40 de rÂnduri...revoluţionară, asistată social, nu în puţine cazuri ornament cotidian al uneia...

Pau

l Iu

liu

s N

egoi

þã40 D

E R

ÂN

DU

RI

PAUL IULIUS NEGOIÞÃ

40DE

RÂNDURI

,,Preocuparea pentru fenomenul social ºi politic am avut-o mereu. Nu pot trãi într-o stare de perplexitate sau indiferenþã, strãin de tot ceea ce se întâmplã în jur. .... Sper ca efortul de a colecþiona aceste materiale într-un volum sã fie util celor preocupaþi de aspectele vieþii sociale ºi politice, locale ºi naþionale.”

ISBN 978-606-92836-8-4

Pr. Prof. Dr. Paul Iulius Negoiþã

Ediþie revizuitã

PAUL IULIUS NEGOIŢĂ

40 DE RÂNDURI

Editura PALATUL COPIILOR BUZĂU

2012

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEGOIŢĂ, IULIUS PAUL 40 de rânduri / Iulius Paul Negoiţă. - Buzău : Palatul Copiilor, 2012 ISBN 978-606-92836-8-4 821.135.1-4

PAUL IULIUS NEGOIŢĂ

~ 40 ~

DE RÂNDURI

Editura PALATUL COPIILOR BUZĂU 2012

Editura PALATUL COPIILOR BUZĂU Tipărit la Caracter Print Buzău

tel. / fax : 0238 717 259 e-mail [email protected]

__________________40 de rânduri - PAUL IULIUS NEGOIŢĂ

5

Mecena a murit?

Deunăzi, am întâlnit un artist. Unul de-al nostru,

local şi contemporan cu noi, pe care istoria artei, după cuviincioase cerneri, îl va reţine pentru ea. Căzut pe gânduri, cu mâinile ce mai frământau chipuri care stau în vârf de cuget, cu trăiri artistice care nu se pot naşte, din lipsa unui mecenerariat local.

A căutat, probabil, pe la rubricile de anunţuri, dar nu a găsit vreo ştire - cum că Mecena ar fi murit la Buzău -, deci, încă mai are această certitudine, mai are, încă, speranţa ca nu e totul definitiv.

„Soarta” artistului, condiţia lui de artist, are patetismul şi suferinţa „specifică” artei - care se naşte greu şi este „opacă” -, mai ales contemporanilor, însă imaginea culturală a Buzăului de astăzi aduce, cumva, cu viziunea eminesciană - „cu braţe albe pe piept puse cruce” - din poezia „Mortua est”.

Or mai fi, poate, ceva „poieţi de curte” - care mai obţin ,,stipendii comunitare” -, însă creaţia artistică actuală este vizibil neglijată, şi nu din cauza cenzurii politice, ci din cauza cenzurii… economice. Afectată permanent de crize economice, „categoria socială – artişti” luptă, după putinţă, cu noul tip de „abstinenţă”. Dacă pentru scriitori este ceva mai simplu - consumul de material incipient fiind propria trăire, albul filei şi mina de pix, iar apoi această muncă devine „publică” în tiraje confidenţiale, aşa cum inspirat spunea unul dintre aceştia -, pentru artiştii plastici, drama „aprovizionării” este un obstacol greu de trecut, iar „desfacerea produsului finit”, în lipsa unei „pieţe specifice”,


6

devine o dramă. Rezultatul : chipuri care zac, fără să mai prindă vreodată viaţă, în peri de pensulă, blocuri de piatră care ţin încătuşate siluete monumentale ce nu vor bucura niciodată ochiul…, sensibilităţi care vor muri chiuretate de un „timp neprielnic” naşterii lor.

Pare doar o dramă personală a celor care insistă să facă artă şi nu politică, spre exemplu, – pentru „a-şi croi altă soartă”. Este însă o dramă a comunităţii locale, o pauperizare spirituală şi materială a viitorului. Efectul sărăciei spirituale va afecta generaţiile prezente, care, lovite estetic de tot felul de bolovani cu fumuri de operă, chipuri triste, conştiente de inesteticul lor, ruşinate de o prezenţă atât de publică, realizări diforme, care, dacă ar putea vorbi, ar mărturisi sentimentul pudorii şi ar cere să fie lăsate de-o parte, să-şi macine existenţa, fără stresul expunerii.

Buzăul are nevoie de un proiect cultural finanţat rezonabil. Orice oaspete va rămâne „încântat gastric”, după o îmbălsămare cu ţuica de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi, însă, pe lângă aceste produse perisabile, se impune ca Buzăul să aibă şi altceva „de laudă” - arta sa contemporană. Fenomenul artistic trebuie să renască, pentru a nu ajunge la confuzii între zgomotele şi, uneori, muzica diferitelor bresle (berari, dealeri auto) sau manifestări artistice, susţinute cu banii comunităţii, cu invitaţi de departe, care dau insomnii, destul de dese, riveranilor Pieţei Dacia şi actul artistic peren.

Investiţia publică în arta de calitate este o datorie a comunităţii. Într-o lume economică confuză, a valorilor financiare incerte, a valutelor fluctuante, un obiect de artă, dacă nu se bucură de o creştere a valorii, cel puţin şi-o va păstra peste timp. De aceea, poate, cu un efort firesc, ne vom trezi din buimăceala subculturală şi, în cel de-al două mii doisprezece-lea ceas, să avem o politică culturală locală


7

care să sprijine artiştii locali, de orice gen, şi să evite cheltuielile cu arta „ecoului”.


8

,, Atitudini câmpeneşti ” (I) Nu de mult timp, Buzăul a redevenit subiect de presă

naţională. După ce scandalurile politice nu s-au mai constituit într-o noutate, devenind ştire perioadele de acalmie politică, două alte evenimente, de data aceasta „culturale”, au „răpit” atenţia publică: serbarea câmpenească de la Cislău şi controversa dintre rapsodul popular Benone Sinulescu şi Primăria Buzău, privitoare la melodia „interpretată”, la răstimpuri, când nu este prea obosit, de… ceasul Palatului Comunal. Melodie, pe care, dacă buzoienii vor să o asculte, trebuie să plătească, deşi, cântecul este de sorginte populară, fiind o prelucrare şi nu o compoziţie, aşa cum sunt prelucrările corale ale aceleeaşi melodii, realizate de Constantin Arvinte şi Vasile Timiş.

Dacă cel de-al doilea subiect a rămas doar la nivelul unor „candide” schimburi de replici publice, în care cetăţeanul de onoare al Buzăului, Benone Sinulescu, devenea victimă, iar reprezentanţii autorităţilor locale, din cauza lipsei unei comunicări adecvate, deveneau agresori, în cazul „Legendelor Cislăului”, protagoniştii s-au făcut „de poveste”. Rezultatul: mediatizare naţională, pagini întregi de ziare, zeci de postări pe internet cu „bătaia generalizată” de la serbarea câmpenească ce a avut loc acolo. Astfel, această zonă, cu un pitoresc aparte, nu a reuşit să se prezinte, la nivel naţional, cu vestigiile ce mai amintesc, discret, de trecerea prin timp şi peste locuri a Doamnei Neaga, de curtea ei domnească, de mănăstirea Aninoasa pe care a ctitorit-o, de şcoala care a fost continuatoarea acestei mănăstiri, ci s-a remarcat prin prezenţa, cu ceva timp în


9

urmă, unui personaj politic controversat, şi, mai nou, cu aceste acte de violenţă, „propagate” mediatic la nivel naţional.

Momentul, nefericit în sine, va fi acoperit curând de un altul, însă problema insuficienţei culturale din satele româneşti, uneori promovată chiar pe banii sătenilor, lipsa autenticului, a bunului simţ şi bunului gust ţărănesc, ignorate, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, în mediul rural, sunt dureroase. Satul românesc, omagiat de Blaga sau descris, atât de frumos, de Agârbiceanu, pare dispărut. Hora, jocul, respectul, gestul odihnitor, sacralitatea, creaţia, munca, dorul… au devenit desuete. Satele româneşti, mai ales din zona noastră, se leapădă de identitate, în fiecare zi. Casele sunt fără o ornamentaţie specifică, gătite în culori pestriţe, fără o linie trasată de edili, aşa cum se întâmplă în satele germane, elveţiene, franceze, spaniole, sau din alte locuri, unde lipsa de „inspiraţie” autentică a proprietarului este suplinită de stricteţi edilitare. În suficiente cazuri, inexistenţa unui curriculum la decizia şcolii, funcţional, care să fie armonizat cu interesul local de conservare şi promovare a tradiţiilor locale, existenţa doar întâmplătoare a unor colecţii muzeale locale, şi alte multe aspecte, duc mediul rural românesc într-o criză de identitate.

Declinul rural, început în perioada comunistă, continuă, în mod degradant, asupra mediului tradiţional şi moralităţii locale. Atitudinea de tip C.A.P., superficială şi infracţională, care presupunea îngrijirea parcelelor de la drum şi furtul de la stat, trenează încă. Eforturile micilor urbanizări, făcute de unii edili, pentru „imitarea” condiţiilor urbane de viaţă, poate şi din dorinţa de a micşora exodul spre urban, sunt apreciabile, însă ele trebuie să nu scape din vedere fenomenul cultural şi tradiţional, care dă eternitate locului, dă sens vieţuirii într-un asemenea mediu


10

şi păstrează legătura dintre oameni şi locuri, mai mult decât orice investiţii în utilităţi publice.

Supus unei destrucţii inconştiente, în timpul comunismului, când sate întregi trebuiau să trăiască drama demolaţilor din urban, - aşa cum s-a întâmplat în municipiul Buzău, unde locuiau „sârbii”, desţeleniţi din pământul lor şi plantaţi în „cuşti de beton”, de unde, dacă nu au trecut la cele veşnice de „inimă rea”, după ani, îşi mai hrăneau, încă, bietele patrupede, rămase orfane, în faţa blocului -, satul românesc se află, acum, într-un proces de autodizolvare. O natalitate scăzută, o mortalitate crescută şi o insuficienţă culturală acută, acompaniată de o criză a autenticului.


11

,, Atitudini câmpeneşti ” (II) Legătura sacră dintre ţăran şi pământ, din satul

românesc, descrisă de Rebreanu, aproape că a dispărut. Lipsa unei pieţe alimentare a produselor, lipsa forţei de muncă, va duce, în scurt timp, şi la dispariţia „mitului” hranei sănătoase din rural şi la pierderea acestui argument pe care satul românesc îl mai are, încă, în lupta cu globalizarea, în condiţiile în care vânzarea de pesticide este într-o continuă creştere, iar pământurile sunt otrăvite pentru zeci de ani sau poate definitiv. Dispariţia naturală a ţăranilor pensionari, care au subvenţionat şi încă mai subvenţionează producţia agricolă de subzistenţă sau de „prisos”, în lipsa posibilităţii de valorificare, va accentua disoluţia satului românesc. O generaţie „nouă”, post-revoluţionară, asistată social, nu în puţine cazuri ornament cotidian al uneia dintre cele mai sigure afaceri rurale – cârciumăritul -, fără capacitatea de a supravieţui autonom şi de a continua munca bătrânilor, populează, fără glorie, un mediu care a dat esenţa culturală a neamului nostru. Dacă, la toate acestea, amintim şi neînţelegerea democraţiei sau, poate, chiar un soi de mercantilism parazitar electoral în mediul rural, devenit raiul alesului uninominal cu bani mulţi, unde unii alegători stau pe prispă şi aşteaptă să fie peţiţi de candidaţi şi cadorisiţi cu daruri multe, pentru a-i vota, idilicul dispare din peisajul rural.

Aşadar, ruralul românesc are nevoie de o reculturalizare, de o revenire la autentic, ca formă de identitate naţională şi ca şansă de supravieţuire.


12

Satul românesc nu poate avea ca singură ispravă ,,culturală” - serbarea câmpenească, organizată anual şi electoral, cu mare osârdie şi cheltuială, pe tăpşane de comună sau pe terenul de fotbal. Cu exclusivitatea acestui tip de manifestări, autenticul românesc se strămută în lumea amintirilor. Păstrarea identităţii locale nu se poate susţine fără păstrarea tradiţiei locale autentice. Multe dintre serbările câmpeneşti nu mai au nimic autohton, deşi există o întrecere între comune. Printre fumul de mici, halbele cu bere, pet-uri, gumari, produse din Dragonul Roşu, comedii mecanice, manele şi vedete populare, unele dintre ele plictisite de atâta ruralitate, cu C.D.-ul cu pozitivul în ,,buzunarul” de la catrinţă, printre cheflii şi ceva faună politică, hrănită de ideea unei scurte coabitări cu „băştinaşul” purtător de ştampilă electorală, tradiţionalul moare.

Dacă, la toate acestea, se mai adaugă şi pierderea cumpătului şi afectarea idiomului bemolizat şi muzical al ţăranului paşnic şi înlocuirea lui cu violenţa verbală sau chiar fizică, aşa cum s-a întâmplat la Cislău, prezenţa mediului tradiţional autohton este doar o melancolică amintire, iar prezentul a învins rapid în lupta cu veacurile, într-o nebunie fatală ce împinge, în văi înecate de umbră şi de noapte, un trecut ce se rătăceşte în faldurile zilelor ce vin.

Nimeni nu cere o stagnare rurală sau pretinde să înhame, pentru veşnicie, telegarii lui Moş Luca, deşi programul rabla nu a „afectat” transportul rural, şi nici lumea satului nu poate face hatârul îndrăgostiţilor de trecut şi neschimbare, însă pierderea elementului autohton lasă satul românesc descoperit şi gol, lipsit de autentic şi tradiţie, fără un sâmbure regenerator, fără valoare estetică,


13

tocmai acum când are mare nevoie în competiţia europeană.

Fără o clipă de acută clarificare, cultura tradiţională românească va fi infuzată de comunul inautentic, dând certitudinea nudă a incapacităţii păstrării producţiilor spirituale autohtone şi fragilităţii lucrurilor omeneşti întreprinse în actualitate.

Odată cu dispariţia contemporanilor albi de zile, fără o politică culturală naţională , care să salveze degradarea rurală, care să actualizeze hrisovul amintirilor şi să păstreze linia şi forma culturii tradiţionale, copiii noştri, martorii unui „trecut” nou, vor constata, cu frustrare, că „nu mai au ţară”.


14

Un milion de euro Un milion de euro! O cifră „frumoasă”, atunci când

este vorba de câştig! O cifră care poate aminti de visul american al progresului financiar, conform expresiei „nu mă întreba cum am făcut primul milion”, sau chiar de visul românesc postrevoluţionar devenit accesibil, mai cu seamă prin intermediul fenomenului politic. Şi, totuşi, nu la beneficiul acestei sume „rotunde” am să fac referire, ci la o pagubă de un milion de euro. Conform unui studiu finlandez, o persoană needucată costă societatea, într-o viaţă, un milion de euro.

De la acest studiu de „fezabilitate educaţională” au pornit foarte multe concluzii, referitoare la importanţa pe care o are sistemul educativ, şcoala şi slujitorii ei, în societatea modernă. Financiar vorbind, nu doar „romantic”, investiţia în educaţie este una dintre cele mai profitabile şi sigure. De aceea, pretutindeni în lume, dar mai ales în ţările dezvoltate, învăţământul este prioritar, atât în bugetul public, cât şi în bugetul de familie. Educaţia aduce un beneficiu social imens, aparent greu de cuantificat cifric, dar evident. Ce valoare pot avea celelalte investiţii, pentru o societate în care beneficiarul se zbate într-un primitivism educaţional? De aceea, valoarea morală, culturală, economico-financiară şi chiar istorică a slujitorilor din învăţământ trebuie recunoscută.

Dar se întâmplă, oare, aşa? Recunoaşte, cu adevărat, societatea românească actuală, importanţa muncii desfăşurate în şcoli? Recunoaştem, fiecare dintre noi, rolul transfigurator al întâlnirii cu dascălii? Dacă răspunsul este


15

afirmativ, atunci drumul este bun, dacă nu, ar trebui să ne reconsiderăm poziţia.

Dincolo de problemele de sistem, de subfinanţare, de imaginea inadecvată a profesorului-grevist cu fluierul în mână, chemat la negociere într-un domeniu în care nu se negociază, trebuie să recunoaştem, iarăşi, că învăţământul românesc are şi oameni implicaţi şi bine pregătiţi, ce trebuie să se bucure de respect şi stimă socială, slujitori care, pentru o răsplată salarială „minionă”, dau rod „însutit”. Fără a avea romantismul evocărilor lui Sadoveanu, Delavrancea, Galaction sau alţi autori români, ar fi nedrept să nu recunoaştem magia întâlnirii dintre căutările unui elev şi personalitatea unui profesor cu vocaţie.

Altfel, de ce există o cursă infernală a părinţilor, bunicilor, unchilor şi mătuşilor, către o anumită şcoală sau către un anume cadru didactic? Pentru că învăţământul are, încă, profesori pentru care munca nu poate fi evaluată în bani, profesori care sunt „investitori strategici” în acel milion de euro, salvat din bugetul societăţii, din bugetul fiecăruia; cadre didactice pentru care ridicolul salariu de pe stat este completat de motivaţia supremă: dragostea de a dărui copilului şi de a construi structuri solide în interiorul celei mai importante valori sociale din toate timpurile – omul.

Trebuie, printr-un efort comun, reconsiderată valoarea şcolii şi importanţa muncii didactice pentru comunitate. Profesia didactică a suferit enorm, ca relevanţă socială, mai cu seamă după 1950, cu accente dramatice „postrevoluţionare”, când, proverbului de bun simţ - „ai carte, ai parte” i s-au „suspendat” efectele, în detrimentul unei noi tipologii a succesului. De fapt… nici morala din fabula lui Jean de La Fontaine nu prea a mai funcţionat postrevoluţionar…


16

,,Evoluţia” a fost de la profesorii pedanţi, care veneau cu trăsura la şcoală, fără a avea mari atingeri cu „profanul”, la cadrele didactice navetiste cu „rata”, înghesuiţi printre bagaje; de la profesorii oficianţi ai unui act didactic, la cadrele didactice tratate ca simpli prestatori de servicii educaţionale; de la profesorii posesori de mari biblioteci, la cei pentru care, din motive financiare, bogatele librării de astăzi sunt doar muzee fără taxă de intrare; de la cei cărora li se socotea nivelul de pregătire, la cei cărora li se numără zilele de vacanţă sau orele de predare, ignorându-se timpul efectiv necesar pregătirii, ca şi componentă reală a normei didactice; de la profesorul evaluat după numărul de rezultate „umane”, la evaluarea după filele din dosare. Decăderea trebuie oprită!

Această categorie socio-profesională este greu de manipulat politic pentru a avea şansa unor noi recunoaşteri „statale”, însă, societatea, noi - pentru că orice schimbare pleacă de la noi - trebuie să ne reconstruim încrederea şi să revalorizăm activitatea dascălilor.

