1

TAINELE NATURII Natura şi bazele ei spirituale în conformitate cu revelaţiile lui JAKOB LORBER

… doar interogaţia asupra fiinţei interioare a tuturor acestor

descoperiri „smulse“ naturii ne oferă o explicaţie clară, pe care doar Spiritul o poate da, pentru că numai el este cel ce conferă viaţă întregii lumi, însufleţind-o şi manifestându-se vizibil pentru om în natură. De aici se naşte şi întrebarea asupra sensului tuturor creaturilor şi asupra ţelului către care tind ele.

Opera lui Lorber reuşeşte să răspundă în mod magistral la toate aceste întrebări fundamentale, oferind o învăţătură de viaţă religios-spirituală de la începuturile creaţiei până la desăvârşirea ei.

CUPRINS Introducere PARTEA I MĂRTURII DESPRE NATURĂ Potenţarea vieţii în lumea animală (scoica, porumbelul) Viaţa copacului Evanghelia viţei de vie Despre felul cum iau naştere vijeliile Fiinţa cutremurului de pământ Polul Nord şi Polul Sud Fluxul şi refluxul (procesele respiraţiei) Eterul de sulf PARTEA A II-A MUSCA – O MINUNE A CREAŢIEI

Picioarele muştei Musca – factor de echilibrare a electricităţii aerului Musca – salvatoare a vieţii omului Musca – menţinătoare a curăţeniei aerului Musca – chimist şi distribuitor al electricităţii aerului Musca – punct de referinţă al vieţii

2

Naşterea cometelor Cauza şi fiinţa luminii Fiinţa eterului şi a luminii solare Musca – lumină şi acumulator de forţă vitală Musca – simbol al umilinţei

PARTEA A III-A MUNTELE GROßGLOCKNER – O EVANGHELIE A MUNŢILOR

Introducere Muntele Großglockner – părintele munţilor Formarea şi semnificaţia fierului Munţii – factori de reglare a curenţilor de aer Fiinţa şi cauza producerii luminii gheţarilor Spiritual şi material Lupta spiritelor în natură Drumul spre umilinţă al spiritelor naturii Drumul spre perfecţiune al spiritelor naturii Influenţa binefăcătoare a unei ascensiuni montane asupra sufletului Munţii – predicatori ai iubirii şi înţelepciunii Întărirea inimii în lumea munţilor Munţii – tărâmuri de revelaţie divină Munţii – oglinda interiorului

3

Introducere Prin descoperirile recente ştiinţele naturii din zilele noastre au ajuns aproape de frontierele a ceea ce poate fi studiat în natură cu ajutorul tehnicii moderne. Pătrunderea în structura atomului şi în dinamica sa a dus la o cunoaştere deplină ce poate fi valorificată în toate domeniile vieţii umane. Folosirea energiei electrice şi atomice marchează existenţa unei civilizaţii cu totul noi şi îi permite omului să aibă acces la unele forţe a căror folosire pozitivă sau negativă decide soarta umanităţii. Aşa cum fizica atomului a condus la o nouă percepţie asupra elementelor fundamentale care fac legătura dintre mic şi mare în creaţie, tot astfel ieşirea în spaţiul cosmic – fie prin intermediul astronauticii, fie al radarului astronomic din zilele noastre – a oferit o imagine amplă asupra universului, care a depăşit concepţiile limitate ale teoriilor anterioare şi a deschis noi perspective cosmice. Este uimitor faptul că ştiinţa se apropie din ce în ce mai mult de viziunile lui Jakob Lorber. Descoperirile ştiinţifice confirmă tot mai des adevărul pe care îl conţin revelaţiile sale despre natură, care au anticipat cu mai bine de o sută de ani multe descoperiri ce se numără azi printre cele mai profunde în domeniul cercetării.∗ În scrierile sale despre natură – scrieri inspirate de „cuvântul interior“, de dicteul divin în spirit – Lorber realizează adevărate sinteze profund spirituale şi perfect raţionale între religie şi ştiinţă, această orientare fiind din ce în ce mai mult asumată de societatea contemporană. Sarcina reliefării semnificaţiilor religioase ori filozofice ale descoperirilor făcute nu aparţine ştiinţelor exacte. Însă doar interogaţia asupra fiinţei interioare a tuturor acestor descoperiri „smulse“ naturii ne oferă o explicaţie clară, pe care doar Spiritul o poate da, pentru că numai el este cel ce conferă viaţă întregii lumi, însufleţind-o şi manifestându-se vizibil pentru om în natură. De aici se naşte şi întrebarea asupra sensului tuturor creaturilor şi asupra ţelului către care tind ele. Opera lui Lorber reuşeşte să răspundă în mod magistral la toate aceste întrebări fundamentale, oferind o învăţătură de viaţă religios-spirituală de la începuturile creaţiei până la desăvârşirea ei. Fundamentul acestei opere îl constituie Marea Evanghelie a lui Ioan în unsprezece volume, unde este expusă pe larg învăţătura spirituală a lui Iisus Cristos. Pe lângă operele mari cu caracter religios, Lorber a primit şi o serie de alte învăţături pline de spiritualitate, apărute până acum în broşuri. Publicăm în acest volum trei dintre aceste scrieri mai mici („Mărturii despre natură”, „Muntele Großglockner – o Evanghelie a munţilor” şi „Musca”) într-o formă succintă. Descrierile ştiinţifice şi

∗ Cf. Jakob Lorber şi imaginea lumii moderne (Mărturia ştiinţei).

4

naturale expuse primesc în acelaşi timp o semnificaţie spirituală şi oferă cititorului o imagine spiritualizată a lumii, aşa cum sunt concepute marile opere ale lui Lorber. Fie, aşadar, ca acest volum să constituie o călăuză pentru toţi căutătorii de adevăr, întru revelarea iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, precum şi a minunilor acestei Creaţii!

PARTEA I MĂRTURII DESPRE NATURĂ

Potenţarea vieţii în lumea animală Nu se ştie exact unde îşi are începutul lumea animală. Diferitele forme de viaţă şi trecerile de la o formă la alta îi apar naturalistului ca fiind fuzionate, în timp ce ochii spiritului percep diferenţele dintre acestea ca fiind foarte bine delimitate. Nu există în întreaga creaţie nimic care să facă excepţie de la această regulă. Aşadar, ştiinţa se înşeală atunci când susţine că toate lucrurile ce există în natură, având fiecare clasele, formele şi particularităţile lor, provin una din alta. Unde începe aşadar cu adevărat lumea animală? Presupuneţi probabil că apa este mama tuturor formelor de viaţă animală. Dar dacă observaţi la microscop formele de viaţă animală existente într-o picătură de apă – ei bine, acolo lumea animală se află deja pe a mia treaptă a evoluţiei sale! Prima treaptă a lumii animale o constituie nenumăraţii locuitori ai eterului. Ei reprezintă aproximativ ceea ce voi numiţi „atomi“. Aceştia sunt atât de mici, încât pe un punct şi-ar putea găsi locul mai multe trilioane. Dacă aţi dori să priviţi aceste mici animale cu ochii fizici, ar trebui să măriţi acest punct de trilioane de ori, lucru care totuşi nu v-ar ajuta cu nimic, pentru că ochiul fizic nu ar putea să vadă lucrurile în realitatea lor. Doar ochiul spiritual poate face aceasta. Aceste mici animale atomice se nasc din curgerea razelor de lumină care există în nenumăratele spaţii ale creaţiei. Este de înţeles felul în care lumina pe care o compun curge în îndepărtatele spaţii ce apar ca fiind goale. Aceste prime mici animale au formă sferică, suprafaţa lor este netedă, iar hrana lor este esenţa luminii. Durata lor de viaţă este de o trilionime de secundă.i După subita lor moarte, unindu-se în număr de trilioane, ele încep să alcătuiască o a doua clasă. Din punct de vedere al mărimii, această clasă nu se deosebeşte cu mult de prima, viaţa ei însă devine mai concentrată şi prezintă o nevoie de saturare, din această cauză

i Fizicianul japonez Hedeki Yukawa a obţinut în 1952 premiul Nobel. El a primit această înaltă distincţie pentru studiul său despre diviziunea atomică, în care el vorbeşte despre durata de viaţă a unui atom ca fiind o trilionime de secundă. (!)

5

ea fiind prevăzută cu un organ de recepţie corespunzător. Această clasă de animale poate fi numită „monade“. Spaţiul în care vieţuieşte această specie de animale este acea sferă în care planetele se rotesc în jurul soarelui. Durata ei de viaţă este al miilea miliard al unei secunde.ii Neputând percepe cu simţurile diferenţa dintre durata de viaţă a unui atom de eter şi a unei monade, calculul va arăta totuşi diferenţa colosală care există între acestea. În acelaşi mod şi aproape în aceeaşi configuraţie se formează o clasă una după alta, având o viaţă permanent potenţată. Treptat viaţa acestor fiinţe ajunge la o asemenea consistenţă, încât ele pot fi văzute in straturile superioare de aer, ca un abur albăstrui plin de lumină. Durata de viaţă a unei astfel de fiinţe creşte gradat până la al miilea milion dintr-o secundă. Adeseori trilioane de astfel de mici animale albăstrui se prind între ele printr-o forţă vegetativă şi se împerechează evoluând într-o clasă superioară. Un astfel de proces este perceptibil cu ochiul liber în forma unei stele căzătoare. Viaţa multiplă a unor astfel de mici animale se uneşte în felul acesta din nou într-o singură viaţă care se scurge prin larvele lor luminoase. Acestea cad pe pământ sub forma unor meteoriţi fie moi, fie chiar pietroşi. Micile animale devenite astfel libere (scânteile) se adună pe suprafaţa netedă ca o oglindă a norilor pufoşi. Modalitatea în care aceste fiinţe iau naştere este pe măsura lor. Dacă ele se înmulţesc într-un număr mare până la un anumit punct, micile învelişuri aflate în stare liberă şi lipsite de viaţă devin din ce în ce mai grele şi cad mult sub suprafaţa masei de aer. Astfel are loc un fel de „cununie” a acestor mase de mici animale de lumină plină de căldură care este concentrată în aer; căldură reprezentată de aşa-numita „materie electrică” (focul electric atmosferic). Astfel ia naştere o clasă nouă, foarte plină de viaţă, mai bine dezvoltată, care umple atmosfera în forma unor nori denşi. Dacă apoi aceşti nori – în funcţie de intensitatea mai mică sau mai mare a strălucirii luminii solare – cresc periodic în masă datorită forţei lor de reproducere, are loc din nou o schimbare de clasă: viaţa este eliberată din larvele sferice care au devenit acum atât de mari încât pot fi văzute chiar la microscop. Pe neaşteptate, ele se îndreaptă spre pământ în forma trăsnetului sau spre regiunile umede ale aerului în forma fulgerului difuz din nori. Aşadar această formă de viaţă comunică în parte cu materia, în parte cu lumea plantelor, în principal însă cu sfera de viaţă a următoarei clase de animale.

ii Într-o emisiune radio din anul 1959 se vorbeşte despre descoperirea unei particule elementare noi, necunoscută până atunci, făcută de o grupă de specialişti americani în fizica atomului. Această particulă atomică reprezintă doar o minusculă parte din mărimea protonului, iar durata ei de viaţă este o miliardime de secundă. Această nouă parte a atomului a primit numele de X. U. Zero. De atunci, ştiinţa va mai fi descoperit şi alte părţi ale atomului.

6

Din larvele rămase fără viaţă se naşte umezeala aerului, iar din unirea mai multor astfel de larve rezultă ploaia. Acum începe o adevărată viaţă animală terestră ce ia naştere în spaţiile dintre micile învelişuri umplute cu apă. Căci atunci când spiritele naturii eliberate (adică devenite libere prin procesul de evoluţie), aflate în plantele de jos, ies din învelişul lor, se adună în această viaţă animală în număr de milioane şi alcătuiesc cunoscutele vieţuitoare de infuzie. Vă puteţi convinge singuri de acest proces astfel: puneţi o plantă oarecare în apă şi lăsaţi-o acolo pentru o perioadă de timp. Aduceţi imediat un strop mare de apă sub microscop şi veţi observa deja într-un punct mare cât un grăunte de nisip, o mulţime de vieţuitoare care trăiesc şi se mişcă liber. Aceasta este prima specie de animale pe care o puteţi percepe în materie. După un timp mai îndelungat veţi constata că într-un astfel de strop de apă există mii de specii de animale care se deosebesc în mod clar unele de altele în formă şi comportament. Aici o clasă rezultă din cealaltă printr-o unire mutuală. Cu ajutorul unor instrumente şi mai performante, în procesul de alcătuire al unei clase superioare veţi descoperi în mod clar forme nenumărate care fac parte din clasa anterioară, căci aici are loc un proces dublu de reproducere şi anume cea în curs şi cea a unei clase superioare. Acest lucru se desfăşoară în felul următor: O clasă superioară de vieţuitoare devorează un număr imens de vieţuitoare din clasa inferioară şi astfel, din substanţa celor inferioare şi din structura lor individuală se produce clasa superioară. Nenumăratele forţe ale unei asemenea clase devenite mai târziu libere – unindu-se mai târziu – dau naştere unei clase şi mai înalte de vieţuitoare. Astfel se merge în sus treaptă cu treaptă până când este parcurs rapid un cerc de o mie de specii. Are loc din nou un proces extraordinar, care se manifestă prin mişcări energice în apă, prin care spiritele naturii devenite deja puternice îşi fac simţită prezenţa în aer. Atunci are loc o împărţire prin care unele se unesc cu viermii pământului, altele cu viermii apei. Această modalitate de reproducere care urmează are loc tocmai prin mişcarea unor învelişuri mari, vizibile (ouă minuscule) din care se reproduce aceeaşi specie prin adoptarea unei variate clase inferioare. După clasa acestor viermi urmează apoi speciile mai mici de crustacee compuse din melci si scoici, care iau naştere aproape în acelaşi timp, partea feminină a viermelui devenind scoică. În cadrul acestor specii are loc din nou o evoluţie, de asemenea cu mii de transformări, până se ajunge la broasca ţestoasă. Nu se cuvine însă să mai continuăm aici aceste înşiruiri. Aceste fenomene de formare a vieţii vor fi explicate într-un capitol special. Să ne oprim acum însă la aşa-numita scoică perlă. Ea se află pe a nouăzeci şi noua treaptă a evoluţiei menţionate anterior şi provine din unirea scoicii perlieră-mamă şi a melcului perlier. Aici se uneşte pentru

7

prima dată partea masculină şi partea feminină pentru crearea unei vieţi. Partea feminină se închide într-un înveliş dublu, unul exterior rigid şi unul interior, neted, având strălucirea metalului. Înăuntru ea vegetează în voie, se hrăneşte cu viermi şi foloseşte larvele prinse în interior pentru a-şi construi casa. Când un astfel de melc perlofer descoperă o scoică femelă, se lipeşte de ea, se lipeşte de carapacea ei cutată şi face găuri în părţile mai subţiri. În momentul în care scoica îşi dă seama că poartă melcul cu ea, începe să depună părţile de hrană nedigerată (larvele) în acele locuri găurite pentru a le acoperi. Melcul încearcă pe cât posibil să oprească acest proces şi depune în aceste găuri cu mare greutate propriile gunoaie, până când se formează treptat în interiorul acestei deschizături un fel de sferă (în acest mod se nasc perlele!). Această luptă durează ani de zile, melcul părăseşte acest loc, se fixează foarte bine pe gura scoicii şi străpunge carnea acesteia cu ghimpii. În acest fel ea îi deschide scoicii poarta spre viaţă şi şi-o uneşte cu a sa, dând naştere astfel unei specii superioare, în forma melcului nautilus, a cărui frumoasă casă este un semn evident al vieţii evoluate. Următorul fenomen clar de potenţare a vieţii în lumea animală va fi descris în cele ce urmează printr-un alt exemplu. În apele mării trăieşte o vieţuitoare aparte care a fost numită de voi „polip”. Această vieţuitoare care are rădăcinile pe o plantă-copac, prinde cu nenumăratele sale tentacule viermii şi insectele de apă pe care le înghite în cantităţi imense, ajungând de multe ori la dimensiunile plantei-copac pe care s-a fixat. Când organele sale digestive au devenit mai puternice, copacul pe care s-a fixat moare şi polipul trăieşte mai departe prin ultimul tentacul crescut până când moare din cauza hranei insuficiente. O mulţime de viermi mici şi roşii se aşează pe fiinţa lui diformă şi mor după descompunerea corpului său. Astfel viaţa lui dă naştere unei alte vieţi, aceea a unei specii de peşte. Această specie vă este cunoscută sub numele de sepie şi ea trăieşte în special în zonele cele mai adânci ale mării. Hrana sa constă de asemenea dintr-o specie de viermi închişi la culoare. Dacă vrea să îşi păstreze hrana, sepia tulbură apa cu un lichid negru care ameţeşte micile animale. După mii de ani de digerat mii de astfel de viermi, sepia moare, iar viaţa potenţată de viermi dă naştere unei alte fiinţe. Este vorba despre aşa-numitul peşte zburător. Peştele zburător se hrăneşte fie cu insecte de mare, fie cu insecte pe care le prinde cu viteză în aer. Din această cauză el este alcătuit asemenea unui peşte şi asemenea unei păsări. Stomacul lui este prevăzut cu o vezică pe care o poate umple instantaneu cu aer pe care îl poate da imediat afară. Printr-un canal pătrund câţiva stropi de apă; sub acest canal se află un ţesut închis la culoare care poate să păstreze o căldură de peste optzeci de grade. Dacă în vezică se găseşte apă, aceasta este transformată imediat

8

într-un abur care umple vezica cu aer. În timpul acestei umpleri, aerul este împărţit printr-un proces electric intern: sarea grea din aerul atmosferic coboară în vezică sub forma unui fluid şi este eliminată imediat printr-un canal propriu. O anumită cantitate din gazul uşor degajat trece în organele tubulare care străbat întregul corp, masa cărnoasă a peştelui ajungând astfel la o greutate echilibrată. Peştele zburător este capabil să se ridice în aer cu ajutorul aripilor sale, asemenea unei păsări, stabilindu-şi direcţia cu ajutorul aripioarelor. Când viaţa lui de peşte ia sfârşit, se petrece următorul fenomen: partea feminină a substanţei sufletului său trece imediat într-o specie de pasăre care vă este cunoscută sub numele de pescăruş. Partea masculină dă naştere însă unei alte vieţi şi anume cea a porumbelului. Acesta este drumul evolutiv al unei anumite specii de polip până la o anumită specie de pasăre. Căci sub specia polipilor se află alte specii care corespund aproape fiecărei specii de peşte existente în apă. Aceasta reprezintă o treaptă intermediară între viermi şi toate speciile de peşte prin care specia viermilor este adusă pe o treaptă superioară. Peştii însă se află deja pe o treaptă superioară de evoluţie, astfel încât după ce îşi unesc vieţile după moarte, ei devin locuitori ai spaţiului. În acest mod fiecărei specii de peşte îi corespunde una în lumea păsărilor. În mare trăieşte totuşi şi o altă specie de animale ale cărei ultime trepte de evoluţie sunt astfel constituite încât această specie poate exista atât în apă, cât şi pe pământ şi în aer. Din această specie de animale marine rezultă de exemplu broasca ţestoasă, precum şi alte specii de broaşte. Aceste vieţuitoare au toate cele cinci simţuri prezente în lumea animală evoluată. Apoi urmează leul de mare, morsa, precum şi locuitorii patrupezi atât ai apei cât şi ai pământului sau ai aerului (amfibiile), percepute ca specii de trecere din care iau naştere animalele patrupede care trăiesc numai pe pământ. Lumea păsărilor se află pe o treaptă foarte înaltă de potenţare a vieţii. Pasărea are, ca şi omul, inimă, un stomac mai special, intestine, plămâni destul de mari şi ficat. Aceste organe interne sunt închise în interiorul unei structuri osoase uşoare, fiind mărginite de o piele fină. Inima şi plămânii au aceeaşi configuraţie ca şi la celelalte animale cu sânge cald. Stomacul şi ficatul prezintă însă diferenţe considerabile. Masa cărnoasă se compune din fibre albicioase uşoare, legate între ele printr-un ţesut fin inervat, care pot întinde sau strânge carnea mult mai mult decât în cazul altor animale. La nivelul capului simţurile sunt foarte ascuţite, chiar ieşite din comun. Din această cauză o pasăre vede mai bine prin ochii săi decât un om printr-un telescop performant; la fel, auzul său întrece cu mult auzul vostru. Organele sale de miros sunt mai ascuţite decât cele ale unui câine de vânătoare. Astfel o acvilă este capabilă să perceapă în călătoriile sale

9

diurne un hoţ aflat la o mare distanţă de ea, iar simţul său gustativ este atât de puternic, încât poate găsi chiar şi sarea din cea mai dură rocă. Aşa cum organele de simţ ale păsărilor au o sensibilitate ieşită din comun şi creierul lor este sensibil şi hiperactiv, fiind dotat cu o mai mare inteligenţă decât cel al celorlalte animale, neexceptând nici chiar elefanţii. Aşadar, se poate constata aici primul pas spre activitatea intelectuală: se demonstrează puterea lor de memorare, unele păsări putând chiar învăţa mai multe moduri de a cânta, chiar cuvinte sau propoziţii întregi ale unei limbi, fapt imposibil pentru alte animale care sunt tot atât de docile ca şi acestea. Puteţi deci concluziona că această specie de animale se apropie mai mult de voi decât acele patrupede care se mişcă obosite pe pământ. Toate acestea au influenţă asupra organizării interioare, generează o mare receptivitate la stimulii lumii exterioare şi formează deja în creier anumite reprezentări ordonate. Înmulţirea păsărilor are loc prin fecundarea ouălor. Femela are capacitatea de a se înmulţi, fenomen care are loc în ovar în modul următor: De la inimă pornesc organe fine prin care curge un lichid alb. La terminaţiile acestor organe, din acest lichid se formează un ţesut în formă de plasă. Dacă acest ţesut are forma corectă, astfel încât să aibă aspectul unor mici pâlnii aliniate unele lângă altele, organele care se formează prin ele însele se fixează pe coloana vertebrală. Mai apoi aceste organe se desprind şi îşi îndreaptă orificiile spre aceste mici pâlnii. În acelaşi mod, vasele sanguine, pornind de la stomac sunt conduse prin ficat spre orificiile acestor pâlnii. Când toate vasele care pornesc de la inimă se lărgesc, în fiecare dintre acestea mai creşte încă un astfel de vas care îşi îndreaptă orificiul în câte una din aceste pâlnii. În momentul în care acest organism – în funcţie de specia şi mărimea păsării – a ajuns la maturitate, din sucurile gastrice se secretă mai întâi o mică picătură vâscoasă, astfel încât orificiul celor două organe împinse unul în altul se ridică în mijlocul acestei mici picături. Apoi organul exterior extrage de la nivelul inimii fluide limpezi asemenea apei. Aceste fluide conduc picătura care se deplasează dinspre stomacul în forma unui balon de săpun, pe care aceste fluide îl umplu – în funcţie de mărimea şi constituţia păsării – până ajunge la mărimea unui bob de cânepă, a unei alune sau chiar a unui măr. Fluidele care vin din sânge se îndreaptă nemijlocit spre aceste ghemotoace albe, în interiorul cărora intră, formând gălbenuşul de ou. Paralel cu acest proces şi în interiorul canalelor intestinelor se dezvoltă organe de conducere extrem de fine. Astfel găina (ca reprezentantă a părţii feminine a păsărilor) are două canale de eliminare: unul pentru eliminarea excrementelor şi unul pentru eliminarea oului ajuns la maturitate. Înainte de orificiul de eliminare al acestui canal pentru

10

excremente, un alt canal i se alătură prin organele menţionate mai sus, care pornesc din intestine. Ele formează un tub larg care se ramifică în interiorul ovarului în tot atâtea braţe câte pâlnii există aici. În momentul împerecherii o substanţă eteric-spirituală este trimisă cu rapiditate în centrul oului. Despre această substanţă am vorbit la unirea vieţii animale din apă cu cea de pe pământ. (substanţa sufletului) După încheierea acestui proces, oul creşte, formând în interior un ţesut extraordinar de fin, şi dă naştere noii fiinţe şi anume unei păsări extrem de mici, goală în întregime. Acest ţesut are deschideri în toate direcţiile pentru că are nevoie de căi de acces către hrană. Organul care porneşte de la stomac transpiră şi formează din pietrele mici dizolvate acolo o masă calcaroasă care se întăreşte datorită căldurii interioare a păsării, formând in jurul oului o coajă tare. Oul prinde viaţă cu ajutorul căldurii provenite din clocire. După ce a consumat din ou hrana necesară creşterii, puiul sparge coaja şi păşeşte în lumea exterioară ca o pasăre desăvârşită, având toate înzestrările speciei sale. În clasa păsărilor, porumbelul se numără printre acele specii care îşi procură hrană de trei feluri – aproape asemenea omului – căci ea poate să consume seminţe, viermi, insecte şi chiar să spargă pietricele. Corespunzător cu diferitele trepte ale sufletului său, porumbelul se împarte în mai multe feluri. Cel mai nobil din specia porumbelului este totuşi aşa-numitul „porumbel de casă”, uşor de recunoscut prin penajul său colorat. Penajul constituie un punct de reper în lumea animalelor. Dacă o specie de animale domesticită din aceeaşi categorie apare ca fiind multicoloră, ea se află cu mult înaintea fiinţei umane, căci la acest nivel culoarea exprimă structura interioară. Culoarea albă este cea mai nobilă pentru că ea corespunde în lumea animală unui suflet imaculat. Astfel porumbelul de casă – cea mai nobilă specie de păsări – reprezintă chintesenţa vieţii tuturor speciilor anterioare ei şi a unei specii numeroase de alţi locuitori ai aerului. În acelaşi timp el este asemenea unui vas de preluare a vieţii evoluate a plantelor şi chiar a mineralelor. Dacă un porumbel moare, viaţa speciilor din toate împărăţiile naturii se uneşte cu principiul vieţii lui şi unirea acestor vieţi spirituale duce la formarea unui suflet uman. Există încă alte mii de specii de vieţuitoare ale aerului şi ale pământului prin care au loc asemenea transformări şi cu toate acestea – aşa spune Domnul – „Nimeni nu cunoaşte căile Mele, nici măcar îngerii din ceruri, ci doar Eu singur şi acel căruia Eu vreau să i le revelez. Cel care crede aceasta, aceluia multe minuni i se vor petrece. Iar necredinciosul nu va fi nici sfătuit, nici ajutat. Degeaba priveşte cu ochii săi orbi în marele Mele ateliere ale vieţii. Cu adevărat vă zic vouă: nu va găsi nimic altceva decât învelişurile morţii. Căci viaţa este spirituală şi nici un microscop nu poate să surprindă sfera sa de influenţă; numai ochiul spiritual poate să privească minunile vieţii”.

