care încetarea contractului individual de muncă s-a produs de drept, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 56 lit. d), f), g), h) şi j) din Codul muncii, ori a intervenit din iniţiativa angajatorului pentru motive care nu ţin de persoana salariatului;

- clauza de neconcurenţă este întotdeauna oneroasă, angajatorul trebuind să plătească salariatului o indemnizaţie lunară negociabilă de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului; în caz de neplată întocmai şi la timp, salariatul se va putea considera eliberat de obligaţiile asumate;

- indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salarială şi reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, deductibilă la calculul profitului impozabil; indemnizaţia se impozitează, potrivit legii, la persoana fizică beneficiară;

- în caz de nerespectare, cu vinovăţie, a clauzei, salariatul va putea fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi la plata de daune-interese.

În afară de prevederile Codului muncii, clauza de neconcurenţă este susţinută şi de alte prevederi legale care ar trebui avute în vedere: art. 998 din Codul civil şi art.

37

397 din Codul comercial (prin acest din urmă text de lege se interzice salariatului unui comerciant, ce are calitatea de reprezentant sau prepus al acestuia, cât timp contractul de muncă este în fiinţă, fie să-şi întemeieze pe cont propriu un comerţ de natura aceluia al angajatorului, fie să se angajeze concomitent, ca salariat, la un alt angajator, care are o activitate de aceeaşi natură, cu excepţia cazului în care are o aprobare expresă în acest sens).

De asemenea, înţelegem să facem trimitere şi la dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; prin acest act normativ sunt incluse în rândul contravenţiilor următoarele: oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv a unui comerciant, unui concurent şi acceptarea unei asemenea oferte; deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă, în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant; concedierea sau atragerea unor salariaţi a unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant; angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.

5. clauza de conştiinţă. Nereglementată de lege, dar admisă în literatura de specialitate, această clauză presupune că salariatul este în drept să nu execute un ordin legal de serviciu în măsura în care, dacă l-ar pune în aplicare, acest lucru ar contraveni conştiinţei sale.

Această clauză ar putea fi regăsită în contractul individual de muncă ale realizatorilor sau redactorilor din mass-media, eventual în sectorul creaţiei culturale sau ştiinţifice. Clauza poate fi fundamentată pe raţiuni de ordin religios (spre exemplu: refuzul de a scrie critic la adresa unui cult sau de a face propagandă ateistă), pe raţiuni de ordin moral (spre exemplu: refuzul de a realiza materiale din care să rezulte apologia unui anumit mod de viaţă) sau politic (spre exemplu: refuzul de a realiza materiale critice în legătură cu ideologia sau platforma unui partid politic).

Efectul existenţei unei asemenea clauze este acela că în cazul refuzului întemeiat de a executa un ordin de serviciu, care intră în contradicţie cu principiile salariatului, acesta nu va putea fi considerat răspunzător din punct de vedere disciplinar.

6. clauza de stabilitate. Este o dispoziţie înscrisă în contract, prin care se garantează salariatului menţinerea sa în muncă o perioadă certă de timp. Prin această clauză se limitează dreptul angajatorului de a proceda la concedierea salariatului, acesta din urmă beneficiind de o anumită siguranţă a locului de muncă. Clauza este utilă în contractul pe durată nedeterminată şi poarte fi dublată de o clauză penală.

7. clauza de rezultat. Se mai numeşte şi clauză de obiectiv şi presupune ca salariatul să se oblige să obţină prin munca sa un rezultat cuantificabil şi prestabilit (să obţină o anumită cantitate de produse, să finalizeze o anumită lucrare, să colecteze o anumită sumă de bani).

8. clauza de risc. Poate fi utilizată în contractele în care felul muncii sau locul muncii implică riscuri deosebite pentru salariat (spre exemplu, în cazul muncii la altitudine, în mass-media - reporterii de război, în marină etc.). O asemenea clauză

38

presupune de regulă o serie de avantaje cum ar fi: timp redus de lucru, sporuri la salariul de bază, echipamente speciale de protecţie ş.a.

§8. Executarea contractului individual de muncă Caracterul obligatoriu al contractului de muncă este fundamentat pe

principiul consacrat de art. 969 Cod civil conform căruia convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante.

Legalitatea contractului de muncă (validitatea sa) trebuie apreciată având în vedere prevederile legislaţiei muncii, ale contractelor colective aplicabile şi, sub anumite aspecte, prevederile dreptului comun în materie.

Părţile trebuie să execute cu bună credinţă drepturile şi obligaţiile asumate potrivit legii sau prin negociere individuală ori colectivă.

Având ca premiză subordonarea salariatului, prin dispoziţii legale se asigură în mod imperativ protecţia drepturilor şi libertăţilor acestuia. Această protecţie este asigurată chiar în afara libertăţii de voinţă a părţilor. Astfel, art. 38 din Codul muncii prevede că salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege şi că orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea sau limitarea drepturilor recunoscute de lege salariaţilor este lovită de nulitate.

Prin aceste dispoziţii este descurajată orice eventuală negociere, presiune sau condiţionare exercitată asupra salariatului pentru ca acesta să renunţe, în tot sau în parte, la drepturile sale legale sau să accepte limitarea acestora într-un mod, în aparenţă, liber.

În executarea contractului de muncă, salariatul are conform art. 39 din Codul muncii următoarele drepturi principale: dreptul la salarizare pentru munca depusă; dreptul la repaus zilnic şi săptămânal; dreptul la concediu de odihnă anual; dreptul la egalitate de şanse şi tratament; dreptul la demnitate în muncă; dreptul la sănătate şi securitate în muncă; dreptul la acces la formarea profesională; dreptul la informare şi consultare; dreptul la protecţie în caz de concediere; dreptul la negociere individuală şi colectivă; dreptul de a participa la acţiuni colective; dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.

În mod corelativ, salariatul are următoarele obligaţii generale: obligaţia de a realiza norma sa de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce le revin potrivit fişei postului; obligaţia de a respecta disciplina muncii; obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractele colective aplicabile sau în contractul individual de muncă; obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii; obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu; obligaţia de a respecta secretul de serviciu;

La rândul său, angajatorul se bucură de următoarele drepturi generale: dreptul de a stabili modul de organizare şi funcţionare a unităţii; dreptul de a stabili atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în condiţiile legii şi/sau în condiţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel naţional sau la nivel de ramură de activitate aplicabil; dreptul de a da dispoziţii obligatorii pentru salariaţi, sub rezerva

39

legalităţii acestor dispoziţii; dreptul de a exercita controlul asupra modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu; dreptul de a constata săvârşirea abaterilor disciplinare şi de a aplica sancţiuni corespunzătoare potrivit legii, regulamentului intern sau contractului colectiv de muncă aplicabil.

Totodată angajatorul are următoarele obligaţii principale: să informeze salariatul asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă; să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la stabilirea normelor de muncă şi să asigure condiţii corespunzătoare de muncă; să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii (periodicitatea comunicărilor se stabileşte prin negociere în contractul colectiv de muncă aplicabil); să consulte sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor, în privinţa deciziilor susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora; să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi, să reţină sau să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariat în condiţiile legii; obligaţia de a înfiinţa Registrul general de evidenţă a salariaţilor şi de a opera în acesta toate înregistrările sau menţiunile prevăzute de lege; să elibereze la cerere toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului; să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariatului.

Executarea obligaţiilor caracteristice ce revin salariatului, punerea la dispoziţia angajatorului a forţei sale de muncă, respectiv prestarea efectivă a unei anumite activităţi, se poate dovedi cu orice mijloc de probă.

Executarea obligaţiilor principale ale angajatorului de plată a salariului convenit şi a contribuţiilor legale aferente se dovedeşte prin înscrisuri (state de plată semnate de salariaţi sau alte documente cum ar fi, spre exemplu, un ordin de plată).

Obligaţiile părţilor trebuie să fie văzute în permanenţă ca interdependente. Specific salariatului cu funcţie de execuţie este faptul că executarea contractului de muncă, adică îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, este exprimată, ca regulă, prin fapte materiale. Cei care au funcţii de conducere îndeplinesc şi acte juridice, răspunzând în consecinţă.

Executarea corespunzătoare a contractului de muncă de către salariat presupune menţinerea sau chiar dezvoltarea calităţilor sale personale şi mai ales profesionale, care au fost avute în vedere la încheierea contractului. Din acest punct de vedere salariatul are dreptul de acces la formare profesională sau la perfecţionare profesională, iar angajatorul are o serie de obligaţii corelative.

Pe parcursul executării contractului de muncă ar putea interveni atestarea pe post sau în funcţie, procedură care presupune testarea salariatului pentru a se verifica dacă şi în ce măsură mai corespunde exigenţelor impuse de funcţia respectivă (efectiv ocupată). Procedural, atestarea se realizează prin constituirea unei comisii speciale similară cu cea organizată la încadrarea sau promovarea în muncă în sectorul public. La atestare salariatul va prezenta un curriculum vitae actualizat, eventual o recomandare din partea şefului său ierarhic. Modalitatea efectivă de examinare nu este prevăzută expres de lege şi constă de regulă în susţinerea unei lucrări scrise şi a unui interviu, din care să rezulte cunoştinţele profesionale ale salariatului însuşite pe

40

parcursul desfăşurării activităţii sale, avându-se în vedere atribuţiile care-i revin, aşa cum acestea reies din fişa postului.

În urma desfăşurării acestei proceduri, rezultatul presupune o notare care conţine doi parametri de apreciere şi anume: evaluarea activităţii anterioare şi rezultatul testării propriu-zise.

În cazul în care salariatul nu dovedeşte că ar corespunde exigenţelor postului pe care îl ocupă, fie i se va oferi un alt post vacant, compatibil cu aptitudinile probate, fie în lipsa unui asemenea post sau dacă salariatul refuză, contractul de muncă va înceta în baza articolului 61 lit. d din Codul muncii (necorespundere profesională). Atestarea pe post poate fi utilizată de orice angajator şi poate fi identificată cu procedura prealabilă obligatorie pentru a se putea dispune în mod legal concedierea pentru necorespundere profesională. Atestarea pe post este în mod expres reglementată în cazul funcţionarilor care ocupă funcţii publice de conducere în cadrul instituţiilor sau autorităţilor publice.

§9. Modificarea contractului individual de muncă În timpul executării contractului de muncă pot interveni anumite situaţii care

impun modificarea unor clauze esenţiale. Această modificare a clauzelor esenţiale are loc, ca regulă, prin acordul de voinţă al părţilor. Numai în mod excepţional o astfel de modificare poate fi dispusă în mod unilateral, cu respectarea cazurilor şi condiţiilor expres prevăzute de lege. Sunt considerate esenţiale următoarele elemente ale contractului individual de muncă: durata contractului, locul de muncă, felul muncii, salariul, condiţiile de muncă, timpul de muncă şi de odihnă.

În raport de durată, modificarea poate fi cu caracter temporar (delegarea sau detaşarea) sau cu caracter definitiv (promovarea). Modificările cu caracter definitiv a oricăruia dintre elementele esenţiale ale contractului nu se poate face decât prin acord expres al părţilor.

Codul muncii reglementează în art. 42-47 modificarea unilaterală cu caracter temporar a locului muncii prin delegare sau detaşare.

A. Delegarea Reprezintă exercitarea temporară din dispoziţia angajatorului de către salariat

a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare pregătirii şi atribuţiilor sale de serviciu în afara locului de muncă stabilit în contract.

Trăsăturile caracteristice ale delegării, ca modalitate de modificare unilaterală a locului muncii, sunt următoarele:

a. nu se confundă cu delegarea de atribuţii, aceasta fiind o modalitate de modificare a felului muncii;

b. salariatul delegat va exercita atribuţiile de serviciu în favoarea angajatorului său şi nu în favoarea unui terţ;

c. poate fi dispusă pe o perioadă determinată de cel mult 60 zile şi se poate prelungi numai cu acordul salariatului, cu cel mult încă 60 zile;

41

d. delegarea se dispune printr-un ordin sau dispoziţie a angajatorului şi este o măsură obligatorie pentru salariat, care, în caz de refuz nejustificat de a-i da curs, poate fi sancţionat disciplinar.

Pe durata delegării, salariatul îşi păstrează funcţia şi locul iniţial al muncii, precum şi toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual sau contractul colectiv de muncă aplicabil.

Efectele delegării. Ca efect al delegării salariatul are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi de cazare, precum şi la o indemnizaţie (sau diurnă) de delegare în condiţiile prevăzute de lege şi de contractele colective de muncă aplicabile.

Pe perioada delegării, salariatul îndeplineşte ordinele de serviciu date de unitatea care a dispus această măsură. Salariatul trebuie totuşi să ţină seama şi de regulamentul intern al unităţii la care a fost delegat. Dacă în timpul delegării salariatul a comis o abatere disciplinară, cercetarea faptei, stabilirea şi aplicarea sancţiunii se vor realiza de către unitatea care a dispus delegarea.

În cazul în care prin fapta comisă în timpul şi în legătură cu îndeplinirea activităţilor pentru care s-a dispus delegarea, angajatul a produs un prejudiciu unităţii la care a fost delegat, unitatea de care aparţine persoana în cauză va fi obligată la repararea acestui prejudiciu în conformitate cu prevederile art. 1000 alin. 3 Cod civil (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului).

La rândul ei, unitatea delegantă va recupera paguba de la salariatul vinovat potrivit prevederilor Codului muncii.

În cazul unui prejudiciu cauzat printr-o faptă care nu are legătură cu munca sa, salariatul va răspunde faţă de unitatea la care s-a dispus delegarea în baza prevederilor art. 998 şi 999 Cod civil (răspunderea delictuală).

Încetarea delegării poate avea loc în următoarele cazuri: la expirarea termenului pentru care a fost dispusă; la terminarea activităţilor pentru care a fost dispusă; prin revocare de către angajator; ca urmare a încetării contractului individual de muncă prin orice modalitate.

B. Detaşarea Conform art. 45 din Codul muncii, detaşarea este actul prin care se dispune

schimbarea temporară a locului de muncă din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări sau prestării unor activităţi în interesul acestuia din urmă.

Sub aspectul naturii juridice, detaşarea la un alt angajator din aceeaşi localitate sau din altă localitate, constituie o cesiune parţială şi temporară a contractului individual de muncă, însoţită de clauza retrocesiunii. Faţă de unitatea cedentă (care a dispus detaşarea), această cesiune determină suspendarea contractului individual de muncă în principalele sale efecte, adică prestarea muncii şi plata salariului. În aceste condiţii, drepturile cuvenite salariatului detaşat pentru munca depusă se acordă, în principiu, de către angajatorul cesionar (angajatorul în favoarea căruia se prestează munca).

42

Salariatul are însă posibilitatea de a opta pentru drepturile care îi sunt mai favorabile, eventual pentru cele de la angajatorul care a dispus detaşarea. În acest caz nu s-ar mai putea vorbi de o cesiune, salariatul prestând munca în alt loc ca şi cum ar face acest lucru pentru angajatorul iniţial care trebuie să-l plătească potrivit contractului.

Între cei doi angajatori trebuie să existe o relaţie de colaborare sau subordonare şi eventual un acord corespunzător privind toate aspectele detaşării şi deconturile care trebuie realizate.

Chiar dacă are loc o cesiune a contractului, angajatorul cedent are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul cesionar să-şi îndeplinească integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat. Dacă cesionarul nu îndeplineşte aceste obligaţii, ele trebuie îndeplinite de cedent. Drept consecinţă a acestei garanţii, în cazul în care există divergenţe între cei doi angajatori şi nici unul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, salariatul detaşat are dreptul de a reveni la locul său de muncă şi de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori, cerând executarea obligaţiilor neîndeplinite.

Detaşarea poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 1 an. În mod excepţional, perioada detaşării poate fi prelungită pentru motive obiective ce impun prezenţa salariatului la angajatorul cesionar, cu acordul ambelor părţi, din 6 în 6 luni. Salariatul poate refuza detaşarea iniţială numai pentru motive personale temeinice. În lipsa acestor motive, refuzul ar putea atrage răspunderea disciplinară.

Pe perioada detaşării salariatul îşi păstrează funcţia. Modificările care privesc şi felul muncii nu se vor putea realiza în lipsa unui acord expres.

Ca şi în cazul delegării, salariatul detaşat are dreptul la plata (avansarea) cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de detaşare în condiţiile prevăzute de lege sau de contractele colective aplicabile.

Dispoziţia de detaşare trebuie să fie scrisă şi să cuprindă cel puţin următoarele menţiuni: unitatea emitentă sau cedentă; persoana care urmează a fi detaşată; unitatea şi după caz localitatea în care este detaşată persoana respectivă; postul pe care îl va ocupa şi salariul aferent; durata detaşării; data la care salariatul trebuie să se prezinte la noul loc de muncă.

În măsura în care detaşarea constituie o cesiune a contractului de muncă, pentru a se putea respecta clauza retrocesiunii, concedierea salariatului, inclusiv cea pe temei disciplinar, nu se poate realiza decât de către angajatorul cedent. În principiu, sancţiunile disciplinare, ca exemplu avertismentul, se pot stabili şi aplica de către angajatorul cesionar singur, eventual cu acordul angajatorului cedent. De asemenea, dacă ne aflăm în prezenţa unei cesiuni a contractului de muncă, salariatul detaşat poate fi delegat de către angajatorul cesionar, cu respectarea termenului şi a condiţiilor delegării.

Pentru prejudiciile cauzate unităţii cesionare salariatul răspunde faţă de aceasta potrivit normelor dreptului muncii, dacă fapta ilicită a fost săvârşită în legătură cu munca.

43

Detaşarea poate înceta prin una din următoarele modalităţi: prin expirarea termenului pentru care a fost dispusă; prin revocarea dispoziţiei de detaşare; prin încetarea în orice mod a contractului individual de muncă; prin anularea judecătorească a dispoziţiei de detaşare.

C. Alte cazuri de modificare unilaterală şi temporară a locului şi a felului

muncii Conform principiului libertăţii contractuale, prin acordul de voinţă, părţile

pot hotărî trecerea temporară sau definitivă a salariatului într-un alt loc de muncă sau schimbarea felului muncii.

Cu acordul salariatului, modificarea temporară a locului sau a felului muncii, se realizează de regulă pentru înlocuirea persoanei care lipseşte temporar de la serviciu şi căreia unitatea este obligată să-i păstreze postul sau pentru girarea unei funcţii de conducere vacante.

Ca măsură unilaterală obligatorie pentru salariat, conform art. 48 din Codul muncii, angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii fără consimţământul salariatului şi în cazul unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Aceasta e o normă cu caracter general care se referă şi la situaţiile reglementate prin norme speciale. Astfel, spre exemplu, Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, prevede că asiguraţii (salariaţii) care, din cauza unei boli profesionale sau a unui accident de muncă, nu îşi mai pot desfăşura activitatea la locul de muncă ocupat înaintea producerii riscului asigurat, pot trece temporar în alt loc de muncă adecvat stării de sănătate, dacă angajatorul dispune de un asemenea post vacant (eventual cu acordarea unei indemnizaţii compensatorii de la bugetul asigurărilor de sănătate constând în diferenţa dintre noul venit brut lunar şi media veniturilor lunare din ultimele 6 luni anterioare depistării afecţiunii). Dacă angajatorul nu dispune de un post vacant corespunzător, singura soluţie rămâne concedierea conform art. 61 lit. c din Cod, adică pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică de a îndeplini obligaţiile de serviciu.

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prevede în art. 98, ca sancţiune disciplinară ce se poate aplica acestora, mutarea disciplinară pe o perioadă de 1-3 luni la o judecătorie sau tribunal ori la un parchet situate în raza teritorială a aceleiaşi Curţi de Apel, respectiv parchet de pe lângă aceasta.

În practica judiciară s-a decis că este posibilă şi schimbarea temporară a locului muncii, în aceeaşi localitate, prin actul unilateral al angajatorului, dacă se respectă calificarea profesională a celui în cauză şi nu i se diminuează salariul. Aceasta deoarece, sub rezerva abuzului de drept, managementul resurselor umane şi organizarea optimă a activităţii sunt atribute exclusive ale angajatorului. Sunt însă nelegale trecerea unilaterală a salariatului dintr-o funcţie de conducere în una de execuţie (modificarea unilaterală a felului muncii şi a salariului) şi înlocuirea

44

sancţiunilor disciplinare cu alte măsuri unilaterale care afectează, în afara cazurilor prevăzute de lege, felul muncii, locul muncii sau salariul.

Dacă angajatorul dispune unilateral schimbarea felului muncii, instanţa de judecată va anula decizia şi va dispune reluarea funcţiei deţinute anterior (în măsura în care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 48 din Codul muncii).

Practică judiciară. 1. Modificare unilaterală. Invocarea forţei majore. Nelegalitate.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 41, art. 48 Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din C. muncii modificarea contractului individual

de muncă se poate face numai cu acordul părţilor. Prin excepţie, modificarea unilaterală a contractului de muncă de către unitate poate avea loc numai în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul muncii. Singurul caz în care este admisibilă modificarea unilaterală definitivă a contractului de muncă de către angajator în privinţa salariului este acela al sancţionării disciplinare pe perioadă determinată. Forţa majoră poate duce la modificarea contractului de muncă în mod unilateral de către unitate numai cu caracter temporar şi numai sub aspectul locului şi felului muncii nu şi în privinţa salariului.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, decizia nr. 1628 din 23 decembrie 2004

Prin sentinţa civilă nr. 205/2004, pronunţată de Tribunalul Sibiu, a fost admisă contestaţia

formulată de contestatoarea V.S. împotriva intimatei S.C. T.S. S.A. Instanţa a dispus anularea deciziei nr. 38/2004 emisă de intimată şi a obligat-o pe aceasta

să plătească contestatoarei diferenţele salariale cuvenite pe perioada 01.01.2004 şi până la încetarea contractului de muncă.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr. 38/2.02.2004, intimatul a modificat în mod unilateral salariul reclamantei stabilindu-l la suma de 6.500.000 lei pe lună, în loc de 12.225.237 lei pe lună, cât era anterior emiterii deciziei contestate.

Instanţa a arătat că decizia contestată este nelegală deoarece, potrivit art. 41 din C. muncii, orice modificare a clauzelor contractului individual de muncă poate fi făcută numai cu acordul părţilor şi, în speţă, un astfel de acord nu a existat.

Ca o consecinţă a anulării deciziei contestate instanţa a obligat-o pe intimată să plătească contestatoarei diferenţa dintre salariul pe care l-a încasat în baza deciziei 38/2004 şi cel pe care ar fi trebuit să-l încaseze potrivit contractului de muncă.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs intimata în contestaţie solicitând modificarea ei în sensul respingerii contestaţiei.

În dezvoltarea motivelor de recurs intimata în contestaţie a susţinut că soluţia instanţei de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a legii. Intimatul în contestaţie a susţinut că tribunalul a dat o interpretare eronată dispoziţiile art. 41 alin. (2) şi (3) din C. muncii. De asemenea s-a arătat că în cauză este prezent motivul de casare prevăzut de 403 pct. 10 C. proc. civ..

În acest sens recurenta arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra apărării formulate, în sensul că reducerea salariului reclamantei a fost determinat de un caz de forţă majoră.

Deliberând asupra recursului, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, curtea reţine următoarele:

Prin decizia nr. 38 emisă de intimată la 2.02.2004 s-a modificat unilateral de către unitate salariul contestatoarei.

Criticile recurentei cu privire la interpretarea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiile art. 41 şi 48 din C. muncii sunt nefondate.

Art. 41 alin. (1) din C. muncii prevede, ca normă de principiu, faptul că modificarea contractului individual de muncă se poate face numai cu acordul părţilor. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol

45

arată că, prin excepţie, modificarea contractului de muncă se poate face în mod unilateral de către unitate numai în cauzele şi condiţiile Codului muncii.

Potrivit dispoziţiilor Codului muncii singurul caz în care este admisibilă modificarea contractului de muncă în privinţa salariului este acela al sancţiunii disciplinare pe o perioadă determinată.

În speţă, corect instanţa a reţinut că măsura modificării salariului nu numai că a avut loc în lipsa unei sancţiuni disciplinare, dar a fost dispusă şi pe o perioadă nedeterminată.

Forţa majoră ca temei al modificării contractului individual de muncă nu poate fi invocată în speţă de recurent. Art. 48 din C. muncii prevede expres că în situaţii de forţă majoră angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii nu şi salariul.

(Baza de date Indaco Lege 4.4.) 2. Convenţie privind plata unui comision din valoarea contractelor aduse de către

salariat. Natură juridică. Act adiţional la contractul de muncă. Competenţa materială a instanţei.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 154-157, art. 281 Legea nr. 168/1999, art. 69

Convenţia privind plata de către angajator unui salariat, pe lângă salariul lunar, a

unui comision din valoarea aferentă fiecărui contract pe care îl va aduce, este, ca natură juridică, un act adiţional la contractul de muncă încheiat între părţi şi nu un contract comercial de comision.

Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale,

decizia nr. 134/R-CM/2005 Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2004 la Tribunalul Argeş, reclamantul I.S.R.

a chemat în judecată civilă şi personal la interogatoriu pe pârâta SC A. SRL Piteşti, prin reprezentantul său legal, pentru a fi obligată să-i plătească suma de 420.721.409 lei, reprezentând drepturi băneşti ce rezultă din contractul individual de muncă şi convenţia încheiată între reclamant şi pârâtă la data de 23 mai 2003.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost angajat la societatea pârâtă de la 15 noiembrie 1999, în calitate de şef departament pentru coordonare execuţie activitate de ecologie, în baza contractului individual de muncă nr. 163073, pe durată nedeterminată şi, ulterior, a fost numit în funcţia de director al departamentului ecologie al societăţii pârâte.

Prin convenţia încheiată între el şi pârâtă la 23 mai 2003, şi în baza contractului individual de muncă, s-a stabilit, pe lângă alte prevederi referitoare la salariul său lunar, faptul că va primi un comision de 10% net din valoarea aferentă fiecărui contract, pe care îl va aduce pârâtei, sumă de bani pe care o va primi o dată ce s-au încasat banii de către pârâtă şi, cu toate că a adus pârâtei trei contracte suplimentare, aceasta nu i-a achitat drepturile băneşti ce i se cuveneau, pretinzând că la data de 31 octombrie 2003, raporturile de muncă între reclamant şi pârâtă au încetat.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 381/CM din 16 noiembrie 2004, cu majoritate, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâta să-i plătească suma de 411.780.409 lei, potrivit convenţiei din 23 mai 2003, încheiată între părţi, şi suma de 24.361.000 cu titlu de drepturi salariale aferente lunii octombrie 2003, cum şi suma de 10.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În adoptarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în raport de natura juridică a convenţiei încheiată între părţi la 23 mai 2003, acesta este un act adiţional la contractul de muncă încheiat între părţi, care atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă, astfel că a fost respinsă excepţia invocată de pârâtă privind necompetenţa materială a Tribunalului Argeş.

Pe fondul cauzei, pe baza probelor administrate, inclusiv a raportului de expertiză, a reţinut că reclamantul este îndreptăţit să încaseze sumele de bani ce i se cuvin urmare a încheierii convenţiei din 23 mai 2003, el fiind cel care, potrivit înscrisului care emană de la partenerul francez E.F. a adus

46

cele trei contracte, implicarea sa în această etapă de finalizare a contractelor în cauză fiind dovedită prin documentele depuse la dosar (ofertă, corespondenţă).

Suma reprezentând drepturile salariale a devenit scadentă în momentul în care pârâta a încasat contravaloarea serviciilor prestate de către S.N.P. P. - Sucursala P. şi de către S. Galaţi, cauza juridică a acestor drepturi salariale având corespondent în perioada valabilităţii contractului individual de muncă al reclamantului.

Expertiza contabilă efectuată în cauză a reţinut suma de 411.780.409 lei, reprezentând cota de 10% din contravaloarea comisionului pe care pârâta l-a încasat prin cele trei facturi de la partenerul francez, sumă ce i se cuvine reclamantului în baza convenţiei din 23 mai 2003, încheiată între părţi, plus suma de 24.361.000 lei, cu titlu de drepturi salariale aferente lunii octombrie 2003.

În termen legal sentinţa a fost recurată de pârâta SC A. SRL, susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:

- sentinţa a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe - art. 304 pct. 4 C. proc. civ. şi 3041 C. proc. civ., susţinând că obiectul acestui dosar privind drepturile băneşti aferente comisionului de 10% din convenţia din 23 mai 2003, are natură comercială şi nu reprezintă un conflict de drepturi, astfel că Judecătoria Piteşti era competentă material să judece acest litigiu, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 69 din Legea nr. 168/1999;

- instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nu a luat în considerare mijloacele de apărare şi probele administrate în cauză - art. 3041 şi art. 304 pct. 8 şi 10 C. proc. civ., susţinând că tribunalul a interpretat greşit convenţia din 23 mai 2003, în sensul că nu a analizat dacă s-au îndeplinit cele trei condiţii cumulative pentru care reclamantul să aibă vocaţie la plata comisionului şi că a făcut confuzie între drepturile salariale şi comisionul stabilit în acest contract;

- instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut – art. 3041 şi art. 304 pct. 6 C. proc. civ., solicitând ca acest motiv să fie analizat în situaţia în care se va trece peste motivele mai sus expuse şi susţinând prin acesta că tribunalul nu putea să acorde comision de 10% din valoarea contractelor nr. 102981 şi 070914 reprezentând 8.530,30 Euro, o valoare sensibil mai mică decât cea stabilită de instanţa de fond şi, ca atare, s-a acordat reclamantului mai mult decât avea dreptul să primească în baza convenţiei din 23 mai 2003, ceea ce este inadmisibil.

Recursul este nefondat. Convenţia din 23 mai 2003 nu este un contract comercial de comision, aşa cum corect a

reţinut instanţa de fond, întrucât din conţinutul său rezultă că se circumscrie contractului de muncă al reclamantului, intrând sub incidenţa raporturilor reglementate de C. muncii, stabilindu-se la pct. 1 şi 2 nivelul salariului plătit de pârâtă pentru funcţia îndeplinită de reclamant ca salariat în cadrul societăţii pârâte, iar la pct. 3, în considerarea aceloraşi raporturi de muncă existente între reclamant şi pârâtă, s-a convenit asupra unui câştig suplimentar ce urma a fi plătit pentru activitatea depusă de reclamant în cadrul acesteia.

Ca atare, corect instanţa de fond a calificat convenţia din 23 mai 2003 ca fiind un act adiţional al contractului individual de muncă, de natură să aducă modificări în executarea contractului individual de muncă al reclamantului, care atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă şi a respins excepţia invocată de pârâtă, motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., fiind neîntemeiat.

Referitor la motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 10 C. proc. civ., invocate de pârâtă, se constată, de asemeni, că sunt neîntemeiate.

În cadrul acestor motive de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit convenţia din 23 mai 2003, în sensul că nu a analizat dacă s-au îndeplinit cele trei condiţii cumulative pentru ca reclamantul să aibă vocaţie la plata comisionului şi că a confundat între drepturile salariale şi comisionul stabilit în acest contract.

Susţinerea este neîntemeiată. Tribunalul a analizat detaliat şi a demonstrat, pe baza probelor existente la dosar, că au fost

îndeplinite cele 3 condiţii cumulative menţionate în convenţia din 23 mai 2003, care l-au îndreptăţit pe reclamant să primească de la pârâtă suma de 41.780.409 lei, reprezentând cota de 10% din contravaloarea comisionului pe care pârâta l-a încasat prin cele trei facturi de la partenerul francez, sumă stabilită prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert B.G..

Astfel, potrivit acestei convenţii, reclamantul prin proprie contribuţie trebuia să aducă cel puţin doi noi contracte, faţă de cele deja existente din anul precedent şi toate obligaţiile pârâtei faţă de reclamant, potrivit convenţiei, aveau efect doar cât timp acesta din urmă era angajatul pârâtei.

47

Proba esenţială care confirmă că reclamantul şi-a îndeplinit această obligaţie, o constituie înscrisul care emană de la partenerul francez din 5 februarie 2004, existent la dosar, în care se precizează expres că reclamantul a adus societăţii în anul 2003, în calitate de director în departamentul de ecologie al SC A. SRL, trei contracte suplimentare faţă de contractele deja existente în anul 2002, contracte care sunt enumerate în această adresă.

Suma reprezentând drepturile salariale a devenit scadentă în momentul în care pârâta a încasat contravaloarea serviciilor prestate de către S.N.P. P. - Sucursala P. şi S. Galaţi în perioada valabilităţii contractului individual de muncă al reclamantului, cum bine a reţinut şi instanţa de fond.

Neîntemeiat este şi cel de-al treilea motiv de recurs invocat de pârâtă, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pârâta făcând o confuzie în invocarea acestui motiv, potrivit căruia modificarea sentinţei se poate cere dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, întrucât s-a referit la faptul că instanţa ar fi acordat reclamantului mai mult decât i s-a cuvenit, respectiv comisionul pentru două contracte, cât erau prevăzute în convenţie şi nu pentru trei contracte, cât a solicitat reclamantul.

Or, instanţa de fond, interpretând corect convenţia intervenită între părţi din 23 mai 2003 şi actele existente la dosar, a aplicat procentul de 10% pentru toate cele trei facturi aferente contractelor în speţă, pentru care s-a dovedit că sunt suplimentare faţă de cele existente în anul anterior.

În consecinţă, instanţa nu a dat mai mult decât s-a cerut şi a pronunţat o sentinţă legală, în raport de obiectul cauzei şi probele administrate.

Urmează, astfel, a se respinge ca nefondat recursul, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 3/2005, pp. 137-139.) 3. Modificarea contractului de muncă în privinţa locului de muncă. Înţeles.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 41 Schimbarea locului de muncă de la o gestiune la alta nu constituie o modificare a

locului de muncă în înţelesul art. 41 din C. muncii, faţă de faptul că în contractul de muncă nu este specificat, în mod concret, că locul de muncă al contestatoarei ar fi o anumită gestiune. De asemenea, nici sub aspectul salarizării nu poate fi vorba de o modificare unilaterală a contractului de muncă, deoarece statele de plată depuse la dosarul cauzei demonstrează că unitatea i-a menţinut salariul. Tot astfel, susţinerea contestatoarei că unitatea la care a fost mutată nu are dotările unităţii de la care a fost mutată nu o îndreptăţeşte să aprecieze că ar fi vorba de o modificare unilaterală a contractului său de muncă.

Tribunalul Timiş, secţia civilă, sentinţa nr. 700 din 10 aprilie 2004

Obiectul litigiului de muncă l-a constituit solicitarea contestatoarei I.S. adresată instanţei de

judecată de se a anula decizia nr. 39/13.04.2004, prin care unitatea pârâtă SC T. SA i-a modificat unilateral contractul individual de muncă, respectiv condiţiile de muncă şi salariu, cu cheltuieli de judecată.

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa a constatat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată şi a respins-o. Aceasta deoarece decizia nr. 39/13.04.2004 emisă de unitatea pârâtă nu reprezintă o modificare unilaterală a contractului individual de muncă al contestatoarei, ci un act prin care unitatea, în baza art. 40 lit. a), b) şi c) alin. (1) din C. muncii, a schimbat gestiunea unui salariat cu o alta, în ideea stabilirii, organizării şi funcţionării unităţii, a atribuţiilor corespunzătoare pentru fiecare salariat în parte, cât şi pentru a da caracter obligatoriu pentru salariaţi dispoziţiilor emise de unitate, sub rezerva legalităţii acestora.

Prin decizia nr. 39/13.04.2004 s-a dispus de către unitatea pârâtă inventarierea unităţii gestionată de contestatoare, urmând ca la sfârşitul inventarierii, gestiunea acesteia să fie predată unui alt salariat, iar începând cu data de 15.04.2004, contestatoarea să preia gestiunea unei alte unităţi.

Nu pot fi reţinute ca incidente prevederile art. 41 din C. muncii, invocate de contestatoare, întrucât aceasta nu a putut demonstra că i s-a modificat unilateral contractul individual de muncă. Schimbarea locului de muncă de la o gestiune la alta nu constituie o modificare a locului de muncă în înţelesul art. 41 din C. muncii, faţă de faptul că în contractul de muncă nu este specificat, în mod

48

concret, că locul de muncă al contestatoarei ar fi o anumită gestiune. Contractul de muncă prevede doar cuantumul salariului lunar brut, numărul de ore prestate pe zi, funcţia de vânzător şi data începerii activităţii la unitatea pârâtă.

De asemenea, nici sub aspectul salarizării nu poate fi vorba de o modificare unilaterală a contractului de muncă, deoarece statele de plată depuse la dosarul cauzei demonstrează că unitatea i-a menţinut salariul. Evident că, în situaţia în care contestatoarea are mai multe vânzări, salariul său va creşte, în funcţie de procentul raportat la vânzările efectuate.

În ceea ce priveşte susţinerea contestatoarei că unitatea la care a fost mutată nu are dotările unităţii de la care a fost mutată (în concret, geamuri termopan), aceasta nu o îndreptăţeşte să aprecieze că ar fi vorba de o modificare unilaterală a contractului său de muncă.

(Publicată în Vasile Val Popa (coord.), Dreptul muncii. Sinteză ..., pp. 25-26)

Notă: Semnalăm că, potrivit prevederilor art. 42 din C. muncii, locul muncii poate fi

modificat unilateral de către angajator, în mod temporar, doar prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă.

§10. Suspendarea contractului individual de muncă Dacă prestarea muncii este împiedicată de apariţia unor cauze temporare,

contractul de muncă va continua să fiinţeze, dar pe întreaga perioadă cât există aceste cauze are loc suspendarea, de regulă a principalelor sale efecte, adică prestarea muncii şi retribuirea acesteia.

Sediul materiei suspendării contractului individual de muncă este reprezentat de art. 49-54 Codul muncii.

A. Trăsăturile specifice ale suspendării 1. Caracterul temporar al suspendării. După cum s-a arătat în literatura de

specialitate, cauzele care împiedică realizarea obiectului contractului de muncă trebuie să fie temporare şi să înceteze înainte ca necesităţile unităţii să impună încetarea contractului conform prevederilor legale.

Durata suspendării contractului de muncă variază în raport de natura cauzei care o determină:

a. în unele cazuri, prin lege, se fixează o anumită durată determinată (contractul este suspendat pe durata concediului de maternitate stabilit prin lege la 126 de zile);

b. durata suspendării este prevăzută uneori ca durată minimă (spre exemplu, în situaţia arestării preventive a salariatului, suspendarea va dura cel puţin 30 de zile; după ce au trecut cele 30 de zile angajatorul este în drept să dispună încetarea contractului individual de muncă);

c. durata suspendării poate fi prevăzută de lege ca maximă (spre exemplu: cazul detaşării de maxim 1 an, concediul pentru creşterea copilului până la 2 ani).

d. durata suspendării poate fi stabilită prin acordul părţilor (spre exemplu, în cazul concediului fără plată pentru motive personale);

e. în anumite cazuri, durata suspendării nu este fixată de lege şi nici nu poate fi prevăzută de părţi (în cazul concediului medical, în caz de forţă majoră).

49

2. Caracterul parţial al suspendării. În cazurile de suspendare, contractul de muncă încetează să mai producă, ca regulă, efectele sale principale. Cauza suspendării împiedică în mod direct prestarea muncii şi, în mod indirect, retribuirea acesteia. Prin urmare, pe durata suspendării, pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor dacă acestea sunt prevăzute ca atare în acte normative, în contractul colectiv de muncă aplicabil, în contractul individual de muncă sau în regulamentul intern.

De regulă, pe întreaga perioadă de suspendare, persoanei angajate îi sunt asigurate mijloacele de existenţă prin acordarea unor indemnizaţii (din bugetul asigurărilor sociale de stat – ex. în cazul concediului pentru incapacitate temporară de muncă, sau din fondurile angajatorului – ex. în cazul în care salariatul este trimis la specializare), ori prin acordarea unor despăgubiri (când s-a constatat nevinovăţia celui care a fost suspendat din funcţie ca urmare a existenţei unei plângeri penale formulate de către angajator).

În cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea sa de salariat. S-ar putea vorbi de fapte imputabile salariatului în următoarele cazuri de suspendare:

- dacă salariatul este arestat preventiv (fiind ulterior condamnat); - în cazul absenţelor nemotivate (în acest caz s-ar putea antrena şi

răspunderea disciplinară); - în cazul şi pe durata cercetării disciplinare prealabile (urmată de aplicarea

unei sancţiuni disciplinare); - în cazul în care se aplică sancţiunea disciplinară generală a suspendării

contractului individual de muncă pe o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare; - dacă angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau

acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută (dacă s-a reţinut vinovăţia salariatului).

B. Cauzele de suspendare a contractului individual de muncă Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin

acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi. a) Suspendarea de drept. Este reglementată de art. 50 din Codul muncii şi

operează independent de existenţa unei manifestări de voinţă a părţilor. În anumite cazuri salariatul acceptă un anumit statut sau determină o anumită situaţie şi, prin urmare, face să devină incidente dispoziţiile legale în baza cărora contractul este suspendat de drept.

Cazurile în care operează suspendarea de drept: 1. concediul de maternitate (este stabilit de lege pe o durată de 126 de zile

calendaristice, de regulă 63 de zile înainte de naştere şi 63 de zile după naştere, ţinându-se cont de recomandarea medicului şi opţiunea persoanei beneficiare);

2. concediul pentru incapacitate temporară de muncă (concediul medical sau de boală);

50

3. carantina (interzicerea continuării activităţii de către organele medicale pe o durată determinată sau nedeterminată din cauza unei boli contagioase);

4. efectuarea serviciului militar; 5. exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative,

judecătoreşti pe toată durata mandatului; 6. în cazul îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizate în sindicat; 7. în caz de forţă majoră; 8. în cazul în care salariatul este arestat preventiv; 9. în alte cazuri expres prevăzute de lege (spre exemplu, art. 1371 din Legea

nr. 31/1990R prevede suspendarea contractelor de muncă ale administratorilor societăţilor comerciale pe durata mandatului conferit de AGA; contractele de muncă sunt suspendate pe perioada efectuării expertizelor tehnice, judiciare, expertize efectuate de persoane care au şi calitatea de salariaţi etc.).

b) Suspendarea contractului de muncă din iniţiativa salariatului. Contractul

de muncă este suspendat din iniţiativa salariatului în următoarele situaţii: 1. concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani şi, în cazul

copilului cu handicap, până la 3 ani; 2. concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în

cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la 18 ani; 3. în caz de concediu paternal; 4. în caz de concediu pentru formare profesională; 5. în caz de exercitare a unor funcţii elective în cadrul organismelor

profesionale constituite la nivel central sau local pe toată durata mandatului; 6. în caz de participare la grevă. De asemenea, contractul individual de muncă poate fi suspendat în situaţia

absenţelor nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum şi prin regulamentul intern.

c) Suspendarea contractului de muncă din iniţiativa angajatorului. Potrivit

art. 52 din Codul muncii, contractul de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii:

1. pe durata cercetării disciplinare prealabile; 2. ca sancţiune disciplinară generală conform articolului 264 aliniatul 1 litera

b Codul muncii sau cu titlu de sancţiune disciplinară specială (de exemplu pentru judecători şi procurori conform Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor);

3. în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte care îl fac incompatibil cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

În aceste prime trei cazuri, dacă se constată ulterior nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea avută anterior şi i se va plăti, în temeiul normelor

51

şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

4. în cazul întreruperii temporare a activităţii fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice sau structurale (şomajul tehnic). Pe durata acestei întreruperi temporare a activităţii angajatorului, salariatul beneficiază, conform art. 53 din Codul muncii, de o indemnizaţie plătită din fondul de salarii ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat (şi nu mai puţin de minimum pe economie). Pe durata acestei suspendări salariaţii trebuie să rămână la dispoziţia angajatorului, care ar putea oricând să dispună reînceperea activităţii;

5. pe durata detaşării. d) Suspendarea contractului de muncă prin acordul părţilor. Conform art.

54 Codul muncii intervine în cazul concediului fără plată pentru studii sau pentru interese personale.

C. Efectele suspendării contractului individual de muncă Indiferent de cauză, suspendarea are ca efect principal oprirea temporară a

prestării muncii şi a plăţii salariului, cu menţinerea contractului de muncă. Drepturile salariatului diferă însă în funcţie de cauza de suspendare. Astfel, pe parcursul suspendării, salariatul poate primi, după caz, un salariu (în cazul detaşării şi îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizate în sindicat), indemnizaţie (în cazul incapacităţii temporare de muncă) sau despăgubiri.

Cu privire la vechimea în muncă, salariatul nu beneficiază de vechime în muncă în caz de suspendare, ca sancţiune disciplinară pentru absenţe nemotivate, în caz de concediu fără plată etc.

În unele cazuri, pe parcursul suspendării, dacă nu există o culpă a salariatului, legea prevede interdicţia concedierii salariatului respectiv. Legislaţia muncii nu cuprinde reglementări procedurale cu privire la suspendarea contractului individual de muncă. În practică este util să se întocmească o decizie ca act intern al angajatorului prin care să se dispună suspendarea sau să se constate starea de suspendare a contractului de muncă, să se precizeze temeiul legal al suspendării, să se precizeze efectele legale sau convenţionale ale suspendării.

Practică judiciară. Suspendare unilaterală. Instituirea unor modalităţi de suspendare a contractului

individual prin contractul colectiv de muncă. Nulitate absolută. C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 50 şi urm.

Clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă prin care se stabilesc alte clauze

de suspendare a contractului individual de muncă decât cele ale art. 52 alin. (1) din C. muncii sunt nule absolut. Pe cale de consecinţă, decizia prin care s-a dispus unilateral suspendarea contractului individual de muncă este, de asemenea, lovită de nulitate.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, decizia nr. 428 din 13 iulie 2005

52

Prin cererea înregistrată la 09.06.2004 la Tribunalul Bucureşti, reclamanta C.N.M. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R. S.A. Constanţa, pentru ca prin hotărâre să se dispună: constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 12 al. 5 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. R. S.A. Constanţa, prin care se stabilesc alte cauze de suspendare a contractului individual de muncă decât cele ale art. 52 alin. (1) din C. muncii şi anularea Deciziei nr. 33/13.04.2004 prin care pârâta a dispus unilateral şi fără nici un temei legal suspendarea contractului individual de muncă a salariatului I.S..

Prin Sentinţa civilă nr. 3459/16.09.2004 Tribunalul Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanţa.

Printr-o cerere înregistrată la 12.08.2004 la Tribunalul Bucureşti, C.N.M. a solicitat, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, anularea Deciziei nr. 72/30.06.2004, prin care se modifică art. 1 alin. (1) din Decizia nr. 33/13.05.2004 prin care s-a suspendat contractul individual de muncă nr. 22647/17.07.2003 al numitului I.S..

Prin Sentinţa civilă nr. 4795/08.11.2004 Tribunalul Bucureşti a conexat dosarul nr. 4808/2004 cu dosarul nr. 1920/2004, dosar aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, sens în care a trimis cauza aceleiaşi instanţe. Cauza a fost înregistrată sub nr. 1920/2004 la Tribunalul Constanţa.

Prin Sentinţa civilă nr. 109/24 ianuarie 2005 Tribunalul Constanţa a admis cererile şi a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 12 al. 5 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. R. S.A. Constanţa, înregistrat sub nr. 199/16.07.2003, modificat prin actul adiţional nr. 199/07.05.2004.

A fost anulată Decizia nr. 33/13.04.2004 şi a dispus repunerea contestatorului în situaţia anterioară suspendării contractului individual de muncă. A fost obligată intimata la plata drepturilor salariale începând cu 01.05.2004 şi până la efectiva reîncadrare şi a contravalorii tichetelor de masă neacordate. A fost anulată Decizia nr. 72/30.06.2004 emisă de pârâtă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele: Contractul colectiv de muncă ce poarta numărul 199/2003, a fost încheiat între S.C. R. S.A.

Constanţa şi Federaţia Sindicatelor Miniere Basarabi, conform dovezilor de constituire a comisiilor de negociere şi paritare.

Actul adiţional nr. 199/07.05.2004 a fost încheiat între S.C. R. S.A. Constanţa şi Federaţia Sindicatelor Miniere Basarabi, aceleaşi părţi ca şi în contractul colectiv de muncă, situaţie în care nu subzistă motivul de nulitate absolută invocat.

Sub aspectul nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 12 al. 5 din Contractul colectiv de muncă, se constată că Legea nr. 53/2003 în art. 53 prevede expres şi limitativ cazurile în care contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului, fără ca enumerarea să fie cu titlu exemplificativ.

Art. 50 prevede cazurile de suspendare de drept a contractului individual de muncă, art. 51 prevede cazurile de suspendare a contractului la iniţiativa salariatului, de asemenea, în mod expres şi limitativ, suspendarea poate interveni prin acordul părţilor, art. 54 din C. muncii.

De asemenea, sunt mai multe acte normative speciale care prevăd suspendarea contractului individual de muncă - art. 150 alin. (5), Legea nr. 31/1990, art. 14 alin. (2), Legea nr. 215/1997, art. 16 din O.G. nr. 2/2000, art. 1 din H.G. nr. 679/2003 şi art. 5 alin. (5) din H.G. nr. 427/2001.

În afară de aceste situaţii, nu există alte reglementări legale prin care să se dispună suspendarea contractului individual de muncă; inserarea în contractul colectiv de muncă a unei clauze de suspendare, respectiv în clauza din art. 12 alin. (5), este peste textele legale invocate, adăugând la lege ceea ce nu este posibil.

În speţă, cuprinderea clauzei în art. 12 alin. (5) din contractul colectiv de muncă, este contrară dispoziţiilor Legii nr. 53/2003 care reglementează strict şi imperativ instituţia suspendării, aspect în raport de care s-a admis acţiunea sub acest aspect şi s-a constatat nulitatea absolută a acestei clauze. Ca efect, Decizia nr. 33/13.05.2004 şi Decizia nr. 72/30.06.2004, sunt lovite de nulitate absolută cât timp sunt întemeiate pe dispoziţiile din clauza nr. 12 alin. (5) din Contractul colectiv de muncă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, pârâta S.C. R. S.A. Constanţa. Examinând mijloacele de probă administrate în cauză şi motivele invocate, Curtea reţine că

recursul este fondat. Prin Decizia nr. 33/13.04.2004 recurenta a dispus, în conformitate cu prevederile

contractului colectiv de muncă nr. 199/2003 şi a Codului muncii că, începând cu 01.05.2004 să se

53

suspende contractul individual de muncă nr. 22647/17.07.2003 al contestatorului IS, în temeiul art. 12 (5) din actul adiţional la contractul colectiv de muncă.

Prin Decizia nr. 72/30.06.2004, emisă după introducerea la Tribunalul Bucureşti a cererii pentru anularea Deciziei nr. 33/13.04.2004 şi constatării nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 12 alin. (5) din contractul colectiv de muncă, dispoziţie ce a stat la baza emiterii acestei decizii, unitatea a procedat la modificarea art. 1 din Decizia nr. 33, schimbându-se temeiul de drept în baza căruia s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă, tocmai pentru că s-a realizat nelegalitatea actului adiţional la contractul colectiv de muncă sub aspectul extinderii cauzelor de suspendare.

Recurenta susţine fără temei că, în cauză, a operat conversiunea actului juridic, căci ce-a de a două decizie nu a anulat Decizia nr. 33, doar a modificat-o în dorinţa de a evita anularea acesteia de către instanţă, încercându-se intrarea în legalitate prin menţionarea unui alt temei legal faţă de cel avut în vedere la momentul emiterii Deciziei nr. 33.