Peste câteva zile, cotidianul societăţii va fi ritmat prin debutul unui nou an şcolar. Pentru fiecare comunitate, mai mică sau mai mare, unde există şcoală, există şi un nou ritm imprimat de programul copiilor. De la cadenţa precisă de desfăşurare a orelor, la coabitarea ulterioară în familie, şcoala marchează ritmul vieţii tuturor celor care interferează direct, ca formabili, sau indirect, cu sistemul.

Ar fi ideal, ca, această nouă cadenţă temporală să fie însoţită şi de o altă abordare a relaţiei pe care societatea - în ansamblu, responsabilii politici, dar şi familia - să o aibă cu cadrele didactice. Să fie respectată importanţa muncii lor. Este nevoie de o atitudine pozitivă în familie, pentru a spori încrederea în valoarea educaţiei, este nevoie de o atitudine pozitivă socială, pentru a putea crea atmosfera


17

firească de relaţionare cu un domeniu de activitate fundamental fiecărei societăţi civilizate. Altfel, va trebui să plătim scump, foarte scump, lipsa investiţiilor financiare şi de încredere…


18

Gândirea pe… termen scurt (I) Sunt luni bune, sau poate chiar ani, de când România

pare că se află într-o perpetuă campanie electorală. Atacuri, contraatacuri, diversiuni, lupte, certuri, mai toate abordări sterile ale unei realităţi concrete. A fost o vreme când iminenţa căderii guvernului dădea „fiori”. A fost stimulată opinia publică să aştepte, iar pe la uşile sediilor partidelor de opoziţie, posibilii beneficiari erau mai activi, unii dintre ei hotărâţi să dea piept, în cazul unei reuşite, încă de a doua zi, dacă era posibil, cu liderii, pentru a-şi asigura, de-a valma, vreun post în administraţie, cât de mic, dar post să fie. Parcă ţelul unei schimbări guvernamentale, indiferent în ce perioadă de timp, era doar acesta – să fiu şi eu. Cu portofolii de vise personale bogate, multă vreme a fost viaţă de peron de gară.

Obişnuiţi cu nonconformismul prezidenţial şi cu infidelităţile migraţioniste ale parlamentarilor, s-au încercat negocieri diverse… însă fără rezultat. În cele din urmă, a apărut consolarea, şi un nou, şi iarăşi un nou termen al speranţelor. Toate aceste aşteptări au fost acompaniate de discuţii interminabile. În funcţie de priceperea oratorică sau de cantitatea de venin televizat ce trebuia deversată, „marile” dezbateri curgeau - şi încă tot curg! - fără zăgazuri. Poziţionări, repoziţionări, atacuri la persoană, vulgarităţi, duzini de onomatopee şi multă demagogie. Mediu vizibil poluat, în care românul, bietul de el, priveşte cu mirare. Şi Caragiale este desuet, în aşa context! Întrebarea nu mai este „Eu cu cine votez?”, ci doar „Eu de ce mai votez?” Îi este greu cetăţeanului, prin


19

stufărişul sudalmelor şi prin viforul injuriilor, să vadă un rezultat şi să spună – cred că asta este direcţia, iar tipul acesta de doctrină politică, programul construit în consonanţă cu ea, şi capacitatea, seriozitatea oamenilor politici, care o reprezintă, sunt „pachetul de soluţii”.

Desigur, aceste negări şi tulburări au avut rezultate „pozitive”. Au hrănit o anumită latură a perversităţii umane, posesoare a unei fărâme de adevăr şi, totuşi, exaltată la auzul vorbelor, mai puţin adevărate, la adresa unuia sau a altuia. Este o măcinare teribilă de energii, timp şi bani, iar lucrurile au rămas aşa cum au fost, deoarece, din păcate, în politica românească, nu mai există gândire pe termen lung. Nu există acel set de valori care, la nivel local, comunitar, dar şi naţional, să fie acceptate şi respectate, ca ţinte precise sociale, economice şi morale, în măsură să fie urmărite cu tenacitate şi perseverenţă. Totul pare o luptă absurdă, în care mulţi politicieni, fără a mai construi cu viziune - pentru că o nu au! -, au cărat orizontul unui neam în propria ogradă, transformându-l şi limitându-l la aşteptări personale, minimale pentru popor, maximale pentru ei.

Unii oameni politici şi-au uitat rolul, de reprezentaţi ai poporului, de delegaţi ai celor care au investit încredere, de angajaţi ai acestora, plătiţi de contribuabili să hotărască şi să urmărească interesul comun social, aşa cum interesant scria un editorialist buzoian. Se complac în dezbateri sterile şi machiavelisme ieftine.

Politica este un fenomen care ridică sau degradează un neam. Nu este un nesfârşit război al vorbei. Oamenii politici trebuie să aibă calităţi, pe măsura responsabilităţii imense pe care o au. Principala sarcină este aceea de a prelua mesajul cetăţeanului, de a-l transmite expertului, specialistului, şi de a-l returna, sub formă de proiect fezabil,


20

societăţii, având capacitatea de a-l explica alegătorului, cu punctele sale tari şi slabe, uzând de experienţa profesională, demonstrată anterior. Fără parcurgerea acestui drum complex, activitatea oricărui om politic nu depăşeşte complexitatea unei munci de ghişeu de registratură, unde sunt preluate problemele şi… gata!


21

Gândirea pe… termen scurt (II) Politica presupune, prin definiţie, viziune,

deschidere spre viitor, responsabilitate pentru cei care au girat cu suveranitatea lor, individuală, şi au acordat încredere unui reprezentant, care să muncească pentru ei, dându-i statutul de demnitar şi încoronându-l cu onoarea publică. Evident, alegătorul aşteaptă, de la ales, altceva decât o atitudine de hârciog care cară prezentul, în propria-i bătătură, doar pentru el, familie şi grupul adiacent, şi, mai mult, încearcă să mai fure şi ceva din viitor şi din visurile copiilor.

Politica românească mai aşteaptă, încă, oameni cu viziune, cu înţelepciune, cu răbdarea de a asculta, cu responsabilitatea cuvântului emis, al cărui efect nu mai poate fi retractat, cu onestitate, faţă de acela care a investit cel mai important lucru în relaţia interumană – încrederea. Numai astfel, politica românească va ieşi din această zodie tristă a gândirii pe termen scurt (dacă termenul „a gândi” nu este, cumva, impropriu folosit în contextul fenomenului politic actual).

Instinctul de conservare… a funcţiei, indiferent de rezultatul activităţii, uzând de binecunoscuta uitare a electoratului, nu înseamnă viziune, nu înseamnă gândire pe termen lung sau cu termene precise, care transcend supravieţuirea personală sau a partidului la guvernare. De asemenea, politica nu înseamnă nici hrănirea urgentă a unor interese individuale, frământate de dorinţa obţinerii unor poziţii.


22

Fără o cultură a gândirii politice - în ţara unde s-au scris „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, şi nu „Il Principe” al lui Machiavelli -, sunt compromise, pentru generaţii, şansele românilor.

Este adevărat, că procesul de gândire pe termen lung este unul anevoios. Presupune consistenţă personală şi profesională, asumarea realităţilor, urmărirea unei idei, emiterea ei într-o formă descriptibilă, cu indicatori clari, însă, pentru ce altceva, sunt onoraţi, cu demnităţi, cei mai bine plătiţi bugetari, decât să-şi facă datoria, în folosul celor ce-i urcă pe poziţii şi susţin.

E timpul ieşirii, din această agonie teribilă şi limită a gândirii pe termen scurt. Ce familie, din ţara asta, îşi face planuri doar pentru mâine? Sau ce familie se gândeşte doar la ziua de mâine şi are şi rezultate?

Politica şi viziunea despre soarta unui stat - ai cărui cetăţeni au nevoi, au speranţe, au vise - nu poate fi permanent un drum, pe care se circulă „la mica înţelegere”. Dacă toate aceste energii erau constructive şi nu măcinate, lucrurile erau altfel, astăzi! Dar, poate că, cei care susţin sindromul campaniei electorale perpetue, nu pot oferi mai mult!

Toată această tristeţe - a incapacităţii de a gândi cu viziune - a fost stârnită, printre altele, şi de un aspect ironic, întâlnit în articolul „Liberalul Stan Săraru, un primar controversat”, unde, conform autorului, dl. Călin Bostan, Valentin Ceauşescu ar fi spus: „Nu puteţi zugrăvi voi în 20 de ani ce a construit tata în cinci”. Dar şi de descoperirea, extrem de pozitivă, din editorialul dl. ing. Constantin Toma, „Răspuns domnului Geo”, articol scris, probabil, ca urmare a unui răvaş, postat cu curaj de anonim, semnat, totuşi, cu nume de… cod, printr-un subsol de pagină, articol în care, după multă vreme, am reîntâlnit termenii „soluţii de


23

perspectivă” şi „plan de acţiune pe termen lung”, termeni cuprinşi într-o schiţă de program de dezvoltare locală, cu viziune ce ar trebui promovată pentru a depăşi starea de îngustime conceptuală în care ne zbatem.

Lumea, viaţa, realitatea ne împing să ştim ce vrem pe termen lung. Să concepem soluţii şi să-i sancţionăm, prin vot, pe oamenii politici care limitează accesul la viitor, care nu sunt capabili de a deschide porţi, ci doar să negocieze mici trucuri politice. Actul politic, în sine, impune gândire şi valorizare a gândirii şi a experienţei sociale şi personale. Gândirea, însă, presupune coordonate logice, iar o parte consistentă dintre politicienii actuali au o „logică” a lor şi doar a lor, o logică a propriului interes, a autosuficienţei şi a voinţei de cuceriri individuale, în nume personal.


24

Învăţarea virtuală (I) A trecut mai bine de o lună, de la finalizarea

cursurilor liceale, de către absolvenţii promoţiei 2011. Au parcurs, de atunci, experienţa unui examen de Bacalaureat. Şi-au cules laurii sau au fost trişti, alegându-se cu oprobriul public, generat de cel mai mediatizat examen, din ultimii ani. Se apropie sesiunea de toamnă şi, în mod sigur, unii dintre elevi vor aduce o erată, rezultatelor anterioare. Vor fi posesori ai diplomei de Bacalaureat şi vor păşi treptele învăţământului universitar. Iar această perspectivă crează deja, imaginea idilică a unui destin, previzibil, pentru tânărul absolvent al promoţiei 2011 - studenţia.

Gândul te duce, însă, la momentul efectiv al absolvirii, dar şi la întâlnirea cu viitorul profesional şi social. Apelând, în mod oarecum impropriu, la „teoria costurilor de oportunitate”, „profitul” elevilor a fost unul suficient? Sunt pregătiţi , pentru viaţă, proaspeţii absolvenţi? Corespunde tipul actual de curriculum şi modul lui de implementare, unei adaptări la social?

Anul acesta, nu a fost mediatizat doar examenul de Bacalaureat. Au fost prezentate, abundent, şi festivităţile de absolvire ale elevilor. Robe elegante, zâmbete, dar şi mult zgomot şi, în unele cazuri, foarte multă dezinvoltură riscantă. A devenit, de 7-8 ani, această manifestare, şi un show auto. Modalitatea de a se exterioriza a absolvenţilor a fost tratată cu indulgenţă, deşi, în fiecare an, au existat evenimente rutiere, iar străzile s-au aflat în stare de asediu. Mai nimeni nu a vrut să strice fiesta tinerilor absolvenţi.


25

Nici „de ce”-ul cotidian nu i-a mai stresat. Sunt absolvenţi şi ştiu, acum, ce au de făcut?!

Desigur, chestiunea pare minoră, comparativ cu alte manifestări „dezinvolte”, însă ridică anumite semne de întrebare, anumite „de ce”-uri. A fost dezlănţuirea unor eliberaţi dintr-un sistem educativ prea rigid, sau dovada că modul în care este construit sistemul nostru de învăţământ nu corespunde, întru totul, adaptării la viaţa reală? Manifestarea zgomotoasă a unora dintre aceşti adolescenţi poate duce la multe concluzii, privitoare la şcoala de provenienţă, la familie, dar şi la sistemul educaţional.

Trebuie să recunoaştem, că sistemul de învăţământ românesc se află, sub anumite aspecte, într-o formă de paralelism cu provocările societăţii, păstrând copilul într-o lume virtuală. Elevul din şcoala românească are posibilitatea să devină un bun teoretician, dar, coborât din lumea ideilor în viaţa reală, are dificultăţi de adaptare şi înţelegere a ei. O parte însemnată dintre absolvenţii de studii liceale şi chiar universitare nu are formată o conduită clară comportamentală în spaţiul public, nu are competenţe de factură emoţională, nu are noţiuni de conduită stradală, vestimentară, relaţionară, alimentară etc. La toate acestea, se adaugă lipsa unei orientări profesionale, în care elevul să aibă un rol activ, dincolo de idealurile prezise ale celor din jur.

Nu trebuie blamată şcoala românească, în ansamblu! Vârfurile ei sunt apreciate în lume. Însă, aplicarea unui curriculum, care să aibă capacitatea de a dezvolta abilităţi, este necesară. Ora de lectură, spre exemplu, este un pas important. Pe termen lung, această măsură va avea efect pozitiv, asupra modului în care un elev sau un student va relaţiona cu propria sursă de informare, cu izvorul unei documentări riguroase. Citarea eronată după citare,


26

interpretarea după interpretare, necunoaşterea izvorului, ci doar a unor fragmente, şi alte asemenea aspecte, sunt insuficienţe care se regăsesc până şi în mediul universitar.

Şcoala românească are nevoie de un alt tip de curriculum, care să corespundă societăţii într-o continuă schimbare. Nu poate fi creată o lume paralelă, ci trebuie să i se creeze elevului posibilitatea de a „accesa” lumea reală socială şi profesională.

Elevul român este, încă, un spectator al lumii reale. O priveşte pe ecran, crede că a înţeles-o, dar, atunci când o „atinge”, constată că au fost doar imagini hollywoodiene.

O reabordare curriculară trebuie să-i permită elevului să iasă din virtualitatea şcolii, ca spaţiu aseptic, şi să pătrundă în realitatea cotidiană. El trebuie să devină participant la actul educativ, nu doar spectator. Acumularea de cunoştinţe şi disciplina, uneori cazonă, sunt însoţite de un set de activităţi care dezvoltă capacitatea de acomodare la societate şi la viaţa reală, la o viaţă autonomă a tânărului care se bucură de recunoaşterea maturităţii civile. În cadrul acestui curriculum, trebuie abordate, cu multă seriozitate, activităţi care duc la dezvoltarea de competenţe practice. Nu este vreo descoperire recentă. Curriculumul bazat pe abilităţi este utilizat, cu succes, în mai toate ţările europene, mai cu seamă în spaţiul britanic şi în ţările nordice, unde şcoala se bucură de un prestigiu unanim recunoscut.


27

Învăţarea virtuală (II) Elevul român este, încă, un spectator al lumii reale. O

priveşte pe ecran, crede că a înţeles-o, dar, atunci când o „atinge”, constată că au fost doar imagini hollywoodiene.

O reabordare curriculară trebuie să-i permită elevului să iasă din virtualitatea şcolii, ca spaţiu aseptic, şi să pătrundă în realitatea cotidiană. El trebuie să devină participant la actul educativ, nu doar spectator. Acumularea de cunoştinţe şi disciplina, uneori cazonă, sunt însoţite de un set de activităţi care dezvoltă capacitatea de acomodare la societate şi la viaţa reală, la o viaţă autonomă a tânărului care se bucură de recunoaşterea maturităţii civile. În cadrul acestui curriculum trebuie abordate, cu multă seriozitate, activităţi care duc la dezvoltarea de competenţe practice. Nu este vreo descoperire recentă. Curriculumul bazat pe abilităţi este utilizat, cu succes, în mai toate ţările europene, mai cu seamă în spaţiul britanic şi în ţările nordice, unde şcoala se bucură de un prestigiu unanim recunoscut.

În cadrul acestui tip de curriculum, elevii primesc, pe lângă cunoştinţele teoretice, lecţii de bune maniere, fac cursuri de gătit, învaţă să călătorească, fac activităţi practice, pentru a se putea gospodări singuri şi a fi autonomi. Încă de la vârsta de şapte ani, sunt implicaţi în diferite acţiuni caritabile, iar la vârsta de 15 ani, participă la un proiect caritabil mai amplu, lucrând cu persoane cu dizabilităţi sau cu persoane vârstnice. Spre exemplu, un elev irlandez a ales să facă voluntariat într-un centru pentru persoane cu handicap. Şi-a pus în valoare abilităţile sportive. I-a învăţat pe cei cu dizabilităţi să practice diferite


28

sporturi. La finele anului, în faţa evaluatorilor, a familiei şi a colegilor, a susţinut o prezentare a proiectului său şi a concluzionat, în mod admirabil, la întrebarea unuia dintre evaluatori, privitoare la ceea ce a învăţat, spunând: „Am învăţat să preţuiesc ceea ce am!”. A învăţat, cu adevărat, ceva! Va avea ce oferi societăţii.

În acelaşi sistem de învăţământ, tinerii au posibilitatea identificării aptitudinilor lor profesionale. Până la vârsta de 17 ani, elevii parcurg o nouă etapă a vieţii lor şcolare. Un an de zile muncesc, în diferite locuri, pentru a afla ceea ce vor să devină, din experienţă. În urma acestui an experimental, orientarea profesională devine facilă, ca şi opţiune personală. Iar exemplele practice pot continua, şi în ceea ce priveşte învăţarea limbilor străine…

Elevii nu mai pot fi împărţiţi în buni şi răi, aşa cum s-a întâmplat în ultima vreme, ci în elevi care au abilităţi şi capacităţi diferite.

Exemplele prezentate sunt doar aspecte menite să arate antiteza dintre ceea ce oferă curriculumul românesc şi ceea ce presupune adaptarea la societate. Puţinele ore de abilităţi practice - la clasele mici - sunt, în unele cazuri, înlocuite ad-hoc, iar orele de dirigenţie sunt, de multe ori, mai mult ore de cercetare disciplinară. Proiectele de tip extracurricular şi extraşcolar sunt desfăşurate tot sub presiunea rigorii unui învăţământ de tip formal. Debuşeele create de Palatele şi Cluburile Copiilor, precum şi de unele ONG-uri, nu sunt suficient valorizate. În aceste condiţii, şcoala românească va mai scoate, ani buni de-acum încolo, doar teoreticieni.

Cum poate cineva să aleagă, fără să aibă nici măcar o experienţă incipientă?

Impactul unui mod teoretic de formare a elevului român are unde puternice, care ating şi învăţământul


29

universitar. Revenind în spaţiul irlandez, la care făceam referire anterior, paradoxul pregătirii teoretice, aproape fără cusur, coroborate, însă, cu lipsa pregătirii practice, a absolvenţilor români, a fost subiect fierbinte de presă. În ţara unde cerinţa pe piaţa muncii a cadrelor medicale, în special a medicilor, este activă, „Irish Daily Mail”, dar şi alte periodice, au prezentat cazul unor medici români care, la interviul de angajare, au dovedit temeinice cunoştinţe teoretice, însă, din punct de vedere practic, prestaţia a fost redusă calitativ, unul dintre candidaţi fiind incapabil să ia pulsul unui pacient, aspect ce a adus critici substanţiale sistemului de învăţământ medical românesc.