11

Viaţa copacului

Pentru crearea unui copac este convocată forţa vegetativă, numită şi spiritul naturii, scânteia spirituală divină (gândul creator al lui Dumnezeu) care există în bobul seminţei. (Acest spirit al naturii este o creaţie sufletească organică de scântei ale vieţii primordiale, care – provenind din sufletul spiritului primordial decăzut, Lucifer – în trecerea lor prin nenumărate forme în natură s-au îmbinat şi ordonat şi astfel vor fi trecute de la stadiul de suflete pure la stadiul de creatori ale unor forme de viaţă mai evoluată.) Acest spirit al naturii este de o inteligenţă simplă, el ştiind care este hrana ce i se cuvine, existentă în pământ. Conform voinţei spiritului divin care îl conduce, această scânteie se stabileşte la rădăcină unde îşi va avea sediul, formează nenumărate braţe cu ajutorul cărora extrage fluidele pământului, iar prin micile tuburi şi canale formate de el, este purtat până în vârfurile cele mai înalte şi în toate ramurile copacului. Substanţele cele mai fine se secretă în ramuri, cele mai grosiere rămân în trunchi, iar cele impure sunt eliminate formând scoarţa ca o piele ce protejează copacul. O creangă crescută din trunchi poate fi văzută de fapt până în centrul trunchiului într-o structură mult mai fină. În aceasta constă inteligenţa spiritului copacului care face fibrele şi canalele crengilor de zeci de ori mai fine decât cele ale trunchiului copacului. Prin aceste organe fine pot fi transportate doar fluide foarte fine care sunt deja mai mult eterice. În rămurelele care se formează din crengi se petrece acelaşi fenomen, iar seva din acestea este cu mult mai fină, dar şi mai concentrată decât aceea din trunchi şi din crengile principale. Mai întâi crengile sunt prevăzute cu nenumărate canale din cele mai mici prin care seva, din nou de zeci de ori mai rafinată (mai pură din punct de vedere chimic) este condusă mai departe. Din această sevă, prin inteligenţa spiritului copacului şi prin voinţa scânteii divine pure, se formează frunzele sau acele în funcţie de specia copacului. După ce au atins maturitatea deplină, canalele şi organele care pornesc din crengi spre ele, sunt înfundate progresiv, astfel încât din miile de tubuleţe numai unul din mijloc este lăsat deschis, prin care frunza se hrăneşte. Acest canal va fi şi el închis în cele din urmă, iar frunza se va usca şi va cădea din copac. În ramificaţiile rămurelelor aflate cel mai în exterior se află un milion de organe din cele mai fine având diametrul unui ac de cusut, organe care duc un fel de viaţă animalică. În momentul în care fluidele ajung aici, se naşte un fel de luptă formală, fiindcă spiritul naturii vrea să scape din captivitatea copacului şi să îşi recâştige libertatea. Aceste organe se apleacă aşadar atât de mult încât îi închid acestuia trecerea. Inteligent fiind, el îşi înţelege captivitatea şi îşi găseşte refugiu în umilinţă, cu ajutorul căreia fiinţa sa spirituală începe să se transforme

12

în iubire. Prin căldura acestei iubiri, aceste organe foarte îngustate sunt înduplecate şi se lărgesc, spiritul copacului devenind astfel cu adevărat viu, asemenea purei scântei divine. El se aşează apoi plin de iubire pe mlădiţele cele mai exterioare ale acelor organe sub formă de fruct al copacului, având la început o mărime pe care ochiul uman abia o poate percepe. După încheierea acestui proces începe un alt act de creaţie: prin graţie divină, fiecărui fruct îi este dăruită cu ajutorul luminii solare, o scânteie extraordinar de mică. Această mică scânteie este prinsă lacom în sutele de locuri de inserţie ale fructelor cu rămurele şi închisă cu grijă într-un mic înveliş (vezi sămânţa!). Odată încheiată această căsătorie spirituală este creată în curând floarea ca organ de procreare şi în cele din urmă fructul este adus la maturitate prin căldura degajată de mica scânteie. De multe ori, datorită indolenţei spiritului copacului, unele mlădiţe sunt trecute cu vederea. Însă, la scurt timp după aceea, mica scânteie divină zboară din nou spre locul în care a luat naştere; aici vasele rămurelelor se blochează, iar porţiunea de inserţie cu fructul încetează să mai primească hrană. Din această cauză un astfel de fruct se veştejeşte şi moare, urmând apoi să cadă din copac. Într-un fruct ajuns la deplină maturitate însă, această scânteie a vieţii este păstrată cu grijă într-un mic înveliş în interiorul seminţei. Şi pentru că o scânteie vine de la Dumnezeu, ea păstrează în ea la nesfârşit originea speciei sale. Astfel, dintr-o singură sămânţă ar putea să ia naştere peste mii de ani multe milioane de copaci de acelaşi fel, perpetuând şi îmbogăţind astfel specia acelui copac. Ce fenomene spirituale stau aşadar la baza creşterii copacului? Dacă o sămânţă ajunge în pământ, ea cheamă în şi prin ea scânteia de care vorbeam anterior prin spiritul naturii exilat în materie. Prin aceasta un astfel de spirit primeşte primul imbold al vieţii şi o inteligenţă naturală. Fiindcă totuşi la origine el este rău (provine din Lucifer), el doreşte să pună stăpânire imediat pe această scânteie a vieţii, care însă scapă de o astfel de urmare. În curând spiritul naturii îşi extrage din pământ spirite asemănătoare lui, îşi măreşte volumul şi se înmulţeşte, devenind tot mai puternic, lucru care poate fi observat în creşterea continuă a copacului. Această creştere are loc de multe ori prin munca susţinută a unei întregi legiuni de spirite ale naturii unite cu spiritul copacului. Scânteia divină a vieţii scapă însă de orice urmărire pe care o plănuiesc acele spirite rele ale naturii în furia lor răutăcioasă. De aceea milioane de astfel de spirite se ancorează din nou puternic în materie, aspect care se manifestă exterior prin lemn, dar mai ales prin scoarţă. Aceste spirite învaţă cu timpul umilinţa prin lupte care durează de cele mai multe ori ani de zile, devenind în final una cu scânteile vieţii. Un astfel de spirit care s-a unit plin de iubire cu această scânteie, în punctele

13

de inserţie cu fructele, devine liber odată cu deplina maturitate a fructului. El trece (ca substanţă spirituală) într-o etapă mai înaltă, mai inteligentă, mai plină de înţelepciune, iar acest proces se repetă până la transformarea într-un suflet uman, în care spiritul său propriu se combină cu acesta. Căci atunci când un număr suficient de spirite ale naturii existente în copaci, dar şi în alte plante, ajunge la starea de libertate eterică, s-au unit prin iubire, dând naştere astfel unui singur spirit de o inteligenţă superioară, atunci astfel de spirite trec în lumea animală, de unde sunt conduse pe o a doua treaptă de evoluţie. Din nou astfel de spirite de unesc cu iubire într-o singură fiinţă spirituală, pentru ca mai apoi această fiinţă să fie capabilă, datorită inteligenţei spirituale naturale, multiplă şi purificată, să contribuie la formarea unui suflet uman. Când copacul nu mai e bun de nimic moare, putrezeşte, iar materia sa descompusă serveşte din nou la crearea unor noi forme în împărăţia naturii.

Evanghelia viţei de vie

În fructele unor plante, în special cele ale viţei de vie, se găsesc sâmburi în formă de inimă. Aceste specii de plante au atins aşadar un mare grad de evoluţie. Căci cu cât inima unei fiinţe este mai aproape de perfecţiune, cu atât ea se va apropia mai mult de forma inimii umane. Este şi cazul seminţelor din lumea plantelor. De aceea spiritele unor astfel de plante nobile sar peste un număr mare de trepte de pe scara evoluţiei animale în procesul lor de formare şi de multe ori trec direct în clasa umană. Ele au în acelaşi timp avantajul că învelişul lor material, compus din nenumărate mici păstăi care conţin scântei evoluate ale vieţii, contribuie la hrănirea trunchiului şi în felul acesta şi la hrănirea sufletului. Cerealele şi cele mai multe fructe de grădină se preocupă în special de hrănirea trunchiului. Fructul viţei de vie se preocupă însă, mai mult din pură plăcere, de menţinerea în viaţă a sufletului. Sâmburele strugurelui este creat astfel încât se maturizează în acelaşi timp cu strugurele în sine. Fluidul de foc eteric cu care este umplut învelişul cel mai interior al sâmburelui urcă prin finele vinişoare prin viţa de vie ca printr-o pânză de păianjen. Aceste vinişoare se închid apoi, din ele pornind mai multe canale care înconjoară învelişul cu o substanţă dulce-uleioasă, acel suc plin de foc care a fost produs de substanţele spirituale, inteligente, nobile provenite din lumea plantelor care a fost cândva impură. În acelaşi timp canalele exterioare, mai grosiere ale viţei de vie formează un înveliş gros (strugurele propriu-zis). Când acesta capătă destulă soliditate, vasele care înconjoară sâmburele plesnesc şi îşi varsă sucul dulce, spiritual, în învelişul grosier. Strugurii conţin însă şi sucuri astringente care au rolul de a menţine stabilitatea, astfel că în interiorul strugurelui ajung două feluri de suc: unul acrişor şi unul dulce. Din

14

această cauză un strugure necopt are încă un gust acru. Odată cu maturizarea, astringenţa (considerată impură, nenobilă) este împinsă pe dinăuntru de dulceaţă (pură, nobilă), formând astfel o masă vâscoasă la marginea strugurelui. În acest mod conţinutul grosier care a fost sublimat şi conţinutul rău devin totuşi gustoase, fiindcă sanctuarul plantei, care este acest vas, a fost folositor. Belşugul pe care îl dă viţa de vie, substanţa eterică a acesteia, asemănătoare energiei iubirii, se constituie din energia spirituală care se găseşte în vin după stoarcerea strugurilor: el intră în suc în momentul în care s-au separat toate impurităţile şi nu mai devreme – o Evanghelie care e valabilă şi pentru natura umană!

Despre felul cum iau naştere vijeliile

Domnul spune astfel: „Materia nu este altceva decât o şcoală a umilinţei pentru spiritele nobile. Părţile spirituale din care se compune apa reprezintă un flux al graţiei Mele divine care provine din dragostea Mea plină de compasiune. Lumina soarelui luminează şi ea prin graţia Mea, iar căldura există din iubirea Mea!”iii Câteodată descopăr în ţinuturile cu multe ape o mare bogăţie de spirite umile ale materiei. Şi atunci las să se reverse din Mine prin voinţa mea un mare fluviu al vieţii. Astfel spiritele bune ale apei sunt menţinute libere, ele trăind astfel o imensă bucurie de a lăsa să curgă prin ele viaţa. Ele sunt unite printr-un filon comun şi se joacă vesele cu apele, acest joc al lor constând dintr-o mişcare în salturi mici într-un cerc larg. Cu cât fluviul vieţii (exprimat de spiritele libere ale eterului) se ridică mai sus, cu atât aceste spirite trag mai vesele de valuri în sus. Aşa cum fiinţa umană îşi exprimă o mare bucurie printr-o mişcare în cerc (fiinţa interioară a dansului), la fel şi spiritele apei se unesc într-o astfel de manifestare, ridicând odată cu ele apa în cercuri cu valuri agitate. Iar când ele îşi dau seama că viaţa îşi întinde larg braţul eliberator din Mine în forma vizibilă a unor nori, spiritele vesele ale apei dublează viteza mişcării valurilor în cerc şi se ridică în sus deasupra suprafeţei apei. O astfel de mişcare este resimţită apoi de miriadele de spirite care se află mult mai departe şi care se adună într-un astfel de cerc pe dedesubtul apelor din toate ţinuturile. Acestea atrag participarea şi a altor spirite din alte ţinuturi care în scurt timp încep să se deplaseze şi nu cruţă nimic din ceea ce le iese în cale: copaci, case, animale şi oameni – totul este luat înainte în dezlănţuirea lor

iii Această introducere reprezintă cheia înţelegerii profundei semnificaţii a acelor fenomene puternice ale naturii care îi apar omului ca fiind aducătoare de distrugere şi nimicire. Lorber însă descrie aceste fenomene ca pe un proces de mântuire de un dinamism colosal.

15

plină de bucurie. Astfel de fenomene ce se petrec deasupra câmpiilor uscate au două caracteristici diferite: unele spirite care fac exces de zel îşi vorbesc prin vijelii sau prin învolburări de vânt. Altele neîmblânzite se aprind în râvna lor, astfel încât se manifestă prin vijelii de foc. După ce aceste vijelii se reunesc împreună cu tot ce au luat în drumul lor, în cercul creat de ele se produce o mare destindere a materiei, pe locul principalei eliberări de forţe, în forma unui munte. Să nu vă imaginaţi însă că materia (pietre, pământ, plante, copaci şi altele) este ea însăşi aceste spirite. Întreagă această materie este doar o închisoare pentru ele, care le opreşte temporar legătura cu viaţa care curge din Mine. Atâta timp cât voinţa Mea le va permite, în funcţie de nivelul fiecăruia de evoluţie, cu ajutorul inteligenţei şi al liberului arbitru propriu fiecărui spirit, li se va deschide câte o portiţă de scăpare din ghearele morţii.

Fiinţa cutremurului de pământ (fenomene care au loc în Pământul spiritual) „... Există încă multe alte fenomene ale naturii despre a căror adevărată cauză ştiinţele naturii nu ştiu mare lucru. Printre acestea se numără de exemplu magnetismul Polului Nord, luminile polare, fulgerul, formarea norilor, cometele, stelele căzătoare şi chiar formarea cristalelor, cauzele fluxului şi refluxului, forţa de greutate şi multe alte fenomene. Printre acestea se numără şi mişcările pământului, cutremurele prelungite, şocurile seismice a căror forţă nimiceşte adeseori ţinuturi întregi în doar câteva secunde. Printre marile fenomene ale naturii se numără şi avalanşele de piatră şi aluviunile de pământ şi chiar scufundarea unor munţi întregi şi a unor insule, precum şi erupţiile vulcanice. Este aşadar necesar să observăm mai îndeaproape fiinţa cutremurelor de pământ şi cauzele lor spirituale. Mai întâi s-a constatat că un cutremur nu reprezintă un fenomen propriu, de sine stătător, ci are loc în mod constant în urma unui şoc seismic care ia naştere în anumite puncte ale corpului pământului. Acest fenomen se produce în felul următor: În adâncul fiinţei pământului se găsesc măruntaiele telurice sub forma unor formaţiuni ancestrale. De aici sunt gonite în toate părţile pământului nenumăratele hoarde de spirite decăzute odinioară, cărora le este dat un anumit interval de timp pentru a fi reînsufleţite. Dacă pe pământ o generaţie de oameni este prea înrobită de simţuri şi materialistă, după moartea fizică spiritele lor se reîntorc în străfundurile pământului şi rămân înlănţuite acolo până învaţă starea de umilinţă. Dacă acest fenomen ia amploare, un astfel de punct în interiorul pământului se supraîncarcă şi aceste spirite încep să nu mai aibă loc de dorinţele lor rele şi să se aprindă. Chiar şi acele spirite care nu s-au născut

16

încă în corp sunt trezite din starea lor de linişte. Ele sar din lăcaşul lor şi se năpustesc în furia lor, formând puternice coloane de foc, asupra celorlalte spirite pentru a le nimici. Din această cauză spiritele din nou decăzute se aprind şi mai mult, ele crezând că un astfel de foc este focul iadului şi o pedeapsă a lui Dumnezeu şi ard de mânie, distrugând tot ceea ce vine de la Dumnezeu. Este trimis atunci un înger binefăcător al păcii care deschide zăgazurile a câte unui rezervor de apă subteran şi conduce apa spre punctul în care s-a adunat mânia. În momentul în care spiritele liniştitoare ale apei ajung într-un astfel de loc, ies imediat iritate din învelişul lor subţire şi aprind focul păcii împotriva hoardelor spiritelor rele. În acelaşi timp are loc o transformare a apei în aburi care provoacă prin întinderea ei subită o lovitură puternică. Tot ceea ce se află în acel moment deasupra unui astfel de punct este scuturat şi aruncat cu putere. Aceasta este cauza subtilă a mişcărilor seismice. Aceste mişcări numite în mod general „cutremure” nu sunt altceva decât mici scuturări ale straturilor pământului cauzate de deschiderea zăgazurilor şi de căderea apei. De aici rezultă noi fisuri care ajung la suprafaţă din străfundurile pământului. Spiritele aflate în aceste crăpături împreună cu spiritele apei sunt adunate de către înger pentru a fi formate mai departe. Spiritele decăzute rămân însă îmblânzite în mlaştina de noroi care s-a format. Vibraţiile ulterioare provocate de mişcările seismice reprezintă urmarea retragerii spiritelor apei şi a ceea ce vine după ele. Pământul a fost creat tocmai pentru ca el să poarte în pântecele său o generaţie decăzută de spirite care să se nască din nou într-o viaţă liberă şi eternă în Dumnezeu! Concluzia ar fi următoarea: În strânsă legătură cu fisurile şi prăpăstiile adânci despre care am vorbit mai sus sunt şi secarea izvoarelor şi pâraielor, precum şi retragerea mării şi a altor lacuri. Căci înainte ca un astfel de şoc seismic puternic să ia naştere, spiritele se adună mai înainte în hoarde imense. Această adunare a lor este percepută de simţurile naturale ale fiinţei umane în următoarea formă: Prin contactul mineralelor cu apa are loc o dezintegrare chimică ce este descrisă ca o fierbere din care rezultă diverse gaze care caută o portiţă de ieşire de aici. Odată ce acestea ajung într-un spaţiu gol, ating treptat o forţă de întindere prin care ridică scoarţa terestră de deasupra. Aceasta începe să se crape, iar prin ridicarea ei constantă aceste gaze cauzează în cele din urmă despicături şi chiar prăpăstii. Când gazele care s-au adunat sub pământ pătrund prin micile fisuri până la marile rezervoare de apă, le măresc suprafeţele atât de mult, încât se unesc cu firicelele de apă care se găsesc la suprafaţă. Ele ridică apoi şi scoarţa exterioară a pământului, lucru care cauzează secarea mai multor

17

izvoare. Şi marea, care se află în legătură cu apele subterane, bate în retragere în momentul în care se produc acele crăpături din cauza gazelor care intră în ele. Acest fenomen este perceptibil şi cu ochiul liber. În realitate însă el este mai complex, căci este vorba de acea adunare sălbatică de spirite care sunt scoase din starea lor latentă. În acest loc este trimis apoi un înger al păcii, care deschide în adâncul pământului canale dinspre marile pânze de apă în care spiritele, în graba lor, devin incandescente. Spiritele liniştite ascunse în ape caută atunci să îmblânzească astfel de hoarde înfuriate. Dacă eforturile depuse de aceste spirite ale păcii se dovedesc a fi zadarnice, îngerul dă peste cap socoteala răutăcioasă a spiritelor mâniate, scuturând acel loc de nenumărate ori cu multă forţă şi zdrobindu-l în mici bucăţi în care încă mai locuiau spirite nenăscute încă. Spiritele focului eliberate atunci aprind spirite aflate de obicei la mile întregi distanţă, sub forma vizibilă a vaporilor de apă. Iar acest moment al aprinderii este recunoscut sub forma unui cutremur mai mult sau mai puţin intens. Ştim cu toţii ce urmări au astfel de fenomene. Pentru ca ele să nu se producă prea des, lucru care ar putea duce la distrugerea întregului corp al pământului, sunt create nişte conducătoare de mânie ale acestor spirite ale iadului, prin care apa iese mereu sub forma aburilor din locurile incandescente. Dacă aici se adună şi gaze, acestea se scurg asemenea fumului printr-un şemineu, fără a se produce catastrofe de proporţii. De exemplu, scopul unui vulcan este acela de a conduce mânia iadului în interiorul corpului pământului. Vulcanii au în subteran mii de ieşiri şi puncte de confluenţă asemănătoare cu ramificaţiile rădăcinilor unui copac imens. Acolo unde aceste ieşiri vulcanice sunt insuficiente, au loc adeseori acele ridicări ale pământului aşa cum am spus anterior, prin adunare de spirite. Pentru a elimina însă posibilitatea unor distrugeri puternice, un al doilea înger creează deschideri în adânciturile pământului, precum şi în multe crăpături ale muntelui. Prin acestea se scurg gazele neaprinse încă sub forma unor vânturi puternice şi furtuni ce au loc la suprafaţa pământului. Astfel de deschizături se creează aproape în fiecare zi, lucru observabil pe deplin la coborârea şi urcarea barometrului. Când acesta scade este un semn că urmează o adunare subterană; în acelaşi timp scoarţa terestră este ridicată şi ajunge în straturile uşoare ale aerului. Fiindcă aici barometrul arată o micşorare a presiunii aerului, coloana de aer devine uşoară şi scade în masă. Prin portiţa de ieşire creată, spiritele (gazele) se scurg încontinuu şi odată cu acest fenomen scoarţa terestră revine la starea ei anterioară incipientă, iar barometrul începe din nou să crească în aceeaşi proporţie, fiindcă coloanele de aer sunt din nou mai grele. Aceste spirite ale străfundurilor pământului devenite libere se unesc cu cele care vin din sfera liberă a eterului. Ele trag unele de altele şi se unesc

18

pe aşa numita cale electromagnetică care s-ar cuveni mai degrabă să fie numită „calea iubirii în natură”. Ele cad apoi în mod obişnuit pe pământ, hrănindu-l, sub formă de ploaie, grindină sau zăpadă. Spiritelor libere ale grindinii li s-au adăugat şi alte spirite şi mai rele. Pentru ca acestea din urmă să nu poată pricinui dezastre, ele sunt imediat transformate în nişte pietricele de grindină, fiind potolite astfel de mânia lor pentru a fi apoi aruncate pe pământ. Din această cauză o furtună cu grindină este de o mai mare violenţă decât o furtună de vânt şi ploaie. Acest lucru îl arată şi norii împrăştiaţi în toate părţile înaintea unei furtuni şi care sunt împinşi cu putere de către spiritele păcii ca o adunătură de spirite mânioase. De asemenea acele spirite se manifestă prin vuiete, fulgere şi tunete. În momentul în care acestea ating pământul sunt preluaţi de materia îmblânzită şi spiritele păcii se înmoaie din nou şi se topesc din bulgăraşii de grindină. Dacă cetele de spirite ale păcii nu ar acţiona după voia Domnului, distrugătorii atemporali în libertatea lor ar aprinde şi ar distruge puternic pământul. De aceea, pe viitor să nu vă fie teamă de astfel de fenomene ale naturii, căci tot ceea ce se petrece aici se naşte din ordinea iubirii divine şi serveşte marii opere de eliberare a spiritului din materie.