Prerogativele conferite de Legea nr. 31/1990 conducătorului societăţii, nu-l îndreptăţeşte pe acesta să emită sau să modifice actele juridice după bunul plac, fără respectarea normelor legale în materie, respectiv a legislaţiei muncii.

Deşi Codul muncii nu prevede dispoziţii de procedură cu privire la suspendarea contractului individual de muncă, în toate cazurile este util ca angajatorul să emită o decizie, prin care să dispună suspendarea sau să constate existenţa unei cauze de suspendare, să precizeze temeiul legal şi durata suspendării.

Întrucât recurenta nu a criticat prin motivele de recurs constatarea nulităţii actului adiţional la contractul colectiv de muncă, Curtea urmează a reţine că anularea Deciziei nr. 77/2004 a fost dispusă corect de instanţă ca efect al admiterii acestui capăt de cerere, art. 12 alin. (5) fiind considerat în afara legii.

Împrejurarea că ulterior, recurenta a identificat, în opinia acesteia, un alt text normativ - art. 18 lit. k) din Legea nr. 90/1996, nu o îndreptăţea la modificarea Deciziei nr. 33/2004 şi nici nu acoperea nulitatea absolută de care era lovită această decizie.

De altfel, dispoziţiile art. 18 lit. k) din Legea nr. 90/1996 nu reglementează cazuri de suspendare a contractului individual de muncă deja încheiat, ci doar instituie obligaţia angajatorului de a angaja numai persoane care corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute.

Art. 50 din C. muncii reglementează expres cazurile de suspendare a contractului individual, la lit. i) fiind făcută menţiunea „în alte cazuri expres prevăzute de lege”, ceea ce înseamnă că suspendarea trebuie să fie reglementată de acte normative speciale, dispoziţie ce nu este aplicabilă cauzei deduse judecăţii cât timp Legea nr. 90/1996 privind protecţia muncii nu conţine asemenea cazuri de suspendare.

Întrucât suspendarea contractului de muncă este în realitate o suspendare a principalelor sale efecte - prestarea muncii şi plata acesteia - ce se manifestă printr-o încetare temporară a traducerii lor în practică, ceea ce o deosebeşte de încetarea contractului de muncă, care presupune dispariţia efectelor sale.

Cum în speţă, suspendarea contractului se datorează culpei angajatorului, deciziile fiind anulate corect de instanţă, contestatorul Ionescu Sandu beneficiază de drepturile salariale, inclusiv tichetele de masă cuvenite conform art. 50 din contractul colectiv de muncă, de la data de 01.05.2004 şi până la 01.07.2004, dată când în baza protocolului încheiat între S.C. R. S.A. Constanţa şi S.C. T.I. S.R.L. a fost preluat numărul de personal al Punctului de Lucru Sucursala Minieră Basarabi, inclusiv contestatorul I.S.

Dat fiind faptul că, în cauză, efectele contractului individual de muncă au fost suspendate, nicidecum încetate, prin anularea deciziilor de suspendare, efectele contractului curg de drept, nefiind justificată dispoziţia instanţei de fond de reintegrare a contestatorului în muncă, cu atât mai mult cu cât nici nu s-a formulat o astfel de cerere, fiind acordat plus petita.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul, a modificat în parte, hotărârea atacată în sensul repunerii contestatorului IS în situaţia anterioară suspendării contractului de muncă, fiind obligată recurenta la plata drepturilor salariale şi a tichetelor de masă cuvenite pentru perioada 01.05 - 01.07.2004, dată când a fost preluat de S.C. T.I. S.R.L. Constanţa.

Pe cale de consecinţă, a dispus înlăturarea menţiunii referitoare la reintegrarea în muncă a contestatorului.

(Baza de date Indaco Lege 4.4.)

54

§11. Nulitatea contractului individual de muncă Nulitatea contractului individual de muncă se bucură pentru prima dată de o

reglementare expresă prin dispoziţiile art. 57 din Codul muncii. Nulitatea este o sancţiune prin care actul juridic care nu îndeplineşte condiţiile de validitate impuse de normele de drept este lipsit de efectele care contravin legii sau regulilor de convieţuire socială.

În sistemul nostru de drept nulitatea nu este îndreptată împotriva actului juridic şi nu este o stare organică a acestuia. Operează principiul salvgardării actului juridic şi regula nulităţii parţiale a acestuia, încercându-se, în măsura în care este posibil, remedierea cauzei de nulitate.

Specificul raporturilor juridice de muncă impune nulităţii contractului de muncă o serie de trăsături distinctive. Astfel, deoarece contractul presupune prestaţii succesive în timp şi având în vedere că munca prestată are caracter ireversibil, nulitatea va avea efect, în principiu, pentru viitor (ex nunc) şi nu retroactiv.

Dacă avem în vedere interesul general ocrotit prin dispoziţia încălcată şi ne aflăm prin urmare, în prezenţa unei nulităţi absolute, spre deosebire de dreptul comun, aceasta este considerată remediabilă în următoarele cazuri:

1. în caz de îndeplinire ulterioară a vârstei minime generale sau speciale de încadrare;

2. în caz de îndeplinire ulterioară a condiţiilor de studii sau vechime; 3. în caz de înfiinţare a postului care nu exista la încadrare; 4. în caz de prezentare ulterioară a certificatului medical; 5. în cazul în care, ulterior încadrării, intervine sau se obţine reabilitarea (în

cazul funcţiilor pentru care legea interzice angajarea celor condamnaţi pentru anumite infracţiuni).

Nulitatea determinată de existenţa viciilor de consimţământ are caracter relativ şi este remediabilă.

Dacă un contract individual de muncă conţine o clauză ilegală, în principiu, acest lucru nu va atrage nulitatea întregului contract, ci numai a clauzei respective. În acest sens, alin. 4 al art. 57 din Codul muncii, prevede că în situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.

Sub aspectul efectelor nulităţii, art. 57 alin. 5 prevede că persoana care a prestat o muncă în temeiul unui contract de muncă nul, are dreptul la remunerarea acesteia corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu. Dacă pregătirea profesională şi îndeplinirea sarcinilor de serviciu au fost corespunzătoare exigenţelor angajatorului, munca prestată până la momentul constatării nulităţii (prin acordul părţilor sau de către instanţa de judecată) trebuie să fie retribuită integral.

55

Dacă persoana nu corespunde sub aspectul calificării şi pregătirii profesionale impuse pentru angajare, sunt posibile următoarele situaţii:

a. dacă activitatea a fost corespunzător prestată, drepturile salariale rămân în totalitate acordate;

b. dacă activitatea a fost parţial necorespunzătoare, se va restitui o parte proporţională de salariu;

c. dacă activitatea a fost total necorespunzătoare se va restitui salariul în totalitate.

Dacă persoanei i se recunoaşte fie şi parţial dreptul la salariu, atunci va fi recunoscut statutul de salariat, cu toate drepturile care derivă din acesta.

Constatarea nulităţii şi stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia, se pot face, ca regulă, prin acordul părţilor, iar dacă părţile nu se înţeleg nulitatea se pronunţă, la cerere, de către instanţa judecătorească. Acţiunea în constatarea nulităţii este prescriptibilă şi se poate introduce pe toată durata existenţei contractului.

§12. Încetarea contractului individual de muncă Potrivit art. 55 din Codul muncii, modalităţile generale de încetare a

contractului individual de muncă sunt următoarele: încetarea de drept; încetarea ca urmare a acordului părţilor la data convenită de acestea; încetarea ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

12.1. Încetarea de drept a contractului individual de muncă Potrivit art. 56 din Codul muncii, un contract individual de muncă încetează

de drept în următoarele cazuri: a) la data decesului salariatului; b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a

morţii sau a punerii sub interdicţie a salariatului; c) abrogat; d) la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă,

pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau pensionare pentru invaliditate a salariatului, potrivit legii;

e) ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească definitivă;

f) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare;

g) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;

56

h) de la data retragerii, de către autorităţile sau organismele competente, a avizelor, autorizaţiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei;

i) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă sau pedeapsă complimentară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;

j) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată;

k) prin retragerea acordului părinţilor sau a reprezentanţilor legali, în cazul salariaţilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 16 ani.

Apariţia şi existenţa uneia dintre situaţiile la care se referă art. 56 nu înseamnă că încetarea de drept a contractului îşi produce efectele imediat (în mod automat). Este necesară emiterea de către angajator a unui act intern constatator (decizie, proces-verbal). Prin acest act nu se dispune încetarea contractului de muncă, ci se constată intervenirea uneia dintre cauzele de încetare de drept.

Există unele situaţii în care apariţia unui caz de încetare de drept antrenează, prin ea însăşi, încetarea executării contractului respectiv (spre exemplu, art. 56 lit. a). De regulă însă, încetarea se produce la momentul comunicării actului prin care angajatorul constată existenţa cauzei de încetare, făcându-se aplicarea, prin analogie, a dispoziţiilor art. 74 şi 75 din Cod referitoare la decizia de concediere şi comunicarea acesteia în scris.

În cazul prevăzut la art. 56 lit. f trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 64 privind obligaţia oferirii de către angajator a unui loc de muncă vacant corespunzător.

12.2. Concedierea A. Interdicţii la concediere Concedierea, ca încetare/denunţare a contractului individual de muncă din

iniţiativa angajatorului, poate surveni fie pentru motive care ţin de persoana salariatului, fie pentru motive care nu ţin de acesta.

Reglementarea concedierii în Codul muncii începe prin stipularea unor norme de protecţie care au în vedere pe de o parte interzicerea discriminărilor şi persoanele care exercită în mod legal dreptul la grevă sau alte drepturi sindicale; pe de altă parte, prin articolul 60, se interzice în mod expres concedierea salariaţilor în următoarele situaţii:

1. pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii;

2. pe durata concediului pentru carantină; 3. pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care

angajatorul a luat la cunoştinţă de acest fapt, anterior emiterii deciziei de concediere; 4. pe durata concediului de maternitate; 5. pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani

sau în cazul copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de 3 ani;

57

6. pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

7. pe durata îndeplinirii serviciului militar; 8. pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu

excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri repetate săvârşite de către acel salariat;

9. pe durata concediului de odihnă. Conform legii, aceste interdicţii suportă o singură excepţie şi anume

concedierea pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului (insolvenţei) angajatorului.

Practică judiciară. 1. Contract de muncă pe durată determinată. Incapacitate temporară de muncă.

Încetarea raporturilor de muncă la expirarea termenului.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 60 lit. a), art. 56 lit. j) Contractul individual de muncă pe perioadă determinată încetează de drept la data

specificată în cuprinsul său; în aceste condiţii salariatul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 60 lit. a) din C. muncii, care se referă la interzicerea concedierii în cazul în care persoana se află în incapacitate temporară de muncă şi nu la încetarea de drept a contractului.

Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, decizia. nr. 400 din 8 iulie 2004

Prin sentinţa civilă nr. 1412/27.04.2004 pronunţată de către Tribunalul Caraş Severin în

dosarul nr. 1252/C/2004 a fost respinsă contestaţia formulată de către reclamantul P.F. împotriva dispoziţiei nr. 21/109 din 2.02.2004 emisă de către pârâta Organizaţia P.. Prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost angajat în funcţia de asistent medical în baza unui contract individual de muncă, pe perioadă determinată. Acest contract a fost încheiat pe perioada 12.03.2003 – 31.01.2004.

La data de 2 februarie 2004 pârâta a emis dispoziţia nr. 21/109, în sensul încetării raporturilor juridice de muncă ca urmare a expirării perioadei determinate de timp pentru care a fost încheiat contractul de muncă.

În această ipoteză, prima instanţă a conchis că a încetat de drept, la data specificată în cuprinsul său, contractul individual de muncă al reclamantului pe perioadă determinată, iar în aceste condiţii reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 60 lit. a) din C. muncii, susţinând că s-ar fi aflat în incapacitate temporară de muncă în perioada 1.02.2004 - 12.03.2004.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs reclamantul P.F., susţinând că a fost suspendat de drept contractul său de muncă, deoarece, în cazul incapacităţii temporare de muncă, legiuitorul nu face distincţie între contractul individual de muncă încheiat pe durată determinată şi acela încheiat pe perioadă nedeterminată. Reclamantul a mai arătat că a fost internat în spital începând cu 30.01.2004 până la data de 25.02.2004 şi în aceste condiţii nu se putea dispune desfacerea contractului de muncă.

Examinând recursul prin prisma celor arătate şi în condiţiile prevederilor art. 304 şi 3041 raportat la art. 312 C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara a reţinut că acesta este nefondat.

În aceste condiţii, în mod corect unitatea angajatoare, după data expirării valabilităţii contractului individual de muncă, a procedat la constatarea încetării de drept a efectelor acestuia. Ca atare reclamantul nu se află în ipoteza suspendării raporturilor juridice de muncă aşa cum acesta susţine în motivele de recurs.

(Publicată în Vasile Val Popa (coord.), Dreptul muncii. Sinteză ..., pp. 71-72)

58

Notă: Apreciem că soluţia instanţei de fond este corectă, deoarece în speţă există un

contract de muncă încheiat pe durată determinată, care a expirat la data de 31 ianuarie 2004. Potrivit dispoziţiilor art. 56 lit. j) din C. muncii, contractul individual de muncă pe durată determinată încetează de drept la data expirării termenului prevăzut în cuprinsul acestuia. De asemenea, se observă că art. 60 din C. muncii se referă la interdicţia concedierii salariatului în situaţiile enumerate de text şi nu la orice fel de încetare a contractului de muncă.

2. Concediere disciplinară la o dată când salariatul se afla în incapacitate temporară

de muncă. Nelegalitate. Decizie ulterioară a unităţii de suspendare a deciziei concediere pe durata incapacităţii de muncă a salariatului. Efecte.

C. muncii (Legea nr. 53/2003): art. 60 alin. (1) lit. a); art. 76

Decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, conform art. 76 din C. muncii,

dacă a fost luată în timp ce salariatul se afla în concediu medical. Decizia ulterioară a unităţii, de suspendare a primei decizii pe durata incapacităţii temporare de muncă, luată după ce salariatul a contestat măsura concedierii sale, nu poate produce efecte.

I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 2436 din 25 martie 2004

Prin recursul formulat, regia autonomă a cerut modificarea sentinţei civile nr. 552 din 5

septembrie 2003 a Tribunalului Iaşi, în sensul respingerii contestaţiei pe care salariatul B.V. a făcut-o împotriva deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, decizie pe care instanţa de fond a admis-o, dispunând reintegrarea în funcţia avută şi plata drepturilor salariale precizate prin hotărâre.

Recursul este nefondat. Tribunalul, în baza actelor aflate la dosar şi a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, a reţinut

că decizia nr. 859 din 26 iunie 2003, prin care intimata-recurentă a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al vatmanului B.V., în timp ce acesta se afla în incapacitate temporară de muncă, beneficiind de concediu medical, este lovită de nulitate absolută.

Din certificatele de concediu medical aflate la dosarul de fond, rezultă că, în perioada 9-30 iunie 2003, contestatorul a beneficiat de concediu medical, incapacitatea temporară de muncă prelungindu-se până la data de 31 august 2003.

Starea de incapacitate temporară de muncă a contestatorului în perioada desfacerii contractului a fost confirmată în cuprinsul motivării recursului de către intimată, aceasta necontestând valabilitatea certificatelor de concediu medical.

Potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) din C. muncii concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical conform legii. Art. 76 din acelaşi cod prevede că este lovită de nulitate absolută concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege.

Prin urmare, măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, respectiv concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, dispusă de angajator pe durata incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical conform legii, deci cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege, este lovită de nulitate absolută.

În acest context, este de prisos analizarea motivelor vizând fondul cauzei invocate de recurentă.

Decizia nr. 1023 din 4 august 2003, invocată de recurentă, prin care aceasta a suspendat executarea deciziei nr. 859 din 26 iunie 2003 de desfacere a contractului individual de muncă, pe durata incapacităţii temporare de muncă a contestatorului, emisă după formularea contestaţiei, nu produce efecte juridice, aşa încât nu poate fi luată în considerare.

Faţă de cele menţionate, recursul a fost respins.

(Baza de date Buletinul Jurisprudenţei şi Indaco Lege 4.4.)

59

B. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului 1. Art. 61 lit. a din Codul muncii: concedierea (ca sancţiune disciplinară) în

cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.

Este vorba de sancţiunea disciplinară a concedierii prevăzută şi de art. 264 alin. 1 lit. f din Codul muncii („desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă”). Prin urmare, angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispoziţiilor art. 263-268 din Codul muncii (privind răspunderea disciplinară).

Aplicarea acestei sancţiuni disciplinare, cea mai severă dintre toate, presupune săvârşirea măcar a unei abateri disciplinare, abatere definită de art. 263 alin. 2 din Codul muncii ca fiind o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual, contractul colectiv de muncă aplicabil sau ordinele ori dispoziţiile legale (scrise sau verbale) ale şefilor ierarhici.

Angajatorul are posibilitatea aplicării acestei sancţiuni în două situaţii ipotetice:

• săvârşirea unei singure abateri disciplinare grave prin care activitatea angajatorului este semnificativ perturbată;

• săvârşirea mai multor abateri de acelaşi fel sau diferite, pentru care salariatul a mai fost sancţionat sau, deşi nesancţionat, termenele de constatare a abaterii şi de aplicare a sancţiunii nu au expirat.

În ambele cazuri fapta sau faptele salariatului trebuie să ducă la concluzia că acesta nu mai poate fi menţinut în funcţie, că raportul juridic de muncă nu mai poate continua. La această concluzie se poate ajunge ca urmare a aplicării criteriilor de individualizare a sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 266 din Codul muncii şi anume: împrejurările în care fapta a fost săvârşită; gradul de vinovăţie a salariatului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală în serviciu a salariatului; eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de acesta.

Aceste aspecte sunt analizate în contextul efectuării cercetării disciplinare prealabile şi obligatorii (conform art. 267 din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o sancţiune - cu excepţia avertismentului scris - nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile).

Cercetarea presupune ca persoana împuternicită de către angajator să convoace în scris salariatului pentru a da o notă explicativă (precizându-se în convocare obiectul, data, ora şi locul întrevederii). Neprezentarea salariatului la convocarea făcută, fără un motiv obiectiv, dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea.

60

În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Pentru ca angajatorul să procedeze la concedierea pe motive disciplinare, se consideră că nu este necesar ca abaterea gravă sau încălcarea repetată a obligaţiilor de serviciu să fie săvârşite cu intenţie, fiind suficientă uneori chiar comiterea din simplă neglijenţă. De asemenea, crearea stării de pericol sau a riscului producerii unui prejudiciu pentru angajator ar putea fi suficientă pentru a se putea apela la concedierea disciplinară a salariatului vinovat.

Atitudinea psihică a salariatului faţă de abaterea săvârşită şi faţă de urmările acesteia trebuie să fie luată în considerare.

Concedierea disciplinară presupune emiterea de către angajator a unei decizii scrise în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

2. Art. 61 lit. b din Codul muncii: concedierea în cazul în care salariatul este

arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală.

Se consideră că măsura concedierii ar fi justificată în acest caz de absenţa îndelungată de la serviciu a salariatului în cauză, aspect de natură să afecteze buna desfăşurare a activităţii angajatorului.

Este suficient doar ca arestarea preventivă să dureze mai mult de 30 de zile (timp în care contractul de muncă este suspendat de drept). Nu are importanţă dacă se va dovedi vinovăţia sau nevinovăţia salariatului în cauză şi nici dacă fapta cercetată a avut sau nu legătură cu locul de muncă sau cu sarcinile de serviciu. Concedierea pe acest temei poate să implice sau nu vinovăţia salariatului, în raport de soluţia dată în dosarul penal.

Împlinirea celor 30 de zile de arest nu duce la încetarea imediată a contractului de muncă, fiind necesar ca angajatorul să dispună expres concedierea. Dacă măsura concedierii a fost dispusă înainte de trecerea termenului legal, aceasta este nulă. Această nulitate este însă acoperită dacă arestarea preventivă se prelungeşte peste termenul de 30 de zile. Dacă însă termenul a fost depăşit fără ca angajatorul să dispună concedierea, iar salariatul a fost pus în libertate şi s-a prezentat la post, nu i se poate refuza colaborarea pe motiv că urma sau ar fi trebuit să fie concediat.

Dacă, după concedierea legală pentru acest motiv, salariatul este pus în libertate stabilindu-i-se nevinovăţia, angajatorul nu va putea fi obligat la reintegrare sau la plata de despăgubiri. Persoana în cauză va putea pretinde despăgubiri de la stat, utilizând calea deschisă de articolul 504 Cod procedură penală (eroarea judiciară).

3. Art. 61 lit. c din Codul muncii: concedierea în cazul în care prin decizia

organelor competente de expertiză medicală se constată inaptitudinea fizică şi/sau

61

psihică a salariatului, fapt ce nu permite ca acesta să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.

Este un caz particular de necorespundere profesională care intervine în timpul executării contractului de muncă şi care constă în pierderea capacităţii psihice şi/sau fizice a salariatului de a-şi îndeplini sarcinile concrete de serviciu.

Pierderea în tot sau în parte a aptitudinilor salariatului este o împrejurare de natură obiectivă care nu se confundă cu pierderea capacităţii de a munci. Astfel, slăbirea vederii ori a memoriei, aptitudini necesare îndeplinirii unei anumite funcţii, ar putea totuşi permite salariatului în cauză îndeplinirea altor funcţii (spre exemplu, un conducător auto care a suferit o diminuare severă a vederii va putea ocupa un post de mecanic dacă are şi această calificare).

Drept consecinţă, art. 64 din Cod stipulează că angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante din unitate, compatibile cu pregătirea/calificarea salariatului şi capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii. În situaţia unei astfel de oferte, salariatul are la dispoziţie 3 zile lucrătoare de la comunicare pentru a-şi manifesta expres consimţământul cu privire la un eventual loc de muncă oferit. Dacă angajatorul nu dispune de astfel de posturi vacante, el are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului corespunzător capacităţii şi pregătirii sale profesionale şi pentru luarea acestuia în evidenţă. În cazul în care salariatul nu-şi manifestă expres consimţământul sau refuză expres oferta angajatorului şi după notificarea cazului către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, angajatorul poate dispune concedierea.

Acest caz de concediere nu presupune culpa salariatului; conform art. 64 alin. 5 din Cod, acesta va putea beneficia la încetarea contractului de o sumă compensatorie în condiţiile stabilite de contractul colectiv aplicabil sau prin contractul individual de muncă.

Angajatorul are obligaţia de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei de concediere (regulă valabilă în cazurile prevăzute de art. 61 lit. b-d din Codul muncii).

4. Art. 61 lit. d din Codul muncii: concedierea în cazul în care salariatul nu

corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat. Necorespunderea profesională a fost definită ca fiind acea împrejurare de

natură obiectivă sau subiectivă care conduce la obţinerea unor performanţe profesionale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul este îndrituit a le aştepta de la un salariat.

Necorespunderea profesională intervine ulterior încheierii valabile a contractului de muncă şi nu implică vinovăţia salariatului. Trebuie făcută distincţia între concedierea pentru necorespunderea profesională şi concedierea disciplinară care presupune, sine qua non, culpa salariatului. Spre exemplu, o lipsă în gestiune poate fi apreciată, în raport de cauzele concrete care au determinat-o, ca fiind fie

62

urmarea lipsei de experienţă a gestionarului, fie urmarea săvârşirii cu vinovăţie a unor abateri disciplinare.

Este posibil ca, după încheierea unui contract individual de muncă în mod valabil cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege, pentru ocuparea sau menţinerea unui post, tot prin acte normative, să se instituie noi condiţii sau alte condiţii pe care salariatul nu le îndeplineşte şi nici nu le-ar putea îndeplini într-un termen rezonabil. La expirarea termenului stabilit prin acte normative, dacă salariatul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi în lipsa unui post vacant, pe care să-l poată ocupa, se va dispune concedierea pentru necorespundere profesională.

Alteori, necorespunderea profesională este cauzată de nivelul scăzut al cunoştinţelor profesionale, de lipsa de preocupare pentru a fi la curent cu noile cunoştinţe din domeniul de specialitate.

Un caz special este cel al personalului didactic pentru care legea impune obligativitatea de a promova examenul de definitivat. Neprezentarea sau nereuşita la acest examen, în condiţiile specifice prevăzute de actele normative incidente, vor conduce la încetarea raporturilor de muncă pe temeiul necorespunderii profesionale.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, se consideră că pierderea încrederii speciale a Adunării generale sau a Consiliului de administraţie în directorii executivi ai unei societăţi comerciale poate determina revocarea acestora din funcţie şi chiar concedierea pentru necorespundere profesională.

Necorespunderea profesională trebuie să fie determinată pe baza unor criterii şi aspecte concrete care să excludă subiectivismul în apreciere. Totodată însă, aprecierea se face în raport de cerinţele postului efectiv ocupat şi nu în general sau raportat la exigenţele iniţiale ale postului existente la încheierea contractului individual de muncă.

Concedierea salariatului pentru motivul necorespundere profesională poate fi dispusă numai după evaluarea prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional sau la nivel de ramură de activitate aplicabil, precum şi prin regulamentul intern.

Conform art. 77 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, evaluarea salariatului pentru necorespundere profesională se face de către o comisie numită de către angajator. Din comisie trebuie să facă parte şi un reprezentant al sindicatului, desemnat de acesta, al cărui membru este salariatul în cauză.

Comisia va convoca salariatul şi îi va comunica acestuia în scris, cu cel puţin 15 zile înainte:

a) data, ora exactă şi locul întrunirii comisiei; b) modalitatea în care se va desfăşura examinarea. Examinarea trebuie să aibă ca obiect activităţile prevăzute în fişa postului

salariatului în cauză. În cazul introducerii de noi tehnologii, examinarea salariatului se va referi la acestea numai în măsura în care salariatul în cauză a făcut obiectul formării profesionale în respectiva materie. Necorespunderea profesională poate fi susţinută de comisie şi prin dovezi de îndeplinire necorespunzătoare a sarcinilor profesionale, prin examinare scrisă, orală, practică şi alte probe.

63

În cazul în care, în urma examinării, salariatul este considerat necorespunzător profesional de către comisie, acesta are dreptul de a contesta hotărârea comisiei în termen de 10 zile de la comunicare. Dacă salariatul nu a formulat contestaţia în termen sau dacă după formularea contestaţiei şi reexaminarea hotărârii comisiei, aceasta este menţinută, angajatorul poate emite şi comunica decizia de desfacere a contractului individual de muncă al salariatului, pentru motive de necorespundere profesională. Decizia astfel emisă va conţine rezultatul cercetării prealabile a salariatului în cauză.

Ca şi în celelalte cazuri de concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului, decizia de concediere trebuie emisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii.

Ca şi în cazul prevăzut de art. 61 lit. c, trebuie respectată obligaţia de diligenţă a oferirii a unui alt loc de muncă corespunzător pregătirii profesionale şi, după caz, obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă.

Conform art. 73 din Cod, persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c şi d beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare. Fac excepţie numai persoanele concediate pentru necorespundere profesională care se află în perioada de probă. Trebuie avute însă în vedere dispoziţiile obligatorii mai favorabile din contractul colectiv unic la nivel naţional care stipulează că în cazurile în care unitatea este obligată prin lege să acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata preavizului va fi de 20 de zile lucrătoare. În cazul în care nu este acordat preavizul, unitatea trebuie să plătească salariatului o indemnizaţie egală cu salariul de bază pe timp de o lună.

În situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, cu excepţia cazului absenţelor nemotivate.

5. Art. 61 lit. e din Codul muncii: concedierea în cazul în care salariatul

îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.

În aprecierea îndeplinirii de către salariat a condiţiilor de pensionare privind vârsta standard şi stagiul de cotizare trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, este necesar ca salariatul să nu fi solicitat pensionarea. Dacă s-a solicitat aceasta, contractul va înceta de drept potrivit dispoziţiilor art. 56 lit. d din Codul muncii, la data comunicării deciziei de pensionare.

Practică judiciară. 1. Obligaţia individualizării sancţiunii prin aplicarea criteriilor de apreciere a gravităţii

abaterii disciplinare. Sancţiunea nerespectării acestor criterii. Posibilitatea instanţei de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 61 lit. a), art. 264 lit. e),

art. 265 lit. f), art. 266 lit. a)–e)

64

Concedierea disciplinară este cea mai gravă sancţiune care se poate aplica

salariatului şi se poate dispune numai ca urmare a săvârşirii unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la disciplina muncii astfel încât să se poată aprecia că a devenit imposibilă colaborarea normală a părţilor pentru viitor. Criteriile de apreciere a gravităţii abaterii disciplinare sunt reglementate de art. 266 lit. a)-e) din C. muncii, fiind necesară aplicarea acestora.

Potrivit art. 263 alin. (2) din C. muncii, refuzul salariatului de a semna fişa postului constituie o abatere disciplinară, dar nu una suficient de gravă pentru a se dispune în temeiul său măsura concedierii.

Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă,

decizia nr. 245 din 26 octombrie 2004

Tribunalul, ca primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 649 din 22 decembrie 2003, a respins ca nefondată contestaţia, reţinând în esenţă că intimata a desfăcut disciplinar contractul de muncă al contestatorului fizician la Secţia A.T.M., întrucât a refuzat nejustificat semnarea fişei postului şi a fişei de instructaj privind protecţia muncii, fiind săvârşită o singură abatere care însă echivalează cu neîndeplinirea sarcinilor de serviciu stabilite prin această fişă şi această atitudine constituie o abatere disciplinară gravă care a dus, în mod corect, la desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

În termen legal, sentinţa a fost recurată de către contestator şi criticată sub aspectul nelegalităţii, întrucât nesemnarea fişei nu reprezintă o abatere gravă, deoarece, nu este o sarcină de serviciu, iar prevederile Codului muncii nu califică drept abatere acest refuz.

Recursul a fost admis de către Curtea de Apel, prin decizia civilă nr. 254/R-CM din 26 octombrie 2004, cu consecinţa modificării deciziei, iar pe fond, a admiterii contestaţiei şi a modificării deciziei nr. 764 din 9 iunie 2003, emisă de intimată, în sensul înlocuirii sancţiunii aplicate, de desfacere a contractului individual de muncă, cu reducerea salariului de bază pe timp de 3 luni cu 10%, dispunându-se reintegrarea contestatorului pe postul avut, cu plata drepturilor băneşti de la emiterea deciziei, până la data reintegrării.

În considerentele deciziei, instanţa a reţinut că, în sensul art. 263 alin. (2) din C. muncii, refuzul salariatului de a semna fişa postului constituie o abatere disciplinară, dar nu una suficientă pentru a se dispune în temeiul său măsura disciplinară a desfacerii contractului de muncă.

Desfacerea contractului de muncă este cea mai gravă sancţiune împotriva salariatului, care se dispune ca urmare a săvârşirii unor abateri grave de la disciplina muncii. Criteriile de apreciere a gravităţii abaterii disciplinare sunt reglementate de art. 266 lit. a)-e) din C. muncii, în care nu se încadrează şi fapta de a refuza semnarea fişei postului.

Din acest punct de vedere se reţine că instanţa de fond a constatat în mod greşit că abaterea săvârşit de contestator este deosebit de gravă şi că justifică măsura luată de intimată.

Contestatorul a săvârşit această abatere, dar la aplicarea sancţiunii, nu au fost avute în vedere de intimată criteriile prevăzute de art. 266 din C. muncii şi nici faptul că nu este o abatere atât de gravă care să ducă la aplicarea sancţiunii extreme de desfacere a contractului individual de muncă, acestuia putându-i-se aplica o sancţiune mai uşoară, respectiv cea prevăzută de art. 264 lit. e) din C. muncii.

Ca atare, recursul a fost admis în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., în modalitatea arătată.

(Baza de date Indaco Lege 4.4.) Notă: În ceea ce priveşte fapta de a refuza semnarea fişei postului nu se pune problema ca

aceasta să se „încadreze” în criteriile de apreciere a gravităţii abaterii disciplinare reglementate de art. 266 lit. a)-e) din C. muncii. Esenţial este ca, în urma aplicării acestor criterii, să se poată aprecia că fapta săvârşită este atât de gravă încât să se justifice aplicarea celei mai severe sancţiuni disciplinare – concedierea.

Pentru o analiză recentă a posibilităţii instanţei de a înlocui sancţiunea concedierii disciplinare cu altă sancţiune, a se vedea Neculai Gheorghiu, Unele aspecte legate de posibilitatea înlocuirii de către instanţa de judecată a sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu altă sancţiune disciplinară mai uşoară, în R.R.D.M., nr. 2/2005, pp. 108-110.

65

2. Aprecierea gravităţii abaterii disciplinare. Interpretarea şi aplicarea prevederilor din regulamentul intern.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 61 lit. a), art. 265 lit. f), art. 263 alin. (2)

H.C.M. nr. 2230/1969, art. 8 Potrivit art. 8 din H.C.M. nr. 2230/1969 privind gestiunea bunurilor materiale ale

agenţilor economici, autorităţilor şi instituţiilor publice, „gestionarul este obligat să prevină sustragerea bunurilor şi orice formă de risipă, să le ferească de degradare”. În lipsa unor probe suplimentare, neîndeplinirea obligaţiei de a supraveghea o locomotivă în condiţii de lipsă de activitate nu a fost considerată în sine un act de favorizare a sustragerii de combustibil, act care, în conformitate cu prevederile Regulamentului intern, ar atrage concedierea disciplinară.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, decizia nr. 416 din 05 iulie 2005

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa sub nr. 2231/2004, contestatorul D.M., în

contradictoriu cu intimata S.C. O.T. S.A. Constanţa, a solicitat să se dispună anularea deciziei nr. 185/29.10.2004, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, obligarea la plata drepturilor băneşti aferente perioadei cuprinsă între data emiterii deciziei şi data efectivei reintegrări, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 245/18.02.2005 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul D.M., în contradictoriu cu pârâta S.C. O.T. S.A. Constanţa şi a fost obligat contestatorul către intimată la plata sumei de 16.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că D.M. exercită în cadrul S.C. O.T. S.A. funcţia de mecanic de locomotivă.

Atât în fişa postului, cât şi din răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriul luat contestatorului, rezultă că pe tura sa de serviciu acesta era gestionarul locomotivelor.

Atribuţiile asumate prin fişa postului se completează cu cele prevăzute la pct. 9.12 din Regulamentul Intern, în conformitate cu care, contestatorul era obligat să asigure supravegherea permanentă a instalaţiilor, utilajelor, maşinilor şi celorlalte mijloace încredinţate.

Din concluziile raportului de cercetare prealabilă înregistrat sub nr. 10658 din 26.10.2004 rezultă că în urma nesupravegherii locomotivei pe care o avea în gestiune angajatul D.M. a favorizat în data de 1.10.2004 orele 2,30 sustragerea a 60 litri motorină de către numitul L.T., salariat al intimatei.

Neîndeplinirea acestei obligaţii de serviciu constituie abatere disciplinară potrivit dispoziţiilor art. 263 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 şi constă în inacţiunea salariatului concretizată în nesupravegherea locomotivelor pe care le avea în gestiune.

Totodată, s-a reţinut că potrivit art. 8 din H.C.M. nr. 2230/1969 privind gestiunea bunurilor materiale ale agenţilor economici, autorităţilor şi instituţiilor publice, "gestionarul este obligat să prevină sustragerea bunurilor şi orice formă de risipă, să le ferească de degradare".

Coroborând acest text de lege cu prevederile Regulamentului Intern, respectiv pct. 30.7, se observă că în calitatea sa de gestionar, contestatorul avea îndatorirea de a supraveghea locomotiva şi pe cale de consecinţă să prevină sustragerea de combustibil din acestea, în caz contrar putând fi antrenată fie răspunderea disciplinară, fie răspunderea patrimonială pentru lipsa în gestiune, deoarece acesta avea în gestiune şi combustibilul din locomotivă.

Astfel, luând în considerare probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că salariatul contestator se face vinovat de săvârşirea unei abateri disciplinare prin neîndeplinirea obligaţiilor specifice funcţiei ocupate pentru care avea şi calitate de gestionar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamantul contestator DM. Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurată, instanţa constată că recursul este

întemeiat, pentru următoarele considerente: Decizia nr. 185/29.10.2004 prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului

individual de muncă al salariatului, are ca temei legal, art. 30.6 şi art. 30.7 din Regulamentul Intern, precum şi art. 61 lit. a) coroborat cu art. 264 alin. (1) lit. f) din C. muncii.

Articolul 61 lit. a) din C. muncii arată că angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, ori

66

de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern.

În regulamentul intern, la care se face trimitere în decizie, se stipulează la art. 30.6 şi 30.7 că se sancţionează cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă, "favorizarea de sustrageri de produse petroliere" şi "nesupravegherea instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor în timpul funcţionării, în timpul programului de muncă".

Nu se poate reţine favorizarea de sustrageri de produse petroliere aşa cum este stipulat prin art. 30.6 din Regulament deoarece, nu s-au administrat nici un fel de probe din care să reiasă că recurentul a înlesnit sau ajutat în vreun fel pe impegatul T.L. să sustragă motorină din rezervor.

Raportul întocmit de comisia de cercetare a evenimentului a concluzionat în sensul ca T.L. a fost cel care a sustras motorină, dar că D.M. nu a supravegheat locomotiva.

Prin acelaşi raport se constată că sustragerea motorinei a avut loc în timpul pauzei de manevră, care a determinat o lipsă de activitate în zonă.

În aceste condiţii, nici art. 30.7 din Regulament nu subzistă deoarece acest articol sancţionează "nesupravegherea instalaţiilor, în timpul funcţionării acestora şi nu în perioada cât utilajele sunt în staţionare".

Instanţa de fond a reţinut că cele două locomotive se aflau în stare de funcţionare pentru că motorul era pornit fiind în regim de relanti.

Acest aspect rezultă numai din răspunsul la interogatoriu al intimatei fără ca acestea să poată fi coroborate cu alte mijloace de probă.

În condiţiile în care martorii audiaţi de instanţă au arătat că cele două locomotive nu erau în stare de funcţionare şi chiar Comisia (numită pentru a analiza evenimentul) menţionează în procesul-verbal că există o pauza de manevră, iar locomotivele nu funcţionau, curtea constată că în cauză este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ..

Faţă de aspectele reţinute mai sus, instanţa a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată, admiţând contestaţia, cu consecinţa anulării deciziei nr. 185/2004 emisă de intimată şi reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior.

Potrivit dispoziţiilor art. 78 din C. muncii, a fost obligată intimata către contestator la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada cuprinsă între data emiterii deciziei şi data reintegrării.

(Baza de date Indaco Lege 4.4.) Notă: Apreciem ca discutabilă această practică prin care, prin regulamentul intern sau prin

contracte colective de muncă încheiate la nivel de unitate, în mod aprioric, unei anumite abateri disciplinare concrete i se asociază sancţiunea concedierii disciplinare. Dincolo de scopul preventiv, considerăm că această metodă poate avea ca efect neaplicarea criteriilor obligatorii de individualizare a sancţiunii prevăzute de art. 266 lit. a)–e) din C. muncii. Având în vedere natura lor, aplicarea acestor criterii nu poate fi predeterminată. Spre exemplu, nu pot fi anticipate împrejurările în care abaterea se va săvârşi, comportamentul general în serviciu al salariatului care va comite fapta etc.

3. Concediere disciplinară ca urmare a absentării nemotivate în perioada de preaviz aferentă demisiei. Plata indemnizaţiei de concediu. Eliberarea carnetului de muncă. Dreptul la asigurarea de viaţă.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 61 lit. a), art. 79, art. 265 lit. f), art. 267 alin. (3)

Cu privire la anularea deciziei de concediere disciplinară, contestatorul nu a putut

face dovada faptului că pe perioada preavizului, ca urmare a demisiei, ar fi lucrat la unitatea pârâtă, absentând nemotivat şi creând greutăţi unităţii în derularea contractelor cu terţe persoane. După depunerea demisiei, contestatorul nu a respectat termenul de preaviz de 15 zile calendaristice, deşi unitatea l-a invitat să se prezinte la sediul societăţii, acesta a refuzat, recurgând doar la scrisori de ameninţare la adresa pârâtei. Preluarea de contestator a poliţei de asigurare de viaţă nu este posibilă în condiţiile refuzului atât din partea asigurătorului, cât şi a pârâtei, câtă vreme unitatea pârâtă a fost părăsită de contestator.

Tribunalul Timiş, secţia civilă, sentinţa nr. 646 din 27 mai 2004

67

Reclamantul P.M. a solicitat instanţei de judecată la data de 5.01.2004 ca, prin hotărâre, să

dispună obligarea intimatei la plata indemnizaţiei de concediu aferentă anului 2002 şi 2003, la eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte perioada lucrată la intimată cu contract de muncă, la eliberarea carnetului său de muncă, cu cheltuieli de judecată. Contestatorul a solicitat, de asemenea, anularea deciziei nr. 5351/9.12.2003 emisă de intimată, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă, conform art. 61 lit. a) din C. muncii, precum şi daune morale în valoare de 200.000.000 lei.

Contestatorul a arătat că refuzul intimatei de a-i plăti drepturile băneşti în cuantum de 11.000.000 lei, reprezentând concediul de odihnă, l-a determinat să-şi depună cererea de demisie şi să solicite eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte perioada lucrată la intimată, precum şi a unei poliţe de asigurare de viaţă, cu nr. 71197036, încheiată între contestator şi intimat (această calitate o are atât S.C. M.G. S.A. Timişoara, cât şi S.C. ING N. Asigurări de Viaţă S.A., ultima societate fiind chemată în judecată pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă, întrucât refuză să procedeze la efectuarea formalităţilor de preluare a poliţei de asigurare), prin care acesta avea calitatea de persoană asigurată.

În răspunsul dat prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată. Aceasta deoarece indemnizaţia de concediul de odihnă pe anul 2002 este în sumă de 2.864.513 lei şi nu de 11.000.000. lei, cum solicită contestatorul, iar adeverinţa care atestă perioada lucrată de contestator a fost trimisă acestuia la data de 16.12.2003. Intimata a mai arătat că neînde-plinirea preavizului de 15 zile calendaristice a fost sancţionată cu desfacerea contractului de muncă disciplinar, pentru absenţe nemotivate, iar în ceea ce priveşte carnetul de muncă, acesta poate fi ridicat de la Camera de Muncă (în fapt, instanţa, prin încheiere, a disjuns capătul de cerere privind carnetul de muncă de celelalte capete de cerere ale acţiunii în temeiul dispoziţiilor art. 1650 Cod civ, dispunând formarea unui dosar distinct având ca obiect carnetul de muncă). Cu privire la poliţa de asigurare, intimata a arătat că schimbarea contractului de asigurări poate fi făcută doar pe baza exprimării în scris a acordului ambelor părţi.

S.C. ING N. Asigurări de Viaţă S.A. a arătat că între contestator şi aceasta nu există raporturi contractuale, contestatorul fiind terţ faţă de asigurarea încheiată între S.C. M.G. S.A. şi S.C. ING N. Asigurări de Viaţă S.A. Prin urmare, se invocă lipsa calităţii procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă, scoaterea din cauză a S.C. ING N. Asigurări de Viaţă S.A. Instanţa a respins această excepţie prin încheiere, întrucât din poliţa de asigurare rezultă că persoana asigurată este contestatorul, în înscris făcându-se această menţiune.

Examinând contestaţia înaintată, precum şi temeiul de drept invocat [art. 141 pct. 4, art. 145 pct. 1, art. 79 pct. 8, art. 34 pct. pct. 5, art. 39 pct. 1, art. 40 lit. h) din C. muncii], instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, cu toate capetele de cerere aferente.

Astfel, cu privire la solicitarea contestatorului de a-i plăti suma de 11.000.000 lei reprezentând indemnizaţia de concediu rămas neefectuat pe anii 2002 şi 2003, instanţa a reţinut netemeinicia acesteia, dat fiind că, printr-o adresă, pârâta S.C. M.G. S.A. l-a invitat pe contestator la sediul firmei pentru a-şi ridica drepturile băneşti aferente lunii noiembrie 2003, precum şi plata indemnizaţiei de concediu neefectuat pe anii 2003 şi 2004.

De asemenea, pârâta a făcut dovada eliberării adeverinţei solicitate de contestator din care rezultă perioada lucrată la pârâtă, din cuprinsul căreia reiese perioada lucrată la unitate cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, contract înregistrat la Camera de Muncă [ITM – n.a.]cu nr. 1555800 din 11.04.2002.

Capătul de cerere cu privire la anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă pe motive disciplinare este respins, întrucât contestatorul nu a putut face dovada faptului că pe perioada preavizului, ca urmare a demisiei, ar fi lucrat la unitatea pârâtă, absentând nemotivat şi creând greutăţi unităţii în derularea contractelor cu terţe persoane. După depunerea demisiei, contestatorul nu a respectat termenul de preaviz de 15 zile calendaristice, deşi unitatea l-a invitat să se prezinte la sediul societăţii, acesta a refuzat, recurgând doar la scrisori de ameninţare la adresa pârâtei. Prin urmare, contestatorul nu a făcut dovada obligaţiilor nerespectate de către angajator.

Capătul de cerere al contestatorului prin care a solicitat preluarea de către acesta a poliţei de asigurare de viaţă a fost respins, întrucât aceasta nu este posibilă în condiţiile refuzului din partea asigurătorului, cât şi a pârâtei S.C. M.G. S.A., câtă vreme unitatea pârâtă a fost părăsită de contestator, iar în timp ce contestatorul îşi desfăşura activitatea la această unitate, pârâta a săvârşit un act de gratitudine şi binefacere faţă de serviciile contestatorului. Or, în momentul de faţă, această stare de normalitate fiind întreruptă, unitatea pârâtă refuză să îşi mai dea consimţământul în a prelua de către contestator această poliţă de asigurare pe viaţă, în beneficiul contestatorului.

68

De asemenea, instanţa a luat act de renunţarea contestatorului la daunele morale solicitate, potrivit art. 246 C. proc. civ. şi l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.700.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

(Publicată în Vasile Val Popa (coord.), Dreptul muncii. Sinteză ..., pp. 68-69)

Notă: Potrivit prevederilor art. 79 alin. (8) din C. muncii, salariatul poate demisiona fără

preaviz dacă angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă. 4. Pretinse abateri disciplinare. Lipsa fişei postului în raport de care să se stabilească

o pretinsă nerespectare a atribuţiilor de serviciu. Existenţa unei sancţiuni anterioare. Relevanţă. Norme de muncă excesive.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 61 lit. a), art. 128 şi urm.

În susţinerea concedierii disciplinare s-a invocat comportamentul necorespunzător în

relaţiile de serviciu cu subalternii şi neîndeplinirea atribuţiilor de coordonare şi control a activităţii subalternilor, ceea ce a condus la disfuncţionalităţi în cadrul procesului de producţie.

Pe baza probelor administrate în cauză s-a reţinut că au fost îndeplinite de către contestatoare atribuţiile sale de serviciu, fără a avea o atitudine necorespunzătoare faţă de subalterne. Oricum, contestatoarea nu a fost învestită legal în funcţia de responsabil de producţie, nefiind întocmită o fişă a postului în raport de care să se stabilească o pretinsă nerespectare a atribuţiilor sale de serviciu.

În ceea ce priveşte situaţiile conflictuale, acestea nu au fost determinate de către persoana sancţionată, ci de către alte salariate, ca urmare a stabilirii unor norme de muncă excesive a căror neîndeplinire putea duce la pierderea locului de muncă. Or, este obligaţia angajatorului să stabilească normele de muncă în asemenea mod încât să asigure un ritm normal de lucru, la o intensitate a efortului care să nu ducă la oboseala excesivă a salariaţilor şi la situaţii tensionate la locul de muncă.

Este irelevant faptul că, anterior, contestatoarea a mai fost sancţionată cu avertisment, în condiţiile în care pretinsele abateri disciplinare pe care se întemeiază decizia de concediere nu au fost probate.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 455/2005

Contestatoarea N.C.L. a solicitat anularea deciziei nr. 590 din 4 octombrie 2004 emisă de

SC M.E. SRL Buzău, prin care s-a luat măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă încheiat între părţi, cu plata drepturilor băneşti cuvenite începând cu data suspendării din funcţie şi până la reintegrarea sa, sume care să fie indexate şi reactualizate.

În motivarea contestaţiei s-a susţinut că prin decizia menţionată, după ce fusese suspendată din funcţie, s-a reţinut că aceasta ar fi avut un comportament necorespunzător în relaţiile de serviciu cu subalternii, proferându-se insulte, violenţe verbale ş.a., totodată nefiind îndeplinite atribuţiile de coordonare şi control ale activităţii subalternilor din cadrul secţiei, ceea ce a condus la disfuncţionalităţi în cadrul procesului de producţie.

Toate acestea nu au corespondent în realitate, ci, dimpotrivă, situaţiile negative existente la locul de muncă, dar care nu au produs prejudicii unităţii, au fost aduse la cunoştinţa conducerii societăţii, dar nu au fost luate în considerare în nici un fel, în final ajungându-se la desfacerea contractului său de muncă fără nici o bază faptică şi legală.

Societatea-intimată a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, invocând că împotriva deciziei de suspendare a contractului de muncă nu s-a formulat contestaţie şi susţinându-se că abaterile disciplinare menţionate în decizia atacată sunt reale, măsura luată împotriva acesteia impunându-se faţă de poziţia adoptată de contestatoare care a manifestat rea-credinţă şi a încălcat atribuţiile sale de serviciu.

Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 57 din 26 ianuarie 2005, a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă, reintegrarea contestatoarei în funcţia

69

deţinută anterior desfacerii şi a obligat intimata să-i plătească drepturile salariate indexate şi reactualizate, până la data reintegrării.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că au fost îndeplinite de către contestatoare atribuţiile sale de serviciu şi că situaţiile conflictuale ce s-au ivit au fost determinate nu de către atitudinea acesteia, ci de către unele salariate, precum şi de stabilirea unei norme de muncă excesive ca şi de teama de a nu fi realizată de către salariate, ceea ce putea duce la pierderea locului de muncă.

Din ansamblul declaraţiilor martorilor nu a rezultat în nici un fel atitudinea necorespunzătoare a contestatoarei faţă de atribuţiile sale de serviciu şi faţă de subalterne.

Împotriva acestei sentinţe societatea-intimată a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând modificarea acesteia şi pe fond respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În criticile formulate recurenta a susţinut că instanţa de fond a lăsat nerezolvate solicitarea intimatei de constatare a nulităţii cererii de chemare în judecată, care nu a fost semnată de contestatoare, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, sentinţa atacată cuprinde motive care nu au fost puse în discuţia părţilor, respectiv aspecte legate de normele de lucru şi lipsa de calificare a personalului ce nu au format obiectul învestirii instanţei.

Instanţa de fond nu a răspuns tuturor apărărilor şi excepţiilor formulate de pârâţi, motivarea sentinţei fiind insuficientă, în condiţiile în care s-a invocat şi existenţa unei sancţionări disciplinare anterioare a contestatoarei, iar pentru drepturile salariale acordate nu se procedează la motivarea în drept, neluându-se în considerare nici faptul că lipsa fişei postului a fost suplinită prin probele administrate, iar contestatoarea a recunoscut că îşi cunoştea atribuţiile ce-i reveneau.