Aşadar, regândirea fondului, şi nu doar a formei învăţământului românesc, este necesară. Sistemul de învăţământ nu poate fi privit decât în integralitatea lui. Sunt măsuri care dau speranţe. O reformă de substanţă a învăţământului este necesară, deoarece criza mondială care afectează în prezent lumea, sub aspect economic, dar şi moral, va reconfigura atitudinea socială generală. Sistemul de învăţământ trebuie să fie unul complex, în care fundamentul teoretic să aibă finalitate practică. Astfel, vor fi evitate situaţii hilare, precum cele prezentate, sau stadii evolutive nefireşti, precum ale unor absolvenţi de studii universitare, care fac şi o şcoală profesională, pentru a şti, efectiv, să facă ceva.


30

Talk-showul domestic La o oră de religie, profesorul le-a propus elevilor de

liceu un joc didactic simplu, al cărui principal scop era identificarea unor calităţi pozitive ale colegului de bancă. Cu ajutorul unui cub, în interiorul căruia au fost „ermetizate” toate aspectele negative, elevii și-au desfășurat activitatea. Fiecare elev trebuia să scrie pe feţele exterioare doar calităţile pozitive ale colegului de bancă. Sarcină simplă, nu?, pentru orice elev, comparativ cu nivelul teoretic de abordare a conceptelor, într-o școală românească! Aparent simplu, acest exerciţiu s-a dovedit extrem de dificil. Elevii se „contemplau” unii pe ceilalţi și parcă nu găseau modul corect de definire a calităţilor pozitive ale colegilor sau, atunci când le identificau, se sfiau să le arate. Căci, însăși relevarea acestora ar fi putut fi percepută - gândeau, probabil, ei - ca o recunoaștere a unor calităţi, fapt ce-l pune în inferioritate chiar pe cel ce admite, cu sinceritate și eleganţă, realităţi pozitive despre ceilalţi.

Acest tip de activitate scoate în relief cel puţin două aspecte. Primul face referire la un tip de educaţie bazată mai mult pe teorie, în care elevul poate reda cu ușurinţă cunoștinţe complexe, culese și memorate din surse externe, însă nu are capacitatea de analiză și reacţie la întrebări simple din punct de vedere conceptual, dar ale căror răspunsuri presupun o analiză internă, o „afundare” în sensibilitatea proprie. Al doilea aspect reflectă o atitudine ce depășește limitele critice, frizând cu vulgaritatea în societate, în mediile publice și, uneori, în familie.


31

De la falsa autocritică, făcută cu ipocrizie în ședinţele partidului unic, și teama de a avea atitudini critice publice, acest comportament a ajuns, uneori, la extremă, caracterizându-se prin negarea totală, de multe ori cu rea-credinţă, a oricărei realităţi pozitive.

Atitudinea de talk-show televizat, în care combatanţii atacă cu toate armele imoralităţii și discursului ieftin, transmiţând atmosfera de canapea de mahala, unei societăţi, începe să fie preluată în familie. Media românească, „încurajată” de apetitul de „cinefil” al multor români, are o ofertă nelimitată a verbalităţii excesive, iar fenomenul îmbracă formele unicităţii. E greu de identificat o altă ţară europeană în care să existe asemenea atitudini publice televizate la nivel naţional și un număr atât de mare de „dezbateri televizate”. Ascultând protagoniștii sau privindu-i, pur și simplu fără sonor, sentimentele de milă și disperare te cuprind, inevitabil. Mila - pentru bieţii oameni care, trimiși sau ajunși de bunăvoie în studio, nu sunt respectaţi nici măcar de amfitrion, fiind trataţi precum taurii în arenă, spre deliciul fierbinte al unei clase de auditori, transformată într-o veritabilă armată, din fotoliu, ce simte gustul „sublim” al vieţii, privindu-i pe gladiatorii vorbei înfruntându-se sângeros. Disperarea - pentru modul în care poate fi percepută o persoană sau o categorie socială, prezentă sau doar luată în dezbatere, condamnată, fără șansă la recurs, la stâlpul infamiei.

Din nefericire, acest tip de atitudine se regăsește și în dialogurile din familie, dintre vecini sau la locul de muncă. Bășcălia, critica iraţională, calomnia, devin forme de manifestare curente, iar personajul, ca rezultat extern al unor comunicări succesive, apare degradat, murdar și definitiv compromis. A spune cinstit, despre cineva, un lucru pozitiv, pare aproape un sacrilegiu. A lăuda pe cineva,


32

pentru lucruri evidente, devine o „obscenitate”. A recunoaște meritele cuiva, în spaţiul public, apare ca o înţelegere de culise, bazată pe o formă de corupţie financiară sau morală.

Sub impactul permanent al agresivităţii verbale publice, dispar formele de pudoare și capacitatea de analiză proprie. Ajungi să nu mai pui preţ pe propria ta evaluare a unei persoane, pe care o cunoști de ani, ci să ai dubii, create de câteva vorbe, aruncate pentru creșterea numerică, și nu calitativă, a audienţei. Astfel, România zilelor noastre este marcată de un fenomen politic inedit, al televiziunilor-partid, care încearcă să recruteze activiști de sufragerie, pentru a-i transforma în rampe de dejecţie publică, în scop electoral și economic.

Influenţa, dincolo de cortina de protecţie publică, în mediul domestic, al unui asemenea tip de comportament, va avea efecte distructive. Atunci când atitudinea de talk-show este reluată în familie sau în medii ce presupun un grad de apropiere personală dintre oameni, prejudiciul personal și educativ este evident. „Măcinarea”, în asemenea context relaţional, a imaginii unor oameni sau unor instituţii, creează o prismă falsă prin care este privită lumea, ducând la neîncredere ce nu are justificare și la conflicte externe inutile. Un exemplu concret îl poate oferi chiar domeniul educaţional, despre care am amintit la început. O denigrare constantă a profesorilor, de către familie, în faţa elevilor, poate duce la neîncredere și chiar la eșec școlar. O denigrare, in corpore, a lucrătorilor din domeniul medical creează premiza unui eșec, din cauza sentimentului de neîncredere al pacientului, sentiment ce poate estompa eficienţa actului terapeutic. Și exemplele pot continua…


33

Așadar, trebuie să existe o dihotomie și o zonă aseptică, între aspectele propuse de un anumit comportament media și mediul domestic. La început, suntem doar precauţi cu exprimarea realităţilor pozitive, iar mai apoi devenim orbi și nu mai avem capacitatea de a le exprima. Talk-showul public nu trebuie luat ca model comportamental în spaţiul domestic, deoarece riscul este evident.


34

Slăbiciuni autohtone (I) Se spune că omul nu trăieşte niciodată în prezent. La

tinereţe trăieşte în viitor, iar la bătrâneţe este stăpânit de trecut. Ţine, cumva, de firea omului să fie într-o continuă aşteptare. Justificări, în relaţia noastră cu prezentul, pot exista. Este chiar mai „eficient” şi reconfortant psihic, să trăieşti aşteptarea şi melancolia, decât concretul. Abuzul de aşteptare are, însă, efecte adverse ireparabile.

Poţi aştepta rodul unor eforturi, unor seminţe, unor iniţiative, dar nu poţi aştepta să „seceri de unde nu ai semănat” sau nu poţi trăi o stare de provizorat perpetuă, în ideea că cineva, cândva, îşi va aminti şi de tine şi va da curs fericit aşteptării personale sau naţionale.

Noi, românii, avem slăbiciunea aşteptării. Înaintaşii noştri i-au aşteptat pe americani şi... au venit ruşii! Noi îi aşteptăm pe... europeni să ne facă lumină în treburile noastre încurcate şi… aşteptăm. Aşteptăm, încă aşteptăm. Obosiţi de atâta aşteptare, uităm de faptul că o parte importantă dintre lucrurile pe care le dorim de la alţii putem să le facem chiar noi, căci sunt de datoria noastră.

Inerţi în aşteptare, ne plângem, însă, constant. Ne plângem de politicieni. Ne plângem de sărăcie. Ne plângem de corupţie. Ne plângem de minciună. Ne plângem de mizerie. Ne plângem că nu suntem respectaţi. Ne plângem de multe alte lucruri! Este oare suficient să ne plângem?

A te plânge de ceva este o dovadă pertinentă a faptului că ai sesizat unde sunt deficienţele, însă a ne plânge încremeniţi de fatalitate este pasul decisiv către „logica” drobului de sare, din povestirea lui Creangă.


35

Aşadar, trebuie să fim sinceri cu noi şi să înţelegem că, motivaţi sau nu, să ne plângem de clasa politică, aşteptând febril să vină alţii să ne salveze, este o iluzie. Cine trebuie să fie mai interesat, pe mapamond, mai mult decât noi, să ne meargă bine? Nimeni! Oricât de mult am aştepta, „spiritul atletic” al celor din afară pentru a ne păzi urnele, poate şi conştiinţele, nimeni nu o va face aşa cum noi putem, mai ales acum, când fiecare stat are provocările sale. Nimeni nu va veni să ne ferească de ispita demagogiei, de fluviul de fulare, găleţi, odorizante şi alte multe nade de campanie. Ci noi va trebui să alegem. Iar dacă alegem prost, nu ne putem plânge. Nu au ales alţii pentru noi.

Cu tot comportamentul principial al Uniunii Europene, nimeni nu ne va scoate din sărăcie. Orice finanţare vine ca urmare a depunerii unui proiect, iar orice ban accesat este atent verificat. Aceste finanţări nu pot, însă, scoate un popor din sărăcie. Nu pot înlocui munca, seriozitatea, cinstea unui neam. În aceste calităţi se regăseşte reţeta succesului popoarelor care fac regulile pieţii şi politicii mondiale, şi, care nu se simt îndatorate să împartă din munca lor, în mod gratuit, cu ceilalţi.

Călătorul, venit din Occident prin Ungaria, este nevoit să suporte un şoc, la intrarea în România. Nu este şocat doar de lipsa autostrăzilor şi de diferenţa colosală între două ţări foste comuniste, România şi Ungaria, ci de aspectul neîngrijit al peisajului. Este primul contact vizual cu un spaţiu ce pare al nimănui: ciulini transformaţi în arbuşti, semne de circulaţie ce stau într-o rână, indicând cel puţin două direcţii, semafoare obosite şi nesincronizate care, în loc să regularizeze circulaţia, o încurcă, instalaţii de iluminat public ale căror recipiente „plâng” atârnate, panouri publicitare măcinate de rugină, parcări cu iz şi miros de container, câmpuri ce aşteaptă năpădite de


36

vegetaţie neproductivă să rodească şi o mare de peturi şi hârtii abandonate. Asemenea imagini nu ţin de sărăcia materială a unui popor şi nici nu pot fi justificate prin intermediul ei. Nimeni nu vine să ne igienizeze propria casa, iar aşteptările noastre vor rămâne zadarnice. Nu avem bani de autostrăzi, dar avem de coase. Nu avem bani pentru salubritate, sau dorim să nu-i mai aruncăm pe câmp, ci să investim în şcoli sau în spitale, atunci putem păstra curăţenia.


37

Slăbiciuni autohtone (II) Noi, românii, avem slăbiciunea aşteptării. Înaintaşii

noştri i-au aşteptat pe americani şi... au venit ruşii! Noi îi aşteptăm pe... europeni să ne facă lumină în treburile noastre încurcate şi… aşteptăm. Aşteptăm, încă aşteptăm. Obosiţi de atâta aşteptare, uităm de faptul că o parte importantă dintre lucrurile pe care le dorim de la alţii putem să le facem chiar noi, căci sunt de datoria noastră.

Inerţi în aşteptare, ne plângem, însă, constant. Ne plângem de politicieni. Ne plângem de sărăcie. Ne plângem de corupţie. Ne plângem de minciună. Ne plângem de mizerie. Ne plângem că nu suntem respectaţi. Ne plângem de multe alte lucruri! Este oare suficient să ne plângem?

Ne plângem de respect, la nivel european, local sau individual, şi aşteptăm să fim respectaţi, fără a întreprinde ceva în acest sens. Europenii ne respectă, însă nu putem pretinde respect la nivel înalt, atâta timp cât suntem, cu tarele noastre, una dintre „steluţele” frânate ale Uniunii, atâta timp cât nu avem o fidelitate economică şi contractuală, iar „gândurile” noastre sunt peste Ocean. Vom fi priviţi mereu cu neîncrederea celui care vrea să ia, atunci când este de luat, şi nu dă altora atunci, când este de dat.

Din nefericire, nici la nivel local, unde relaţiile interpersonale ar trebui să fie directe şi calde, lucrurile nu sunt foarte diferite. Aşteptăm să fim respectaţi, fără a întreprinde nimic în acest fel. Ne hrăneşte înjosirea şi calomnierea celui de lângă noi şi nu luăm atitudine atunci când ştim adevărul. Ne doare succesul aproapelui, fără a ne gândi, cel puţin o clipă, să ne împărtăşim din bucuria lui,


38

fiind mândri că este unul dintre noi. Dăm frâu liber, uneori, unor meschinării ascunse. Coborând în concret, la o atitudine nu foarte rar întâlnită, putem constata cum, aici, la nivel micro, avem atitudinea economică pe care o au reprezentanţii noştri la nivel european. Se întâmplă în mediul urban şi, paradoxal, în mediul rural, unde distanţele sunt mai mari, oamenii să se deplaseze în alte locuri pentru a face cumpărături pe care le-ar găsi în magazinul vecinului, aşa… să nu-l îmbogăţească. Se uită în asemenea situaţii că banii cheltuiţi aiurea, cu un efort suplimentar, nu sunt doar „bogăţia” directă a vânzătorului. Ei devin bogăţia indirectă a zonei. Iar, din nefericire, această atitudine nu este doar la nivel individual, ci şi în cazul unor entităţi publice.

Aşteptăm, în zadar, să ne rezolve alţii aceste chestiuni. Nu va veni nicio lege care să ne înveţe să zâmbim amabil, să lucrăm în folosul celui de lângă noi, atunci când suntem îndrituiţi sau datori să o facem, eliberându-l pe celălalt de sentimentul frustrării petentului. În momentul acela, se pun baze sănătoase relaţiilor interumane, se poate construi încredere şi solidaritate.

Trebuie să fim convinşi că aceste slăbiciuni autohtone, aşteptarea inertă şi plângerea perpetuă nu sunt soluţii eficiente, în abordare, prezentului. Nimeni nu va face pentru noi, ceea ce noi înşine putem face. Nimeni nu va fi preocupat de binele nostru, mai mult decât noi înşine. Aşteptarea ineficientă în care ne aflăm nu poate aduce decât deziluzie, iar jeluirea permanentă a sorţii nu produce bunăstare. Trebuie să fim sinceri cu noi şi să recunoaştem că suntem atinşi de aceste atitudini. Putem însă să le depăşim. Au trăit-o şi alte naţii mai mari.

Un fost preşedinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy, îşi îndemna poporul să nu mai întrebe doar ce


39

poate face statul pentru ei, ci şi ce pot ei face pentru stat, şi americanii nu au dus-o prea rău.


40

Titularizarea – o nouă provocare pentru sistemul de învăţământ

Dezbaterile aprinse, despre examenul de

Bacalaureat de anul acesta, vor fi înlocuite cu noul eveniment ce marchează curgerea unui an şcolar – examenul de Titularizare. Recrutarea personalului didactic este momentul cel mai important din calendarul mişcării personalului didactic.

Titularizarea a fost privită, în decursul ultimilor ani, ca fiind cel mai serios examen (excepţie făcând anul 2009), atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi în ceea ce priveşte concurenţa. Un examen dur, o competiţie serioasă desfăşurată la nivel naţional. Miza acestui examen este una personală a candidaţilor, dar şi un test pe care sistemul de învăţământ îl susţine în integralitatea lui.

Învăţământul este domeniul unde nivelul ridicat de pregătire teoretică şi practică a resursei umane este vitală. Tehnica şi orice tip de investiţie nu poate suplini lipsa pregătirii profesionale şi calităţii umane din sistem. Din păcate, însă, oricât de serioasă şi oricât de mare ar fi concurenţa la acest examen, evaluarea candidaţilor nu oferă o perspectivă asupra aspectelor vocaţionale şi a competenţelor pedagogice ale viitorilor dascăli. Este o întrecere intelectuală, pe hârtie, o competiţie ce simplifică sistemul de evaluare, fără a putea caracteriza cu mare precizie care va fi parcursul profesional al candidaţilor.

Lipsa unei probe practice şi imposibilitatea verificării capacităţii de exprimare şi comunicare sunt doar două dintre viciile sistemului de evaluare. Evaluarea


41

acestor competenţe cade în sarcina verificării ulterioare a sistemului, în timpul procesului perfecţionării prin intermediul gradelor didactice. Rezultatele nu sunt însă notabile!

Pare un cerc vicios! Dacă se schimbă sistemul de evaluare prin introducerea unor probe ce ar putea relativiza încrederea candidaţilor, vor apărea contestaţii referitoare la corectitudinea recrutării personalului didactic. Dacă nu se îmbunătăţeşte nivelul redus al pregătirii practice pedagogice a celor ce intră în sistem, rezultatele actului didactic nu poate fi cel dorit. Calificarea „la locul de muncă” durează ani şi afectează generaţii care nu au şansa repetabilităţii etapei şcolare parcurse.

Pentru depăşirea acestui impas, ce prejudiciază sistemul, responsabilii învăţământului românesc au soluţia unei riguroase conexări a învăţământului universitar cu profil pedagogic cu învăţământul preuniversitar, în care vor activa absolvenţi, impunerea unor condiţii serioase de parcurgere a modulului pedagogic, dar şi realizarea unui sistem funcţional de mentorat, care să sprijine cadrele didactice pentru a-şi dezvolta abilităţile practice.

Fără impunerea unor măsuri care să aibă ca efect creşterea nivelului de pregătire a viitoarelor cadre didactice titulare la nivelul propriilor aşteptări şi al cerinţelor de performanţă ale sistemului, simpla „însănătoşire” a învăţământului prin realizarea de statistici negative privitoare la numărul celor care nu au reuşit să obţină rezultate favorabile la un examen sau altul este o iluzie.


42

Grecia, de la Pericle la Papandreou

Leagăn al civilizaţiei europene, Grecia are o istorie lungă şi bogată, timp în care şi-a răspândit influenţa pe trei continente, înnobilând o lume barbară cu rafinamentul unei civilizaţii ce a schimbat radical percepţia despre cultură şi civilizaţie, cucerindu-i cultural pe cuceritorii săi, romanii. Arsă de razele soarelui, scăldată de apele mărilor Egee, Ionică şi Mediterană, învăluită încă în misterul legendar al Olimpului, Grecia uimeşte şi încântă cu moştenirea sa cultural-istorică. Situată în Peninsula Balcanică, în sud-estul Europei, Republica Elenă este membră a Alianţei Nord-Atlantice, a Uniunii Europene şi a zonei euro.