Polul Nord şi Polul Sud

Pentru că Pământul poate fi comparat cu un imens corp organic al unui animal, putem spune că, la fel ca şi animalelor, are nevoie de hrană pentru a continua să subziste. Pentru a realiza aceasta – la fel ca şi în cazul plantei sau animalului – sunt necesare o gură sau mai multe braţe cu care mănâncă sau absoarbe hrana. De altfel, fiecare corp animal sau chiar corp planetar au multe mici vârfuri de absorbţie prin care absoarbe substanţa electrică şi eterică din aer. Pe lângă acestea mai au şi multe tentacule prin care absorb hrana şi un alt canal principal de eliminare, precum şi un număr mare de alte mici canale. Polul Nord este gura principală prin care se hrăneşte corpul Pământului, iar Polul Sud este canalul său principal de eliminare. Gura prin care se hrăneşte este considerabil de mare. Diametrul acesteia în latura sa cea mai exterioară are în medie douăzeci-treizeci de mile, dar se îngustează în interior până la un sfert dintr-o milă. În această mărime se continuă cu gâtul până la nivelul stomacului aflat în prelungirea acestuia. Pereţii gâtului sunt foarte denivelaţi şi au aspectul unor întinderi cu ţepi asemenea pielii unui arici uriaş. Ţinutul propriu-zis al Polului e format dintr-un crater mare în formă de pâlnie, înconjurat de icebergurile cele mai abrupte şi de colţuri de stâncă. Acest crater se aseamănă cu partea superioară a unui măr a cărui codiţă a fost ruptă. Din gura inferioară a craterului – deschiderea propriu-zisă a gurii prin care se hrăneşte –

19

porneşte canalul de hrănire menţionat mai sus care duce până în centrul Pământului.iv Stomacul Pământului se află dedesubtul inimii, aproape de mijlocul corpului Pământului. El arată ca o cameră cu suprafaţa de zece mile. Fâşii transversale de pământ – unele în diametru de două sute de stânjeni (circa 380 m) – se întind în toate direcţiile în formă de coloane şi se sprijină parţial între ele. Acest aşa-zis stomac şi stâlpii lui transversali de sprijin care arată ca nişte fâşii de pământ ovale, respectiv ca nişte coloane, nu sunt alcătuite dintr-o masă dură. Caracteristica lui principală este că se aseamănă cu un portofel de gumă ai cărui pereţi au greutate egală pentru a nu fi împinşi unul peste altul de forţa de greutate care acţionează din exterior. De la acest stomac porneşte un canal principal în formă de şurub care străbate întreg corpul Pământului şi care are ieşire la Polul Sud. Canalul este din aceeaşi materie ca şi stomacul, numai că din cauza ieşirii devine treptat mai dur. Nu mai trebuie menţionat faptul că din stomacul principal al Pământului şi din canalul său principal de eliminare pornesc nenumărate alte vase şi canale de hrănire. În ce constă hrana principală a Pământului? În regiunea cea mai înaltă a Polului Nord au loc anumite fenomene care nu se manifestă în nici o altă parte de pe suprafaţa pământului. În primul rând este vorba de o regiune de aer foarte rece care se extinde în timpul iernii. Pe lângă acest aer greu şi rece mai există şi o masă de ceaţă care devine din ce în ce mai densă, care este împrăştiată de nenumărate fascicule de lumină în formă de stele căzătoare. În porţiunea mai îndepărtată din jurul Polului se găseşte o aglomerare de cristale de gheaţă, iar câţiva stânjeni mai jos se află vârfuri înalte de gheaţă. Gura magnetică a Pământului trage cu mare putere toate acestea ca pe o hrană care este condusă în stomacul Pământului, pe a cărui pereţi şi coloane transversale se aşează aceste substanţe în formă de cristale. Odată ce stomacul este umplut de căldura emanată de Inima Pământului se produce o mişcare de vibraţie a pereţilor stomacului, iar coloanele transversale din interior fie se contractă, fie se destind. În acest fel hrana este fărâmiţată, instalându-se în acelaşi timp o materie electrică care ajută la descompunerea părţilor hrănitoare ale apei şi care este împinsă în nenumăratele canale de hrănire. Apoi un curent electric negativ diferit apucă resturile rămase nedigerate şi le împinge mai departe cu mare putere prin canalul în formă de şurub, unde aceste părţi eliminate în urma frecării puternice trebuie să redea ultimele resturi substanţei care a hrănit Pământul. Din acest motiv partea nordică a Pământului este mai

iv Aceste informaţii ale lui Lorber încep să aibă o confirmare uimitoare datorită traversărilor făcute de submarinele americane pe sub polul nord. Fotografiile şi măsurătorile sub apă constată că terenul mării sub polul nord este rotund şi gol pe dinăuntru şi urcă brusc acolo unde încep gheţarii, care tinde, spre deosebire de partea dinspre interiorul polului, să aibă o adâncime asemenea celei unui crater!

20

compactă decât partea sudică, fiindcă cea din urmă primeşte doar resturile rămase din hrană. În ce priveşte caracteristicile Polului Sud, acesta este format dintr-un ţinut muntos, întrerupt în multe locuri de ape adânci. Acest Pol nu este înconjurat de formaţiuni abrupte de gheaţă şi stânci ca Polul Nord, ci din mase sferice pe jumătate strivite care se compun pe de o parte dintr-un fel de piatră calcaroasă, iar pe de altă parte din foarte mulţi vechi gheţari. Mijlocul Polului se constituie dintr-un mare crater care este înconjurat de şase cratere mai mici. Diametrul tuturor craterelor este de aproximativ o sută treizeci de mile. Ele servesc la eliminarea acelei părţi nefolositoare din hrană şi la trecerea ei într-o formă eterică. Polul Sud se întinde pe mai multe mile deasupra nivelului mării. El are astfel aspectul unui munte înalt, fără vârf şi dă Pământului mai mult o formă de pară vdecât de măr. Înălţimea sa abia dacă se ridică la douăzeci de mile, deci pe lângă alţi munţi ai Pământului, acesta apare ca un pitic. Această înălţare nu se produce brusc, ci treptat. Împingerea resturilor din hrană ale Pământului înspre Polul Sud determină şi rotaţia corpului Pământului în jurul propriei axe, în decursul căreia această materie asemănătoare aerului loveşte într-o direcţie în afara eterului liber. Prin aceasta Pământul primeşte un impuls asemănător unei rachete care – prin discul pe care se sprijină – pune aerul în mişcare atât de puternic, cum nici nu vă puteţi imagina. Ceea ce rezultă este o coloană de presiune care răstoarnă discul de care racheta este legată, la fel cum o rachetă cu reacţie se înalţă prin coloana de aer care creşte rapid sub ea. Din acest exemplu ne putem da seama cum rotirea zilnică a Pământului se produce prin mecanismul ei propriu şi natural şi este ciclică.

Flux şi reflux

Şi respiraţia este un fenomen a cărui cauză este de origine pur spirituală. Procesul respiraţiei se bazează pe opoziţia dintre cele două forţe care fac posibil acel proces al creaţiei: dilatarea şi contracţia, forţa centrifugă şi forţa centripetă. În acest caz este esenţială înţelegerea fenomenului de electromagnetism, adică electricitatea în polaritatea ei pozitivă şi negativă. Ca fluid eteric ea umple întreg spaţiul şi primeşte prin acţiunea lui întreaga viaţă a naturii. Urmează câteva extrase din revelaţiile pe care Lorber le-a avut pe această temă. Tot ceea ce are viaţă este înzestrat cu respiraţie proprie. Dacă aceasta încetează, spiritele vieţii îşi iau zborul. Aceasta se scufundă înapoi în starea de inerţie, se descompune şi moare. Viaţa întreagă îşi găseşte

v Şi această teorie în ce priveşte forma de pară a pământului este adoptată de ştiinţa ca fiind un nou rezultat al cercetărilor geofizice din ultimii ani! Această descoperire a fost facilitată de metodele exacte de măsurare a unui satelit artificial american al pământului cu ajutorul sistemului său special de radar.

21

sfârşitul odată cu ultima răsuflare. Dacă centrul menţinerii vieţii fizice, respiraţia, încetează şi viaţa vegetativă în toate organele corpului ia sfârşit. Ce este aşadar respiraţia şi la ce serveşte ea? În fiecare fiinţă predomină fie polaritatea pozitivă, fie cea negativă, ele fiind mereu în opoziţie. Aşa cum nici un pol pozitiv sau negativ nu poate subzista prin el însuşi, ci unul face posibilă existenţa celuilalt, la fel se petrece cu întreaga viaţă în natură care se compune dintr-un pol negativ (materia) care preia polul pozitiv (spiritul). Dacă de exemplu discul unui dispozitiv electric este răsturnat, electricitatea negativă este stimulată şi astfel consumată în ea însăşi. Dar tocmai prin această consumare în ea însăşi ea începe să dezvolte o nouă nevoie de saturare. Fiindcă polul consumat nu se poate satura din nou prin sine însuşi, polul pozitiv formează saturarea necesară electricităţii negative. Odată ce acest fenomen se produce, la conductorul maşinii are loc curând rezultatul acestui fenomen printr-un proces vizibil. La fel şi respiraţia este cea care pune în mişcare „maşina electrică a vieţii” ce stimulează polaritatea negativă, fiind în acelaşi timp dornică de complementarea pozitivă. Cu fiecare respiraţie se produce un fenomen de frecare în toate părţile corpului. Prin aceasta este stimulată viaţa vegetativă, căci după saturare este resimţită foamea. Această nevoie este potolită odată cu fiecare inspiraţie (preluare a aerului!), timp în care azotul, ca pol negativ, preia cu aviditate oxigenul. Odată ce ultima inspiraţie a avut loc, polaritatea negativă se consumă de la sine, ceea ce duce imediat la moartea corpului fizic. Fără respiraţie nu există viaţă! Nu numai fiinţa umană respiră, ci şi animalele, şi plantele şi mineralele. Orice corp din această lume respiră, primind astfel o viaţă vegetativă de la un soare care îi este supraordonat. Pământul respiră şi el periodic, structura lui interioară fiind organizată din punct de vedere organic astfel încât este şi el capabil să respire. Inspiraţia şi expiraţia Pământului sunt determinate de nevoia permanentă de hrană proaspătă (substanţa electric-eterică), imediat ce hrana consumată anterior a fost folosită devenind astfel negativă. În timpul procesului digestiei, organele Pământului se apropie unele de altele (ca şi la animale) până în punctul în care încep să se frece între ele (senzaţia de foame!). Apoi are loc o nouă saturare, timp în care organele telurice se extind din nou şi mai mult. Acest fenomen poate fi perceput în aşa-numitele maree, căci fluxul şi refluxul sunt un efect natural al inspiraţiei şi expiraţiei corpului pământului. Procesul de respiraţie în plămânii Pământului are loc prin inversarea polului polar pozitiv în pol polar negativ. Această inversare a polarităţii este cauzată prin aceea că fiecare suflet (şi corpul lumii închide în materia sa spiritul), imediat ce a preluat din substanţa inspirată, materia vieţii, lasă în plămâni o polaritate negativă (azot, bioxid de carbon).

22

Aceasta este cauza pentru care din nou, la următoarea inspiraţie, polul pozitiv (oxigenul) trece imediat în negativ. Modalităţile de a respira în lumea animală sunt foarte variate. Fiecare animal îşi este propriu în felul său, aşa cum specia din care face parte îi condiţionează independenţa. Calul, berbecul, câinele sau pisica, toate animalele patrupede respiră diferit. Comune le sunt doar procesul în sine de inspirare şi de expirare a aerului, prin care substanţele necesare supravieţuirii unei specii de animale sunt absorbite, iar substanţele care nu sunt bune sunt din nou eliminate. Diferită este modalitatea de inspirare a aerului, de descompunere a sa şi felul în care se separă din el substanţa nefolositoare. Astfel amfibiile, viermii, insectele respiră la fel, dar respiraţia acestor specii de animale cu sânge rece, respectiv fără sânge este altfel! Insectele, de exemplu, conţin un fluid care corespunde structurii lor pentru că ele se află tot timpul în mişcare, astfel dezvoltându-se în vasele sanguine electricitatea necesară vieţii acestor animale. Animalele super-dezvoltate (şi omul) nu respiră doar din cauza procesului chimic, ci şi ca să îşi întărească structura – timp în care îşi procură hrana brută. Astfel stomacul, care se găseşte mai departe de plămâni, este masat într-o anumită măsură prin mişcarea relaxantă a organelor de respiraţie. Astfel hrana brută din stomac este mărunţită, prin aceasta generându-se căldura electrică necesară digestiei. Hrana, care prin structura ei negativă este prea puţin încărcată cu energie pozitivă, nu poate ajunge prin sine însăşi la fermentaţie, căci aceasta nu este altceva decât degajarea electricităţii, care există ca principiu al întregii vieţi organice din celule. În momentul în care cantitatea de energie se măreşte datorită împrejurărilor exterioare, celulele substanţei hrănitoare se rup şi această energie trece în celulele organelor sub forma unei noi substanţe hrănitoare vitale. Şi respiraţia în lumea plantelor este diferită. Plantele sunt prevăzute cu un spaţiu gol fie în trunchi, fie în tijele frunzelor şi crengilor, care nu este plin cu nici un fluid, ci doar cu aer. Acest aer nu este totuşi la fel cu cel din atmosfera care înconjoară planta, ci este diferit în funcţie de specia din care face parte planta respectivă. Dacă planta nu ar fi capabilă să aspire aerul, în ea nu ar putea să existe acest aer care îi este caracteristic şi care îşi face simţită prezenţa printr-un miros specific. Dacă nu ar exista deloc aer în interiorul plantei, ea nu ar pocni şi trosni atunci când este arsă. Plantele respiră prin pori într-un mod foarte economic. Respiraţia lor are loc numai de două ori în douăzeci şi patru de ore, procesul de inspiraţie având loc ziua, iar cel de expiraţie, noaptea. În timpul zilei aerul atmosferic este inspirat după nevoia plantei, lent şi constant prin cămăruţe speciale create pentru aceasta. În timpul nopţii însă, când procesul chimic

23

prin care fiecare plantă absoarbe ceea ce îi corespunde, s-a încheiat, aerul care nu îi mai e de folos din nou eliminat –proces care durează din nou la fel de mult cât durează inspiraţia din timpul zilei. Ce forţă motrice determină planta să îşi dilate şi să-şi comprime organele determinând astfel inspirarea aerului? Observaţi numai multiplele vârfuri mici şi mari, adeseori aspre care acoperă atât trunchiul, cât şi partea de dedesubt a frunzelor! Toate servesc la absorbţia energiei şi preiau acest fluid cu aviditate pe parcursul întregii zile, mai ales partea polar pozitivă. Prin această absorbţie a energiei de polaritate pozitivă, organele plantei se dilată, camerele ei devin tot mai mari şi aerul poate pătrunde nestingherit prin pori. În timpul nopţii polaritatea electrică se schimbă scurgându-se înapoi din vârfuri şi descărcându-se, iar organele revin din nou la forma lor iniţială. Diferitele feluri de azot şi bioxid de carbon disociate prin această energie corespund polarităţii negative a focului electric atmosferic. Plantele şi copacii subzistă în timpul iernii pentru că au o respiraţie periodică care se produce de două ori pe parcursul unui an întreg: o inspiraţie şi o expiraţie. Principala respiraţie are loc în timpul verii în felul următor: odată cu fiecare suflu de aer se produce în organismul copacului un fenomen care face ca – în afara cantităţii de aer folosită – o parte din el să rămână încă în organism. Acest rest serveşte la creşterea copacului în perioada verii, iar în timpul iernii acest important rest nefolosit este eliminat prin presarea tuturor organelor (frigul contractă!) Deoarece acest aer nu rămâne curat în totalitate de-a lungul existenţei copacului, înainte de ieşi în atmosferă se aşează fie în trunchi, fie în scoarţă, pe care le întăreşte şi mai mult. Astfel se explică şi apariţia muşchiului pe trunchiul copacului. Veştejirea plantei este în strânsă legătură cu scurgerea energiei pozitive, care este prezentă atât timp cât planta este verde şi proaspătă. Dacă un atom de energie dintr-o celulă oarecare a plantei dispare, planta începe să se micşoreze în locul unde are loc pierderea electrică, iar acest atom atrage după sine şi celulele vecine, făcând astfel să iasă energia care se află şi în ele. În aceasta constă procesul de ofilire a unei plante rupte de rădăcina sa şi care prin aceasta îşi pierde elasticitatea şi prospeţimea. De ce însă acest proces este întârziat un timp dacă planta este pusă în apă? În acest caz curgerea energiei este împiedicată, fluidul electric al apei menţinând echilibrul acelei plante şi chiar putând să o hrănească o perioadă de timp. Unele plante sărace în energie trăiesc încă mult timp astfel, ca şi cum ar avea rădăcină, dar desigur ele îşi pierd capacitatea de vegetaţie. Şi în lumea mineralelor este nevoie de respiraţie pentru ca piatra să poată rămâne în viaţă. Materia nu este altceva decât expresia a două forţe opuse: forţa centrifugă, respectiv forţa centripetă. Dacă atracţia dintre ele

24

nu s-ar realiza, prin ajutorul constant al forţelor care le înconjoară, aceste forţe ar trebui să fie rapid învinse de forţa care le alungă, acţionând împotriva lor, prin care materia ar ieşi din sfera vieţii. În consecinţă şi o piatră de orice fel ar fi ea, trebuie să absoarbă continuu aerul de care este înconjurată şi care îi este destinat. Ea păstrează în acelaşi timp acele părţi ale aerului care îi sunt necesare şi înlocuieşte astfel părţile care au fost folosite în lupta celor două forţe. Ceea ce nu îi corespunde este eliminat cu ajutorul forţei centrifuge, pentru ca piatra să rămână apoi în starea ei normală. Uneori piatra se poate „îmbolnăvi” de la sine atunci când ceva străin (din cauza neatenţiei spiritelor conducătoare ale naturii) este absorbit prea des şi este eliminat prea târziu. În acest caz piatra dezvoltă în ea formaţiuni străine. Astfel, cristalele transparente de exemplu prezintă uneori particule în formă de muşchi care în mod evident nu provin din ele. Şi mineralele respiră în acelaşi mod cum respiră animalele, adică prin inhalare. Cu ajutorul formaţiunii sale organice şi caracteristicilor sale, piatra atrage acele particule dizolvate în aer care îi sunt asemănătoare. În timp ce la animale descompunerea chimică a aerului are loc mai întâi în corp, în piatră are loc la suprafaţă. Aceasta este acoperită constant de o crustă care în cantităţi mai mari formează adeseori o altă piatră sau se prelungeşte cu o plantă având diverse forme fiecare. Pe lângă respiraţia atmosferică are loc un alt tip de respiraţie de natură electrică. Este vorba de preluarea fluidului magnetic în interior, prin care ambele forţe contrarii se stabilizează, fapt care este expresia polarităţii contrarii în materie şi formează întreaga viaţă a naturii care continuă să existe atâta timp cât acea polarizare se ghidează după legea perseverenţei. Dacă datorită conjuncturilor exterioare, una din cele două polarităţi este dezechilibrată, materia se descompune şi se transformă în cele din urmă în praf. Totuşi şi aceasta trăieşte mai departe atâta timp cât în particulele sale mai există încă oarecare forţe polare. Dacă este necesar ca polaritatea electrică să ia o altă direcţie, materia trece imediat într-o altă stare (în aceea a eterului rafinat din care ea a luat naştere prin îngroşarea acestuia). Privind din punctul de vedere al spiritului, polul pozitiv este spiritual, polul negativ ţine de natură. Polul pozitiv este substanţă, cel negativ este un vas de preluare. Pozitiv înseamnă interior, negativ înseamnă exterior. Iubirea şi înţelepciunea ţine de polul pozitiv, mila şi graţia creatorului ţin de polul negativ. Dacă negativul nu ar exista, iubirea şi înţelepciunea nu ar putea să se manifeste în nimic altceva decât în ele însele. Polaritatea pozitivă care o hrăneşte este iubirea divină. Compasiunea provenită din această iubire a dat însă naştere unor fiinţe care au ştiut să recepteze iubirea lui Dumnezeu. Dragostea Lui hrăneşte fiinţele mai departe şi naşte prin ordinea ei eternă o fiinţă pentru altă fiinţă, o fiinţă din altă

25

fiinţă, pregătind astfel o desăvârşire în trepte a vieţii, pentru ca infinitul să fie plin de viaţa din Dumnezeu.

Eterul de sulf

Orice eter ca fluid specific spiritual de o rafinare extremă (chimic: anhidride ale alcoolului, produse de distilare) amorţeşte nervii... La fel şi vinul, berea, cidrul şi alte asemenea lichide, pentru că aici caracteristicile spirituale sunt deja mai libere şi mai independente decât în apă sau în alte lichide nefermentate. În eterul pur ele sunt aproape complet libere şi pot fi păstrate numai în vase foarte bine închise. Dacă se intră în legătură cu un asemenea eter, prin intermediul inspiraţiei într-un organism fizic în care domneşte spiritul nervilor, el va fi absorbit cu aviditate şi utilizat de către ultimele camere interioare ale nervilor pentru saturarea acestora (principiul de anestezie al narcozei!) Înţelegem astfel cum după acest proces spiritul nervilor devine inactiv pentru corpul fizic. Din cauza suprasaturării rapide a camerelor nervilor, legătura cu el a fost întreruptă. Prin urmare, sufletul devine din nou liber pentru că spiritul nervilor aflat în acea stare, cu încăperile pline ale nervilor, nu se mai poate lega de acesta. Sufletul este temporar eliberat de corp, el se află în timpul acestei scurte amorţiri a nervilor parţial conştient în acea sferă a spiritelor, care corespunde inimii umane. În starea de anestezie a narcozei sufletul rămâne aşadar într-un anumit grad de contemplare interioară. Pentru că aici sufletul şi spiritul nervilor se află în deplină uniune (numai sufletul şi camerele nervilor sunt separate!) ca în starea de somn natural, sufletul poate să transmită formele contemplaţiei sale spiritului nervilor aflat încă în legătură cu el. În acest mod sufletul poate să-şi amintească pe deplin ceea ce a văzut în lumea sufletului spiritual, dar nu poate percepe ceea ce s-a petrecut între timp cu corpul. Dintr-o stare pur somnambulăvi sau dintr-o stare de vis profund, sufletul nu poate aduce nici o amintire în starea sa naturală de veghe, pentru că în mod normal acolo el se află în afara legăturii cu spiritul nervilor. El rămâne însă în strânsă legătură cu nervii, pentru că altfel nu s-ar mai produce saturarea lor, legătura cu ei ar slăbi, iar fără spiritul care să-i susţină ei ar muri curând, s-ar dezintegra, fapt ce ar atrage după sine şi moartea corpului. În narcoza eterică, eterul este totuşi înlocuitorul spiritului nervilor, aşa cum în somnul natural eterul stomacal preia această funcţie din hrană. Chiar dacă există o saturare precară la nivelul camerelor nervoase, spiritul nervilor poate fi liber fără probleme, el stându-i la dispoziţie pe deplin

vi Stare numită astăzi de parapsihologie „transă”

26

sufletului. Astfel sufletul îşi reaminteşte ceea ce a perceput în sferele lumii spiritelor.vii În aceasta constă diferenţa fundamentală între această stare de anesteziere eterată şi aşa-zisul somn magnetic (starea de transă, respectiv hipnoză), în care sufletul îşi poate privi corpul pentru că spiritul nervilor este încă în legătură cu acesta, în timp ce în cazul narcozei ambele sunt în afara oricărei legături cu corpul fizic. Uneori se poate întâmpla ca la unii oameni să apară unele efecte ale narcozei sub forma stărilor convulsive. Ele reprezintă o anumită „sete de a evada” a sufletului din lanţurile materiale care i-a fost întipărită prin starea de narcoză.

PARTEA A II-A

MUSCA – O MINUNE A CREAŢIEI

Cum se naşte musca? În ordinea acestei lumi, musca nu este atât de lipsită de importanţă şi sens aşa cum pare să fie. Pentru a înţelege pe deplin acest aspect, să observăm mai întâi caracteristicile naturale ale acestei mici insecte. Cum ia naştere de fapt musca? Se ştie că musca depune un fel ouă atât de mici încât abia pot fi văzute cu ochiul liber. De asemenea ea are o greutate atât de mică încât ar putea să se înalţe uşor în aer pe un firicel de praf. Unde îşi depune însă musca ouăle? Unde şi cum sunt clocite ele? Musca adultă îşi depune ouăle peste tot, nepreocupându-se de ele. Milioane de ouă sunt răspândite de vânt în toate colţurile pământului, alte milioane ajung în apă. Când soarele începe să încălzească suficient pământul, aceste ouă încep să crească până când ajung la o mărime pe care şi un ochi cu vedere mai slabă poate să îl vadă ca un praf gri-albicios. Acesta este momentul clocirii care se desfăşoară astfel: micile ouă se crapă brusc, iar potenţele vieţii din ele se unesc într-o singură viaţă sub forma unui viermişor albicios care abia se observă. Acest viermişor se hrăneşte apoi câteva zile din umezeala locului unde a fost clocit. Nimeni nu a văzut însă cum arată o muscă tânără. Unul dintre miracolele acestei mici insecte este acela că ea apare brusc, pe deplin formată şi nimeni nu poate spune de unde a venit. Cum se petrece această minune? Când viermişorul atinge mărimea normală (aceea a unei mici virgule într-un scris de mărime medie), se crapă şi îşi orientează interiorul spre

vii Această reamintire se bazează pe preluarea percepţiei în creierul spiritual, de la care rareori are loc transmiterea mai departe a acestor impresii asupra creierului fizic şi odată cu aceasta amintirea conştientă a vieţii onirice.

27

exterior. În acelaşi timp pielea exterioară a viermelui se întinde formând corpul propriu-zis al muştei, prevăzută cu toate organele interne necesare digestiei. Partea internă a vechiului viermişor formează părţile exterioare ale muştei. Această transformare are loc de la sine, noua muscă fiind formată complet în cinci-şapte secunde.

Picioarele muştei

Probabil aţi observat că musca, cu cele şase picioruşe ale ei, poate merge pe o suprafaţă verticală, extrem de netedă, la fel de agil ca şi pe o masă în poziţie orizontală. Cum este însă posibil aceasta, dat fiind că cele două picioare care se termină în mici gheare ascuţite sunt pe deasupra şi foarte netede? Naturaliştii au descoperit cu ajutorul unor microscoape care măresc foarte mult, că musca are la picioare, între cele două gheare mici un fel de clopoţel elastic pe care ea – în opinia lor – le foloseşte ca pe nişte mici pompe de aer pentru rarefierea aerului. Ei explică aceasta astfel: când o muscă pune un picioruş pe un geam aflat în poziţie verticală, ea absoarbe imediat aerul care se găseşte în clopoţel, prin care piciorul prevăzut cu acest clopoţel golit de aer este ţinut pe suprafaţa plană de greutatea aerului înconjurător. Această explicaţie este falsă, chiar dacă musca este într-adevăr prevăzută cu astfel de clopoţei cu aer. Dar când musca nu se menţine pe acea suprafaţă cu picioarele în felul în care l-au descris naturaliştii, în ce mod o face totuşi? Dacă aţi privit vreodată cu mai multă atenţie o muscă, aţi observat probabil că este prevăzută pe tot corpul cu firicele de păr şi mici vârfuri cornoase. Chiar şi perechea de aripi de pe marginile exterioare este prevăzută cu nenumărate vârfuri de puf în formă de raze. Aceste firicele de păr şi puf absorb energia. Musca conduce neîncetat părţile negative ale acestei energii, care reprezintă în acelaşi timp şi polul de atracţie, prin picioare în clopoţei, aceste părţi devenind astfel avide de energie polar pozitivă. Fiindcă aceasta este însă adunată din aer pe suprafeţele netede este absolut normal ca musca să rămână prinsă, continuând să meargă firesc pe această suprafaţă netedă, pentru că polii opuşi se atrag.