Într-o altă critică s-a susţinut că nu au fost avute în vedere nici actele de cercetare prealabilă din care rezultă greşelile săvârşite de contestatoare la locul de muncă.

Toate acestea echivalează cu nepronunţarea asupra fondului. Curtea, analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, probele administrate şi

dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză, constată că recursul este nefondat. Primul motiv de recurs referitor la nesemnarea contestaţiei nu este fondat, deoarece

contestatoarea a semnat contestaţia în fata instanţei de recurs, astfel că această lipsă a semnăturii a fost suplinită în cadrul procesual conform art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la ignorarea unor apărări şi excepţii formulate întrucât instanţa a analizat toate mijloacele de apărare invocate, o parte din acestea nefiind invocate în concret, ci în mod generic, iar celelalte au fost examinate şi care şi-au găsit reflectarea în soluţia formulată.

Faptul că a mai fost anterior sancţionată contestatoarea cu avertisment nu are nici o relevanţă în cauză, în condiţiile în care pretinsele abateri disciplinare ce formează obiectul prezentei cauze nu au rezultat din probe.

Nu are bază legală şi faptică nici motivul de recurs referitor la normele de lucru care nu au fost puse în discuţia părţilor şi nici nu au format obiectul învestirii instanţei, deoarece astfel de aspecte ţin de fondul procesului şi rezultă din probe, în condiţiile în care potrivit dispoziţiile art. 128 şi urm. din C. muncii, angajatorul trebuie să stabilească normele de muncă în asemenea mod încât să asigure un ritm normal de lucru, la o intensitate a efortului care să nu ducă la oboseala excesivă a salariaţilor.

În acest sens, este relevant şi faptul că, din contractul colectiv de muncă şi din actele dosarului, reiese că, anterior, activitatea desfăşurată de salariaţi era în regie şi nu în acord, ceea ce exprimă aspecte esenţiale ale contractului de muncă, respectiv felul muncii şi salariul.

Aceasta în condiţiile în care conducerea intimatei-recurente a impus realizarea unui număr de 12.000 pantaloni pe zi de salariat, ceea ce presupune un volum şi o intensitate a muncii foarte ridicate, situaţii care au dus şi la situaţii tensionate la locul de muncă unde îşi desfăşura activitatea contestatoarea ca responsabil de producţie, funcţie în care nu a fost învestită legal şi pentru care într-adevăr nu exista nici o fişă a postului în raport de care să se stabilească o pretinsă nerespectare a atribuţiilor sale de serviciu, fiind de observat şi faptul că funcţia în care a fost angajată contestatoarea prin contractul de muncă era cea de operator la călcătorie.

Pretinsele abateri disciplinare reţinute în sarcina contestatoarei prin decizia de sancţionare nu pot fi reţinute ca reale, acestea nerezultând din probe, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, care a analizat corespunzător toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, pronunţând astfel o sentinţă legală şi temeinică sub toate aspectele.

70

Constatând că nu subzistă nici unul din motivele de nulitate ale hotărârii atacate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul de faţă ca nefondat în baza art. 312 din acelaşi cod.

Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta-intimată va fi obligată către intimata-contestatoare la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile de avocat suportat de către aceasta.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 4/2005, pp. 120-121)

5. Desfacerea contractului de muncă în cazul arestării mai mult de 60 de zile. Condiţii.

Nelegalitatea măsurii arestării preventive. Efecte.

C. muncii (Legea nr. 10/1972), art. 130 alin. (1) lit. j) Potrivit art. 130 alin. (1) lit. j) din C. muncii, contractul de muncă se poate desface

dacă persoana încadrată în muncă este arestată mai mult de 60 de zile; se are în vedere asigurarea bunului mers al unităţii, absenţa îndelungată a celui încadrat putând să creeze dificultăţi cu privire la desfăşurarea normală a serviciului. Prin urmare, din perspectiva desfacerii contractului de muncă este indiferentă soluţia din dosarul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită fiind arestarea mai mult de 60 de zile.

În speţă această condiţie era îndeplinită. Faptul că, în urma cercetării, s-a stabilit netemeinicia arestării, nu determină anularea măsurii desfacerii contractului de muncă şi obligarea unităţii la reîncadrare, deoarece aceasta a procedat legal, iar ceea ce a determinat încetarea raportului de muncă, a fost o situaţie obiectivă şi nu aprecierea, în raport cu elementul de vinovăţie a conduitei persoanei încadrate în muncă. Persoana în cauză va putea solicita despăgubiri pentru prejudiciile aduse prin arestare potrivit art. 504 C. proc. pen..

Curtea de Apel Suceava, decizia nr. 503 din 7.03.2000

P.I. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 596 din 1.08.1995, emisă de D.G.V.

Bucureşti, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) din C. muncii, motivând că a fost arestat la 11.05.1995, fiind învinuit de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, a fost eliberat la 12.09.1995, fiind scos de sub urmărire penală pentru lipsa vinovăţiei, astfel că trebuie să fie primit la locul de muncă.

Intimata s-a opus contestaţiei, arătând că măsura este în conformitate cu dispoziţiile Codului muncii, contestatorul fiind arestat o perioadă mai mare de 60 zile.

Prin sentinţa civilă nr. 5203 din 16.10.1998 a Judecătoriei Rădăuţi, contestaţia a fost admisă, decizia de desfacere a contractului de muncă desfiinţată, cu reîncadrarea contestatorului pe postul avut anterior.

Instanţa a motivat această hotărâre în sensul că este nedrept să se suporte consecinţele unei arestări abuzive, prin menţinerea măsurii desfacerii contractului de muncă, acordarea despăgubirilor neinfluenţând desfiinţarea deciziei.

Apelul declarat de unitatea intimată a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2035 din 20.06.1999 a Tribunalului Suceava, cu motivarea că soluţia instanţei de fond este echitabilă, înlăturându-se posibilitatea sancţionării contestatorului de două ori – arestarea abuzivă şi pierderea locului de muncă.

Împotriva deciziei, intimata a declarat recurs, invocând art. 304 punctul 9 C. proc. civ., în sensul că dispoziţiile legale au fost greşit aplicate, hotărârile având la bază considerente de ordin subiectiv şi străine de natura pricinii.

Sesizată cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava l-a admis, a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa judecătoriei, iar în rejudecare, a respins ca nefondată contestaţia.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art. 130 alin. (1) lit. j) din C. muncii, contractul de muncă se desface dacă persoana încadrată în muncă este arestată mai mult de 60 de zile, avându-se în vedere tocmai asigurarea bunului mers al unităţii, absenţa îndelungată a celui încadrat putând să creeze dificultăţi cu privire la desfăşurarea normală a serviciului.

71

În speţă, contestatorul a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 12.05.1995 – 22.09.1995, iar la data de 1.08.1995, prin decizia nr. 596, contractul de muncă i-a fost desfăcut, conform, art. 130 alin. (1) lit. j), depăşindu-se cele 60 de zile de arestare.

Este de necontestat că la emiterea acestei decizii, intimata a respectat dispoziţiile legale, aspect ce nu este contestat de contestator care doreşte reîncadrarea pe post întrucât nu a fost găsit vinovat, considerând că poate fi reprimit tocmai pe acest motiv însă faptul că, în urma cercetării s-a stabilit netemeinicia arestării, nu determină anularea măsurii desfacerii contractului de muncă şi obligarea unităţii la reîncadrare, deoarece aceasta a procedat legal, iar ceea ce a determinat încetarea raportului de muncă, a fost o situaţie obiectivă şi nu aprecierea, în raport cu elementul de vinovăţie a conduitei persoanei încadrate în muncă.

Persoana în cauză îşi va putea revendica drepturile la despăgubiri pentru prejudiciile aduse prin arestare, potrivit art. 504 C. proc. pen., motiv pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a se admite.

(Publicată în Curtea de Apel Suceava, Jurisprudenţa 2000)

Notă: Art. 130 alin. (1) lit. j) din vechiul Cod al muncii (Legea nr. 10/1972) se referea la

desfacerea contractului de muncă în situaţia în care salariatul era arestat mai mult de 60 de zile. Actualul Cod reglementează prin art. 61 lit. b) concedierea în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile.

6. Director general adjunct – funcţionar al unei societăţi comerciale în sensul Legii nr.

31/1990. Raport de muncă. Revocare ilegală din funcţie. Calificarea şi conţinutul actului de revocare. Daune morale.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 41, art. 58, art. 62 alin. (2), art. 74, art. 78

Legea nr. 31/1990, art. 141 alin. (1), art. 147 Decizia de revocare din funcţia de director general adjunct întemeiată pe dispoziţiile

art. 141 din Legea nr. 31/1990, republicată, în raport de efectele produse şi dacă nu s-a intenţionat modificarea felului muncii în sensul trecerii de pe o funcţie de conducere pe o funcţie de execuţie, urmează a fi calificată ca fiind o decizie de concediere ce presupunea respectarea dispoziţiilor art. 58 şi urm. din C. muncii; aceasta deoarece directorii societăţilor comerciale sunt asimilaţi din punct de vedere al raportului de muncă unor salariaţi. Prin urmare, decizia de revocare din funcţie, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept conform dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din C. muncii şi să conţină elementele prevăzute de art. 74 din acelaşi cod.

În speţă, decizia de revocare din funcţie a fost implicit recunoscută ca ilegală de către angajator pe parcursul soluţionării cauzei, prin revocarea acesteia cu consecinţa legală a reintegrării în muncă în funcţia deţinută. Instanţa nu poate menţine în vigoare o decizie revocată de însuşi angajatorul emitent.

În cauză s-a mai solicitat acordarea de daune morale, dar instanţa a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale conform art. 998-999 C. civ. în sensul că aceste daune nu au fost probate şi că nu există raport de cauzalitate între măsura dispusă de unitate şi impactul negativ suferit atât în plan profesional, cât şi personal. Dificultăţile financiare cu care s-a confruntat salariatul în achitarea datoriilor contractate anterior revocării sale din funcţie - respectiv creditele realizate pentru achiziţionarea unui imobil, casă de locuit şi autoturism, nu sunt de natură a justifica acordarea daunelor morale, ci, dimpotrivă, îl îndreptăţeau la solicitarea de despăgubiri materiale.

Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 1477/R/2005

Prin sentinţa civilă nr. 5453 pronunţată la data de 07.12.2004 în dosarul nr. 3425/LM/2004

al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Litigii de Muncă s-a respins

72

contestaţia formulată de contestatorul V.G. împotriva deciziei nr. 1632/29.03.2004 emisă de intimata SC C. SA, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte capătul doi al acţiunii şi s-a dispus reintegrarea reclamantului contestator în funcţia de director, conform contractului individual de muncă nr. 215077/26.04.2004, înregistrat la I.T.M. Suceava.

S-a admis în parte capătul trei al acţiunii şi a fost obligată intimata-pârâtă la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite pentru funcţia de director, pentru perioada 29.03.2004 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia de director a acestuia, conform contractului de muncă nr. 215077/26.04.2004.

S-a respins capătul patru de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, ca neîntemeiat.

S-a admis capătul de cerere numărul cinci şi a obligat pe pârâtă la 3.400.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantul-contestator.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că: Reclamantul a fost angajatul intimatei în baza contractului individual de muncă nr.

215077/26.04.2000 pe perioadă nedeterminată în funcţia de director. Prin decizia nr. 458/2000, contestatorul a fost numit în funcţia de director general adjunct. Ulterior, prin decizia nr. 1632/29.03.2004, contestatorul a fost revocat din funcţia de director general adjunct, iar ca urmare a acestei decizii, i s-a comunicat să predea documentele şi faptul că prezenţa acestuia nu mai este necesară în cadrul societăţii.

S-a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora, executarea operaţiunilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori executivi, funcţionari ai societăţii, iar numirea acestora se face potrivit art. 141 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Fiind funcţionari ai societăţii, s-a statuat că directorii executivi sunt legaţi de aceasta printr-un raport de muncă şi răspund pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, la fel ca administratorii, potrivit art. 147 alin. (3). Contestatorul, în calitatea sa de director general adjunct, susţine prima instanţă, ar fi funcţionar al societăţii şi îşi desfăşura activitatea în baza contractului individual de muncă nr. 215077/26.04.2004. Ulterior, acesta a fost numit Director general adjunct prin decizia nr. 458/2000.

A considerat instanţa de fond că decizia nr. 1632/29.03.2004 a fost emisă în baza atribuţiilor pe care preşedintele Consiliului de Administraţie le avea, în îndeplinirea mandatului său comercial faţă de societatea pârâtă. Aceste atribuţii au fost trasate de către Consiliul de Administraţie în şedinţa din 25.03.2004 şi vizau revocarea din funcţie a Directorului general adjunct şi, ca urmare, se susţine că decizia are un caracter comercial cu efecte de dreptul muncii. Petentul îşi îndeplinea atribuţiile de director general adjunct în baza deciziei nr. 458/2000, iar revocarea funcţionarilor societăţii fiind atributul exclusiv al Consiliului de Administraţie - prima instanţă a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 1632/29.03.2004, emisă de intimată, ca neîntemeiată.

Fiind revocat din această funcţie de director general adjunct, s-a conchis, pe cale de consecinţă, faptul că, petentul trebuia să îşi continue activitatea în cadrul societăţii pârâte în baza contractului individual de muncă nr. 215077/26.04.2004, pentru funcţia de director. Fiind tot atributul Consiliului de Administraţie să îl revoce pe contestator şi din funcţia de director (în această calitate, de funcţionar al societăţii, potrivit art. 147 alin. (1) din Legea nr. 31/1990), decizia 132/29.03.2004 nu a fost urmată de emiterea unei decizii de dreptul muncii cu privire la contractul individual de muncă încheiat pentru funcţia de director. În speţă, acest fapt s-a concretizat doar prin informarea contestatorului că nu mai este necesară prezenţa acestuia în cadrul societăţii. S-a statuat că această situaţie are natura unei măsuri de concediere a contestatorului, fără a fi materializată printr-o decizie de desfacere a contractului de muncă, aşa cum prevede codul muncii. Indiferent de motivele care ar fi determinat concedierea contestatorului din funcţia de director, pentru motive care ţin sau nu de persoana salariatului, intimata era obligată, apreciază prima instanţă să urmeze procedura expres reglementată de C. muncii care să se finalizeze cu o decizie de concediere care, la rândul ei, trebuia să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă, în lipsa cărora orice măsură de concediere este sancţionată cu nulitatea absolută.

Intimata nu şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la concedierea contestatorului, în conformitate cu prevederile C. muncii, sens în care instanţa de fond a apreciat că pretenţiile reclamantului de a fi reintegrat şi de a i se plăti drepturile salariale, sunt întemeiate, în parte.

Instanţa a dispus astfel reintegrarea reclamantului contestator în funcţia de director, conform contractului individual de muncă nr. 215077/26.04.2000, înregistrat la I.T.M. Suceava, în baza căruia a fost dispusă măsura de concediere şi pe cale de consecinţă, în baza art. 78 din C. muncii, s-a

73

dispus obligarea intimatei la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite pentru funcţia de director, pentru perioada 29.03.2004 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia de director a acestuia, conform aceluiaşi contract de muncă.

Cu privire la acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 USD, s-a apreciat că petentul nu a dovedit prin nici un mijloc de probă pretenţiile sale, prejudiciul moral suferit şi legătura de cauzalitate dintre măsura dispusă de unitate şi impactul negativ atât în plan personal, cât şi în plan profesional asupra acestuia. Contestatorul a susţinut că situaţia incertă în care se afla îi scădea şansele de a se angaja la un alt loc de muncă, dar aceasta este o situaţie ipotetică care nu este de natură a dovedi daunele morale. De asemenea, s-a arătat că împrejurarea contractării a două credite bancare de către apelant şi că prin aceasta a fost pus în dificultate în achitarea ratelor scadente, nu este de natură a justifica acordarea de daune morale, ci doar l-ar putea îndreptăţi pe petent la solicitarea de despăgubiri materiale. S-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale conform art. 998-999 C. civ., în sensul că Tribunalul a respins cererea privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal recurs contestatorul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în raport de următoarele considerente:

Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv ce se circumscrie ipotezei reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat ca temei juridic al recursului.

Se susţine astfel că funcţionarii societăţii sunt salariaţi ai societăţii, revocarea lor din funcţie echivalând practic cu desfacerea contractelor lor de muncă, aspect ce impunea respectarea normelor dreptului muncii referitoare la încetarea contractului de muncă (norme nerespectate însă în speţa dedusă judecăţii). Împrejurarea că, prin decizia contestată s-ar fi urmărit desfacerea contractului de muncă al recurentului este atestată de toate actele şi faptele îndeplinite de intimată ulterior emiterii deciziei, respectiv actele comunicate recurentului şi Băncii R.B., decizia de închidere a cărţii de muncă nr. 312, emisă la data de 11.06.2004.

Prima instanţă a realizat o interpretare nelegală şi netemeinică a deciziei sus-menţionate, care de altfel nu este motivată în fapt şi în drept, considerând că, urmare a revocării din funcţie, recurentul urma să-şi exercite atribuţiile funcţiei de director.

Aceasta echivalează cu o modificare unilaterală a contractului de muncă, încălcându-se dispoziţiile art. 41 din C. muncii, efect neurmărit de altfel nici de intimată; decizia de numire în funcţia de Director General Adjunct, în temeiul Legii nr. 31/1990, se subordonează prevederilor Codului muncii, iar numirea în funcţia sus-precizată modifică contractul său de muncă cu privire la funcţie.

În mod greşit s-a reţinut că decizia de revocare trebuia să fie succedată de o decizie de desfacere a contractului de muncă, această decizie de revocare a avut ca efect desfacerea contractului de muncă al recurentului, condiţie în care se impunea respectarea dispoziţiilor Codului muncii privitor la acest aspect.

Instanţa de fond a nesocotit împrejurarea că însăşi intimata a recunoscut ilegalitatea deciziei contestate nr. 1632/29.03.2004, revocând-o pe parcursul soluţionării cauzei, conform adresei nr. 4461 din 11.10.2004, măsură dispusă fără a fi respectate dispoziţiile Codului muncii. Cu toate acestea se menţine în vigoare o decizie revocată de conducerea societăţii, revocare al cărui efect firesc era reluarea postului de Director General Adjunct, incorect respingându-se capătul de cerere referitor la anularea deciziei şi reintegrarea sa pe un post similar, modificând contractul de muncă al recurentului.

Prin soluţia pronunţată pe cel de-al treilea capăt de cerere se procedează atât la modificarea unilaterală a contractului de muncă al recurentului, cu privire la funcţie, cât şi cu privire la salariu, obligând-o pe intimată la plata drepturilor salariale pentru funcţia de director.

Or, aceasta contravine cu ultima decizie emisă recurentului cu privire la salariul cuvenit, respectiv Decizia nr. 15/24.09.2002, care stabileşte începând cu data de 1.10.2002 un salariu brut al recurentului, în cuantum de 1.200 USD. Această decizie, emisă de directorul general al SC C. SA şi nu de Consiliul de Administraţie, a modificat contractul de muncă al recurentului, sub aspectul salarizării, nu face nici o menţiune referitoare la indemnizaţia acordată pentru funcţia avută, sens în care prima instanţă era obligată să se raporteze la cuantumul acestui salariu brut lunar, în acordarea drepturilor salariale solicitate.

Se critică sentinţa recurată şi sub aspectul modului de soluţionare al celui de-al patrulea capăt de cerere, respectiv cel privitor la acordarea daunelor morale, apreciind că, în mod nelegal societatea intimată nu ar fi fost sancţionată pentru încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale

74

reglementate de Codul muncii. De asemenea, recurentul apreciază că ar fi dovedit consecinţele de ordin moral ce i-au fost produse, ca efect al emiterii deciziei intimatei, respectiv dificultăţile financiare de a-şi achita debitele restante, ratele la imobilul casă de locuit, autoturism, consecinţele în plan familial şi în relaţiile cu ceilalţi.

În termen procedural a formulat întâmpinare intimata, solicitând respingerea recursului, menţinerea sentinţei civile atacate, ca fiind legală şi temeinică.

La termenul din data de 13 mai 2005 recurentul a invocat excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe în soluţionarea cauzei, apreciindu-se că recurentul era în executarea unui mandat comercial, nefiind motivată decizia contestată, prin dispoziţii din Codul muncii, litigiul este unul comercial, sens în care competenţa soluţionării litigiului revenea Secţiei Comerciale a Tribunalului Bucureşti.

Examinând cu prioritate excepţia invocată, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 158 C. proc. civ., Curtea o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere următoarele:

În speţă, s-a solicitat anularea deciziei nr. 1632/29.03.2004 de revocare din funcţie a recurentului, ca Director General al societăţii şi reintegrarea sa pe postul deţinut anterior, sens în care competentă să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei de revocare este Secţia de Litigii de Muncă a Tribunalului Bucureşti, conform, art. 2 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

Se impune a fi menţionat că funcţia de Director General deţinută de recurent în cadrul unei societăţi comerciale, ca autoritate preponderent economică, nu implică exerciţiul unor atribuţii de autoritate specifice celor îndeplinite de funcţionarii publici, cum eronat a statuat prima instanţă, şi nici executarea unui mandat comercial, cum susţine recurentul în concluziile sale orale de la termenul din data de 13 mai 2005. De altfel, aceste concluzii contrazic propriile motive de recurs în care se invocă decizia de revocare din funcţia de Director General al recurentului este în fapt o decizie de desfacere a contractului de muncă, ce impunea respectarea normelor dreptului muncii referitoare la desfacerea contractului de muncă.

În raport de aceste apărări, nu are relevanţă temeiul juridic invocat în decizia contestată, respectiv dispoziţiile art. 141 din Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, a art. 18 din Statutul intimatei, instanţa fiind datoare să judece în cadrul legal corespunzător pretenţiilor formulate. În funcţie de acestea, se apreciază că recurentul, în calitatea sa de Director General al societăţii, este asimilat din punct de vedere al raportului de muncă unui salariat cu contract de muncă, această activitate fiind înscrisă în carnetul său de muncă, stabilindu-se şi un salariu corespunzător.

Pentru aceste considerente, Curtea va respinge excepţia de necompetenţă materială invocată la termenul din data de 13.05.2005, apreciind că raportul juridic dedus judecăţii este un raport de dreptul muncii şi nu un raport de drept comercial, competenţa de a judeca cauza în prima instanţă revenind Tribunalului Bucureşti - Secţia Litigii de Muncă, corect statuând prima instanţă privitor la acest aspect.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază recursul întemeiat pentru aspectele ce vor fi înfăţişate.

Prima instanţă a pronunţat decizia atacată cu nerespectarea dispoziţiilor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 58 din C. muncii sau art. 74 din C. muncii.

Aceasta întrucât decizia contestată, deşi este o decizie de revocare din funcţie întemeiată pe dispoziţiile art. 141 din Legea nr. 31/1990, republicată, în raport de efectele produse reprezintă o decizie de desfacere a contractului de muncă ce presupunea respectarea dispoziţiilor art. 58 şi următoarele din Codul muncii, directorii societăţilor comerciale fiind asimilaţi din punct de vedere al raportului de muncă unor salariaţi, activitatea acestora înscrisă în carnetul său de muncă, aşa cum s-a mai arătat.

Această calificare a deciziei contestate reiese de altfel şi din înscrisurile anexate la dosarul cauzei, actele comunicate recurentului şi Băncii R.B., decizie de închidere a cărţii de muncă, emisă la data de 11.06.2004. De altfel, în cuprinsul Hotărârii Consiliului de Administraţie din data de 25.03.2004 ce a statuat revocarea din funcţie a contestatorului, la punctul 9 se decide iniţierea procedurilor prevăzute de Codul muncii, fără a fi respectate însă de intimată.

În acest context nu a fost avut în vedere motivul de nulitate invocat de recurent la prima instanţă, nemotivându-se astfel împrejurarea că decizia nu a fost motivată în fapt şi în drept, nearătându-se motivul concret al emiterii deciziei, sens în care s-au încălcat dispoziţiile art. 62 din C. muncii ce reglementează sub sancţiunea nulităţii obligativitatea motivării deciziei de desfacere a contractului de muncă. Aceeaşi sancţiune operează şi în situaţia în care decizia de revocare ar fi

75

calificată ca o decizie de concediere, cum susţine intimata, fiind aplicabile în această situaţie dispoziţiile art. 74 din C. muncii.

Prima instanţă a realizat o interpretare nelegală şi netemeinică a deciziei contestate, apreciind că o consecinţă a revocării recurentului din funcţia de Director General ar fi îndeplinirea atribuţiilor funcţiei de director al intimatei.

Ori, această interpretare echivalează cu o modificare unilaterală a contractului de muncă, atât sub aspectul funcţiei, cât şi a salarizării, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 41 din C. muncii, cât şi a obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă ce are putere de lege între părţile contractante, executarea sa presupunând aducerea la îndeplinire a tuturor clauzelor contractuale, respectarea drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi. Sub acest aspect este greşită soluţionarea celui de-al treilea capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă, contravenind sub aspectul salarizării deciziei nr. 15/24.09.2002 (ce stabileşte un salariu brut al contestatorului de 1200 USD), decizie ce face parte din contractul colectiv de muncă prin consemnarea sa în carnetul de muncă al recurentului.

De asemenea, decizia de revocare din funcţie a fost implicit recunoscută ca ilegală de către intimată pe parcursul soluţionării cauzei, revocată de aceasta conform adresei nr. 4416/11.10.2004 cu consecinţa legală a reintegrării în muncă pe un post ales de recurent, aspect neavut în vedere de prima instanţă.

Instanţa fondului nu putea menţine în vigoare o decizie revocată de însăşi intimată (deşi emisă cu nerespectarea dispoziţiilor de dreptul muncii, respectiv pe parcursul soluţionării prezentului litigiu), al cărei efect era practic revenirea recurentului pe funcţia de Director General Adjunct şi nu de Director cum s-a apreciat prin sentinţa recurată, nelegală fiind soluţia primei instanţe şi sub acest aspect.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 USD, corect a apreciat prima instanţă că recurentul nu a probat pretenţiile sale, raportul de cauzalitate între măsura dispusă de unitate şi impactul negativ atât în plan profesional, cât şi personal, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale conform art. 998-999 Cod civ.

Dificultăţile financiare cu care s-a confruntat recurentul în achitarea datoriilor contractate anterior revocării sale din funcţie - respectiv creditele realizate pentru achiziţionarea unui imobil, casă de locuit şi autoturism, nu sunt de natură a justifica acordarea daunelor morale, cum corect a statuat prima instanţă, ci dimpotrivă îl îndreptăţeau pe acesta la solicitarea despăgubirilor materiale. Dificultăţile invocate în plan profesional nu sunt, de asemenea, de natură a acorda daunele morale solicitate, întrucât recurentul nu a făcut dovada că ar fi fost în imposibilitate de a-şi găsi un loc de muncă corespunzător pregătirii sale profesionale.

De asemenea, acesta nu au fost probate nici dificultăţile în plan familial şi în raporturile cu celelalte persoane, produse asupra sa ca o consecinţă a deciziei de revocare a intimatei din funcţia avută anterior emiterii acesteia.

Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus-redate, Curtea, în baza art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că va anula decizia nr. 1632 din data de 29.03.2004, decizia de revocare nulă absolut nerespectând condiţiile de formă şi fond impuse de C. muncii, respectiv dispoziţiile art. 62 sau 74 din C. muncii, fiind emisă cu încălcarea prevederilor legale reglementate de dreptul muncii.

În consecinţă, în baza art. 78 din C. muncii se va dispune reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, aceea de director general adjunct, cu obligarea intimatei la plata către contestator a drepturilor salariale aferente, indexate, majorate şi reactualizate de la data emiterii deciziei până la efectiva reîncadrare. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 3/2005, pp. 154-158)

Notă: Art. 1371 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

introdus prin Legea nr. 441/2006, prevede următoarele: „(1) Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu

excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv. (2) Candidaţii pentru posturile de administrator sunt nominalizaţi de către membrii actuali ai

consiliului de administraţie sau de către acţionari. (3) Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract

de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.

76

(4) Administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese.”.

C. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului Conform art. 65 din Codul muncii, acest tip de concediere reprezintă

încetarea contractului de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

Acest tip de concediere poate interveni ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.

Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Suprimarea efectivă şi definitivă a posturilor trebuie să fie hotărâtă de organul competent în acest sens conform actelor constitutive: adunarea generală sau consiliul de administraţie care hotărăsc asupra statelor de funcţii şi asupra fondului destinat salarizării.

Selecţia persoanelor care vor fi concediate şi respectiv a acelor care sunt menţinute este atributul exclusiv al angajatorului. Această selecţie trebuie făcută având în vedere criteriul principal al competenţei profesionale. Dacă nu este folosit acest criteriu, trebuie avute în vedere criteriile subsidiare, prevăzute în contractele colective aplicabile şi, eventual, vor fi consultate şi sindicatele.

În acest caz concedierea nu implică vinovăţia salariatului şi, prin urmare acesta beneficiază pe lângă termenul de preaviz, de măsuri speciale de protecţie socială (ajutorul de şomaj), de compensaţii conform contractelor colective de muncă sau, în anumite situaţii, conform actelor normative incidente.

Din punct de vedere al numărului de persoane ce sunt avute în vedere şi din punct de vedere al efectelor pe care le produce, concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă.

Prin concedierea colectivă, în sensul Codului muncii, se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de:

a. cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi mai mult de 20 şi mai puţin de 100 de salariaţi;

b. cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi;

c. cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul are cel puţin 300 de salariaţi. Art. 69 din Codul muncii prevede obligaţiile care îi revin angajatorului în

cazul concedierilor colective: - să iniţieze, în scopul punerii de acord, consultări cu sindicatul sau, după

caz, cu reprezentanţii salariaţilor, referitoare la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi afectaţi şi de atenuare a consecinţelor prin recurgerea la măsuri sociale ce vizează în special sprijinul pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi;

77

- să pună la dispoziţia sindicatului care are membri în unitate sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor toate informaţiile relevante în legătură cu concedierea colectivă, în vederea formulării propunerilor din partea acestora.

Prin art. 79 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 obligaţiile prevăzute de art. 69 din Codul muncii sunt dezvoltate şi precizate în sensul că:

a) angajatorul trebuie să pună la dispoziţia sindicatului justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, organizarea de cursuri de calificare, recalificare sau reorientare profesională etc.;

b) justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, trebuie să fie supusă spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale.

Angajatorul are obligaţia de a notifica în scris sindicatului sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor intenţia de concediere colectivă. Această notificare trebuie să cuprindă obligatoriu cel puţin următoarele elemente:

1. numărul total şi categoriile de salariaţi ai angajatorului; 2. motivele care determină concedierea preconizată; 3. numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere; 4. criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la

concediere; 5. măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor; 6. măsurile luate pentru atenuarea consecinţelor concedierii; 7. compensaţiile ce urmează să fie acordate salariaţilor concediaţi; 8. data sau perioada în care vor avea loc concedierile; 9. termenele în care salariaţii pot face propuneri pentru evitarea sau

diminuarea numărului celor care vor fi concediaţi. Această notificare trebuie comunicată şi inspectoratului teritorial de muncă şi

agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă (la aceeaşi dată la care se comunică salariaţilor).

În termen de 10 de zile calendaristice de la data primirii notificării, salariaţii pot propune angajatorului măsuri pentru evitarea concedierilor sau pentru diminuarea efectelor acestora. Angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la aceste propuneri în termen de 5 zile calendaristice de la primirea lor.

În situaţia în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterior datei emiterii deciziilor de concediere.

Această nouă notificare trebuie să cuprindă toate informaţiile relevante cu privire la intenţia de concediere colectivă, precum şi rezultatele consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, şi în special motivele concedierilor, numărul

78

total al salariaţilor, numărul salariaţilor afectaţi de concediere şi data la care sau perioada în care vor avea loc aceste concedieri.

Angajatorul are obligaţia să comunice o copie a acestei notificări sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor, la aceeaşi dată la care a comunicat-o inspectoratului teritorial de muncă şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă. Sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor pot transmite eventuale puncte de vedere direct inspectoratului teritorial de muncă.

La solicitarea motivată a oricăreia dintre părţi, inspectoratul teritorial de muncă, cu avizul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, poate dispune reducerea perioadei de 30 de zile calendaristice impusă până la emiterea deciziilor de concediere, fără a aduce atingere drepturilor individuale cu privire la perioada de preaviz.

Totodată, la solicitarea motivată a oricăreia dintre părţi, inspectoratul teritorial de muncă, cu consultarea agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, poate dispune amânarea momentului emiterii deciziilor de concediere cu maximum 10 zile calendaristice, în cazul în care aspectele legate de concedierea colectivă avută în vedere nu pot fi soluţionate până la data stabilită în notificarea de concediere colectivă ca fiind data emiterii deciziilor de concediere.

În ceea ce priveşte criteriile de selecţie a salariaţilor, art. 81 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 prevede că la aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura celor desfiinţate, măsurile trebuie să afecteze, în ordine:

a) contractele individuale de muncă ale salariaţilor care cumulează două sau mai multe funcţii, precum şi ale celor care cumulează pensia cu salariul;

b) contractele individuale de muncă ale persoanelor care îndeplinesc condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu au cerut pensionarea în condiţiile legii;

c) contractele individuale de muncă ale persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare la cererea lor.

De asemenea, la luarea măsurii de desfacere a contractului individual de muncă pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului trebuie avute în vedere şi următoarele criterii minimale:

a) dacă măsura ar putea afecta doi soţi care lucrează în aceeaşi unitate, se desface contractul de muncă al soţului care are venitul cel mai mic, fără ca prin aceasta să se poată desface contractul de muncă al unei persoane care ocupă un post nevizat de reducere;

b) măsura să afecteze, mai întâi, persoanele care nu au copii în întreţinere; c) măsura să afecteze numai în ultimul rând pe femeile care au în îngrijire

copii, bărbaţii văduvi sau divorţaţi care au în îngrijire copii, pe întreţinătorii unici de familie, precum şi pe salariaţii, bărbaţi sau femei, care mai au cel mult 3 ani până la pensionare la cererea lor.

În ipoteza în care două sau mai multe persoane salariate sunt în aceeaşi situaţie, disponibilizarea se poate face numai cu consultarea sindicatelor.

79

În cazul în care măsura desfacerii contractului individual de muncă ar afecta un salariat care a urmat o formă de calificare sau de perfecţionare a pregătirii profesionale şi a încheiat cu unitatea un act adiţional la contractul de muncă, prin care s-a obligat să presteze o activitate într-o anumită perioadă de timp, administraţia nu-i va putea pretinde acestuia despăgubiri pentru perioada rămasă nelucrată până la împlinirea termenului, dacă măsura desfacerii contractului de muncă nu-i este imputabilă.

La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii trebuie să îi acorde acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Angajatorul care a dispus concedieri colective nu poate face noi angajări pe locurile de muncă reînfiinţate ale salariaţilor concediaţi pe o perioadă de 9 luni de la data concedierii acestora. În cazul în care în această perioadă angajatorul reia activităţile a căror încetare a condus la concedieri colective, acesta are obligaţia de a transmite persoanelor care au fost concediate o comunicare scrisă în acest sens şi de a-i reangaja pe aceleaşi locuri de muncă pe care le-au ocupat anterior, fără examen sau concurs ori perioadă de probă. Salariaţii au la dispoziţie un termen de maximum 10 zile lucrătoare de la data primirii comunicării pentru a-şi manifesta expres consimţământul cu privire la locul de muncă oferit. În situaţia în care salariaţii care au dreptul de a fi astfel reangajaţi nu îşi manifestă expres consimţământul în acest termen de 10 zile sau refuză locul de muncă oferit, angajatorul poate face noi angajări pe locurile de muncă rămase vacante.

Practică judiciară. 1. Desfiinţarea postului. Momentul comunicării stării de graviditate a salariatei către

angajator. Efecte. Legalitatea deciziei de concediere.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 60 alin. (1) lit. a) şi c), art. 65 Carta Socială Europeană Revizuită, Partea a II-a, art. 8 pct. 2

Conform art. 60 alin. (1) lit. c) din C. muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi

dispusă pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă despre acest fapt anterior deciziei de concediere.

În opinia majoritară, decizia de concediere este legală dacă angajatorul a luat cunoştinţă despre starea de graviditate a contestatoarei, după emiterea deciziei de concediere, în aceeaşi zi, spre finele programului de lucru, când salariata, cunoscând decizia angajatorului, a prezentat acte medicale eliberate în dimineaţa aceleiaşi zile.

În opinia separată, se apreciază că, din moment ce este obligatorie acordarea dreptului de preaviz în cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 65 din C. muncii, decizia de concediere ar produce efectul încetării contractului după expirarea termenului de preaviz, adică după ce angajatorul a luat la cunoştinţă de starea de graviditate a salariatei. Pe cale de consecinţă s-a apreciat că decizia de concediere este nulă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. c) din C. muncii şi ale art. 8 pct. 2 a Părţii a II-a din Carta Socială Europeană Revizuită privitor la dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii care a fost ratificată de către România prin Legea nr. 74/3.05.1999 (aplicabile în speţă din perspectiva pct. 2 al art. 11 din Constituţie, conform căruia tratatele, convenţiile ratificate de parlament, fac parte din dreptul intern).

Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,

decizia nr. 15/R-CM/2005

80

La data de 6 aprilie 2004, C.I. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 1448/16

septembrie 2003, modificată prin decizia nr. 1457/15 martie 2004, emisă de intimata B.T. Sucursala Piteşti, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 65 din C. muncii şi a solicitat anularea acesteia şi reintegrarea în funcţia deţinută anterior cu plata drepturilor salariale aferente, obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti pe perioada octombrie 2001 - 15 martie 2003, reprezentând ore suplimentare efectuate şi neplătite, precum şi la daune morale în cuantum de 100.000.000 lei.

În motivarea contestaţiei, s-a susţinut în esenţă că decizia evocată este nulă, deoarece a fost dată în perioada când era însărcinată, situaţie pe care a adus-o la cunoştinţa intimatei şi că în altă ordine de idei, dispoziţiile art. 65 din C. muncii nu sunt incidente, deoarece desfiinţarea locului său de muncă nu a fost reală, efectivă şi nu a avut o cauză serioasă.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 320/CM/14 septembrie 2004, a respins contestaţia, reţinând următoarele:

Contestatoarea a fost încadrată în perioada octombrie 2001 - 15 martie 2003, în funcţia de referent backoffice OIS/agent compensare la Sucursala Piteşti a B.T.

La data de 9 septembrie 2003, în şedinţa comitetului de Resurse umane, B.T. S.A. Sucursala Cluj, a hotărât desfiinţarea unui post de referent OIS în cadrul Sucursalei Piteşti determinat de reducerea volumului de lucrări, urmare implementării unui nou sistem informatic.

În acest sens, prin decizia nr. 1448 din data de 19 septembrie 2003, intimata a desfăcut contractul de muncă al contestatoarei potrivit art. 65 din C. muncii, însă la data comunicării deciziei, aceasta a refuzat primirea invocând incapacitatea temporară de muncă, pe care a dovedit-o în aceeaşi zi cu certificatul medical.

În raport de situaţia creată, efectele juridice ale deciziei s-au suspendat până la data de 15 martie 2004, când prin decizia nr. 1457, intimata a dispus din nou concedierea contestatoarei, potrivit aceluiaşi temei juridic.

Susţinerea contestatoarei că decizia din data de 15 martie 2004 este nulă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. c) din C. muncii, a fost înlăturată de instanţa de fond, motivat de faptul că angajatorul nu a luat cunoştinţă de starea de graviditate, a acesteia, anterior emiterii actului.

Din probele dosarului rezultă că actele medicale constând în radiografii şi adeverinţe de la medicul de familie, atestătoare a pretinsei stări de graviditate, poartă data de 15 martie 2004 şi au fost depuse la registratura intimatei la orele 17,45 după emiterea deciziei de concediere.

În consecinţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 60 din C. muncii, deoarece contestatoarea nu a înştiinţat intimata că se află în situaţia respectivă, anterior emiterii deciziei.

Privitor la respectarea dispoziţiilor art. 65 din C. muncii, s-a observat că, în pofida susţinerii contestatoarei, desfiinţarea postului acesteia a fost efectivă, determinată de necesităţi obiective, şi că intimata a respectat toate criteriile legale, prevăzute de lege pentru situaţia concedierilor din motive neimputabile salariatului.

Din această perspectivă s-a reţinut că la testele de evaluare a celor două salariate ocupante ale postului de referent, contestatoarea a obţinut punctaj inferior, iar cealaltă salariată era însărcinată în luna a IV-a, aspect cunoscut de intimată; în plus, contestatoarei i s-a oferit unul dintre posturile vacante din unitate, pe care aceasta l-a refuzat.

Contestatoarea a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, descrierea criticilor ce i-au fost aduse făcând incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., după cum urmează:

Decizia nr. 1448/16 septembrie 2003, este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost emisă într-o perioadă în care se afla în concediu medical, modificarea datei preavizului prin decizia nr. 1457/15 martie 2004 atrăgând şi nulitatea acesteia din urmă, emisă într-o perioadă în care era însărcinată în luna a IV-a, situaţie despre care a înştiinţat-o pe intimată în aceeaşi zi.

Aşa fiind, contestatoarea a apreciat că prin sentinţa pronunţată, tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 160 alin. (1) lit. a) şi c) din C. muncii.

Pe de altă parte, a mai susţinut nelegalitatea sentinţei, prin prisma aprecierii greşite a concedierii ei determinate de desfiinţarea locului de muncă, urmare a transformărilor tehnologice şi reorganizării activităţii, vizând încălcarea art. 65 din C. muncii.

Recursul este nefondat. Prin decizia civilă nr. 1448/16 septembrie 2003, intimata a dispus încetarea contractului de

muncă al contestatoarei, în temeiul art. 65 din C. muncii, însă această decizie nu şi-a produs efectele

81

pentru că contestatoarea a refuzat să semneze de primirea acesteia, iar a doua zi a intrat în concediu medical prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2003, la care a ataşat actul medical, făcând cunoscută intimatei această situaţie.

Prin urmare, deşi la data emiterii deciziei contestatoarea nu se afla în situaţia prevăzute de art. 60 alin. (1) lit. a) din C. muncii, intimata a manifestat înţelegere şi nu a dat curs acesteia, acceptând că se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical conform legii, eliberat şi înregistrat ulterior.

Aşadar, este inexact că decizia este lovită de nulitate absolută deoarece a fost emisă în perioada în care contestatoarea se afla în concediu medical, pentru că, pe de o parte, în data de 16 septembrie 2003, nu se afla în concediu medical, iar pe de altă parte, decizia nu şi-a produs efectele, contractul de muncă al acesteia fiind suspendat pe toată durata incapacităţii temporare de muncă.

Nici cea de-a doua decizie emisă la data de 15 martie 2004, având acelaşi conţinut ca prima nu este nulă, deoarece conform art. 60 alin. (1) lit. c) din C. muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă despre acest fapt anterior deciziei de concediere.

În cauză, intimata nu a luat cunoştinţă despre starea de graviditate a contestatoarei, decât în ziua de 15 martie 2004, orele 17,45, spre finele programului de lucru, după emiterea deciziei de concediere, când intimata, care a aflat despre acest fapt, a prezentat acte medicale eliberate în dimineaţa aceleiaşi zile.

Faţă de cele prezentate, se remarcă insistenţa contestatoarei în eludarea legii, prin împiedicarea intimatei în luarea măsurii concedierii despre care avea cunoştinţă din luna septembrie 2003, refuzul sistematic şi constant al acesteia în acceptare a realităţii.

În legătură cu cea de-a doua susţinere nu este nici un dubiu că dispoziţiile art. 65 din C. muncii au fost respectate, intimata aflându-se în situaţia unor transformări tehnologice şi reorganizări de activitate prin implementarea unui nou sistem informatic care a determinat reducerea volumului de activitate pe segmentul respectiv şi desfiinţarea unui post de referent, situaţie oglindită în organigrama posturilor, ulterioară acestui moment.

Întrucât existau două posturi de referent, Consiliul de conducere al Sucursalei Piteşti, a decis ca selectarea persoanei care va fi concediată să se facă în baza unui test profesional, prin decizia din data de 12 septembrie 2003, stabilindu-se ordinea de prioritate la concediere.

Potrivit procesului verbal din data de 16 septembrie 2003, prin care au fost consemnate rezultatele testului, contestatoarea a obţinut un punctaj inferior celeilalte salariate, pe care, astfel, criteriul profesional a recomandat-o pentru a rămâne pe postul de referent nedesfiinţat, iar în plus aceasta era şi însărcinată în luna a IV-a, situaţie cunoscută de intimată.

În acest caz, intimata a manifestat în continuare grijă faţă de contestatoare, căreia i-a oferit unul dintre locurile de muncă disponibile şi a solicitat agenţiei judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, sprijinul în vederea identificării unui loc de muncă compatibil cu pregătirea profesională a acesteia, care a refuzat toate ofertele.

În raport de considerentele prezentate, rezultă, în concluzie, că prin sentinţa pronunţată, tribunalul a respectat legea (cu precizarea că dispoziţiile art. 160 lit. a) şi c) din C. muncii, la care se referă contestatoarea nu au nici o legătură cu problemele de drept aplicabile în cauză, art. 160 din C. muncii, fără literele a) şi c) fiind trecut la capitolul II, Salariul minim garantat) şi a dat o apreciere justă probelor administrate, urmând a respinge recursul ca nefondat.

OPINIE SEPARATĂ Consider că soluţia corectă în speţa de faţă este admiterea recursului, modificarea

sentinţei, iar pe fond admiterea contestaţiei cu consecinţa anulării celor două decizii emise de intimată, precum şi a reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior, cu plata drepturilor băneşti corespunzătoare.

Astfel, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. c) din C. muncii, conform căruia concedierea nu poate fi dispusă pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere.

Este adevărat că pentru a putea beneficia de protecţia juridică a textului de lege menţionat, salariata trebuia să aducă la cunoştinţa angajatorului împrejurarea în care se află pentru a nu i se poate desface contractul individual de muncă, iar recurenta şi-a îndeplinit această obligaţie legală.

82

Astfel, în dosarul instanţei de fond, se află notificarea depusă de către contestatoare prin care aduce la cunoştinţă angajatorului starea sa de graviditate la orele 17,45, această notificare fiind depusă în timpul programului de lucru al intimatei.

Astfel, din punct de vedere cronologic, intimata emite la 16 septembrie 2003, decizia nr. 1448 prin care se comunică contestatoarei încetarea contractului său individual de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din C. muncii.

Constatând incidenţa dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din C. muncii, în sensul că începând cu data de 17 septembrie 2003, salariata a intrat în concediu medical până la data de 12.03.2004 inclusiv, intimata a emis a doua decizie nr. 1457 din 15.03.2004, cu precizarea că termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare începe să curgă de la data de 18.03.2004, astfel încât, pe cale de consecinţă, contractul individual de muncă urma să înceteze începând cu data de 8.04.2004.

Incidenţa dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. c) din C. muncii urmează a fi analizată numai în raport de noua decizie din 15.03.2004 şi nu de cea anterioară, astfel încât apărarea intimatei cu privire la faptul că postul contestatoarei a fost desfiinţat în septembrie 2003, nu poate fi primită, de vreme ce art. 60 alin. (1) reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi nicidecum desfiinţarea postului deţinut de angajat.

De altfel, pe durata concediului medical, contractul individual de muncă este încă în fiinţă şi, din faptul că intimata a emis două decizii şi a recunoscut implicit că prima nu este legală întrucât angajata se afla în concediu medical, rezultă că nu mai încape îndoială că trebuie să ne raportăm numai la cea de-a doua decizie; dacă prima ar fi fost valabilă şi legală, era un non sens ca intimata să emită o a doua decizie.

Este fără putinţă de tăgadă că recurenta-contestatoare a anunţat pe intimată despre starea de graviditate, atâta vreme cât nu s-au făcut nici un fel de dovezi contrare de către intimată, dovezi care erau obligatorii în dreptul muncii, întrucât sarcina probei incumbă întotdeauna intimatei, cu care să se fi dovedit anterioritatea sau posteritatea emiterii deciziei contestate faţă de notificarea aceleiaşi recurente.

De altfel, intimata nici nu a contestat acest lucru, situaţie care rezultă şi din conţinutul concluziilor scrise depuse la dosar, dar precizează că recurenta trebuia să fie însărcinată la data emiterii primei decizii, respectiv în 2003 şi nu în 2004, dar s-au prezentat mai sus argumentele pentru care trebuie să ne raportăm la cea de-a doua decizie.

Mai mult decât atât, atât în opinia majoritară, cât şi în susţinerea intimatei, se fac tot felul de consideraţiuni şi apărări de fond, în sensul că s-ar fi procedat la o reorganizare a activităţii intimatei şi reducerea postului a fost reală şi efectivă, argumente care nu pot fi analizate şi nu interesează atâta vreme cât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. c) din C. muncii, a căror eludare conduce la nulitatea absolută a deciziilor emise de intimată.

Speţa de faţă poate fi interpretată şi în corelaţie cu Carta Socială Europeană Revizuită privitor la dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii şi care a fost ratificată de către România prin Legea nr. 74/3.05.1999.

Conform art. 8 pct. 2 a Părţii a II-a a Convenţiei amintite, în vederea asigurării exercitării efective a dreptului lucrătoarelor la protecţia maternităţii, părţile convenţiei se angajează să considere ilegal ca un patron să anunţe concedierea unei femei în perioada cuprinsă între momentul în care aceasta a notificat starea sa de graviditate şi încheierea concediului său de maternitate sau la o astfel de dată încât termenul de preaviz să expire în cursul acestei perioade.

Acest text de lege este aplicabil speţei deduse judecăţii şi din perspectiva pct. 2 al art. 11 din Constituţie, conform căruia tratatele, convenţiile ratificate de parlament, fac parte din dreptul intern şi în art. 20 pct. 2 din Legea fundamentală, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care constituţia sau legile interne, conţin dispoziţii mai favorabile.

Rezultă astfel că standardele internaţionale sunt în favoarea omului, dar în cazul de faţă, atât legea internă, respectiv C. muncii, cât şi Convenţia la care am făcut referire cuprind aceleaşi dispoziţii şi nu se contrazic, astfel încât, faţă de argumentele arătate mai sus, se impunea admiterea recursului cu consecinţa modificării sentinţei instanţei de fond şi admiterii contestaţiei aşa cum a fost formulată.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 3/2005, pp. 132-135)

83

2. Reorganizare. Desfiinţarea postului. Condiţii.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65 alin. (1) şi (2) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezintă încetarea

contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, ca urmare a unor dificultăţi economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii, iar desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

În cauză, angajatorul a hotărât reorganizarea sucursalelor judeţene şi concedierea colectivă, urmare implementării unei noi structuri economice impuse de transformările ce au avut loc în sistemul bancar, în care operaţiunile executate manual au fost înlocuite cu un sistem informatic performant. În acest context, au fost desfiinţate unele posturi şi au fost create noi posturi, acestea din urmă fiind scoase la concurs cu oferirea posibilităţii de a participa pentru salariaţii afectaţi de reorganizare. Astfel, concursul apare a fi un criteriu obiectiv de selectare a personalului în raport de cerinţele concrete impuse de fişa posturilor nou create. Contestatoarea nu s-a prezentat la concurs nu se poate prevala de propria-i atitudine culpabilă.

Curtea de Apel Piteşti,

Secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 8/R-CM/2005

Constată că la data de 5 decembrie 2003, G.E. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.