Acest background cultural şi istoric, precum şi afilierea la cele două organizaţii, nu-i feresc pe greci de criza economică şi financiară, fără precedent în ultimii 16 ani. Criticaţi, în ultima vreme, de presa internaţională şi de oamenii politici din diferite ţări, şi consideraţi lacomi, inconştienţi, doritori ai unei democraţii de lux, grecii nu se sfiesc să se manifesate emoţional şi zgomotos, prin ample mişcări de stradă, prin anunţarea unei anarhii fiscale, prin refuzul de a accepta măsurile de austeritate propuse de guvenul socialist condus de George Papandreou. Acest tip de manifestare ţine de temperamentul poporului grec şi de tradiţia unei democraţii directe, instaurate de părintele democraţiei – Pericle.

Legitime sau nu, din punctul de vedere al clasei politice contemporane, mişcările de protest ale grecilor sunt cauzate, printre altele, şi de o realitate prezentă şi în alte ţări din sud estul Europei – fenomenul corupţiei la


43

nivelul cel mai înalt. Aris Syngros, şeful Transparency Internaţional Grecia, citat de EUobserver, susţine că principalul motiv al crizei economice greceşti este corupţia, iar rezultatul acestei stări endemice de boală socială sunt sumele plătite de greci ilegal, într-un an calendaristic, în valoare aproximativă de 717 – 785 milioane de euro. La această realitate se adaugă o datorie externă în valoare 340 de milioane de euro şi un procentaj al şomajului de 16 la sută.

Numai analiza celor câteva date prezentate mai sus poate duce la o concluzie – pericolul corupţiei. Văzută iniţial ca un mijloc facil de a rezolva o chestiune curentă, corupţia începe să stăpânească o societate, prin cantonarea ei la vârful puterii. Tradiţia sistemului de organizare cel mai valorizat de lumea modernă nu împiedică, însă, confundarea unei democraţii reale, cu una creată de „magicieni politici” care vând iluzia capacităţii de administrare eficientă a treburilor publice. Comercianţi de speranţe iraţionale, oamenii politici actuali au o omogenitate insalubră de gândire, promovând perfidia şi machiavelismul în formă brută, în locul actului politic de calitate. Un popor, dacă se vrea învingător în lupta cu prezentul, trebuie să identifice şi să elimine asemenea personaje sau structuri politice. Dacă nu reuşeşte, suportă consecinţele.

Grecia, se pare, se confruntă cu această construcţie deficitară a organismului social şi a clasei politice. Acceptarea tacită a unei societăţi a privilegiilor crează acum frustrări poporului cu cea mai veche tradiţie democratică.

Grecii de astăzi protestează împotriva Guvernului Papandreou. Îi deranjează măsurile de austeriate, care nu sunt înţelese de populaţie, deoarece grecul de rând observă că austeriatea este instrumentul de măsură doar pentru el,


44

nu şi pentru politicieni. Aşadar, fenomenul corupţiei crează frustrări prezentului şi răpeşte viitorul poporului, care nu ştie sau nu poate să-l ţină sub control, indiferent de bogăţia istorică sau naturală a acestuia.

Şi când ne gândim că distanţa Atena – Bucureşti este de doar 1.299 kilometri...


45

Lupta pentru calul troian România zilelor noastre cunoaşte o luptă politică

teribilă pentru păstrarea Uniunii Democrate Maghiare la guvernare. Aspectele critice, referitoare la prezenţa atât de „activă” a reprezentanţilor maghiarimii în actul de guvernare, nu are caracter anti-etnic. Nu avem nimic cu maghiarii, ca popor. Sunt asemenea nouă. Trăiesc alături de noi. Muncesc împreună cu noi.

Nici dreptul de a avea reprezentaţi, mai mulţi decât celelalte etnii, nu este contestabil, deşi, din punct de vedere constituţional, funcţionarea unui partid bazat pe abordări etnice denotă anumite insuficienţe legislative. Fiecare trebuie să se simtă reprezentat, iar maghiarii din România au acest drept. Plătesc impozite şi taxe, susţinând administraţia publică.

De asemenea, ar fi nedrept să nu recunoaştem că, din punct de vedere al valorii intelectuale, reprezentanţii maghiarimii sunt, în multe cazuri, exemple. Într-o primă concluzie, actul de reprezentare etnică, pe care liderii politici U.D.M.R. îl exercită, în cadrul puterii legislative, a devenit cutumiar sub această formă şi este firesc.

Aleşii U.D.M.R, însă, nu s-a mulţumit niciodată doar cu actul reprezentării etnice parlamentare. Şi-au dorit participarea la guvernare. Dorinţa lor este iarăşi firească, dintr-o perspectivă proprie, însă lupta fiecărui partid, care are şansa guvernării, de a le face lor, reprezentanţilor partidului maghiarilor, prima ofertă politică, este nefirească. U.D.M.R. este o structură hibridă, fără filosofie politică, fără orientare doctrinară, ci doar cu o viziune


46

zonală şi etnică. În aceste condiţii, compromisul politic, făcut de majoritatea alianţelor şi partidelor din România, este de neînţeles. Desigur, procentual vorbind, compromisul pare normal. A fost obţinut accesul la guvernare.

Preţul plătit este, însă, major! Cu o influenţă totală la nivel local şi una majoră la nivel naţional, reprezentanţii unei etnii decid soarta majoritarilor, depăşind principiul reprezentării etnice. Participă la guvernare, susţin guverne, iar decontul unei proaste guvernări îl fac tot reprezentanţii românilor. Exemplul actual este edificator. P.D.L guvernează cu U.N.P.R. şi cu U.D.M.R. Atacul reprezentanţilor opoziţiei vizează, în general, cele două partide, în timp ce U.D.M.R. este curtat pentru o eventuală nouă formulă guvernamentală. Paradoxal, fără U.D.M.R., acest guvern atât de blamat de opoziţie nu ar exista. Şi, totuşi, prestaţia reprezentanţilor maghiarimii în guvern nu stârneşte contestaţii vehemente. Păstrarea, indiferent de orientarea politică a unui guvern, a reprezentanţilor Uniunii, la guvernare la nivel naţional, este un compromis ce relativizează imaginea omului politic din România. Devine din ce în ce mai evident, că succesul politic survine ca urmare a cunoaşterii „geografiei” politice, a apartenenţei la grup, nu a promovării unei anumite orientări politice doctrinare.

Orice cetăţean, care îndeplineşte condiţiile legale prevăzute în Constituţie, poate participa la viaţa politică. Indiferent de etnie, el este binevenit. Orice om capabil este de dorit. Orice etnic maghiar poate să ocupe funcţii înalte, însă firesc ar fi să ajungă prin intermediul unui partid care are o orientare politică, sau ca asumare a statutului de independent. Sunt cazuri ale unor politicieni de alte etnii care au avut succes electoral fără a se ascunde în spatele


47

unor reprezentări etnice regionale. Au depăşit interesul îngust şi au vorbit şi lucrat în numele României şi al românilor.

Perpetuarea acestei situaţii nu este problema maghiarilor, ci a politicienilor români. Din punct de vedere doctrinar, acest partid este unul hibrid. În zonele majoritare e „partidul unic”, amintind de vremuri ce le dorim apuse. Partidul Comunist avea o singură linie doctrinară, aplicată mai bine sau mai prost, în timp ce U.D.M.R. pretinde să înglobeze tot spectrul doctrinar.

Este adevărat că politicienii actuali nu sunt incomodaţi prea tare, în modul de coagulare în cadrul unor alianţe, de aspectele doctrinare, pe care unii nici nu le cunosc bine, iar în care alţii nu cred, creând struţocămile politice, ce reunesc, într-un melanj inform, dreapta cu stânga, însă, măcar au o reprezentare şi o viziune naţională.

Reprezentanţii maghiarimii nu pot avea o asemenea viziune. Sunt dependenţi, din punct de vedere electoral, de interese zonale, iar acestea s-au dovedit, în unele cazuri, în contradicţie cu cele naţionale.


48

România – finalitate sau instrument? Viaţa politică românească are din nou temă de

dezbatere – reîmpărţirea teritorială a ţării. O nouă mănuşă, o nouă provocare aruncată, în arenă, de la Cotroceni. Buluceală mare la „dezbatere”. Oamenii politici s-au grupat, rapid, în promotori fără retuşuri ai noii idei prezidenţiale sau nuanţatori ai acesteia. Se pare că nimeni nu se mai opune propunerii. Doar contextul este respins.

Sunt exprimate, în arena publică, şi câteva idei ale reprezentanţilor societăţii civile, evaluări lucide care vorbesc despre inutilitatea sau chiar pericolul pentru dezvoltarea ţării a acestei posibile macroîmpărţiri administrative. Opiniile, prea puţin valorizate de clasa politică, fac referire la impactul real asupra temelor recurente: eradicarea corupţiei, premisa unor discrepanţe de dezvoltare sau finanţare, atragerea fondurilor europene, migraţia forţei de muncă sau simplificarea sistemului birocratic. Rezultatele evaluărilor, făcute de reprezentanţii societăţii civile, sunt sceptice şi argumentate. Nu piere viciul corupţiei, prin desenarea de hărţi, şi nici birocraţia nu va fi mai puţină într-un stat în care clientela politică este bine tratată!

Dar politicienii „dezbat”, combat şi, mai ales, „se consultă” într-un spirit specific ultimilor ani. Preşedintele îşi anunţă dorinţele fierbinţi, iar opoziţia are propria variantă. Puncte de contact ar exista, însă nu aspectele care apropie sunt vizate, ci doar cele care despart. Cele două tabere se „împrăştie” şi s-a realizat o... „consultare”. Următorul pas al consultării... posturile de televiziune.


49

Reprezentanţii opoziţiei croşetează semantic, pe o temă ce o consideră „utilă”, dar în acelaşi timp o prezintă ca fiind una neserioasă – un truc partinic, un start pe care actuala guvernare „vrea să-l fure” în perspectiva viitoarelor alegeri pentru a-şi perpetua puterea, aplicând soluţia: „dacă nu i-ai convins, zăpăceşte-i”. Deci, opoziţia achiesează la temă, anunţând o formulă organizatorică pe care a găsit-o brusc, ca prin miracol, şi tocmai dorea să o lanseze, dar a avut o problemă, tot cu „startul”. Reprezentanţii opoziţiei nu reuşesc să convingă definitiv, deoarece ideea că actuala structură organizatorică a ţării ar aduce avantaj politic U.S.L.-ului, pentru păstrarea poziţiilor publice actuale, pluteşte în subsidiarul discuţiilor, fiind plasată artistic de actorul principal al politicii româneşti.

S-au prins cu toţii într-o horă condusă cu dibăcie, uitând că România are probleme urgente şi mult mai importante. Toată această confruntare seamănă cu cea a unei familii modeste, a cărei casă se surpă din cauza stării de degradare, iar locatarii nu cad de acord unde să aşeze vreo doi pereţi, din materiale uşoare, în interior.

În acest context, politicienii noştri combat la televizor pentru public. Mai confuz decât oricând, publicul stă şi priveşte această bufoniadă. Priveşte la autismul clasei politice care-şi desfăşoară activitatea în mod paralel cu realitatea cotidiană, cu interesele ţării, transformând România şi pe români într-un instrument spre perpetuarea sau cucerirea puterii. Bieţii români asistă la „încărcata” agendă publică a politicianului român. Privesc în agenda lor şi constată că tema politicianistă nu se regăseşte. Frământările lor sunt altele, sunt concrete, ţin de viaţă şi de moarte, de viitorul copiilor.

Din nefericire, o bună parte dintre oamenii politici actuali au uitat că România este totuşi o finalitate, este


50

entitatea statală care cuprinde pe cei ce-i votează, nu doar un instrument de dominaţie politică. Chiar dacă tema reorganizării administrativ-teritorială nu este vitală, comparativ cu alte provocări ale cotidianului, cetăţenii trebuie să fie consultaţi şi opinia lor respectată.

România nu mai poate fi, instituţional vorbind, instrumentul de dominare pe care clasa politică îl foloseşte împotriva celor care au ales-o. Românii trebuie să-şi ia România înapoi!


51

Prezumţia de vinovăţie O nouă generaţie părăseşte băncile şcolii. Pentru a

încheia acest ciclu şcolar, proaspeţii absolvenţi ai clasei a XII-a trebuie să parcurgă un moment important al şcolarităţii lor – Examenul de Bacalaureat. Acest examen este unul de tradiţie în învăţământul românesc. Niciun ministru al Învăţământului nu l-a reformulat sub aspectul denumirii, însă, sub cel al conţinutului, nu a rezistat zelului reformator.

Bacalaureatul nu îmbrăca numai forma evaluării, ci a fost privit dintotdeauna atât ca un moment al maturităţii, cât şi ca un examen festiv. Alături de aspectele pozitive, Examenul de Bacalaureat a creat, în ficare an, discuţii privitoare la corectitudinea sa. Aceste aspecte – reale, într-adevăr! - nu au fost, însă, unele generale. Mediatizarea unor acţiuni frauduloase particulare a dus, însă, la vicierea imaginii întregului examen şi oprobiul asupra unei generaţii. În situaţia în care suferim, oricum, de neîncredere, a unora faţă de ceilalţi, neîncredere bine cultivată, problema eliminării suspiciunii este importantă.

Încă de anul trecut, în unele centre de examen din ţară, au fost montate camere video, pentru supravegherea candidaţilor. Sistemul este întâlnit, adesea, în unele ţări europene, la diferite tipuri de examene, la solicitarea părinţilor, care sunt foarte activi şi implicaţi în relaţia cu şcoala şi în dezvoltarea personală a copiilor lor. Începând cu acest an, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a făcut recomandarea ca acest sistem de supraveghere să fie introdus şi în „punctele fierbinţi” ale


52

Bac-ului românesc. Fără a nega o oarecare sporire a nivelului de securitate în care se desfăşoară examenul şi posibilitatea creşterii prestigiului său, măsura crează frustrări evidente, atât copiilor, cât şi profesorilor. Faptul că nu a fost explicată suficient finalitatea ei, a creat ideea unei prezumţii de vinovăţie.

Candidatul şi profesorul supraveghetor pleacă, din start, cu viza de posibil viciator al examenului. Acest aspect vine în contradicţie cu finalităţile educaţiei. Un sistem care nu are încredere în propriii angajaţi nu poate fi unul credibil pentru exterior. Şcoala nu este doar un furnizor de informaţii, ci, alături de familie, un furnizor de educaţie, iar educaţia presupune încredere reciprocă. În acest context, nu este deloc de mirare faptul că numărul cadrelor didactice care doresc să participe la supraveghere la Bacalaureat este insuficient. Chestiunea nu ţine numai de subfinanţare, ci de „încrederea” de care beneficiază cadrele didactice, dar şi de teama că imaginile colectate, cu mai multă sau mai puţină pricepere, stocate sau „prelucrate”, pot fi dăunătoare propriei cariere.

Aşadar, dacă tot se intenţionează introducerea acestui sistem, ar fi bine ca totul să se facă în aşa fel încât să nu se aducă atingere imaginii şcolii şi valorilor ei fundamentale. Şi nici personalităţii absolvenţilor ori a cadrelor didactice. Mai precis, ca aceştia să nu fie percepuţi, din start, primii - drept mici infratori, iar ceilalţi - drept complici ai acestora. Altminteri, s-ar certifica un penibil eşec al sistemului educaţional românesc: acela că tânărul absolvent, respectiv candidatul la Bac, nu va copia doar pentru că nu are nevoie de asemenea „ inspiraţie’’ ori doar că este convins că nu este bine ceea ce face, ci doar de frica vigilentului „Big Brother’’ din sala de examen. Şi că la fel de


53

expusul profesor-supraveghetor nu-şi face datoria decât de frica „ochiulu’’, fie el chiar şi fără timpan.


54

Explozie sau implozie În ultimele zile, s-a dezbătut fervent problema

castravetelui. Biata legumă, banală compoziţie a unei salate, se individualizează acum de „tagma” sa, de celelalte legume. Cu morga specifică dezbaterilor serioase, este evaluată economic, politic, genetic etc. Tonurile sunt serioase şi imperative. Situaţia europeană, dar şi românească, a castravetelui, devine confuză. Uneori este prezentat ca un monstru, capabil să ucidă fără milă milioane de inşi, asemenea ciumei; alteori este compătimit şi „victimizat”, pentru a salva imaginea bietei legume, „surprinsă” de nesaţul verbal al contemporanilor. Apetitul culinar a fost înlocuit cu cel al dezbaterii, iar expresia „vinzi castraveţi grădinarului” nu-şi mai are rostul. Nimeni nu mai este grădinar, în ţara lui, şi nimeni nu mai poate convinge.

Bacteria E-coli nu are legătură cu spaţiul românesc, „vieţuind” în ţări dezvoltate, probabil fără gând de emigrare într-o ţară din care te grăbeşti să pleci, nu să vii. Îi sperie pe românii care, cu toate că au consumat istoric această legumă, au dubii în prezent. Deşi intuiesc că poate fi o manipulare de marketing, pornesc cu scepticism mioritic de la „sănătoasa” sintagmă „dacă, totuşi, o fi ceva adevărat!”. Pe fundalul acestei reticenţe culinare, în plan politic, pe lângă problema castravetelui, dezbătută foarte româneşte pe toate canalele media, iau avânt noi teme: modificarea Constituţiei, reîmpărţirea teritorială a României, diminuarea numărului de parlamentari etc.

În scurt timp, castravetele va fi abandonat, iar temele propuse de la Cotroceni vor crea dezbateri cu din ce


55

în ce mai multă sevă. În acest demers, taberele se reconturează cu precizie. Vor exista câteva dezertări verbale, dar fără efect practic la votul parlamentar.

Dacă, pentru o bună parte dintre reprezentanţii puterii, care mimează că fac politică - deoarece, în fapt, politica este gata făcută, iar domniile lor doar trebuie să o servească cu politeţe sau, atunci când actele politice sunt indezirabile, să o bage pe gât cetăţeanului -, poziţionarea, în perspectiva alegerilor generale din 2012, nu este surprinzătoare; surprinzătoare este, însă, ariditatea tematică a opoziţiei. Opoziţia face programe de guvernare, împarte funcţii, face sondaje interne, se macină de neliniştea viitorului, dar nu creează suportul emoţional necesar unei explozii electorale care să transforme totul, să convingă. Pare, de multe ori, o structură anchilozată, menită să conserve doar poziţiile prezente.

Partidele de opoziţie aşteaptă să culeagă doar reacţia negativă a votantului, fără a crea imaginea unor formaţiuni care au înţeles că poziţia pe care o au este un timp de reflecţie şi analiză, în urma căruia partidul să iasă „înverzit”, igienizat, revigorat, revitalizat. S-ar putea ca simpla aşteptare şi contabilizare a urii acumulate în societate să nu aducă mari beneficii electoare, în contextul în care expresia „toţi sunt la fel” este din ce în ce mai prezentă pe buzele multor concetăţeni.