Musca – rolul ei în echilibrarea electricităţii aerului

Un miracol şi mai mare al acestei mici vieţuitoare constă în scopul pentru care a fost creată şi felul în care îl duce la îndeplinire. Nu există în întreaga creaţie nici un lucru care să aibă mai mult de două polarităţi, una pozitivă, respectiv una negativă. Aşadar există numai un sus şi un jos care i se opune, căci ceea ce există la mijloc nu este altceva

28

decât o legătură între ceea ce este sus şi ceea ce este jos. La fel există şi un exterior şi un interior, o parte materială şi una spirituală, una bună şi una rea, una adevărată şi una falsă. Când este vorba despre scopul existenţei unei fiinţe, acesta se extinde doar la aceste două polarităţi. Aşadar să vedem la ce este folositoare musca! Să luăm mai întâi polul negativ. Aţi observat probabil că rareori puteţi vedea această vieţuitoare în timpul iernii, în timp ce vara aceşti mici locuitori ai spaţiului mişună peste tot. În cele ce urmează vom dezvălui un alt miracol referitor la mica noastră zburătoare. Am clarificat deja de ce este musca plină de fire de păr şi puf. Musca devine atât de uşoară datorită absorbţiei de energie, încât gravitatea pământului nu are nici un efect asupra acestei vieţuitoare cu o greutate atât de mică şi de aceea ea este uşor ţinută în aer de perechea sa de aripi. De ce însă musca poate zbura cu atât mai repede încoace şi încolo cu cât este mai cald? Aceste milioane de muşte au scopul de a mistui aşa-zisul foc electric degajat din abundenţă de soare, pe care îl domolesc în acest mod pentru a nu supraîncărca atmosfera şi a face astfel de petrecanie întregii lumi! Căci acest fluid electric este un foc foarte puternic în polul său pozitiv. Atât timp cât energia polar negativă a unui corp ceresc se află în echilibru cu cea pozitivă, care se naşte din razele soarelui, nu este posibilă o eliberare a energiei polar pozitive. Când însă cea din urmă o depăşeşte pe cealaltă cu o miime, are loc o descătuşare liberă a celei pozitive care nu poate fi evitată. Cum poate fi eliminată posibilitatea unei astfel de catastrofe? Priviţi micile noastre vieţuitoare cum aleargă încoace şi încolo în toate direcţiile şi absorb în zborul lor rapid o mare parte a energiei polar pozitive, polaritatea fiind imediat inversată. Căci aceste animale consumă energia polar pozitivă care este aici oxigenul. Partea negativă este şi ea expirată, întocmai cum fiinţa umană expiră azotul în aerul atmosferic imediat după ce plămânii au preluat oxigenul pentru hrănirea sângelui. Astfel o singură muscă transformă într-o singură zi fierbinte de vară atâta energie încât aceasta ar putea fi adunată într-un vas şi ar fi suficient de puternică pentru a transforma într-o secundă un munte imens în praf. Pentru ca toate acestea să nu vă apară ca fiind o fabulaţie, gândiţi-vă la cauza naturală care stă la baza unui mare cutremur ce fusese simţit cu puţin timp înainte ca acesta să se producă pe suprafaţa unei jumătăţi de pământ. Vedeţi voi, cauza a constat în doar câteva mii de picioare cubice de aer închis care s-a aprins datorită stărilor de presiune exterioară! Aşadar nu trebuie să vă mire ceea ce se spune despre energia pe care o muscă o transformă într-o singură zi. Dacă o muscă face atât de multe, vă închipuiţi ce pot să facă milioane de muşte? Acesta este însă un scop secundar al acestei mici vieţuitoare şi nu reprezintă miracolul cel mai mare pe care îl poate produce.

29

Musca – salvare a vieţii omului

Înainte să trecem la o altă parte importantă a acţiunilor acestei mici insecte, vrem să studiem câteva lucruri secundare pe care le duce la îndeplinire. În timpul verii se întâmplă de multe ori să vă simţiţi deranjaţi când într-o cameră bâzâie multe muşte încoace şi încolo şi devin insistente în mod neplăcut. Tocmai în aceste zile însă ea aduce un serviciu important, folositor în primul rând omului, dar şi animalelor domestice. Într-o astfel de zi fierbinte de vară – mai ales când acul barometrului este foarte, foarte jos – miliarde şi miliarde de mici vieţuitoare atomice se nasc din eterul cel mai de jos în atmosferă. Din această cauză aerul este atât de dens şi de albăstrui încât este chiar dificil să vedeţi chiar regiunile din imediata apropiere. Dacă inspiraţi într-un astfel de moment, mai multe trilioane de mici vieţuitoare atomice pătrund în interiorul vostru. Deşi ele sunt atât de mici încât nu aţi putea să observaţi miile de milioane într-o singură grămadă, care însumează mai multe decilioane pe care omul le inspiră câteodată într-o astfel de zi, lucru de altfel nu lipsit de importanţă. Aceasta ar fi suficient – căci aceste mici vieţuitoare sunt foarte periculoase pentru corpul fizic – pentru a lua pe neaşteptate viaţa fiinţei umane. Pentru că aceste mici animale se aseamănă cu acidul prusic şi pot fi mortale. Acea parte a acestor mici animale atomice ale eterului pe care omul o inspiră nu este chiar cea mai periculoasă pentru sănătatea sa pentru că ea este preluată în momentul în care sângele este sărac în oxigen. Altfel stau însă lucrurile cu acea cantitate care se depune pe partea exterioară a pielii, mai ales în acele locuri în care porii sunt de obicei deschişi. Când aceste mici animale pătrund aici, ele iau un caracter pozitiv faţă de cele preluate de sânge. Atâta timp cât acest pol exterior nu îl domină pe cel interior, nu există nici un pericol, cum este de exemplu cazul la o temperatură medie. Dacă însă polul exterior îl domină pe cel interior numai cu o milionime, atunci viaţa este în cel mai mare pericol. Căci cu această ocazie are loc o inversare de poli, fapt care ar avea acelaşi efect ca şi când cineva s-ar înţepa cu un ac ce a fost înmuiat în prealabil în acid cianhidric. Dacă polul polar pozitiv l-ar domina dintr-o dată pe cel negativ până la a suta parte, s-ar produce brusc o descărcare electrică vizibilă, în urma căreia fiinţa umană în decurs de câteva momente ar fi transformată într-o mână de cenuşă. Referitor la primul caz, gândiţi-vă la boli cum ar fi ciuma: astfel de efecte produc o astfel de boală. Cel de-al doilea caz are loc mai rar, dar aşa-zisele „combustii instantanee” se produc mai ales în ţările sudice.

30

Şi acum să aruncăm o privire asupra micilor noastre lucrătoare şi să observăm ce fac ele aici! Musca noastră are o pereche de ochi care este atât de mare, încât reprezintă a şaptea parte din întreaga ei fiinţă. Un singur ochi de al ei se compune din mai multe mii de mici ochi. Aceştia sunt ordonaţi unul lângă altul asemenea celulelor unui fagure de miere, fiecare dintre ei având o formă conică, putându-se îndrepta împreună către un punct comun de observaţie. Ei sunt asemenea unui microscop care măreşte foarte mult, cu ajutorul căruia musca poate să vadă animalele atomice despre care am vorbit anterior. În acelaşi timp stomacul ei este construit astfel încât aceste mici vieţuitoare constituie hrana ei principală. Dacă o muscă observă pe pielea unui om o grămăjoară de astfel de animale atomice, ea zboară într-acolo şi nu se opreşte până nu le consumă pe toate. Musca mai este prevăzută şi cu mici antene care ţin loc de nas. Fiindcă ea foloseşte ochii numai pentru distanţe scurte, aceste mici antene îi servesc pentru distanţe foarte lungi. Există unele specii de muşte care percep cu aceste antene o mâncare foarte gustoasă care se află la ore întregi distanţă de ele. Dacă într-un loc oarecare, mai ales în timpul verii, ea dispare dintr-o dată să ştiţi că în acel moment se apropie o lovitură puternică de nuia! În acelaşi mod aceste mici animale aduc şi alte multe servicii folositoare. Tot ceea ce ele fac nu este cu un singur scop, ci cu mult mai multe scopuri.

Musca şi păstrarea curăţeniei aerului

Probabil că aţi trăit acea experienţă în zilele calde de vară, mai ales într-o după-amiază toridă când nu rareori somnul vrea să pună stăpânire pe cel obosit. Cei tineri pot să îl alunge prin mişcare. Altfel stau însă lucrurile cu oamenii mai în vârstă care îşi mişcă mai greoi corpul. Dacă într-o astfel de zi ei duc lipsa aerului atât de necesar vieţii, somnolenţa îşi face apariţia, iar ei simt nevoia de a se întinde pentru a se odihni. Este necesar să aflaţi dezavantajele unui astfel de somn faţă de somnul natural al omului peste care o să aruncăm o privire. De ce omul devine somnoros noaptea şi nu ziua? Când soarele îşi împrăştie razele de polaritate pozitivă pe o jumătate sau pe cealaltă jumătate a Pământului, polaritatea pe Pământ se schimbă întotdeauna. Imediat ce pentru o parte a Pământului Soarele a apus, această parte devine imediat polar negativă. Polul negativ al vieţii însă corespunde pe deplin celui negativ al Pământului. Aşa cum acesta inhibă orice gen de activitate, tot astfel şi polul corespunzător din fiinţa umană consumă şi mai mult energia pozitivă, făcând ca fiinţa să înceteze treptat activităţile exterioare. Această cedare gradată este resimţită mai întâi de acele părţi ale corpului care se mişcă cel mai delicat, ca de exemplu pleoapele ochilor. Ele nu

31

mai sunt capabile să se păstreze deschise şi imediat după ele, toate celelalte părţi ale corpului sunt cuprinse de moleşeală, care treptat conduce la somnul natural din timpul nopţii. Dimineaţa, când soarele începe să răsară, polul pozitiv îşi reia funcţia. Scăderea polarităţii negative şi creşterea celei pozitive îl face pe om să se trezească. Somnului natural din timpul nopţii îi este opus somnului de amiază, care nu este cauzat de scăderea energiei pozitive, ci de suprasaturarea acesteia. Această suprasaturare are loc din cauza faptului că un corp mai puţin activ nu mai este capabil să schimbe energia preluată în cantitatea corespunzătoare de energie negativă. Când pozitivul predomină, negativul diminuează în aceeaşi proporţie. Care este atunci efectul acestui fenomen? Să luăm cazul a doi bărbaţi diferiţi ca structură care se luptă. Cu cât cel mai slab devine mai slab cu atât mai multă putere are celălalt asupra lui. Odată ce însă cel slab este pe deplin învins, puterea celui slab îşi găseşte finalitatea, fiindcă el nu mai are suport pentru puterea lui dominatoare. Acea putere pe care el o are nu mai serveşte la nimic din moment ce nu mai există motivul pentru care ea să se manifeste. Exact acelaşi lucru se petrece şi cu fiinţa care cade în somnolenţă într-o zi fierbinte de vară, încărcată de energie pozitivă. Iată că aici intervin din nou micile noastre zburătoare! Căci ele se agită şi se plimbă pe cel care doarme în timpul zilei şi absorb prin picioare şi perişori energia pozitivă în exces. Astfel această energie în exces care se manifestă la cel care doarme ziua nu apasă în totalitate pe cea negativă, lucru care îi permite fiinţei să poată reveni la starea naturală. Dacă aceşti mici reglatori nu ar păstra echilibrul natural al energiei, viaţa celui în cauză s-ar stinge imediat ce polaritatea negativă ar predomina-o pe cea negativă. Viaţa acestuia se află în afara oricărui pericol dacă atât cât doarme mai este capabil să îşi apere corpul de aceste mici animale care îl necăjesc. Dacă însă somnul l-a paralizat complet, aceste ajutoare au spaţiu liber de manifestare şi împiedică faptul de a fi pusă în pericol viaţa. Dacă prin acţiunea comună a acestor mici animale, polaritatea opusă este adusă din ce în ce mai mult în echilibru, fiinţa care doarme începe să se trezească şi alungă micile spirite ale naturii care protejează viaţa. Acest lucru îl poate face doar treaz, căci devenit din nou conştient, el este în afara oricărui pericol.

Musca - chimie şi distribuire a electricităţii aerului

Cu siguranţă v-aţi plâns deja de multe ori că muştele vin grămadă şi se aşează pe alimente, înfruptându-se cu poftă din ele. Aceşti oaspeţi nepoftiţi sunt prezenţi într-un număr cu atât mai mare cu cât zilele sunt

32

mai fierbinţi, iar temperatura în cameră este mai ridicată şi camera mai neaerisită. Mulţi vor comenta în acest caz întrebând: „Ar trebui să lăudăm aceşti paraziţi când ne murdăresc hrana şi devin supărători la fiecare îmbucătură?” Astfel se întreabă numai cel ignorant. Căci el ar trebui să înţeleagă imensul aport pe care i-l aduce o muscă uneori aşezându-se fie şi numai pentru două secunde pe hrana pe care o duce în acel moment la gură – într-adevăr nu ar fi un efort prea mare să o lase în pace! Toate felurile de mâncare, cu mici excepţii, au din cauza substanţei zaharoase, proprietatea de a atrage tot azotul din aerul alterat într-o zi fierbinte de vară. Chiar când aceste alimente stau doar puţin timp pe masă, acţiunea acestui aer impur se poate observa imediat prin aceea că alimentele au un conţinut excesiv de acid. Unele feluri de mâncare capătă pe margini un aspect albăstrui, de mucegai. Acestea sunt efecte clare ale unui aer alterat. Ce fac însă muştele în acest timp? Graţie felului în care a fost structurată musca este asemenea unei sticluţe zburătoare de energie electrică şi se comportă ca atare faţă de tot ceea ce este încărcat negativ. Aerul alterat este încărcat electric negativ şi din această cauză absoarbe energia pozitivă într-o cantitate atât de mare, încât adeseori într-o astfel de cameră sau chiar mai mult, în alimentele care se află acolo, nu se mai găseşte nici o urmă de energie pozitivă. Dacă însă într-o astfel de cameră nu şi-ar face adeseori apariţia un astfel de purtător de energie, cum s-ar prezenta sănătatea corpului uman? Acesta este însă ultimul aspect la care trebuie să ne gândim, căci chiar dacă aerul alterat se păstrează în întreaga cameră, el are încă atâta elasticitate încât să poată dilata plămânii la inspiraţie. Odată însă ce acest aer este golit de elasticitate, el sare ca o ploaie de praf murdar pe substanţele care sunt asemenea lui. Dacă o îmbucătură pe care omul vrea să o savureze este de mai multe ori acoperită cu un astfel de praf, una sau mai multe muşte se vor aşeza cu plăcere deasupra lui, revărsând peste el excesul de energie pozitivă. Care este atunci efectul acestei acţiuni? Nici mai mult nici mai puţin decât acela că prin aceasta aerul astfel depus este revigorat şi se volatilizează. El coboară pe alimentele care încă se mai află în bol sau pe îmbucătura care urmează să fie savurată, iar prin acest proces alimentele devin din nou inofensive şi gustoase. Probabil că aţi observat şi faptul că muştele sătule se plimbă pe obiectele care lucesc şi pe care adeseori le murdăresc. Şi acest lucru este foarte folositor, iar munca chimică, despre care am vorbit anterior, a acestor mici fiinţe nu ar folosi decât pe jumătate dacă nu ar urma după aceasta şi o a doua acţiune a lor, aparent neînsemnată.

33

Ştim deja că musca îşi procură în general o hrană încărcată cu energie negativă, astfel ea fiind un adevărat aspirator de otravă, atât din aer, de la oameni şi animale, cât şi din acele alimente pe care oamenii le consumă. De aceea şi murdăria lor este încărcată negativ. Ştim de asemenea şi faptul că energia pozitivă se adună mai ales pe obiectele lustruite şi pentru că această cantitate mică de energie dintr-o încăpere săracă în electricitate, se distribuie pe suprafeţele lustruite, aceste chimiste încleiază grijulii aceste obiecte lustruite. Ele depun astfel un efort constant pentru a atrage în aerul din cameră energia pozitivă necesară. Dacă nu credeţi aceasta, puneţi în cameră numai obiecte aurite! Puteţi fi siguri că ele vor fi în scurt timp murdărite, aurul strălucind din ce în ce mai puţin. De ce însă aceste mici animale văd mai întâi aurul? La această întrebare putem să răspundem cu o altă întrebare: „Voi de ce vă auriţi paratrăsnetele?” Şi răspunsul vostru ar fi: „Pentru că aurul atrage în mod pregnant energia pozitivă!” Dar muştele murdăresc şi geamurile, iar geamul nu atrage electricitatea! Este adevărat, dar de ce se folosesc geamurile din sticlă sau cilindri ca instrument potrivit pentru a face vizibilă electricitatea aerului printr-o frecare cât mai redusă? Pentru că aceasta se adună cu precădere pe geamurile de sticlă. De aceea putem să permitem micilor noastre chimiste să le murdărească, pentru că aceste suprafeţe lustruite pline de electricitate să devină mai aspre şi mai incapabile să păstreze electricitatea şi astfel să se poată amesteca cu aerul din cameră. Vedeţi aşadar că murdăria lăsată de o muscă nu se află într-un anumit loc fără un scop înţelept, deşi este vorba doar de murdăria unei mici vieţuitoare lipsită de importanţă! Prin acţiunea ei polar pozitivă însă vă veţi da seama de semnificaţia spirituală a muştei.

Musca – punct de referinţă al vieţii

Cine a observat vreodată cu atenţie o muscă, ar trebui să spună: „Această insectă are într-o anumită privinţă o viaţă mai completă decât alte animale care se găsesc deja pe o treaptă mult superioară”. Musca este o purtătoare a vieţii în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a înţelege mai temeinic acest aspect, este important să aruncăm în prealabil o privire de ansamblu asupra vieţii în sine. Viaţa cu adevărat liberă se află numai în Mine (Dumnezeu). Această viaţă este însă astfel concepută şi se află într-un grad de desăvârşire atât de mare, încât nu poate fi înţeleasă niciodată în totalitatea ei de o fiinţă creată. Pentru că este vorba de o viaţă sfântă, eternă şi infinită. Gândiţi-vă la infinit ca la un spaţiu în care se află un centru din care pornesc raze în toate direcţiile, al căror început se află în centru, dar al

34

căror sfârşit nu este nicăieri. În centru se află toate forţele vii ale întregului infinit care pleacă de aici în nemărginire. Pentru ca această forţă vie să nu se disperseze prea mult, slăbind astfel în intensitate, ea şi-a creat nenumărate puncte de centrare a vieţii în spaţiul infinit, din care ea porneşte şi în care se întoarce. Dacă vă gândiţi mai profund la toate acestea, s-ar putea naşte o întrebare plină de semnificaţii: „De ce trebuie să se petreacă aceasta? Ar fi oare posibil vreodată ca forţa lui Dumnezeu de a da viaţă să slăbească?” Eu vă răspund: Acest lucru este de-a dreptul imposibil, atâta timp cât Dumnezeu rămâne singur în El Însuşi şi nu doreşte să facă alte creaţii. În momentul însă în care, conform cu iubirea lui nesfârşită a dat naştere deja de o eternitate la creaţii de tot felul – de la spirite desăvârşite până la cele mai neînsemnate animale atomice – prin care viaţă a însufleţit Creatorul aceste fiinţe şi le va însufleţi etern? El este cel care trebuie să însufleţească aceste fiinţe din El Însuşi. Dacă aceste fiinţe care au primit viaţă ar pleca pentru totdeauna din centru, forţa centrului ar slăbi din ce în ce mai mult. Viaţa nu s-ar putea pierde astfel niciodată pentru că este indestructibilă, dar forţa ei ar putea slăbi din ce în ce mai mult dacă ar fi supusă de la sine la o împărţire nesfârşită. Pentru a înţelege o astfel de posibilitate de slăbire a forţei vieţii, aveţi în vedere nesfârşita împărţire a materiei. Gândiţi-vă că un atom are infinit de multe părţi. Devine atomul mai puternic prin împărţirea pe care i-o faceţi voi? Voi probabil veţi spune: „Dacă lucrurile stau astfel, Creatorul trebuia să fi făcut lucrurile mai bine şi să nu fi creat nimic de la infinit încolo!” – La aceasta am să vă răspund prin întrebări: De ce acei oameni care din tinereţe şi-au exersat forţa prin munci grele devin mai puternici? De ce unui magnet i se pot ataşa obiecte din ce în ce mai grele? Prin ce metodă devine un om maestru într-o artă sau alta? De ce metalul forjat devine mai tare şi are o mai mare elasticitate decât cel neforjat? De ce lemnul provenit din aceeaşi specie de copac este cu atât mai tare şi mai rezistent cu cât a fost supus mai multor furtuni? Acum vă daţi seama de ce există atât de multe puncte de referinţă în infinit? Pentru ca viaţa primordială să se exerseze continuu pe ea însăşi, iar forţa ei să crească constant. În acest mod viaţa care porneşte din centru se întoarce şi mai plină de forţă înapoi în centru. Aşadar la întrebările cum şi de ce musca este o purtătoare a vieţii, s-a răspuns deja. Cum trăieşte ea, ne dăm seama deja din faptul că şi ea reprezintă un punct de referinţă pentru viaţa care porneşte din centru, în care ea preia viaţa unui număr infinit de mici animale primitive. Astfel nu ne va mai fi atât de greu să determinăm în mod clar de ce trăieşte şi

35

anume pentru ca suma vieţii ei să treacă şi să se reîntoarcă la o viaţă desăvârşită şi de o mai mare intensitate. Şi tot aşa mai departe până la stadiul de suflet omenesc, care este capabil să preia din Mine (Dumnezeu) viaţa cea mai intensă. – Această viaţă poate să se unească pe deplin cu Mine (Dumnezeu) prin iubire şi să dea naştere unei adevărate forţe. Ceea ce am spus până acum despre polaritatea pozitivă a muştei serveşte doar ca introducere pentru a înţelege mai temeinic ceea ce urmează.

Naşterea cometelor

Uitaţi-vă atent la soare. Care dintre voi poate măsura până unde pot ajunge ultimele lui raze? Să aveţi în vedere că soarele este în vârstă de mai mult de sute de mii de decilioane de ani. În această perioadă de timp inimaginabil de lungă pentru voi soarele şi-a trimis în permanenţă razele în spaţiul infinit, astfel încât razele care au ieşit prima dată din el mai sunt şi astăzi pe drum în imensul spaţiu infinit. Aceste nenumărate raze s-au şi întors însă înapoi în acele puncte de care au fost prinse. Veţi înţelege mai bine ceea ce am spus anterior despre punctele de referinţă ale vieţii dacă vă gândiţi că soarele, răsărind zilnic, pare că ne spune: Vedeţi, de atâta timp îmi revărs razele în spaţiul infinit şi totuşi lumina mea nu a scăzut deloc în intensitate, pe când pentru voi a trecut un timp inimaginabil de lung!” Aici voi veţi întreba: „ Cum se vor întoarce acele raze din nou la el; raze care se află încă din perioada în care ele s-au născut, într-o continuă curgere în depărtările nesfârşite ale spaţiului?” Eu vă zic vouă: de oricâte decilioane de ori razele s-ar îndepărta de soare, ele cu siguranţă se vor şi întoarce la un moment dat. Chiar dacă soarele primeşte înapoi foarte târziu razele trimise, este totuşi, pe de altă parte, el însuşi punct de referinţă. El preia ca atare razele a miliarde de alţi sori, le intensifică şi le dăruieşte apoi într-o masă compactă. Dacă veţi dori, veţi înţelege uşor cu câtă grijă este organizat felul în care lumina formată din Mine, din infinit în finit, este primită, şi că nici măcar cel mai mic atom nu înoată fără scop în eterul infinitului. Atunci când la intervale îndepărtate se întâlnesc razele a doi sori, aceste raze vor ajunge treptat fiecare în locul opus. Căci voi trebuie să înţelegeţi că raza soarelui pentru că este conţinută în timp şi spaţiu, chiar dacă este subtilă, este şi materială. Când se întâlnesc razele a doi sori, e vorba bineînţeles de raze de aceeaşi polaritate. Voi ştiţi că polii asemănători se resping. Ei se vor trimite reciproc pe drumul de întoarcere. Ce se întâmplă însă când razele mai multor sori se întâlnesc din toate părţile posibile, într-un spaţiu aflat în imediata lor apropiere? Se naşte un conflict între raze din cauză că o parte a unei razei întretaie linia razei din partea cealaltă.