405/2003 emisă de intimata C.E.C. S.A, Bucureşti - Sucursala Judeţeană C.E.C. Piteşti, prin care i-a fost desfăcut contractul individual de muncă în temeiul art. 65 din C. muncii şi a solicitat anularea acesteia şi reintegrarea pe postul deţinut anterior cu plata drepturilor salariate cuvenite, indexate.

În motivarea contestaţiei a susţinut că decizia de concediere este nelegală, dispoziţiile art. 65 din C. muncii nefiind incidente întrucât în realitate nu a avut loc o desfiinţare reală şi efectivă de posturi, ci numai o schimbare a denumirii acestora, postul de operator ghişeu deţinut de ea fiind sinonim cu cel de referent înfiinţat ulterior.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 108/CM din data de 6 aprilie 2004 a admis contestaţia şi a anulat decizia evocată, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia, în sensul reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior, cu plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate de la data acesteia şi până la reintegrarea efectivă.

Ca să pronunţe această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele: Prin decizia nr. 405/10 noiembrie 2003, intimata a desfăcut contractul individual de muncă

al contestatoarei care ocupa funcţia de operator ghişeu la Serviciul "Clienţi Persoane Fizice", ce a funcţionat la Sucursala C.E.C. Câmpulung, aparţinând Sucursalei Judeţene C.E.C. Piteşti, temeiul juridic fiind art. 65 alin. (1) din C. muncii.

Instanţa a motivat că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă în sensul art. 65 alin. (2) din C. muncii, intimata reorganizându-şi activitatea internă prin desfiinţarea unor posturi şi înfiinţarea unui număr mai mare de posturi de natura celor desfiinţate, în realitate fiind vorba de o schimbare de denumire a posturilor desfiinţate.

Din această perspectivă s-a făcut trimitere la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, care analizând organigrama societăţii intimate a observat că, înainte de concediere, în cadrul Serviciilor "Clienţi Persoane Fizice" şi "Clienţi Persoane Juridice" exista un număr de 7 posturi operatori ghişeu, iar după concediere au rămas 2 posturi operator ghişeu şi au fost înfiinţate 5 posturi, dintre care 2 de referent, 2 de controlor ghişeu şi un post de administrator contabil.

Instanţa a apreciat că posturile de operator ghişeu au fost transformate în posturi de referent şi controlor ghişeu, care prevăd în esenţă aceleaşi sarcini de serviciu, aceeaşi retribuţie, fiind necesare aceleaşi studii.

În altă ordine de idei, instanţa a motivat că în aplicarea art. 74 lit. d) din C. muncii, intimata trebuia să procedeze la redistribuirea personalului existent în posturile nou create în raport de pregătirea profesională şi de sarcinile de serviciu impuse de acestea, dând posibilitatea persoanelor propuse spre concediere să opteze pentru aceste locuri de muncă fără a susţine concurs.

84

Ori, cum intimata nu a propus contestatoarei unul dintre locurile de muncă nou înfiinţate şi a obligat-o să participe la concurs pentru ocuparea acestuia, a încălcat legea şi din acest punct de vedere.

Intimata a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi interpretarea eronată a probelor administrate, deoarece indiscutabil a avut loc o reorganizare a activităţii societăţii, desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei fiind efectivă şi având o cauză reală şi serioasă potrivit art. 65 din C. muncii.

Deosebit a susţinut că toate posturile nou create au fost scoase la concurs, creându-se posibilitatea salariaţilor ale căror posturi au fost desfiinţate, să le ocupe, însă contestatoarea nu a valorificat această oportunitate.

Recursul este fondat. Din actele şi lucrările dosarului, se desprinde că prin decizia nr. 405/10 noiembrie 2003,

începând cu data de 2 decembrie 2003, contestatoarei având funcţia de operator ghişeu la serviciul "Clienţi Persoane Fizice" din cadrul Sucursalei C.E.C. Câmpulung ce aparţine de Sucursala Judeţeană C.E.C. Piteşti, i-a încetat contractul individual de muncă în temeiul art. 65 din C. muncii.

Potrivit textului de lege menţionat, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, ca urmare a unor dificultăţi economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii, cu precizarea că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibe o cauză reală şi serioasă.

În cauză, prin Hotărârea nr. 34/27 august 2003, Consiliul de Administraţie al C.E.C. S.A. Bucureşti a aprobat reorganizarea sucursalelor judeţene şi concedierea colectivă, urmare implementării unei noi structuri economice impuse de transformările ce au avut loc în sistemul bancar, în care operaţiunile executate manual au fost înlocuite cu un sistem informatic performant.

În acest context, la Sucursala Judeţeană C.E.C. Piteşti au fost concediaţi 87 de salariaţi, intimata hotărând ca pentru diminuarea consecinţelor acestei măsuri să scoată la concurs posturile nou create, acesta fiind un criteriu obiectiv de selectare a personalului în raport de cerinţele impuse de fişa posturilor create.

În aceste condiţii, toate posturile nou înfiinţate au fost ocupate prin concurs de către salariaţii care se aflau în funcţie, în prealabil conducerea intimatei încunoştiinţând sindicatul, care la rându-i a comunicat salariaţilor că un număr de 63 de posturi vor fi desfiinţate şi că au posibilitatea să participe la concurs pentru ocuparea celor ce se vor înfiinţa.

În raport de cele expuse, rezultă în primul rând că dispoziţiile art. 65 din C. muncii au fost întrunite, intimata confruntându-se cu transformări tehnologice ce au determinat desfiinţarea unor locuri de muncă, inclusiv cel deţinut de contestatoare, această desfiinţare fiind reală, efectivă şi serioasă.

Pe de altă parte, rezultă în al doilea rând că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile ce revin angajatorului în cazul concedierilor colective, consultând sindicatul şi propunând salariaţilor să participe la concurs pentru ocuparea posturilor create, fiind inexact că atribuţiile din fişa postului de operator ghişeu, deţinut de contestatoare, sunt sinonime cu cele din fişa postului de referent înfiinţate.

În realitate, neavând suficiente posturi pentru a redistribui întreg personalul disponibilizat, conform circularei din data de 18 septembrie 2003, intimata a ales criteriul obiectiv de organizare a concursului pentru ocuparea posturilor nou create, pe care contestatoarea nu l-a agreat, aşa că nu se poate prevala de propria-i atitudine culpabilă.

Faţă de cele de mai sus, rezultă în concluzie că prin hotărârea pronunţată tribunalul a aplicat greşit legea şi a dat o interpretare eronată probelor administrate, urmând a admite recursul conform art. 312 C. proc. civ. şi a modifica sentinţa, iar pe fond a respinge contestaţia.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 3/2005, pp. 135-136)

3. Reorganizare. Condiţii. Reducerea efectivă şi definitivă a postului. Compensarea în bani a

termenului de preaviz.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65 alin. (1) şi (2), art. 64 alin. (1) şi (2), art. 74

85

Măsura reducerii postului trebuie să fie efectivă şi definitivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

În speţă, angajatorul a desfiinţat în mod real o structură funcţională şi a transferat activitatea specifică acestei structuri, în baza unui contract de mandat, către un terţ angajator, cu oferirea posibilităţii pentru salariaţii afectaţi de reorganizare de a se angaja la acesta din urmă. Nu pot fi reţinute dispoziţiile privitoare la concedierea colectivă, în condiţiile în care, în lipsa reglementării instituţiei transferului, modalitatea prin care s-a făcut preluarea personalului a constituit-o încetarea contractelor individuale de muncă la cererea salariaţilor şi, subsecvent, angajarea acestora la mandatar.

Nerespectarea termenului de preaviz nu atrage nulitatea deciziei de concediere; dacă nu s-a realizat compensarea în bani, angajatorul poate fi obligat la plata de despăgubiri.

Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 1637/LM/2004

Prin sentinţa civilă nr. 2541/22.06.2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă conflicte

de muncă şi litigii de muncă a respins contestaţia formulată de contestatoarea A.V. împotriva ordinului 82/01.03.2004, în contradictoriu cu intimata B.N.R., ca neîntemeiată.

A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că măsura reducerii

postului ocupat de contestatoare, ca şi a celorlalţi 15 colegi ai acesteia (13 trecând la T.F. SA, 2 luând testarea pentru posturile libere din bancă şi contestatoarea care a refuzat angajarea la T.F. SA), a fost efectivă şi definitivă, a avut o cauză reală şi serioasă, respectiv desfiinţarea din B.N.R. a structurilor care desfăşurau activităţi de plăţi şi deconturi, iar potrivit art. 74 din C. muncii, decizia este perfect legală ca formă şi fond, temeinică şi motivată, astfel că acţiunea reclamantei contestatoare apare ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurenta contestatoare A.V., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata B.N.R. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În dovedirea recursului, recurenta a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri. Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi din oficiu,

potrivit art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază că recursul nu este fondat. Primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a fi înlăturat, în

mod corect instanţa de fond reţinând că măsura reducerii postului ocupat de contestatoare a fost efectivă şi definitivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, respectiv, desfiinţarea din B.N.R. a structurilor care desfăşurau activităţi de plăţi şi deconturi.

În speţă, nu se poate reţine că ar fi fost o concediere colectivă, trecerea activităţii de transfer de fonduri şi deconturi de la B.N.R. la T.F. SA, făcându-se în baza unui contract de mandat, iar în condiţiile în care transferul nu mai era reglementat de actuala legislaţie a muncii, singura modalitate legală în care s-a putut face trecerea personalului la T.F. SA a constituit-o încetarea contractelor individuale de muncă încheiate cu B.N.R. la cererea salariaţilor şi angajarea acestora la T.F. SA, implicaţiile acestei treceri fiind aduse la cunoştinţa salariaţilor afectaţi de aceste măsuri (adresa nr. 567/16.02.2004, încheierea Consiliului de Administraţie din 19.02.2004).

Reducerea postului ocupat de recurentă a fost efectivă şi definitivă, ca urmare a desfiinţării din B.N.R. a structurilor care desfăşurau activităţi de plăţi şi deconturi (precum şi a personalului B.N.R. care era implicat în această activitate) –activităţi preluate de către T.F. SA, în baza contractului de mandat încheiat între acesta din urmă şi B.N.R.

Cu privire la faptul că recurentei-contestatoare nu i s-a acordat termen de preaviz conform art. 73 alin. (1) din C. muncii, în mod corect instanţa de fond a reţinut că acest drept a fost compensat în bani, iar nerespectarea termenului de preaviz duce la plata de despăgubiri de către intimată şi nu atrage nulitatea deciziei de concediere.

De asemenea, în mod corect a reţinut tribunalul că dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi (2) şi art. 74 din C. muncii se aplică şi în situaţiile vizate de art. 65 alin. (1) pentru identitate de raţiune şi conform principiului de interpretare „a fortiori", deoarece relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei-credinţe, a legalităţii şi nediscriminării.

86

Oferta intimatei făcută reclamantei-contestatoare pentru ocuparea postului la T.F. SA sau în cadrul băncii a avut un caracter real însă, în condiţiile în care reclamanta-contestatoare a refuzat postul oferit la T.F. SA, nu a participat la testare, iar în bancă nu mai existau alte posturi de natura celui desfiinţat, în mod legal s-a dispus concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana angajatului.

Posturile vacante au fost scoase la concurs începând cu data de 8.03.2004, iar contestatoarea avea posibilitatea să participe.

Nu s-au încălcat nici dispoziţiile art. 72 din C. muncii, având în vedere că s-au desfiinţat cu totul structurile ce se ocupau de plăţi şi deconturi, atât din centrală, cât şi din sucursale, activitatea acestora trecând, în baza contractului de mandat, la T.F. SA.

Şi cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. va fi înlăturat, sentinţa instanţei de fond fiind temeinic motivată, aceasta concluzionând în mod corect că angajatorul a dispus concediere pentru motive ce nu ţin de persoana angajatului, iar decizia B.N.R. este perfect legală ca formă şi fond.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 2/2005, pp. 139-140) 4. Desfiinţarea postului. Dreptul la compensaţia bănească prevăzută de contractul

colectiv de muncă aplicabil. Prescripţia dreptului la acţiune.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65 alin. (1), art. 156, art. 283 alin. (1) lit. c) şi e) Reclamantei i-a fost desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 65 alin. (1) din C.

muncii, ca urmare a reorganizării activităţii. Compensaţia bănească prevăzută de contractul colectiv de muncă aplicabil are natura unei despăgubiri băneşti menite să dezdăuneze pe salariat în cazul în care i-a fost desfăcut contractul de muncă din motive neimputabile. Prin urmare, dreptul la această compensaţie bănească se prescrie în termenul de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din C. muncii şi nu în termen de 6 luni conform art. 283 alin. (1) lit. e).

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 942/LM/2004 Prin sentinţa civilă nr. 2608/25.06.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VIII-a

civilă conflicte de muncă şi litigii de muncă în dosarul nr. 3235/LM/2004, s-a hotărât: - respingerea excepţiei prescrierii dreptului reclamantei H.F. de a cere plata a două salarii

compensatorii invocată de pârâta SC B. SA, ca neîntemeiată. - admiterea acţiunii precizate formulate de reclamantă; - obligarea pârâtei să plătească reclamantei drepturile salariale cuvenite pentru perioada

martie-iunie 2003 şi dobânda legală de la data scadentă până la data plăţii; - obligarea pârâtei să plătească reclamantei drepturile băneşti aferente concediului de odihnă

pentru anul 2003 (ianuarie-iunie 2003) şi dobândă legală de la data scadentă până la data plăţii; - obligarea pârâtei să restituie reclamantei sumele datorate cu titlu de diferenţă de impozit

pentru anii 2000, 2001, 2002, 2003 având în vedere conţinutul adeverinţei nr. 1048/21.07.2003 eliberate de către pârâtă şi să-i plătească dobânda legală de la data scadentă până la data plăţii;

- obligarea pârâtei să plătească reclamantei două salarii de bază compensatorii, conform art. 21 din contractul colectiv de muncă;

- respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru aceste salarii compensatorii, ca neîntemeiat.

În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut: În speţă, reclamantei i-a fost desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 65 din C. muncii, ca

urmare a reorganizării activităţii şi, pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Contractul colectiv de muncă. Nu se poate interpreta că, dreptul reclamanţilor la această compensaţie bănească este prescris în temeiul art. 283 alin. (1) lit. e), având în vedere că, această compensaţie prevăzută de art. 21 din Contractul colectiv de muncă - având natura unei despăgubiri băneşti menite să dezdăuneze pe salariat în cazul în care i-a fost desfăcut contractul de muncă din motive neimputabile - se încadrează la termenul de

87

prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c). Pentru aceste motive instanţa a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune, ca neîntemeiată.

Cu privire la drepturile salariale solicitate, instanţa a reţinut că, prin întâmpinare, pârâta a recunoscut integral datoriile pe care le are faţă de reclamantă, iar din adeverinţele nr. 1048/21.07.2003 şi 218/16.04.2004 emise de pârâtă reiese care sunt drepturile salariale pe care pârâta le datorează reclamantei astfel: lichidarea martie 2003, salariile integrale pe aprilie, mai şi iunie 2003, drepturile băneşti aferente concediului de odihnă pe anul 2003 pentru 6 luni, diferenţa de impozit la venitul global aferentă anilor 2000-2003.

Nu s-a putut reţine în cauză apărarea pârâtei din întâmpinare referitoare la faptul că este în imposibilitate obiectivă de a onora toate aceste datorii având în vedere că, potrivit art. 156 din C. muncii, salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorului.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 1/2005, pp.198-200)

5. Dificultăţi economice. Reorganizarea activităţii. Reducerea efectivă a postului.

Condiţii.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65 Reducerea de personal să fie efectivă şi să corespundă unei nevoi reale a unităţii;

reducerea activităţii nu poate constitui doar un pretext pentru îndepărtarea salariatului din unitate. Reducerea activităţii şi desfiinţarea postului nu pot fi susţinute în condiţiile în care, în şedinţa Consiliului de conducere al angajatorului în care s-a propus reducerea aparatului TESA cu un post de contabil, salariatul a fost desemnat nominal pentru încetarea raporturilor de muncă, „având în vedere faptul că a avut foarte multe sarcini de serviciu pe care nu le-a rezolvat”.

Reducerea postului trebuie să fie urmată, în măsura în care există posibilitatea, de o redistribuire. În condiţiile în care decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile şi termenul în care urmează să se opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, această condiţie nu este considerată îndeplinită doar prin inserarea în cuprinsul deciziei a menţiunii că în cadrul angajatorului nu sunt posturi vacante de contabil sau cu profil economic.

Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 829/LM/2004

Prin sentinţa civilă nr. 1259/22.03.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a în

dosarul nr. 1042/LM/2004 s-a admis contestaţia formulată de contestatoarea M.O. în contradictoriu cu intimata C.M.B. şi, în consecinţă, s-a anulat decizia nr. 02/14.01.2004 emisă de intimată, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă; au fost obligate intimatele la plata către contestatoare a drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului individual de muncă şi până la integrarea efectivă; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, prima instanţă a reţinut că intimata nu a făcut dovada că a avut loc o reorganizare efectivă prin actele depuse la dosar, probând doar că reclamanta se face vinovată de abateri repetate de la regulile de disciplina muncii.

Instanţa de fond a considerat că intimata nu a făcut dovada legalităţii şi temeiniciei măsurii de încetare a raporturilor de muncă dintre aceasta şi contestator, din actele depuse nerezultând că a avut loc o reorganizare a activităţii care să determine desfiinţarea postului ocupat de contestatoare.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs, în termen şi motivat, intimata C.M.B.. În motivarea recursului s-a arătat că prin decizia nr. 2/14.01.2004 emisă de C.M.B. (în baza

Hotărârii UCECOM nr. 4/13.06.2003, conform art. 295 alin. 2 din C. muncii) s-a realizat o reorganizare a compartimentului financiar-contabil prin reducerea efectivă a unui post de contabil.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că situaţia economică a C.M.B. a fost îngreunată prin desfiinţarea unităţii de încălţăminte comandă în trimestrul IV al anului 2003, prin rezultatele economico-financiare slabe pe celelalte unităţi, prin supradimensionarea personalului TESA din Biroul Contabilitate, dat fiind numărul prea mare de membri raportat la volumul de muncă.

88

A precizat recurenta-pârâtă că prin hotărârea adoptată la data de 14.01.2004 Consiliul de Conducere al Cooperativei a hotărât reducerea definitivă a unui post contabil cu studii medii în cadrul biroului contabilitate, adoptând o nouă organigramă.

A făcut referire recurenta-pârâtă la împrejurarea că această măsură a fost determinată de situaţia economico-financiară precară reflectată de acumularea permanentă a datoriilor la bugetul statului; că analizarea situaţiei economico-financiare a cooperativei a continuat şi astfel în şedinţa Consiliului de Conducere din 22.04.2004 s-a aprobat, pentru reducerea cheltuielilor, diminuarea personalului TESA cu încă două posturi şi, totodată, s-au luat o serie de hotărâri în vederea redresării situaţiei economico-financiare a cooperativei ca urmare a acumulării unor datorii la bugetul statului de peste 1,834 miliarde lei din care până la 31.03.2004 s-au achitat doar 400 miliarde lei.

Recurenta-pârâtă a menţionat că decizia de desfiinţare a unui loc de muncă a fost impusă de condiţiile economico-financiare precare, de supradimensionarea aparatului contabil comparativ cu activitatea unităţii, de necesitatea angajării unui contabil-şef cu studii superioare. A arătat recurenta-pârâtă că această desfiinţare a fost efectivă, decizia în acest sens s-a luat în şedinţa Consiliului de conducere din data de 14.01.2004 din motive economice pentru a menţine viabilitatea cooperativei, din întreg compartimentul contabil fiind nominalizată intimata-contestatoare, la adoptarea deciziei fiind respectate statutul cooperativei, Regulamentul de ordine interioară, hotărârea UCECOM nr. 4/13.06.2003.

Recurenta-pârâtă a solicitat prin, „precizările la recurs” suspendarea executării hotărârii recurate în temeiul art. 300 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Intimata-contestatoare a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, arătând că din organigrama şi statutul de funcţionare al cooperativei rezultă că la data concedierii sale existau trei posturi vacante pe care aceasta le-ar fi putut ocupa; în ceea ce priveşte menţiunile referitoare la reducerea personalului TESA deoarece în trimestrul IV al anului 2003 s-a desfiinţat unitatea de reparaţie încălţăminte sunt nereale, deoarece această unitate era neproductivă de cel puţin 5 ani.

Analizând recursul declarat, în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele: Prin decizia nr. 02/14.01.2004 recurenta a dispus reducerea schemei TESA cu un post de

contabil, iar începând cu 15.01.2004 în vederea reorganizării compartimentului financiar contabil au încetat atribuţiile de serviciu ale intimatei-contestatoare, iar începând cu data de 30.01.2004 s-a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părţi. S-a menţionat în decizia respectivă faptul că motivele care au dus la încetarea raporturilor de muncă dintre părţi au constat în dificultăţile economice şi reorganizarea activităţii şi că în cadrul cooperativei nu sunt posturi vacante de contabil sau cu profil economic.

Condiţia indispensabilă pentru luarea măsurii încetării raporturilor de muncă este ca reducerea de personal să fie efectivă şi să corespundă unei nevoi a unităţii. Este de principiu că reducerea activităţii nu poate constitui doar un pretext pentru îndepărtarea salariatului din unitate.

Se observă că în extrasul din şedinţa Consiliului de Conducere al C.M.B. din 14.01.2004 s-a propus reducerea aparatului TESA cu un post de contabil, fiind desemnată nominal pentru încetarea raporturilor de muncă, „intimata-contestator având în vedere faptul că a avut foarte multe sarcini de serviciu pe care nu le-a rezolvat”; totodată recurenta a depus la dosarul primei instanţe o serie de acte vizând modul în care intimata-contestatoare şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu. Dacă într-adevăr intimata-contestatoare ar fi săvârşit abateri de la regulile de disciplină a muncii, recurenta avea posibilitatea să procedeze la încetarea raporturilor de muncă pe temeiuri disciplinare.

În acelaşi context trebuie avut în vedere că reducerea postului trebuie să fie urmată, în măsura în care există posibilitatea, de o redistribuire. Or, în acest sens, se observă prevederile art. 51 alin. (1) lit. c) din Hotărârea nr. 4/13.06.2003 a Asociaţiei Naţionale a Cooperaţiei Meşteşugăreşti UCECOM potrivit cărora decizia de încetare a raporturilor de muncă trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în organizaţia cooperatistă şi termenul în care membrii cooperatori urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 47 alin. (1). În speţă, recurenta nu a precizat în decizia contestată lista tuturor locurilor de muncă disponibile – având în vedere în acest sens organizarea şi lista funcţiunii valabile la 01.02.2004 - şi termenul în care intimata-contestator urma să opteze pentru ocuparea unui loc de muncă vacant. Inserarea în cuprinsul deciziei nr. 02/14.01.2004 a menţiunii că în cadrul cooperativei nu sunt posturi vacante de contabil sau cu profil economic nu corespunde îndeplinirii corecte a obligaţiei prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. c) din Hotărârea nr. 4/2003 a Asociaţiei Naţionale a Cooperaţiei Meşteşugăreşti UCECOM, pentru că potrivit acestei dispoziţii recurenta nu trebuia să înscrie în decizia contestată doar locurile de muncă specifice unui anumit profil de activitate (în cadrul căruia contestatoarea a lucrat anterior încetării raporturilor de muncă), ci toate locurile de muncă disponibile în organizaţia cooperatistă, intimata-contestatoare fiind cea care urma să opteze (în termenul ce trebuia

89

menţionat de asemenea în decizie), în condiţiile art. 47 alin. (1) (deci pentru loc de muncă vacant compatibil cu pregătirea sa profesională).

Faţă de toate aspectele la care ne-am referit şi care au în vedere şi emiterea deciziei contestate cu neobservarea dispoziţiilor exprese ale art. 51 alin. (1) lit. c) din Hotărârea nr. 4/13.06.2003 a Asociaţiei Naţionale a Cooperaţiei Meşteşugăreşti UCECOM (în ceea ce priveşte menţiunile obligatorii pe care trebuie să le conţină o astfel de decizie) nu pot fi reţinute susţinerile recurentei vizând situaţia economico-financiară precară a C.M.B., diminuarea cu încă două posturi a personalului TESA, respectiv adoptarea unor hotărâri în vederea redresării situaţiei economico-financiare a cooperativei.

În raport de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii recurate formulată de recurentă în baza art. 300 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. aceasta va fi respinsă ca neîntemeiată, dat fiind soluţionarea recursului (la termenul la care - după achitarea cauţiunii - ar fi trebuit soluţionată cererea de suspendare a executării sentinţei pronunţate de instanţa de fond). În consecinţă, s-a dispus restituirea cauţiunii achitate prin recipisa de consemnare eliberată de CEC - Agenţia Victoria către recurentă.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 1/2005, pp. 135-136)

6. Procedură prealabilă. Comunicarea proiectului de concediere. Criterii de selecţie a

personalului.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65, art. 68 O.U.G. nr. 95/2002

O.U.G. nr. 9/1997 În speţă, la nivelul angajatorului a avut loc o concediere colectivă, în vederea

eficientizării activităţii, prin regruparea şi redimensionarea capacităţilor de producţie, a spaţiilor tehnico-funcţionale şi social administrative. A avut loc o restructurare efectivă, desfiinţarea postului ocupat de contestator fiind reală.

Împrejurarea că salariatul nu a avut cunoştinţă de proiectul de concediere colectivă, întrucât nu este membru de sindicat, nu conduce la nelegalitatea deciziei de concediere.

Cu privire la criteriile de selecţie a salariaţilor, din probele administrate nu rezultă că nu au fost respectate de intimată, iar proba cu martori nu poate fi concludentă sub acest aspect. În condiţiile în care biroul unde lucra contestatorul a fost total desfiinţat, acesta nu mai putea fi păstrat, chiar dacă are în întreţinere copii minori, are studii universitare de specialitate, a beneficiat la terminarea acestora de o repartiţie la societatea intimată, a dovedit capacitate profesională în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu etc.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 432/2005

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 7438/2004, contestatorul B.V. a

solicitat, în contradictoriu cu intimata SC U.M. Plopeni SA, anularea deciziei nr. 68 din 18 octombrie 2004 emisă de aceasta, reintegrarea în funcţia avută şi obligarea la plata drepturilor salariale corespunzătoare.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că măsura concedierii este nelegală, deoarece în funcţia ocupată de contestator intimata a încadrat o altă persoană care nu îndeplinea condiţiile legale, iar ulterior acesta a precizat obiectul acţiunii în sensul că solicită plata drepturilor salariale numai de la data emiterii deciziei de concediere şi până la reintegrarea efectivă.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că a avut loc o concediere colectivă, iar contestatorul beneficiază pentru o perioadă de 3 ani de măsurile de protecţie prevăzute prin O.U.G. nr. 95/2002.

Prin sentinţa civilă nr. 1437 din 17 decembrie 2004 Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestaţia.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, că la nivelul societăţii intimate a avut loc o concediere colectivă, în baza proiectului de

90

concediere nr. 7014/2 septembrie 2004, măsură care l-a vizat şi pe contestator, acesta fiind concediat în baza art. 65 alin. (1) din C. muncii prin decizia nr. 68/18 octombrie 2004.

S-a mai arătat că măsura concedierii colective a vizat un număr de 246 muncitori şi 64 personal TESA şi s-a luat pe baza H.G. nr. 485/2004 privind aprobarea strategiei de restructurare şi privatizare a Companiei Naţionale R. S.A., salariaţii beneficiind de măsurile de protecţie prevăzute de O.U.G. nr. 95/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, se arată că decizia de concediere respectă prevederile Codului muncii, ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, dispoziţiile legale menţionate mai sus, astfel că este legală, iar contestaţia se respinge ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs contestatorul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Se susţine că în mod greşit instanţa de fond a respins contestaţia, fără o analiză obiectivă a probelor administrate şi o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, recurentul a dovedit că intimata nu a respectat proiectul de concediere colectivă, care proteja salariaţii cu copii în întreţinere, acesta aflându-se într-o astfel de situaţie şi nici O.U.G. nr. 9/1997, pct. 4 privind criteriul de selecţie al persoanelor care urmau să fie concediate, care este cel al competenţei profesionale, stabilit la nivelul fiecărui compartiment de muncă.

Arată recurentul că, în ceea ce îl priveşte, înscrierea pe listele celor care urmau să fie concediaţi a avut în vedere numai criterii subiective, conducerea societăţii urmărind eliminarea sa, fără să i se impute ceva, deşi avea calificarea şi specializarea necesare pentru funcţia pe care o ocupa, că în tocul său a fost încadrată o altă persoană, rudă cu actuala conducere, situaţie pe care ar fi dovedit-o dacă i se încuviinţa proba cu martori.

Recurentul mai susţine că a participat la toate concursurile pentru ocuparea postului de inginer proiectant în cadrul Serviciului Mecano-Energetic, că nu este membru de sindicat şi nu a avut cunoştinţă de proiectul colectiv de concediere, astfel că decizia nr. 68 din 18 octombrie 2004 este nelegală şi trebuia anulată.

Solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece concedierea colectivă s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale emise în domeniu, fiind disponibilizaţi 310 salariaţi.

Curtea, analizând actele dosarului şi sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, precum şi ale art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este de necontestat că la nivelul intimatei a avut loc o concediere colectivă, în perioada 2 septembrie - 18 octombrie 2004, măsură cu care contestatorul este de acord, fiind singura modalitate de eficientizare a activităţii acestei societăţi.

Proiectul de concediere colectivă nr. 7014/2 septembrie 2004, întocmit şt cu acordul sindicatelor, are la bază prevederile H.G. nr. 485/1 aprilie 2004 privind aprobarea strategiei de restructurare şi privatizare a Companiei Naţionale R. SA şi a filialelor sale şi ale H.G. nr. 88/2004.

Împrejurarea că recurentul nu a avut cunoştinţă de Proiectul de Concediere colectivă, întrucât nu este membru de sindicat, nu conduce la nelegalitatea deciziei nr. 68/18 octombrie 2004, acest act îndeplinind cerinţele art. 70 din C. muncii şi este opozabil şi nemembrilor de sindicat, astfel că această susţinere este nefondată.

În urma regrupării şi redimensionării capacităţilor de producţie, a spaţiilor tehnico-funcţionale şi social administrative, intimata a disponibilizat un număr de 310 salariaţi, din care 246 muncitori şi 64 personal TESA, aşa încât măsura se înscrie în concedierea colectivă la care se referă art. 68 lit. c) din C. muncii şi aceştia, inclusiv contestatorul, au beneficiat de protecţie socială şi de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 95/2002 cu modificările şi completările ulterioare, situaţie recunoscută de acesta.

Temeiul de drept al deciziei nr. 68/18 octombrie 2004 este art. 65 alin. (1) din C. muncii, care reglementează concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, astfel că nu poate fi vorba de culpa contestatorului, cum eronat susţine acesta, din preambulul deciziei rezultând situaţia care a impus această măsură, concedierea fiind legală.

Cu privire la criteriile de selecţie ale salariaţilor înscrişi pe listele de disponibilizare pe care instanţa poate să le verifice, din nici o probă a dosarului nu rezultă că nu au fost respectate de intimată, proba cu martori fiind neconcludentă în cauza de faţă.

91

Din memoriul justificativ pentru disponibilizarea contestatorului, rezultă că s-au regrupat patru capacităţi de producţie, Biroul Piese-Schimb unde lucra acesta fiind total desfiinţat, astfel că nu mai putea fi păstrat, chiar dacă are în întreţinere copii minori, dacă are studii universitare de specialitate, că a beneficiat la terminarea acestora de o repartiţie la societatea intimată, că a dovedit capacitate profesională în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu etc.

Probele administrate la fond, ca şi înscrisurile depuse în recurs, dovedesc că a avut loc o restructurare efectivă, desfiinţarea postului ocupat de contestator este reală şi nu s-a demonstrat că a fost angajată o altă persoană, aşa încât sunt îndeplinite dispoziţiile art. 65 din C. muncii, decizia nr. 68/18 octombrie 2004, este legală şi corect a fost menţinută de prima instanţă.

Aşa fiind, recursul se dovedeşte nefondat sub toate criticile şi curtea îl va respinge în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 4/2005, pp. 121-123)

7. Procedura prealabilă. Aplicarea criteriilor de selecţie. Evaluarea personalului.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65 alin. (1), art. 68 Reglementarea procedurii de evaluare şi selectare a personalului angajat în

vederea concedierii este un drept exclusiv dat de legiuitor în competenţa angajatorului. Însă, în exercitarea acestui drept, angajatorul este obligat să respecte dispoziţiile legale, prevederile contractului colectiv de muncă, ale Proiectului de concediere şi Protocolului încheiat între adminis-traţie şi sindicatele reprezentative privind organizarea şi desfăşurarea procedurii de evaluare a personalului (în măsura în care criteriul principal avut în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere este competenţa profesională, stabilită pe bază de evaluare).

Evaluarea personalului în vederea concedierii, chiar dacă se realizează pe compartimente de muncă, pentru a se uşura examinarea, trebuie să fie centralizată la nivelul unităţii astfel încât reducerea posturilor şi disponibilizările să se facă având în vedere ordinea descrescătoare a notelor la nivelul întregii unităţi cu personalitate juridică. Sunt evitate astfel situaţiile în care salariaţii cu aceeaşi funcţie, dar cu note mai mici, sunt menţinuţi doar pentru că făceau parte din formaţii diferite sau prestau activităţi diferite în cadrul aceleiaşi formaţii.

În speţă, rezultatele obţinute de personalul supus testării profesionale nu au fost centralizate la nivelul întregii unităţi ci la nivelul formaţiilor şi centrelor, ceea ce a determinat ca salariaţi cu aceeaşi funcţie să fie menţinuţi, deşi obţinuseră rezultate mai slabe decât salariaţii din cadrul unor alte centre. În aceste condiţii, instanţa a reţinut nelegalitatea concedierilor, întrucât nu s-a realizat o reorganizare la nivelul unităţii cu personalitate juridică şi la evaluarea competenţei profesionale nu s-a vizat întreg personalul unităţii. Aceasta deoarece o condiţie pentru legalitatea concedierii este acea de a fi testat întreg personalul care ocupă posturi de natura celor propuse spre desfiinţare.

Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 987/LM/2004

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă conflicte de muncă

şi litigii de muncă la data de 15.12.2003, contestatorul M.L. a chemat în judecată pe intimata SC R. SA solicitând instanţei constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 25.1/1745/ 2.12.2003 sau în subsidiar anularea acesteia ca nelegală şi netemeinică; reintegrarea în funcţia avută anterior şi anume cea de electromecanic posturi publice; obligarea la plata sumelor de bani de care a fost lipsit de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă, reprezentând salarii indexate, majorate şi reactualizate, obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 500.000.000 lei şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2033/18.05.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă conflicte de muncă şi litigii de muncă, a fost admisă în parte contestaţia, anulată decizia de concediere nr. 25.1./1745 din data de 2.12.2003 emisă de intimată, a fost obligată intimata la plata unei despăgubiri

92

egale cu drepturile băneşti cuvenite de la data expirării termenului de preaviz şi până la reintegrarea efectivă şi a respins capătul de cererea privind acordarea de despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost angajatul intimatei în baza contractului individual de muncă nr. 25.1/645/3529/01.04.1992 în funcţia de electromecanic reţea la Centrul Operaţional Te. Sud Vest. Prin decizia nr. 25.1/1745/2.12.2003 i-a încetat contractul individual de muncă în baza art. 65 alin. (1) din C. muncii pentru desfiinţarea locului de muncă ca urmare a reorganizării activităţii din cadrul unităţii.

În speţă a avut loc o concediere colectivă în condiţiile art. 68 din C. muncii ce a constat în desfiinţarea posturilor ca urmare a reorganizării activităţii. Organizarea, desfăşurarea şi cuantificarea evaluării personalului au fost stabilite prin Protocolul din 6.11.2003 încheiat între Administraţie şi cele două Federaţii Sindicale. Totodată, s-a stabilit că evaluarea se va face separat pe compartimentele şi departamentele implicate astfel încât personalul care prestează aceeaşi activitate să fie examinat în aceleaşi condiţii. Criteriile avute în vedere la concediere au fost stabilite prin procesul-verbal din 25.11.2003 şi în principal a fost stabilit criteriul competenţei profesionale aplicat în baza testărilor profesionale, interviurilor de evaluare şi fişelor de apreciere, urmând a se avea în vedere şi criteriile sociale prevăzute în art. 90 din CCM.

Ca urmare, evaluarea personalului a avut loc separat pe centre şi respectiv formaţii iar rezultatele obţinute de salariaţii dintr-o formaţie, respectiv centru nu au avut legătură cu rezultatele obţinute de salariaţii din alte formaţii şi centre, după cum însuşi intimata susţine în notele de şedinţă depuse la termenul din 30.04.2004.

Astfel, în urma testării, contestatorul a obţinut nota 5,925 iar numitul G.Ş., care face parte din Centrul Operaţional Te Sud Est şi având aceeaşi funcţie de electromecanic reţea Te ca şi contestatorul, a obţinut nota 4,98 dar a fost menţinut în funcţie cu motivarea că evaluarea s-a făcut separat pe Centre şi Formaţii conform Protocolului care a avut caracter de normă imperativă.

Din acest punct de vedere, concedierea este nelegală deoarece echivalează cu o reorganizare a activităţii numai la nivelul departamentelor/serviciilor (centre/formaţii) şi nu reprezintă o reorganizare la nivelul întregii unităţi, cum s-a prevăzut.

Un alt motiv pentru care instanţa reţine că măsura concedierii este nelegală îl constituie situaţia numitului B.C.. Acesta îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi contestatorul, respectiv electromecanic reţea la serviciul Te Dr. Taberei. Din tabelul cu rezultatele obţinute la testarea din noiembrie 2003 pentru electromecanic reţea rezultă că acesta nu a fost supus testării cu motivarea că în perioada evaluării a fost angajat pe funcţie de conducere, respectiv pe funcţia de şef de Formaţie Complexă nr. 2 Ilfov în cadrul Operaţional Te Sud Vest.

Cu privire la acordarea daunelor morale instanţa apreciază că petentul nu a dovedit prin nici un mijloc de probă pretenţiile sale şi prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei hotărâri, cu respectarea termenului legal a declarat recurs intimata R. SA, solicitând modificarea sentinţei şi pe fond respingerea contestaţiei.

În motivarea recurenta a arătat că invocă Proiectul de concediere şi procesul-verbal de finalizare a consultărilor în legătură cu concedierea colectivă în R. SA încheiat în 25.11.2003 între Sindicatele reprezentative şi administraţia societăţii amândouă având caracter de norme imperative pentru procedura de evaluare şi concediere din cadrul R. SA. Prin acestea, părţile semnatare au prevăzut ca evaluarea şi selectarea personalului de la nivelul Direcţiei Centrale să se facă separat de evaluarea şi concedierea salariaţilor de la sucursale.

Centralizarea numărului de salariaţi concediaţi de la nivelul Direcţiei Centrale cu cel de la nivelul sucursalelor este imposibilă, activitatea şi funcţiile personalului de la Central fiind diferite de cele de la sucursale. în concret, activităţile şi funcţiile personalului de la nivelul Direcţiei Centrale nu se regăsesc la nivelul sucursalelor.

Faptul că evaluarea şi selectarea personalului în vederea concedierii s-a efectuat separat la nivelul Direcţiei Centrale faţă de sucursale nu combate ideea că reorganizarea s-a efectuat la nivelul întregii societăţi.

Protocolul încheiat în 6.11.2003 între Sindicatele reprezentative din R. SA şi Administraţia societăţii, care a avut caracter de normă imperativă pentru Direcţia de Telecomunicaţii Bucureşti în cadrul procedurii de evaluare şi de selecţionare în vederea concedierii.

Prin acest Protocol care prevede că evaluarea să se facă separat pe departamente/Centre şi respectiv Compartimente/Formaţii, înţelegându-se prin aceasta şi selectarea personalului în vederea concedierii colective.

93

Numărul posturilor ce au fost supuse concedierilor au fost stabilite de comun acord de Sindicate şi Administraţie pentru sucursale (inclusiv DTc Bucureşti) prin Anexele nr. 1 şi 2 de la Proiectul de concediere.

Rezultatele obţinute de salariaţi dintr-un Centru respectiv o Formaţie nu au legătură cu cele obţinute de angajaţi din alte Centre şi Formaţii.

Instanţa de fond afirmă că măsurile de reorganizare se analizează în raport de personalul întregii unităţi cu personalitate juridică. Această motivare invocată de instanţă este eronată şi nereală. Astfel, ar fi trebuit să fie centralizaţi toţi salariaţii evaluaţi la nivelul Direcţiei Centrale şi la nivelul Direcţiilor de Telecomunicaţii de la toate judeţele din ţară, respectiv de la cele 41 de Direcţii. După ce ar fi fost concediaţi din această situaţie centralizatoare cei cu notele mai mici (cum susţine instanţa de fond) s-ar fi creat situaţia paradoxală de a fi concediaţi salariaţi de judeţe diferite. Pentru ca activitatea R. SA, să poată continua, ar fi trebuit apoi a se proceda la redistribuirea personalului, mutându-se salariaţi dintr-un judeţ în altul.

Situaţiile celor doi salariaţi B.C. şi M.L - nu pot fi comparate. Salariatul B. C. în perioada evaluărilor de noiembrie 2003 a fost numit în funcţie de conducere (lucru care a determinat ca evaluarea să se efectueze în luna ianuarie 2004), iar pe de altă parte a făcut parte din o Formaţie diferită faţă de Formaţia în care a fost încadrat M.L.. Respectiv, B. C. în perioada lunilor noiembrie şi decembrie 2003 a fost angajat la Formaţia Complexă nr. 2 Ilfov, pe când intimatul - contestator M.L. a fost angajat în cadrul Formaţiei „Reţea Drumul Taberei".

Reglementarea procedurii de evaluare şi selectare a personalului angajat în vederea concedierii este un drept exclusiv dat de legiuitorul în competenţa angajatorului.

Art. 68 din C. muncii se referă numai la Proiectul de concediere, la planul de măsuri sociale şi de pregătire profesională, lăsând în competenţa exclusivă a Sindicatelor şi Administraţiei societăţii hotărârea asupra procedurii de evaluare şi de selectare în vederea concedierii personalului angajat.

A mai arătat recurenta că instanţa de fond, care a pronunţat sentinţa civilă nr. 2033/2004 privind pe contestatorul M.L, a pronunţat în litigii asemănătoare hotărâri judecătoreşti contradictorii.

În drept au fost invocate art. 299 şi urm., 304 C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă la data de 6.09.2004 intimatul-contestator a solicitat respingerea

recursului, arătând că recurenta avea obligaţia de a respecta contractul colectiv de muncă, Proiectul de concediere colectivă şi Protocolul încheiat cu sindicatele prin care se stabileşte criteriul competenţei profesionale pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere.

Prin protocol se stipulează necesitatea efectuării unei evaluări a personalului în vederea concedierii şi efectuarea acestei evaluări pe compartimente, aceste compartimente având doar competenţa de a facilita examinarea salariilor, nu şi de a decide persoanele care urmează a fi concediate.

Aceasta nu înseamnă că rezultatele obţinute nu trebuiau centralizate şi apoi făcute disponibilizări în ordine descrescătoare a notelor.

Deşi s-a convenit că evaluarea să se facă pe subunităţi (departamente, centre, formaţii), reducerea posturilor trebuia să vizeze totalitatea posturilor la nivel de unitate, întrucât şi în proiectul de conducere colectivă s-a prevăzut măsura reducerii posturilor la nivelul întregii unităţi.

A mai arătat intimatul că din tabelul cu rezultatele obţinute la testarea pentru funcţia de electromecanic reţea Te, rezultă că alte persoane au fost păstrate deşi aveau note mai mici - G.Ş., 4,98.

Totodată, B.C. nici măcar nu a susţinut examen. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ. Analizând sentinţa recurată în raport de motivelor invocate şi din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă analiză a materialului probator administrat în cauză şi a aplicat judicios dispoziţiile legale la situaţia de fapt reţinută.

Măsura concedierii colective a fost dispusă în condiţiile art. 68 din C. muncii, constând în desfiinţarea posturilor ca urmare a reorganizării activităţii la nivelul unităţii cu personalitate juridică.

Criteriul principal avut în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere a fost competenţa profesională, stabilită pe bază de evaluare.

Evaluarea personalului în vederea concedierii a fost realizată, conform Proiectului de concediere şi Procesului-verbal de finalizare a consultărilor în legătură cu concedierea, colectivă în R. SA încheiat la data de 25.11.2003 între administraţia societăţii si sindicatele reprezentative separat pe centre şi formaţii, astfel încât personalul care prestează aceeaşi activitate să fie examinat în acelaşi condiţii.

94

Rezultatele obţinute de personalul supus testării profesionale nu au fost centralizate la nivelul întregii unităţi ci la nivelul formaţiilor şi centrelor, ceea ce a determinat ca salariaţi cu aceeaşi funcţie să fie menţinuţi, deşi obţinuseră rezultate mai slabe decât salariaţii din cadrul unor alte centre.

În aceste condiţii, corect a reţinut instanţa de fond nelegalitatea concedierilor, întrucât nu reprezintă o reorganizare la nivelul unităţii cu personalitate juridică.

Chiar dacă evaluarea s-a făcut separat pe compartimente, formaţii, centre măsura reducerii posturilor trebuia să vizeze întreg personalul unităţii şi să se realizeze în urma centralizării rezultatelor obţinute de salariaţi, prin aplicarea criteriului competenţei.

Situaţia salariatului G.Ş. este semnificativă sub acest aspect, în sensul că deşi a obţinut la evaluare o notă mai mică decât intimatul-contestator a fost menţinut în funcţie cu motivaţia că făcea parte din Centrul Operaţional al Te Sud-Est - Formaţia „Reţea Miraj", în timp ce M.L. făcea parte din Centrul Operaţional Te Sud - Vest Formaţia „Repartitor Drumul Taberei".

Susţinerile recurentei în sensul imposibilităţii efectuării unei centralizări la nivelul tuturor Direcţiilor de Telecomunicaţii existente în judeţele ţării fără a se avea în vedere domiciliile şi situaţiile lor familiale nu prezintă relevanţă în condiţiile în care nerespectarea criteriului competenţei prin dispunerea concedierilor separat pe centre şi formaţii a fost sesizată şi invocată la nivelul Direcţiei de Telecomunicaţii Bucureşti.

Intimatul-contestator şi G.Ş. erau încadraţi în aceeaşi funcţie şi la aceeaşi direcţie Bucureşti, deosebite fiind centrele şi formaţiile în care îşi desfăşurau activitatea.

Prin Proiectul de concediere s-a prevăzut reducerea a 82 de posturi de electromecanici reţea telecomunicaţii la nivelul direcţiei de Telecomunicaţii Bucureşti astfel încât concedierea salariaţilor în funcţie de centrul sau formaţia din care fac parte este nelegală.

În ceea ce priveşte situaţia numitului B.C., în mod corect a reţinut prima instanţă că aceasta nu a fost supus evaluării în luna noiembrie 2003 deşi avea funcţia de electromecanic reţea, încălcându-se prevederile Protocolului din 6.11.2003.

Criticile aduse hotărârii în aceste sens sunt nefondate, delegarea salariatului în funcţie de conducerea neavând relevanţă în condiţiile în care măsura avea caracter provizoriu.

Reglementarea procedurii de evaluare şi selectare a personalului în vederea concedierii este un drept ce revine angajatorului, însă acesta, în exercitarea dreptului prevăzut de lege este obligat să respecte dispoziţiile legale, prevederile contractului colectiv de muncă şi ale Proiectului de concediere şi Protocolului încheiat între administraţie şi sindicatele reprezentative privind organizarea şi desfăşurarea procedurii de evaluare a personalului.

Susţinerile recurentei în sensul că instanţa de fond a pronunţat în litigii asemănătoare hotărâri judecătoreşti contradictorii privesc activitatea de judecată a completului şi nu au relevanţă în analiza sentinţei civile recurate.

Pentru considerentele expuse, Curtea, constatând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de R. SA.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 1/2005, pp. 192-195) 8. Procedura prealabilă. Neîndeplinire. Nelegalitatea concedierii.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 39 lit. j), art. 65 alin. (1), art. 68, art. 69, art. 70 Obligaţiile angajatorului, în cadrul procedurii concedierii colective, trebuie

respectate în totalitatea lor, neîndeplinirea uneia sau mai multora dintre acestea având drept efect nulitatea de drept absolută a măsurilor subsecvente, respectiv a deciziilor de concediere.

Neîndeplinirea de către angajator a obligaţiilor stipulate de art. 69 lit. a) din C. muncii (în sensul prezentării planului de măsuri sociale elaborate cu ocazia concedierii colective), a obligaţiilor stipulate de art. 70 alin. (2) şi art. 70 alin. (3) din C. muncii (notificarea intenţiei de concediere colectivă către sindicat, Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Agenţia Teritorială de Ocupare a Forţei de Muncă) precum şi nerespectarea includerii în proiect a oricărui element din cele prevăzute de art. 70 din C. muncii, sunt de natură a atrage nulitate absolută a actului, cât şi a măsurilor subsecvente.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 1638/LM/2004

95

Prin sentinţa civilă nr. 1921 pronunţată la data de 12.05.2004 în dosarul nr. 9258/LM/2003 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă s-a admis în parte contestaţia completată introdusă de contestatoarea A.M.L. în contradictoriu cu intimata SC S. SA. S-a anulat decizia nr. 579/06.10.2003 emisă de intimată. S-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei anulate. A fost obligată intimata să plătească contestatoarei drepturile salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă până la reintegrarea efectivă. S-a respins cererea contestatoarei referitoare la acordarea daunelor morale, ca neîntemeiate. În baza art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea contestatoarei la capătul de cerere privind compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anul 2003 şi până la data reîncadrării. A fost obligată intimata la plata către contestatoare a sumei de 3.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că: Contestatoarea a fost angajata unităţii intimate SC S. SA cu contract individual de muncă pe

durată nedeterminată din anul 1988 şi până la data de 1.11.2003, când raporturile de muncă dintre părţi au încetat în baza deciziei contestate nr. 579/06.10.2003 emisă de unitatea intimată.

A reţinut, de asemenea, prima instanţă, că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei a avut loc în cadrul concedierii colective la care unitatea intimată a recurs, în baza deciziei de reorganizare emise de Consiliul de Administraţie al SC S. SA, situaţie confirmată de altfel de înscrisurile anexate la dosarul cauzei şi conţinutul în date al celor două întâmpinări formulate de intimată.

S-a apreciat că decizia contestată este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale ce legiferează concedierea colectivă, respectiv dispoziţiile art. 69 şi art. 70 alin. (2) pct. a)-h) ale legii, respectiv a unui proiect de concediere, ce trebuie, de asemenea, notificat şi Agenţiei Teritoriale de Ocupare a Forţei de Muncă. în cauza dedusă judecăţ i i , raportul de informare a sindicatului anexat la dosarul de fond nu reprezintă o notificare a intenţiei de concediere, nu s-a întocmit un plan de măsuri sociale sau de alt tip prevăzut de lege, conform art. 69 din C. muncii, considerentele ce stau la baza admiterii contestaţiei şi anulării deciziei atacate.