Politica de opoziţie actuală, în România, are paradoxurile ei. În trecut, situaţia de opozant al puterii era nu numai onorabilă, era chiar garanţia unei viitoare guvernări. Entuziasmul creat de opoziţie era proteic. Electoratul era mobilizat, iar politicienii aveau teme percutante. Putem rememora, mental, entuziasmul schimbărilor de putere, din 1996 sau 2004. Teme precum democraţia, anticomunismul sau anticorupţia, modul în


56

care au fost prezentate, au dus la schimbarea puterii. Erau teme generale.

Temele economice actuale sunt la fel de importante, dar nu au acelaşi grad de coagulare publică în jurul unui stindard, deoarece societatea este structurată în clase sociale între care se poate crea uşor antagonism. Începând cu alegerile locale din 2008, succesul electoral a început să fie rezultatul accesului la resurse şi nu al poziţiei critice. Această situaţie a fost creată, pe de o parte, de lipsa de credibilitate a conducerilor de partid, care, în urma experimentării actului de guvernare, nu s-au reformat in integrum, iar, pe de altă parte, de creşterea dependenţei faţă de stat. În mod paradoxal, democraţia prezintă statul ca pe o instituţie de echilibru şi de reglaj social. În România, statul a devenit jucător, nu arbitru, iar resursele statului au fost utilizate în mod amăgitor, în timpul alegerilor, aducând satisfacţii scurte, dar suficiente, procesului electoral şi insatisfacţii şi crize ulterioare. În aceste condiţii, aşteptarea partidelor de opoziţie pentru acumularea urii împotriva guvernării s-ar putea să nu aibă rezultatul scontat, deoarece mercantilismul electoral funcţionează.

În acelaşi timp, principala formaţiune de opoziţie, cu aspect megalitic în momentul de faţă, Uniunea Social-Liberală, nu se va mai confrunta doar cu frământări interne, ci chiar cu puternice lupte intestine, dacă, printr-o reformă de orice fel, se va reduce numărul de posturi ce pot fi accesate. În acest context, teama că nu „scapă de ceea ce le este frică” e justificată, iar aşteptata explozie electorală s-ar putea transforma într-o implozie. Şansa reală este aceea de reîmprospătare internă, dar, până în clipa de faţă, rezultatul este fad. Principala acţiune, de reformă internă, a unui partid de opoziţie, vizează recrutarea resursei umane. Programele sunt făcute de specialişti, însă nu mobilizează


57

electoratul decât atunci când sunt expuse de reprezentanţi credibili. Partidele de opoziţie mai au timp să convingă sub acest aspect, putând apoi pretinde accesul nu doar la votul negativ, ci şi la o mobilizare pozitivă a electoratului. Altfel, s-ar putea să aibă soarta… castravetelui românesc, care, deşi nu are E-coli, „beneficiază” de teama de a fi consumat.


58

Contemporani cu Incitatus? În ultimul timp, a fost mediatizată intens soarta

tristă a unor exemplare cabaline, tratate cu bestialitate de barbarii contemporani. Ba mai mult, aşa cum spunea un comentator de-al nostru - care ţinea să-şi expună public stângăcia limbajului, spre hazul telespectatorilor care priveau întâmplarea dramatică -, caii „nu au fost trataţi omeneşte”.

În istorie, însă, s-a întâmplat şi altfel. Incitatus, armăsarul lui Caligula, a avut o altă soartă. A populat arena livrescă, alături de Pegas, Bucefal, Rosinanta etc. A fost, însă, mai mult decât aceştia. A intrat, împreună cu stăpânul său, imperatorul roman Caligula, în istoria anecdotică, dar şi în cea a comportamentelor patologice. Conform spuselor lui Suetoniu, în lucrarea sa - „Vieţile celor 12 cezari”, această făptură din regnul animal a „ocupat” demnitatea de senator şi „aspira”, în calitate de înalt demnitar, la cea de consul. Statutul îi „permitea” să se întreţină cu alţi funcţionari de rang superior, iar plebea era datoare să i se prosterneze în faţă, lipindu-şi, în semn se adânc respect, fruntea de copita lui.

Aparent, această relatare din trecutul îndepărtat rămâne doar un moment destul de straniu şi irepetabil. Privind în contemporanitate însă, putem constata că istoria se repetă. Nu se mai face confuzia regnului, însă modalitatea prin care fenomenul politic a „înnobilat” arena administrativă cu tot felul de persoane, care conduc la nivel înalt statul, ne cam face contemporani cu Incitatus.


59

De fapt, provenienţa mai mult stradală a unora dintre demnitari a fost afirmată de curând, iar presa, cu o ritmicitate de ceasornic, prezintă tot felul de ciudăţenii privitoare la mediile de provenienţă ale acestora. Sunt asemănări evidente, între istoria lui Caligula şi modul de „selectare” a resurselor umane, în epoca contemporană. Caligula, însă, suferea de o boală psihică ce l-a determinat la o asemenea deviaţie. Cei de astăzi nu au nici măcar această „scuză”. Nu au criterii de evaluare sau nu-şi iubesc conaţionalii. Altfel, profanarea cu intenţie a zicalei româneşti - „omul potrivit, la locul potrivit”- apare ca inexplicabilă. Confuzia valorilor este o dramă ce bântuie instituţiile publice actuale. Fiecare are un loc sub soare, însă la noi unii nu doresc locul, ci vor chiar soarele, fără să ştie ce este de făcut cu el. Caligula nu a rămas în istoria personalităţilor sumbre şi nepotrivite pentru că şi-a adorat patrupedul, ci pentru că i-a dat însărcinări care nu le făceau cinste ambilor. Politica presupune şi recompense, însă acesta nu pot fi date împotriva poporului.

Această politizare fără logică creează aberaţii instituţionale ce aruncă în aer componente ale sistemului public. O instituţie care se trezeşte, peste noapte, cu un implant extern, menit să o conducă, este pierdută. „Plebeii” democraţiei româneşti sunt nevoiţi să se prosterneze şi să strângă din dinţi, privind uimiţi la ce minuni poate face politica la noi. Angajaţii nefericitului sistem sunt nevoiţi să facă un slalom permanent pentru păstrarea legalităţii, conştienţi fiind de misiunea lor instituţională. Duc o luptă sisifică pentru a da o formă de legalitate înaltelor decizii şi aşteptă „vremuri mai bune”. Îşi cultivă răbdarea şi nu-şi mai pun speranţa că se va produce acel efect, miraculos, al butadei comuniste - „Mintea vine după post”.


60

Oamenii politici nu trebuie judecaţi după spusele lor, ci după actele lor. În România, deşi se invocă diferite numiri în cadrul organelor colegiale ale partidelor, în fapt, în mare parte, numirile politice sunt făcute de lideri. Prin calitatea oamenilor susţinuţi, aceştia îşi demonstrează respectul pentru votanţi. „Dreptul” cutumiar de a-şi numi favoriţii în funcţii pare un privilegiu, dar, în realitate, este o oglindă a lor. Un lider politic se reflectă în activitatea, comportamentul şi profesionalismul tuturor celor pe care-i susţine. Şi-a asumat calitatea de recrutor al resursei umane; în mod evident, trebuie să-şi asume şi răspunderea alegerii făcute. Înţelepciunea proverbului românesc „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti” trebuie să stea la baza evaluării activităţii politice la cel mai înalt nivel. Altfel, vom fi permanent contemporani cu… Incitatus!


61

Democraţia internă Fără vreo intruziune internă mai aplicată decât a

unui cetăţean care urmăreşte în mod activ ceea ce se întâmplă pe scena politică românească - deoarece am aşteptări, idei, atitudini, temeri, speranţe pentru prezentul nostru şi pentru viitorul copiilor noştri - convenţia P.D.L. m-a preocupat. Interesul a constat, mai cu seamă, în urmărirea respectării regulilor democratice. Decizia internă aparţine membrilor, iar cu aceasta se vor prezenta în faţa electoratului în 2012.

De fapt, limpezirea apelor în direcţia continuităţii nu era o noutate nici la momentul congresului. Atunci a fost doar o expunere publică a ceea ce era prestabilit cu minuţiozitate anterior. Surpriza nu a constat decât în decalajul numeric, nu în ceea ce priveşte rezultatul. Rămâne însă un exemplu de curaj intern pentru orice partid ceea ce au întreprins susţinătorii moţiunii Blaga. Cu toate că deznodământul a fost, sub un anumit aspect, asemănător unui moment umoristic de la emisiunea ,,Ora veselă”. Comediantul comenta un concurs, ciudat, aproape la fel de ciudat precum competiţia politică în România, o întrecere la care participanţii săreau de la o înălţime tot mai mare, într-o apă tot mai mică. Momentul de vârf, în ceea ce priveşte curajul l-a atins candidatul care a sărit de la 100 de metri pe o… cârpă udă. Evident, rezultatul a fost dezastruos. Revenindu-şi ca prin minune, temerarul a fost întrebat pe ce s-a bazat atunci când a crezut că va reuşi. Ignorând total contextul, a răspuns: ,,Aş fi reuşit, dar mi-au stors cârpa”.


62

Trecând peste ceea ce s-a întâmplat, şi mai ales, cum s-a întâmplat, în P.D.L., realitatea este una tristă – politicienii români, tocmai ei, nu au înţeles că viaţa internă a unei formaţiuni politice trebuie să fie democratică. Democraţia organizaţiilor dintr-un partid, în România, este un fel de răfuială. De la micile organizaţii rurale, până la organizaţiile centrale, confruntarea internă este considerată indezirabilă. Fiecare membru trebuie să ştie dimensiunea apei. Orice eroare se poate solda cu excludere, izolare, oprobriu intern. După tentativa eşuată, firească de altfel într-un spaţiu competiţional în care numai unii sunt învingători, înfrânţii sunt poftiţi să-şi ia calabalâcul şi să plece. Radicalismul acestei abordări este dovada imaturităţii democratice grave, în cadrul oricărei formaţiuni politice. Conceptul de democraţie este ucis din faşă, chiar acolo unde el ar trebui cultivat, ca exemplu pentru întreaga societate. Lupta pentru putere nu trebuie să ducă la exterminarea adversarului. Aceasta este una dintre deosebirile esenţiale dintre democraţie şi totalitarism. În acest context, aşteptările unora, dorinţele altora, ca, în urma convenţiei P.D.L., să existe excluderi sau migraţii, sunt anacronice.

Cu toate că ceea ce se întâmplă în interiorul partidelor nu are nici pe departe importanţa publică acordată uneori de media, totuşi, demersul este constructiv, deoarece ochiul cetăţeanului, finanţator din propriul buzunar al fenomenului politic, trebuie să fie ager. Lupta pentru democraţie nu a fost doar odată. Este zilnică şi este a noastră, a tuturor. Aşteptarea esenţială pe care trebuie să o avem de la un partid este aceea de a funcţiona în mod democratic. Liderii politici, mari şi mici, care nu obţin după reguli democratice victorii interne, nu vor respecta nici principiile de funcţionare ale democraţiei în stat. Un partid,


63

indiferent de poziţia pe eşichierul politic, care nu se poate reforma intern, prin curajul şi responsabilitatea membrilor săi, care, uneori, mai mult oftează şi se plâng de lipsa unei democraţii interne decât se implică, trebuie ajutat de electorat să o facă, prin neacordarea votului.

Nu făgăduinţele electorale, făcute de o formaţiune politică sau alta, trebuie să fie criteriul esenţial de evaluare electorală, ci capacitatea liderilor de a se manifesta democratic. Numai astfel se poate depăşi originalitatea democratică în care ne zbatem de mai bine de 20 de ani.


64

Educaţia, între reformă şi deranj Educaţia este, fără îndoială, unul dintre domeniile

cele mai importante dintr-un stat. Fiecare dintre noi suntem produsul acestui sistem. Toate celelalte domenii de activitate sunt beneficiare ale nivelului de performanţă din învăţământ. Declarativ, educaţia a fost considerată permanent prioritate naţională. De la declaraţii la realităţi, însă, distanţele sunt enorme. Sunt ani buni, de când acest sistem, vital pentru orice naţiune, este supus uneori unor fardări cu pretenţii de cochetărie, alteori unor ajustări severe, intervenţii ce nu ating decât forma chestiunii. Pretenţia de reformă se stinge într-un rezultat mediocru, ce poate fi numit doar deranj.

Însă, acest deranj nu este unul oarecare, nu este unul inofensiv, ci este o sursă de derută permanentă şi de îngrijorare a cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor. Să ne referim numai la judeţul Buzău, unde funcţionează un număr de peste 5.000 de cadre didactice, care predau unui număr de peste 60.000 de elevi. Dacă, la această cifră, mai adăugăm şi un număr aproape dublu al părinţilor şi, poate, chiar şi al bunicilor, putem constata ce efect dezastruos are deranjul permanent al domeniului asupra celor implicaţi sau asupra beneficiarilor direcţi ai sistemului în momentul de faţă, fără să mai facem referiri la impactul economic şi social pe termen lung, pe care un sistem de învăţământ instabil, incoerent şi subfinanţat îl produce. Până în anul 1990, se vorbea despre o revoluţie socialistă, o revoluţie care nu trebuia să lase nimic la locul lui, să răstoarne totul, să fie groparul capitalismului imperialist şi să menţină o


65

stare de perpetuă agitaţie. De fapt, agitatorul era un personaj politic valorizat de regim. Se pare că această stare de agitaţie s-a impregnat atât de tare în sângele politicienilor noştri, care îşi asumă sarcini în domeniul educaţiei, încât, la fiecare schimbare de ministru, obiectivul principal este să „nu rămână piatră pe piatră”. Descoperitori ai vreunei broşuri , de prin lume sau beneficiari ai vreunui sejur în afară, marii noştri reformatori se grăbesc să aplice „modernizarea” în şcoala românească, dar fără evaluări iniţiale, fără obiective clare, fără dezbateri reale. Miniştrii noştri vor să devină un Spiru Haret, dar eventualele asemănări, dacă există, le putem observa singuri. Probabil, manualele de istorie vor avea o rubrică, profund pedagogică, intitulată „aşa nu”, unde va fi aglomeraţie mare în această perioadă istorică, iar unii miniştri ai învăţământului vor primi o poziţie privilegiată. Motivul? Brambureala şi deranjul din sistem, în ultimii ani. De fapt, aproape niciunul dintre marii noştri reformatori, de după 1990, nu a reuşit să atingă fondul problemei. Astfel, cel mai „reformat” sistem constă, de fapt, într-o derută permanentă, într-o revoluţie a formei, în timp ce fondul se degradează vizibil. O societate cu schimbări rapide, cu valorile răsturnate, cu o economie imprevizibilă, ţinută sub incertitudinea falsificării publice a realităţii, o lipsă a apetitului pentru munca cinstită, toate sunt provocări la care trebuie să răspundă educaţia românească actuală. Aşteptările sunt fireşti, iar efectele se vor vedea după încă aproximativ 20 de ani. Rămâne de văzut, cum se va implementa actualul demers reformator, -luat, mot-a-mot din spaţiul francofon şi, îndelung, blamat, astăzi. Eşecul ar fi un dezastru naţional!


66

Evadarea din „starea socratică” Motivul pentru care viaţa politică este ritmată de

cicluri electorale este acela de a reînnoi clasa diriguitoare. Împotriva acestui exerciţiu democratic al schimbării, niciun motiv nu poate fi invocat. Nici măcar invocarea eventualei experienţe manageriale nu este o motivaţie suficientă, în calea nevoii de primenire a clasei conducătoare, deoarece mare parte dintre teoreticienii managementului consideră schimbarea atribuţiunilor în cadrul structurii ca fiind o cale de progres, pentru a elimina căderea pe toboganul celor trei R: rutină, rugină, ruină. Politica presupune o erodare şi mai rapidă decât activitatea pur managerială, deci şi ritmicitatea schimbării trebuie să aibă o altă cadenţă.

Încă de la sfârşitul secolului ce a apus de curând, Alvin Toffler scria, cu nuanţe profetice, în lucrarea sa - „Al treilea val”, despre iminenţa unei uzuri rapide a imaginii publice a celor aflaţi la guvernare şi pierderea susţinerii guvernaţilor, cu mult înainte de finalizarea mandatelor. Şi, cu excepţii fericite, create de personalităţi politice care au depăşit binomul amăgire-dezamăgire populară, schimbările la nivel guvernamental, alternanţa putere-opoziţie este un lucru curent, menit să împrospăteze scena politică, ideile, acţiunile şi să rupă un anumit sistem de vase comunicante, care favorizează structuri ce se cimentează şi se pietrifică la fiecare nou ciclu electoral câştigat.

Din acest punct de vedere, noi, românii, avem o mare problemă. Mult prea puţin adaptaţi la regulile unei democraţii funcţionale, nu apelăm suficient de mult la „privilegiul” schimbării celor care ne conduc, aşa cum ne


67

cere democraţia să facem. Astfel, s-a ajuns în situaţia actuală, când scena politică a devenit monopolul unora, a devenit locul unde vor să se înveşnicească, crezând că sunt predestinaţi să nu o mai părăsească. Nimeni nu-şi doreşte să coboare din luminile rampei. Locul este păzit cu străşnicie, iar aplicarea celebrului „La vremuri noi, tot noi!” a devenit „regula de bază” a democraţiei româneşti şi… rezultatele se văd. România este fruntaşă, în toate clasamentele negative.

De aceea, este timpul să depăşim acest imobilism electoral şi să împrospătăm o scenă politică care începe să semene cu cea a zeilor din Olimp, cu multe metehne, dar aparent imposibil de înlocuit. E timpul să depăşim acele idei conform cărora nu trebuie schimbaţi cei de la putere deoarece au fraudat destul şi poate nu o vor mai face, pentru că, sigur, setea va creşte odată cu averea; sau ideea unei experienţe ce o deţin unii politicieni ca portofoliu unic, supoziţie iarăşi falsă, dacă privim la ruinele sociale din jurul nostru şi la rezultatul fericit ce se observă doar în propriul nivel de trai al domniilor-lor. În aceste condiţii, asemenea calcule sunt caduce şi sunt recomandabili concetăţeni de-ai noştri, care nu se pot „mândri” cu o asemenea experienţă toxică pentru cei din jur.

Un alt lucru important este „evadarea din starea socratică”, pentru a crea alternative. Societatea românească are o sumedenie de oameni valoroşi, care nu vor să se implice în politică. Într-un fel, mirosul adiacent fenomenului politic actual creează circumstanţe atenuante! Din păcate, atâtea minţi luminate, caractere cinstite, idei benefice ar putea să „moară” răpuse, din proprie voinţă, de „cucuta politică”, presărată pretutindeni, asemenea marelui filosof al antichităţii, Socrate. Ieşirea din „starea socratică” presupune evadarea din cercul strâns al ideilor împărţite cu


68

un grup mic şi impune exprimare publică prin scris, prezenţă activă, implicare vizibilă. Ar fi de neînţeles, ca o societate care are atâta lumină, ţinută „sub obroc”, să nu o scoată la vedere, pentru a identifica o cale sigură. Când lumina va ieşi la iveală, lumea politică a feştilelor stinse va dispărea.