36

Aceste raze neutralizează polaritatea şi le împiedică pe celelalte să vină pe direcţia transversală a razelor care se deplasează. Aici se naşte astfel cu timpul un ghemotoc de lumină strălucitoare care capătă densitatea unui praf fin ce devine din ce în ce mai greu, proporţional cu lungimea unei astfel de raze. Este vorba şi despre care dintre aceşti sori – fiindcă ei se mişcă asemenea planetelor, în jurul unui alt corp central – urmează acest ghemotoc de lumină în drumul lui îndelungat. Rezultatul este că acest ghemotoc se măreşte, în acest fel luând naştere cometele. Cum se întâmplă oare ca astfel de comete să subziste în continuare şi să nu fie distruse în întregime de sorii în cauză? Cauza constă în neutralizarea razelor de care am vorbit mai sus. Prin această neutralizare razele unite iau un caracter negativ şi formează paralel cu soarele un pol de polaritate opusă. Un astfel de pol este capabil conform cu legea ordinii Mele, să preia razele de soare polar pozitive care îi ies în cale, să le destindă şi să le folosească pentru propria hrănire. Faptul că o cometă poate să facă aceasta este demonstrat din plin de cercul larg de praf care o înconjoară şi care se întinde de obicei pe partea opusă a soarelui într-o coadă lungă. Această coadă nu este altceva decât acea tărăgănare a razelor care pornesc din soare, ele fiind încetinite prin polaritatea negativă în forţa ei de aruncare originară şi prin drumul de întoarcere spre corpul care o atrage vizibil ca o masă de abur deosebit de fin. În acest mod volumul soarelui a crescut ca şi cum el ar fi fost un nou abonat la masă care a consumat multe din razele sale proprii până în momentul în care cometa ajuns la o densitate planetară. Odată însă ce a atins aceasta – silită de propria greutate centrală – ea redă apoi soarelui consistenţa razelor sale. Căci cometa nu preia în călătoria sa planetară numai razele acelui soare, în a cărui apropiere se află, ci absoarbe în masă şi razele altor corpuri solare şi le conduce spre sursă. Probabil vă întrebaţi: „Ce legătură are mica noastră muscă cu aceste formaţiuni ale cometelor şi redirecţionări ale razelor solare?” Eu vă sfătuiesc să mai aveţi puţină răbdare şi o vom lăsa imediat să bâzâie în spatele marelui vuiet provocat de naşterea vreunui corp ceresc! Trebuie totuşi să mai aruncăm o privire fugitivă asupra razelor soarelui şi să vedem din ce sunt ele compuse. Ele sunt alcătuite din atomi de lumină şi reprezintă prima treaptă de evoluţie şi motivul naşterii micilor vieţuitoare atomice de lumină care vă sunt deja cunoscute. Unirea unor astfel de atomi de lumină în forma planetelor de mai târziu reprezintă în acelaşi timp şi unirea vieţii animale. Viaţa pe o nouă planetă este ambivalentă, ea dezvoltându-se mai întâi într-o latură polar negativă, viaţa plantelor. Odată ce această viaţă primeşte saturarea care i se cuvine, ea nemaiputând să preia polaritatea

37

negativă care se află deja în ea, se formează o viaţă polar pozitivă şi are astfel apoi prin saturare negativă, suficientă hrană pentru sine. Cum se exteriorizează însă prima viaţă polar pozitivă? Luaţi un microscop şi luaţi fie un strop de apă care leneveşte printre bucăţi de plante, fie sucul unei plante presate şi veţi descoperi atunci spre marea voastră uimire o armată de mici animale. Din acest exemplu vă puteţi da uşor seama cum polul negativ al vieţii se întoarce şi trece în polul polar pozitiv. După ce viaţa animală începe să se contureze, urmează o perioadă de stagnare, după care ea începe treptat drumul înapoi spre centrul primordial al întregii vieţi. Conform ordinii eterne există în absolut orice trepte de evoluţie prin care viaţa devine mai condensată şi se desăvârşeşte. Aşa cum razele care se reîntorc, care devin şi ele cu atât mai intense cu cât se apropie mai mult de punctul originar din care au provenit – tot astfel şi viaţa se acumulează în forme dense până se reîntoarce la originea ei eternă. Care este următoarea treaptă pe care această primă viaţă polar pozitivă se consolidează? Aici intră în scenă musculiţele noastre! Vedeţi voi, acesta este primul animal cu care o nouă planetă este populată, căci după cum ştim, acest animal consumă o hrană care îi permite să adune trilioane de vieţi într-una singură. Eu mai adaug şi faptul că o singură muscă reprezintă un punct de acumulare a vieţii mai important decât ghemotocul planetar de care am vorbit anterior. Astfel veţi vedea cât de sus este ridicată viaţa însăşi într-o primă scânteioară deasupra materiei exterioare şi cât de mult deasupra se află viaţa unui singur om faţă de toţi sorii şi planetele unui întreg univers. Astfel nu va fi atât de greu să înţelegeţi de ce Eu, viaţa primordială a tuturor vieţilor, am venit ca Tată şi Salvator al pământului şi l-am făcut pe om copilul Meu şi i-am pregătit un drum către inima Mea.

Cauza şi fiinţa luminii

Ce este lumina? Dacă vreţi să ştiţi cum este lumina aşa cum apare ea în timp şi spaţiu, trebuie să o vedeţi ca nefiind nici complet materială, dar nici complet spirituală. Căci există p aşa-numită polaritate prin care partea spirituală dă naştere polului pozitiv, iar partea materială, polului negativ. Această polaritate conţine interiorul şi exteriorul; interiorul reprezentând polul pozitiv, exteriorul, polul negativ. Cum duc însă aceste două polarităţi la apariţia luminii? Dacă luaţi o cremene şi frecaţi de ea o bucată de fier, veţi observa cum sar o mulţime de scântei. Aceste scântei produc lumină. De unde au luat ele însă această scânteiere? Din piatră, din bucata de fier sau din ambele în acelaşi timp? Aceste mici scântei se învârt în jurul bucăţii de fier, din care au sărit mici particule prin

38

interacţiunea cu piatra. Ele se aprind datorită faptului că particulele de aer închise în porii fierului se pot înmuia la presiunea cauzată de frecare, iar particulele de fier eliberate trec într-o stare alb-lipicioasă. În ce mod se aprinde însă acel aer presat şi ce reprezintă de fapt acea scânteiere când aerul se aprinde? O parte din conţinutul acelui aer nu este altceva decât corpul material al spiritelor intelectuale aflate în el. Fizicienii ar prefera să le numesc mai degrabă „forţe libere” decât spirite. Să mergem însă la esenţă şi să analizăm conţinutul propriu-zis al aerului care sunt spiritele şi nu caracteristicile lui. Fiindcă spiritul este o forţă polar pozitivă, el năzuieşte mereu spre o stare de libertate totală, iar dacă este legat, se simte liniştit atât timp cât polaritatea negativă de care este înconjurat – e vorba de învelişul său – nu prezintă nici o sensibilitate deosebită. Dacă asupra acesteia se exersează o presiune oarecare dinafară, spiritul este imediat trezit din limitarea lui şi reacţionează dilatându-se, fenomen care se face simţit prin acea scânteiere. Ce reprezintă pentru el această scânteiere? Exemplul următor ar trebui să vă facă să înţelegeţi aceasta. Ce observaţi la un om a cărui inimă este plină de trufie când primeşte o lovitură? Nu-i aşa că el se va mânia atât de mult încât va începe să tremure şi ochii lui vor scânteia? Iar dacă el se va afla într-un mediu de acelaşi fel nu va deveni el mai mult sau mai puţin mânios în funcţie de gradul lui de rezonanţă cu acesta? Aruncaţi o privire asupra unei armate de războinici şi nu se poate să vă scape faptul că această strălucire dată de furie cuprinde mii şi mii de oameni, dând naştere unei lupte sângeroase. Cu acest exemplu am lămurit şi problema noastră cu scânteierea. Căci spiritul polar pozitiv închis în polaritatea negativă ajunge şi el să se mânie tot din cauza unei lovituri, el dându-şi seama de captivitatea sa. Astfel se trezeşte în el o dorinţă arzătoare de a se dilata şi de a deveni liber. Polaritatea exterioară negativă a spiritului este astfel constituită încât ea se poate dilata până într-un anumit grad peste care însă nu se poate trece, astfel încât spiritul vrând să se elibereze se dilată în învelişul său atât cât este posibil. Pentru că acest înveliş nu se poate rupe, spiritul se retrage imediat şi încearcă din nou cu o forţă şi mai mare să iasă din înveliş. Unele spirite repetă această acţiune de mii de ori într-o secundă şi cu fiecare încercare ele se înfurie din ce în ce mai mult. Care este însă efectul acestui fenomen care poate fi denumit „febra furiei”? Acela că spiritele care sunt încă liniştite în polaritatea lor exterioară şi care se află în vecinătatea acestuia mânios, sunt cuprinse şi ele de o febră de furie asemănătoare. Această creştere a febrei poate fi transmisă foarte repede mai departe pentru că învelişurile negative ale spiritelor din care este compus de fapt aerul sunt foarte aproape unul de altul.

39

Această febră de care este cuprins un spirit este percepută de ochiul nostru ca „scânteie”. Ochiul, fiind el însuşi în parte material, în parte spiritual, poate percepe uşor aceste mici mişcări. Ochiul are o polaritate asemănătoare cu ceea ce numim noi „lumină”. De aceea ochiul – pentru că este înrudit cu lumina – poate percepe şi simţi lumina. De fiecare dată când o astfel de polaritate arde în ea însăşi are loc în acelaşi timp acest proces al scânteierii. Aceasta nu este altceva decât starea generală care le cuprinde pe spiritele aflate în apropiere. În acelaşi timp poate fi percepută forma obiectelor luminate pentru că forma materială a unui obiect care răspândeşte lumină stabileşte o limită, respectiv reflectă razele de lumină care sunt răspândite. Şi lumina soarelui este asemănătoare cu lumina unei mici scântei. Diferenţa constă numai în aceea că lumina albă a soarelui provine din fiorul iubirii, iar lumina roşiatică a focului din fiorul mâniei. De aceea lumina soarelui se răspândeşte diferit faţă de lumina care provine din fiorul mâniei. În ce constă mai clar această diferenţă, vi se va explica în cele ce urmează.

Fiinţa eterului şi a luminii solare Cu cât este mai adâncită o porţiune a aerului cu atât acolo aerul este mai dens. Este un efect natural de altfel, conform căruia nu numai aerul, ci toate lucrurile se înghesuie unele în altele cu cât se apropie mai mult de centrul comun. Cu cât ele se îndepărtează mai mult de acesta, cu atât ele sunt mai libere. Aerul, ca de altfel întreaga materie nu este altceva decât un conflict între material şi spiritual. Toate puterile spiritelor cu cât sunt mai adâncite, cu atât sunt mai mânioase şi cu cât se află mai sus, cu atât sunt mai liniştite şi mai constante. Întreaga fiinţă a corpului pământului împreună cu aerul care îl înconjoară nu este altceva decât o gradare în trepte a spiritelor care s-au aşezat în aceste planete pentru a se intra pe drumul de întoarcere despre care am vorbit anterior. Ce umple însă spaţiul îndepărtat dintre soare şi planete? Cercetătorii presupun că aici există un eter foarte fin şi uşor. Ce ar spune însă fizicienii dacă ar trebui să demonstreze aceasta şi să arate exact conţinutul eterului? Eterul nu poate fi observat la nici un microscop; nici măcar aerul mai dens nu poate fi văzut la microscop. Noi ştim însă că eterul este şi o fiinţă spirituală care se comportă polar pozitiv cu toate planetele şi polar negativ cu sorii. Eterul este alcătuit din spirite pure, paşnice şi răbdătoare. Dacă nu ar fi astfel, ce greu le-ar fi corpurilor cereşti în drumul lor spre soare! Dar pentru că aceste spirite sunt extrem de pure şi de fine, nu prezintă obstacole de nici un fel.

40

Nu va fi greu să explicăm cum luminează un soare şi cum răspândeşte această lumină. Totuşi, înainte de aceasta, trebuie să consacrăm câteva clipe soarelui şi să ne întrebăm: Cum arată acesta şi ce se petrece acolo de fapt? Nu trebuie să mai explicăm faptul că soarele este un corp ceresc care luminează foarte puternic. Dar cum luminează el? Şi cum arată el de la suprafaţă până în centru? Soarele se află în el însuşi într-o stare de desăvârşire, iar planetele sunt purtătorii acestui imens şi desăvârşit corp ceresc. Lumina extraordinară a unui astfel de soare provine din bucuria spirituală plină de iubire a spiritelor care înconjoară aceste planete. Sunt cumva aceste spirite deja desăvârşite? Răspunsul la această întrebare este constituit din şapte puncte diferite, datorită faptului că există în soare şapte feluri diferite de spirite, care produc împreună imensa cantitate de lumină. Dacă vreţi să cunoaşteţi mai îndeaproape natura interioară a acestor spirite, luaţi aminte la cele şapte porunci referitoare la iubirea aproapelui şi la cele trei care se referă la relaţia omului cu Dumnezeu, Creatorul său. Astfel, obţineţi ciclul complet al spiritelor ce se găsesc în soare. Până şi culorile curcubeului vă arată că aşa stau lucrurile. Ce reiese însă din toate acestea? Nimic altceva decât că soarele în sfera sa interioară este locul de adunare a şapte spirite. Printre acestea sunt şi unele transferate de către soare în planete şi altele care s-au întors desăvârşite de acolo. Prima categorie, neperfecţionată încă, reprezintă conţinutul soarelui, a doua, deja desăvârşită, alcătuieşte învelişul exterior al fiinţei soarelui. Acestea din urmă sunt cele care, prin fiorul iubirii, reprezintă lumina propriu-zisă a soarelui. În ceea ce priveşte însă răspândirea acestei lumini, Eu le atenţionez pe acele spirite care nu sunt desăvârşite încă să se îndepărteze de soare. Cu aceasta v-aţi clarificat acest fenomen de răspândire al luminii despre care era vorba la formarea cometelor. Cu aceasta este clarificată şi problema micilor animale despre care am vorbit anterior, care pornesc din soare şi prin care spiritele nedesăvârşite încă trimit vibraţii în drumul lor spre perfecţionare la cele care sunt deja desăvârşite.

Musca –punct de unire al luminii şi vieţii

Ce anume împinge spiritele nedesăvârşite încă afară din soare în spaţiile nesfârşite? Nimic altceva decât ordinea Mea eternă conform căreia spiritele care pleacă din soare au o saturaţie polar pozitivă, ele însele fiind însă polar negative. Când însă doi poli asemănători se apropie unul de altul, ei se lovesc puternic până când polul pozitiv apropiat care este în esenţă polul negativ, dă o polaritate totală pozitivă.

41

Astfel aceste fiinţe atomice sunt în esenţă negative şi pot să rămână în raza de acţiune a soarelui atât timp cât păstrează această polaritate. Dacă ele preiau lacom până la saturare lumina din polul pozitiv al spiritelor soarelui, astfel încât datorită fiinţei luminii se mai deosebesc foarte puţin de spiritele polar pozitive propriu-zise, ele sunt împinse afară de fiinţa polar pozitivă cu o mare forţă. Aceste spirite împinse afară reprezintă lumina strălucitoare a soarelui care atunci când cade pe un corp ceresc cedează acestuia din energia sa pozitivă. Lumina preluată reprezintă în continuare fiorul iubirii şi bucuriei spiritelor desăvârşite. Din cauza părţii negative care se activează mai ales în apropierea unui corp ceresc, fiinţele atomice – pentru că sunt antipolare – se întorc înapoi la soare. Aceasta reprezintă strălucirea luminii căzute care se deplasează înapoi. Fiindcă aceste fiinţe sunt capabile să se mişte tot timpul în linie dreaptă datorită rapidităţii lor foarte mari, este de înţeles de ce tot ceea ce e luminat de soare poate fi perceput într-un mod foarte clar. Faptul că o formă astfel luminată poate fi văzută pe toate părţile ei, rezultă din ideea că orice materie formată nu este altceva decât un conflict de puteri spirituale. Dacă aceste purtătoare de lumină cad pe o formă oarecare, în funcţie de conţinutul ei, preiau imediat părţile care îi corespund. Ceea ce nu îi foloseşte este respins în cea mai mare viteză în toate direcţiile. Ochiul este prin urmare doar un organ de preluare a diferenţelor dintre lumina care cade şi lumina care este respinsă. Acest fenomen face posibilă formarea imaginilor obiectelor în ochiul apt de a sesiza astfel de diferenţe ale luminii. Trebuie să vă fie aşadar clar că tot ceea ce se prezintă sub formă de materie, nu este în esenţă nimic material, ci spiritual. Este vorba doar de faptul că voi nu puteţi vedea spiritualul pentru că nu vă aflaţi încă în polaritatea spirituală. Dacă vă veţi afla vreodată într-o astfel de stare vă veţi da seama de aparenţele înşelătoare şi veţi putea vedea doar ceea ce ţine de spirit. Probabil vă gândiţi cum devine materialul spiritual. Dar să nu vă miraţi prea mult dacă pe parcursul acestei relatări veţi întâlni probleme care nu vă sunt prea clare. Dacă toate acestea v-ar fi fost pe deplin clare, ar fi trebuit să treceţi deja dincolo de material, direct în spiritual, dar încă nu a venit timpul pentru aceasta. După ce vom prezenta pe scurt diferenţele dintre lumină şi iluminare şi după ce vom explica pe cât posibil pe înţelesul vostru, ne vom dedica din nou micilor noastre animale pe care doar aparent le-am uitat. Dar realizez că se naşte acum o nouă întrebare: „Ce legătură are musca cu spiritele care se nasc şi cu spiritele care poartă lumina?”

42

Eu vă spun că musca ar trebui să fie aici un medium şi ar trebui să devină un spirit adunător al luminii. După cum vedeţi, acesta este marele secret! Diferenţa dintre cum vedeţi voi musca sau un alt obiect şi cum este văzut această mică insectă de către alţii este foarte mică şi aceasta constă în faptul că voi îl puteţi numi şi constata că are şase picioare, două aripi, un trunchi, un cap şi că face parte din categoria insectelor zburătoare. Punctul de vedere al observatorului unui lucru este baza din care acel lucru apare în deplinul său adevăr! Iar partea spirituală dintr-un lucru este de fapt adevărul! Uitaţi-vă deci şi la muscă din acest punct de vedere! Ea este materială pe de o parte şi spirituală pe de altă parte. Ea se află, ca multe alte fiinţe, între două polarităţi principale: cea polar pozitivă a soarelui şi cea polar negativă a planetei sale. Ea nu este nici pozitivă, nici negativă, ci neutră. Ea nici nu dă naştere şi nici nu poartă în ea lumina, ci o acumulează. Noi am auzit că lumina se naşte din mişcarea a ceea ce este viu. Lumina şi viaţa sunt aşadar unul şi acelaşi lucru. Lumina este o aparenţă a vieţii! Şi pentru că musca este un acumulator de lumină, nu este ea şi un acumulator de viaţă? Cum se exteriorizează însă această viaţă în muscă? Despre o muscă nu aţi putea spune că aţi văzut-o vreodată producând lumină. Musca păstrează exemplar viaţa în ea şi nu lasă să se vadă aceasta, nu străluceşte prin aceasta. Ea a îmbrăcat o haină neagră, dar aceasta nu înseamnă că viaţa ei nu este bogată. Este orb cel care nu vede cât de umilă este musca! Acum ştiţi nenumăratele foloase pe care le aduce musca şi pe care lumea nu le recunoaşte. Şi astfel folositoarea muscă este dată uitării, pentru că ea mai degrabă înmulţeşte viaţa în ea însăşi decât o înfrumuseţează. Pornind de la primul motiv pentru care s-a născut lumina, trebuie să înţelegem că dintre toate problemele pe care le-am ridicat, cel mai greu de rezolvat este următoarea: Cum poate să fie prinsă o viaţă învăţată să fie liberă? Am vorbit în capitolul despre formarea unei planete că musca este prima creatură care poate fi întâlnită aici. Aici am văzut musca preluând în ea însăşi viaţa risipită. Acum după ce am discutat despre lumină am recunoscut că musca focalizează şi adună în ea viaţa dintre soare şi planete. Care este diferenţa între ceea ce face musca acum şi ceea ce făcea în timpuri primordiale, când ea era unicul locuitor al pământului? Pe de o parte nu există nici o diferenţă, pentru că acum, ca şi atunci, ea îşi urmează natura şi se conformează ordinii. Pe de altă parte însă, există o diferenţă colosală, pentru că ea se află acum pe cea mai de jos treaptă polară nu numai în ce priveşte acumularea vieţii, ci şi a ascensionării acesteia în puteri şi mai mari şi până la treapta cea mai înaltă a vieţii

43

primordiale. Pe atunci exista încă între cele două o prăpastie nesfârşită. Acum ea este umplută atât de prezenţa fiinţei umane, cât şi de şirul nesfârşit al fiinţelor care i-au precedat. Menţinerea vieţii reprezintă încheierea misiunii ei. Cum menţine însă musca viaţa? Prin activitatea ei intensă, pentru că viaţa trebuie exersată. Mai apoi prin umilinţă, pentru că viaţa trebuie să fie adunată. Musca menţine viaţa prin supunerea ei în faţa Voinţei Mele care dă direcţie, căci întreaga viaţă trebuie să fie rânduită, ea nefiind conştientă de ea însăşi. Dacă luaţi aminte la aceste legi pe care Eu vi le-am dat vouă pentru eterna menţinere a vieţii, veţi recunoaşte că şi voi trebuie să o umpleţi la fel de supuşi pentru a vă îndeplini misiunea de a vă apropia prin aceasta de Mine şi de a vă desăvârşi în cele din urmă. Ea stă la baza reunirii fiecărei vieţi în parte cu viaţa Mea ancestrală.

Musca – simbol al umilinţei

Atât pe parcursul acestei relatări, cât şi din altele, aţi aflat deja cum se poate reuşi de unul singur, când fiinţa umană este în comuniune cu partea profundă a inimii şi cu Creatorul său. Credinţa este încă un teren dur, iar sufletul înţelege greu cum ar putea fiinţa umană să aibă în spirit o viaţă pe deplin liberă, independentă, care este totuşi atât de legată de viaţa ancestrală a Creatorului împreună cu care el este de fapt unit într-o singură viaţă. Într-adevăr este extraordinar de greu să înţelegi toate acestea cu limitările pământeşti. Eu însă vă zic vouă: cine nu învaţă din modestia muştei, cine nu învaţă din adevărata umilinţă în drumul pe care îşi duce răbdător crucea şi chiar mai mult, cine nu învaţă de la Mine, Tatăl, căci Eu sunt însăşi umilinţa cea mai elevată şi mai interiorizată – acela nu va înţelege niciodată că Tatăl şi Fiul sunt unul şi acelaşi în spirit. Şi pentru a vă face să înţelegeţi şi mai bine aceste aspecte, să ne mai îndreptăm atenţia asupra a încă două lucruri: asupra unui om imens care se numeşte „lume” şi asupra altuia care se numeşte „cer”. Privind pe primul din punct de vedere formal-material, universuri întregi pline de sori şi de lumi abia dacă pot ajunge la mărimea unor puncte foarte mici din nervurile fiinţei sale. Iar dacă acest om, având în vedere „statura” lui, apare ca o singură viaţă, aşa cum o percepeţi şi voi – este el compus numai dintr-o singură viaţă? Pentru a ne da seama că acest om imens al lumii poartă în el o viaţă multiplă, să observăm un roi de muşte. Ele vă vor da de ştire prin zumzăitul lor că, fiind chiar primele mici animale care există, conţin în ele o viaţă închisă. Cu atât mai mult în cazul fiinţei umane şi cu mult mai mult când este vorba de un pământ plin de popoare şi alte fiinţe vii de nenumărate feluri. Şi cu atât mai mult în cazul unui soare cu spiritele sale

44

desăvârşite şi, în fine, cu atât mai mult în cazul unui înveliş al globului închis în el însuşi, care conţine totuşi un număr aproape nelimitat de corpuri cereşti, ca să nu mai vorbim de fiinţele ce se află deasupra. Şi totuşi toate aceste învelişuri ale universurilor, toţi sorii centrali, sorii laterali, toţi sorii planetari şi alţi sori secundari cu planetele şi cu fiinţele lor nu reprezintă părţi ale corpului acestui imens om al lumii, care are o viaţă la fel de închisă în el ca fiecare dintre voi de pe pământ. După cum v-aţi dat seama, până aici am luat în consideraţie doar partea materială. Acum să ne îndreptăm atenţia asupra omului ceresc; mărimea omului lumii de care am vorbit reprezintă o miliardime parte dintr-un atom al acestui om ceresc. Cerul – înţeles din punct de vedere uman – este atât de mare, încât nenumăratele miliarde de universuri din care provine imensa fiinţă a lumii ar avea loc lejer în interiorul unui firicel de păr din corpul său şi în acelaşi timp ar putea să se mişte fără ca totuşi să atingă pereţii acestuia. Câtă viaţă este numai într-un firicel de păr sau într-o altă parte a corpului acestei fiinţe cereşti! Câtă viaţă este doar într-un membru, câtă viaţă are în inima sa şi în întregul corp! Gândiţi-vă la acest puternic om ceresc ca la o fiinţă de sine stătătoare care conţine în acelaşi timp în interiorul lui nenumărate miliarde de îngeri şi spirite perfecte ce sunt la rândul lor de sine stătătoare şi trăiesc întocmai ca omul ceresc însuşi. Fiinţele din interiorul acestui imens om ceresc care se iubesc şi gândesc la fel formează o unitate. Această unitate creată reprezintă o fiinţă ce corespunde unui corp pământesc şi este la rândul ei de sine stătătoare, care poate să gândească şi să simtă prin ea însăşi ca şi cum ar fi singura fiinţă existentă. Eu vă mai spun că: în infinitatea Mea există mai multe astfel de ceruri şi fiecare dintre ele reprezintă o nouă fiinţă desăvârşită. Toate aceste ceruri formează mai întâi împreună un om infinit care nu poate fi perceput şi simţit de nimeni altcineva decât de Mine, pentru că El este de fapt propriul Meu trunchi sau de Dumnezeu Însuşi, în infinitatea sa, care trăieşte şi simte aici singurătatea şi individualitatea în modul cel mai clar. Şi totuşi câtă diversitate are viaţa în El! Meditând la toate acestea, veţi înţelege cum este posibil ca într-o singură viaţă infinită şi eternă nenumărate alte vieţi să se mişte libere şi să se bucure de o găzduire perfectă, ele fiind totuşi doar părţi ale vieţii principale în Dumnezeu. Vedeţi voi, musca vesteşte acest lucru prin umilinţa cu care cucereşte victorioasă viaţa. Şi fiinţa umană ce simte umilinţa începe să simtă libertatea vieţii din Dumnezeu pentru ca mai apoi să o închidă în sine însuşi şi prin perseverenţă şi curaj să atragă puternic acest sanctuar, căci aici Hristos cel viu este prezent în fiecare om autentic. Viaţa simţită în toate porţiunile sufletului şi spiritului şi prin acestea şi în trup reprezintă într-adevăr victoria cea mai înaltă pe care un

45

om ar putea să o obţină vreodată! Prin această victorie el a adus în sine viaţa cea mai înaltă şi cea mai divină, însuşindu-şi-o prin iubire şi devenind atunci una cu Dumnezeu etern, Tatăl iubitor. Aşa cum iubirea este un fruct al umilinţei, adevărul etern sau lumina tuturor luminilor este şi el un fruct al iubirii. Înţelegerea vieţii sub aspectul ei trecător şi în acelaşi timp etern se produce în momentul în care percepem iubirea ca provenind din umilinţă şi adevărul din iubire. Cel care vrea să cunoască tainele vieţii numai prin intermediul înţelegerii sale lumeşti, nu va avea nici o şansă şi va pierde şi cunoaşterea pe care o achiziţionase în timpul copilăriei. Cu adevărat vă zic vouă: cine crede spontan acele vorbe auzite de la cineva care îl previne sau de la un înţelept şi care nu rămâne doar un simplu ascultător al cuvântului, ci pune în practică toate acestea, cu adevărat acela va cuceri Cerul, căci numai fapta care urmează vorbei deschide poarta cerului. Nimeni nu poate ajunge la conştiinţa adevărului decât prin acţiunea care urmează cuvântului, căci nimic nu propovăduieşte mai bine decât umilinţa şi iubirea. Cel ce după ce a ascultat cuvântul nu trece la acţiune, acela nu se va putea uni cu forţa pozitivă a cuvântului viu, ci va rămâne în polaritatea negativă a morţii din care cu greu se mai poate dezvolta din nou o viaţă spirituală polar pozitivă. Aceste două polarităţi se comportă ca spiritual şi material sau ca fruct interior viu şi înveliş exterior mort. Cel ce va fi trecut în fruct este de fapt trecut în viaţă, iar cel ce va fi trecut în înveliş, este de fapt trecut în încătuşarea morţii. Ştiţi deja că în tot ceea ce este creat, ca de altfel şi în Dumnezeu, se găsesc două polarităţi. Şi aşa cum fiinţa Divinului este eternă, tot astfel şi cele două polarităţi sunt eterne. Cel care urmează cuvântul, preia în sine viaţa şi rezonează cu polaritatea pozitivă a Divinului, care aici este existenţa nelimitată şi cea mai liberă. Cel care însă nu urmează cuvântul şi îl înţelege cu mintea, rezonează cu polaritatea negativă, principiul de bază a tot ceea ce este material şi prin aceasta cu tot ceea ce este limitat şi ţine de moarte. Din toate acestea reiese că lumea materială asemenea lumii spiritului nu va avea sfârşit, ci va rămâne pentru totdeauna ca o bază polar negativă a tot ceea ce este spiritual şi liber. Voi înşivă puteţi decide care destin este mai fericit: să fii integrat pentru totdeauna în polaritatea negativă, ori în cea pozitivă a Divinului, adică să fii un spirit îngeresc etern sau un satana exilat în vreo piatră. Adevărul se află pentru cei vii peste tot, iar pentru cei morţi nu se află nicăieri în întreaga eternitate. Dacă veţi medita la aceasta veţi înţelege de asemenea că lumina este pe măsura vieţii, salariul este pe măsura muncii, cunoaşterea şi conştiinţa de sine sunt pe măsura faptei după vorbă. Cum este viaţa, aşa şi polul ei.