Referitor la capătul de cerere privind plata daunelor morale, prima instanţă a apreciat că, contestatoarea nu a administrat nici o probă de natură a face dovada temeiniciei cererii sale, sens în care a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

De asemenea, în baza art. 246 C. proc. civ., tribunalul a luat act de renunţarea contestatoarei la judecarea capătului de cerere privind compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat pe anul 2003 şi până la data reîncadrării.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., prima instanţă a obligat intimata să plătească contestatoarei suma de 3.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs intimata, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, faţă de următoarele considerente:

Recurenta apreciază că, în cauză s-au respectat dispoziţiile art. 69 din C. muncii ce stipulau obligaţia întocmirii unui plan de măsuri sociale sau de alt tip, aspect statuat de adresa nr. 571/ 20.02.2003 comunicată către Agenţia Municipală pentru Ocuparea Forţei de Muncă - Sector 3, anexată declaraţiei de recurs. Astfel, prin planul de măsuri sociale emis, susţine recurenta, a oferit practic fiecărui salariat disponibilizat un pachet compensatoriu format din patru salarii şi suport activ în găsirea unui loc de muncă, prin includerea într-un program de recrutare suportat din fondurile intimatei, pentru ca angajaţii să beneficieze de cursuri de orientare profesională, contestatoarea fiind în culpă prin neparticiparea la activităţile Centrului de Reorientare Profesională.

A doua critică a sentinţei atacate vizează incorecta motivare a instanţei de fond, sub aspectul nerespectării dispoziţiile art. 70 din C. muncii, privind obligaţiile de informare, notificare şi întocmire a proiectului de concediere colectivă. Dimpotrivă, apreciază recurenta că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale stipulate prin textul sus-menţionat, întocmind un proiect de concediere colectivă, notificând Sindicatul şi Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă, aspect statuat de altfel de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv adresa nr. 127/ 25.03.2003 şi anexa acesteia, adresa nr. 670/03.10.2003 către AMOFM - sector 3, adresa nr. 571/20.02.2003 şi înştiinţarea realizată sub nr. 2767/03.04.2003.

În termen procedural a formulat întâmpinare intimata contestatoare solicitând respingerea recursului, menţinerea sentinţei civile recurate ca legală şi temeinică.

Examinând sentinţa recurată, în raport cu motivele invocate şi din oficiu, potrivit art. 306 alin. (2) şi art. 304 alin. (1) C. proc. civ., Curtea constată că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu corecta aplicare a legii, recursul fiind nefondat pentru aspectele ce urmează a fi înfăţişate:

96

Obligaţiile angajatorului, în cadrul procedurii concedierii colective, trebuie respectate în totalitatea lor, neîndeplinirea uneia sau mai multora dintre acestea având drept efect nulitatea de drept absolută a măsurilor subsecvente, respectiv a deciziilor de concediere.

În speţa dedusă judecăţii, corect a reţinut prima instanţă că recurenta, în calitate de angajator nu a îndeplinit obligaţiile stipulate de art. 69 lit. a) din C. muncii (în sensul prezentării planului de măsuri sociale elaborate de societate cu ocazia concedierii colective) şi nu a făcut dovada notificării sindicatului cu privire la intenţia de concediere colectivă şi nici a inspectoratului teritorial de muncă şi Agenţiei Teritoriale de Ocupare a Forţei de Muncă, obligaţii stipulate de art. 70 alin. (2) şi art. 70 alin. (3) din C. muncii.

Nerespectarea includerii în proiect a oricărui element din cele prevăzute de art. 70 din C. muncii este de natură a atrage nulitate absolută a actului, cât şi a măsurilor subsecvente.

Or, în temeiul art. 70 din C. muncii, în cazul concedierii colective, angajatorul, respectiv recurenta era obligată să notifice în scris sindicatul, reprezentanţilor salariaţilor intenţia de concediere colectivă, notificare care, în baza alin. (2) din acelaşi text, se face sub forma unui proiect de concediere, proiect ce trebuie să includă de altfel menţiunile stipulate de art. 2 pct. a)-h).

În cauză, recurentul nu a probat împrejurarea că ar fi emis un proiect de concediere colectivă, în sensul dispoziţiilor art. 70 din C. muncii, raportul de informare existent sub nr. 571/20.03.2003 neconstituind practic o notificare a intenţiei de concediere colectivă sub forma proiectului de concediere colectivă impus de dispoziţiile sus-menţionate.

De altfel, unitatea angajatoare era obligată să notifice proiectul de concediere Inspectoratului Teritorial de Muncă şi Agenţiei Teritoriale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

În acest sens, recurenta se prevalează în apărare de adresa nr. 670/03.10.2003 înaintată Agenţiei pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi anexată declaraţiei de recurs.

Analizând conţinutul în date al acestei adrese, Curtea apreciază că aceasta nu face dovada îndeplinirii condiţiei stipulate de art. 70 din C. muncii, cu atât mai mult cu cât face referire la o altă adresă emisă la data de 25.03.2003 anterioară procesului de reorganizare (decizia de reorganizare fiind emisă la data de 26.06.2003 şi înregistrată sub nr. 463).

Neîntemeiată este şi critica sentinţei recurate, vizând respectarea dreptului la protecţie în caz de concediere, statuat de dispoziţiile art. 39 lit. j) din C. muncii. Nerespectându-se aceste dispoziţii imperative ale legii, corect a dispus prima instanţă nulitatea deciziei emise contestatoarei ca o consecinţă a nerespectării obligaţiilor impuse angajatorului.

Înscrisurile noi, de care se prevalează recurenta în combaterea susţinerilor instanţei de fond referitoare la nerespectarea măsurilor de protecţie socială în cazul concedierilor colective sunt adresele „S." nr. 127/25.03.2003 şi nr. 1205/ 09.04.2003, către Agenţia Municipală pentru Ocupare şi Formare Profesională-unitatea locală Sector 3, ce nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 69-70 din C. muncii. Acestea sunt adoptate cu ocazia restructurării unităţii şi nu cea hotărâtă prin Decizia de reorganizare nr. 463/26.06.2003, fiind anterioare practic acestei decizii.

În acest context sunt irelevante susţinerile recurentului că planul emis de recurentă oferea măsuri de protecţie socială, inclusiv cursuri de reorientare profesională pe care contestatoarea nu le-a frecventat, întrucât acest plan de măsuri sociale nu viza reorganizarea dispusă ulterior, respectiv cea statuată prin Decizia nr. 463/ 26.06.2003.

Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, apreciind nerespectarea obligaţiilor stipulate de dispoziţiile art. 69 şi 70 din C. muncii în sarcina angajatorului şi încălcarea acestor norme imperative, fiind de natură a atrage nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă emise contestatoarei, cum corect a statuat de altfel prima instanţă.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată şi la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de acest proces.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 2/2005, pp. 141-143)

D. Decizia de concediere Decizia de concediere trebuie să fie emisă în scris, în cel puţin 2 exemplare,

din care unul trebuie comunicat salariatului. Condiţia formei scrise a deciziei este considerată o condiţie de validitate a concedierii.

97

Sub aspectul conţinutului, ca regulă generală, conform art. 74 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină obligatoriu următoarele:

1. motivele care determină concedierea (motive de fapt şi de drept); 2. durata preavizului (dacă legea impune acordarea acestuia); 3. criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi (numai în cazul concedierii

colective); 4. lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenele în care

salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant (obligaţie valabilă în cazurile prevăzute de art. 61 lit. c şi d şi în cazul încetării de drept conform art. 56 lit. f - când instanţa de judecată a admis cererea de reintegrare a salariatului concediat nelegal).

Sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă.

În cazurile prevăzute de art. 61 din Codul muncii (mai puţin cazul prevăzut la lit. e), decizia de concediere trebuie emisă în 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei de concediere, respectiv data luării la cunoştinţă de către cel în drept să emită decizia despre această cauză.

În situaţiile în care concedierea se dispune în baza art. 61 lit. a şi 264 lit. f din Codul muncii, decizia de concediere este în acelaşi timp şi o decizie de sancţionare şi trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii absolute următoarele:

a. descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b. precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau

din contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, c. motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în

timpul cercetării disciplinare prealabile, eventual motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea;

d. temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară; e. termenul în care sancţiunea poate fi contestată şi f. instanţa competentă să soluţioneze conflictul de drepturi. Emiterea deciziei de sancţionare nu se poate face mai târziu de 6 luni de la

data săvârşirii faptei care constituie abatere disciplinară. Ambele termene (30 de zile şi 6 luni) sunt termene de prescripţie şi nu de decădere.

Orice decizie de concediere îşi poate produce efectele numai de la data comunicării ei salariatului. Pentru decizia de sancţionare este stipulat un termen de recomandare cu privire la comunicare de cel mult 5 zile calendaristice de la emitere. Comunicarea deciziei se poate realiza în una din următoarele modalităţi: prin predare directă, personal salariatului, iar în caz de absenţă a acestuia sau în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată la reşedinţa sau domiciliul comunicate de către salariat.

Dacă, ulterior comunicării legale a deciziei de concediere, angajatorul constată ca urmare a unei sesizări sau din proprie iniţiativă, netemeinicia sau nelegalitatea măsurii luate, acesta are posibilitatea, în principiu, să revoce decizia.

98

Însă, în cazul în care s-a formulat o contestaţie împotriva deciziei de concediere, revocarea nu e posibilă decât până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de menţinere a deciziei i.e. respingere a contestaţiei (se consideră că altfel s-ar încălca principiul autorităţii lucrului judecat). În cazul admiterii contestaţiei, din moment ce decizia este anulată nu se mai poate pune problema revocării acesteia.

Dacă decizia nu e contestată în termenul legal de 30 de zile, aceasta rămâne definitivă, iar „revocarea” ulterioară a deciziei (constatarea nelegalităţii şi/sau netemeiniciei) se poate face numai cu consimţământul persoanei licenţiate. Considerăm însă că este necesar consimţământul fostului salariat pentru constatarea nelegalităţii şi/sau netemeiniciei deciziei de concediere (i.e. constatarea nulităţii deciziei) chiar şi în perioada de 30 de zile prevăzută de lege pentru introducerea contestaţiei.

În orice caz, revocarea deciziei nu poate duce la concedierea celui care între timp a fost angajat şi a ocupat postul în cauză.

Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.

Termenul de contestare a deciziei de concediere este de 30 de zile calendaristice de la data comunicării. Contestaţia se face la tribunalul în raza căruia reclamantul (fostul salariat) îşi are domiciliul sau reşedinţa.

În caz de conflict de drepturi cu privire la concediere angajatorul nu va putea invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere. Neindicarea motivelor pe care se întemeiază decizia sau indicarea lor în formulări cu totul generale sau neverificabile atrage nulitatea absolută a deciziei.

În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va dispune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere (în sensul că va dispune şi reintegrarea salariatului pe postul deţinut).

Practică judiciară. 1. Conţinutul deciziei de concediere disciplinară. Motivare. Arătarea temeiurilor

pentru care au fost înlăturate apărările salariatului.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 61 lit. a, art. 265 lit. f), art. 268 alin. (2) lit. c)

Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. c) din C. muncii, decizia de sancţionare

disciplinară trebuie să conţină sub sancţiunea nulităţii absolute, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării prealabile. Aceste motive trebuie raportate concret la apărările salariatului. În situaţia în care apărările salariatului au un caracter subiectiv ori sunt prea generale, nu se poate pretinde unităţii să nu le răspundă prin formulări concrete; în speţă formulările sunt suficiente pentru realizarea cerinţelor legale cu valoare de principiu.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, decizia nr. 513 din 20 septembrie 2004

99

Prin sentinţa civilă nr. 817/2003 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar 4844/2003 a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul S.M. împotriva deciziei nr. 1431/2003 emisă de R.A.R..

Instanţa a dispus anularea deciziei 1431/2003, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al contestatorului, cu motivarea că măsura disciplinară luată de unitate este lovită de nulitate pentru nerespectarea art. 268 alin. (2) lit. c din C. muncii (nemotivarea temeiurilor pentru care au fost înlăturate apărările contestatorului în cursul cercetării prealabile).

Instanţa a arătat că motivarea cuprinsă în decizia de sancţionare, în sensul că apărările pârâtului sunt irelevante faţă de caracterul obligatoriu al sarcinilor de serviciu şi normelor ce reglementează desfăşurarea acestora, are un caracter prea general, este superficială şi în consecinţă echivalează cu o nemotivare.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs intimata în contestaţie. În dezvoltarea motivelor de recurs aceasta a susţinut că instanţa de fond a apreciat greşit,

raportat la apărările făcute de contestator, că motivele expuse în decizia de sancţionare ca temei al înlăturării acestora au un caracter superficial.

Prin decizia civilă nr. 513/2004, pronunţată de Curtea de Apel, în dosar nr. 4693/2004, recursul intimatei în contestaţie a fost admis ca fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. c) din C. muncii, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele pentru care unitatea a înlăturat apărările formulate de contestator. De principiu, aceste motive trebuie să fie concrete şi să răspundă punctual fiecărui argument adus de salariat.

Îndeplinirea cerinţei motivării trebuie să fie însă întotdeauna raportată concret la apărările formulate. Atunci când apărările au un caracter extrem de general şi nu relevă nici un factor obiectiv este permis ca şi motivarea înlăturării lor să se facă prin exprimarea unor norme de principiu.

În speţă, contestatorul a arătat în nota explicativă că şi-a exercitat cu superficialitate atribuţiile de serviciu şi că nu avea cunoştinţă de amploarea în cadrul unităţii a fenomenului de nerespectare a normelor în procesul activităţii de omologare.

Faţă de acest gen de susţineri, ce nu numai că nu relevă nici un factor obiectiv care să fie ales la respectarea obligaţiilor de serviciu de către contestator, dar nu oferă nici o explicaţie subiectivă care să antreneze diminuarea ori înlăturarea răspunderii, motivarea intimatei în contestaţie prin care se arată că apărările formulate în această manieră urmează să fie înlăturate faţă de caracterul obligatoriu al dispoziţiilor instrucţiunilor specifice R.A.R. nu constituie o motivare superficială.

(Baza de date Indaco Lege 4.4.)

2. Decizie de concediere disciplinară. Lipsa menţiunilor obligatorii. Neefectuarea

cercetării prealabile. Dreptul salariatului la apărare.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 61 lit. a, art. 265 lit. f, art. 267 alin. (1)-(4), art. 268 alin. (2) lit. b)

Analiza legalităţii deciziei de concediere sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de formă

şi de fond prevalează examinării temeiniciei emiterii acesteia. Astfel, conform, art. 267 alin. (1) din C. muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute,

concedierea disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare în condiţiile art. 267 alin. (2)-(4) din C. muncii. Existenţa unei note explicative nu dovedeşte îndeplinirea procedurii privind efectuarea cercetării prealabile în scopul aplicării sancţiunii disciplinare în condiţiile în care salariatului nu i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea pentru care este cercetat şi nu i s-a respectat astfel dreptul de a-şi formula eventualele apărări şi de a oferi probe şi motivaţii în sprijinul celor arătate. Încălcarea dreptul salariatului la apărare atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere disciplinară.

Curtea de Apel Bucureşti,

secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 903/LM/2004

100

Prin sentinţa civilă nr. 3325/17.09.2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a, pronunţată în

dosarul nr. 5041/LM/2003, a fost admisă în parte contestaţia formulată de S.I., a fost anulată decizia nr. 1318/8.04.2003, emisă de intimată, contestatorul fiind reintegrat în funcţie, cu obligarea intimatei la plata drepturilor salariate cuvenite contestatorului până la efectiva reintegrare. Au fost respinse cererile privind daunele morale şi daunele cominatorii, ca neîntemeiate, intimata fiind obligată la 5.000.000 lei cheltuieli judiciare către contestator.

Pentru a pronunţa sentinţa, prima instanţă a apreciat că nu s-a realizat cercetarea prealabilă în sensul art. 267 din C. muncii, că decizia nu menţionează prevederile din statut care au fost încălcate, că petentul nu a fost convocat la cercetarea prealabilă, iar din nota explicativă dată nu rezultă dacă acesta cunoştea motivul pentru care i s-a cerut nota explicativă. Din cuprinsul deciziei nu rezultă care sunt abaterile reţinute în fişa postului semnată de contestator, neputându-i-se imputa încălcarea atribuţiilor.

Referitor la daunele morale s-a apreciat că nu au fost îndeplinite condiţiile art. 998-999 C. civ., iar pentru daunele cominatorii nu au fost îndeplinite condiţiile legale.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs intimata RAR, cauza fiind înregistrată la data de 24.10.2003 sub nr. 6768 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea din 16.06.2004 a fost declinată competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că salariatul a dat notă explicativă, arătându-şi punctul de vedere cu privire la fapta imputată, fiind acoperită lipsa convocării, cercetarea prealabilă fiind realizată.

Referitor la încălcarea art. 268 alin. (2) lit. b) din C. muncii, se arată că în preambulul deciziei contestate sunt menţionate prevederile H.G. nr. 768/8.11.1991 şi art. 16 din Regulament, iar în final decizia ce face referire la Controlul Calităţii de Muncă şi Statutul Personalului, astfel încât nelegalitatea invocată este formală, de asemenea, darea notei explicative în aceeaşi zi, cu emiterea deciziei nu este interzisă de lege.

De asemenea, acordarea calificativului de bun tehnic unui autoturism ce nu îndeplinea cerinţele legii constituie abatere gravă. Probele administrate confirmă justeţea măsurii desfacerii disciplinare a contractului de muncă, respectiv raporturile de verificare tehnică aferent autoturismului Dacia 1310 fiind întocmit de contestator; actele de la dosar probează încălcarea obligaţiilor de serviciu de către contestator.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de recurentă şi din oficiu, conform art. 3041

Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să fie respins, pentru următoarele considerente:

Analiza legalităţii deciziei de concediere contestate prevalează examinării temeiniciei emiterii acesteia, astfel încât în mod corect prima instanţă procedând la examinarea condiţiilor cerute pentru valabilitatea deciziei sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond, vizând legalitatea deciziei, a constatat că angajatorul a emis actul de concediere fără respectarea acestora.

Astfel, conform, art. 267 alin. (1) din C. muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare în condiţiile art. 267 alin. (2)-(4) din C. muncii.

Existenţa unei note explicative la dosar nu dovedeşte îndeplinirea procedurii privind efectuarea cercetării prealabile în scopul aplicării sancţiunii disciplinare în condiţiile în care salariatului nu i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea pentru care este cercetat, nefiindu-i acordat dreptul de a-şi formula eventualele apărări şi de a oferi probe şi motivaţii în sprijinul celor arătate. În mod corect s-a apreciat că astfel a fost încălcat dreptul petentului la apărare, în sensul art. 267 alin. (4) din C. muncii, încălcare sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere emise în atare condiţii.

De asemenea, sub aspect formal, Curtea apreciază că decizia de concediere nu cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat. Menţionarea H.G. nr. 768/1991 si art. 16 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al RA RAR nu complinesc aceste lipsuri, acestea referindu-se la înfiinţarea şi funcţionarea RAR şi nu la abaterile săvârşite de petent.

Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea constată că în mod judicios prima instanţă a dispus anularea deciziei de concediere pentru cauze de nelegalitate, examinarea acestora prevalând examinării temeiniciei măsurii dispuse.

în consecinţă, nu se impune examinarea motivelor de recurs ţinând de temeinicia deciziei, referitoare la raportul de verificare tehnică şi încălcarea obligaţiilor de serviciu de către petent.

Pentru considerentele mai sus expuse, constatând că prima instanţă a pronunţat o sentinţă civilă legală şi temeinică sub toate aspectele, Curtea, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

101

recursul declarat de recurentul R.A.R. RA, împotriva sentinţei civile nr. 3325/17.03.2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a pronunţată în dosarul nr. 5041/LM/2003, în contradictoriu cu intimatul S.I., ca nefondat.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 1/2005, pp. 197-198)

3. Decizie de concediere. Nulitate. Imposibilitatea acoperirii acesteia prin completarea

conţinutului în timpul judecăţii.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65, art. 74, art. 78 Completarea ulterioară, în timpul judecării litigiului, a deciziei de concediere cu unele

menţiuni prin care angajatorul a considerat că suplineşte lipsurile deciziei contestate, nu poate avea relevanţă juridică, atât timp cât legea sancţionează cu nulitatea absolută lipsa acestor prevederi. Astfel, lipsa motivelor concedierii, lipsa criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate, precum şi a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate din conţinutul deciziei conduc la nulitatea absolută a acesteia, nulitate ce nu poate fi acoperită nici de completarea motivării printr-o altă decizie şi nici de corespondenţa purtată cu diverse instituţii.

Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia a VII-a Civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 902/R/2005

Prin sentinţa civilă nr. 4996/17.11.2004 Tribunalul Bucureşti Secţia a VIII-a Civilă pentru

Conflicte de Muncă şi Litigii de Muncă a admis contestaţia formulată de contestatoarea D.S., în contradictoriu cu intimatul I.A.V.P..

A constatat nulitatea deciziei nr. 29/8.04.2004. A dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior. A obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi

reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

A obligat intimata la 4 milioane lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, către contestator.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a avut în vedere următoarele: Prin decizia nr. 29 din 08.04.2004 emisă de I.A.V.P., în baza art. 65 din C. muncii, s-a decis

încetarea contractului de muncă al contestatoarei D.S. începând cu data de 29 aprilie 2004, cu o perioadă de preaviz de 15 zile lucrătoare, cu motivarea că specialitatea celei în cauză nu se încadrează profilul institutului.

Conform prevederilor art. 74 alin. (1) din C. muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu, printre altele, şi criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, conform art. 70 alin. (2) lit. d) şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.

La art. 76 din C. muncii s-a stipulat: „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitatea absolută”. Or, din examinarea conţinutului deciziei contestate, rezultă că respectiva procedură nu a fost respectată, decizia necuprinzând menţiunile impuse de prevederile de la art. 74 alin. (1) lit. c) şi d), menţiuni care au tocmai menirea de a garanta respectarea unei proceduri prin care angajatul să nu fie lăsat la discreţia totală a angajatorului. Cum legea nu distinge, este evident că decizia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, menţiunile impuse la art. 74 alin. (1) din C. muncii, chiar şi atunci când angajatorul nu ar avea nici un loc de muncă disponibil, urmând a preciza această decizie. în situaţia în care criticile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, conform prevederilor art. 70 alin. (2) lit. d) ar fi conţinute într-un alt document, angajatorul are obligaţia de a face precizare despre acesta în decizie şi a-l notifica angajatului. Completarea ulterioară, în timpul judecării litigiului, a deciziei de concediere cu unele menţiuni prin care angajatorul a considerat că suplineşte lipsurile deciziei contestate, nu poate avea relevanţă juridică, atâta timp cât nulitatea absolută decurge ex lege.

Această sancţiune conduce la desfiinţarea nu numai a deciziei atacate, ci şi a tuturor efectelor produse de ea, repunând părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. în

102

consecinţă, tribunalul, în temeiul prevederilor art. 76, coroborat cu art. 74 alin. (1) şi art. 78 alin. (1) şi (2) din C. muncii, a admis contestaţia ca întemeiată, a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 29/08.04.2004 şi a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior. A dispus totodată şi obligarea intimatei la plata despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi a altor drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea, de la data desfacerii contractului de muncă până la efectiva sa reîncadrare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurentul I.A.V.P. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, ce se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi din oficiu, potrivit art. 3041 C. proc. civ. Curtea apreciază că recursul nu este fondat.

În mod corect a apreciat instanţa de fond faptul că o completare ulterioară, în timpul judecării litigiului, a deciziei de concediere cu unele menţiuni prin care angajatorul a considerat că suplineşte lipsurile deciziei contestate, nu poate avea relevanţă juridică, atât timp cât legea sancţionează cu nulitatea absolută lipsa acestor prevederi.

Dispoziţiile art. 78 din C. muncii sunt foarte clare în acest sens, prevăzându-se în mod expres faptul că nerespectarea art. 74 alin. (1) din acelaşi cod se sancţionează cu nulitatea absolută.

Această nulitate absolută nu poate fi acoperită printr-un alt act care să suplinească lipsurile actului principal, de altfel decizia nr. 86/9.11.2004 fiind emisă după decizia nr. 29/8.04.2004.

Lipsa motivelor desfacerii contractului de muncă, lipsa criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate, precum şi a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate din conţinutul deciziei contestate conduc la nulitatea absolută a acesteia, nulitate ce nu poate fi acoperită nici de completarea motivării printr-o altă decizie şi nici de corespondenţa purtată cu diverse instituţii.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 3/2005, pp. 140-141)

4. Decizie de concediere. Conţinut. Nulitate. Daune morale.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65 alin. (1), art. 74, art. 76, art. 78 Decizia de concediere emisă cu încălcarea prevederilor art. 74 din C. muncii privitoare

la elementele de conţinut obligatorii este lovită de nulitate absolută. Daunele morale pot fi acordate în condiţiile în care solicitantul dovedeşte prejudiciul moral

suferit cauzat prin actul concedierii nelegale. În speţă s-a invocat că, urmare a presiunii psihice la care a fost supus salariatul, acesta a suferit o depresie dovedită cu certificat medical şi biletul de trimitere şi de analiză. În acest context, faptul că salariatul a beneficiat de un număr de 7 zile de concediu medical, la aproximativ două luni după luarea măsurii de concediere, prin coroborare şi cu alte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, nu a fost apreciat ca suficient din perspectiva probării daunelor morale.

Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 705/LM/2004

Prin sentinţa civilă nr. 4057/3.11.2003 pronunţată de la Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-

a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă în dosarul nr. 8749/LM/2003 s-a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea V.D. în contradictoriu cu intimata SC M.D. SRL, s-a constatat nulitatea deciziei nr. 80/9.09.2003 emisă de intimată, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă, a fost obligată intimata la plata către contestatoare a drepturilor salariate cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă, s-a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale - ca neîntemeiată şi a fost obligată intimata la plata către contestatoare a sumei de 1.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13.10.2003 contestatoarea a solicitat să se dispună anularea deciziei nr. 80/9.09.2003 emisă de intimată, plata unor despăgubiri reprezentând salariul real de care a fost lipsită majorat şi

103

actualizat începând cu data concedierii şi până la data reintegrării, obligarea intimatei la plata compensaţiilor cuvenite conform legii şi a contractului colectiv de muncă corespunzător, plata unor despăgubiri pentru prejudiciul creat prin ştirbirea reputaţiei şi apreciat la suma de 450.000.000 lei plus cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reţinut că decizia atacată având ca obiect desfacerea contractului de muncă al contestatoarei are ca temei art. 65 alin. (1) din C. muncii.

Potrivit art. 76 din C. muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate.

Constatând că decizia de concediere s-a dat cu încălcarea prevederilor art. 74 din C. muncii, tribunalul a apreciat decizia ca fiind nulă absolut.

Conform art. 78 din C. muncii tribunalul a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, repunând părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri ca neîntemeiată având în vedere că nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu moral suferit.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal, contestatoarea V.D.. Criticile formulate prin motivele de recurs se referă la respingerea capătului de cerere privind

acordarea de despăgubiri morale. În aceste sens, se arată că instanţa de judecată nu a luat în considerare înscrisurile depuse,

referitoare la prejudiciul contestatoarei până la desfacerea nelegală a contractului de muncă. Mai arată în acest sens contestatoarea că, urmare a presiunii psihice la care a fost supusă pe

parcursul derulării raportului de muncă cu intimata a suferit o depresie dovedită cu certificat medical seria AB nr. 4438912 şi a biletului de trimitere şi de analiză.

O altă critică adusă sentinţei recurate se referă la faptul că, deşi în contestaţia formulată s-a arătat salariul real al contestatoarei, acela de 4.800.000 lei net/lună, altul decât cel înscris în carnetul de muncă, instanţa fondului nu a menţionat care este cuantumul ce urmează să-l achite intimata - sub acest aspect hotărârea fiind nemotivată.

Instanţa nu a solicitat relaţii privind veniturile reale şi nici drepturile ce se cuvin contestatoarei conform contractului colectiv de muncă.

În drept, se face referire la dispoziţiile art. 299, 304 pct. 7, 308 şi 312 C. proc. civ. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate în raportate de actele şi lucrările

dosarului, ţinând cont de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că nu este fondat. Critica referitoare la neacordarea despăgubirilor morale urmează a fi respinsă ca nefondată,

tribunalul apreciind în mod corect, că recurenta contestatoare nu a făcut dovada vreunui prejudiciu moral suferit.

La instanţa de fond nu s-a depus la dosarul cauzei certificatul medical la care se face referire prin motivele de recurs, acest act fiind ataşat la motivele de recurs în dosarul nr. 11165/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din acest înscris reiese faptul că recurenta contestatoare a beneficiat de un număr de 7 zile concediu medical, în perioada 24.11.-30.11.2003, cu mult ulterior măsurii de concediere a acesteia care s-a luat începând cu data de 10.09.2003.

Din acest înscris şi din cele privind corespondenţa purtată între părţile în litigiu nu rezultă în nici un mod prejudiciul moral care ar fi fost suferit de către recurenta contestatoare.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constată că instanţa de fond a obligat societatea intimată la plata drepturilor salariale cuvenite recurentei contestatoare de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă, în considerente detaliind ce cuprind aceste drepturi salariale.

Faţă de această situaţie, Curtea apreciază că este lipsit de relevanţă faptul că instanţa nu a menţionat care este cuantumul ce urmează ca intimata să-l achite, stabilirea cuantumului drepturilor salariale fiind o chestiune care se rezolvă, cu ocazia punerii în executare a titlului executoriu.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 3041 C. proc. civ., ca respinge ca nefondat recursul declarat.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 1/2005, pp.191-192)

104

5. Decizie de concediere. Conţinut. Lipsa elementelor esenţiale. Lipsa procedurii prealabile în cazul concedierii colective. Nulitate.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 65 alin. (1), art. 68, art. 69, art. 70, art. 74

Conform dispoziţiilor art. 74 din C. muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în

mod obligatoriu anumite elemente; printre acestea se află criteriile de stabilire a ordinii de prioritate prevăzute de art. 70 şi lista locurilor de muncă disponibile din unitate. În condiţiile în care aceste elemente esenţiale pentru orice decizie de concediere emisă în baza art. 65 din C. muncii nu sunt menţionate, urmează a se constata nulitatea deciziei.

În speţă s-a constatat că situaţia de fapt exprimă în realitate o concediere colectivă şi că, din această perspectivă, nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 70 din C. muncii, privind notificarea intenţiei de concediere colectivă organizaţiei sindicale, Inspectoratului Teritorial de Muncă şi Agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă, cu cel puţin 45 de zile înainte de a se dispune concedierea. Totodată, chiar dacă ar fi real că în cadrul angajatorului nu ar mai fi existat locuri de muncă disponibile, acest aspect trebuie în mod necesar să fie indicat în cuprinsul deciziei de concediere, astfel încât să fie respectată cerinţa impusă de art. 74 lit. d) din C. muncii.

Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia a VII-a Civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 1411R/2005

Constată că prin sentinţa civilă nr. 1387/ 06.12.2004 a Tribunalului Călăraşi, s-a admis în

parte acţiunea reclamantului T.G. împotriva pârâtei SC T. SA Bucureşti şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea deciziei de concediere nr. 48/08.03.2004 emisă de pârâtă. Totodată, aceasta din urmă a fost obligată să plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite pe perioada 27.03 -06.12.2004, calculate la un salariu brut lunar de 4.650.000 lei şi un spor de vechime de 25%, drepturi ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective.

S-a luat act de renunţarea reclamantului la capătul de cerere privind reintegrarea în funcţia avută anterior, iar celelalte pretenţii au fost respinse ca nefondate.

Pârâta a declarat recurs, criticând sentinţa sus-citată sub următoarele aspecte: Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că decizia contestată şi procedura urmată cu

ocazia emiterii acesteia nu corespund art. 70 din C. muncii. Concedierea reclamantului s-a făcut cu deplina respectare a Codului muncii, care prevede că angajatul poate fi concediat ca urmare a desfiinţării locului de muncă generată de dificultăţile economice. în realitate, T. SA este o societate falimentară, împotriva căreia s-a declanşat procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, aşa cum rezultă din încheierea din data de 14.04.2003 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în dosarul nr. 154/2002. Datorită gravei crize financiare se impune fără tăgadă încetarea activităţii şi concedierea angajaţilor.

Decizia de desfacere a contractului individual de muncă este conformă cu dispoziţiile art. 74 din C. muncii, aceasta făcând referire la acordul social încheiat cu organizaţiile sindicale nr. 52 şi 53, la tabelul cu semnăturile angajaţilor care au fost de acord cu disponibilizarea. De asemenea, decizia prevede termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare, preaviz respectat de societate şi cu drepturile salariale achitate la zi. Neavând locuri de muncă disponibile în cadrul societăţii, conform art. 64 alin. (2) societate a solicitat sprijinul Agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă în vederea redistribuirii salariaţilor.

La semnarea acordului social de către reprezentanţii organizaţiilor sindicale s-a prezentat şi justificarea tehnico-economică a necesităţii de disponibilizare, toţi membrii de sindicat fiind anterior consultaţi şi înştiinţaţi în această privinţă.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Curtea, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi considerând că, în

raport de probatoriul administrat, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, va respinge recursul ca nefondat, criticile exprimate prin intermediul acestuia neputând fi primite.

Prin decizia contestată, intitulată „dispoziţie”, s-a luat măsura concedierii intimatului-reclamant în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi (2) din C. muncii, în fapt fiind vorba despre o concediere colectivă care l-a vizat şi pe intimat. Însă, date fiind dispoziţiile art. 74 din acelaşi act

105

normativ, decizia în discuţie trebuia să conţină în mod obligatoriu anumite elemente, printre care cel constând din criteriile de stabilire a ordinii de prioritate prevăzute de art. 70, precum şi cel referitor la lista locurilor de muncă disponibile din unitate. Aceste elemente, esenţiale pentru orice decizie de concediere emisă în baza art. 65 din C. muncii, nu sunt menţionate în conţinutul celei contestate.

Aşa fiind şi având în vedere prevederile art. 76 din C. muncii, în mod corect instanţa fondului a constatat nulitatea deciziei de concediere nr. 48/2003 emisă de recurenta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa atacată, în speţă nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 70 din C. muncii, privind notificarea intenţiei de concediere colectivă organizaţiei sindicale, inspectoratului teritorial de muncă şi agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă, cu cel puţin 45 de zile înainte de a se dispune concedierea.

În raport de toate cele ce preced, criticile cuprinse în motivele de recurs apar ca nefondate şi urmează a fi înlăturate ca atare. Împrejurările la care face referire recurenta (existenţa unui acord social încheiat cu organizaţiile sindicale, tabelul cu semnăturile angajaţilor care ar fi fost de acord cu disponibilizarea) nu au nici un fel de relevanţă juridică, dat fiind conţinutul art. 74 din C. muncii, text legal ce menţionează elementele pe care trebuie să le prevadă în mod obligatoriu decizia de concediere.

Cât priveşte susţinerea că în cadrul societăţii recurente nu ar mai fi existat locuri de muncă disponibile, dacă o asemenea situaţie ar fi fost reală ar fi trebuit indicată în cuprinsul deciziei de concediere, astfel încât să fie respectată cerinţa impusă de art. 74 lit. d) din C. muncii.

(Publicată în R.R.D.M., nr. 3/2005, pp. 142-143)

12.3. Demisia Expresie a libertăţii muncii, demisia reprezintă denunţarea contractului

individual de muncă de către salariat. Actul unilateral de voinţă a salariatului trebuie exprimat într-o notificare scrisă care nu trebuie motivată (dar care trebuie comunicată angajatorului).

Demisia nu este o cerere de încetare a contractului individual de muncă, ci o notificare fermă a încetării acestuia. Demisia nu poate fi refuzată deoarece este un act unilateral, o denunţare permisă de lege, iar aprobarea angajatorului nu este necesară (după cum şi motivarea demisiei e facultativă).

Totuşi, o denunţare intempestivă a contractului de muncă de către salariat ar putea fi de natură să aducă prejudicii angajatorului. Prin urmare, salariatul care demisionează este obligat să acorde şi să respecte un termen de preaviz, timp în care eventual angajatorul i-ar putea căuta un înlocuitor.

Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau după caz cel stabilit prin contractul colectiv de muncă aplicabil şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariaţii cu funcţii de execuţie şi, respectiv, 30 de zile calendaristice în cazul celor care ocupă funcţii de conducere. Pe durata preavizului contractul de muncă îşi produce toate efectele.

Nerespectarea preavizului poate atrage aplicarea de sancţiuni disciplinare de către angajator. În situaţia în care în perioada de preaviz contractul e suspendat, conform legii şi termenul de preaviz va fi suspendat în mod corespunzător.

În mod excepţional, salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă.

Contractul de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale la acest termen de către angajator.

106

Termenul de preaviz curge de la data comunicării demisiei către angajator. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face

dovada acesteia prin orice mijloc de probă. La demisie se poate apela indiferent de tipul contractului individual de muncă (în sensul că acesta poate fi încheiat fie cu normă întreagă, fie cu timp parţial, pe durată determinată sau nedeterminată).

Practică judiciară. 1. Demisie. Condiţii de legalitate.

C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 78, art. 79 Legea 168/1999, art. 70, art. 73

Manifestarea unilaterală de voinţă a salariatului în sensul încetării raporturilor de

muncă trebuie să fie fermă, neechivocă; din notificarea scrisă a demisiei trebuie să rezulte intenţia clară salariatului de a solicita încetarea unilaterală a raporturilor sale de muncă.

În speţă, între părţi a mai existat un litigiul anterior privind desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru neprezentarea la serviciu în perioada de preaviz aferentă demisiei depuse de salariat. Instanţa a dispus, în raport de petitul acţiunii, în sensul anulării deciziei de desfacere a contractului de muncă şi reintegrării în muncă.

În cauza dedusă judecăţii, s-a contestat decizia de încetare a raporturilor de muncă ca urmare a demisiei iniţiale, decizie emisă ulterior reintegrării dispuse de instanţă. S-a apreciat însă că manifestarea unilaterală de voinţă a salariatului în sensul încetării raporturilor de muncă este echivocă, aspect susţinut şi de solicitarea de reintegrare formulată în primul dosar.

Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, decizia nr. 281 din 11 mai 2004

Prin sentinţa civilă 741/27.08.2003 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis contestaţia

formulată de R.V. împotriva intimatei SC P.M. SRL Turda şi, în consecinţă, s-a dispus anularea Deciziei nr. 47/18.06.2003 şi obligarea intimatei la plata către contestatoare a drepturilor salariale începând cu data de 24.01.2003 şi până la pronunţarea hotărârii - 27.08.2003.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut în fapt următoarele: Contestatoarea a fost angajata societăţii intimate în funcţia de gestionară. în data de

4.01.2003 şi 18.01.2003, contestatoarei i s-au făcut două inventare. În 27.01.2003 contestatoarea a trimis o adresă intimatei prin care o informa că în data de

4.01.2003 "şi-a depus preaviz" pentru neprimirea drepturilor sale salariale pentru luna decembrie. Prin Decizia nr. 4/24.01.2003, intimata a dispus desfacerea contractului individual de muncă

al contestatoarei în baza art. 130 alin. (1) lit. i) din C. muncii (Legea nr. 10/1972), fără a ţine seama de demisia contestatoarei.

Prin sentinţa civilă 349/2003 a Tribunalului Cluj (irevocabilă prin Decizia civilă 1074/17.06.2003 a Curţii de Apel Cluj) s-a dispus anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă, reintegrarea contestatoarei şi plata drepturilor salariale.

În data de 18.06.2003, intimata a emis Decizia 46 prin care contestatoarea a fost reîncadrată şi prin Decizia 47 din aceeaşi zi dispune desfacerea contractului ei de muncă în baza art. 129 din C. muncii abrogat - Legea nr. 10/1972.

Prima instanţă a reţinut că, raporturile juridice dintre contestatoare şi intimată au încetat prin Decizia nr. 4/24 ianuarie, numai că, această decizie fiind atacată în justiţie a fost anulată, nici una din părţi neinvocând demisia contestatoarei.

Astfel, în raport de evoluţia raporturilor de muncă dintre contestatoare şi intimată, instanţa a reţinut că nu a existat niciodată o intenţie reală de demisie, cu atât mai mult cu cât contestatoarea a iniţiat un litigiu prin care solicita reintegrarea ei în muncă.

107

Se reţine, în concluzie, nelegalitatea Deciziei nr. 47/18.06.2003 şi în baza art. 70 şi 73 din Legea 168/1999 şi art. 78 din C. muncii s-a admis contestaţia, s-a anulat decizia atacată şi a obligat unitatea intimată la plata drepturilor salariale din 24.01.2003 şi până la data pronunţării sentinţei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs societatea intimată SC P.M. SRL Turda, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivele aflate în Dosarul nr. 6286/2003 al Curţii Supreme de Justiţie s-au arătat, în esenţă, următoarele:

Motivele avute în vedere de prima instanţă sunt contradictorii, reţinând atât existenţa scriptului prin care contestatoarea a cerut preaviz, cât şi inexistenţa acestui act, apreciind că demisia s-a datorat şicanelor intimatei şi neplăţii salariului.

Nu are relevanţă faptul că în litigiul anterior nu s-a discutat despre demisie, câtă vreme s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru neprezentarea la serviciu în perioada de preaviz, iar reintegrarea în muncă s-a datorat anulării deciziei de desfacere a contractului de muncă al contestatoarei.

Nu s-a ţinut seama că demisia, fiind un act unilateral, acesta nu poate fi revocat după desfacerea contractului de muncă (ci chiar a fost susţinut prin scriptul depus la 27.01.2003 la intimată), iar reintegrarea în muncă nu a lăsat demisia fără obiect.

Prin Decizia 47/2003 s-a luat act tocmai de demisia contestatoarei, astfel că aceasta este legală.

Cu privire la plata drepturilor salariale s-a arătat că, pentru perioada 29.01 - 18.06.2003 există autoritate de lucru judecat, astfel că prima instanţă putea obliga pe intimată numai la plata drepturilor salariale aferente perioadei 18.06-27.08.2003.

Recursul nu este întemeiat. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, între părţi a mai existat un litigiu (sub nr. 1441/2003 la

Tribunalul Cluj) şi, prin sentinţa civilă 349/7.04.2003 s-a constatat că decizia prin care unitatea intimată a desfăcut contractul de muncă disciplinar este nul, nefiind motivat şi a dispus reintegrarea în muncă a contestatoarei.

Prin această hotărâre judecătorească s-au restabilit raporturile juridice de muncă dintre contestatoare şi societatea intimată, fără ca instanţa să pună în discuţie chestiuni de fond.

Recursurile declarate de părţi împotriva acestei hotărâri au fost respinse, reţinându-se netemeinicia lor.

În recursul societăţii s-a invocat netemeinicia sentinţei în ceea ce priveşte reintegrarea contestatoarei, având în vedere tocmai "demisia" pe care a formulat-o contestatoarea, dar Curtea de Apel a considerat că temeiul juridic al desfacerii contractului de muncă nu poate fi ulterior modificat, respingând recursul.

În executarea deciziei de reintegrare, intimata a emis decizia nr. 46 din 18 iunie 2003 şi de îndată a emis decizia 47 prin care a dispus desfacerea contractului de muncă în baza art. 129 din C. muncii abrogat.

Această măsură este fără îndoială abuzivă şi înlătură sensul şi esenţa măsurii de reintegrare dispusă de instanţa de judecată.

Cât priveşte "actul de demisie" al contestatoarei, corect prima instanţă a reţinut că acesta este echivoc, nerezultând intenţia clară a contestatoarei de a solicita încetarea unilaterală a raporturilor sale de muncă, dimpotrivă aceasta şi-a manifestat voinţa de a-şi păstra locul de muncă, atacând decizia intimatei şi solicitând reintegrarea sa.

În consecinţă, neexistând o manifestare de voinţă clară privind demisia, nu se poate vorbi nici de o revenire asupra ei - în principiu inadmisibilă - aşa cum se susţine în recurs.

Cât priveşte plata drepturilor salariale, este adevărat că, prin sentinţa civilă 349/7.04.2003 Tribunalul Cluj a obligat intimata la plata drepturilor salariale cuvenite contestatoarei de la data desfacerii contractului de muncă (20.01.2003) şi până la reintegrarea efectivă, iar prin sentinţa recurată s-a stabilit obligaţia plăţii din 24.01.2003 şi până la 27.08.2003, ceea ce cuprinde o perioadă de suprapunere, însă acest aspect se va putea invoca cu ocazia unei eventuale contestaţii la executare, aceasta cu atât mai mult cu cât sentinţa recurată este mai favorabilă recurentei, fiind stabilită ca limită a obligaţiei de plată 27.08.2003, faţă de prima hotărâre - care stabileşte o dată incertă - până la reintegrare.

Faţă de considerentele de mai sus, se constată că nici unul din motivele de recurs nu este întemeiat, sentinţa fiind legală şi temeinică.

108

(Baza de date Buletinul Jurisprudenţei) 2. Demisie formulată în timpul soluţionării unei contestaţii. Interpretarea actului.

Condiţii. Efecte.

C. muncii (Legea nr. 10/1972), art. 129, art. 135 Menţionarea expresă, în cererea de demisie, a solicitării de a i se „aproba demisia din

cadrul unităţii începând cu data de ...”, exprimă limpede intenţia contestatorului de a înceta raporturile de muncă cu unitatea intimată, neexistând nici un temei de constatare a nulităţii cererii de demisie.

Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, decizia nr. 107/R din 21 februarie 1997

Prin contestaţie s-a solicitat anularea deciziei de trecere a contestatorului din funcţia de

pădurar în funcţia de muncitor necalificat, datorită faptului că nu s-a prevăzut în decizie termenul de aplicare a sancţiunii. Nu au fost puse în discuţie temeiurile de fapt pentru care sancţiunea disciplinară a fost aplicată.

Pe parcursul judecării cauzei contestatorul a depus la unitate o cerere de demisie, care a fost aprobată.

În această situaţie, soluţia primei instanţe, confirmată în apel, de constatare a nulităţii măsurii disciplinare, s-a limitat, în mod justificat, la reţinerea efectelor nulităţii pentru perioada cuprinsă între data emiterii deciziei şi data când contestatorul a formulat cererea de demisie.

Nu există nici o contradicţie (invocată de contestator) între soluţiile adoptate de instanţe, prin care s-a realizat corelaţia necesară între nelegalitatea deciziei privind sancţiunea disciplinară, cu aspectele proprii celei de-a doua decizii a unităţii, prin care s-a aprobat cererea de demisie formulată de contestator.

Critica recurentului privind eroarea gravă de fapt, neobservându-se de instanţe că demisia s-a referit exclusiv la postul de muncitor necalificat, a fost considerată neîntemeiată, întrucât, cum exact au reţinut instanţele, în cererea de demisie s-a menţionat expres solicitarea de a i se „aproba demisia din cadrul unităţii dvs. începând cu data de 4.01.1995”, ceea ce exprimă limpede intenţia contestatorului de a înceta raporturile de muncă cu unitatea intimată, neexistând nici un temei de constatare a nulităţii cererii de demisie.

(Publicată în Curtea de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară pe anul 1997)

Notă: Este discutabil dacă în speţă este vorba de încetarea contractului de muncă prin

demisie. Demisia constituie o denunţare unilaterală a contractului de muncă şi, prin urmare, nu trebuie aprobată. Din formularea solicitării salariatului „de a i se aproba demisia”, precum şi din actul aprobării acesteia de către angajator, rezultă că mai degrabă ar fi vorba de o încetare a contractului prin acordul părţilor conform art. 129 din C. muncii (Legea nr. 10/1972). Solicitarea de aprobare a demisiei poate constitui o ofertă de încetare a contractului de muncă la o anumită dată, atunci când salariatul nu doreşte notificarea demisiei deoarece aceasta ar presupune respectarea unui termen de preaviz prea lung raportat la planurile sale. În acelaşi timp, solicitarea aprobării demisiei la o anumită dată poate fi interpretată şi în sensul solicitării acordului angajatorului de a renunţa în tot sau în parte la preaviz. Rămâne instanţei să interpreteze actul în raport de voinţa reală a salariatului raportat la circumstanţele concrete ale cazului.

§13. Contractul individual de muncă cu timp parţial Angajatorul poate încadra salariaţi cu program de lucru corespunzător unei

fracţiuni de normă prin contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, denumite contracte individuale de muncă cu timp parţial. Contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie numai în formă scrisă.

109

Contractul individual de muncă cu timp parţial cuprinde următoarele: a) identitatea părţilor; b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri; c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului; d) atribuţiile postului; e) riscurile specifice postului; f) data de la care contractul urmează să îşi producă efectele; g) în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau al unui contract de muncă temporară, durata acestora; h) durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; i) condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia; j) salariul pe bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul; k) durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână; l) indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de muncă ale salariatului; m) durata perioadei de probă; n) durata muncii şi repartizarea programului de lucru; o) condiţiile în care se poate modifica programul de lucru; p) interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor acestora.

În situaţia în care într-un contract individual de muncă cu timp parţial nu sunt precizate elementele enumerate la lit. n), o) şi p) contractul se consideră a fi încheiat pentru normă întreagă.

Salariatul cu fracţiune de normă este salariatul al cărui număr de ore normale de lucru, calculate săptămânal sau ca medie lunară, este inferior numărului de ore normale de lucru al unui salariat cu normă întreagă comparabil. Salariatul comparabil este salariatul cu normă întreagă din aceeaşi unitate, care are acelaşi tip de contract individual de muncă, prestează aceeaşi activitate sau una similară cu cea a salariatului angajat cu contract individual de muncă cu timp parţial, avându-se în vedere şi alte considerente, cum ar fi vechimea în muncă şi calificarea/aptitudinile profesionale. Atunci când nu există un salariat comparabil în aceeaşi unitate, se au în vedere dispoziţiile din contractul colectiv de muncă aplicabil. În cazul în care nu există un contract colectiv de muncă aplicabil, se au în vedere dispoziţiile legislaţiei în vigoare sau contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parţial se bucură de drepturile salariaţilor cu normă întreagă, în condiţiile prevăzute de lege şi de contractele colective de muncă aplicabile. Drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru (spre ex., durata concediului de odihnă).

Angajatorul este obligat ca, în măsura în care este posibil, să ia în considerare cererile salariaţilor de a se transfera fie de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracţiune de normă, fie de la un loc de muncă cu fracţiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă sau de a-şi mări programul de lucru, în cazul în care apare această oportunitate.

Angajatorul este obligat să informeze la timp cu privire la apariţia unor locuri de muncă cu fracţiune de normă sau cu normă întreagă, pentru a facilita transferurile de la normă întreagă la fracţiune de normă şi invers. Această informare

110

se face printr-un anunţ afişat la sediul angajatorului, iar o copie a acestui anunţ se transmite şi sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor

Angajatorul asigură, în măsura în care este posibil, accesul la locuri de muncă cu fracţiune de normă la toate nivelurile.

§14. Munca prin agent de muncă temporară Potrivit art. 87 din Codul muncii, munca prin agent de muncă temporară este

munca prestată de un salariat temporar care, din dispoziţia agentului de muncă temporară, prestează munca în favoarea unui utilizator.

Salariatul temporar este persoana încadrată la un angajator agent de muncă temporară şi care este pusă la dispoziţia unui utilizator pe durata necesară îndeplinirii unor anumite sarcini precise şi cu caracter temporar.