Anul viitor, România şi românii au iarăşi dreptul şi datoria de a alege. Ideea fatalistă, că nu se mai poate fac nimic, este falsă. Nu trăim sub semnul fatalităţii, totul se poate schimba, dacă există voinţă. Iar voinţa înnoirii trebuie să fie animată, acolo unde este cazul, de ceea ce se vede pe scena politică actuală şi în portofoliul subţire al realizărilor celor ce au primit demnităţi publice în ultimii ani.


69

„Eu” Gândirea teologică stabilește o diferenţiere, faptică,

între mântuirea obiectivă și mântuirea subiectivă. Mântuirea, deziderat suprem al vieţii pământești a oamenilor, ca dar divin, aparţine tuturor. Este un dar izvorât din nesfârșita dragoste a Creatorului, care, din iubire, a făurit lumea.

Totuși, nimeni nu este constrâns să accepte acest dar divin. Omului i s-a dat cel mai de preţ atribut – libertatea. Dar libertatea este și o „povară”, ea fiind aceea care determină firea noastră să culeagă dragostea divină, să și-o însușească în mod subiectiv și să beneficieze de plinătatea ei.

Astfel, în relaţia cu Dumnezeu, apar „eu”. „Eu”, care doresc sau nu să-i urmez chemarea. „Eu”, care să-i respect voia sau nu. „Eu”, cel ce înţeleg sau nu că orice schimbare, orice intenţie bună, trebuie să izvorască din mine, să fie darul meu către semeni.

Adesea, pretindem altora anumite atitudini și cerem ca primul pas să-l facă ceilalţi. Uităm, însă, că orice schimbare, orice exemplu, trebuie să plece de la noi. Vrem să-i dominăm sau să-i conducem pe ceilalţi, dar suntem răpuși de propria fire, de propriile neputinţe, scuzându-ne faţă de noi și învinuindu-l pe aproape. Sunt ipocrite și neadecvate pretenţiile de a-i schimba pe alţii, fără a întreprinde ceva, mai întâi, pentru a ne schimba pe noi.

Peste numai câteva zile, bucuria Învierii va cuprinde, iarăși, sufletele creștinilor. Lumina Învierii se va aprinde, în semn de bucurie și unitate, din mână în mână. Este un dar


70

divin care bucură și liniștește. De persistenţa acestui dar divin în sufletele oamenilor, însă, nu mai este „responsabil” Dumnezeu, ci fiecare dintre noi. Persistenţa luminii spirituale în sufletele noastre, „conservarea” ei, pentru ca de la suflet să fie luminat tot trupul, ţine exclusiv de modul subiectiv în care „absorbim” dragostea divină.


71

Şcoala de dincolo de ziduri O săptămână total diferită pentru sistemul de

învăţământ şi pentru viaţa comunităţilor urbane şi rurale. Mişcări de „trupe”, mobilitate, curiozitate, provocare. De mult nu am văzut atâta mişcare organizată. Motivul: „Şcoala Altfel”. Acest proiect al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, diferit de forma şi imaginea clasică a învăţământului românesc, are susţinătorii, dar şi criticii săi. Ca orice noutate este firesc să nască întrebări, nedumeriri şi contestaţii.

Nu este un exerciţiu uşor de adaptare la o „altfel de şcoală”, desfăşurată în afara zidurilor unităţilor de învăţământ. Lucrurile nu sunt perfecte, iar unul dintre motive este lipsa de implicare financiară a comunităţilor locale. „Şcoala Altfel” presupune implicare. Doar bunele intenţii şi voluntariatul profesorilor, elevilor şi al părinţilor nu pot duce la aplicarea unor ideii generoase.

Educaţia nonformală şi extraşcolară are un rol fundamental în dezvoltarea abilităţilor elevilor. Anul acesta a fost un prim pas, un experiment. Odată cu implementarea acestui tip de program, educaţia nonformală va contribui tot mai mult la şlefuirea unor personalităţi complexe, capabile de socializare şi adaptabile la mediul extern. Elevii îşi vor îmbogăţi experienţa şcolară cu aceste forme de educaţie complementară.

Învăţământul românesc are nevoie de îmbinarea unei metodologii clasice cu una de tip nonformal, pentru a evita anumite forme de eşec şcolar. Sistemul de evaluare împarte uneori, categoric, elevii în „buni” şi „răi”, iar şcoala


72

poate deveni, aşa cum scria Mircea Eliade, în „Romanul adolescentului miop” (una dintre scrierile foarte îndrăgite de elevi), un loc „al umilinţelor”. Educaţia de tip nonformal construieşte, descoperă, formează…

Orice idee are valoarea ei, orice iniţiativă are importanţa ei, iar pe aceasta se poate „zidi” mai mult. Elevii nu mai sunt „buni” sau „răi”, ci diferiţi, cu capacităţi şi abilităţi diferite. Ei au posibilitatea să descopere şi să se descopere.

În acest context educaţional şi metodologic, „Şcoala Altfel” este un proiect curajos, care contribuie la promovarea educaţiei complementare şi învăţării prin descoperire, formă de învăţare valorizată atât de pedagogia clasică, cât şi de cea modernă.


73

Lumină şi întuneric Desfăşurate între privirile ritmate la cadranul

ceasornicului, şedinţele Consiliului Local au un meniu prestabilit, cu un procentaj aproape identic: atestări de terenuri la domeniul public, treceri din domeniul public în cel privat şi vânzări, la care se mai adaugă câte o solicitare de împrumut sau câte un buget de instituţie subordonată. Accidental, mai apare şi câte un altfel de proiect, care are legătură cu interesul celor mulţi, ca un adagiu „de lux” la un meniu identic propus de convocator.

Incizarea fără prea multă „milă” a momentelor vocale, hazul uneori ieftin sau explicaţiile „cotite” şi banale sunt singurele atitudini care dau certitudinea că organismul este viu şi colocvial. La noi e un tip de „consiliere”, care trebuie să se facă pe muteşte. Atunci este apreciată.

În acest context general, la ultima şedinţă, în ultima clipă, după ce s-a votat procesul-verbal de la şedinţa anterioară, fără a mai fi lecturat, ca de obicei, s-au mai introdus pe ordinea de zi trei proiecte de hotărâre, unul dintre ele făcând referire la „legalizarea” funcţionării unui cimitir privat.

La final de şedinţă, proiectul a trecut fără a avea prea mari dificultăţi. Nu proiectul în sine, din punct de vedere tehnic, a reprezentat o problemă, ci ceea ce nu a înţeles câte un scrib de nişă „privată”… că nu totul poate fi business! Nu toate pot fi private, doar pentru a satisface interese la vârf. Există aspecte care au sacralitatea lor: viaţa şi moartea.


74

După ce trăieşti o viaţă cu impredictibilitatea ei - creată de fadele accente de înţelepciune ale mai marilor vremii -, ţi se răpeşte şi dreptul de a avea certitudinea liniştii de dincolo, pentru că legile pieţei şi legislaţia societăţilor comerciale nu-ţi garantează „stabilitatea” în „pământul din care ai fost luat”. Doar moderaţia şi firescul unei conduceri locale poate să aibă o atitudine înţeleaptă, tratând cu respect cetăţeanul, măcar atunci când pleacă de aici.

E drept, asemenea iniţiative private există şi în alte părţi. Dar ele au o structură diferită. Nu sunt controlate majoritar de o firmă privată. Motivul? E simplu! Efemerul nu poate gestiona veşnicul, pentru ca sunt din arii… semantice diferite.

Pe de o parte, din punct de vedere al atitudinii, e grav că reprezentanţii comunităţii nu pot să-şi asume nici măcar rolul de a asigura o linişte postumă, invocând lipsa de teren, după ce, la orice şedinţă ordinară, terenul se dă ca din „branişte” – şi fiecare ia cât va…,,birui”, iar după 20 de ani, încă se mai atestă terenuri la domeniul public, de parcă am fi în zonele arctice.

Este, uneori, de înţeles că nu poţi satisface speranţele celor vii, mai ales după promisiunile miracol din campanie, dar nici cei morţi nu au dreptul la siguranţă? Atitudinea este una profanatoare, „legiferată” grăbit, pentru a nu fi încurcată de reglementările legale privitoare la cimitire, aflate încă în proces de dezbatere în Parlament.

Ar fi potrivit ca Instituţia Prefectului să atace, în Contencios Administrativ, o hotărâre care, şi dacă s-ar dovedi legală, nu este oportună. Trebuie făcută distincţie clară între dreptul de administrare, care poate fi şi privat, şi dreptul de proprietate, care, în mod cert, în cazul cimitirelor nu poate fi privat.


75

Cimitirele sunt mai mult decât simple bucăţi de pământ pentru îngropăciune, sunt locuri sensibile unde cei decedaţi şi fără posibilitatea de a se apăra sau a-şi plăti taxele, trebuie să-şi găsească odihna, iar urmaşii să aibă certitudinea respectului postum pentru părintele sau ruda lor, indiferent de poziţia socială sau situaţia financiară. În faţa morţii, orice inegalitate dispare.

Cimitirele nu pot să fie forme de business, cu un „marketing” asigurat de lipsa de soluţie a necăjitului căruia îi zace pe masă un membru al familiei.

Dar sindromul veşniciei la putere acoperă realităţi de acest gen, considerându-le desuete. De ce nu ar fi şi moartea fizică o sursă de profit?

Păcat că s-a ajuns atât de departe. E jalnic şi trist că reperele morale au dispărut, în aşa măsură, încât, nici măcar o formă de respect postum nu mai manifestă reprezentanţii comunităţii noastre.


76

„Ce vremuri! Ce moravuri!” „Ce vremuri! Ce moravuri!”, exclama Heraclit,

cândva. Oare sunt referinţe privitoare doar la vremea lui, fără legătură cu timpurile actuale!? E greu de recompus o vreme a altora, dar e inevitabil de trăit un timp al nostru, un timp al confuziei create de o formă de „ereditate” politică pe care ne-am asumat-o, fără aplicarea unei igienice lustraţii.

Am ajuns aici, deoarece ne-am amăgit permanent crezând că trebuie să alegem răul cel mai mic şi nu pur şi simplu binele. Se încearcă inundarea cu neîncredere a unui adevăr fundamental: binele există, doar trebuie să degajăm din mintea noastră ideea că totul e pierdut şi să analizăm cu sinceritate lucrurile care ne înconjoară, folosind ca mijloc de orientare propria noastră experienţă, propriul nostru instinct civic şi propria noastră trăire morală. Caracterele nu se schimbă ciclic, la final de etapă sau mandat, oricâte cosmetizări şi reambalări ar suferi. Un conţinut care „striveşte” gustul şi inflamează papilele, cu substanţa sa păcătoasă, nu va deveni mai bun, pentru că foloseşte alt tip de ambalaj. Este o iluzie! Realitatea este cea pe care o ştim cu toţii: cine a minţit, mai minte; cine a trădat, mai trădează; cine a furat mai fură… pentru că această stare de lucruri nu se poate schimba, a devenit parte a acestor fiinţe umane, este precum o mână, un picior, inima sau ficatul.

Gabriel Liiceanu, vorbind despre minciună, spunea că românii au un mod aparte de a trata minciuna, moştenit din vremurile, aparent, apuse în ’90: o persoană minte, iar cealaltă, deşi ştie adevărul, se preface la rândul său că a


77

crezut, întorcându-i această certitudine mincinosului, care la rândul său se preface şi el… că a fost crezut. Complicat, nu?! Dacă este atât de complicat şi nedemn, nu este mai uşor să simplificăm lucrurile, acceptând adevărul, fie el şi relativ? Cu siguranţă, este!

Par vremuri interesante. Politica pare că se reinventează. Caragiale devine desuet, e „bătut” de cotidian. Limitele dispar. Amestecătură, confuzie, micime de suflet, rapt, interese meschine – toate prezentate ca fiind artă politică. De fapt, totul e sminteală. Cinismul unui joc confuz, pe cont propriu, în faţa unui „public” abuzat de prea multă vreme de lipsa de înţelepciune a acelor care nu au înţeles rolul hărăzit de istorie şi firescul normalităţii, într-un joc cu vieţile, speranţele, cu grijile celor mulţi. E destul! E timpul să respingem anormalitatea! Trebuie să luam ca unitate de măsură bunul-simţ! Trebuie să ne luăm ca etalon pe noi! Să avem încredere deplină în judecata noastră! Oare noi am fi mers atât de departe!? Desigur, nu! Trebuie să ne întoarcem la adevăr, căci doar adevărul ne face liberi.


78

Barbarii moderne Se mai vorbeşte, încă, despre generaţii de sacrificiu,

suntem încă tentaţi să luam statisticile ca instrumente suficiente şi uneori pozitive pentru a judeca speţele prezentului. Dar, dincolo de datele statistice, care standardizează, se află omul, o fiinţă unică şi irepetabilă, căreia nu i se pot aplica principii spartane de eliminare din social pentru unele slăbiciuni de natură fizică şi nici nu poate fi lăsat să „funcţioneze” după regulile altui regn.

Deşi trăim vremuri în care, teoretic, omul este declarat „centrul universului”, iar legea îi acordă drepturi fundamentale, dar de cele mai multe ori utilitatea lui este pur instrumentală, aprecierea fiind determinată strict de capacitatea de producţie.

Fiecare fiinţă umană are suferinţa şi neputinţele sale, dar unii au lipsuri fizice, iar acestea trebuie compensate cu grija celor din jur. Una dintre chestiunile care au stârnit confuzie publică şi sentimentul că încă traim în „Barbaricum” - aşa cum denumeau romanii teritoriile ce nu se aflau între graniţele imperiului -, este tratamentul aplicat persoanelor cu handicap. Nerespectarea legalităţii şi întârzierea plaţilor - de care trebuie să beneficieze aceşti semeni ai noştri - i-a aruncat în infern.

Lipsiţi de sprijin, derutaţi, lipsiţi de mijloace esenţiale, aceşti oameni traiesc, pe lângă durerea provocată de o suferinţă incurabilă, şi spaima pierderii precarului mijloc de trai, provenit din fondurile publice, adică din banii noştri, ai tuturor, indiferent de unde vin, de la ce instituţie publică. Cea mai recenta dramă de acest fel au avut-o


79

persoanele cu deficienţe de auz. Aceştia au însă, şansa unei reprezentări ferme şi devotate. Altfel, probabil, incapacitatea lor de comunicare ar fi dus la drame personale profunde, cauzate de lipsa înţelegerii situaţiei speciale în care se află.

Însinguraţi, sărmani, cu dificultăţi de adaptare la o societate grabită, colocvială, aceştia au tristeţile lor, care nu trebuie accentuate de reprezentanţii instituţiilor publice. Pentru ei, pierderea sau întârzierea primirii sprijinului financiar este un atentat la viaţă. Nu sunt argumente, de natură politică sau economică, relevante, care să justifice întârzieri. E puţin ceea ce cer pentru fiecare în parte, dar este vital. Este esenţial pentru ei, pentru ziua de mâine ! Este, de asemenea, importantă atitudinea noastră pentru a dovedi că şi din punct de vedere moral nu e totul pierdut şi că nu suntem doar nişte barbari bine motorizaţi, scump îmbrăcaţi şi comod “locaţi”… dar tot barbari.


80

În lumea valorii În fiecare an, plenul Consiliului Local validează, prin

vot, personalităţi care devin, spre cinstea urbei, cetăţeni de onoare, intrând în corpul select al modelelor prezentului și viitorului. Sunt valori care individualizează Buzăul, ambasadorii acestui oraș în lume, în prezent și în viitor.

Fiecare profesie are elitele sale, valori locale ce personalizează comunitatea în care trăim.

Pe vremea când eram inspector general adjunct, la Inspectoratul Școlar Judeţean Buzău, aveam, permanent sentimentul unei recunoștinţe profunde, pentru șansa de a fi la vârful unui sistem care are valori autentice.

Cum să nu simţi că lucrezi într-un spaţiu al valorii, atunci când știi că o personalitate, de talia domnului profesor Bogdan Enescu se dedică, cu atâta fidelitate, învăţământului local?

Într-un interviu, acordat unui cotidian naţional, profesorul Bogdan Enescu răspundea: „Am preferat să mă întorc la Buzău, pentru că aici mă simt eu cel mai bine. Am avut oferte din multe ţări, dar le-am refuzat”.

Este suficientă doar această afirmaţie, este suficient doar acest argument, pentru a-l invita pe domnul profesor Bogdan Enescu să devină, în anul 2012, cetăţean de onoare al Municipiului Buzău și, de ce nu?, și „Omul anului”. Logica firescului impune ca unul dintre marii noștri logicieni - o personalitate știinţifică cu o cultură complexă și de o modestie desăvârșită - să ne înnobileze cu acceptul său. Domnia sa este o paradigmă, un model ,,o unitate de


81

măsură” a modului în care trebuie îmbinate cetăţenia și onorabilitatea.

Președinţia României ne-a luat-o înainte și, în anul 2000, l-a decorat cu „Ordinul Steaua României în grad de cavaler”.

Loturile olimpice ale Statelor Unite, Ungariei, Moldovei sau Pakistanului îi solicită serviciile, dar domnia-sa rămâne aici, lângă noi, luminându-i pe cei care iubesc matematica și dând un exemplu aristocratic de moralitate și eleganţă, aducând medalii de la competiţiile internaţionale la care participă cu elevii, așa cum le-a cules și în timpul anilor săi de școală.

Invitat și râvnit de toate marile universităţi americane, domnul profesor Bogdan Enescu trebuie cinstit, pe măsura valorii sale, și la Buzău.


82

Bagheta lui Enescu (I) Se fac permanent referinţe la actualitatea

caragialiană a vremurilor pe care le trăim. Ipocrizia, subcultura actuală a unei bune părţi a clasei politice, lipsa de maniere, viaţa de loisir par, toate, apropiate de vremurile descrise, cu atâta umor, de scriitorul născut la Haimanale, I.L. Caragiale. Cotidianul zilelor noastre are vizibile similitudini, păstrând proaspătă opera scriitorului prahovean. Dar, nu este singura operă literară ce are „contact” cu prezentul. Și povestirile lui Creangă își au personajele lor, care, tipologic vorbind, nu s-au lăsat închise în pagini din istoria unei literaturi rurale, ci vieţuiesc încă, cu destulă vivacitate, printre noi. Creangă, dacă ar trăi, ar mai avea cu ce să-și completeze opera. Drobul de sare încă „ameninţă”, vaca se mai urcă în pod, soarele se mai vâră în casă...

În această ţară „tristă cu oameni veseli” - așa cum o caracteriza unul dintre marii oameni de cultură români - nu știi dacă e mai bine să plângi sau să te amuzi, dacă să speri sau să fii depresiv, sau dacă să-i dai dreptate marelui Albert Einstein, care nu era sigur de infinitatea universului, însă, de persistenţa și universalitatea bolii de care suferă personajele povestitorului din Humulești, era convins. Plecând de la latinescul proverb „ridendo castigat mores”, redarea, doar sumară, a câtorva „inabilităţi” administrative sau „insuficienţe” comportamentale are scop cauterizator şi nu ofensator.