46

Cum este inima, aşa şi glasul ei sau cum este umilinţa în inimă, aşa şi cuvântul viu în ea! Cine priveşte Divinul cu seriozitate, acela va striga împreună cu David: „Doamne, Dumnezeul şi Tatăl Meu! Vezi, inima mea este plină de iubire pentru Tine! Cu toată umilinţa te implor fierbinte să mă ajuţi, să îmi dai lumina adevărată a vieţii, iar eu să pot alcătui împreună cu Tine o singură viaţă desăvârşită! Apleacă-ţi urechea către mine deci, Doamne Dumnezeul meu!” Vedeţi voi, aceasta este o rugăminte autentică a celui care se întoarce cu toată sinceritatea către Dumnezeu şi care nu priveşte cu un ochi la lume şi cu un altul la El. El nu îşi va ridica către Dumnezeu doar ochii, ci întreaga lui fiinţă. Aşa cum este însă situaţia în zilele noastre, se acordă foarte puţină atenţie lui Dumnezeu, iar omenirea se află într-o stare călduţă. Ultimele forţe interioare pe care le mai are le foloseşte pentru cele lumeşti. Veţi putea să vă daţi seama foarte uşor cât din viaţa care se întoarce în Mine dă roade la acest nivel. În ciuda acestui fapt totul merge pe drumul pe care îl arată cuvântul dat de Mine: fie în sus, fie în jos. Deşi pământul a fost răscumpărat cu bani mulţi şi pus între cele două polarităţi infinite ale Mele, mai există totuşi în imensa infinitate multe alte planete pe care rătăcesc mulţi copii mult mai credincioşi decât aceştia nerecunoscători. Cu toate acestea însă nu am ajutat pe nimeni atât de mult cum i-am ajutat pe aceştia! Eternitatea este infinită. Vai de acest Pământ dacă Eu îmi voi întoarce inima de la el şi mi-o voi îndrepta în altă parte! Aduceţi-vă aminte de tot ceea ce aţi aflat despre muscă şi acţionaţi în consecinţă! Ţineţi departe mintea, dar cu atât mai aproape inima! Numai atunci veţi cunoaşte adevărata victorie a vieţii în voi înşivă şi veţi putea să vă ridicaţi înspre lumina înşeptită şi lumina întreită de deasupra luminii înşeptite! Cel care citeşte toate acestea şi le va lua ca indicaţii de viaţă, acţionând în consecinţă, acela cu adevărat va ieşi victorios. Asta vă doreşte chiar voinţa sfântă a iubirii Tatălui vostru. Amin.

PARTEA A III-A MUNTELE GROßGLOCKNER - O EVANGHELIE A MUNŢILOR Introducere

Domnul spune astfel: „Iubiţi copii, dacă Mă urmaţi pe Mine, urmaţi-Mă în toate! Să nu bântuiţi prin morminte şi prăpăstii, ci mergeţi cu Mine pe munţi şi pe înălţimi! Acolo veţi afla o predică, o transfigurare (schimbare la faţă), vă veţi sătura cu puţină pâine, veţi avea o victorie în încercările

47

cele mai puternice şi multe altele la care nici nu vă puteţi gândi. Luaţi cu voi şi copiii şi veţi vedea la ei în mod clar efectul de binecuvântare pe care o are asupra lor muntele.” De asemenea nici cel slab nu trebuie să se teamă să urce muntele binecuvântat, căci culmile lui sunt străbătute de spiritele vieţii. Într-adevăr pe munţi şi culmi se învârt cete de spirite fericite care îi împodobesc cu florile aurii ale iubirii eterne. Pe munţi, dar şi printre plante, printre animale şi nu arareori printre oameni, armonia este la ea acasă. Gândiţi-vă la primii oameni de pe pământ. Ei locuiau pe culmile munţilor. Pe muntele Sinai i-am dat lui Moise tablele sfinte pe care au fost scrise legi pentru găsirea unei vieţi eterne. Nu mai e nevoie să vă amintesc de munţii sfinţi şi nici de acei munţi care sunt ca o şcoală pentru clarvăzătorii şi înţelepţii ce propovăduiesc Cuvântul Meu etern. Mergeţi mai des pe munte şi rămâneţi o vreme acolo şi astfel veţi afla cât de plenară este binecuvântarea iubirii eterne a Tatălui Sfânt! Cine doreşte acesta, să Mă urmeze pe Mine, Maestrul şi Tatăl său şi astfel va afla curând de ce îmi place să predic despre cele sfinte pe munte. Amin!

Muntele Großglockner – un părinte al munţilor

O imagine minunată este aceea a regelui maiestuos al munţilor – muntele Großglockner – care îşi ridică creştetul din mijlocul fraţilor săi mari şi priveşte în toate direcţiile. În apropiere, de cealaltă parte a fluviului Drau nu există nici măcar un singur deal care să nu fie descendent al acestui munte-tată. De înălţimile impresionante ale unor astfel de munţi depinde într-o mare măsură menţinerea ordinii unei părţi mari a Pământului. Legătura dintre un astfel de munte şi restul Pământului este asemenea legăturii dintre cap şi corp. Viaţa nu porneşte numai de la cap şi totuşi el este organul principal de preluare a vieţii şi conducătorul întregului organism. Extremitatea cea mai de sus a trunchiului nu se pierde fără pierderea implicită a vieţii. Tot astfel şi muntele Großglockner, netezindu-se, s-ar transforma într-o imensă întindere de pământ aflată în veşnică iarnă sau ar deveni cel puţin o mare imensă, căci un astfel de munte preia toate izvoarele subterane ale pământului. El menţine aceste izvoare prin greutatea mare pe care o are la bază şi le lasă să ţâşnească prin porii săi numai atât cât pământul să primească în lung şi în lat irigarea necesară. Ceea ce este de prisos din aceste ape subterane care se subţiază mereu, se evaporă în aer de unde le reabsoarbe din nou în el. Pentru ca aceste ape să nu se îndepărteze prea uşor de el, ele sunt transformate în gheaţă şi zăpadă. De aceea muntele este mai mereu acoperit de nori şi de ceaţă.

48

Acelaşi lucru – chiar dacă într-o măsură mai mică – trebuie să facă şi copiii săi. De ce vorbim de „copiii” unui munte? Pentru că pe timpul formării munţilor ei erau primii care s-au născut, după ei urmând ceilalţi într-o ordine succesivă. Între aceste etape de formare există perioade de timp care adeseori se întind pe mai multe milioane de ani pământeşti, astfel încât pe teritoriul unei ţări abia dacă există doi munţi care să aibă aceeaşi vârstă. Puteţi să vă daţi seama că muntele Großglockner este ca un tată al munţilor, fiind şi cel mai bătrân, pentru că el se întinde pe mai multe ţări. Acest lucru îl dovedeşte şi roca din care este alcătuit, foarte diferită de cea a nenumăraţilor săi copii. Aşa cum însă toţi munţii cresc în înălţime în funcţie de înălţimea tatălui lor, tot astfel cresc şi în vârstă. Iar cu cât poalele lor se împodobesc mai mult cu zăpadă şi gheaţă, cu atât ei devin mai semeţi şi mai impunători. Cine are în vedere acest aspect va înţelege de ce este mai important un stânjen din pământul îngheţat al muntelui Großglockner decât o întreagă milă al ţinutului roditor al unui deal: pentru că muntele Großglockner este o rocă imensă umedă care atrage prin aceasta umiditatea care există în aer. Această imensă rocă ar fi înmuiată de o mare cantitate de apă provenită din precipitaţii şi ar distruge astfel ţinuturi întregi. Acest lucru nu se produce însă, datorită înălţimii şi a particularităţilor rocii sale, astfel încât umiditatea absorbită se transformă imediat în zăpadă şi gheaţă. Când greutatea gheţii şi zăpezii creşte, masele vechi de gheaţă şi zăpadă de dedesubt sunt şi mai presate. Părţile de apă şi aer se aprind în nenumărate locuri şi se dizolvă apoi în acel abur ceţos care se ridică mereu. Pentru că un astfel de gheţar poate fi menţinut numai în regiunile cele mai înalte ale muntelui, zăpada topită inundă câmpiile care se întind în apropiere. Sau va avea loc o extindere a regiunii de zăpadă şi gheaţă, astfel încât într-o mie de ani ţinuturi întregi vor fi acoperite de ele. Indiferent dacă una sau alta din aceste două variante are loc, unui astfel de tată al munţilor i-au crescut un număr neprevăzut de copii care preiau asupra lor suprasolicitarea tatălui. Ceea ce devine prea solicitant şi pentru ei este preluat de o mulţime de dealuri care binecuvântează până departe întinderile de câmpie cu belşugul lor. Abia acum veţi înţelege cum dintr-un munte atât de înalt se întind până departe lanţuri întregi de munţi legate între ele în toate direcţiile, asemenea unor raze de soare. Putem aşadar să înţelegem de ce în aceste ţinuturi există doar puţine izvoare a căror existenţă să nu se datoreze muntelui-tată al ţinutului. De asemenea, rareori întâlneşti aici un strop de ploaie produs de alţi nori decât aceia trimişi de Muntele-Tată Großglockner şi de copiii lui împânziţi până departe în acest ţinut. Căci el are trei braţe diferite care se întind până departe, din care unul, reprezentând copiii săi, se extinde în toate direcţiile, iar al doilea, format

49

din toate izvoarele, râurile şi pâraiele, de cele mai multe ori ajunge mult mai departe decât copiii săi. Cel de-al treilea braţ, cel mai lung dintre toate, este alcătuit din regiunea de nori formată din mase din ce în ce mai dense de ceaţă, al căror centru se află în mai multe locuri pe muntele Großglockner şi care sunt asemenea unor supraveghetori atenţi pentru mulţimea de copii împrăştiată peste tot. Când aceste mase de aer se îngrămădesc deasupra pajiştii alpine care are la rândul ei copii în subordine ce preiau o mare parte din povara mamei, se transformă în ploaie pentru fauna şi flora câmpiilor. Aceasta reprezintă însă numai una dintre binefacerile acestui tată al munţilor. În cele ce urmează vom lua la cunoştinţă încă două dintre acestea, cele mai importante. Abia atunci vă veţi da seama de necesitatea unui astfel de munte aparent fără viaţă. De aceea luaţi aminte la importanţa munţilor; cu cât aceştia îşi ridică mai sus crestele deasupra ţinuturilor noroioase de jos, cu atât mai binecuvântat este întreg ţinutul. Formarea şi semnificaţia fierului

Fără fier aţi fi cele mai sărace creaturi de pe pământ din punct de vedere material şi spiritual. Cu ajutorul acestui metal voi puteţi fabrica nenumărate unelte şi instrumente de lucru. De aceea, să aruncăm o privire asupra felului în care a luat naştere. Aţi aflat deja din descrierea marii Mele „gospodării” despre deplasarea înainte şi înapoi a mărilor şi despre felul în care fierul, datorită rezistenţei sale la sarea acestor ape, – mai ales prin influenţa astrelor – se adună în interiorul pământului în canale speciale. Această acumulare este atât de bine gândită încât o mie patru sute de ani nu sunt suficienţi pentru a epuiza acest metal. Aici se naşte o altă întrebare: „Acest fier format de mare şi astre poate fi imediat folosit astfel încât să poată fi prelucrat şi din el să poată fi fabricate unelte de tot felul? Nu, pentru că el este asemenea unui fruct necopt care are însă capacitatea de a se maturiza, dar care în stare brută nu este nici una, nici alta. Cum ajunge fierul la maturitate? Ploaia şi strălucirea soarelui reprezintă condiţii principale pentru orice cultură, inclusiv cea a fierului. Dacă însă ploaia cade neîntrerupt un timp îndelungat ar putea distruge şi metalul. Pentru ca totul să se dezvolte armonios trebuie să domnească o ordine deplină. Cine este însă răspunzător de această ordine pe pământ? Uitaţi-vă la muntele nostru, Großglockner, cum se înalţă deasupra regiunilor de nori şi cât de plin este de roci şi de colţuri de stâncă! Acest rege al munţilor are o largă rază de acţiune, absorbind electricitatea şi fluidul magnetic. El reprezintă o cameră imensă de înmagazinare a acestor substanţe. Acţionează prin modalităţile descrise anterior, în special prin irigare şi încarcă toate apele şi mai ales cu cuantumul corespunzător de

50

electricitate şi de fluid magnetic. Aceste două polarităţi reprezintă însă într-o anumită privinţă condiţia de bază a întregii creşteri, dezvoltări, maturizări a lumii plantelor şi mineralelor şi, prin acestea, şi a celei animale. Fiindcă acest munte înmagazinează atât de puternic aceste două polarităţi, putem arăta aici că naşterea minereului se datorează în principal gheţarilor, pentru că gheţarii sunt reglatorii temperaturii tuturor simţurilor aflat sub ei. Astfel se întâmplă că aceşti munţi înalţi de zăpadă şi gheaţă binecuvântează mai ales întinderile de pământ de pe drumurile copiilor lor. Şi astfel adeseori un vârf nesemnificativ de gheaţă al muntelui Großglockner are o influenţă nu arareori mult mai mare asupra ţinuturilor decât baza culmii sale.

Munţii – reglatori ai curenţilor de aer

Datorită faptului că pământul se învârte în jurul propriei axe în douăzeci şi patru de ore, se creează la periferia Pământului o deplasare de câteva mileviii pe minut. Gândiţi-vă că Pământul ar fi o sferă fără munţi, doar cu câmpii, care este înconjurată de un strat de cel puţin zece mile de aer greu atmosferic. De ce ar avea nevoie aerul atmosferic în rotirea sferei pământului, dacă suprafaţa pământului ar fi complet plată? Nu ar fi antrenată şi atmosfera odată cu aceasta? Cărui curent de aer i s-ar abandona toate fiinţele vii ale pământului? Dacă cea mai puternică furtună mişcă într-o secundă 80 de picioare (26 m) şi poate să smulgă din pământ cu o uşurinţă incredibilă cei mai groşi copaci, ce urmări ar avea atunci un curent de aer care ar mişca câteva mile într-un minut (aproximativ 500 de metri într-o secundă). Este de înţeles că la un astfel de curent de aer nu s-ar putea ţine nici muşchiul de pietre, ca să nu mai vorbim de o creatură oarecare. Cum s-ar manifesta marea poate să-şi închipuie cel care a văzut cum un vânt puternic ridică apa în forma unor munţi. De aceea munţii de pe suprafaţa Pământului sunt foarte bine aranjaţi; ei ajută la rotirea aerului odată cu Pământul. De ce nu sunt toţi munţii la fel de înalţi şi nu se află direct pe meridiane de la un pol la altul? Prima cauză constă în influenţele binefăcătoare ale munţilor pe care le-am menţionat anterior. A doua constă în următoarele: dacă toţi munţii ar fi la fel de înalţi şi aranjaţi pe aceeaşi linie de la un pol la altul, s-ar instala prin aceasta o liniştire constantă a aerului între cei doi poli, iar straturile inferioare ale aerului ar începe să putrezească asemenea aerului din catacombe. Cum ar arăta viaţa naturală în asemenea condiţii? De aceea munţii sunt împărţiţi neregulat pe suprafaţa pământului. Această împărţire este gândită astfel cu cea mai mare chibzuinţă, pentru ca astfel

viii O milă înseamnă aproximativ şapte kilometri şi jumătate

51

aerul să aibă mereu un spaţiu de joacă şi să poată circula în voie pe Pământ. El trebuie astfel să se amestece şi să se frece pentru a da naştere în permanenţă electricităţii ca fluid natural al vieţii pe întreaga suprafaţă a Pământului în cantităţi suficiente.

Fiinţa şi cauza producerii luminii gheţarilor

Să continuăm. De sunt munţii de înălţimi inegale? Explicaţia este următoarea: vârfurile înalte ale munţilor trebuie să ajungă şi în straturile superioare ale aerului. Dacă ar exista nenumăraţi astfel de munţi înalţi pe Pământ, cu timpul s-ar ajunge la o liniştire permanentă a aerului în adâncime, pentru că regiunea de aer superioară ar fi constrânsă să facă prea multă mişcare. Pentru că există însă puţine astfel de înălţimi, porţiunea superioară a aerului este presată odată cu rotirea Pământului numai în câteva puncte. Sferele de aer care se află la distanţă de astfel de vârfuri de munte sunt rotite într-o mişcare de vârtej în toate direcţiile. Este cam ca atunci când rotiţi rapid un băţ prin apă şi părţile de apă din faţa băţului sunt trase odată cu el mai departe, formând pe ambele părţi o serie de inele şi mici valuri care fac mai grea tragerea băţului şi al cărui efect de sucţiune înlocuieşte din nou părţile de apă delimitate aflate în mişcare. Aceste inele sunt vârtejuri de apă care agită apa până în adâncuri, iar micile valuri create mişcă întreaga suprafaţă. Astfel, în timp, un asemenea curent provocat de băţ în apă poate agita un iaz întreg. Un al doilea motiv pentru care partea cea mai de jos a muntelui se înalţă atât de mult în aer, este acela că acest fapt este în legătură cu aşa-numita lumină a gheţarilor. Această lumină este de natură electromagnetică pozitivă şi ia naştere prin frecarea unor astfel de vârfuri de munte cu aerul din jurul lor. Este un fenomen cu o mare influenţă pozitivă. O condiţie vitală a întregii vieţi naturale o reprezintă o împărţire corectă a fluidului electromagnetic. Dacă ar exista prea multe astfel de vârfuri de munte într-un singur ţinut, acestea ar epuiza în întregime acest aşa-zis fluid, astfel încât prea puţin ar mai ajunge în adâncime. Iar dacă aceste vârfuri de munte nu ar exista deloc, toată viaţa de jos nu ar mai fi în siguranţă, toată lumea ar fi într-un permanent pericol de a fi lovit de vreun fulger. Dacă cineva ar obiecta şi ar întreba: „Ce are de-a face întinderea de câmpie cu electromagnetismul muntelui Großglockner?”, am răspunde că acest munte de gheaţă este atât de îndreptăţit să fie unde se află, încât - dacă ar putea să alunece la o oră distanţă de locul său actual - nu ar mai avea nici un gheţar, ci ar fi doar un munte de piatră golaş. El este însă un munte de gheţari pentru că se află exact pe acel punct prin care trece un curent principal electromagnetic ce porneşte de la Polul nord şi ajunge până la Polul Sud. Acest curent principal trece şi prin toţi munţii cu gheţari din Tirol şi din ţinutul Elveţiei şi doar braţul estic mai trece pe Deleted:

52

acolo pe unde se află muntele Großglockner. Din acest „curent” al vieţii el preia atât de mult încât şi cu ajutorul altor munţi cu gheţari serveşte suficient de mult şi altor ţinuturi, astfel încât acţiunea lor profund binefăcătoare se întinde nu numai în întreaga Europă, ci şi pe o parte a Africii. Cele mai mari suprafeţe plate din Europa nu au proprii lor munţi cu gheţari şi în acest caz acele suprafeţe nici nu sunt străbătute de vreun curent important. Pentru curenţi mai nesemnificativi însă există peste tot munţi mai mici care sunt perfect capabili să regleze cantităţi mai mici de curent electric. Există şi un al treilea motiv care se adaugă acestora şi anume: aşa cum fiecare corp uman sau animal sau chiar al unui copac ori al unei simple plante trebuie să aibă extremităţi pentru a crea o legătură cu lumea exterioară, tot astfel trebuie să aibă şi Pământul. Astfel, munţii cu gheţari reprezintă în acelaşi timp ochii, urechile, braţele Pământului care în călătoriile lor prin ţinuturile îndepărtate pline de soare se pun în tot felul de legături şi ipostaze, mai ales cea foarte importantă a observatorului – Să ştiţi că plantele nu sunt oarbe în călătoriile lor. În al doilea rând Pământul preia şi roadele armonioase ale marilor mişcări ale altor substanţe cereşti, ca de exemplu mişcările eterului, ale luminii şi ale altor curenţi. Aşadar el şi-a exersat extremităţile pentru a-şi regla singur mişcările şi prin aceasta să contribuie şi la mişcările regulate ale celorlalte corpuri cereşti. Cu aceasta am prezentat pe scurt imensul beneficiul natural pe care îl aduc aceşti munţi. Să nu vă gândiţi că aceasta este tot, căci fiecare motiv în parte pe care l-am menţionat are mai departe şi alte influenţe folositoare. Totuşi, oricât de mult ar însemna aceste influenţe naturale benefice ale unui astfel de munte, cea mai importantă este influenţa lui spirituală. Spiritual şi material Tot ceea ce este material nu este altceva decât un constant gând care porneşte de la Mine prin Voinţa Mea. Tot astfel este şi muntele nostru, nici mai mult nici mai puţin. Care este totuşi diferenţa dintre partea spirituală propriu-zisă şi partea materială care îi corespunde, fiindcă şi una şi cealaltă reprezintă un produs al Voinţei Mele? Aparent nu există nici o diferenţă. Din punct de vedere al esenţei, însă, există însă o foarte mare diferenţă. Iubirea Mea nesfârşită creează formele, iar forţa iubirii care reprezintă aici Voinţa, le scoate în evidenţă. O parte a acestor forme menţin constantă voinţa prin dorinţa iubirii; unei alte părţi însă îi dă o libertate crescândă, aşa cum o cere iubirea. Şi astfel materia formează constant conform Voinţei Iubirii Mele motivaţia permanentă, baza a tot ceea ce

53

este spiritual. Este vorba despre compasiunea Mea. Însuşi spiritualul corespunde libertăţii vii a propriei Mele iubiri. Este ceea ce numim Graţia Divină sau conştiinţa de sine propriu-zisă a oricărei fiinţe libere care provine din viaţa liberă a iubirii Mele şi care este din punct de vedere spiritual una şi aceeaşi cu aceasta. Acolo unde există materie formată, trebuie să existe neapărat şi spirit. Materia este o exprimare a compasiunii, care acţionează ca un solvent, nu pentru ea însăşi, ci pentru o putere mai înaltă spre care se îndreaptă această compasiune. Cât de înaltă este această potenţă? Trebuie să vă fie clar că într-un spital de săraci, săracii sunt cu siguranţă în permanenţă împreună. Tot astfel stau lucrurile şi cu materia şi cu puterile spirituale, şi anume că ele se cuprind unele pe altele şi că una o conţine pe cealaltă. Şi chiar dacă materia este minunată şi desăvârşită, ea este concepută pentru puteri spirituale şi mai înalte. În continuare să aruncăm din nou o privire asupra muntelui nostru. Uitaţi-vă ce frumos stă el acolo, ca un rege printre munţi, ridicându-se deasupra tuturor vecinilor săi golaşi! Şi priviţi cum se răsfiră în toate direcţiile şi cum este acoperit veşnic cu zăpadă şi gheaţă! Priviţi nenumăratele pârâie care curg pe crestele sale şi culmile sale abrupte înconjurate aproape tot timpul de nori albi! Fiindcă acest munte este atât de minunat, el beneficiază de o Graţie specială din partea Mea. Am recunoscut deja importanţa acestui munte datorită influenţelor naturale pozitive pe care le are. Vedeţi voi, forţele care acţionează aici sunt puteri spirituale! Se mai pune doar întrebarea: Beneficiile naturale ale acestui munte sunt ele scopul principal al puterilor spirituale care îl înconjoară şi care sălăşluiesc în el? Sau sunt ele doar un scop secundar prin care acestea trebuie să se maturizeze pentru a atinge un alt scop? Influenţele pe care acest munte le are sunt un scop al existenţei lui, aşa cum îngrăşământul este dat pământului în scopul producerii nenumăratelor sale fructe. Din aceasta vă veţi da seama măcar într-o mică măsură cât de importante sunt foloasele spirituale ale acestui munte spre deosebire de cele naturale. Tot ceea ce am spus până acum reprezintă o importantă introducere fără de care ceea ce urmează ar fi greu de înţeles.