Agentul de muncă temporară este o societate comercială autorizată de Ministerul Muncii, care pune provizoriu la dispoziţia utilizatorului personal calificat şi/sau necalificat pe care îl angajează şi îl salarizează în acest scop. Condiţiile de înfiinţare şi funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară sunt stabilite prin H.G. nr. 938/2004.

Utilizatorul este persoana juridică sau fizică căruia agentul de muncă temporară îi pune la dispoziţie un salariat temporar pentru îndeplinirea unor sarcini precise şi cu caracter temporar.

Un utilizator poate apela la agenţi de muncă temporară doar pentru executarea unei sarcini precise şi cu caracter temporar, denumită misiune de muncă temporară, şi numai în următoarele cazuri:

a) pentru înlocuirea unui salariat al cărui contract individual de muncă este suspendat, pe durata suspendării;

b) pentru prestarea unor activităţi cu caracter sezonier; c) pentru prestarea unor activităţi specializate ori ocazionale. Misiunea de muncă temporară se stabileşte pentru un termen care nu poate fi

mai mare de 12 luni. Durata misiunii de muncă temporară poate fi prelungită o singură dată pentru o perioadă care, adăugată la durata iniţială a misiunii, nu poate conduce la depăşirea unei perioade de 18 luni. Condiţiile în care durata unei misiuni de muncă temporară poate fi prelungită sunt prevăzute în contractul de muncă temporară sau pot face obiectul unui act adiţional la acest contract.

Agentul de muncă temporară pune la dispoziţie utilizatorului un salariat angajat prin contract de muncă temporară, în baza unui contract de punere la dispoziţie încheiat în formă scrisă. Contractul de punere la dispoziţie trebuie să cuprindă:

a) motivul pentru care este necesară utilizarea unui salariat temporar; b) termenul misiunii şi, dacă este cazul, posibilitatea modificării termenului

misiunii; c) caracteristicile specifice postului, în special calificarea necesară, locul

executării misiunii şi programul de lucru;

111

d) condiţiile concrete de muncă; e) echipamentele individuale de protecţie şi de muncă pe care salariatul

temporar trebuie să le utilizeze; f) orice alte servicii şi facilităţi în favoarea salariatului temporar; g) valoarea contractului de care beneficiază agentul de muncă temporară,

precum şi remuneraţia la care are dreptul salariatul. Orice clauză prin care se interzice angajarea de către utilizator a salariatului

temporar după îndeplinirea misiunii este nulă. Salariaţii temporari au acces la toate serviciile şi facilităţile acordate de

utilizator, în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi salariaţi ai acestuia. Utilizatorul este obligat să asigure salariatului temporar dotarea cu

echipamente individuale de protecţie şi de muncă, cu excepţia situaţiei în care prin contractul de punere la dispoziţie dotarea este în sarcina agentului de muncă temporară.

Utilizatorul nu poate beneficia de serviciile salariatului temporar, dacă urmăreşte să înlocuiască astfel un salariat al său al cărui contract de muncă este suspendat ca urmare a participării la grevă.

Contractul de muncă temporară este un contract de muncă ce se încheie în scris între agentul de muncă temporară şi salariatul temporar, de regulă, pe durata unei misiuni.

În contractul de muncă temporară se precizează, în afara elementelor comune şi obligatorii pentru contractele individuale de muncă, şi următoarele:

a) durata perioadei de probă pentru realizarea misiunii (durata acesteia este fixată în funcţie de solicitarea utilizatorului şi nu poate fi mai mare de: două zile lucrătoare, în cazul în care contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă mai mică sau egală cu o lună; 3 zile lucrătoare, în cazul în care contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi două luni; 5 zile lucrătoare, în cazul în care contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă mai mare de două luni).

b) condiţiile în care urmează să se desfăşoare misiunea şi durata misiunii; c) identitatea şi sediul utilizatorului; d) modalităţile de remunerare a salariatului temporar. e) în cazul în care munca se va desfăşura în străinătate: durata perioadei de

muncă ce urmează să fie prestată în străinătate; moneda în care vor fi plătite drepturile salariale, precum şi modalităţile de plată; prestaţiile în bani şi/sau în natură aferente desfăşurării activităţii în străinătate; condiţiile de climă; reglementările principale din legislaţia muncii din acea ţară; obiceiurile locului a căror nerespectare i-ar pune în pericol viaţa, libertatea sau siguranţa personală;

Contractul de muncă temporară se poate încheia şi pentru mai multe misiuni, cu respectarea termenului maxim de 12 luni. Între două misiuni salariatul temporar se află la dispoziţia agentului de muncă temporară şi beneficiază de un salariu plătit de agent, care nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe ţară. Pentru fiecare nouă misiune, între părţi se încheie un act adiţional la contractul de muncă temporară, în

112

care vor fi precizate toate elementele enumerate mai sus. Contractul de muncă temporară încetează la terminarea ultimei misiuni pentru care a fost încheiat.

Pe toată durata misiunii salariatul temporar beneficiază de un salariu plătit de agentul de muncă temporară. Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune nu poate fi inferior celui pe care îl primeşte un salariat al utilizatorului, care prestează aceeaşi muncă sau una similară cu cea a salariatului temporar. În măsura în care utilizatorul nu are angajat un astfel de salariat, salariul primit de salariatul temporar va fi stabilit luându-se în considerare salariul unei persoane angajate cu contract individual de muncă şi care prestează aceeaşi muncă sau una similară, astfel cum este stabilit prin contractul colectiv de muncă aplicabil utilizatorului.

Agentul de muncă temporară – în calitatea sa de angajator - este cel care reţine şi virează toate contribuţiile şi impozitele datorate de salariatul temporar către bugetele statului şi plăteşte pentru acesta toate contribuţiile datorate în condiţiile legii.

În cazul în care în termen de 15 zile calendaristice de la data la care obligaţiile privind plata salariului şi cele privind contribuţiile şi impozitele au devenit scadente şi exigibile, iar agentul de muncă temporară nu le execută, ele vor fi plătite de utilizator, în baza solicitării salariatului temporar. Utilizatorul care a plătit sumele datorate de agentul de muncă temporară se subrogă, pentru sumele plătite, în drepturile salariatului temporar împotriva agentului de muncă temporară.

Pe parcursul misiunii utilizatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de muncă pentru salariatul temporar, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Utilizatorul va notifica de îndată agentului de muncă temporară orice accident de muncă sau îmbolnăvire profesională de care a luat cunoştinţă şi a cărei victimă a fost un salariat temporar pus la dispoziţie de agentul de muncă temporară.

La încetarea misiunii salariatul temporar poate încheia cu utilizatorul un contract individual de muncă. În cazul în care utilizatorul angajează, după o misiune, un salariat temporar, durata misiunii efectuate se ia în calcul la stabilirea drepturilor salariale, precum şi a celorlalte drepturi prevăzute de legislaţia muncii. Dacă utilizatorul continuă să beneficieze de munca salariatului temporar fără a încheia cu acesta un contract individual de muncă sau fără a prelungi contractul de punere la dispoziţie, se consideră că între acel salariat temporar şi utilizator a intervenit un contract individual de muncă pe durată nedeterminată.

Agentul de muncă temporară care concediază salariatul temporar înainte de termenul prevăzut în contractul de muncă temporară, pentru alte motive decât cele disciplinare, are obligaţia de a respecta reglementările legale privind încetarea contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Cu excepţia dispoziţiilor speciale contrare, prevăzute în Codul muncii, dispoziţiile legale şi prevederile contractelor colective de muncă aplicabile salariaţilor angajaţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată la utilizator se aplică în egală măsură şi salariaţilor temporari pe durata misiunii la acesta.

113

§15. Munca la domiciliu Potrivit art. 105 din Codul muncii, sunt consideraţi salariaţi cu munca la

domiciliu acei salariaţi care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin.

În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru. Angajatorul este în drept să verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă.

Contractul individual de muncă la domiciliu se încheie numai în formă scrisă şi conţine, în afara elementelor comune obligatorii, şi următoarele:

a) precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu; b) programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze

activitatea salariatului său şi modalitatea concretă de realizare a controlului; c) obligaţia angajatorului de a asigura, la şi de la domiciliul salariatului,

transportul materiilor prime şi materialelor pe care le utilizează în activitate, precum şi al produselor finite pe care le realizează.

Salariatul cu munca la domiciliu se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege şi prin contractele colective de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul angajatorului.

Prin contractele colective de muncă se pot stabili şi alte condiţii specifice privind munca la domiciliu.

II. Timpul de muncă şi timpul de odihnă §1. Timpul de muncă 1.1. Noţiuni introductive (definiţie, clasificare, repartizare) Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează

munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare.

Timpul de muncă poate fi împărţit în două categorii: timpul care se încadrează în programul de lucru (sau durata normală a muncii) şi timpul peste programul de lucru (sau peste durata normală a muncii). Durata normală a muncii este stabilită pentru munca desfăşurată în timpul zilei sau pentru cea prestată în timpul nopţii.

Potrivit art. 109 din Codul muncii, pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.

114

Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus. În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.

Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Prin excepţie, durata timpului de muncă poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, care includ şi orele suplimentare, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de o lună calendaristică, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână. Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură de activitate aplicabil, perioade de referinţă mai mari de o lună, dar care să nu depăşească 12 luni. La stabilirea acestor perioade de referinţă nu se iau în calcul durata concediului de odihnă anual şi situaţiile de suspendare a contractului individual de muncă.

Când munca se efectuează în schimburi, durata timpului de muncă va putea fi prelungită peste 8 ore pe zi şi peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă maximă de 3 săptămâni, să nu depăşească 8 ore pe zi sau 48 de ore pe săptămână.

Aceste reguli excepţionale privind prelungirea duratei timpului de muncă nu se aplică tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani.

Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore. Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.

Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal în cadrul săptămânii de lucru de 40 de ore, precum şi în cadrul săptămânii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de muncă la nivelul angajatorului sau, în absenţa acestuia, va fi prevăzut în regulamentul intern.

Programul de lucru inegal poate funcţiona numai dacă este specificat expres în contractul individual de muncă. Programul de muncă şi modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoştinţă salariaţilor şi sunt afişate la sediul angajatorului.

Angajatorul poate stabili programe individualizate de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută în contractele colective de muncă aplicabile la nivelul angajatorului sau, în absenţa acestora, în regulamentele interne. Programele individualizate de muncă presupun un mod de organizare flexibil a timpului de muncă.

Durata zilnică a timpului de muncă este împărţită în două perioade: o perioadă fixă în care personalul se află simultan la locul de muncă şi o perioadă variabilă, mobilă, în care salariatul îşi alege orele de sosire şi de plecare, cu respectarea timpului de muncă zilnic.

115

Programul individualizat de muncă poate funcţiona numai cu respectarea duratei normale a timpului de muncă (8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână), precum şi a duratei maxime a timpului de muncă (48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare). În stabilirea programului individualizat se vor lua în considerare, de asemenea, prevederile referitoare la munca în schimburi.

Angajatorul are obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat şi de a supune controlului inspecţiei muncii această evidenţă ori de câte ori este solicitat.

Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili, prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice, o durată zilnică a timpului de muncă mai mică de 8 ore. Spre exemplu, prin Ordinul nr. 245/2003, Ministerul Sănătăţii a stabilit categoriile de personal pentru care durata zilnică a timpului de muncă este mai mică de 8 ore (personalul care lucrează în săli de disecţie, morgi, medicii din unităţile sanitare, personalul sanitar mediu din laboratoare sau compartimente de analize medicale etc.).

1.2. Munca de noapte Munca prestată între orele 2200-600 este considerată muncă de noapte. Durata

normală a muncii de noapte nu va depăşi 8 ore într-o perioadă de 24 de ore. Angajatorul care, în mod frecvent, utilizează munca de noapte este obligat să informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de muncă.

Salariatul de noapte reprezintă, după caz: a) salariatul care efectuează muncă de noapte cel puţin 3 ore din timpul său

zilnic de lucru; b) salariatul care efectuează muncă de noapte în proporţie de cel puţin 30%

din timpul său lunar de lucru. Durata normală a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu poate

depăşi o medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referinţă de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal.

Durata normală a timpului de lucru, pentru salariaţii de noapte a căror activitate se desfăşoară în condiţii speciale sau deosebite de muncă, stabilite potrivit dispoziţiilor legale, nu poate depăşi 8 ore pe parcursul oricărei perioade de 24 de ore, în care prestează muncă de noapte.

Salariaţii de noapte beneficiază: a) fie de program de lucru redus cu o oră faţă de durata normală a zilei de

muncă, pentru zilele în care efectuează cel puţin 3 ore de muncă de noapte, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază;

b) fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de bază pentru fiecare oră de muncă de noapte prestată.

Salariaţii care urmează să desfăşoare cel puţin 3 ore de muncă de noapte trebuie să fie supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea activităţii şi după aceea, periodic. Condiţiile de efectuare a examenului medical şi periodicitatea

116

acestuia se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ministrului sănătăţii şi familiei.

Salariaţii care desfăşoară muncă de noapte şi au probleme de sănătate recunoscute ca având legătură cu aceasta trebuie să fie trecuţi la o muncă de zi pentru care sunt apţi. Tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot presta muncă de noapte. De asemenea, femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte.

Salariaţii de noapte sunt supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea activităţii şi după aceea, periodic. Salariaţii care desfăşoară muncă de noapte şi au probleme de sănătate recunoscute ca având legătură cu aceasta vor fi trecuţi la o muncă de zi pentru care sunt apţi.

1.3. Munca suplimentară Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal de

40 de ore este considerată muncă suplimentară. Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.

Conform dispoziţiilor art. 118 din Codul muncii, la solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 111 sau 112, după caz. Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor art. 111 sau 112, după caz, este interzisă, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.

Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia. În aceste condiţii salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru. În cazul în care în acest termen nu este posibilă compensarea prin ore libere plătite în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. Sporul pentru munca suplimentară se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.

Tinerii în vârstă de până la 18 ani nu pot presta muncă suplimentară. 1.4. Norma de muncă Norma de muncă exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea

operaţiunilor sau lucrărilor de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală, în condiţiile unor procese tehnologice şi de muncă determinate. Norma de muncă cuprinde timpul productiv, timpul pentru întreruperi

117

impuse de desfăşurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale în cadrul programului de muncă.

Norma de muncă se exprimă, în funcţie de caracteristicile procesului de producţie sau de alte activităţi ce se normează, sub formă de norme de timp, norme de producţie, norme de personal, sferă de atribuţii sau sub alte forme corespunzătoare specificului fiecărei activităţi.

Normarea muncii se aplică tuturor categoriilor de salariaţi. Normele de muncă se elaborează de către angajator, conform normativelor în vigoare, sau, în cazul în care nu există normative, normele de muncă se elaborează de către angajator cu acordul sindicatului ori, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor. În cazul unui dezacord cu privire la normele de muncă, părţile pot apela la arbitrajul unui terţ ales de comun acord. În situaţia în care normele de muncă nu mai corespund condiţiilor tehnice în care au fost adoptate sau nu asigură un grad complet de ocupare a timpului normal de muncă, acestea vor fi supuse unei reexaminări. Procedura de reexaminare, precum şi situaţiile concrete în care poate interveni se stabilesc prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

§2. Timpul de odihnă. Formele timpului de odihnă 1) Pauza de masă. În cazurile în care durata zilnică a timpului de muncă este

mai mare de 6 ore, salariaţii au dreptul la pauză de masă şi la alte pauze, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

Potrivit Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pe 2007-2010 (art. 54), durata pauzei de masă nu poate fi mai mică de 15 minute. Repausul mai mic de 15 minute pentru servirea mesei este inclus în programul de lucru. Tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de o pauză de masă de cel puţin 30 de minute, în cazul în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 4 ore şi jumătate.

Pauzele, cu excepţia dispoziţiilor contrare din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din regulamentul intern, nu se vor include în durata zilnică normală a timpului de muncă.

2) Timpul de odihnă între două zile de muncă. Salariaţii au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive. Prin excepţie, în cazul muncii în schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore între schimburi. Aceste prevederi sunt de strictă, interpretare şi se aplică numai în cazurile şi condiţiile expres arătate de text.

3) Repausul săptămânal. Repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. În această situaţie, salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

118

În situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 15 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor. Salariaţii al căror repaus săptămânal se acordă în aceste condiţii au dreptul la un spor de 150% din salariul de bază.

În cazul unor lucrări urgente, a căror executare imediată este necesară pentru organizarea unor măsuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru înlăturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalaţiilor sau clădirilor unităţii, repausul săptămânal poate fi suspendat pentru personalul necesar în vederea executării acestor lucrări.

Salariaţii al căror repaus săptămânal a fost suspendat au dreptul la un spor de 150% din salariul de bază.

4) Zilele de sărbători legale şi alte zile în care nu se lucrează. Potrivit art. 134 din Codul muncii, zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt: 1 şi 2 ianuarie; prima şi a doua zi de Paşti; 1 mai; 1 decembrie; prima şi a doua zi de Crăciun sau două zile pentru fiecare dintre cele două sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora.

Acordarea zilelor libere se face de către angajator. Aceste prevederi nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu

poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii. De asemenea, pentru unităţile sanitare şi pentru cele de alimentaţie publică, se stabilesc prin hotărâre de guvern programe de lucru adecvate în scopul asigurării asistenţei sanitare şi, respectiv, al aprovizionării populaţiei cu produse alimentare de strictă necesitate. Aplicarea acestor norme este obligatorie.

În cele două cazuri, salariaţilor care lucrează în astfel de unităţi sau locuri de muncă li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile.

În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariaţii beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.

Potrivit art. 138 din Codul muncii, se pot stabili şi alte zile libere prin contractul colectiv de muncă aplicabil.

5) Concediul de odihnă. Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor. Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări.

Potrivit art. 140 din Codul muncii, durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare. Durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an

119

calendaristic. Contractul colectiv de muncă la nivel naţional prevede o durată minimă a concediul de odihnă de 21 de zile lucrătoare.

Sărbătorile legale în care nu se lucrează, precum şi zilele libere plătite stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil nu sunt incluse în durata concediului de odihnă anual.

Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an. Prin excepţie, efectuarea concediului în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil.

Angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul. Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.

Salariaţii care lucrează în condiţii grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu handicap şi tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare. În acest sens, trebuie precizat că pentru salariaţii cu vârsta mai mică de 18 ani au dreptul la un concediu de odihnă de 24 de zile lucrătoare.

Efectuarea concediului de odihnă se realizează în baza unei programări colective sau individuale stabilite de angajator cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor, pentru programările colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programările individuale. Programarea se face până la sfârşitul anului calendaristic pentru anul următor.

Prin programările colective se pot stabili perioade de concediu care nu pot fi mai mici de 3 luni pe categorii de personal sau locuri de muncă.

Prin programare individuală se poate stabili data efectuării concediului sau, după caz, perioada în care salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioadă care nu poate fi mai mare de 3 luni.

În cadrul perioadelor de concediu stabilite fie colectiv fie individual salariatul poate solicita efectuarea concediului cu cel puţin 60 de zile anterioare efectuării acestuia.

În cazul în care programarea concediilor se face fracţionat, angajatorul este obligat să stabilească programarea astfel încât fiecare salariat să efectueze într-un an calendaristic cel puţin 15 zile lucrătoare de concediu neîntrerupt.

Salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a acestor drepturi salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.

120

Indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu.

Concediul de odihnă poate fi întrerupt, la cererea salariatului, pentru motive obiective.

Angajatorul poate rechema salariatul din concediul de odihnă în caz de forţă majoră sau pentru interese urgente care impun prezenţa salariatului la locul de muncă. În acest caz angajatorul are obligaţia de a suporta toate cheltuielile salariatului şi ale familiei sale, necesare în vederea revenirii la locul de muncă, precum şi eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnă.

În cazul unor evenimente familiale deosebite, salariaţii au dreptul la zile libere plătite, care nu se includ în durata concediului de odihnă.

Evenimentele familiale deosebite şi numărul zilelor libere plătite sunt stabilite prin lege, prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. Astfel, Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe 2007-2010 prevede următoarele situaţii în care se acorda salariaţilor zile libere plătite: a) căsătoria salariatului - 5 zile; b) căsătoria unui copil - 2 zile; c) naşterea unui copil - 5 zile (plus 10 zile dacă a urmat un curs de puericultură); d) decesul soţului, copilului, părinţilor, socrilor - 3 zile; e) decesul bunicilor, fraţilor, surorilor - 1 zi; f) donatorii de sânge - conform legii; g) la schimbarea locului de muncă în cadrul aceleiaşi unităţi, cu mutarea domiciliului în altă localitate - 5 zile.

Pentru rezolvarea unor situaţii personale salariaţii au dreptul la concedii fără plată. Durata concediului fără plată se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. Contractul colectiv de muncă la nivel naţional stabileşte dreptul salariaţilor la concediu fără plată pentru o perioadă de 30 de zile, acordat o singură dată, pentru pregătirea şi susţinerea lucrării de diplomă în învăţământul superior. Acest concediu se poate acorda şi fracţionat, la cererea salariatului.

§3. Concediile pentru formare profesională În conformitate cu art. 149 din Codul muncii, salariaţii au dreptul să

beneficieze, la cerere, de concedii pentru formare profesională. Concediile pentru formare profesională se pot acorda cu sau fără plată. Concediile fără plată pentru formare profesională se acordă la solicitarea

salariatului, pe perioada formării profesionale pe care salariatul o urmează din iniţiativa sa. Cererea de concediu fără plată pentru formare profesională trebuie să fie înaintată angajatorului cu cel puţin o lună înainte de efectuarea acestuia şi trebuie să precizeze data de începere a stagiului de formare profesională, domeniul şi durata acestuia, precum şi denumirea instituţiei de formare profesională. Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai cu acordul sindicatului sau, după caz, cu acordul reprezentanţilor salariaţilor şi numai dacă absenţa salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea activităţii.

121

Efectuarea concediului fără plată pentru formare profesională se poate realiza şi fracţionat în cursul unui an calendaristic, pentru susţinerea examenelor de absolvire a unor forme de învăţământ sau pentru susţinerea examenelor de promovare în anul următor în cadrul instituţiilor de învăţământ superior.

În cazul în care angajatorul nu şi-a respectat obligaţia de a asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat la formare profesională în condiţiile prevăzute de lege, salariatul are dreptul la un concediu pentru formare profesională, plătit de angajator, de până la 10 zile lucrătoare sau de până la 80 de ore.

Perioada în care salariatul beneficiază de concediul plătit se stabileşte de comun acord cu angajatorul. Cererea de concediu plătit pentru formare profesională va fi înaintată angajatorului în condiţiile prevăzute pentru concediul fără plată.

Ca şi în cazul indemnizaţiei pentru concediul de odihnă, salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu pentru formare profesională care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. Şi în acest caz, indemnizaţia reprezintă media zilnică a acestor drepturi salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu. Indemnizaţia se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de începerea concediului pentru formare profesională.

Durata concediului pentru formare profesională nu poate fi dedusă din durata concediului de odihnă anual şi este asimilată unei perioade de muncă efectivă în ceea ce priveşte drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul.

III. Salarizarea §1. Noţiuni introductive (salariul, cadrul normativ aplicabil) Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza

contractului individual de muncă. Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.

Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

Salariul de bază reprezintă partea principală a salariului total, ce se cuvine persoanei încadrate pentru munca prestată conform pregătirii pe care o are, într-un anumit loc de muncă.

Salariul minim, oricare ar fi modalitatea de calculare a sa, după timp sau randament, constituie o bază sub care nu se poate coborî şi a cărei aplicare este garantată de lege.

Potrivit art. 159 din Codul muncii, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor şi a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de

122

bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe ţară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.

Conform art. 40 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe 2007-2010 salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie, este de 440 lei, adică 2,59 lei/oră, începând cu 1 ianuarie 2007.

Angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe ţară. Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată este adus la cunoştinţă salariaţilor prin grija angajatorului.

Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar (negociat) cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să îşi desfăşoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepţia grevei.

Pentru salariaţii cărora angajatorul, conform contractului colectiv sau individual de muncă, le asigură hrană, cazare sau alte facilităţi, suma în bani cuvenită pentru munca prestată nu poate fi mai mică decât salariul minim brut pe ţară prevăzut de lege.

Stabilirea pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, de salarii sub nivelul salariului minim brut pe ţară constituie contravenţie.

Actul normativ de bază în materia salarizării este Codul muncii (Titlul IV – Salarizarea, art. 154-170). Prevederile acestuia sunt dezvoltate prin contractele colective de muncă aplicabile, şi, după caz, pentru unele categorii de salariaţi, prin diferite acte normative (legi şi hotărâri ale Guvernului).

Potrivit art. 157 din Codul muncii, salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau/şi colective între angajator şi salariaţi sau reprezentanţi ai acestora.

Sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat este stabilit prin acte normative, după consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative (e.g. Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar).

§2. Sistemul de salarizare Principiile sistemului de salarizare pot fi sistematizate astfel: - la muncă egală, salariu egal (la stabilirea şi la acordarea salariului este

interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală);

- salarizării se face în mod diferenţiat în funcţie de: a) nivelul de studii; b) în raport de funcţia (meseria) îndeplinită; c) după cantitatea şi calitatea muncii; d) în raport de condiţiile de muncă; e) în funcţie de vechimea în muncă (obligatoriu în

123

unităţile bugetare şi în regiile autonome cu specific deosebit şi, facultativ, la celelalte categorii de angajatori);

- confidenţialitatea salariului (salariul este confidenţial, angajatorul având obligaţia de a lua măsurile necesare pentru asigurarea confidenţialităţii).

În scopul promovării intereselor şi apărării drepturilor salariaţilor, confidenţialitatea salariilor nu poate fi opusă sindicatelor sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor, în strictă legătură cu interesele acestora şi în relaţia lor directă cu angajatorul.

Elementele sistemului de salarizare. Formele de organizare a muncii şi de salarizare ce se pot aplica sunt următoarele: a) în regie sau după timp; b) în acord; c) pe bază de tarife sau cote procentuale din veniturile realizate; d) alte forme specifice unităţii.

Organizarea muncii şi salarizarea în acord pot avea loc într-una din următoarele forme: a) acord direct; b) acord progresiv; c) acord indirect. Acordul (direct, progresiv sau indirect) se poate aplica individual sau colectiv.

Formele de organizare a muncii şi de salarizare ce urmează să se aplice fiecărei activităţi se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate sau, după caz, instituţie.

Salariul de bază reprezintă partea principală a salariului total, ce se cuvine persoanei încadrate pentru munca prestată conform pregătirii pe care o are, într-un anumit loc de muncă.

Prin art. 40 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe 2007-2010 s-au stabilit următorii coeficienţi minimi de ierarhizare pentru următoarele categorii de salariaţi:

a) muncitori: 1. necalificaţi = 1; 2. calificaţi = 1,2; b) personal administrativ încadrat în funcţii pentru care condiţia de pregătire

este: 1. liceală = 1,2; 2. postliceală = 1,25; c) personal de specialitate încadrat pe funcţii pentru care condiţia de

pregătire este: 1. şcoala de maiştri = 1,3; 3. . studii superioare de scurtă durată = 1,5; d) personal încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de

studii superioare = 2. Aceşti coeficienţii de salarizare se aplică la salariul minim negociat pe

unitate. Prin Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe 2007-2010 (art.

41 alin. 3) au fost stabilite următoarele sporuri minime: a) pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, 10%

din salariul de bază; b) pentru condiţii nocive de muncă, 10% din salariul minim negociat la nivel

de unitate; c) pentru orele suplimentare şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele

de sărbători legale ce nu au fost compensate corespunzător cu ore libere plătite se acordă un spor de 100% din salariul de bază;

124

d) pentru vechime în muncă, minimum 5% pentru 3 ani vechime şi maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază;

e) pentru lucrul în timpul nopţii, 25% din salariul de bază; f) pentru exercitarea şi a unei alte funcţii se poate acorda un spor de până la

50% din salariul de bază al funcţiei înlocuite; cazurile în care se aplică această prevedere şi cuantumul se vor stabili prin negocieri la contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unităţi.

Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază.

Prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, grupuri de unităţi şi unităţi pot fi negociate şi alte categorii de sporuri (spor de izolare, spor pentru folosirea unei limbi străine, dacă aceasta nu este cuprinsă în obligaţiile postului etc.).

Adaosurile la salariul de bază sunt: a) adaosul de acord; b) premiile acordate din fondul de premiere, calculate într-o proporţie de minimum 1,5% din fondul de salarii realizat lunar şi cumulat; c) alte adaosuri, convenite la nivelul unităţilor şi instituţiilor.

Alte venituri sunt: a) cota-parte din profit ce se repartizează salariaţilor, care este de până la 10% în cazul societăţilor comerciale şi de până la 5% în cazul regiilor autonome; b) tichetele de masă, tichetele cadou, tichetele de creşă şi alte instrumente similare acordate conform prevederilor legale şi înţelegerii părţilor.

Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota de profit salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie.

§3. Plata salariilor Salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor.

Salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data sau datele stabilite în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.

Plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar, în cazul în care această modalitate este prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil. Plata în natură a unei părţi din salariu este posibilă numai dacă este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă.

Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Salariul se plăteşte direct titularului sau persoanei împuternicite de acesta. În caz de deces al salariatului, drepturile salariale datorate până la data decesului sunt plătite, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai defunctului sau părinţilor acestuia. Dacă nu există nici una dintre aceste categorii de persoane, drepturile salariale sunt plătite altor moştenitori, în condiţiile dreptului comun.

125

Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit. Statele de plată, precum şi celelalte documente justificative se păstrează şi se arhivează de către angajator în aceleaşi condiţii şi termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.

Nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.

Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În cazul pluralităţii de creditori ai salariatului va fi respectată următoarea ordine: a) obligaţiile de întreţinere, conform Codului familiei; b) contribuţiile şi impozitele datorate către stat; c) daunele cauzate proprietăţii publice prin fapte ilicite; d) acoperirea altor datorii.

Reţinerile din salariu cumulate nu pot depăşi în fiecare lună jumătate din salariul net.

Acceptarea fără rezerve doar a unei părţi din drepturile salariale sau semnarea actelor de plată în astfel de situaţii nu poate avea semnificaţia unei renunţări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, potrivit dispoziţiilor legale sau contractuale.

Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Termenul de prescripţie este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.

IV. Sănătatea şi securitatea în muncă §1. Reguli generale Conform art. 171 din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să asigure

securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă. Dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonerează de răspundere în acest domeniu. Obligaţiile salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere responsabilităţii angajatorului. Măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nu pot să determine, în nici un caz, obligaţii financiare pentru salariaţi.

Dispoziţiile Codului muncii privind sănătatea şi securitatea în muncă se completează cu dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 319/2006 –a securităţii şi sănătăţii în muncă), ale contractelor colective de muncă aplicabile, precum şi cu normele şi normativele de protecţie a muncii.

126

În principiu, normele şi normativele de protecţie a muncii pot stabili: a) măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor; b) măsuri de protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activităţi; c) măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de personal; d) dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organisme speciale de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă.

În cadrul propriilor responsabilităţi angajatorul este obligat să ia toate măsurile necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizării protecţiei muncii şi mijloacelor necesare acesteia. La adoptarea şi punerea în aplicare a acestor măsuri trebuie să se ţină seama de următoarele principii generale de prevenire: a) evitarea riscurilor; b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; c) combaterea riscurilor la sursă; d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii; e) luarea în considerare a evoluţiei tehnicii; f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos; g) planificarea prevenirii; h) adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie individuală; i) aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.

Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă. În cuprinsul regulamentelor interne trebuie prevăzute în mod obligatoriu reguli privind securitatea şi sănătatea în muncă. În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul este obligat să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Angajatorul are obligaţia să asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale, în condiţiile legii.

Angajatorul are obligaţia să organizeze instruirea angajaţilor săi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Instruirea se realizează periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de către angajator, împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor. Această instruire se realizează obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În toate aceste cazuri instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a activităţii. Instruirea este obligatorie şi în situaţia în care intervin modificări ale legislaţiei în domeniu.

Conform art. 177 din Codul muncii locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor. Angajatorul trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii

127

salariaţilor. Angajatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru crearea condiţiilor de preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în situaţii speciale şi în caz de pericol iminent.

§2. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă Conform dispoziţiilor art. 179-181 din Codul muncii, la nivelul fiecărui

angajator persoană juridică din sectorul public, privat sau cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României, dacă acesta are încadraţi cel puţin 50 de salariaţi, este obligatorie constituirea unui comitet de securitate şi sănătate în muncă, cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul protecţiei muncii.

În cazul în care condiţiile de muncă sunt grele, vătămătoare sau periculoase, inspectorul de muncă poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru angajatorii la care sunt încadraţi mai puţin de 50 de salariaţi. În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă. Numărul acestora se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă coordonează măsurile de securitate şi sănătate în muncă şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, pe o durată mai mare de 3 luni.

În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă, atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de responsabilul cu protecţia muncii numit de angajator.

§3. Protecţia salariaţilor prin servicii medicale Potrivit prevederilor art. 182 din Codul muncii, angajatorii au obligaţia să

asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii. Serviciul medical de medicină a muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau un serviciu asigurat de o asociaţie patronală.

Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau cu o asociaţie patronală. Durata muncii prestate de medicul de medicină a muncii se calculează în funcţie de numărul de salariaţi ai angajatorului, potrivit legii. Medicul de medicină a muncii este independent în exercitarea profesiei sale. Sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii constau în: a) prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; b) supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate în muncă; c) asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la angajarea în muncă, cât şi pe durata executării contractului individual de muncă.

În vederea realizării sarcinilor ce îi revin medicul de medicină a muncii poate propune angajatorului schimbarea locului de muncă sau a felului muncii unor salariaţi, determinată de starea de sănătate a acestora.

128

Medicul de medicină a muncii este membru de drept în comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Conform art. 186 din Codul muncii, medicul de medicină a muncii stabileşte în fiecare an un program de activitate pentru îmbunătăţirea mediului de muncă din punct de vedere al sănătăţii în muncă pentru fiecare angajator. Elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator şi sunt supuse avizării comitetului de securitate şi sănătate în muncă.

V. Formarea profesională a salariaţilor §1. Obiectivele principale şi formele formării profesionale Conform art. 188 din Codul muncii, formarea profesională a salariaţilor are

următoarele obiective principale: a) adaptarea salariatului la cerinţele postului sau ale locului de muncă; b) obţinerea unei calificări profesionale; c) actualizarea cunoştinţelor şi deprinderilor specifice postului şi locului de muncă şi perfecţionarea pregătirii profesionale pentru ocupaţia de bază; d) reconversia profesională determinată de restructurări socio-economice; e) dobândirea unor cunoştinţe avansate, a unor metode şi procedee moderne, necesare pentru realizarea activităţilor profesionale; f) prevenirea riscului şomajului; g) promovarea în muncă şi dezvoltarea carierei profesionale.

Conform art. 189 din Codul muncii, se realizează prin următoarele forme: a) participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către servicii de formare profesională din ţară sau străinătate; b) stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă; c) stagii de practică şi specializare în ţară şi străinătate; d) ucenicie organizată la locul de muncă; e) formare individuală; f) alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.

Art. 190 din Codul muncii stabileşte pentru angajator obligaţia de a asigura, pe cheltuiala sa, tuturor salariaţilor, participarea la programe de formare profesională, după cum urmează: a) cel puţin o dată la 2 ani, dacă au cel puţin 21 de salariaţi; b) cel puţin o dată la 3 ani, dacă au sub 21 de salariaţi. Este o obligaţie de diligenţă, al cărui scop este ca salariatul să îşi poată desfăşura activitatea în concordanţă cu evoluţia procesului de muncă. Obligaţia angajatorului se poate concretiza fie prin iniţiativa şi susţinerea financiară a salariatului de a urma un program de formare profesională, fie prin acordul pe care îl dă la solicitarea angajatului de a urma, într-o anumită parte a timpului de muncă, un asemenea program.

Angajatorul persoană juridică care are mai mult de 20 de salariaţi are obligaţia să elaboreze anual şi să aplice planuri de formare profesională, cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor. Planul de formare profesională constituie anexă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, iar salariaţii au dreptul să fie informaţi cu privire la conţinutul lui.

129

§2. Accesul salariaţilor la formare profesională şi realizarea acesteia Formarea profesională poate fi realizată pentru persoane neangajate în muncă

sau pentru salariaţi, la iniţiativa acestora sau la iniţiativa angajatorului. În primul caz, persoana care doreşte să urmeze un program de formare

profesională încheiat cu eliberarea unui certificat de calificare sau de absolvire recunoscut la nivel naţional trebuie să încheie un contract de formare profesională cu furnizorul de formare.

Iniţiativa salariatului de a participa la o formă de pregătire profesională cu scoatere din activitate, totală sau parţială, se supune deciziei angajatorului, care este obligat să se pronunţe în termen de 15 zile de la primirea cererii, după consultarea sindicatului sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor (art. 196 alin. 1 si 2 din Codul muncii). Angajatorul este în drept să decidă cu privire la condiţiile în care permite salariatului să participe la forma de pregătire profesională, inclusiv dacă va plăti, în totalitate sau în parte, costurile acelei pregătiri.

Salariaţii pot urma programe de formare profesională şi ca urmare a iniţiativei angajatorului (dar cu acordul lor).

Indiferent cui aparţine iniţiativa, conform art. 193 din Codul muncii, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă. Aceste acte adiţionale conţin clauze care au incidenţă asupra contractului de muncă încheiat iniţial (privind timpul de muncă, salarizarea, facilităţi acordate de angajator – de exemplu, plata abonamentului pentru un mijloc de transport sau plata benzinei, suportarea chiriei într-un cămin şi a abonamentului la cantină etc.).

În actul adiţional la contractul individual de muncă, părţile vor stabili condiţiile concrete în care salariatul va participa la formarea profesională. În situaţia în care angajatorul îşi asumă obligaţia de a suporta, în totalitate sau în parte, costurile formării profesionale, în actul adiţional la contractul individual de muncă, părţile pot conveni o perioadă, după absolvire, în care salariatul beneficiar să presteze activitate în favoarea angajatorului. Durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum şi orice alte aspecte în legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin acelaşi act adiţional.

În concret, Codul muncii stipulează în art. 194 că, dacă participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională este iniţiată de angajator, toate cheltuielile ocazionate de această participare sunt suportate de către acesta. Totodată, în acest caz, dacă participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională presupune scoaterea parţială din activitate, salariatul participant va beneficia de drepturi salariale astfel:

130

a) dacă participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioadă ce nu depăşeşte 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, acesta va beneficia, pe toată durata formării profesionale, de salariul integral corespunzător postului şi funcţiei deţinute, cu toate indemnizaţiile, sporurile şi adaosurile la acesta;

b) dacă participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, acesta va beneficia de salariul de bază şi, după caz, de sporul de vechime.

Pe de altă parte, dacă participarea la cursurile sau la stagiul de formare profesională presupune scoaterea integrală din activitate, contractul individual de muncă al salariatului respectiv se suspendă, acesta beneficiind de o indemnizaţie plătită de angajator, prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz. Pe perioada acestei suspendări salariatul beneficiază de vechime la acel loc de muncă, această perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.

În mod expres, în art. 195 din Codul muncii se mai prevede că salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, cu scoatere parţială din activitate (cel puţin 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru) sau cu scoatere integrală din activitate, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.

Întotdeauna trebuie să existe un echilibru între întinderea obligaţiei angajatorului de a suporta cheltuielile ocazionate de cursul sau stagiul de formare profesională şi obligaţia salariatului de a presta munca în favoarea angajatorului după absolvire. Prin urmare, apreciem că termenul minim de 3 ani urmează a fi avut în vedere numai în măsura în care părţile nu convin expres în actul adiţional la contractul de muncă, eventual pentru o perioadă mai scurtă. Acest lucru este posibil în condiţiile în care amortizarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea salariatului este indirectă şi nu se face prin recuperare de la acesta. Totodată termenul este stabilit în favoarea angajatorului şi deci acesta poate renunţa în parte la el. De altfel, un termen atât de mare, care nu s-ar justifica în condiţiile unor costuri reduse ale pregătirii, are drept efect limitarea dreptului salariatului la libera alegere a locului de muncă.

Nerespectarea de către salariat termenului convenit în sensul celor de mai sus (spre exemplu prin depunerea demisiei) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă. Suportarea cheltuielilor de către salariat intervine şi dacă acesta a fost concediat, în perioada stabilită prin actul adiţional, pentru motive disciplinare, sau dacă contractul individual de muncă a încetat ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca lor, precum şi în cazul în care instanţa penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei.

Totuşi, dacă salariatul demisionează, conform art. 79 al. 8 din Cod, fără preaviz, în condiţiile în care angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin

131

contractul individual de muncă (inclusiv acte adiţionale), considerăm că nu va putea fi ţinut la restituirea cheltuielilor menţionate mai sus.

În acelaşi timp, şi neîndeplinirea din culpă de angajator a obligaţiilor din actul adiţional dă dreptul salariatului care a suferit o pagubă la despăgubiri, pe baza răspunderii contractuale.

§3. Contractul de calificare profesională Contractul de calificare este acela prin care salariatul se obliga să urmeze

cursurile de formare profesională organizate de angajator pentru dobândirea unei calificări profesionale (art. 199 alin. 1 din Codul muncii). Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru încheierea acestui contract sunt:

a) salariatul să fi împlinit vârsta de 16 ani; b) salariatul să nu aibă o calificare sau, deşi a dobândit o calificare, aceasta

să nu îi permită menţinerea locului de muncă la angajator; c) durata pentru care se încheie contractul să fie cuprinsă între şase luni şi doi

ani; d) angajatorul să fie autorizat de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de

Şanse şi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru a încheia contracte de calificare profesională.

Este un contract individual de muncă pe durata determinată, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta situaţie. Contractul de calificare profesională conţine trăsăturile esenţiale ale contractului individual de muncă, dar pe lângă acestea mai conţine dispoziţii referitoare la calificarea profesională a salariatului, care îi conferă caracteristica de contract de muncă de tip particular.

Se încheie de persoane care nu au obţinut o calificare profesională care să le permită ocuparea unui loc de muncă, pe o durata determinată cuprinsa între şase luni şi doi ani, în funcţie de timpul necesar obţinerii calificării stabilite prin contract. Contractul de calificare se încheie în mod obligatoriu în scris. În contract sunt înscrise clauze referitoare la: durata, caracteristicile formării, persoana care se ocupă de calificarea profesională a celui care a încheiat contractul, organismul exterior la care se ţin cursurile teoretice, salariul, perioada de probă, dacă este cazul. Cursurile cu caracter general, profesional şi tehnologic predate pe perioada contractului trebuie să aibă o durată minimă de 25% din durata totală a acestuia. În timpul de muncă zilnic sunt incluse şi orele de cursuri teoretice. Contractul de calificare poate fi încheiat numai de angajatorii abilităţi de organul administrativ competent, în acest scop fiind necesară încheierea unei convenţii cu un organism de formare.

Titularul contractului de calificare are calitatea de salariat, beneficiind de prevederile legale şi de cele din contractul colectiv aplicabil celorlalţi salariaţi din întreprindere. Salariul este stabilit în raport cu salariul interprofesional brut, ţinându-se seama de vârsta angajatului.

132

§4. Contractul de adaptare profesională Conform art. 201 alin. 1 din Codul muncii, se încheie în vederea adaptării

salariaţilor debutanţi la o funcţie nouă, la un loc de muncă nou sau în cadrul unui colectiv nou. Acest contract se încheie o dată cu încheierea contractului individual de muncă sau, după caz, la debutul salariatului în funcţia nouă, la locul de muncă nou sau în colectivul nou (art. 201 alin. 2 din Codul muncii).

Reglementarea nu condiţionează încheierea contractului de adaptare profesională de o limită minimă sau maximă a vârstei salariatului, precizând doar ca acest contract se încheie pe o durată determinată, ce nu poate fi mai mare de un an.

Art. 202 alin. 2 din Codul muncii prevede posibilitatea ca, la expirarea termenului contractului de adaptare profesionala, salariatul sa fie supus unei evaluări în vederea stabilirii daca poate face faţă funcţiei noi, locului de muncă nou sau colectivului nou în care urmează să presteze munca. Evaluarea nu apare a fi obligatorie.

Salariatul angajat printr-un contract de adaptare profesională se bucură de toate drepturile stabilite de reglementările legale şi de contractul colectiv de muncă aplicabil pentru ceilalţi salariaţi din întreprindere.

În ambele contracte, formarea profesională din partea angajatorului este asigurată de către un formator. Acesta poate asigura formarea, în acelaşi timp, pentru cel mult trei salariaţi, el fiind numit de angajator dintre salariaţii calificaţi care au o experienţa profesională de cel puţin doi ani în domeniu. Formatorul are obligaţia de a primi, ajuta, informa şi îndruma salariatul pe durata contractului special de formare profesională şi de a supraveghea îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale salariatului aflat în formare (art. 204 alin. 1 din Codul muncii).

§5. Contractul de ucenicie la locul de muncă Art. 205 din Codul muncii stipulează că ucenicia la locul de muncă se

organizează în baza contractului de ucenicie şi defineşte acest contract de ucenicie la locul de muncă ca fiind un contract individual de muncă de tip particular, încheiat pe durată determinată, în temeiul căruia:

a) angajatorul persoană juridică sau persoană fizică se obligă ca, în afara plăţii unui salariu, să asigure formarea profesională a ucenicului într-o meserie potrivit domeniului său de activitate;

b) ucenicul se obligă să se formeze profesional şi să muncească în subordinea angajatorului respectiv.

Organizarea, desfăşurarea şi controlul activităţii de ucenicie este reglementată prin lege specială. Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă defineşte, la rândul ei, contractul de ucenicie: un contract individual de muncă de tip particular, încheiat pe durată determinată, în temeiul căruia o persoană fizică, denumită ucenic, se obligă să se pregătească profesional şi să muncească pentru şi sub

133

autoritatea unei persoane juridice sau fizice denumite angajator, care se obligă să-i asigure plata salariului şi toate condiţiile necesare formării profesionale.

Încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractului de ucenicie se fac în condiţiile respectării reglementărilor Legii nr. 53/2003 - Codul muncii referitoare la ucenicie şi la contractul individual de muncă.

Poate fi încadrată ca ucenic orice persoană fizică ce a împlinit vârsta de 16 ani, dar nu mai mult de 25 de ani, si nu deţine o calificare pentru ocupaţia în care se organizează ucenicia la locul de muncă. Persoana fizică poate încheia un contract de ucenicie şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. Persoana încadrată în muncă în baza unui contract de ucenicie are statut de ucenic şi beneficiază de dispoziţiile aplicabile celorlalţi salariaţi (în măsura în care ele nu sunt contrare celor specifice statutului său).

Maistrul de ucenicie este o persoană atestată în condiţiile legii, salariat al

angajatorului care organizează ucenicia la locul de muncă. Maistrul de ucenicie coordonează formarea profesională a ucenicului. În cazul în care ucenicia la locul de muncă este organizată de către o persoană fizică autorizată să desfăşoare activităţi economice în mod independent sau o asociaţie familială, maistrul de ucenicie este chiar persoana fizică autorizată sau un membru al asociaţiei familiale.

Pot încheia contracte de ucenicie, în calitate de angajatori, numai persoanele juridice şi persoanele fizice autorizate în acest sens de Ministerul Muncii, potrivit prevederilor legale.

Durata contractului de ucenicie nu poate fi mai mare de 3 ani şi mai mică de 6 luni. Drepturile şi obligaţiile angajatorului şi ale ucenicului se stabilesc prin contractul de ucenicie la locul de muncă, ce se completează cu prevederile din cuprinsul contractului colectiv de muncă aplicabil şi prin regulamentele interne, după caz.

Pe lângă elementele obligatorii ale contractului individual de muncă, contractul de ucenicie trebuie să cuprindă şi clauze cu privire la: a) calificarea, respectiv competenţele pe care urmează să le dobândească ucenicul; b) numele maistrului de ucenicie şi calificarea acestuia; c) locul în care se desfăşoară activitatea de formare profesională; d) repartizarea programului de pregătire practică şi a celui de pregătire teoretică, după caz; e) durata necesară obţinerii calificării sau competenţelor; f) avantajele în natură acordate ucenicului.

Ucenicul poate fi supus unei perioade de probă care nu va depăşi 30 de zile lucrătoare.

Timpul necesar pregătirii teoretice a ucenicului este inclus în programul normal de muncă.

134

VI. Inspecţia Muncii Prin Legea nr. 108/1999 republicată s-a înfiinţat Inspecţia Muncii, ca organ

de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului Muncii, cu sediul în municipiul Bucureşti. Inspecţia Muncii are personalitate juridică şi este finanţată de la bugetul de stat şi din venituri extrabugetare. Inspecţia Muncii are în subordine inspectorate teritoriale de muncă, unităţi cu personalitate juridică, care se organizează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti (art. 2 din Legea nr. 108/1999).

Atribuţiile Inspecţiei Muncii. Potrivit art. 5, obiectivele principale ale activităţii Inspecţiei Muncii sunt următoarele:

a) controlul aplicării prevederilor legale referitoare la relaţiile de muncă, la securitatea şi sănătatea în muncă, la protecţia salariaţilor care lucrează în condiţii deosebite şi a prevederilor legale referitoare la asigurările sociale;

b) informarea autorităţilor competente despre deficienţele legate de aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în vigoare;

c) furnizarea de informaţii celor interesaţi despre cele mai eficace mijloace de respectare a legislaţiei muncii;

d) asistarea tehnică a angajatorilor şi angajaţilor, pentru prevenirea riscurilor profesionale şi a conflictelor sociale;

e) iniţierea de propuneri adresate Ministerului Muncii pentru îmbunătăţirea legislaţiei existente şi elaborarea de noi acte legislative în domeniu.

În îndeplinirea obiectivelor prevăzute la art. 5, Inspecţia Muncii are următoarele atribuţii:

a) în domeniul stabilirii relaţiilor de muncă controlează: - încadrarea în muncă şi încetarea activităţii persoanelor care desfăşoară

orice activitate în temeiul unui contract individual de muncă sau al unei convenţii civile de prestări de servicii;

- stabilirea şi respectarea duratei timpului de lucru; - stabilirea şi acordarea drepturilor salariale, precum şi a celorlalte drepturi

decurgând din munca prestată; - accesul fără nici o discriminare pe piaţa muncii al tuturor persoanelor apte

de muncă, respectarea normelor specifice privind condiţiile de muncă ale tinerilor, femeilor, precum şi ale unor categorii de persoane defavorizate;

- respectarea celorlalte prevederi cuprinse în legislaţia muncii şi a clauzelor contractelor colective de muncă;

b) în domeniul securităţii şi al sănătăţii în muncă: - acordă asistenţă tehnică persoanelor juridice la elaborarea programelor de

prevenire a riscurilor profesionale şi controlează realizarea acestora; - efectuează sau solicită măsurători şi determinări, examinează probe de

produse şi de materiale în unităţi şi în afara acestora, pentru clarificarea unor situaţii de pericol;

135

- dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a echipamentelor tehnice, în cazul în care constată o stare de pericol iminent de accidentare sau de îmbolnăvire profesională, şi sesizează, după caz, organele de urmărire penală;

- acordă angajatorilor, persoane juridice şi fizice, autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii în muncă;

- retrage autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii în muncă, dacă constată că prin modificarea condiţiilor care au stat la baza emiterii acesteia nu se respectă prevederile legislaţiei în vigoare;

- cercetează accidentele de muncă conform prevederilor Normelor metodologice privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea şi evidenţa accidentelor de muncă;

- coordonează activitatea de instruire şi informare a angajaţilor în domeniul securităţii, sănătăţii şi al relaţiilor de muncă şi urmăreşte activitatea de formare a specialiştilor în domeniu;

- controlează aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la certificarea produselor, maşinilor, utilajelor şi a echipamentelor de protecţie din punct de vedere al securităţii în muncă, la intrarea acestora pe teritoriul naţional, prin inspectorii de muncă sau prin organisme acreditate de Ministerul Muncii;

- controlează respectarea îndeplinirii cerinţelor legale referitoare la sănătatea în muncă şi la înlăturarea riscurilor de îmbolnăviri profesionale.