Călător printr-una dintre localităţile aflate la o distanţă medie de Buzău, comunitate ce este binecuvântată


83

cu un primar gospodar, am ajuns pe una dintre „arterele” satului, unde se putea observa un mic șantier în plină derulare. Oameni adunaţi ad-hoc, înarmaţi cu roabe și lopeţi, dădeau impresia unui perfect spirit civic. Încărcau piatra de râu de pe drum, proaspăt adusă, pentru a asigura accesul, într-un mod cât de cât civilizat, la propriile locuinţe. Erau așa determinaţi, încât păreau că sunt chiar cei ce vor preschimba România văruită a ultimilor ani cu România ce clădește. Dar, din păcate, nu încărcau piatra de pe caldarâm să o redistribuie pentru a asigura calitatea accesului, ci o cărau în propriile curţi! Nu conta accesul comun, nu conta accesul propriu, fericirea însușirii cu nesaţ a unui „bun public” prima. Ce conta, dacă vor avea cale sau nu, în condiţii firești, spre propria casă, „ascunderea” valorosului material, în propria ogradă, era mult mai importantă…

Dar nu doar ruralul are „poveștile” lui. Zona urbană are, permanent, provocările sale. Siguranţa cetăţeanului e privită doar ca o formă de protecţie fizică, nu și morală sau totală. Siguranţa igienică și confortul curăţeniei sunt lăsate doar în grija salubrităţii publice. Lipsa unor programe de informare publică - asemenea celor privitoare la accidentele de circulaţie sau la „consumul de sare, zahăr și grăsimi” -, a unor măsuri punitive serioase, precum și componenta educaţională precară fac ca multe din străzi să fie utilizate drept tomberoane deschise. Legea gravitaţiei „funcţionează” deficitar. Gunoiul pică pe lângă recipiente. Și nu-i străin de peisajul cotidian să întâlnești un grup de „băștinași” care, discutând politică, consumă tradiţionalele seminţe de floarea soarelui, dar, din nefericire, cojile ajung toate pe jos, lăsând în urmă un ocean, pe care administraţia trebuie să-l cureţe, pe banii noștri.


84

Bagheta lui Enescu (II) Se fac permanent referinţe la actualitatea

caragialiană a vremurilor pe care le trăim. Ipocrizia, subcultura actuală a unei bune părţi a clasei politice, lipsa de maniere, viaţa de loisir par, toate, apropiate de vremurile descrise, cu atâta umor, de scriitorul născut la Haimanale, I.L. Caragiale. Cotidianul zilelor noastre are vizibile similitudini, păstrând proaspătă opera scriitorului prahovean. Dar, nu este singura operă literară ce are „contact” cu prezentul. Și povestirile lui Creangă își au personajele lor, care, tipologic vorbind, nu s-au lăsat închise în pagini din istoria unei literaturi rurale, ci vieţuiesc încă, cu destulă vivacitate, printre noi. Creangă, dacă ar trăi, ar mai avea cu ce să-și completeze opera. Drobul de sare încă „ameninţă”, vaca se mai urcă în pod, soarele se mai vâră în casă...

Nici administraţia nu-i lipsită de izvoare „inspiratoare”. Acoperiţi de zăpezi, în ultimul timp, așteptam fireasca organizare a unui demers „intervenţionist”. Dar, chestiunea a fost tratată cu destulă relaxare. Natura! Natura are hachiţele ei! Situarea într-o stare poetică, cu sensibilităţi de pastel, în care admiri pur și simplu cu zâmbetul pe buze, a fost prima atitudine administrativă. După un timp de ,,reflexie”, cu râvnă dar fără coordonare certă, a început jocul zăpezii. Bieţii oamenii au pornit să-și cureţe manual suprafaţa pentru care erau responsabili sau să-și dezgheţe mașinile, dar, atunci când rodul muncii se vedea, lama de deszăpezire trecea și arunca în același loc neaua. Sisifica muncă începea iarăși, și zăpada


85

ajungea din nou în stradă. Fără coordonare, fără un plan de curăţare și colectare, jocul de-a zăpada distra și exaspera în egală măsură. Prin nămeţi, printre mașini, pe jos, în trafic, circulau, pe același sens, mașini aflate într-un derapaj permanent, acompaniate de pietoni ce slalomau printre diformele intervenţii mecanice și sutele de cabluri care, la noi, au fost uitate în aer la desele asfaltări, precum niște sârme publice de uscat rufe. Avem norocul unor ierni locale diferite de cele din nordul Europei, căci, de ningea așa, orașul intra în hibernare luni bune, iar operele versificate ar fi umplut tomuri. Această „luptă” seamănă cu societatea românească, în care uneori există râvnă, dar nu e utilizată administrativ cu pricepere.

Dacă scriitorii sunt păstraţi în actualitate, compozitorii au nevoie de protecţie specială. Într-o istorisire cu accente de disperare și uimire, un important membru al administraţiei locale povestea despre repetata dispariţie a baghetei lui George Enescu. În Parcul Tineretului, pe aleea centrală, se află statuia compozitorului român. Marele artist este deposedat adesea de... bagheta sa! Ce contează dacă este viciat aspectul unui ansamblu; sau ce se poate face cu un asemenea instrument, indiferent de materialul din care este confecţionat?! Din păcate, acesta este nivelul cultural la care ne aflăm! Sau poate e doar un gest simbolic… Pare, oricum, a fi totul fără baghetă și fără limite.

Într-un asemenea context, nu mai poate surprinde actualitatea lui Caragiale sau, ceea ce este și mai grav, actualizarea lui Creangă, extragerea lui din istoria literaturii și transformarea constatărilor sale în speţe ce pot fi evaluate sociologic.

Dar poate, alte baghete și alt flux cultural vor asana, în viitor, vicii curente și ironia în care încă mai vieţuim.


86

Românii peregrini prin prezent Au trecut mai bine de 20 de ani de la revoluţie.

Românii încă sunt nedumeriţi de conţinutul și forma democraţiei lor. Este democraţia românească doar o formă „inteligentă” de accedere la resurse? Este statul un instrument de colectare fiscală care recoltează de la toţi și împarte cu cei apropiaţi puterii? Și, desigur, aceste tipuri de întrebări, devenite retorice, pot continua. Șirul lor e nesfârșit. Aproape că românii trăiesc fatalitatea unei disoluţii politice. Unii, puţini ce-i drept, strigă în stradă, împotriva guvernului; dar aceia care nu sunt înrolaţi politic constată că strigătul lor e în pustiu. Variantele, alternativele, sunt similare. Interfaţa este diferită, conţinutul identic. Opoziţia așteaptă cu nerăbdare eșecul guvernării. Nu creează entuziasm, nu se igienizează în interior. Se macină în dispute interne. Liderii sunt înconjuraţi de un eșalon secund care colcăie și așteaptă prada. În aceste condiţii, românii rămân nedumeriţi în faţa prezentului și paralizaţi în faţa viitorului.

Evreii au orbecăit în pustie, învârtindu-se în cerc timp de 40 de ani, până să intre în ţara făgăduinţei. A fost nevoie de dispariţia fizică a bătrânei generaţii, pentru a se putea purifica și a nu infesta, cu degradările morale, un pământ râvnit. A fost necesară o schimbare radicală a mentalităţii. Românii au parcurs doar puţin peste jumătate din drum, în cercuri concentrice, fără a avansa spre o democraţie unde respectul valorilor, al meritocraţiei, al bunului simţ, al unui management public responsabil să existe. Statul român nu-și îndeplinește misiunea de arbitru


87

care asigură regulile unei desfășurări firești, a unei competiţii economice și sociale, ci este un instrument eficient de haiducie inversă. Ia de la cei mulţi și dă doar unora. Își vinde cetăţeanul străinului sau apatridului economic ori financiar. Managerul public, ales, cinstit și investit cu încredere, plătit din banii comunităţii, își pune serviciile, asemenea unui trădător, în interesul celor care râvnesc la banii publici. În acest context, totul pare pierdut, și dacă lucrurile vor continua în același fel, așa va fi. Alternativele la guvernarea locală sau centrală sunt doar iluzii, dacă au ca argument doar stări generate de nemulţumiri, nu și de luciditate electivă și deschidere spre noi posibilităţi, spre noi propuneri electorale.

Și eu, ca și mulţi alţi români, în anii postdecembriști am fost prea puţin impresionat de politicieni. Am fost impresionaţi uneori de lideri și am acceptat nevoia de schimbare propusă, însă rezultatele au fost mediocre, deoarece în urma lor veneau cei fără charismă, fără idealuri, dar flămânzi, pătimași și râvnitori ai banului public. De aceea, liderii de azi par forme fără conţinut. Forma discursului merge, dar când privești dincolo de liderii naţionali și vezi „podiumul” uman pe care se susţin, constaţi că idealurile și planurile frumoase vor fi sfârtecate de cei ce înghit conţinutul oricărei reforme, cei ce au reflexe masticatorii cronice în relaţia cu bugetul public. O ţară în care în campania electorală se cheltuiesc de patru ori mai mulţi bani decât în Germania, o ţară în care politicienii mărunţi sunt de sute de ori, sau poate de mii de ori, mai bogaţi - deși formele licite de câștig nu le-ar fi permis, aspect ușor de constat dintr-un calcul simplu -, decât Anghela Merkel, cancelar al Germaniei, fost ministru, profesor universitar provenit din Germania comunistă și


88

așezat la startul competiţional tot cu 20 de ani în urmă, nu este una sustenabilă pentru viitor.

România are nevoie de o nouă extracţie politică, din autenticul neamului său. Altfel, soarta evreilor peregrini în pustie va fi împărtășită de un popor care niciodată în istorie nu a avut un orologiu al său, ci doar un timp furat de alţii.


89

„Vă rog să treziţi din letargia și veselia

administrativă pe toţi cei responsabili cu deszăpezirea municipiului”

Consilierul local independent Paul Negoiţă

reproșează reprezentanţilor municipalităţii, prin intermediul unei scrisori deschise, slaba organizare a activităţii de deszăpezire, cu toate consecinţele care se pot observa la tot pasul. Redăm, în cele ce urmează, textul integral al scrisorii deschise.

„Domnule Primar, De o săptămână, orașul nostru este aproape blocat.

Reacţia deplorabilă a reprezentanţilor Primăriei este vizibilă pretutindeni. Dezorganizarea, indiferenţa, neimplicarea, lipsa de respect pentru buzoieni și nepăsarea pentru siguranţa acestora sunt ușor de sesizat din <interesul> manifestat pentru readucerea vieţii în făgașul unei normalităţi, fie ea și relativă.

Aţi avut la dispoziţie o săptămână în care școlile au fost închise și traficul a fost redus considerabil și un sfârșit de săptămână fără un trafic abundent, iar rezultatul este nul.

Acţiunile de deszăpezire au fost doar un joc de-a zăpada și de-a organizarea. Un joc nedrept, în care bietul cetăţean a muncit cu lopata să-și elibereze calea de acces sau să-și deszăpezească mașina, iar utilajele de deszăpezire au anulat în câteva minute eforturile epuizante ale oamenilor, astupându-le.


90

Așadar, cu deosebit respect, vă rog să treziţi din letargia și veselia administrativă pe toţi cei responsabili. Locuitorii Buzăului au deja o săptămână de când înoată prin zăpadă, iar drumurile către unităţile de învăţământ sunt impracticabile, punând în pericol vieţile copiilor.

Buzoienii, buni platnici ai impozitelor și taxelor locale au dreptul de a fi respectaţi. Trebuie să ajungă în siguranţă la serviciu, iar copiii zdraveni la școală, nu la secţia de Ortopedie. Firmele trebuie să-și reia activităţile, pentru că este nevoie de serviciile lor, iar pierderile cauzate nu sunt suportate de cei ce nu și-au făcut datoria.

Viaţa în condiţii de iarnă, cu dificultăţile ei, trebuie să fie una firească și productivă. În aceste zile, din cauza proastei organizări, a lipsei unei abordări strategice, pierderile și riscurile persoanelor juridice și persoanelor fizice sunt majore. E timpul ca buzoienii să vadă interes pentru soarta lor, să vadă pricepere în gestionarea situaţiilor cu grade diferite de dificultate și să simtă că la Primăria Buzăului există și alte competenţe decât colectarea impozitelor și taxelor și cheltuirea banilor publici.”


91

De la personajul politic tip vedetă, la personalitatea politică

În momentul de faţă, constatăm o serioasă reacţie de

respingere a partidelor politice. Liderii sunt doar vârfuri ale unor structuri ce par că nu se pot primeni. Totuși, partidele sunt instrumentele democraţiei, iar un partid este valoros prin componenţa pe care o are. Orice partid presupune reguli pentru acces. Nu pot fi primiţi de-a valma toţi și nu sunt buni banii tuturor. Un partid fără capacitate de selecţie și fără a fi capabil să facă selecţia licită a surselor de finanţare se abate de la regulile democraţiei.

Este adevărat că împăratul roman Vespasian considera că „banii nu au miros”, însă era vorba de cei obţinuţi în urma taxării latrinelor publice, nu de bani proveniţi din forme de corupţie. Partidele par incapabile să discearnă și să cearnă. Devălmășia partinică, fără reguli morale și fără igienă internă, este curentă. A deveni membru de partid apare, în ochii celor mulţi, ca o abatere de la normalitatea morală, umană. Cei din jur te văd deja ca pe un vidanjor, îmbrăcat în haine adecvate „momentului”. Graţia anterioară dispare din ochii publicului larg. Scopul pare ca al tuturor celorlalţi. Și, totuși, partidul este un instrument, iar viaţa partidelor nu trebuie să fie anchilozată. Partidele ticsite de toxine pot dispărea, pot intra în disoluţie, iar altele noi se pot naște. E nevoie de această energie. Desigur, analiștii politici, ajutaţi de realitate, vor spune că nu, dar clasa politică românească are nevoie de „restartare”.


92

În peisajul politic românesc a apărut o nouă formaţiune, Noua Republică, sau poate mai bine zis un nou lider – Mihail Neamţu. Străin probabil multor urechi, Mihail Neamţu este o noutate în plan politic. Extras din lumea academică, din mijlocul cărţilor lecturate sau scrise, aflat viguros pe linia intelectualilor români de tip Pleșu sau Baconschi, Mihail Neamţu dă semne că își dorește să coboare în stradă, pentru a propune românilor un alt format de manifestare politică, diferit și fără rădăcini în trecutul care încă ne bântuie.

Educat în Vest, cu un doctorat în domeniul studiilor umaniste în spaţiul britanic, provenit din societatea civilă, tânărul de doar 33 de ani are un discurs compact, bine filtrat intelectual și o plasare doctrinară de dreapta bine așezată. Bun orator și cu o tehnică perfectă a argumentării, curat și idealist, Mihail Neamţu pare să aducă un suflu nou, oxigenat, de altă factură, încărcat de o altă dimensiune, în peisajul mediocru al politicii românești.

Este un lider care, deși nu afișează încă acea charismă pentru mase și nu și-a masificat discursul, propune o altă apă în care românii se pot scălda, o altă viziune, bazată pe o experienţă intelectuală și socială intensă, la o vârstă a speranţelor. Generos în idei, deschis, impetuos, complex în gândire, cam virulent uneori - dar cum să nu fii în asemenea context? -, tânărul intelectual, recent implicat în politică, trebuie ascultat și sprijinit. Sunt sigur că în ţară există oameni care nu dau bani doar spre activităţi cu impact pe tabela de marcaj, ci există și lucidităţi naţionale care investesc în minţi ce pot aduce un plus de valoare viitorului acestui neam.

Mihail Neamţu este un tip de lider cultural și politic care „complexează” prin nivelul pregătirii și atitudinii, nu înspăimântă prin poziţia politică sau economică avută, așa


93

cum se întâmplă uneori în prezent. Are aspectul unei personalităţi ce nu are nimic în comun cu Cretacicul politic în care vieţuim ca „vrednici urmași” ai partidului unic. Avem nevoie de o rupere cu acel confuz trecut larvar care încă domină indecent prezentul, iar personalităţi de talia tânărului Mihail Neamţu pot face trecere de la personajul politic tip vedetă la personalitatea politică.


94

Grüne Woche Dl. Ing. Constantin Toma afirma, cu îngrijorare într-

un editorial, că, în România zilelor noastre, aproape nimic nu ne mai aparţine, „peste 80% din afaceri se fac de către firme străine, iar terenurile arabile și pădurile sunt cumpărate, hectar cu hectar, de către oameni de afaceri străini”. Constatările domniei sale, puternic ancorate în realitatea economică, sunt reale și îngrijorătoare. Așa este! Pământurile sunt cumpărate masiv de străini, iar răsuflarea companiilor autohtone este luată de multinaţionale.

Este de-a dreptul hilar, spre exemplu, ca, la nivel local, să consideri apariţia unui nou supermarket, o realizare edilitară Acestea sunt forme de mercenariat economic. Stau cât există cumpărătorul. Nu dau valoare zonei, nu creează istorie. Nu sunt urme ale prezentului către viitor, însă dau frisoane celor care locuiesc, muncesc și creează valoare adăugată, aici, unde locuiesc. Dar, la așa management politic și la așa viziune, nici nu prea avem ce pretinde!

Românii se zbat să producă, deși zona comercială este din ce în ce mai ocupată de chinezării de tot felul. Dacă în ţară nu există o piaţă de desfacere organizată, nu există forme de „exprimare” comercială la nivel rural sau urban pentru promovarea produselor tradiţionale românești, în Berlin, anual, are loc „Săptămâna Verde”. România a devenit o prezenţă constantă la această manifestare de promovare a produselor tradiţionale, iar anul acesta a fost, alături de partea germană, ţară co-organizatoare. La cel mai important eveniment alimentar și agricol din Europa, aflat


95

la cea de-a șaptezeci și șaptea ediţie, au participat 62 de producători români.

Varietatea ofertei tradiţionale a fost foarte mare, iar spaţiul de expunere alocat a fost de 1.000 de metri pătraţi. În acest spaţiu generos, adevăraţi ambasadori ai României în Europa, producătorii români și-au expus în mod elegant și apetisant oferta. Produse cosmetice, fructe, conserve tradiţionale, vin, produse de panificaţie, preparate ecologice ori vânătorești, seminţe, ţesături, icoane pe sticlă – pictură naivă - au încântat numărul mare de vizitatori, care au aflat câte ceva despre o ţară din care se aud doar vești despre corupţia generalizată sau despre faptele necugetate ale unor conaţionali rătăciţi prin Vest.

Nu au lipsit de la acest târg nici alte tipuri de produse, mai puţin reprezentate, dar prezente. Este vorba de oferte turistice ori de prezentarea unor sisteme de depozitare și conservare a cerealelor.

Aproape toţi producătorii proveneau din zona Transilvaniei, unde au primit sprijinul autorităţilor locale pentru a putea participa la această manifestare internaţională și pentru a crește nivelul de informare despre zonele geografice și etnografice respective. Judeţul Maramureș, spre exemplu, a fost prezent cu 15 standuri și zece producători, toţi membri ai Asociaţiei Producătorilor Tradiţionali, iar delegaţia a fost însoţită de președintele Consiliului Judeţean.