Lupta spiritelor în natură

Veţi înţelege în curând de ce muntele nostru ar putea fi asemuit cu o imensă casă de săraci. Aici zăbovesc în mod normal suflete şi spirite foarte pământene încă. Aceste spirite sunt nu arareori pline de mânie, răutate şi înverşunare pentru că au trebuit să părăsească temporar viaţa lor bună. De aceea ele vor să se răzbune. Deşi ele nu pot să vadă Pământul – aşa cum de altfel nici unul din aceste spirite nu este capabil să vadă nimic

54

din ceea ce se află înafara lui, ci numai ceea ce se află în interiorul lui – ele simt totuşi cu exactitate în forul lor interior în ce colţ al Pământului se află. Pentru că ei ca spirite sunt în legătură cu potenţele naturale, se unesc cu acestea pentru a face rău Pământului. Şi pentru că ele, ca spirite, ştiu că un astfel de munte reprezintă un beneficiu natural imens pentru multe ţinuturi, se opresc cu precădere în vecinătatea lui. Priviţi doar imaginea acestui munte de jur împrejurul căruia se îngrămădesc mase întregi de rocă şi din ale cărui defileuri şi circumvoluţiuni coboară adeseori nori de un gri închis. După ce aceştia s-au ridicat deasupra vârfurilor celor mai înalte stânci ale muntelui şi privesc muntele nostru, au grijă să se retragă imediat după aceea şi nu mai pot fi scoase după aceea din refugiul lor nici chiar cu un vânt foarte puternic. Acest fenomen este un semn sigur al existenţei unor astfel de spirite răuvoitoare, care este chiar în legătură cu forţele spirituale. Dacă însă vă ridicaţi privirea mai sus înspre suprafeţele albe ale gheţarilor, veţi observa de asemenea nori şi ceaţă care sunt însă de un alb strălucitor. Şi acestea sunt spirite, dar de această dată benefice. În partea superioară, înăuntru, se află spiritele îngerilor păzitori care plutesc, în timp ce în partea inferioară a gheţarilor, ceaţa care pluteşte şi care formează fâşiile de nori obişnuite, spiritele nu sunt încă pe deplin mature pentru a urca mai sus. Ele cresc, urcă mai sus şi se maturizează prin nenumărate lupte împotriva spiritelor mânioase. Chiar dacă aţi dori să observaţi timp de mai multe zile joaca norilor din această regiune, v-ar fi greu să vă daţi seama cum de aceste spirite ale aerului ar putea să ajungă să se lupte serios între ele. Totuşi celui care ar avea timpul să aştepte şi să vadă, i s-ar face frică observând o astfel de luptă aprinsă. Cum de se ajunge la o astfel de luptă? Vedeţi voi, spiritele rele au în permanenţă gânduri de răzbunare şi doresc să pună stăpânire odată pentru totdeauna pe acest tron al muntelui pentru ca apoi să poată provoca dezastre în toate părţile. Din acest motiv ele se adună în refugiile lor, apoi ies în recunoaştere pentru a mai afla cum mai stau lucrurile cu ocuparea tronului. Această veste se răspândeşte cu viteza gândului, iar acolo unde se găseşte o crăpătură într-un vârf de munte, se vor vedea ieşind în acelaşi timp şi mari mase de nori de un gri întunecat care se vor ridica. Dacă până atunci cerul era senin, în doar câteva minute, el se va acoperi cu astfel de mase de nori, adesea aproape negri, care umblă încoace şi încolo, aparent fără nici o intenţie, pentru a induce în eroare îngerii păzitori ai tronului. Astfel muntele Großglockner este pentru o scurtă perioadă de timp eliberat de nori şi de ceaţă. Căci imediat ce îngerii păzitorii îşi dau seama de intenţia spiritelor rele, se retrag şi se ascund în interiorul marilor temple de cristal ale acestui munte. În momentul în care conducătorii principali ai cetei mânioase şi-au dat seama că tronul este neocupat, ordonă imediat trupelor lor să se înalţe cât de sus pot şi să cadă

55

deasupra tronului pentru a prinde totul în interiorul camerelor lor şi a le zdrobi. O mulţime gri se prăbuşeşte cu o rapiditate incredibilă asupra muntelui nostru. Cu această ocazie totul în jur devine întunecat, chiar în mijlocul zilei. În acelaşi timp totul se linişteşte, căci spiritele au impresia că în sfârşit au învins. Totuşi o astfel de scenă durează cel mult 77 de minute. După un timp veţi remarca cum nori groşi albi vor începe să se retragă din crăpăturile de gheaţă. Aceştia se amestecă în scurt timp cu norii negri şi încep să se ridice nevăzuţi. În acelaşi timp ei poartă în spate tot mai sus adunătura de nori negri. Când se face remarcată această ascensionare forţată? Se face în curând loc pentru trecerea norilor albi. Spiritele norilor albi îşi dau seama imediat de ceea ce se petrece. Dacă norii albi s-au retras dintre norii negri, în văzduh se formează imediat o plasă adeseori lungă de câteva mile în toate direcţiile în care este prinsă întreaga hoardă de spirite întunecate. Când conducătorii mânioşi primesc vestea cum că spiritele albe i-au încercuit cu totul, se supără. Ei încep să îşi concentreze toate trupele pentru ca astfel ei să rupă din nou, în forţă, masele albe. Acest moment reprezintă şi începutul luptei propriu-zise. Acum veţi auzi o gălăgie şi un vâjâit îngrozitor în aceste mase de nori negri care provine din ciocnirea între ele a acestor spirite şi din mânia lor crescândă. Cu cât se străduiesc însă mai mult aceste spirite să îi nimicească pe cei de deasupra, cu atât mai mult vor fi presaţi de aceştia. Fiind în această situaţie, spiritele de dedesubt încep să se aprindă de mânie. În curând ele fac o scenă atât de înfocată încât fulgere foarte puternice cu zguduituri de pământ încep să scapere în toate direcţiile pentru a alunga masele de nori albi care îi împresoară; în sus pentru a nimici conducătorul principal al acestora şi în jos pentru nimicirea tronului muntelui. Spiritele albe presează spiritele negre din toate părţile. Ele se împing atât de mult în acestea până ajung de grosimea unei pietre adevărate şi se aruncă apoi cu cea mai mare forţă în jos. În cea mai mare parte ajung pe suprafeţele întinse de gheaţă ale tronului însuşi, precum şi în zonele mai îndepărtate, aici fiind totuşi în bucăţi din ce în ce mai mici, transformându-se în cele din urmă în grindină şi căzând. Astfel spiritele negre sunt doborâte, iar cele albe lasă să cadă ploaia peste cei învinşi, rezultat al spiritelor păcii. Ele însele se risipesc într-un vânt rece, legând pentru mult timp astfel spiritele învinse de gheaţa de odinioară. Astfel ei îi redau acestei fiinţe mânioase liniştea prin care aceasta se va transforma într-una mai bună. Astfel hoarda îngheţată se va topi şi va deveni din nou apă, iar spiritului supus umilinţei i se va conferi din nou libertate. Dacă el se transformă în bine, va fi preluat curând de rândurile de jos ale spiritelor păcii; dacă nu se transformă în bine şi se răzvrăteşte din nou la o nouă încăierare – ceea ce se şi petrece de altfel în majoritatea cazurilor – va fi prins din nou în

56

acelaşi mod, dar va fi ţinut de fiecare dată şi mai mult în închisoare. Şi pentru a nu lungi prea mult descrierea acestui munte, am dori să mai acordăm atenţie la încă două aspecte, pentru ca apoi să ne dedicăm părţii evanghelice care este pentru voi mult mai importantă.

Drumul spre umilinţă al spiritelor naturii

Aţi înţeles aşadar că după captivitate urmează din nou libertate, astfel că spiritele care sunt readuse la viaţă vor fi preluate de spiritele păcii de pe nivelele inferioare dacă s-au schimbat în bine sau li se acordă un nou răgaz până la eliberarea lor. Când forţele naturale ale spiritelor se transformă din nou în apă, aceste spirite devenite libere se unesc cu apa şi trebuie să facă mai apoi călătoria pentru a se revărsa în mare. De ce se petrec astfel lucrurile? Din acelaşi motiv pentru care cuiva care a pricinuit un rău pe pământ i se impune o pedeapsă pentru a deveni mai bun, în vederea reparării răului pricinuit; pe lângă aceasta, mai are de plătit şi poliţa relei voinţe. De altfel, aceste spirite trebuie să repare până la ultimul rău săvârşit – precum şi cele pe care doar a intenţionat să le săvârşească – şi să realizeze pe lângă aceasta o penitenţă pe măsură. Abia când sunt duse la îndeplinire toate acestea, spiritele acestea sunt preluate pe prima treaptă a desăvârşirii spirituale. În mod normal ele ar putea cu greu să facă ceva benefic în mare. Dar unui astfel de spirit nu i se poate face nimic bun dacă el însuşi nu este bun, lucru dovedit şi de faptul că spiritele aflate în această stare trebuie să capete o stare de umilinţă totală pentru a fi capabile să-şi ispăşească faptele rele. Şi pentru că fundul mării este partea cea mai adâncă a pământului, aceste spirite orgolioase trebuie să facă această călătorie către umilinţă pentru a o învăţa şi prin aceasta cu timpul să se ridice din nou renăscuţi în sferele înalte pentru a înfăptui lucruri mai folositoare. Devin aceste spirite cu adevărat mai bune în finalul călătoriei lor? Rezultatele sunt diferite. Unele spirite devin cu adevărat mai bune, ele trebuind să se întoarcă pe aceste drumuri umede de ţară, dacă în interiorul lor nu mai există nimic răutăcios. O astfel de retragere o puteţi recunoaşte din prezenţa unei ceţi albe care se ridică dimineaţa din izvoare, pâraie şi râuri. Această ceaţă este trasă în sus de soare, ajungând în curând în regiunea înaltă a potenţelor lor naturale şi nu mai poate fi percepută cu ochiul liber. O altă parte din aceste spirite este constituită din mânie care prinde din nou viaţă în timpul nopţii care la început ia forma unei cete gri aflate în fisurile şi crăpăturile muntelui şi care vor acţiona colectiv din nou la următorul asalt. O a treia parte din aceste spirite face drumul până în mare. Odată ce au ajuns însă aici, se adună în hoarde în funcţie de gradul răutăţii lor şi se

57

năpustesc deasupra mării. Marinari ne pot povesti despre forţa nimicitoare a furtunilor mării. Dacă aceste spirite răutăcioase vor să pună în practică o astfel de răutate trimit în cercetare unul sau doi norişori deasupra mării – astfel de norişori sunt uşor de reperat de către marinarii experimentaţi – pentru a constata dacă se observă din vreo parte spiritele păcii. Dacă ele pot fi zărite pe undeva aceşti norişori dispar imediat, rareori având loc o furtună importantă. Dacă aceste iscoade răuvoitoare nu întâlnesc forţe potrivnice în drumul lor, în câteva minute cerul va fi acoperit cu nori groşi de furtună din care în curând rafale puternice de vânt vor agita marea. Totuşi şi o astfel de acţiune ia o turnură nefavorabilă pentru că într-o fracţiune de secundă sunt trimise spiritele păcii de către hoardele care păzesc ţinutul. Acestea se aruncă deasupra acelei hoarde gălăgioase transformându-se în mod normal în grindină sau ploaie puternică şi eliberează cu această ocazie spiritele umilite. Acele spirite rele care au jucat doar un rol subordonat sun trimise imediat către Polul Nord. Cele mai răutăcioase sunt însă arse pentru o foarte lungă perioadă de timp în gheaţa dură a Polului Sud. Astfel ia sfârşit agitaţia acestor spirite care sunt duse într-un loc sigur; cele bune sunt preluate pentru nenumărate beneficii pe care le pot aduce. În ce constau acestea? Prima misiune este de a trimite aceste spirite pe diversele păşuni alpine şi anume în acele locuri în care ele se pierd în vârfuri golaşe de stâncă. Aici ele trebuie să aibă grijă de întreţinerea acestora, ca şi de eventuala lor sfărâmare, ele împărţind toată umiditatea în mod egal în porii rocii, astfel încât ea să îşi păstreze permanent în interior aceleaşi proprietăţi. Pe de altă parte, ele trebuie să transporte în jos pietrele desprinse pentru ca ele să se apropie şi mai mult de destinul eliberator. Adesea, dacă nu sunt atente, spiritele răutăcioase desprind un întreg bloc de piatră şi îl aruncă în jos. Trebuie apoi avut grijă ca bucata de stâncă desprinsă să găsească un loc sigur şi liniştit într-un pârâu sau râu pentru ca spiritele rele care sunt încă închise în ele să nu izbucnească prematur. Dacă aceasta s-ar întâmpla aici, s-ar putea întâmpla şi la nivelul întregii planete Pământ! De aceea veţi întâlni de obicei o astfel de stâncă într-o groapă în apropierea vreunui izvor sau îngropată până la jumătate în pământ şi înconjurată de muşchi sau o veţi vedea fie sfărâmată în bucăţi, fie întreagă în vreun pârâu sau râu. Acesta este motivul pentru care întâlniţi deseori sute, chiar mii de chintale de blocuri grele de piatră acolo unde nu există munţi sau specii asemănătoare de pietre. Cercetătorii vor comenta probabil spunând: „Ce chestie ridicolă! Totul este produs de greutatea apei care îşi măreşte volumul cu cât este mai puternică şi mai rapidă.” Din punctul de vedere natural au dreptate – aşa cum au dreptate cei care spun că 2+2=4. Ştie însă matematicianul tot ceea ce stă la baza rezultatului său? Cunoaşte el unităţile din care a rezultat

58

produsul lui? El cunoaşte numărul din care a provenit acest rezultat, care apare la fel ochiului şi înţelegerii lui. Cunoaşte el însă fiinţa lucrurilor pe care le-a numărat? Poate el să ia în calcul varietatea nesfârşită şi diversitatea părţilor şi forţelor care sunt necesare formării unui lucru? Dacă ar fi conştient de acest lucru pe deplin, ar realiza imediat cât de superficială a fost constatarea lui! Şi în descrierea făcută de cercetătorii noştri este vorba de acelaşi lucru, căci ei nu fac altceva decât să observe apa curgând. Ce este însă necesar pentru a face apa să curgă şi pentru a-i da greutatea potrivită şi a şti în acelaşi timp în ce constă greutatea sa – acest lucru s-ar putea să îi fie destul de inaccesibil oricărui cercetător iscusit! Cine poartă apa pe culmile munţilor, o adună şi o transportă aducând beneficii imense poalelor acestora? Aceasta constituie însă o altă problemă! Căci aici este vorba despre presiunea interioară şi de legea atracţiei alternative; dar cine exercită această presiune şi atracţie? De aici tragem concluzia că pe întreg Pământul nimic nu poate avea loc fără ajutorul spiritelor de tot felul, fie bune sau rele! Dacă ajungeţi pe o păşune alpină, veţi vedea pe ici acolo, în locuri care arată distruse, ca şi cum totul ar fi împietrit şi mort. Dar chiar în aceste locuri totul este de fapt viu, pentru că aici veghează spirite cu acţiune benefică pentru ca totul să fie repus în ordine. Dacă pe o astfel de pajişte alpină vă aşteptaţi să fie înălţător şi bine, ca de exemplu în locuri unde cresc plante frumos mirositoare, să ştiţi că aici locuiesc deja spirite mai paşnice a căror preocupare este una mai liniştită, dar în acelaşi timp – privind din punct de vedere spiritual – mai deosebită decât cea precedentă. Pe acele înălţimi care sunt acoperite cu zăpadă şi gheaţă permanentă începe deja prima regiune spirituală a spiritelor desăvârşite; aici Cerul şi Pământul se întrepătrund. Răceala pământească de aici semnifică lipsa totală a iubirii egoiste de sine şi, prin aceasta, cel mai înalt grad de beneficii naturale aduse de acest munte. Cine a zăbovit vreodată la o astfel de altitudine, acela a văzut şi regiunea inferioară a Cerului cu proprii lui ochi. Acest fenomen poate fi înţeles astfel: acest gen de puncte de contact sunt posibile numai acolo unde Pământul este eliberat pe deplin de orice invidie omenească. Din acelaşi motiv şi muntele Großglockner reprezintă un astfel de punct. Iar dacă vreun om ar vrea să construiască ceva pe crestele sale cele mai înalte pentru a depăşi recordul mondial, spiritele pure de aici ar avea grijă să facă să dispară astfel de construcţii în scurt timp. În acest mod acest loc este menţinut pur de spiritele care locuiesc în el.

Drumul spre perfecţiune al spiritelor naturii

59

Al treilea fel de spirite se împarte la rândul său în trei grupe şi anume: inferioară, medie şi superioară. Din cea inferioară fac parte acele spirite care locuiesc în interiorul muntelui unde păzesc metalele şi sursele de apă, precum şi rocile şi bogăţiile subsolului. Această categorie de spirite se divide şi ea la rândul ei în trei categorii şi anume în: spirite ale focului, ale pământului şi ale apei. Ele sunt fie rele, fie bune, fie se găsesc la limita dintre bine şi rău. De aici şi scopul în care sunt folosite: spiritele focului pentru extragerea metalelor, spiritele apei pentru a domoli spiritele focului, iar spiritele pământului şi ale pietrelor pentru a ţine spiritele focului şi ale apei la locul lor. Cel ce vrea să se convingă de existenţa acestor spirite, acela să facă cunoştinţă cu oamenii simpli de la munte. Cu siguranţă va găsi printre aceştia mulţi care au văzut măcar o dată, dacă nu de două-trei ori în viaţa lor un aşa-zis spiriduş de munte (gnom). Aceste spirite îşi fac arareori apariţia la suprafaţa pământului, lumea lor subterană fiind pentru ei mult mai minunată decât cea de deasupra. Pentru ei materia nu constituie un obstacol în plimbările lor încoace şi încolo. Acest spirit poate să se mişte liber oriunde vrea el, pentru că el poate trece prin apă, foc sau piatră cu o mai mare uşurinţă decât voi prin aer. Căci acolo unde voi vedeţi materie, spiritul vede numai substanţa care îi corespunde. Pentru el doar aceasta are stabilitate. Materia grosieră propriu-zisă este pentru el ca şi inexistentă. Dacă aceste spirite sunt deranjate de un necredincios prin simpla lui prezenţă pe teritoriul lor, ei sunt gata să îl atace. Şi ferească Dumnezeu de cel care ajunge în mâinile lor! Cel blând în schimb nu are de ce să se teamă. Dimpotrivă, dacă un om blajin şi credincios s-a rătăcit în labirinturile subterane ale munţilor, ei îi arată imediat un drum de ieşire mai sigur. Puteţi afla toate acestea de la bătrânii ciobani din cele mai diferite regiuni. A doua categorie de spirite, foarte numeroasă, se află în special la suprafaţa pământului. O parte din ele au grijă de copaci, tufişuri, plante, iarbă, muşchi şi ciuperci. Ele ajută în activitatea lui spiritul aflat în plantă, captiv încă acolo, pentru ca fiecare plantă să primească forma şi caracteristicile specifice. Cealaltă parte a acestor spirite coordonează fauna şi au aceeaşi grijă, anume ca fiecare animal să corespundă cu forma, caracteristicile şi activităţile prevăzute pentru el. Această categorie de spirite se face foarte puţin văzută de oameni pentru că nu are timp de aceasta fără un motiv special. Pe munţi există totuşi anumiţi ciobani evlavioşi care au văzut adeseori şi astfel de spirite. Ei ar putea să vă povestească anumite întâmplări în care astfel de spirite le-au protejat adeseori vacile şi oile de accidente în timpul unor furtuni puternice. Dacă un om mai puţin credincios „nu vede la faţă” un astfel de spirit, totuşi este adeseori puternic iritat de prezenţa lui mai ales în pădurile imense ale munţilor sau pe păşunile alpine, precum şi printre

60

hoardele de cai, vaci şi oi. Această iritare este de fapt un sentiment mai mult sau mai puţin straniu, urmat în mod obişnuit de un mic frison. Dacă aţi trăit vreodată aşa ceva, puteţi fi sigur că astfel de spirite au vrut să-şi facă simţită prezenţa. În partea religioasă vom clarifica cărui stadiu de evoluţie din lumea propriu-zisă a spiritelor îi aparţin aceste spirite. A treia categorie este mai puţin studiată. Aceste spirite se ocupă cu supravegherea aerului şi eterului. De aceea ele sunt numite de bătrâni spirite ale aerului. Dacă observaţi atent vântul care vine dinspre nord-est şi mai ales cel de la miezul nopţii, câteodată şi seara cu o oră-două înainte de apusul soarelui, ar trebui să sesizaţi prezenţa lor care se face simţită printr-un gen de înfiorare şi prin neliniştea pe care o simt animalele domestice în acest interval de timp. Puteţi să fiţi siguri că aceste fenomene sunt provocate de spiritele aerului dintr-o categorie mai joasă. Dacă sunteţi atenţi la formele deosebite ale norilor puteţi fi siguri că astfel de forme sunt cauzate de spiritele aerului. Aceste spirite nu formează norii propriu-zişi. Forma lor însă este modelată de spiritele aerului care rotesc un strat de aer după altul, astfel încât spiritele norilor – în special cei mai de jos, având o natură mai rea – pot să primească doar acea formă pe care i-o indică direcţia stratului de aer. Acest fenomen are loc pentru ca spiritele păcii să îşi dea seama din aceste forme de prezenţa şi intenţia spiritelor răutăcioase. Aici poate fi văzut aşadar doar rezultatul acţiunii spiritelor şi nu spiritele care acţionează. O altă categorie şi mai înaltă a acestor spirite care se află deja în eter îşi fac simţită prezenţa în rarele apariţii ale fenomenului Fata Morgana. În momentul în care spiritele cele mai de sus ale eterului au liniştit deplin suprafaţa aerului, această suprafaţă devine asemenea unei oglinzi, la fel cum este şi o suprafaţă de apă. Dacă suprafaţa aerului este străbătută în permanenţă de valuri, asemenea celei ale unui lac sau a unei mări pusă în mişcare din cauza vântului sau de fluxul apei, oglindirea este imposibilă. Fata Morgana există în şi prin ea însăşi pentru ca spiritelor păcii care există în eterul înalt să le fie mai uşor să observe acţiunea comună a spiritelor răutăcioase în fisurile şi crăpăturile munţilor; sau când astfel de spirite s-au ridicat deja în aer în forma norilor să poată cerceta cu atenţie intenţiile lor ascunse. Să nu credeţi că aceste mişcări ale aerului ar putea să impieteze observarea. Ele pot să perceapă cu uşurinţă rotaţia spiritelor mânioase cu privirea ascuţită a spiritului lor ce pătrunde până departe. Liniştirea suprafeţei aerului este doar o consecinţă a atenţiei pe care o îndreaptă cu o astfel de ocazie spiritele aflate deasupra către cele de dedesubt. Aceasta este aşadar a treia categorie a spiritelor care se află în regiunea înaltă a gheţarilor într-o stare de pace împreună cu celelalte spirite ale păcii şi care – dacă este necesar – pot să se răspândească cu viteza

61

gândului în toate direcţiile Pământului. Doar că nu trebuie să înţelegeţi că a treia categorie ar reprezenta formele spiritelor de jos ale norilor sau spiritele păcii, ci doar acele spirite ale eterului care nu sunt vizibile aproape niciodată cu ochiul fizic şi care au grijă de această liniştire a suprafeţei aerului. Există libere spirite şi mai înalte care conduc în spaţiile cosmice lumile şi sorii şi în cele din urmă spirite cu mult mai înalte decât acestea care se ocupă de fiinţa umană. Totuşi pentru acestea este rezervat un alt loc mai mare, ele neavând nimic de a face cu ordinea pământească. De aceea nici nu este nevoie să dezvăluim mai multe despre ele aici. Cu aceasta am terminat partea despre spiritele muntelui Großglockner în special şi spiritele munţilor în general şi ne vom îndrepta acum atenţia asupra părţii evanghelice.