Inspecţia Muncii furnizează, la cerere, celor interesaţi, contra cost, asistenţă de specialitate.

În realizarea atribuţiilor sale Inspecţia Muncii cooperează cu ministere, inspecţii din alte domenii, instituţii publice sau private, cu reprezentanţii partenerilor sociali şi poate apela la serviciile unor experţi sau ale unor organisme specializate, în condiţiile stabilite de regulamentul de organizare şi funcţionare propriu.

Potrivit legii, constituie contravenţii următoarele: - împiedicarea, în orice mod, de către un angajator, persoană fizică sau

juridică, a inspectorilor de muncă să îşi exercite controlul în limitele prevăzute la art. 6 şi 19 din Legea nr. 108/1999.

- refuzul unui angajator, persoană fizică sau juridică, de a aduce la îndeplinire măsurile obligatorii, dispuse de inspectorul de muncă, la termenele stabilite de acesta, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 6 şi 19 din lege.

Constatarea şi sancţionarea acestor contravenţii se fac de către inspectorii de muncă.

Inspectorii de muncă sunt competenţi să constate şi să sancţioneze toate faptele care, potrivit legii, constituie contravenţii şi pentru care se prevede că agentul constatator face parte din personalul Ministerului Muncii, al direcţiilor generale de muncă şi protecţie socială şi al inspectoratelor teritoriale de protecţie a muncii.

Conform legii, în cazul săvârşirii repetate de către angajatori a unor abateri grave de la prevederile legislaţiei muncii sau de la normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate cere radierea persoanei juridice din registrul comerţului.

136

VII. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ Respectarea disciplinei muncii este o obligaţie generală a oricărui salariat;

această obligaţie derivă din raportul de subordonare care se stabileşte între părţi după încheierea contractului de muncă pe tot parcursul executării acestuia. Disciplina muncii reprezintă o obligaţie juridică de sinteză care însumează în esenţă totalitatea îndatoririlor asumate de către salariat prin încheierea contractului de muncă.

Sub aspectul finalităţii sale, disciplina muncii poate fi definită ca fiind starea de ordine existentă în desfăşurarea procesului de muncă. Obligaţiile ce trebuie respectate de către salariat pot izvorî din următoarele: acte normative, generale sau speciale; contracte colective aplicabile; contractul individual şi fişa postului; regulament de organizare şi funcţionare; regulament intern; dispoziţiile legale date de şeful ierarhic verbal sau scris în exercitarea atribuţiilor sale de coordonare, îndrumare şi control.

Răspunderea disciplinară prezintă următoarele trăsături: are o natură contractuală şi nepatrimonială; are un caracter exclusiv personal; se transpune într-o constrângere de ordin moral şi/sau patrimonial; exercită o funcţie sancţionatorie preventivă şi educativă; se poate cumula cu alte forme ale răspunderii juridice.

§1. Abaterea disciplinară Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o

acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual şi cel colectiv aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Săvârşirea abaterii disciplinare reprezintă singurul temei al angajării răspunderii disciplinare. Trebuie avute în vedere următoarele elemente:

a. obiectul juridic al abaterii (relaţiile sociale de muncă, ordinea şi disciplina la locul de muncă);

b. latura obiectivă (fapta, acţiune sau inacţiune, prin care sunt încălcate obligaţiile salariatului indiferent de izvorul lor);

c. subiectul activ calificat – întotdeauna acesta e o persoană fizică salariată la angajator;

d. latura subiectivă – vinovăţia sub forma intenţiei sau culpei. Pentru a fi îndeplinite toate condiţiile răspunderii este necesar să existe

legătura cauzală dintre fapta ilicită (adică abaterea disciplinară) şi rezultatul nociv exprimat fie într-o stare de pericol fie într-un prejudiciu material sau moral.

În dreptul comun disciplinar (Codul muncii) abaterile disciplinare nu sunt enumerat expres. Tendinţa impunerii principiului legalităţii incriminării se regăseşte într-o serie de acte normative (spre exemplu, în Legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici şi în unele regulamente interne sau contracte colective). Totuşi, apreciem că asocierea în mod aprioric a unei fapte cu o sancţiune anume nu e

137

recomandabilă deoarece la stabilirea sancţiunii trebuie avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 266 din Codul muncii, iar unele dintre aceste criterii au caracter personal.

§2. Cercetarea abaterii disciplinare şi stabilirea sancţiunii disciplinare Sesizat din oficiu sau de către o altă persoană (de obicei şeful ierarhic

superior direct al făptuitorului) conducătorul unităţii va dispune efectuarea sau va efectua personal cercetarea disciplinară prealabilă şi obligatorie.

În cursul cercetării se strâng probe privind fapta săvârşită şi caracterul licit sau ilicit al acesteia.

Cu excepţia situaţiei în care se aplică sancţiunea avertismentului scris, este obligatorie (sub sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare) convocarea în scris a salariatului cu precizarea obiectului, datei, orei şi a locului întrevederii. Astfel este garantat dreptul salariatului la apărare şi, în raport de nota explicativă dată de acesta, se va putea stabili mai corect dacă e vorba de o abatere disciplinară, dacă a fost săvârşită cu vinovăţie, cauzele, împrejurările săvârşirii faptei, eventual ce sancţiune s-ar putea aplica.

Neprezentarea salariatului la convocare fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să treacă la aprecierea faptei, individualizarea sancţiunii disciplinare şi emiterea deciziei de sancţionare.

În cursul cercetării salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările pe care le consideră necesare şi să ofere persoanei delegate să cerceteze toate probele şi motivaţiile corespunzătoare. De asemenea, salariatul are dreptul de a fi asistat la cererea sa de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Organul unipersonal de conducere (care are şi competenţa încheierii sau modificării contractelor de muncă) este competent să stabilească şi să aplice sancţiunea disciplinară.

În raport de gravitatea abaterii disciplinare, la individualizarea sancţiunii se vor avea în vedere următoarele criterii generale:

1. împrejurările în care fapta a fost săvârşită; 2. gradul de vinovăţie a salariatului; 3. consecinţele abaterii disciplinare; 4. comportarea generală în serviciu a salariatului; 5. eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta. S-a subliniat că numai o corelare justă a sancţiunii cu gravitatea faptei este de

natură să asigure realizarea rolului educativ şi preventiv al răspunderii disciplinare. În caz contrar se pune problema exercitării abuzive a prerogativei disciplinare de către angajator, iar decizia de sancţionare contestată ar putea fi anulată de către instanţa de judecată.

Conform legii, angajatorul poate dispune aplicarea oricăreia dintre sancţiunile disciplinare în termenul de prescripţie de 30 de zile calendaristice de la

138

data luării la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare şi 6 luni de la data săvârşirii faptei.

§3. Sancţiunile disciplinare generale Conform art. 264 din Codul muncii sancţiunile disciplinare pe care le poate

aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt: 1. avertismentul scris; 2. suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce

nu poate depăşi 10 zile lucrătoare; 3. retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător

funcţiei în care s-a dispus retrogradarea pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile calendaristice;

4. reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%; 5. reducerea salariului sau după caz şi a indemnizaţiei de conducere pe

o durată de 1-3 luni cu 5-10%; 6. desfacerea disciplinară a contractului de muncă. În cazul în care prin statute profesionale sau disciplinare aprobate prin lege

specială se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta din urmă. Amenzile disciplinare sunt interzise. Avertismentul reprezintă o comunicare scrisă făcută salariatului prin care i se

atrage atenţia asupra faptei săvârşite şi i se pune în vedere că dacă nu se va îndrepta şi va săvârşi noi abateri va fi sancţionat disciplinar mai sever putându-se ajunge chiar la concedierea disciplinară.

Suspendarea contractului ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare atrage neplata salariatului corespunzător acestei date. Această sancţiune are caracter precumpănitor material (spre deosebire de avertisment).

Retrogradarea în funcţie cu acordarea salariului corespunzător pentru o perioadă de maximum 60 zile calendaristice reprezintă o modificare unilaterală şi temporară a felului muncii. Această retrogradare trebuie să fie efectivă şi nu trebuie să se facă neapărat în funcţia imediat inferioară, ci se poate face în oricare din funcţiile inferioare (însă cu respectarea pregătirii profesionale a salariatului).

Reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%, este o sancţiune cu caracter precumpănitor material ce se poate aplica persoanelor care ocupă o funcţie de execuţie. Reducerea salariului şi/sau a indemnizaţiei de conducere se poate aplica persoanelor care ocupă funcţii de conducere.

Pentru a fi respectată regula non bis in idem, Codul muncii prevede expres că pentru o anumită abatere disciplinară se poate aplica o singură sancţiune.

Faptul că starea de recidivă sau de concurs de abateri disciplinare este criteriu de individualizare şi stabilire a unei noi sancţiuni, nu constituie o încălcare a principiului non bis in idem.

Ar fi fost necesar să fie reglementată expres reabilitarea disciplinară.

139

VIII. Răspunderea patrimonială §1. Răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariat Conform art. 269 din Codul muncii, aceasta este o formă de răspundere

antrenată în conformitate cu normele şi principiile răspunderii civile contractuale. Prin urmare, în baza art. 295 din Cod se vor aplica şi dispoziţiile legislaţiei civile în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul răspunderilor raporturilor de muncă.

Regula este că angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta din urmă a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu.

Pentru a interveni răspunderea angajatorului trebuie să fie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:

a. să existe fapta ilicită a patronului, o acţiune sau o inacţiune; acestea pot fi săvârşite fie în mod direct dacă patronul este persoană fizică, fie în mod indirect, în cazul angajatorului persoană juridică, prin organele sale de conducere sau de către orice alt salariat care acţionează în calitate de prepus al unităţii;

b. salariatul să fi suferit un prejudiciu în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Deşi art. 269 se referă la prejudicii de natură materială, nu trebuie să se înţeleagă că legiuitorul a exclus prin aceasta posibilitatea reparării de către angajator a unui prejudiciu moral. Prejudiciul cuprinde atât paguba efectiv produsă, cât şi, eventual, foloasele nerealizate;

c. trebuie să existe raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a patronului şi prejudiciul suferit de salariat;

d. de asemenea, trebuie să existe vinovăţia angajatorului, aceasta fiind prezumată în mod relativ.

Problema răspunderii patrimoniale a angajatorului apare, de regulă, în următoarele situaţii:

1. în caz de neplată a unor drepturi băneşti datorate salariatului; 2. în cazul în care, ca urmare a unei plângeri penale făcută de angajator,

salariatul este suspendat din funcţie, ulterior constatându-se nevinovăţia acestuia; 3. când instanţa, sesizată cu o contestaţie împotriva unei decizii de

concediere, constată că măsura dispusă de angajator este nelegală şi/sau netemeinică, dispunând în consecinţă anularea măsurii, reintegrarea în muncă şi acordarea unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, la care se adaugă eventual alte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul (de la momentul comunicării sau executării deciziei de concediere şi până la momentul reintegrării efective). Pentru această situaţie, pe lângă răspunderea patrimonială a angajatorului, ar putea fi antrenată, ca urmare a unei plângeri prealabile, conform art. 277 din Codul muncii, şi răspunderea penală a celui în drept să dispună plata acestor despăgubiri, dacă acesta nu se conformează dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive în termen de 15 zile de la data comunicării cererii de executare.

140

Angajatorul care a plătit despăgubirea îşi poate recupera suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei (cel care a dispus concedierea nelegală sau netemeinică) în baza regulilor răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

§2. Obligaţia de restituire Conform art. 272 din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator

o sumă nedatorată este obligat să restituie acea sumă, iar dacă a primit bunuri ce nu i se cuveneau şi care nu pot fi restituite în natură sau i-au fost prestate servicii la care nu era îndreptăţit este obligat să suporte contravaloarea lor, stabilită potrivit valorii acestora la data plăţii.

S-a apreciat că răspunderea patrimonială propriu-zisă se întemeiază pe o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, pe când obligaţia de restituire are la bază îmbogăţirea fără justă cauză. Prin urmare, persoanele care se fac vinovate de plata sumelor nedatorate, de predarea fără drept a bunurilor ori de prestarea serviciilor necuvenite, vor răspunde în subsidiar pentru prejudiciul cauzat.

Trebuie precizat că obligaţia de restituire la care se referă art. 272 din Codul muncii priveşte exclusiv bunurile predate şi serviciile prestate de către angajator unui salariat al lui numai dacă o atare predare, respectiv prestare, era în legătură cu munca acelui salariat (de exemplu, potrivit contractului de muncă, unitatea s-a obligat, în afara plăţii salariului, să predea salariaţilor anumite produse ori să le presteze unele servicii gratuit). Dacă nu există nici o legătură cu munca, atunci nu mai este vorba de o răspundere patrimonială în sensul dreptului muncii.

§3. Condiţiile răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator Din analiza prevederilor art. 271 alin. 1 din Codul muncii, rezultă că, pentru

a se putea angaja răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba; b) fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; c) prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; d) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; e) vinovăţia salariatului. a. Calitatea de salariat la angajatorul păgubit. Pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, este necesar ca persoana vinovată

de producerea pagubei să se găsească într-un raport juridic de muncă chiar cu angajatorul prejudiciat (salariaţii au obligaţia să repare prejudiciul cauzat angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor).

De la această regulă au fost evidenţiate şi unele excepţii: există anumite categorii de persoane care, deşi nu au calitatea de salariat, răspund patrimonial conform prevederilor Codului muncii (spre exemplu, în cazul în care paguba a fost

141

descoperită după încetarea contractului individual de muncă, adică după încetarea calităţii de salariat în unitatea păgubită).

Răspund patrimonial şi ucenicii, care îşi desfăşoară activitatea pe baza contractului de ucenicie la locul de muncă, precum şi salariaţii care au încheiat cu angajatorul contracte de calificare profesională sau de adaptare profesională (art. 198-204 din Codul muncii).

S-a apreciat că salariatul agentului de muncă temporară nu răspunde patrimonial faţă de utilizator pentru prejudiciul produs în timpul misiunii de muncă temporară şi în legătură cu aceasta. Utilizatorul poate formula acţiune în despăgubiri împotriva agentului de muncă temporară (angajatorul salariatului vinovat), în baza contractului de punere la dispoziţie (contract comercial). Agentul de muncă temporară poate, subsecvent, regresa împotriva propriului salariat, în conformitate cu art. 270 din Codul muncii.

b. Fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa. Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se

analizează în raport cu obligaţiile de serviciu decurgând din contractul individual de muncă în conţinutul căruia sunt incluse, pe lângă obligaţiile concrete, specifice naturii, funcţiei, felului şi locului muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute în legi şi alte acte normative.

Angajatorul trebuie să dovedească ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare ori cu întârziere a creat prejudiciul respectiv.

Potrivit art. 270 alin. 2 din Codului muncii, salariaţii nu răspund de pagubele provocate în caz de forţă majoră şi în situaţia oricăror cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

Pentru a interveni răspunderea patrimonială, este necesar ca fapta care a produs paguba să fie în legătură cu munca prestată. S-a apreciat că noţiunea de faptă săvârşită “în legătură cu munca” este mai largă decât aceea de fapta săvârşită “în exercitarea muncii”. Ea cuprinde şi absenţele de la locul de muncă, dacă sunt cauzatoare de daune, precum şi orice alte fapte omisive faţă de obligaţiile de serviciu. Chiar dacă fapta a fost săvârşită “în timpul muncii” sau a fost posibilă numai pentru că autorul ei avea calitatea de salariat, ea nu antrenează răspunderea patrimonială, ci răspunderea civilă propriu-zisă, ori de câte ori nu are legătură cu atribuţiile de serviciu.

Răspunderea patrimonială este întotdeauna o răspundere personală, pentru fapta proprie. Răspunderea unor persoane cu funcţii de conducere alături de cei care au comis paguba sau în locul lor, în solidar sau în subsidiar, nu reprezintă excepţii de la principiul răspunderii personale. În aceste situaţii persoanele în cauză nu răspund pentru faptele altora, ci pentru faptele lor proprii (spre exemplu, în cazul încadrării unui gestionar fără respectarea dispoziţiilor legale, darea unor dispoziţii greşite, neexecutarea obligaţiei de a constitui şi reţine de la gestionari garanţiile legale,

142

neasigurarea condiţiilor de securitate sau a asistenţei tehnice solicitate în scris de gestionari etc.). De asemenea, cei care au adus prejudicii angajatorului prin efectuarea unor plăţi nelegale sau prin nevalorificarea în termenele legale a dreptului acestuia de a solicita despăgubiri, răspund subsidiar (în măsura în care creanţa nu mai poate fi recuperată), dar tot pentru o faptă proprie (încălcarea cu vinovăţie a atribuţiilor de serviciu).

c. Prejudiciul. Prejudiciul a fost definit ca o modificare negativă a patrimoniului realizată

prin diminuarea activului ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite (degradare, pierdere, rebuturi, consumuri nejustificate de materii prime, materiale, piese de schimb etc.) sau prin creşterea pasivului (ca de exemplu, în cazul plăţii unor amenzi sau penalităţi de care sunt vinovate persoanele încadrate în muncă).

În conţinutul prejudiciului intră atât paguba efectivă, cât şi beneficiul nerealizat.

În literatura de specialitate au fost subliniate condiţiile pe care prejudiciul trebuie să le întrunească în mod cumulativ pentru a da naştere răspunderii.

Astfel, prejudiciul trebuie să fie real şi cert. Evaluarea pagubei trebuie să se stabilească pe baza unor date economice concrete, salariatul neputând fi ţinut să răspundă pentru înlocuirea valorilor efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului.

În ceea ce priveşte caracterul de certitudine al prejudiciului, acesta implică determinarea întinderii lui prin evaluarea precisă într-o sumă de bani. Dovada certitudinii prejudiciului cade în sarcina angajatorului, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe să rezulte neîndoielnic întinderea cuantumului pagubei.

Astfel, neintroducerea unei acţiuni sau neexercitarea căilor legale de atac de către jurisconsult nu atrage răspunderea sa patrimonială decât în acele cazuri în care se face dovada că pretenţiile unităţii erau întemeiate.

Prejudiciul trebuie să fie cauzat direct angajatorului. Prejudiciul poate fi produs în patrimoniul angajatorului direct, printr-o faptă ilicită în legătură cu executarea contractului de muncă şi indirect, când în calitatea sa de comitent, angajatorul este chemat să despăgubească un terţ pentru daunele produse acestuia de către salariat printr-o faptă săvârşită cu prilejul executării atribuţiilor de serviciu.

Când angajatorul este chemat să răspundă faţă de un terţ pentru neîndeplinirea unei obligaţii contractuale, răspunderea salariatului se stabileşte potrivit Codului muncii, cu excepţia cazului când fapta care a determinat neexecutarea contractului constituie şi infracţiune. Terţul lezat nu are acţiune direct împotriva salariatului decât în cazul în care fapta ar constitui şi infracţiune.

Prejudiciul trebuie să fie material. Aceasta condiţie rezultă expres din art. 270 alin. 1 al Codului muncii, conform căruia salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului.

Deoarece răspunderea patrimonială are loc „în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale”, înseamnă că angajatorului i se cuvin,

143

deosebit de creanţa propriu-zisă, şi dobânzi. De asemenea, se poate solicita actualizarea creanţelor în funcţie de indicele de inflaţie. Prin contracte colective şi/sau individuale de muncă se pot stabili clauze de exonerare sau de limitare a răspunderii.

d. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Prin raport de cauzalitate se înţelege legătura necesară dintre două fenomene,

dintre care unul (cauza) îl precede şi determină pe celalalt (efectul). Acest raport trebuie să existe pentru a se putea angaja răspunderea patrimonială a salariatului.

e. Vinovăţia. Răspunderea patrimonială presupune cu necesitate vinovăţia autorului faptei

ilicite cauzatoare a prejudiciului. Legea nu prevede nici o excepţie de la acest principiu.

Vinovăţia, ca element subiectiv al răspunderii, constă în atitudinea psihică a persoanei fizice faţă de fapta sa cât şi faţă de consecinţele ei păgubitoare.

Ca şi în dreptul civil, răspunderea patrimonială este angajată în egală măsură pentru toate formele vinovăţiei (intenţie, directă sau indirectă, imprudenţă sau neglijenţă) şi indiferent de gradul culpei (foarte uşoară, uşoară sau gravă). Cu unele excepţii (spre exemplu, paguba cauzată de mai mulţi salariaţi - art. 271 din Codul muncii), pentru răspunderea patrimonială, distincţia dintre formele şi gradele vinovăţiei nu produce efecte întrucât salariatul răspunde chiar şi în cazul în care culpa sa a fost foarte uşoară (culpa levissima).

Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului potrivit unei dispoziţii de ordin general aplicabilă în raporturile de muncă. De la aceasta regulă există unele excepţii, în cazurile în care se aplică prezumţia de vinovăţie (spre exemplu, în cazul constatării unor lipsuri în gestiune).

§4. Răspunderea conjunctă În situaţia în care prejudiciul este cauzat din vina mai multor salariaţi,

făptuitorii au, de regulă, o răspundere conjunctă. Conform art. 271 din Codul muncii, când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport de măsura în care a contribuit la producerea ei. Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar.

Răspunderea conjunctă este tot o răspundere personală şi reprezintă o multitudine de răspunderi individuale ale unor persoane cu vinovăţii concurente în producerea prejudiciului unic.

S-a apreciat în mod judicios că măsura în care fiecare persoană a contribuit la producerea pagubei este determinată atât de fapta ilicită în sine (examinată sub aspectul legăturii de cauzalitate cu prejudiciul), cât şi de gradul de vinovăţie.

144

În cazul pagubelor constatate într-o gestiune în care manipularea bunurilor se face colectiv sau în schimburi succesive, fără predare între schimburi, despăgubirea se repartizează proporţional atât cu salariul, cât şi cu timpul lucrat de fiecare, de la ultima inventarie în gestiunea în care s-a produs paguba. Şi această răspundere, denumită uneori „colectivă”, este o răspundere conjunctă care presupune ca trăsătură particulară o prezumţie de participare culpabilă a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei (această prezumţie este relativă).

§5. Procedura de stabilire si recuperare a prejudiciilor Principalele modalităţi de stabilire şi recuperare a prejudiciului produs

angajatorului (atât în cazul răspunderii patrimoniale, cât şi în cazul obligaţiei de restituire) sunt: prin acordul părţilor; prin acţiune în justiţie.

a) Se apreciază că nimic nu împiedică cele două părţi ale contractului să convină, prin bună învoială, asupra întinderii despăgubirii şi modalităţilor de reparare a prejudiciului.

În favoarea acestei soluţii s-au adus mai multe argumente: - conform art. 295 alin. 1 teza a II-a din Codul muncii, dispoziţiile sale se

întregesc cu cele ale legislaţiei civile (care permit plata prin bună învoială); - în această materie operează principiul simetriei juridice (în temeiul art.

269 alin. 2 din Codul muncii, salariatul se poate adresa instanţelor judecătoreşti atunci când angajatorul refuză să-l despăgubească; refuzul presupune existenţa unei oferte de a se plăti de bună-voie, ca încercare de înţelegere amiabilă a părţilor);

- din moment ce chiar efectele nulităţii contractului de muncă se pot stabili şi produce prin acordul părţilor, tot astfel se poate ajunge şi la acoperirea prejudiciului produs de o parte celeilalte.

Se consideră că din acordul părţilor trebuie să rezulte neîndoielnic următoarele: recunoaşterea salariatului că a produs o pagubă angajatorului prin fapta sa ilicită; descrierea pagubei; cuantumul acestei pagube şi modul de stabilire; căile de recuperare a prejudiciului (acoperirea acestuia printr-o singură plată la o anumită dată sau prin plata în rate la salariu ori la diferite alte date).

În acelaşi timp, s-a arătat că nu există nici un impediment ca salariatul să recunoască în mod unilateral producerea pagubei şi să-şi asume un angajament scris de plată (care însă nu constituie titlu executoriu). Pentru a fi valabilă recunoaşterea trebuie acceptată de angajator.

Trebuie avut în vedere că nici învoiala părţilor şi nici angajamentul de plată nu constituie titluri executorii; drept urmare, în baza lor nu se pot face reţineri în rate lunare din drepturile salariale (în sensul de poprire, ca modalitate de executare silită, forţată). Prin aceste modalităţi, salariatul poate să se oblige ca, de bună-voie, să plătească el direct, lunar, din salariu, sumele stabilite, până la acoperirea integrală a pagubei. Procedându-se în acest mod, se poate evita declanşarea unor procese inutile.

b) În situaţia în care părţile nu se înţeleg, când salariatul nu recunoaşte producerea pagubei ori nu este de acord cu întinderea acesteia, sau, încălcând învoiala

145

părţilor ori angajamentul asumat, refuza despăgubirea, singura cale aflată la îndemâna angajatorului păgubit este aceea de a sesiza instanţa competentă. Acţiunea (care exprimă un conflict de drepturi) este una în realizarea dreptului, deoarece angajatorul urmăreşte obligarea salariatului la repararea prejudiciului.

Termenul pentru sesizarea instanţei este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

§6. Executarea silită a despăgubirilor În mod normal, salariatul răspunzător urmează să acopere prejudiciul cauzat

de bună voie, fără să fie silit de angajatorul păgubit sau de executorul judecătoresc. În situaţia contrară se poate apela la executarea silită. Calea obişnuită de executare o reprezintă reţinerile din drepturile salariale (o formă particulară de poprire). În mod excepţional se poate apela la urmărirea silită asupra bunurilor salariatului debitor.

Potrivit art. 273 alin. 1 din Codul muncii, suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reţine în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauză din partea angajatorului la care este încadrată în muncă. Aceste reţineri sunt posibile (conform art. 164 alin. 2 din Codul muncii) numai dacă, datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă.

Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a putea depăşi, împreună cu eventuale alte reţineri, jumătate din salariu (art. 278 alin. 2).

În cazul în care contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi despăgubit pe angajator şi cel în cauză se încadrează la un alt angajator ori devine funcţionar public, reţinerile din salariu se fac de către noul angajator sau noua instituţie ori autoritate publică, după caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest scop de către angajatorul păgubit (art. 274 alin. 1).

Dacă reţinerile din drepturile salariale reprezintă regula pentru acoperirea pagubelor cauzate angajatorilor de către salariaţi, urmărirea silită a bunurilor reprezintă excepţia. Executarea silită asupra bunurilor salariatului poate interveni:

- când, în urma încetării contractului de muncă, cel în cauză nu s-a încadrat la un alt angajator, ori nu a devenit funcţionar public (art. 274 alin. 2);

- când acoperirea prejudiciului prin reţineri lunare din salariu nu se poate face într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rata de reţineri. În acest ultim caz, angajatorul se poate adresa executorului judecătoresc în condiţiile Codului de procedură civilă (art. 275 din Codul muncii).

În legătură cu art. 275 din Codul muncii, pe cale de interpretare se consideră că recurgerea la urmărirea silită prin executorul judecătoresc poate avea loc numai după îndeplinirea termenului de 3 ani şi nu de la început (chiar dacă, procedându-se la un simplu calcul matematic, ar rezulta că nu apare posibilă recuperarea integrală a creanţei înăuntrul termenului respectiv, avându-se în vedere cuantumul debitului raportat la salariul net al salariatului obligat).

146

IX. Conflictele de drepturi şi jurisdicţia muncii §1. Noţiunea de conflict de drepturi Potrivit art. 5 din Legea nr. 168/1999, conflictele de muncă ce au ca obiect

exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor şi se numesc conflicte de drepturi.

Astfel, sunt conflicte de drepturi următoarele: - conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea

şi încetarea contractelor individuale de muncă; - conflictele în legătură cu executarea contractelor colective de muncă; - conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea

prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă;

- conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor individuale sau colective de muncă ori a unor clauze ale acestora;

- conflictele în legătură cu constatarea încetării aplicării contractelor colective de muncă.

§2. Părţile conflictelor de drepturi Prin art. 282 din Codul muncii sunt desemnate persoanele fizice şi juridice ce

pot fi părţi în conflictele de muncă: a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei

obligaţii în temeiul Codului muncii, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice şi/sau juridice, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile Codului muncii;

c) sindicatele şi patronatele; Sindicatele au dreptul de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor

lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de către organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată. Anterior demersului organizaţiei sindicale, salariatul trebuie consultat în legătură cu oportunitatea chemării în judecată a angajatorului.

d) alte persoane juridice sau fizice care au aceasta vocaţie în temeiul legilor speciale sau ale Codului de procedură civilă.

Moştenitorii salariatului pot fi părţi într-un conflict de drepturi în următoarele situaţii:

147

- angajatorul trebuie să despăgubească salariatul decedat pentru prejudiciile materiale pe i le-a produs din culpa sa (de exemplu, neplata salariilor, a indemnizaţiei de concediu etc.;

- în cazul obligaţiei de restituire când salariatul decedat a încasat de la angajator o sumă nedatorată, a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă i s-au prestat acestuia servicii la care nu era îndreptăţit este obligat la suportarea contravalorii lor;

- angajatorul trebuie să fie despăgubit de către salariatul decedat pentru pagubele pricinuite din vina şi în legătură cu activitatea sa (art. 270 alin. 1 din Codul muncii).

Terţii pot participa într-un conflict de muncă în anumite situaţii prevăzute de art. 49 - 56 din Codul de procedură civilă prin modalităţile intervenţiei principală sau accesorie, în interes propriu sau în interes alăturat, ca urmare a unei cereri de chemare în garanţie.

Potrivit art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În consecinţă, s-a apreciat că procurorul poate introduce orice acţiuni vizând încălcarea unor drepturi decurgând din contractele individuale sau colective de muncă, nefiind limitat doar la participarea la judecarea acestor litigii.

§3. Competenţa instanţei care soluţionează conflictele de drepturi Potrivit art. 284 alin. 1 din Codul muncii, coroborat cu art. 70 din Legea nr.

168/1999, conflictele de muncă se soluţionează de către instanţele stabilite conform Codului de procedură civilă. În conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b1 din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanţă conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Prin urmare, tribunalul are conferită plenitudinea de competenţă în ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor de drepturi ca instanţa de fond; Curtea de Apel este singura instanţă de control judiciar şi se pronunţă asupra recursului declarat împotriva hotărârii tribunalului ca instanţă de fond.

Cererile se adresează instanţei competente (tribunalului) în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul (art. 284 alin. 2 din Codul muncii).

§4. Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă Potrivit art. 283 din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui

conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată

decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;

148

b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară;

c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;

d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;

e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

În toate situaţiile, altele decât cele prevăzute mai sus termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului.

§5. Procedura de soluţionare a conflictelor de muncă Desfăşurarea judecăţii, ridicarea şi rezolvarea excepţiilor procedurale

(inclusiv cele referitoare la competenţă), pronunţarea şi cuprinsul hotărârilor, precum şi căile de atac sunt supuse normelor de drept comun, cu unele particularităţi determinate de specificul litigiilor de muncă.

În afara Codului muncii, şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă reglementează unele reguli procedurale speciale.

Astfel, art. 74 din Legea nr. 168/1999 şi art. 286 din Codul muncii prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgenţă, iar termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile conform art. 286 alin. 2 din Codul muncii.

Referitor la procedura de citare, art. 74 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 168/1999 şi art. 286 alin. 3 din Codul muncii dispun că părţile sunt legal citate, dacă citaţia le-a fost înmânată cu cel puţin o zi înaintea judecării (spre deosebire de termenul general comun de 5 zile stabilit de art. 89 C.proc.civ.). Prin zi se înţelege intervalul de timp de 24 ore, ceea ce presupune ca părţilor să li se fi înmânat citaţia cu cel puţin 24 înainte de judecată (termen).

La prima zi de înfăţişare, înainte de intrarea în dezbateri, instanţa are obligaţia de a încerca stingerea conflictului prin împăcarea părţilor (art. 76 din Legea nr.168/1999).

Potrivit art. 1169 din Codul civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească (onus probandi incubit actori), deci sarcina probei revine celui care face o afirmaţie, înaintează o pretenţie (reclamantul).

Ca situaţie particulară, expresie a celerităţii soluţionării şi a unei situaţii generale obiective (angajatorul emite şi deţine documentaţia), în art. 287 din Codul muncii este consacrată obligaţia angajatorului ca până la prima zi de înfăţişare să depună dovezile în apărarea sa; prin urmare, printr-o normă juridică imperativă, este stabilit că sarcina probei revine angajatorului (în sensul existenţei obligaţiei de a

149

depune documentaţia). Nerespectarea acestei îndatoriri procesuale poate atrage decăderea angajatorului din dreptul de a propune dovezi.

Referitor la decăderea din probă, s-a arătat că instanţa o dispune de la caz la caz, în funcţie de aprecierea acesteia cu privire la justificarea sau nejustificarea întârzierii şi raportat la complexitatea litigiului, la posibilităţile de care părţile dispun pentru procurarea şi administrarea probelor.

Încadrându-se în regimul de urgenţă a soluţionării conflictului de drepturi, hotărârea prin care se soluţionează conflictul de drepturi se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile şi doar în situaţii deosebite pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 2 zile (comparativ cu dreptul comun în materie potrivit căruia amânarea pronunţării nu va putea fi mai mare de 7 zile).

Art. 78 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 nu interzice expres repetarea amânării pronunţării pe o durata de cel mult 2 zile, dar o atare prohibiţie decurge din lege, din caracterul imperativ al aliniatului prim şi din caracterul de excepţie al alin. 2 al textului care restricţionează orice posibilitate de interpretare extensivă.

Hotărârile instanţei de fond sunt definitive. Caracterul definitiv al hotărârii dă dreptul creditorului să solicite executarea acesteia. Spre deosebire de art. 79 din Legea nr. 168/1999, art. 289 din Codul muncii menţionează că aceste hotărâri sunt şi executorii de drept. Prin urmare, se consideră că hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia conflictelor de muncă pot fi puse în executare fără a mai fi necesară investirea cu formulă executorie, întrucât acest caracter le este conferit ex lege.

Hotărârile tribunalului nu sunt şi irevocabile; ele sunt susceptibile de a fi atacate doar cu recurs în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond.

Hotărârea se redactează şi se comunică în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare (spre deosebire de dreptul comun în materie care, potrivit art. 264 alin. 1 C. pr. civ., atunci când redactarea hotărârii nu se poate face până la data pronunţării, ea se va redacta în termen de cel mult 30 de zile de la aceasta). Termenul de 15 zile cuprinde aşadar atât operaţiunea de redactare a hotărârii (obligaţie ce revine instanţei de judecată), cât şi operaţiunea de comunicare (îndatorire a grefierului).

Potrivit art. 89 din Legea nr. 168/99 şi art. 285 din Codul muncii, toate actele de procedură întocmite potrivit dispoziţiilor acestor acte normative sunt scutite de taxă de timbru (implicit şi de timbru judiciar). Această scutire a acţiunilor şi cererilor formulate în materia conflictelor de drepturi respectă principiul protecţiei salariatului şi principiul accesibilităţii organelor de jurisdicţie.

150

CAP. III - DREPTUL COLECTIV AL MUNCII I. Sindicatele şi patronatele – parteneri de dialog social §1. Sindicatele A. Reglementare În această materie trebuie avute în vedere, în principal, următoarele dispoziţii

legale: - art. 9 din Constituţie: ”sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se

constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor”;

- art. 217 alin. 1 din Codul muncii: “sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării şi promovării drepturilor colective şi individuale, precum şi a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor”;

- art. 1 din Legea sindicatelor nr. 54/2003: “sindicatele sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, precum şi în contractele colective de muncă şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora. Organizaţiile sindicale sunt independente faţă de autorităţile publice, de partidele politice şi de patronate”;

- art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/2003: “Persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare, au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicală”;

B. Dreptul la asociere în sindicate Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 54/2003, mai multe categorii de

persoane au dreptul de a se sindicaliza şi anume: persoanele încadrate în muncă (salariaţii); funcţionarii publici; liber-profesioniştii; membrii cooperatori; agricultorii; persoanele în curs de calificare.

Privind dreptul funcţionarilor publici de a constitui organizaţii sindicale şi de a adera la acestea, s-a arătat că art. 2 alin. 1 din Legea sindicatelor trebuie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, conform căruia “dreptul la asocierea sindicală este garantat funcţionarilor publici, cu excepţia celor care sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici de conducere şi altor categorii de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept

151

prin statute speciale”, iar cei interesaţi “pot în mod liber să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora”.

Dispun de libertate sindicală şi “persoanele în curs de calificare”, deci cele care nu au încă calitatea de salariat, de liber-profesionist sau cooperator. S-a apreciat că nu este vorba de elevi sau studenţi, ci de acele persoane care se pregătesc în baza unor contracte speciale de formare profesională în special a celor de ucenicie la locul de muncă (art. 205, 207 din Codul muncii). Aceste persoane, desfăşurându-şi activitatea (de pregătire practică şi teoretică) în cadrul unor colective (de salariaţi, cooperatori etc.) susceptibile de a se asocia în sindicate, trebuie să dispună de un atare drept.

De asemenea, este vorba de persoanele care, neavând calitatea de salariat, se află în căutarea unui loc de muncă şi se califică în condiţiile art. 63-69 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea forţei de muncă prin cursuri de calificare organizate prin grija Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

Salariaţii minori se bucură de exercitarea libertăţii sindicale în aceleaşi condiţii ca şi salariaţii majori; ei pot deveni membri de sindicat fără a fi necesară încuviinţarea reprezentanţilor lor legali, dacă au împlinit vârsta de 16 ani (art. 3 din Legea nr. 54/2003). Se consideră că raţiunea textului este aceea că la împlinirea vârstei de 16 ani persoana fizică dobândeşte capacitate deplina de muncă, iar încadrarea de la vârsta de 15 ani se poate face cu totul excepţional, şi cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali (art. 13 alin. 1 şi 2 din Codul muncii).

Dispoziţiile art. 2 alin. 4 din Legea nr. 54/2003, care prevăd că o persoană poate face parte numai dintr-un sindicat, au la bază faptul că, într-o unitate, pot fi organizate două sau mai multe sindicate.

S-a mai subliniat că, din dispoziţiile legale în materie, pe baza argumentului per a contrario, rezultă că nu se pot sindicaliza persoanele care nu exercită o activitate profesională: şomerii, pensionarii, studenţii şi elevii.

Chiar de la regula conform căreia orice salariat sau persoană fizică care exercită o meserie sau o profesie poate deveni membru de sindicat, există mai multe excepţii statornicite de lege.

Din art. 4 din Legea nr. 54/2003 rezultă că nu se pot sindicaliza (nici constitui, nici adera la organizaţii sindicale): persoanele care deţin funcţii de conducere; persoanele care deţin funcţii de demnitate publică; judecătorii şi procurorii; cadrele militare permanente.

Conform art. 294 din Codul muncii, prin salariaţi cu funcţie de conducere se înţelege: administratorii - salariaţi, inclusiv preşedintele consiliului de administraţie dacă este şi salariat, directorii generali şi directorii, directorii generali-adjuncţi şi directorii adjuncţi, şefii compartimentelor de muncă – divizii, departamente, secţii, ateliere, servicii birouri, precum şi asimilaţii lor stabiliţi potrivit legii sau prin contracte colective de muncă ori, după caz, prin regulamentul intern.

În privinţa funcţionarilor publici, urmează să fie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 188/1999. Art. 27 alin. 1 din acest act normativ statorniceşte că sunt

152

exceptaţi de la dreptul de asociere sindicală cei care „sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale”.

Conform art. 11 din Legea nr. 188/1999 din categoria înalţilor funcţionari publici fac parte: secretarul general şi secretarul general adjunct al Guvernului; consilierii de stat; secretarii generali si adjuncţii lor din ministere si alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefecţii şi subprefecţii; secretarii generali din cadrul prefecturilor si cei ai judeţelor si municipiului Bucureşti; directorii generali din cadrul ministerelor si ai celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Potrivit art. 12 din aceeaşi lege, în categoria funcţionarilor publici de conducere intră: secretarii municipiilor, ai sectoarelor municipiului Bucureşti, ai oraşelor şi comunelor; directorii generali adjuncţi, directorii şi adjuncţii lor din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; directorii executivi si adjuncţii lor ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale; şefii de servicii; şefii de birouri.

În legătură cu sintagma „persoane care deţin funcţii de demnitate publică”, pentru delimitarea sferei acestor persoane, urmează să avem în vedere dispoziţiile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Conform acestui act normativ, sunt demnităţi publice cele privind: Preşedintele României; deputaţii şi senatorii; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat ai Administraţiei Prezidenţiale; primul-ministru, miniştrii, miniştrii-delegaţi, secretarii şi secretarii de stat şi funcţiile asimilate acestora; aleşii locali (primari, viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi judeţeni.

C. Protecţia şi garantarea libertăţii sindicale Art. 220 din Codul muncii prevede cu caracter general că exerciţiul dreptului

sindical al salariaţilor este recunoscut la nivelul tuturor angajaţilor, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate prin Constituţie şi în conformitate cu dispoziţiile Codului şi ale legilor speciale.

În scopul prevenirii şi sancţionării tuturor formelor de discriminare, inclusiv în cea ce priveşte raporturile de muncă şi dreptul sindical, a fost adoptata Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Conform art. 6 din act normativ, constituie contravenţie discriminarea unei persoane, inclusiv datorită convingerilor sale, manifestată în domeniul dreptului la aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate de acesta. De asemenea, constituie contravenţie refuzul unei persoane de a angaja în muncă o persoană datorită convingerilor sale ori de a condiţiona ocuparea unui post, prin anunţ sau concurs pe acelaşi motiv sau datorită apartenenţei la o categorie socială.

153

Legea nr. 54/2003 are în vedere, în special, protecţia liderilor sindicali. Se prevede astfel că membrilor organelor de conducere alese ale sindicatelor li se asigura protecţia legii contra oricăror forme de condiţionare, constrângere sau limitare a exercitării funcţiilor lor. Merită subliniate dispoziţiile art. 10:

În timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanţilor aleşi în organele de conducere a organizaţiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei sindicale.

Sunt interzise modificarea şi/sau desfacerea contractelor individuale de muncă, atât ale reprezentanţilor aleşi în organele de conducere a organizaţiilor sindicale, cât şi ale membrilor acestora, din iniţiativa angajatorului, pentru motive care privesc activitatea sindicală.

Sunt exceptaţi de la aplicarea acestor prevederi cei care au fost revocaţi din funcţiile sindicale de conducere deţinute pentru încălcarea prevederilor statutare sau legale.

Totuşi au fost subliniate unele deosebiri între textul art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 şi cel al art. 223 alin. 2 din Codul muncii; conform acestui din urmă text, „pe toată durata exercitării mandatului, precum şi pe o perioada de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate”.

Aceste dispoziţii se regăsesc parţial şi în art. 60 alin. 1 lit. h din Cod care dispune că este interzisă concedierea „pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat”. Se consideră că art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 este implicit abrogat, iar art. 60 alin. 1 lit. h şi art. 223 alin. 2 din Codul muncii se vor aplica cumulat, asigurându-se protecţia liderilor sindicali împotriva concedierii, cu excepţia strict logică a situaţiilor în care liderii sindicali fie au săvârşit abateri disciplinare, fie au fost revocaţi din funcţiile sindicale pentru încălcarea normelor statutare sau legale. În asemenea cazuri, concediere a celor la care se referă art. 223 alin. 2 din Codul muncii se poate dispune fără acordul scris al organului colectiv de conducere al organizaţiei sindicale.

Art. 11 din Legea nr. 54/2003 dispune că pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de organizaţia sindicală, contractul sau individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar acesta îşi păstrează funcţia şi locul de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Pe postul acesteia poate fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durata determinată.

154

La revenirea în postul avut anterior, persoanei respective i se va asigura un salariu care nu poate fi mai mic decât cel ce putea fi obţinut în condiţii de continuitate în acel post. Acest text trebuie coroborat cu cel al art. 50 lit. f din acelaşi Cod care prevede suspendarea de drept a contractului individual de muncă în situaţia îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizate în sindicat. Fireşte că suspendarea va înceta la momentul în care cel în cauză nu va mai fi salarizat de organizaţia sindicală.

O altă facilitate acordată liderilor de sindicat este prevăzută la art. 35 alin. 1 din Legea nr. 54/2003. Conform acestor dispoziţii, membrii aleşi în organele de conducere a organizaţiilor sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariaţi, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru activităţi sindicale, fără afectarea drepturilor salariale. Prin contractele colective de muncă se stabilesc numărul de zile cumulate pe an şi persoanele care beneficiază de reducerea menţionată.

Tot în scopul garantării şi ocrotirii libertăţii sindicale, art. 53 alin. 1 lit. a si b din Legea nr. 54/2003 prevede că sunt „infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei următoarele fapte:

a) împiedicarea exerciţiului dreptului de libera organizare sau asociere sindicală, în scopurile şi în limitele prevăzute prin prezenta lege;

b) condiţionarea sau constrângerea, în orice mod, având ca scop limitarea exercitării atribuţiilor funcţiei membrilor aleşi în organele de conducere a organizaţiilor sindicale …”.

S-a observat că prin textul de la litera a este ocrotită atât libertatea sindicală individuală (aderarea sau nu la o organizaţie sindicală, retragerea sau nu din aceasta), cât şi libertatea sindicală colectivă (organizarea activităţii, asocierea cu alte structuri sindicale etc.). Prin textul de la litera b este ocrotită activitatea liderilor sindicali, exercitarea atribuţiilor funcţiilor acestora.

Conform art. 53 alin. 2 acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adică a persoanei fizice membră sau nemembră de sindicat, după caz, ori a liderului organizaţiei sindicale supus limitării exercitării funcţiei sale.

Infracţiunile menţionate, s-a considerat în literatura juridică, fac parte din categoria infracţiunilor contra unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului. Obiectul lor juridic special constă, în principal, din relaţiile sociale care ocrotesc libera exercitare a dreptului cetăţenilor de a se asocia în sindicate, precum şi libera exercitare a atribuţiilor funcţionale de către liderii sindicali. Obiectul juridic special adiacent este prezentat de relaţiile sociale care ocrotesc membrii de sindicat şi liderii acestora împotriva oricăror acte violente, fizice sau psihice.

În conformitate cu art. 223 alin. 3 din Codul muncii, alte măsuri de protecţie a celor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor sunt prevăzute în legi speciale şi în contractul colectiv de muncă aplicabil.

155

D. Atribuţiile organizaţiilor sindicale În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile

sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluţionare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi greva, potrivit statutelor proprii şi în condiţiile prevăzute de lege.

Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi. În exercitarea acestor atribuţii, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată.

De asemenea, organizaţiile sindicale pot adresa autorităţilor publice competente propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical.

Angajatorii au obligaţia de a invita delegaţii aleşi ai organizaţiilor sindicale reprezentative să participe în consiliile de administraţie la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv. În scopul apărării drepturilor şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale sau sportive ale membrilor, organizaţiile sindicale reprezentative vor primi de la angajatori sau de la organizaţiile acestora informaţiile necesare pentru negocierea contractelor colective de muncă sau, după caz, pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, în condiţiile legii, precum şi cele privind constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, protecţiei muncii şi utilităţilor sociale, asigurărilor şi protecţiei sociale. Hotărârile consiliului de administraţie sau ale altor organe asimilate acestora, privitoare la probleme de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv, vor fi comunicate în scris organizaţiilor sindicale, în termen de 48 de ore de la data desfăşurării şedinţei.

Organizaţiile sindicale constituite prin asociere, la cererea organizaţiilor sindicale din compunerea lor, pot delega reprezentanţi care să trateze cu conducerile administrative ale unităţilor să le asiste sau să le reprezinte interesele acestora în toate situaţiile.

§2. Patronatele A. Noţiunea de patron Termenul de patron derivă din latinescul patronus, care în dreptul roman,

era, de cele mai multe ori, stăpânul de sclavi; el avea şi semnificaţia de ocrotitor, protector. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, patron este proprietarul

156

unei întreprinderi în care se exploatează munca (salariata a altora). Esenţial pentru un patron este ca el stăpâneşte un patrimoniu.

Conform art. 230 din Codul muncii, patronul, denumit angajator, este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează şi utilizează capitalul, indiferent de natura acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă şi care angajează muncă salariată (definiţia a fost preluată din art. 2 din Legea patronatelor nr. 356/2001).

În acelaşi sens este şi art. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă conform căruia noţiunea de patron desemnează orice persoană fizică sau juridică ce angajează salariaţi prin încheierea unui contract individual de muncă. În continuare, legea precizează că în cazul în care patronul angajator este o persoană juridică, acesta va purta şi denumirea de unitate.

Constituţia României (în art.40) recunoaşte dreptul la libera asociere în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.

Pornind de la acest text, apare evident că pentru protejarea intereselor proprii, patronii au dreptul de a se asocia în mod liber, în grupări specifice, în asociaţii patronale, federaţii şi confederaţii.

B. Atribuţiile patronatelor În art. 232 – 234 din Codul muncii şi art. 8 – 13 din Legea nr. 356/2001 sunt

prevăzute drepturile şi obligaţiile patronatelor. Astfel, ele reprezintă, susţin şi apăra interesele membrilor lor în relaţiile cu

autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice, în raport cu obiectul şi scopul lor de activitate, atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional, potrivit propriilor statute şi în acord cu prevederile legale.

La elaborarea proiectelor de acte normative privind activităţile patronale, iniţiatorii vor solicita în prealabil avizul consultativ scris şi motivat al structurilor patronale reprezentative.

În vederea realizării scopului pentru care sunt înfiinţate, patronatele: a) reprezintă, promovează, susţin şi apăra interesele economice, tehnice şi

juridice ale membrilor lor; b) activează pentru deplina libertate de acţiune a patronilor în scopul

dezvoltării şi eficientizării activităţii acestora; c) promovează concurenţa loială, în condiţiile legii, în scopul asigurării de

şanse egale fiecăruia dintre membrii lor; d) sunt consultate de Guvern la iniţierea, elaborarea şi promovarea

programelor de dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare, cooperare economică şi participă în structurile de coordonare şi gestionare a programelor cu Uniunea Europeană;

e) desemnează, în condiţiile legi, reprezentanţi la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, la alte tratative şi acorduri în relaţiile cu autorităţile publice şi cu sindicatele, precum şi în structuri tripartite de conducere şi de dialog social (art. 10 din Legea nr. 356/2001).

157

Patronatele asigură pentru membrii lor informaţii, facilitarea de relaţii între aceştia, precum şi cu alte organizaţii, promovarea progresului managerial, servicii de consultanţă şi asistenţă de specialitate, inclusiv în domeniul formării forţei de muncă. Ele sunt abilitate să asigure orice alte servicii cerute de membrii lor, cu respectarea legii (art. 11).