Influenţa pe care o are urcarea pe munte asupra trezirii sufletului

În ceea ce priveşte partea religioasă este necesar să vă familiarizaţi puţin cu forma unui astfel de munte. În acest scop este necesar fie să urcaţi efectiv pe munte, fie să priviţi cel puţin imagini reuşite ale acestuia. Căci prin aceasta firea se trezeşte, iar spiritul, în urma admirării unor astfel de munţi, caută deja posibile căi pentru a ajunge în vârful acestora. Aceasta arată nerăbdarea de a urca pe munte şi de a atinge pe cât posibil vârful cel mai înalt. Puneţi-vă singuri întrebarea pe ce anume se bazează acest impuls? Credeţi că se bazează doar pe bucuria pricinuită de vederea priveliştii panoramice sau constă în pofta de a savura aerul cel mai pur? Cel ce face astfel de presupuneri nu cunoaşte decât jumătate de adevăr şi îşi va da seama în cele din urmă că nu acesta este singurul motiv pentru care atât de mulţi oameni sunt atraşi de vârfurile înalte ale munţilor. Motivul principal este trezirea sufletului cu aceste prilejuri. Este evident şi aici că ceea ce se aseamănă se adună. Spiritul atrage spirit, materia atrage materie şi carnea atrage carne. În momentul în care o fiinţă umană îşi propune să urce un munte înalt, din această intenţie pleacă în sus spre sferele înalte ale spiritului un impuls de viaţă. Prin acesta spiritele sunt înştiinţate de intenţia persoanei de a se apropia de sferele lor. Tot atunci spiritele trimit un contra-impuls. Spiritul care în fiinţa umană este încă slab şi netrezit, este trezit în acest mod spiritual-magnetic de către aceste spirite, dar nu tot timpul, ci doar pe o anumită perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă. Spiritul unui om care a urcat cu adevărat astfel de înălţimi se bucură că se află printre ai săi. Spiritele de aici însă, dacă simt că cel care se apropie are un spirit necopt încă, consideră că nu poate să rămână prea mult aici şi sistează orice legătură cu acesta. Atunci spiritul din om se adânceşte din nou în somnul său, iar corpul fizic va începe să se simtă neplăcut la

62

astfel de înălţimi. El va coborî din nou în vale, în mediul care i se potriveşte mai mult. Vedeţi aşadar, acesta este motivul real pentru care omul se simte atras de munţi şi de vârfurile lui cele mai înalte! Nu este însă şi cazul oamenilor apropiaţi de natură. Aceştia fie nu au nici o dorinţă pentru aceasta, spiritul lor fiind bolnav şi slab, astfel încât nu mai este capabil să preia contacte de la alte spirite. Un alt caz este acela în care omul escaladează munţi înalţi fie din dorinţa de a câştiga, fie din fanfaronadă. Astfel de alpinişti sunt adeseori pedepsiţi de către spiritele păcii din cauza strădaniilor lor de a deveni faimoşi. Cel care urcă muntele dintr-un imbold înalt se manifestă însă cu totul altfel. Un astfel de om este tot timpul binecuvântat şi întărit să se întoarcă din nou aici; spiritul lui rămâne treaz, el putând să devină astfel clarvăzător sau profet. Din această cauză Eu v-am sfătuit mereu să mergeţi pe munte, pentru că fiecare dintre voi va fi întărit, chiar dacă trezirea sufletului va fi pentru unii doar temporară. Dacă omul se va lăsa adeseori magnetizat din punct de vedere spiritual de spiritele înalte şi va folosi în plus şi leacul „iubirii”, el va atinge în curând renaşterea spirituală.

Munţii – predicatori ai iubirii şi înţelepciunii

Pe lângă toate acestea un munte cu gheţari cum este muntele Großglockner este un predicator permanent al iubirii şi un profet plin de înţelepciune. Cum este posibil însă ca un munte să predice despre iubire şi înţelepciune? Nu există pe lume nimic mai uşor decât să desluşeşti această voce a muntelui, căci muntele este locul spiritelor păcii care se dovedesc a fi mijlocitori benefic activi, acolo unde există un oarecare dezacord. Dacă fiinţe umane mai împrăştiate urcă împreună un munte, sufletele lor se înviorează din ce în ce mai mult, iar sentimentul iubirii se trezeşte în ele din ce în ce mai mult. În momentul în care aceşti oameni au atins culmea, sentimentul de afecţiune a crescut atât de mult la fiecare dintre ei, încât nu mai sunt capabili să se comporte neprietenos unul cu altul. Dacă sufletele sunt împietrite, spiritele trimit asupra a doi care se duşmănesc un mare necaz, astfel încât cei doi ajung să fie într-un aparent pericol de moarte. Această stare conduce apoi adeseori la o stare de ajutor reciproc, iar duşmăniile îndelungate se transformă dintr-o dată în strânse prietenii. O altă observaţie vine să întărească cele afirmate până acum. Astfel, când este vorba de fenomene ale naturii – ca de exemplu vijelii devastatoare, inundaţii mari etc. – până şi animalele smucite în toate părţile devin după aceea atât de blânde şi de familiare, încât se întovărăşesc cu alte animale şi cu oamenii asemenea unor porumbei. Dacă după ce s-au aflat în pericol

63

de moarte, până şi animalele se împrietenesc şi se îmblânzesc, cu atât mai mult oamenii, ale căror suflete sunt influenţate în taină de spiritele păcii. Munţii dezvăluie ochilor celor însetaţi de cunoaştere imensa carte a preistoriei şi vă povestesc cum arăta totul odinioară. Aici munţii sunt martorii cei mai autentici ai întâmplărilor petrecute în natură şi în întreaga lume. Urcând pe creasta unui munte, la vederea formaţiunilor specifice care sunt aici, v-aţi întrebat vreodată dacă munţii au existat aici de la începuturi sau s-au format ulterior şi cum au ajuns ei la forma lor actuală? Cel care se întreabă acest lucru va primi răspunsul de la pietre: „Noi ne-am schimbat foarte mult de la naşterea noastră. Mai mult de jumătate din lungimea noastră iniţială se odihneşte de mult timp îngropată în adâncurile văilor şi gropilor. Dacă vei observa diferitele caracteristici ale rocii noastre, vei găsi nu arareori între straturile ei urme de plante şi de animale care pot fi chiar recunoscute şi care apar în mod normal numai în regiunile adânci ale pământului. Vei putea concluziona cu siguranţă că noi singure am constituit un ţinut de câmpie şi numai din voinţa Creatorului am fost ridicate deasupra Pământului plat. Iar dacă observi mai departe crăpăturile şi fisurile noastre, vei putea să îţi dai seama cu uşurinţă cum şi-au lăsat amprenta pe frunţile noastre tari forţele uriaşe ale inundaţiilor şi furtunilor puternice!” Vedeţi voi, astfel vorbesc munţii şi povestesc oamenilor despre modul în care s-au născut, felul cum au arătat şi de ce arată astfel acum. Ce vă mai spun? Vedeţi voi, dacă un om cu sufletul mai trezit nu găseşte pe altitudinile muntelui nimic altceva decât pietre goale printre zăpadă şi întinderi de gheaţă, munţii îi spun acestuia: „Vezi, tu, omule, care aspiri mereu să te ridici mândru şi să domneşti asupra fraţilor tăi, cât de sărace sunt fructele înălţimilor? Aşa cum este aici gol, rece şi lipsit de viaţă şi sentimente, tot astfel eşti şi tu în obsesia ta de a domina. Învaţă de la noi în această privinţă! Pleacă-ţi raţiunea rece şi nefructuoasă aşa cum ne plecăm şi noi. Astfel iubirea ta va creşte şi viaţa ta se va îmbogăţi. Lasă raţiunea ta ascuţită să fie înlocuită în permanenţă de umilinţă, pentru ca înţelegerea sa să se transforme în apă plină de binecuvântare; apă care curge în adâncul inimii tale pentru a o retrezi la viaţă”. Să ne îndreptăm atenţia asupra unui alt gen de om, acela care nu iubeşte nimic mai mult decât aurul şi argintul. Unui astfel de om munţii îi dau o învăţătură admirabilă: „Tu, om necugetat, cât de departe şi adânc ai căzut! Vezi tu, ceea ce iubeşti nu reprezintă altceva decât deşeul nostru. Uite câte plante minunate cresc pe păşunile noastre şi hrănesc animalele! Câte mii de copaci din cei mai frumoşi cresc pe culmile noastre şi îşi oferă lemnul pentru fabricarea atâtor lucruri folositoare! Numără măcar o dată izvoarele cristaline pe care le lăsăm să ţâşnească şi care binecuvântează câmpiile şi văile! Cât de des vezi vârfurile noastre acoperite de nori şi furtuni îngrozitoare vâjâind pe frunţile noastre? Noi

64

luăm toate acestea asupra noastră pentru ca luncile şi câmpiile binecuvântate de noi să fie protejate de devastări. Cât cuprinzi cu ochii vezi coama noastră îngropată veşnic în zăpadă şi gheaţă. Noi atragem îngheţul asupra noastră pentru ca luncile şi câmpiile să se poată bucura de căldură. De aceea nu mai fi atât de nesăbuit şi nu mai răscoli pe viitor în măruntaiele noastre, ci trage mai degrabă spre păşunile noastre şi pe culmi şi fii sigur că o plantă, o picătură din izvoarele noastre şi o privire asupra înălţimilor noastre în raza îndepărtată de acţiune a atotputernicului tău Tată şi Creator îţi vor aduce un folos mult mai mare decât dacă ai scormoni în interiorul muntelui!”

Întărirea sufletului în lumea munţilor Ce altceva ne mai învaţă munţii? Orice om care urcă pe munte poate simţi în interiorul său foarte clar ceea ce îi transmite muntele: „Priveşte-ne tu, pelerin al Pământului, cum privim de liber şi neatârnat din înaltul culmilor noastre în îndepărtările creaţiilor lui Dumnezeu! Vântul bate liber peste frunţile noastre, iar raza soarelui se răsfrânge domol pe coamele noastre înalte! De aceea tu, călătorule, eşti cu adevărat acasă pe înălţimile noastre! Cine urcă pe păşunile înalte ale munţilor poate cuprinde cu ochii o arie largă, iar sufletul său poate simţi pe o arie extinsă. De aceea gândurile sale sunt unite cu sentimentele. Şi cel care nu a simţit poate niciodată până atunci în inima sa, simte acum pentru prima dată cât de departe se pot întinde gândurile peste orizontul raţiunii. Aici călătorul liber învaţă ce înseamnă să fie liber în înălţimea gândurilor sale şi în adâncul sentimentelor lui şi cu câtă fericire îşi îndreaptă gândul spre Dumnezeu, simţindu-L în adâncul inimii sale, în marele templu al infinitului! Cel mai mare beneficiu pe care îl aduce muntele este aşadar cel asupra spiritului, el fiind aici extrem de întărit pentru că se află în patria lui originară. Aici el va simţi consolare. Întreabă doar munţii şi ei te vor face în curând să simţi ceea ce spun ei: „Ascultă ceea ce îţi spune interiorul – poate încă neclar – este adevărul deplin! Căci tu eşti aici cu adevărat acasă, mai ales în cercul nenumăraţilor tăi străbuni, ale căror spirite locuiesc de multă vreme în aceste regiuni!” Vedeţi, aceasta vă povesteşte muntele, chiar dacă nu foarte clar pentru toţi, totuşi cu o insinuare perceptibilă în starea interioară a sufletului şi prin aceasta în iubirea spiritului. Puteţi fi convinşi că astfel de stări nu sunt doar influenţa acestor înălţimi, ci provin de la spiritele fericite aflate aici care vin în întâmpinarea voastră pentru a vă pregăti o anumită continuitate. Ceea ce a fost spus aici este valabil aproape pentru fiecare copac. Veţi vedea că veţi trăi puţine

65

asemenea stări pe dealuri, de exemplu. Acestea se activează în primul rând acolo unde toporul lemnarului nu a ajuns încă. Munţii – lăcaşuri de revelaţie divină

Ce altceva mai predică munţii? Aceasta vrem să vă arătăm printr-o istorioară simplă şi scurtă: Un om evlavios se gândi odată dacă e posibil să Mă vadă chiar şi pentru o secundă. În acelaşi timp s-a gândit ce ar trebui să facă pentru a beneficia de o astfel de graţie. Bătrânul evlavios era cu toate acestea conştient de faptul că omul în această viaţă trupească nu este demn de o astfel de graţie, dar pe de altă parte dorinţa lui era foarte puternică pentru a da ascultare acestor obiecţii. De aceea s-a hotărât să îşi caute un adăpost pe un munte aflat în vecinătate şi acolo să se reculeagă în rugăciune atât cât îi permiteau timpul şi împrejurările. Pentru a putea găsi de fiecare dată din nou locul acela, şi-a construit o cruce pe care a fixat-o acolo. După aceea Mi-a lăudat numele cu ardoare şi mi-a spus că nu va înceta să se roage în acest loc până când Eu nu îl voi auzi în sfârşit. Zis şi făcut! Timp de trei ani s-a dus omul nostru la locul cu pricina şi M-a rugat fierbinte, ore în şir, să îi ascult ruga. Cât timp se afla acolo, el era aproape tot timpul invizibil, înconjurat fiind de mii de spirite evlavioase. Acestea l-au întărit atât de mult conform Voinţei Mele, încât, în decurs de încă jumătate de an, el se putea servi de vederea interioară a spiritului. Îi era foarte uşor să vorbească în acest mod cu spiritele asemănătoare lui despre ce avea pe inimă. Spiritele bune l-au învăţat că dorinţa lui este cam lipsită de modestie. Ele au adăugat că pentru el este o mare graţie faptul că Eu i-am deschis ochii sufletului pentru a-şi putea vedea fraţii spirituali şi a putea vorbi cu ei. Cu toate acestea sfaturile au dat roade puţine, căci el la toate acestea a replicat: „Dragii mei fraţi şi iubiţi prieteni ai Tatălui meu şi al vostru! Eu nu pot decât să vă zic o dată pentru totdeauna că dacă Îl voi vedea pe El şi Îl voi avea, toată această lume cu cerurile nu mai au importanţă pentru mine. Iar voi spuneţi ce vreţi, căci nu mă veţi abate din dorinţa mea! Eu vreau şi trebuie să Îl văd, căci pe El îl iubesc mai presus de toate!” De fiecare dată când aceste spirite bune îl auzeau cum vorbeşte, îl lăudau pentru imensa lui dragoste faţă de Mine. Cu toate acestea o perioadă de timp s-au ţinut departe de el, astfel că el nu a mai văzut nimic altceva decât ceea ce apărea în faţa trupului său. Văzând că spiritele l-au părăsit, s-a gândit că cererea lui ar putea fi păcătoasă. Şi aşa s-a tot gândit el o zi întreagă la ce ar trebui să facă: fie să urmeze sfatul spiritelor, fie să rămână fidel dorinţei sufletului său. În cele din urmă sufletul a triumfat asupra tuturor spiritelor şi el îşi spuse: „Fie aşa cum vrea sufletul meu! Sunt un păcătos atât timp cât locuiesc în

66

acest trup, dar ce poate face păcătosul altceva, când sufletul este aprins de un dor fierbinte, decât să Îl privească pe cel care l-a creat pentru viaţa eternă? Voi rămâne aşadar credincios primei mele intenţii: Dragostea mea pentru Dumnezeu nu trebuie să slăbească. Eu nu pot să las din această dragoste! Bătrânul nostru a mers iar şi iar în acel loc şi s-a rugat şi mai fierbinte. Când au trecut încă trei ani, un alt om ajunse în acele locuri şi se adresă bătrânului nostru astfel: „Omule drag, ce faci aici pe înălţimile acestea? Nu ştii că te poţi ruga cu adevărat numai în biserici? Tu însă îţi săvârşeşti rugăciunile numai pe acest munte!” La acestea credinciosul nostru răspunse: „Iubite prieten, trebuie să recunosc sincer că nu am putut cu adevărat să mă rog în nici o biserică aşa cum o fac pe aceste înălţimi cu adevărat sfinte. Dacă mă uit aici de jur împrejur, iarba, pădurile şi deasupra mea cerul larg şi liber, sufletul îmi spune: Aceste frumuseţi ale marelui templu natural al lui Dumnezeu îi sunt Lui cu adevărat mai aproape decât sculpturile în lemn cu care sunt împodobite bisericile!” La acestea străinul răspunse: „Dragă prietene, sunt perfect de acord cu tine. Dar aş vrea să mai aflu de la tine încă ceva, şi anume, din ce cauză profundă te rogi aşa fierbinte?” Auzind această întrebare, credinciosul nostru rămase încremenit un timp, se gândi şi răspunse: „Vezi tu, unii oameni se roagă pentru sănătate, unii pentru avere, pentru una sau alta. Eu însă pun accent numai pe un singur lucru şi acela este Domnul Dumnezeul meu! Şi de aceea vreau să Îl văd cel puţin o dată în viaţa mea pe acest pământ. Atunci voi avea mai mult decât cerul şi pământul ar putea vreodată să îmi ofere. De aceea mai degrabă aş muri decât să renunţ la această dorinţă a mea! Prietenul, auzind toate acestea întrebă din nou: „Cum ţi-L imaginezi tu pe Dumnezeu? Este foarte posibil ca El să ţi se fi arătat deja şi să fi vorbit cu tine. Dacă tu însă nu L-ai recunoaşte, împlinirea rugii tale ar fi în zadar!” La această întrebare omul nostru rămase şi mai încremenit şi în cele din urmă răspunse străinului: „Dragul meu prieten, trebuie să admit că în această privinţă nu am nici cea mai mică idee! Ideea mea despre forma în care apare Dumnezeu este atât de neclară, încât nu ştiu dacă Dumnezeu arată cam ca un om sau dacă e compus din trei oameni ce au un trup comun. Sau forma fiinţei lui Dumnezeu este o lumină infinită în care aceste trei persoane divine plutesc şi acţionează.” Aici străinul îi spuse credinciosului: „Nu ai citit niciodată ce a spus Hristos despre El însuşi când apostolii L-au rugat să le arate pe Dumnezeu Tatăl? El a spus: „Eu şi Tatăl suntem unul! Cine mă vede pe Mine Îl vede pe Tatăl; căci Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Dumnezeu Tatăl!” Credinciosul nostru începu să mediteze la toate acestea. El îşi aminti atunci de cei doi tineri care călătoreau spre Emmaus şi îl întrebă ceva neaşteptat pe străin: „Iubite prietene! Spune-mi dacă tu eşti vreun eremit

67

sau vreun evlavios ori învăţat în scripturile sfinte, căci un om obişnuit nu rosteşte astfel de cuvinte!” La această întrebare străinul nu mai răspunse nimic, îl luă pe bătrân de mână şi îl ridică de la pământ şi îl duse până pe vârful muntelui. Abia aici el deschise gura din nou pentru a-i spune: „Frate, vezi tu, cel pe care îl implori de trei ani se află acum în faţa ta. Eu însumi sunt Dumnezeul cerurilor şi al pământului şi nu mai există nimeni altcineva mai presus de Mine! Să îmi rămâi credincios în inima ta, chiar dacă nu mă vei mai vedea niciodată în această viaţă! Aşa cum auzi acum vocea Tatălui Meu acum, tot astfel trebuie să o auzi atât aici pe această culme, cât şi oriunde te vei afla în numele Meu! Tu ai găsit Viaţa şi aceasta nu îţi va fi luată în veci! Cu adevărat îţi zic ţie: „Sufletul tău nu va gusta moartea niciodată! Amin!” Spunând acestea El dispăru, iar credinciosul nostru plânse, îl lăudă şi îl preamări pe Dumnezeu întreaga noapte şi căută culmile şi mai mult decât înainte. Vedeţi deci, munţii vă povestesc şi astfel de întâmplări! De aceea mergeţi cu drag pe munte sau cel puţin rugaţi-vă Mie imaginându-vă că sunteţi pe munte – fapt care presupune un suflet pur – şi veţi întâlni şi voi ce a întâlnit şi evlaviosul nostru!

Munţii – oglinda interiorului

Ce ne mai învaţă munţii? Ei vorbesc cifrat oamenilor care îi admiră. Cel care este un observator atent poate să deducă uşor în ce stare se află sufletul său. Aşadar munţii sunt o adevărată oglindă spirituală pentru cel care vrea să se privească în ei. Aţi auzit deja probabil că pentru omul trezit spiritual, fiecare apariţie în natură are o semnificaţie profundă. Aşadar, un astfel de om are nevoie să arunce doar o privire asupra unui munte pentru a vedea cât de luminat este, dacă este pe deplin pur sau înconjurat de o ceaţă albăstruie, mai apoi care părţi ale muntelui sunt mai mult sau mai puţin înceţoşate sau unde anume se află în jurul muntelui, în jos, la mijloc sau pe culmile sale şi ce fel de ceaţă este. Astfel, el cunoaşte fundalul spiritual al acestor apariţii. În cazul în care el se află într-o stare plăcută sau melancolică, dacă a simţit o dorinţă arzătoare să urce la un moment dat pe munte sau dacă a simţit contrariul acesteia, el nu îşi va da seama ce stări au pus stăpânire pe el la vederea muntelui. La fel, dacă a avut sentimentul unei dimineţi însorite sau ale unei după-amiezi obositoare sau sentimentul unei seri somnoroase sau un sentiment bizar şi apăsător în timpul nopţii şi cât timp a ţinut această stare. Trebuie avute în vedere toate aceste aspecte, pentru că astfel de apariţii şi senzaţii corespund exact stării interioare a celui care observă. Numai că

68

trebuie avut în vedere faptul că senzaţiile trebuie să concorde cu apariţiile. Căci apariţiile în sine nu sunt o mărturie valabilă. Când însă starea interioară este în concordanţă cu apariţia, atunci muntele îl înştiinţează pe om cum stau lucrurile exact cu el. Dacă de exemplu cineva ar ieşi dimineaţa şi ar admira un munte pe deplin pur şi acesta nu i-ar încânta sufletul, ci l-ar umple de îngrijorare – în acest caz apariţia ar fi în dezacord cu starea interioară, muntele fiind o oglindă fidelă pentru observator. Căci imediat ce puritatea spirituală a muntelui atinge sufletul, muntele îi spune privitorului: „Cu câtă curăţenie sufletească mă priveşti tu pe mine! Purifică-te pentru ca tu să te înalţi în tine peste lumea ta senzorială, aşa cum mă ridic eu deasupra noroaielor adâncurilor!” În acest caz privitorul îşi vede imaginea în oglinda muntelui aşa cum ar trebui ea să fie şi nu aşa cum este. Un alt caz de dezacord ar fi acela când un om ar ieşi dimineaţa sau într-un alt moment al zilei şi ar privi un munte de-a dreptul întunecat şi ar avea un sentiment foarte vesel şi vioi. Ce ar trebui să simtă privitorul cu această ocazie în faţa imaginii muntelui posomorât? Să lăsăm muntele însuşi să ne spună câte ceva despre aceasta: „Priveşte-mă, tu călător vesel, în dimineaţa însorită a stării tale! Înainte de a mă privi erai trist şi întunecat, aşa cum sunt eu când sunt înconjurat de nori! Furtuni puternice se abătuseră asupra ta, iar eu te-am scos asemenea fulgerului din masa mea de nori. Tu însă nu te-ai descurajat, ci ai stat semeţ în faţa mea: o stâncă înaltă, de neclintit care înfruntă astfel de încercări. Furtunile care au ameninţat că te nimicesc s-au transformat curând în îngeri salvatori care te-au eliberat de povara nopţii tale. Astfel, micuţul meu prieten care eşti acolo în vale, priveşte cu atenţie imaginea ce îţi stă înainte! Numai astfel vei rămâne în dimineaţa constantă a stării tale, dacă vei vedea suficient de des imaginea mea în faţa ochilor tăi şi îţi va apărea aşa cum m-ai văzut tu în starea mea. Pe mine nu mă va nimici această furtună, iar tu mă vei privi în curând şi mai pur, căci eu îţi arăt cum tu erai asemenea mie!” Vedeţi, acestea sunt două puncte culminante ale raporturilor de dezacord dintre aparenţe şi stări! Între aceste două extreme mai pot interveni multe alte aparenţe, mai mult sau mai puţin aflate în dezacord, toate fiind însă uşor de recunoscut pentru că ele nu se mai extind la întreg, ci doar la anumite părţi ale sufletului. Cel mai dificil este să judeci corect apariţia totală! În ceea ce priveşte însă apariţiile armonioase, acestea nu necesită explicaţii ulterioare. Căci acolo unde un suflet însorit priveşte un munte însorit, el devine şi mai luminos şi i se face dor de pura înălţime. Acolo însă unde un suflet întunecat priveşte un munte întunecat, devine şi mai întunecat şi unui astfel de om cu siguranţă nu i se mai face dor de înălţimea muntelui.

69

Când cineva are un suflet însorit şi un munte întunecat îi strică dispoziţia, o astfel de indispoziţie nu este altceva decât o trezirea a stării propriu-zise în care sufletul se află ascuns. Muntele îi arată atunci omului tot ce se ascunde în el. Imagini ale unor munţi înalţi şi mai ales ale munţilor cu gheţari, aşa cum este muntele Großglockner, au o precizie şi mai mare decât în cazul unor munţi mai puţin înalţi, se înţelege de la sine, pentru cel care ia în consideraţie că rezonanţa cu un munte se măreşte cu atât mai mult cu cât vârful lui se înalţă mai sus peste adâncimile Pământului; munţii sunt mai plini de importanţă datorită pajiştilor lor pure, pentru că acolo locurile sunt şi mai spirituale. Din această cauză astfel de munţi fac o impresie mai mare asupra fiecărui suflet. Imaginea este o corespondenţă a obiectului după care vedem o copie şi poate fi adusă la viaţă şi trăită ca în interiorul sufletului. Doar că o imagine copiată trebuie privită cu o şi mai mare atenţie pentru a deveni reală în spirit. Celui care reuşeşte acest aspect, acela poate să tragă unele învăţăminte folositoare dintr-o astfel de observaţie. Nu este nevoie să detaliem faptul că un munte natural privit în realitate este mult mai indicat. Altfel noi nu am fi prezentat numai muntele Großglockner în toate părţile şi influenţele lui. Ceea ce am descris aici este valabil pentru toţi munţii. Să înţelegeţi prin aceasta mai ales munţii care au rezonanţă în inimile oamenilor. Aceştia trebuie comparaţi cu cei din realitate pentru ca să aibă o acţiune utilă în inimă. Dacă veţi avea în vedere toate acestea şi veţi acţiona în consecinţă, binecuvântarea interioară a muntelui va inunda, aşa cum munţii inundă cu binecuvântarea lor exterioară, întregul ţinut. Aşa cum Eu am urcat cu drag pe munte şi am săturat acolo atâţia înfometaţi cu pâine puţină şi m-am iluminat pe munte şi de pe munte am coborât în împărăţia Mea – tot astfel v-am zis vouă toate acestea despre munţi, deschizându-vă cu aceasta o mare poartă către împărăţia vieţii veşnice. Meditaţi la faptul că nu este lipsit de importanţă faptul că Eu, creatorul şi zămislitorul munţilor, ultima dată când m-am rugat am făcut-o pe munte! De aceea urmaţi-Mă pe Mine în toate şi astfel veţi atinge scopul care sunt Eu! Aceasta vă zic Eu, Cel care odinioară a separat cerul de munţi. Munţii sunt tot o parte a cerului. Priviţi-i ca pe o mare binecuvântare care porneşte de la Mine şi veţi avea sufletul viu pentru totdeauna! Amin!