Elaborarea statutelor, a regulamentelor de organizare şi funcţionare, alegerea organelor de conducere, organizarea gestiunii şi a activităţii sunt atribute proprii patronatelor.

Membrilor organelor de conducere alese ale patronatelor li se asigură protecţia legii împotriva oricăror forme de discriminare, condiţionare, constrângere sau limitarea exercitării funcţiilor lor, sub sancţiunea pedepselor prevăzute de lege (art. 12).

Patronatele pot adresa autorităţilor publice competente propuneri de legiferare în domenii de interes patronal (art. 13).

Conform art. 235 din Codul muncii, sunt interzise: - orice intervenţie a autorităţilor publice de natură a limita exercitarea

drepturilor patronale sau a le împiedica exercitarea lor legală; - orice act de ingerinţă al salariaţilor sau al sindicatului, fie direct, fie prin

reprezentanţii lor sau prin membrii sindicatului, după caz, în constituirea asociaţiilor patronale sau în exercitarea drepturilor lor.

II. Contractul colectiv de muncă §1. Noţiune, reglementare, natură juridică Contractul colectiv de muncă este reglementat de Codul muncii (în Titlul

VIII - art. 236-246) şi de Legea nr. 130/1996, republicată în 1998 şi modificată ulterior.

Potrivit art. 236 alin. 1 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. Aceeaşi definiţie legală este oferită şi de art. 1 din Legea nr. 130/1996.

Contractul este colectiv în considerarea sferei de persoane asupra căreia îşi produce efectele.

Deşi, în baza unui principiu general, un act juridic nu poate nici să vatăme nici să profite altor persoane decât celor care l-au încheiat, totuşi, efectele contractului colectiv de muncă se întind asupra tuturor salariaţilor (inclusiv asupra celor angajaţi ulterior încheierii lui) şi angajatorilor la care se referă (nu numai asupra acelora care au participat direct sau prin reprezentare la încheierea lui). Această extindere exprimă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.

158

Sub aspectul naturii lor juridice mixte, contractele colective de muncă sunt, concomitent:

- un act juridic (convenţie), respectiv un contract sinalagmatic, comutativ, cu titlu oneros, numit, solemn, cu executare succesivă în timp;

- un izvor de drept specific dreptului muncii care se încadrează în categoria de excepţie a normelor juridice negociate (se încheie în virtutea unei delegări statale dată partenerilor sociali prin norme constituţionale, are caracter general deoarece reglementează în mod uniform condiţiile de muncă ale unei întregi mase de beneficiari, este global prin faptul că se referă la ansamblul problemelor de muncă, are caracter permanent aplicându-se de un număr nedefinit de ori pe perioada valabilităţii sale, este obligatoriu, încălcarea sa sancţionându-se potrivit legii).

Reglementarea în vigoare determină contractele colective de muncă să devină, subsecvent legii, principalul izvor de drept al muncii pentru încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.

Contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţă a partenerilor sociali între care se încheie, aplicându-se principiul libertăţii contractuale din dreptul civil, în sensul că nici una din părţi nu poate impune alteia în mod unilateral intrarea într-un raport juridic sau conţinutul acestui raport.

§2. Categorii de contracte colective de muncă Din art. 10 al Legii nr. 130/1996 şi art. 240 din Codul muncii, rezultă că se

pot încheia asemenea contracte la nivelul: angajatorilor; grupurilor de angajatori (societăţi comerciale, regii autonome etc.), dacă sunt constituite asociaţii patronale la acest nivel; ramurilor de activitate; naţional.

În cazul instituţiilor bugetare, contractele colective se pot încheia la nivelul unităţilor, la nivelul administraţiei sau serviciilor publice locale, pentru instituţiile din subordinea acestora şi la nivel departamental, prin instituţiile subordonate.

În situaţia instituţiilor bugetare, prin contracte colective de muncă nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţiile legale.

Prevederile oricărui contract colectiv la nivel superior sunt considerate repere minimale de la care începe negocierea contractelor colective de muncă la nivelurile inferioare.

Este posibil ca un contract la nivel inferior (de ex. la nivel de angajator) să fie încheiat înaintea contractelor colective de muncă de la nivelurile superioare. Într-un atare caz, are loc adaptarea primului la clauzele contractului superior, ulterior încheiat. Tot astfel, este posibil ca la anumite niveluri (de ramură sau, mai ales, la cel al grupurilor de angajatori) să nu se încheie contracte colective, situaţie în care cele de la nivelul angajatorilor vor avea la bază, direct, contractul încheiat la nivel naţional.

Prin art. 11 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 şi art. 241 alin. 2 din Codul muncii s-a stipulat expres că, la fiecare dintre nivelurile prevăzute (unitate, grup de unităţi, ramură de activitate, naţional), se încheie un singur contract colectiv de muncă.

159

§3. Părţile contractelor colective; condiţii de reprezentativitate Contractul colectiv se încheie între angajator sau organizaţia patronală, pe de

o parte, şi salariaţi, de cealaltă parte (art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 şi art. 14 din Legea nr. 130/1996). S-a observat că Legea nr. 130/1996 utilizează termenul de „parte”, nu numai în sensul de titular al drepturilor şi obligaţiilor pe care le presupune contractul colectiv de muncă, dar şi de reprezentanţi ai părţilor la negocierea şi încheierea acestui contract.

În conformitate cu art. 14 lit. a din Legea nr. 130/1996, patronul, ca parte a contractului colectiv de muncă, este reprezentat astfel: la nivel de unitate, prin organul de conducere al acesteia, stabilit prin lege, statut ori regulament de funcţionare, după caz; la nivel de grup de unităţi, de ramură şi la nivel naţional, prin asociaţiile patronale legal constituite şi reprezentative. La negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, instituţiile bugetare, unitatea este reprezentată de către conducătorul instituţiei sau de către locţiitorul de drept al acestuia.

La negocierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional, de ramură sau de grup de angajatori participa asociaţiile patronale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) la nivel naţional: au independenţă organizatorică şi patrimonială; reprezintă patroni ai căror unităţi funcţionează în cel puţin jumătate din numărul total al judeţelor, inclusiv municipiul Bucureşti; reprezintă patroni ale căror unităţi desfăşoară activitatea în cel puţin 25% din ramurile economiei naţionale; reprezintă patroni ale căror unităţi cuprind minimum 7% din efectivul salariaţilor din economia naţională;

b) la nivel de ramură: au independenţă organizatorică şi patrimonială; reprezintă patroni ale căror unităţi cuprind minimum 10% din numărul salariaţilor din ramura respectivă.

Îndeplinirea condiţiilor de reprezentativitate se constată de către Tribunalul Bucureşti, la cererea asociaţiei patronale. Hotărârea este supusă numai recursului.

Asociaţiile patronale reprezentative la nivel naţional sunt reprezentative si la nivelul ramurilor si al grupurilor de unităţi prin intermediul organizaţiilor, de tip federativ componente.

La negocierea contractelor colective de muncă, participă organizaţiile sindicale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii (art.17 alin.1):

a) la nivel naţional: au statut legal de confederaţie sindicală; au independenţă organizatorică şi patrimonială; au în componenţă organizaţii sindicale proprii în cel puţin jumătate din numărul total al judeţelor, inclusiv municipiul Bucureşti; au în componenţă federaţii sindicale reprezentative din cel puţin 25% din ramurile de activitate; organizaţiile sindicale componente au, cumulat, un număr de membri cel puţin egal cu 5% din efectivul salariaţilor din economia naţională.

b) la nivel de ramură: au statut legal de federaţie sindicală; au independenţă organizatorică şi patrimonială; organizaţiile sindicale componente au, cumulat, un număr de membri cel puţin egal cu 7% din efectivul salariaţilor din ramura respectivă.

160

c) la nivel de unitate: au statut legal de organizaţie sindicală; numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puţin o treime din numărul salariaţilor unităţii; o a treia condiţie, alternativ prevăzută cu a doua, este prevăzută de art. 18 din aceeaşi lege - să fie afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă.

Îndeplinirea condiţiilor de reprezentativitate a organizaţiilor sindicale se constată la cererea acestora, de către instanţele judecătoreşti, astfel: a) la nivel naţional şi de ramură, de către Tribunalul Bucureşti; b) la nivel de unitate, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul unităţii. Hotărârea este supusă numai recursului.

Organizaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional sunt reprezentative şi la nivelul ramurilor şi al grupurilor de unităţi în care au organizaţii componente de tip federativ. Sunt, de asemenea reprezentative şi federaţiile sindicale care îndeplinesc condiţiile prevăzute mai sus. În mod corespunzător, organizaţiile sindicale reprezentative la nivelul ramurilor sunt reprezentative şi la nivelul grupurilor de angajatori în care au organizaţii sindicale proprii.

În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă se poate încheia şi în unităţile în care nu exista organizaţii sindicale sau acestea nu îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate. În acest caz, salariaţii îşi aleg reprezentanţii la negociere prin vot secret. La alegerea reprezentanţilor salariaţilor vor participa cel puţin jumătate plus unu din numărul total al salariaţilor. Reprezentanţii salariaţilor sunt desemnaţi în raport cu numărul de voturi obţinute.

La nivelul ramurilor de activitate ale economiei naţionale, fiecare organizaţie sindicală de tip confederaţie, precum şi fiecare asociaţie patronală, care sunt reprezentative la nivel naţional, desemnează o singură organizaţie sindicală, respectiv asociaţie de unităţi reprezentativa să participe la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă (art. 19).

Reprezentativitatea organizaţiilor patronale şi a celor sindicale, constatată de către instanţa judecătorească în condiţiile prevăzute de lege nu este permanentă. Conform art. 36 din Legea nr. 130/1996 reprezentativitatea este valabilă pentru orice contracte colective de muncă încheiate în termen de 4 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Se consideră că chiar în perioada celor 4 ani poate fi constată inexistenţa, la un anumit moment dat, a reprezentativităţii, deci pierderea ei. Legea nu interzice constatarea în intervalul respectiv a schimbării condiţiilor iniţiale şi conferă hotărârii judecătoreşti doar o autoritate de lucru judecat relativă, de vreme ce poate fi modificată periodic la 4 ani. Având în vedere acest efect relativ, ori de câte ori situaţia de fapt care a stat la baza pronunţării hotărârii s-a schimbat, se poate determina reanalizarea condiţiilor de reprezentativitate.

§4. Încheierea contractelor colective (negocierea colectivă) În literatura de specialitate s-a arătat că, spre deosebire de Legea nr.

130/1996, care prevede obligativitatea negocierii doar la nivelul unităţilor cu peste 21 de salariaţi (art. 3 alin. 1), Codul muncii, fără să facă distincţie, dispune, cu caracter

161

general, că „negocierea colectivă este obligatorie, cu excepţia cazului în care angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi” (art. 236 alin. 2). Prin urmare, se poate aprecia că a operat o modificare implicită a Legii nr. 130/1996 prin Codul muncii, negocierea devenind obligatorie la orice nivel – naţional, ramuri de activitate, grupuri de angajatori şi angajatori care au cel puţin 21 de salariaţi. Contrar acestei opinii, se poate considera că din formularea art. 236 alin. 2 din Cod se subînţelege condiţia obligativităţii negocierii numai la nivel de angajator, cu excepţia arătată. În orice caz, pentru nivelul angajatorului, dispoziţiile trebuie înţelese în sensul că acestuia îi revine obligaţia ca anual să iniţieze negocierile colective, să invite salariaţii să participe la aceste negocieri.

Obligaţia de a negocia este una de diligenţă şi nu una de rezultat. Prin urmare, încheierea contractului colectiv nu este obligatorie; acesta se va încheia numai dacă, în urma negocierii, părţile au căzut de acord. Această concluzie logică este susţinută şi de art. 240 alin. 1 din Codul muncii şi art. 10 alin. 1 din Legea nr. 130/1996; conform acestor dispoziţii (supletive şi nu imperative), contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul angajatorilor, ramurilor de activitate şi la nivel naţional.

Legea nr.130/1996 conţine unele dispoziţii referitoare la procedura negocierii contractelor colective de muncă, în cazul angajatorilor.

Negocierea este obligatorie şi trebuie să aibă loc în fiecare an după cum urmează:

- după cel puţin 12 luni de la data negocierii precedente, neurmată de încheierea contractului colectiv de muncă sau de la data intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă, după caz;

- cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractelor colective de muncă încheiate pe un an.

Iniţiativa negocierii aparţine patronului. În situaţia în care el nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii. Într-un asemenea caz, patronul trebuie să convoace cealaltă parte în vederea efectuării negocierii. Neîndeplinirea obligaţiei patronului de a negocia (iniţia negocierea) constituie contravenţie.

Cu ocazia primei întâlniri a părţilor, se precizează: - informaţiile pe care patronul le va pune la dispoziţia delegaţilor sindicali

sau ai salariaţilor şi data la care urmează a îndeplini aceasta obligaţie (se consideră că informaţiile trebuie să permită o analiză comparată a situaţiei locurilor de muncă, a clasificării profesiilor şi meseriilor, a nivelului de salarii, a duratei timpului de lucru şi a organizării programului de lucru);

- locul şi calendarul reuniunilor. La întocmirea calendarului întâlnirilor, părţile trebuie să respecte dispoziţia

conform căreia durata negocierii obligatorii nu poate depăşi 60 de zile. Legea nu interzice şi, prin urmare, părţile pot conveni ca la negociere, în

afară de reprezentanţii lor, să participe anumiţi specialişti – jurişti, economişti,

162

mediatori – care să sprijine desfăşurarea tratativelor pentru stabilirea clauzelor contractului colectiv de muncă.

§5. Conţinutul contractelor colective de muncă În această materie trebuie avute în vedere dispoziţiile generale ale Legii nr.

130/1996 care nu limitează, în principiu, libertatea părţilor în negocierea şi stabilirea conţinutului contractelor colective. Totuşi, părţile trebuie să ţină seama de o serie de reguli de bază consacrate în lege.

Astfel, clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute de lege; la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal. În acelaşi timp, contractele colective nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, indiferent de nivelul la care acestea au fost încheiate.

Se poate deduce că un contract colectiv de muncă concretizează nu numai prevederile legii, ci şi pe cele ale contractului superior. Aşa fiind, contractele colective la nivel de ramură vor avea la bază contractul colectiv de la nivel naţional, cele de la nivelul de grupuri de angajatori, contractele de la nivel de ramură ş.a.m.d. În consecinţă, se va putea remarca faptul că, în timp ce contractul la nivel naţional cuprinde clauze de maximă generalitate, un contract de la nivelul angajatorului trebuie să conţină clauze concrete, specifice tipului şi activităţii acestuia.

În concret, prin contractul colectiv se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă (negocierea colectivă trebuie să aibă ca obiect cel puţin următoarele aspecte: salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă). Totodată, contractul colectiv poate cuprinde şi:

- prevederi referitoare la protecţia celor aleşi sau delegaţi în organele de conducere ale sindicatelor, respectiv a reprezentanţilor salariaţilor;

- planul anual de formare profesională; - clauze de interzicere a oricăror fapte de discriminare; - modul de soluţionare a sesizărilor sau reclamaţiilor salariaţilor etc. Mai trebuie precizat că fac parte din contractele colective de muncă şi

acordurile dintre părţile semnatare ale acestor contracte, prin care se soluţionează conflicte de muncă (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).

Specific instituţiilor bugetare este faptul că nu se pot negocia în contracte colective clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Clauzele negociate cu încălcarea prevederilor legale sunt lovite de nulitate. Aceasta se constată de către instanţa judecătorească competentă, la cererea parţilor interesate. În cazul constatării nulităţii, partea interesată poate cere renegocierea

163

drepturilor respective. Până la renegociere, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.

În conţinutul contractului colectiv intră, în afară de clauzele stabilite de părţi cu ocazia negocierii, şi alte date, strict necesare: locul şi data încheierii; numele şi calitatea reprezentanţilor celor două părţi; angajatorul (grupul de angajatori, ramura de activitate etc.); durata pentru care se încheie etc.

În ceea ce priveşte durata contractului colectiv de muncă, potrivit art. 242 din Codul muncii şi art. 32 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv se încheie pe o perioada determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni, sau pe durata unei lucrări determinate.

§6. Forma, înregistrarea şi publicitatea contractului colectiv de muncă Conform art. 236 alin. 1 din Codul muncii şi art. 25 alin. 1 din Legea nr.

130/1996, contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă. Este necesară această formă având în vedere importanţa deosebită a contractului pentru raporturile de muncă, conţinutul său complex care priveşte elementele esenţiale ale acestor raporturi. În consecinţă, forma scrisă este o condiţie de valabilitate (ad validitatem) şi nu doar una de probă (ad probationem).

Potrivit art. 25 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă se depune şi se înregistrează la direcţia de muncă judeţeană sau a municipiului Bucureşti. Cele încheiate la nivelul grupurilor de angajatori, al ramurilor şi la nivel naţional se depun şi se înregistrează la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.

S-a arătat că importanţa datei înregistrării este deosebită pentru că, de la această dată, contractul devine aplicabil. Părţile însă pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară zilei de înregistrare a contractului. S-a arătat în mod judicios că art. 25 alin. 3 conţine două norme juridice distincte. Prima are „caracter supletiv”, în sensul că dacă participanţii nu stabilesc o dată de intrare în vigoare a contractului, aceasta este cea în care se face înregistrarea. A doua are „caracter permisiv”, în sensul că cei în cauză pot stabili data intrării în vigoare a contractului cu condiţia să fie ulterioară înregistrării.

Regula este intrarea în vigoare la data înregistrării, iar excepţia la o dată ulterioară convenită de participanţi la încheierea contractului. În nici un caz un astfel de contract nu poate intra în vigoare anterior înregistrării.

Legea nr. 130/1996 prevede ce verificări fac instituţiile abilitate să înregistreze contractul, precum şi situaţiile în care acesta nu va fi înregistrat.

Conform art. 21, la înregistrarea contractelor colective de muncă, Ministerul Muncii sau, după caz, direcţiile teritoriale, vor verifica dacă sunt clauze negociate cu nerespectarea dispoziţiilor art. 8 (adică dacă prin clauzele contractului depus spre înregistrare sunt încălcate dispoziţiile legii sau se stabilesc drepturi la un nivel inferior celui prevăzut prin contractele colective de muncă încheiate la un nivel superior). În

164

cazul în care se constată că există asemenea clauze, organul competent are obligaţia să sesizeze acest fapt părţilor contractante.

Organul competent nu poate refuza înregistrarea, însă până la negocierea unor noi clauze, cele declarate nule de către părţi sau de către instanţa judecătorească (eventual la sesizarea instituţiei chemată să verifice legalitatea şi să facă înregistrarea) vor fi înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Potrivit art. 26 din lege, contractele colective nu vor fi înregistrate dacă: sunt încheiate cu încălcarea prevederilor art. 13 (adică nu au fost indicate ramurile şi unităţile în care se aplică); părţile nu fac dovada îndeplinirii cerinţelor de reprezentativitate; nu sunt semnate de toţi reprezentanţii părţilor la negociere.

Totuşi, vor fi înregistrate fără semnătura tuturor reprezentanţilor părţilor, dacă:

a) unele asociaţii patronale reprezentative sau organizaţii sindicale reprezentative au fost invitate la negociere şi nu s-au prezentat;

b) unele asociaţii patronale reprezentative sau asociaţii sindicale reprezentative au participat la negocieri, au fost de acord cu clauzele negociate, dar refuză semnarea contractelor, situaţie care trebuie să rezulte din actele depuse de părţi;

c) reprezentanţii parţilor la negociere care nu au semnat contractul colectiv de muncă reprezintă sub 1/3 din numărul salariaţilor unităţii, sub 7% din efectivul salariaţilor din ramura respectivă sau sub 5% din efectivul salariaţilor din economia naţională, după caz.

Împotriva refuzului înregistrării contractului, partea nemulţumită se poate adresa instanţelor judecătoreşti, în condiţiile Legii contenciosului administrativ (art. 28 din Legea nr. 130/1996). Dacă, însă, se consideră că înregistrarea ar fi nelegală, competenţa materială va reveni instanţei de drept comun (tribunalului).

Ca măsură de publicitate, art. 29 din Legea nr. 130/1996 prevede că toate contractele colective de muncă încheiate la nivel naţional şi de ramură se publică în Monitorul Oficial al României (partea a V-a) în termen de 30 de zile de la înregistrare.

§7. Efectele contractului colectiv de muncă În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. 1 din Codul muncii şi ale art. 11

alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă îşi produc efecte:

a) pentru toţi salariaţii angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;

b) pentru toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, la acest nivel;

c) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;

165

d) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului colectiv la nivel naţional.

Art. 247 din Codul muncii mai dispune că în cazul în care la un nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu exista contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Se prevede că părţile au obligaţia să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de angajatori şi ramură de activitate, angajatorii în cazul cărora se aplică clauzele negociate. În cazul contractelor încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unităţile componente ale acestora stabilesc şi se precizează de către părţile care negociază contractul colectiv de muncă (art. 13 din Legea nr. 130/1996).

Dispoziţiile citate sunt favorabile salariaţilor şi se aplică indiferent dacă aceştia erau sau nu membri de sindicat, ori dacă erau angajaţi sau nu la data încheierii contractului aplicabil. Se consideră că situaţia este firească şi pentru angajatorii parte a contractului, dar şi că este discutabilă atunci când angajatorul nu este nici măcar membru al unei organizaţii patronale care a încheiat contractul respectiv.

III. Conflictele de interese §1. Declanşarea conflictelor de interese Potrivit art. 4 din Legea nr. 168/1999 conflictele de muncă ce au ca obiect

stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor, şi sunt denumite conflicte de interese.

Conflictele de interese pot avea loc la nivelul unităţilor, la nivelul grupurilor de unităţi, al ramurilor ori la nivel naţional. Aceste conflicte pot avea loc şi la nivelul unor subunităţi, compartimente sau al unor grupuri de salariaţi care exercită aceeaşi profesie în aceeaşi unitate, în măsura în care între partenerii la negocieri s-a convenit ca aceştia să îşi stabilească, în mod distinct, în contractul colectiv, condiţiile de muncă.

În conflictele de interese la nivel de unitate, subunitate, compartimente sau al grupurilor de salariaţi care exercită aceeaşi profesie în aceeaşi unitate, salariaţii sunt reprezentaţi de sindicatele reprezentative, potrivit legii. La nivelul unităţilor în care nu sunt constituite sindicate reprezentative salariaţii au dreptul să aleagă orice persoană care să îi reprezinte la negocieri precum şi în cazul conflictelor de interese.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 168/1999 poate fi aleasă ca delegat al sindicatelor reprezentative sau, după caz, al salariaţilor orice persoană care îndeplineşte următoarele condiţii: a împlinit vârsta de 21 de ani; este salariat al unităţii sau reprezintă federaţia ori confederaţia sindicală la care sindicatul ce organizează conflictul de interese este afiliat; nu a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 87 din aceeaşi lege.

166

În cazul conflictelor de interese la nivel de grup de unităţi, de ramură sau la nivel naţional, salariaţii sunt reprezentaţi de organizaţiile sindicale reprezentative care participă la negocierile colective.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 168/1999 conflictele de interese pot fi declanşate în următoarele situaţii:

- unitatea refuză să înceapă negocierea unui contract colectiv de muncă, în condiţiile în care nu are încheiat un contract colectiv de muncă sau contractul colectiv de muncă anterior a încetat;

- unitatea nu acceptă revendicările formulate de salariaţi; - unitatea refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de muncă, cu

toate că negocierile au fost definitivate; - unitatea nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a începe

negocierile anuale obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă (situaţie în care e în vigoare un contract colectiv de muncă, încheiat pe o perioadă mai mare de un an; acest din urmă caz, reprezintă singura excepţie de la regula potrivit căreia conflictele de interese nu pot fi declanşate pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă).

Pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese. Fac excepţie de la această regulă situaţiile în care unitatea nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a începe negocierile anuale obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.

În cazul angajatorului cu mai puţin de 21 de salariaţi, conflictul de interese nu se poate declanşa decât dacă au fost iniţiate negocieri pentru încheierea unui contract colectiv de muncă, şi unitatea nu acceptă revendicările salariaţilor sau refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de muncă, cu toate că negocierile au fost definitivate.

În toate cazurile în care într-o unitate există premisele declanşării unui conflict de interese, sindicatele reprezentative sau, în cazul în care în unitate nu este organizat un astfel de sindicat, reprezentanţii aleşi ai salariaţilor vor sesiza unitatea despre această situaţie.

Sesizarea se va face în scris, cu precizarea revendicărilor salariaţilor, inclusiv a motivării acestora, precum şi a propunerilor de soluţionare. Conducerea unităţii este obligată să primească şi să înregistreze sesizarea astfel formulată. Această cerinţă se consideră îndeplinită şi dacă revendicările salariaţilor, motivarea acestora şi propunerile de soluţionare sunt exprimate de sindicatul reprezentativ sau de către reprezentanţii aleşi ai salariaţilor cu ocazia primirii la conducerea unităţii şi dacă discuţiile purtate au fost consemnate într-un proces-verbal.

Conducerea unităţii are obligaţia de a răspunde în scris sindicatelor sau, în lipsa acestora, reprezentanţilor salariaţilor, în termen de două zile lucrătoare de la primirea sesizării, cu precizarea punctului de vedere pentru fiecare dintre revendicările formulate. În situaţia în care unitatea nu a răspuns la toate revendicările

167

formulate sau, deşi a răspuns, sindicatele nu sunt de acord cu punctul de vedere precizat, conflictul de interese se consideră declanşat art. 16 din Legea nr. 168/1999.

§2. Soluţionarea conflictelor de interese prin conciliere, mediere sau

arbitraj A. Concilierea. Concilierea este o procedură obligatorie. Potrivit art. 17 din Legea nr.

168/1999, în cazul în care conflictul de interese a fost declanşat, sindicatul reprezentativ sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor sesizează Ministerul Muncii, prin organele sale teritoriale - direcţiile de muncă judeţene, în vederea concilierii.

Pentru concilierea conflictului de interese, sesizarea se formulează în scris şi va cuprinde obligatoriu, cel puţin următoarele menţiuni:

- unitatea la care s-a declanşat conflictul de interese, cu indicarea sediului şi a numelui conducătorului;

- obiectivul conflictului de interese şi motivarea acestuia; - dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute la art. 14-16 din Legea nr.

168/1999; - indicarea persoanelor delegate să reprezinte la conciliere sindicatul

reprezentativ sau, după caz, salariaţii. Sesizarea se va depune în două exemplare la direcţia de muncă judeţeană în a

cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea şi trebuie să fie datată şi semnată de conducerea sindicatului reprezentativ sau, după caz, de reprezentanţii salariaţilor.

În termen de 24 de ore de la înregistrarea sesizării Ministerul Muncii desemnează delegatul său pentru participare la concilierea conflictului de interese. Delegatul astfel desemnat, are obligaţia să ia următoarele măsuri:

- comunicarea sesizării unităţii în termen de 48 de ore de la desemnarea sa; - convocarea părţilor la procedura de conciliere la un termen ce nu poate

depăşi 7 zile de la înregistrarea sesizării. Pentru susţinerea intereselor lor la conciliere sindicatele reprezentative sau,

după caz, salariaţii aleg o delegaţie formată din 2-5 persoane, care va fi împuternicită în scris să participe la concilierea organizată de Ministerul Muncii. Din delegaţia sindicatului pot face parte şi reprezentanţi ai federaţiei sau ai confederaţiei la care sindicatul este afiliat.

În cazul în care nu participă personal pentru susţinerea punctului de vedere al unităţii, conducătorul acesteia, va desemna printr-o împuternicire scrisă o delegaţie compusă din 2-5 persoane care să participe la conciliere.

La data fixată pentru conciliere delegatul Ministerului Muncii verifică împuternicirile delegaţilor părţilor şi va stărui ca aceştia să acţioneze pentru a se realiza concilierea.

Susţinerile părţilor şi rezultatul dezbaterilor se vor consemna într-un proces-verbal, semnat de către părţi şi de către delegatul Ministerului Muncii.

168

În cazul în care, în urma dezbaterilor se ajunge la un acord cu privire la soluţionarea revendicărilor formulate, părţile vor definitiva contractul colectiv de muncă, conflictul de interese fiind astfel încheiat. Dacă acordul cu privire la soluţionarea conflictului de interese este numai parţial, în procesul-verbal se vor consemna revendicările asupra cărora s-a realizat acordul şi cele rămase nesoluţionate, împreună cu punctele de vedere ale fiecărei părţi referitoare la acestea din urmă.

B. Medierea. Este o procedură facultativă. Potrivit art. 26 din Legea nr. 168/1999, în cazul

în care, concilierea organizată de către Ministerul Muncii, nu a soluţionat conflictul de interese, părţile pot hotărî, prin consens, iniţierea procedurii de mediere.

Mediatorii sunt aleşi de comun acord de către părţile aflate în conflict de interese dintre persoanele care au calitatea de mediator. Aceşti mediatori sunt numiţi anual de ministrul muncii, cu acordul Consiliului Economic şi Social.

Procedura de mediere a conflictelor de interese se stabileşte prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional, iar durata medierii nu poate depăşi 30 de zile calculate de la data la care mediatorul ales a acceptat medierea conflictului de interese (art. 28 din lege).

Mediatorul are dreptul să convoace părţile şi să le ceară relaţii scrise cu privire la revendicările formulate, părţile aflate în conflict de interese având obligaţia de a pune la dispoziţia mediatorului datele necesare pentru îndeplinirea misiunii sale.

După încheierea misiunii sale, mediatorul are obligaţia să întocmească un raport cu privire la situaţia conflictului de interese, să îşi precizeze părerea cu privire la eventualele revendicări rămase nesoluţionate. Raportul astfel întocmit, va fi transmis fiecărei părţi, precum şi Ministerului Muncii (art. 30 din lege).

C. Arbitrajul. Este o procedură facultativă. Potrivit art. 32 din Legea nr. 168/1999, pe

întreaga durată a unui conflict de interese părţile aflate în conflict pot hotărî prin consens ca revendicările formulate să fie supuse arbitrajului unei comisii. Hotărârile pronunţate de către comisia de arbitraj sunt obligatorii pentru părţi şi vor completa contractele colective de muncă.

Comisia de arbitraj se compune din 3 arbitri, şi anume: - un arbitru, desemnat de către conducerea unităţii; - un arbitru, desemnat de către sindicatele reprezentative sau, după caz, de

către reprezentanţii salariaţilor; - un arbitru, desemnat de către Ministerul Muncii. Procedura de lucru a comisiei de arbitraj este stabilită prin Ordinul comun al

ministrului muncii şi al ministrului justiţiei nr. 358/2000, pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de lucru a comisiei de arbitraj a conflictelor de interese.

169

Comisia de arbitraj îşi desfăşoară activitatea de soluţionare a conflictului de interese la sediul Ministerului Muncii sau, după caz, la sediul direcţiei generale de muncă şi protecţie socială. Ministerul sau, după caz, direcţia de muncă judeţeană asigură activitatea de secretariat a comisiei de arbitraj.

După stabilirea comisiei de arbitraj părţile au obligaţia să depună la aceasta întreaga documentaţie privind revendicările formulate şi susţinerea acestora.

În termen de 3 zile de la primirea documentaţiei menţionată mai sus comisia de arbitraj are obligaţia să convoace părţile şi să dezbată împreună cu acestea conflictul de interese, pe baza dispoziţiilor legale şi a prevederilor contractelor colective de muncă aplicabile.

Comisia de arbitraj se pronunţă în termen de 5 zile de la data încheierii dezbaterilor printr-o hotărâre irevocabilă. Hotărârea motivată se va comunica părţilor în termen de 24 de ore de la pronunţare. Sub sancţiunea nulităţii, hotărârea trebuie însoţită de dovezile de convocare a părţilor. Începând cu data pronunţării hotărârii de către comisia de arbitraj conflictul de interese încetează (art. 39 din Legea nr. 168/1999). Hotărârea comisiei de arbitraj va face parte din contractul colectiv de muncă.

§3. GREVA Dreptul la negocieri colective nu ar avea substanţă, dacă nu ar fi garantat şi

dreptul la grevă. Pornind de la consacrarea constituţională a acestui drept, Legea 168/1999, în articolele 40-66, stabileşte condiţiile şi limitele exercitării sale.

Greva constituie încetarea colectivă şi voluntară a lucrului într-o unitate şi poate fi declarată pe durata desfăşurării unui conflict de interese, în condiţiile şi cu respectarea excepţiilor prevăzute de lege.

3.1. Exercitarea dreptului la grevă A. Condiţii de declarare a grevei. Greva poate fi declarată numai dacă în prealabil, au fost epuizate, fără

succes, modalităţile de soluţionare a conflictului de interese, adică s-a realizat concilierea şi aceasta nu a reuşit, sau s-a parcurs atât etapa concilierii, cât şi cea a medierii, fără a se stinge conflictul de interese.

Potrivit legii, greva poate fi declarată numai dacă în prealabil momentul declanşării a fost adus la cunoştinţa conducerii unităţii de către organizatori, cu 48 de ore înainte. Termenul de 48 de ore înainte de încetarea colectivă a lucrului trebuie respectat nu numai în cazul grevelor propriu-zise, ci şi în cazul celor de avertisment. Legea nu precizează modalitatea în care să se realizeze în mod practic această înştiinţare însă, este preferabilă forma scrisă pentru a se putea face dovada îndeplinirii acestei condiţii. Termenul de 48 de ore este un termen minim. În consecinţă legalitatea declanşării grevei nu este afectată dacă o atare comunicare are loc cu mai

170

mult de 48 de ore înaintea începerii grevei. În durata minimă de 48 de ore se includ şi zilele nelucrătoare (sărbători legale, religioase, zile de repaus săptămânal etc.).

Potrivit art. 49 din Legea 168/1999, greva poate fi declarată numai pentru apărarea intereselor cu caracter profesional, economic şi social ale salariaţilor. Greva nu poate urmării realizarea unor scopuri politice.

B. Tipuri de grevă. Potrivit art. 43 din Legea nr. 168/1999, grevele pot fi de avertisment,

propriu-zise şi de solidaritate. 1. Greva de avertisment nu poate avea o durată mai mare de două ore, dacă

se face cu încetarea lucrului, şi trebuie, în toate cazurile, să preceadă cu cel puţin 5 zile greva propriu-zisă (art. 44).

2. Greva propriu-zisă poate fi: totală sau parţială; nelimitată în timp sau limitată la o anumită perioadă. Greva nu trebuie să aibă caracter politic. S-a apreciat că, în principiu, criticarea autorităţilor executive, în contextul unei acţiuni greviste, nu conferă grevei caracter politic. Dacă însă prin grevă se solicită schimbarea unor persoane din cadrul autorităţilor executive sau a administraţiei publice locale, se poate argumenta caracterul politic al grevei, deoarece persoanele respective au fost învestite potrivit procedurilor legale şi constituţionale.

3. Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea susţinerii revendicărilor formulate de salariaţii din alte unităţi ce sunt aflaţi în grevă. Hotărârea de a declara grevă de solidaritate poate fi luată, cu respectarea prevederilor art. 42 alin. 1, din lege, de către organizaţiile sindicale reprezentative afiliate la aceeaşi federaţie sau confederaţie sindicală la care este afiliat sindicatul organizator. În cazul grevelor de solidaritate prevederile art. 42 alin. 2 nu se aplică. Greva de solidaritate nu poate avea o durată mai mare de o zi şi trebuie anunţată în scris conducerii unităţii cu cel puţin 48 de ore înainte de data încetării lucrului (art. 45).

C. Hotărârea de declarare a grevei. Potrivit art. 42 din Legea nr. 168/1999, hotărârea de declarare a grevei poate

fi luată de către: a) organizaţiile sindicale reprezentative, participante la conflictul de interese,

cu acordul a cel puţin jumătate din numărul membrilor; b) pentru salariaţii unităţilor în care nu sunt organizate sindicate

reprezentative hotărârea de declarare a grevei se ia prin vot secret, cu acordul a cel puţin unei pătrimi din numărul salariaţilor unităţii, sau după caz, ai subunităţii, compartimentului sau a grupului de salariaţi în care s-a declanşat conflictul de interese.

Hotărârea de declarare a grevei poate fi luată atât pentru declararea unei greve propriu-zise cât şi a uneia de avertisment.

Pentru a se putea verifica ulterior condiţiile de legalitate a declarării grevei propriu-zise, organizatorii grevei de avertisment au obligaţia de a notifica conducerii unităţii forma grevei de avertisment.

171

La declararea grevei propriu-zise, organizatorii trebuie să precizeze şi durata acesteia (determinată sau nedeterminată), precum şi orice modificare a duratei grevei, după începerea ei. Modificarea adusă actului notificării iniţiale, trebuie să fie adusă la cunoştinţa conducerii unităţii cu cel puţin 48 de ore înainte de a se pune în aplicare noua hotărâre.

D. Categorii de personal care nu pot declara grevă. Exercitarea dreptului la grevă implică şi limitarea sa legală pentru a se

asigura bunul mers al activităţii economico-sociale sau pentru garantarea unor interese de ordin umanitar. In acest spirit, legea stabileşte o serie de interdicţii şi limitări ale dreptului la grevă.

Potrivit art. 63 din Legea nr. 168/1999, nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi al unităţilor din subordinea acestor ministere, personalul Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul militar încadrat în Ministerul Justiţiei, precum şi cel din unităţile din subordinea acestuia.

Personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel nu poate declara grevă din momentul plecării în misiune şi până la terminarea acesteia (art. 64).

Personalul îmbarcat pe navele marinei comerciale sub pavilion românesc poate declara grevă numai cu respectarea normelor stabilite prin convenţii internaţionale ratificate de statul român (art. 65).

E. Declararea grevei cu condiţia asigurării serviciilor esenţiale. Potrivit art. 66 din Legea nr. 168/1999, în unităţile sanitare şi de asistenţă

socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în unităţile de transporturi pe căile ferate, inclusiv pentru gardienii feroviari, în unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică, căldură şi apă, greva este permisă cu condiţia ca organizatorii şi conducătorii grevei să asigure serviciile esenţiale, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normală, cu satisfacerea necesităţilor minime de viaţă ale comunităţilor locale.

Salariaţii din unităţile sistemului energetic naţional, din unităţile operative de la sectoarele nucleare, din unităţile cu foc continuu pot declara grevă cu condiţia asigurării a cel puţin unei treimi din activitate, care să nu pună în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor şi care să asigure funcţionarea instalaţiilor în deplină siguranţă.

F. Suspendarea începerii sau continuării grevei. Potrivit art. 55 din Legea nr. 168/1999, conducerile unităţilor pot solicita

suspendarea grevei pe un termen de cel mult 30 de zile de la data începerii sau continuării grevei, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor.

172

Cererea de suspendare se adresează curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea şi se va soluţiona în termen de 7 zile de la înregistrare, hotărârile fiind irevocabile. Cererea de suspendare poate fi reiterată pentru o nouă perioadă.

3.2. Desfăşurarea grevei A. Participarea la grevă. Art. 50 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 prevede că participarea la grevă este

liberă şi că nimeni nu poate fi constrâns să participe la grevă sau să refuze să participe. Din acest text rezultă dreptul recunoscut oricărui salariat de a participa la grevă în mod liber, de a se retrage când doreşte din rândul participanţilor la grevă, de a refuza, atunci când este solicitat, să adere la un conflict colectiv de muncă.

Încălcarea acestor prevederi constituie contravenţie, dacă fapta nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune şi se pedepseşte conform art. 88 din Legea nr. 168/1999.

Participarea la grevă sau organizarea ei, cu respectarea dispoziţiilor legale, nu reprezintă o încălcare a obligaţiilor de serviciu ale salariaţilor şi nu poate avea consecinţe negative pentru grevişti sau organizatori. Aceste dispoziţii nu se aplică, dacă greva este suspendată sau declarată ilegală potrivit art. 56 sau, după caz, art. 60 din Legea nr. 168/1999.

Dacă începerea sau continuarea grevei a fost suspendată ori greva a fost declarată ilegală, organizarea sau participarea la grevă în continuare constituie încălcări ale obligaţiilor de serviciu şi atrage răspunderea juridică.

De pildă, liderii sindicali care organizează declanşarea sau, după caz, continuarea unei greve ilegale, pot răspunde şi disciplinar.

Art. 54 alin. 3 din Legea nr. 168/1999 dispune că, pe durata grevei, salariaţii îşi menţin toate drepturile ce decurg din raportul de muncă, cu excepţia dreptului la salariu şi la sporuri la salariu. Concluzia ce se desprinde din acest text, este aceea că pe perioada cât se află în grevă, cei în cauză nu au dreptul la salariu (neprestând activitate). În schimb, grevişti vor beneficia de drepturile de asigurări sociale, iar intervalul de timp cât au participat la grevă constituie vechime în muncă incluzându-se şi în calculul vechimii neîntrerupte în aceeaşi unitate. Aceste din urmă drepturi nu se mai cuvin din momentul în care justiţia ori comisia de arbitraj au hotărât suspendarea ori încetarea grevei în temeiul Legii nr. 168/1999.

B. Continuarea activităţii salariaţilor ce nu participă la grevă. Participarea la grevă este absolut liberă în sensul că nimeni nu, poate fi

obligat să participe la grevă ori să refuze o asemenea participare. Potrivit art. 51 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, salariaţii care nu participă la

grevă îşi pot continua activitatea, dacă aceasta este posibil. Este firesc ca cei ce nu participă la conflict, să-şi continue activitatea beneficiind astfel, pe cale de consecinţă, de salariu. Aceşti salariaţi vor continua activitatea dacă acest lucru este posibil. O astfel de posibilitate există atunci când greva celorlalţi salariaţi nu paralizează

173

întreaga activitate a unităţii, când munca celor care, nu au intrat în grevă este independentă de rezultatele muncii celor ce au încetat lucrul.

Salariaţii aflaţi în grevă trebuie să se abţină de la orice acţiune de natură să împiedice continuarea activităţii de către cei care nu participă la grevă art. 51, alin. 2 din aceeaşi lege.

Potrivit art. 88 din Legea nr. 168/1999 "fapta persoanei care, prin ameninţări ori prin violenţe, împiedică sau obligă un salariat sau un grup de salariaţi să participe la grevă sau să muncească în timpul grevei, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000.000 lei la 10.000.000 ROL, dacă fapta nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune".

Prevederile de mai sus se vor completa cu dispoziţiile Ordonanţei nr. 2/2001 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe durata grevei conducerea unităţii nu poate fi împiedicată să îşi desfăşoare activitatea de către salariaţii aflaţi în grevă sau de organizatorii acesteia. Conducerea unităţii nu poate încadra salariaţi care să îl înlocuiască pe cei aflaţi în grevă (art. 53).

C. Obligaţii pentru organizatorii grevei şi conducerea unităţii, pe timpul

desfăşurării grevei. Organizatorii grevei, împreună cu conducerea unităţii au obligaţia ca pe

durata grevei să protejeze bunurile unităţii şi să asigure funcţionarea continuă a utilajelor şi a instalaţiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol pentru viaţa sau pentru sănătatea oamenilor art. 52 din lege.

Modalităţile concrete prin care organizatorii grevei şi conducerea unităţii se înţeleg să aducă la îndeplinire aceste prevederile rămân în exclusivitate la aprecierea lor. Numai în caz de neînţelegere, soluţia va fi dată de către instanţa judecătorească.

Neîndeplinirea acestei obligaţii sau îndeplinirea ei defectuoasă constituie cauză de nelegalitate atât pentru declararea grevei, întrucât aceasta nu poate începe înainte de stabilirea măsurilor respective, cât şi pentru desfăşurarea ei. În această situaţie, conducerea unităţii are posibilitatea de a solicita instanţei încetarea grevei şi obligarea organizatorilor la plata de despăgubiri pentru recuperarea prejudiciului produs.

Pe durata grevei, organizatorii acesteia au obligaţia de a continua negocierile. Dacă acestea nu se continuă, greva devine nelegală (exercitarea abuzivă a dreptului la grevă).

În cazul în care organizatorii grevei şi conducerea unităţii ajung la un acord, greva încetează.

Refuzul organizatorilor grevei de a nu îndeplini obligaţia legală ce le revine în sensul de a continua negocierile cu conducerea unităţii în vederea satisfacerii revendicărilor atrage răspunderea patrimonială a acestora pentru pagubele cauzate unităţii (art. 57 din Legea nr. 168/1999).

Pe durata unei greve, declarată într-o unitate pot înceta activitatea şi salariaţii unor subunităţi sau compartimente care nu au participat iniţial la declanşarea

174

conflictului de interese. Într-o asemenea situaţie de extindere a grevei, revendicările nu se pot schimba, neputând fi altele sau mai multe decât cele iniţiale cu privire la care au fost îndeplinite condiţiile legale de declanşare a grevei. Participarea la grevă sau la organizarea ei cu respectarea condiţiilor legale, nu reprezintă o încălcare a atribuţiilor de serviciu. Prin urmare nu poate fi antrenată răspunderea juridică a salariatului pentru acest motiv.

3.3. Încetarea grevei A. Încetarea grevei prin renunţare. Articolul 48 din Legea nr. 168/1999, prevede că în situaţia în care, după

declararea grevei jumătate din membrii de sindicat sau jumătate din salariaţii care au hotărât declararea grevei renunţă la grevă, aceasta trebuie să înceteze. Renunţarea poate fi adusă la cunoştinţă chiar în instanţă cu ocazia soluţionării cererii de suspendare a grevei.

B. Încetarea grevei prin acordul părţilor. Potrivit art. 57 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, în cazul în care organizatorii

grevei şi conducerea unităţii ajung la un acord, conflictul de interese este soluţionat şi greva încetează. Refuzul organizatorilor grevei de a îndeplini această obligaţie atrage răspunderea patrimonială a acestora pentru pagubele cauzate unităţii.

Aşadar, în timpul grevei, organizatorii continuă negocierile cu conducerea unităţii, în vederea satisfacerii revendicărilor care au constituit motivele încetării colective a lucrului. în mod practic, aceste negocieri se concretizează într-un acord, care poate fi total, atunci când ambele părţi s-au înţeles deplin asupra revendicărilor formulate. Ca urmare, greva încetează şi acordul, realizat în acest sens, rămâne obligatoriu pe întreaga durată stabilită de părţi.

Singura obligaţie legală, ce le revine organizatorilor grevei, este, aceea de a aduce acest acord, la cunoştinţa greviştilor, pentru ca aceştia să, reînceapă lucrul la data convenită.

Acordul poate fi şi parţial când priveşte numai unele din revendicări altele rămânând nesoluţionate. Un acord parţial nu are efectele juridice ale încetării grevei în condiţiile arătate mai sus, decât în cazul în care organizatorii grevei hotărăsc să renunţe la celelalte revendicări a căror satisfacere nu au obţinut-o, situaţie în care, greva va înceta.

C. Încetarea grevei prin hotărâre judecătorească. Potrivit art. 58 din Legea nr. 168/1999, atunci când unitatea apreciază că

greva a fost declarată ori se continuă fără respectarea legii, se poate adresa tribunalului în raza căreia îşi are sediul unitatea, cu o cerere pentru constatarea neîndeplinirii condiţiilor legale pentru declanşarea sau continuarea grevei.

Instanţa fixează termen pentru soluţionarea cererii, care nu poate fi mai mare de trei zile de la sesizare şi dispune citarea părţilor. Judecarea cauzei se face potrivit

175

regulilor stabilite de Codul de procedură civilă, în măsura în care prin această lege nu se dispune altfel. Aceasta înseamnă că sarcina probei, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru declanşarea sau continuarea grevei revine conducerii unităţii, aceasta având calitatea procesuală de reclamantă.

Instanţa examinează cererea şi pronunţă, de urgenţă, o hotărâre prin care, după caz, fie respinge cererea unităţii, fie admite cererea şi dispune încetarea grevei ca fiind ilegală.

Hotărârile pronunţate de instanţă sunt definitive. Împotriva hotărârii judecătoreşti se poate declara recurs la Curtea de Apel, instanţă care va soluţiona cauza potrivit procedurii prevăzute pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

În cazul în care dispune încetarea grevei ca fiind ilegală, instanţele, la cererea celor interesaţi, pot obliga persoanele vinovate de declanşarea grevei ilegale la plata unor despăgubiri (art. 62 din lege).

D. Încetarea, grevei prin hotărârea Comisiei de arbitraj. Potrivit art. 62 din Legea nr. 168/1999, în situaţia în care greva s-a derulat pe

o durată de 20 de zile fără ca părţile implicate să fi ajuns la o înţelegere şi dacă continuarea grevei ar fi de natură să afecteze interesele economiei naţionale sau interese de ordin umanitar, Ministerul Muncii poate solicita soluţionarea conflictului colectiv de muncă de către o comisie de arbitraj.

Iniţiativa Ministerului Muncii se comunică, în scris părţilor din conflictul colectiv de muncă. La data comunicării se suspendă continuarea grevei.

Comisia de arbitraj se compune din trei arbitri. Lista persoanelor care pot fi desemnate ca arbitrii se stabileşte odată pe an de Ministerul Muncii dintre specialiştii în domeniul economic, tehnic, juridic şi alte profesii, cu consultarea sindicatelor şi a Camerei de Comerţ şi Industrie. Procedura de arbitrare a conflictului de interese este cea prevăzută la art. 32-39 din Legea nr. 168/1999.

176

REPERE BIBLIOGRAFICE

1. Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007; 2. Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007; 3. Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007; 4. Andrei Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006; 5. Alexandru Ţiclea, Codul muncii adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; 6. Alexandru Ţiclea (coord.), Codul muncii – adnotat şi comentat, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006; 7. Andrei Săvescu ş.a., Codul muncii adnotat: doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Indaco, Bucureşti, 2005; 8. Marin Voicu, Mihaela Popoacă, Dreptul muncii. Convenţii internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 9. Andrei Popescu, Mircea Duţu, Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, lucrare editată sub egida Institutului Român pentru Drepturile Omului (IRDO), Bucureşti, 1997; 10. Vasile Popa, Ondina Pană, Dreptul muncii comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003; 11. Colectiv, Dreptul muncii, Tratat, vol. I-III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978-1982; 12. Valer Dorneanu, Dialogul social, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006; 13. Dan Lupaşcu (coord.), Curtea de apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară în materie de litigii de muncă 2005-2006 (semestrul I), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; 14. Septimiu Panainte, Contractul individual de muncă. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006; 15. Alexandru Ţiclea, Culegere de practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000; 16. Şerban Beligrădeanu, Legislaţia muncii comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992-2002; 17. Revista Română de Dreptul Muncii, Ed. Rosetti/Wolters Kluwer, Bucureşti, 2003-2007.

177

REPERE NORMATIVE*:

1. Constituţia României; 2. Codul muncii (Legea nr. 53/2003), modificat şi completat; 3. Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010; 4. Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă; 5. Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă; 6. Legea nr. 319/2006 – a securităţii şi sănătăţii în muncă 7. Legea sindicatelor nr. 54/2003; 8. Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare şi consultare a angajaţilor; 9. Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă; 10. Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi; 11. Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat; 12. Legea patronatelor nr. 356/2001; 13. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici; 14. Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale; 15. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea forţei de muncă; 16. Convenţia O.I.M. nr. 168 din 21.06.1998 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului; 17. Directiva 98/59/CE – privind armonizarea legislaţiei statelor membre relativ la concedierile colective.

*La elaborarea acestui material a fost avută în vedere literatura de

specialitate existentă la 01.05.2007; s-au utilizat actele normative în forma şi cu modificările în vigoare la aceeaşi dată.