Prezenţa activă a românilor , într-o ţară în care „verzii” contează în plan politic, iar respectul pentru mediu și natură este din ce în ce mai prezent, este benefică. Poate că, pe lângă aspectele de ordin culinar, românii se vor preocupa, pe viitor, și de investiţiile în forme ecologice de producere a energiei verzi, energie pe care germanii


96

prezenţi la târg o consideră viitorul unei lumi încă dependentă de energia nucleară.


97

Reconfigurări Viaţa politică și socială românească intră într-un an

important. Noi, românii, trebuie să decidem, iar decizia noastră ne va caracteriza în faţa prezentului, dar și a viitorului. Patru ani vom „beneficia” de propriile opţiuni. Cui nu îi pasă ce se va întâmpla cu el în viitor? Cui nu îi pasă cine și cum îi va administra și reprezenta treburile publice? Tuturor, desigur, ar trebui să ne pese!

Preocuparea pentru fenomenul politic actual este vitală pentru direcţia naţiunii. Fie că avem încredere sau suntem sceptici, apatici sau cu apetit, reticenţi sau voluntari, avem aceleași drepturi și obligaţii civice. Implicarea, sub diferite forme, conform propriilor convingeri, este o dovadă de maturitate socială și de înţelegere a spiritului comunitar. Așteptarea din liniștea fotoliului nu are efect. Această stare este doar pe placul multor politicieni actuali, care abia așteaptă să speculeze o lipsă de interes din partea unor categorii care nu depind administrativ sau financiar de sisteme controlabile direct.

Uitarea, promisiunile ireale, mizeria sunt instrumente care au perpetuat un anumit tip de politician român. Strategiile de lucru vor fi „crizele” de amnezie sau diferitele metode de „sugestionare”, pe care se bazează personaje care, deși ocupă spaţiul public în vremuri mai mult sau mai puţin îndepărtate, din păcate pentru încrederea ce le-a fost acordată, nu au lăsat nimic durabil, ci foarte puţine lucruri palpabile pentru societate.

Alegerile din 2012 pot aparţine - cu derapajele de rigoare, desigur - românilor, dacă cu luciditate, fără a se


98

lăsa influenţaţi de melanjul sau linșajul mediatic, vor analiza cu luciditate omul. Comasarea alegerilor va plasa centrul de greutate, succesul sau eșecul de partid, ca entitate doctrinară, la rezultatele și notorietatea candidaţilor pentru funcţiile elective locale. Aceștia, cu plusurile sau minusurile lor, vor avea un rol decisiv, deoarece, în timp ce aspectele doctrinare - irelevante chiar pentru oamenii politici, în mare parte, aflaţi într-o perpetuă stare de migrare - par desuete, cu atât mai mult pentru alegătorul ce are ca singură și sigură busolă evaluarea candidatului după rezultatele sale concrete, vizibile, de netăgăduit. În acest context, dependenţa viitorilor candidaţi la parlamentare, de candidaţii la locale - va fi maximă, mai cu seamă în ecuaţia unor alegeri comasate.

Practica mâinilor strânse pe sub masă între lideri și repartizarea „echitabilă” a votului va fi diminuată. Ceea ce nu s-a reușit pe deplin, prin votul uninominal pur, se poate realiza acum. Diluţia culorii politice în comparaţie cu valoarea candidatului va fi evidentă. Oricât de aprinsă ar fi culoarea în obrajii liderilor, aceasta poate păli în „bezna” cabinei de vot, dacă numele candidatului „pătează” hârtia și nu o imprimă.

Fenomenul politic cu o imagine descusută, fără graniţe doctrinare, a creat migraţii din ce în ce mai semnificative, iar acestea, în ciuda prevederilor legislative curente, vor continua, mai cu seamă în preajma alegerilor, bulversând total orice capacitate de previziune, mai cu seamă că stilul „umbros” al acţiunii liderilor politici nu a dus la o dezvoltare firească a unui răsad roditor intern. Cei câţiva lideri sunt, practic, curtaţi sau somaţi de toţi, iar partidele nu caută o abordare cu resurse proprii, ci implanturi externe. Legislaţia privitoare la migraţia politică face posibilă alipirea în ultimul moment, ceea ce


99

creează incertitudini serioase, și lipsa unei prefigurări clare, bazată pe studii sociologice sau sondaje de opinie.

Orice posibil candidat are o șansă, indiferent de zona unde se plasează. Omul primează. Contează, desigur, „confortul administrativ al guvernării”, afectat, însă, de măsuri nepopulare, mai greu de îngurgitat - deși, folosind metoda comparaţiei și analizând situaţia unor ţări cu o tradiţie democratică veche, au avut rolul lor - sau accesul la votul negativ, uneori vot decizional pentru români, ori la susţinerea oferită de melancolicii statului hiperpaternalist. Dar, în cele din urmă, normalitatea ar impune ca cel evaluat să fie candidatul, cu plusurile și minusurile sale, cu realizările și eșecurile sale. De aceea, în perioada următoare, vor exista configurări și reconfigurări interesante.


100

Doar un abac naţional?! (I) Trăim o stare de lucruri în care totul este numărat şi

înregistrat. Este un fapt simptomatic al prezentului alcătuirea şi utilizarea statisticilor. Cel mai important document statistic naţional a fost întocmit ca urmare a recensământului din anul trecut. Cu un efort substanţial, românii au fost recenzaţi. A fost prima acţiune de acest fel după 2002. Atunci, populaţia ţării era de 21.680.974 de cetăţeni. Finalizarea unui asemenea document statistic este importantă şi trebuie să creeze atitudine. Dacă rămâne un simplu document de calcul numeric, în care omul este privit doar ca o unitate finită, între alte unităţi, finalitatea recensământului poate fi una cu relevanţă doar pentru cercetarea istorică şi procesul electoral din 2012. Descreşterea populaţiei României - sub 19 milioane - se constituie într-un prag istoric greu de imaginat, mai cu seamă după ce, anterior evenimentelor din 1989, prin măsuri prohibitive sau stimulative, s-a urmărit şi realizat creşterea numărului de locuitori.

Acest document naţional trebuie să stea la baza unor analize sociologice şi a alcătuirii de strategii naţionale şi locale. Orice entitate, indiferent de amploarea ei, are de tras o concluzie din rezultatele recensământului. Strategiile publice trebuie să-l aibă ca fundament. Obiectivele cercetării, enunţate anterior declanşării procesului de recenzare, privitoare la dezvoltarea aşezărilor rurale, fundamentarea dezvoltării construcţiilor de locuit, calitatea vieţii, condiţiile de locuit, dotarea edilitară, situaţia


101

mediului ambiant etc. pot fi atinse în momentul extragerii din sertare a acestei radiografii a prezentului.

Nu este deloc de neglijat, scăderea dramatică a populaţiei cauzată de fenomenul migraţiei şi de nivelul natalităţii, precum şi îmbătrânirea acesteia. Efectul se resimte deja asupra bugetului de asigurări sociale şi a vârstei de pensionare, care este în creştere (deja sunt ţări europene mici, precum Irlanda, unde se avansează posibilitatea ridicării vârstei de pensionare la 70 de ani, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei). Viitorul va aduce dificultăţi şi mai mari, analizând prognozele. Orice creştere a cuantumului asigurărilor către bugetul de stat se va reflecta în preţul final al produselor, făcând economia neperformantă, în societatea concurenţială în care suntem, unde dimensiunea preţului este vitală pentru inserarea şi rămânerea pe piaţă.

De aceea, scăderea numărului populaţiei şi modul în care are loc aceasta trebuie evaluate cu foarte multă rigurozitate, pentru identificarea unor soluţii care să amelioreze, pe termen lung, fenomenul rapid al descreşterii, care depăşeşte numeric unele popoare mai mici europene, în integralitatea lor. Migraţia şi nivelul natalităţii sunt factori care au cauzalităţi diferite, dar cu influenţă decisivă. Orice politică publică de susţinere a familiei şi creştere a natalităţii nu poate avea rezultate favorabile, fără o analiză serioasă a procesului de migrare.


102

Doar un abac naţional?! (II) Fenomenul migraţiei este permanent. Principiul de

viaţă enunţat de romani în dictonul latin „ubi bene ibi patria” are relevanţă, în orice perioadă istorică. Totuși, în România zilelor noastre, nu mai este vorba doar de plecări individuale sau colective. La noi a avut loc un exod, sub forma unei dispersii aproape în toate zonele lumii. Și, din nefericire, nu mai este motivant doar „mirajul Occidentului”, ci fuga de unele realităţi locale triste, devenite „inamovibile”.

Urmările migraţiei nu afectează doar numeric populaţia, ci și din punct de vedere al mentalităţii. O populaţie „nomadă”, de obicei tânără, aptă de muncă, nu este atașată de situaţii și locuri și investește mai puţin într-un viitor care-i scapă. Scăderea populaţiei va avea, fără îndoială, repercusiuni structurale și efecte etnice, iar migrarea din alte zone spre România ne va duce într-un spaţiu intercultural, pe care românii nu l-au cunoscut în amploarea lui până acum, dar cu care ţările occidentale se confruntă de ani buni, și nu fără a avea destule probleme. De aceea trebuie analizată situaţia scăderii populaţiei și motivele transformării unui popor destul de sedentar, fără dorinţe „expansioniste”, așa cum este prezentat de istorici, într-unul cu valenţe imigraţioniste. Prin acest fenomen al plecărilor din ţară și incapacitatea identificării unor soluţii economice care să dea certitudini și speranţe, România a pierdut forţă de muncă calificată, a pierdut profesioniști valoroși, a irosit banii alocaţi pentru parcursul didactic al celor plecaţi și, din păcate, a pierdut mult la capitolul


103

imagine internaţională deoarece, alături de categoriile onorabile amintite mai sus, au părăsit ţara și membri ai unor structuri sociale răufamate. Conform unor date statistice, intrarea în Uniunea Europeană a României și Bulgariei a dus la creștere cu 30% a criminalităţii în spaţiul european.

De aceea, datele statistice ale ultimului recensământ trebuie serios valorificate și bine mediatizate. La nivel local și naţional, e nevoie de politici publice care să dea speranţe. Abordarea tip Abac a rezultatelor recensământului nu face altceva decât să-i considere pe românii proaspăt număraţi doar rândași la impozite, taxe și alte biruri sau simple„unităţi de vot”.


104

Prin curţile lui Ianus Un nou an a început. Fără a-şi pierde identitatea

spirituală, de la păstrătorii stilului vechi al calendarului, la hinduşii care au în tradiţia lor un calendar lunar, şi până la evreii care-şi încep anul la 1 septembrie, la unison, doar cu ore diferite „dictate” de fusul orar funcţional într-o zonă geografică sau alta, într-o perfectă stare de globalizare, trecerea în noul an a fost marcată festiv, chiar incandescent, iar spectacolul oferit de unele canale media a fost unul deplin. Bucurie, aşteptări, evaluări, speranţe, dar şi melancolii au unit, totodată, milioane de oameni, sensibili la acest moment al trecerii lor. Exuberanţi sau degajaţi, temători sau optimişti, cu angoasa unui viitor incontrolabil sau cu nădejdea unui an mai bun, Terra şi-a înnoit „timpul”.

Dincolo de festivismul momentului, trecerea la o nouă curgere calendaristică reprezintă, fără îndoială, un moment de cugetare şi aşezare, un peregrinaj prin curţile lui Ianus. Fost rege în Latinum, în epoca de aur, a fost cinstit mai apoi ca zeu şi protector al Romei, acesta, conform mitologiei, a salvat cetatea de o invazie a sabinilor, în timp ce atacatorii se pregăteau să treacă peste zidurile Capitoliului. Reprezentat ca zeul cu două feţe, dar cu altă simbolistică decât „cele două feţe” de pe la noi – acestea din urmă sunt denumite impropriu feţe, fiind de fapt măşti ale ipocriziei - Ianus, sărbătorit în prima lună a anului de către antici, cu a cărui denumire, Ianuarie, etimologic vorbind, are strânse legături, este considerat un zeu al punţilor de trecere, al uşilor de intrare, al porţilor deschise, al începuturilor.


105

Metafora celor două feţe ale lui Ianus, una privitoare spre trecut şi alta spre viitor, are semnificaţia sa, defineşte reflexivitatea, ca formă de evaluare personală şi socială. Debutul anului nou reprezintă şi un moment al evaluărilor şi al planurilor. Exerciţiul analizelor şi scrutărilor interne şi externe, ce ar trebui să ocupe un spaţiu de timp zilnic pentru fiecare dintre noi, ia acum amploarea unei analize anuale. Asemenea moduri de coagulare de date în forme sintetice s-au realizat şi, în funcţie de poziţionarea politică sau publică, ele au plimbat pendulul informării de la agonie la extaz. Românilor, printre veştile unor accidente groaznice şi văicărelile maneliştilor gătiţi de gală, printre ,,abordările” bahice sau evaluările economice făcute de profesionişti, printre petrecerile publice şi observaţiile „lucide” care scot fără tăgadă în evidenţă, aşa cum afirmă cu patos unii jurnalişti, că orice eşec culinar, selectiv sau de organizare, până şi al Revelionului, are ca „principal vinovat” Guvernul, trebuie să le rămână şi timpul unei sănătoase şi sincere cugetări. Şi, oricât de destoinici am fi în a avea aşteptări de la ceilalţi, nu trebuie să uităm că orice schimbare, pentru a fi reală, trebuie să înceapă cu noi. Fiecare dintre noi poate fi un motor al schimbărilor aşteptate. Aceasta, dacă ne dorim cu adevărat.


106

Buzăul iarna Mi-aş fi dorit ca acest text să aibă nuanţe de pastel.

Dar de unde atât pitoresc pe la noi, mai cu seamă în iarna aceasta? Dacă, anii trecuţi, peisajul hibernal şi zăpada salvau aspectul mult prea „provincial”, ornând crengile pomilor şi astupând „asperităţile” de pe trotuare, anul acesta oraşul arată exact aşa cum este. Iluminat pe alocuri abundent, iar în „suburbii” searbăd, cu o îmbinare a culorilor originală, peisajul urban buzoian pare ambalat în grabă, fără pretenţii estetice şi fără posibilitatea de a-şi depăşi statutul de târg, unde doar trocul sub diverse forme e cultivat, nu bunul gust.

De la bâlba brazilor, care a devenit ştire naţională, scoţând şi oraşul nostru în lume, la aspectul bieţilor ursuleţi de la poalele unuia dintre aceştia, cam murdari, probabil din cauza năzdrăvăniilor pe care le fac; de la Orăşelul Copiilor, la insuficienta punere în scenă a valorilor culturale locale, toate acestea sunt argumente pentru a găsi în viitor soluţii menite să creeze cu adevărat o atmosferă caldă, îngrijită, organizată şi cultivată.

Orăşelul Copiilor, spre exemplu, amplasat în acelaşi loc ca înainte de ´90, la Obelisc, în partea centrală a zonei de promenadă a Parcului Crâng, strangulează efectiv pasul, aglomerând - într-un spaţiu relativ îngust - o formă de organizare sezonieră, ce creează aspectul de „iarmaroc fast-food”. Pe cât de inadecvată este asocierea celor două cuvinte, pe atât de izbitor este contrastul între mediul natural, bradul împodobit, şi formele de organizare a divertismentului de tip bâlci. Aspectul de hangar, poluarea


107

fonică şi derapajele verbale ale unor personaje, care populează în general asemenea locuri, stânjenesc părintele ce-şi aduce copilul la cel mai important „eveniment” al momentului. La „nepotrivelile” anterioare se adaugă cu succes şi indefinita încercare de actualizare a peşterii din Betleem, aspect total contrastant cu imaginea unei ,,drăgăici” de iarnă. Scena, inspirată probabil din ceea ce americanii numesc „the reason of the season”, destul de greu de identificat în tradiţia noastră autentică, nu se „explică” trecătorilor, care reţin două „personaje” principale: un biet măgăruş, ce nu ar avea la vedere suficiente furaje, şi un fond sonor asigurat live de câţiva candidaţi la zgribuleală.

Poate, pe viitor, segregarea imaginilor de bâlci cu cea de autentic va exista; fierul, excesiv „reprezentat”, va fi înlocuit cu lemnul; poluarea fonică va lăsa locul discreţiei muzicale; iar amenajarea unei scene - unde copiii buzoieni de la instituţiile de învăţământ să introducă zilnic vizitatorii în atmosfera Sărbătorii - va deveni realitate.

Desenarea armonioasă a unui spaţiu ce trebuie să degaje puritate trebuie să constituie o linie de organizare. Readucerea autenticului, atât cât a mai rămas din el, şi recrearea spiritului şi unicităţii Sărbătorilor sunt obiective care vor fi astfel atinse, pentru a salva farmecul irepetabil al acestei perioade din şirul, curgător al unui an calendaristic.

Avem nevoie de sărbătoare, de „ruperea” unui ritm al vieţii mecanice, de o plonjare din banalul cotidian într-o altă atmosferă.

Cred, însă, că iarna, măcar iarna, în calitate de principal vinovat, va înţelege aceste lipsuri şi va avea în viitor toate ,,ingredientele”, iar anul 2012 va fi altfel. Până atunci, un an nou cu bucurii şi plin de înţelepciune!


108

Redescoperirea esenţei Sărbătorile sunt un popas vital în şirul neîntrerupt al

unei vieţi cotidiene ce îţi dă, printr-o agitaţie permanentă, impresia că trăieşti. Sunt momente care, atunci când sunt trăite după rânduiala firească, te aşează, te adună pe tine cel risipit în atât de multe direcţii. O sărbătoare înţeleasă, simţită, cugetată, te valorizează, te scoate din starea „de mijloc de producţie”, spunându-ţi: fii om integral! Bucură-te!

Sărbătoarea Naşterii Domului are, din acest punct de vedere, valenţe unice. Toate sărbătorile au farmecul lor, dar Crăciunul implică o sensibilitate distinctă. Melancolia sau realitatea copilăriei, căldura familiei, bradul împodobit, darurile, colindele sunt doar câteva motive pentru o schimbare de „atitudine”. Desigur, motive de nefericire găseşti, şi în aceste clipe. Multe dintre ele ireale, induse de o atitudine excesiv consumistă, care te introduce într-un lanţ unde trebuie să absorbi, să înghiţi cât mai mult, făcându-te să te simţi valoros, sau cel puţin vizibil. Consumi, deci exişti!

Reclame de tot felul îmbie, dar din nefericire încalcă, în unele situaţii orice etică, afectând astfel esenţa evenimentului. Spre exemplu, sunt de o hilaritate abuzivă reclame care îl arată pe bietul, neobositul şi nelipsitul Moş Crăciun cumpărând medicamente de la o anumită societate de profil, ori savurând diverse produse prea puţin dedicate copiilor sau jucând diferite roluri frivole în mijlocul unei atmosfere dezgolite. Văzând toate acestea - şi sunt doar câteva dintre manifestările publicitare de o precaritate


109

culturală jenantă - te întrebi dacă nu cumva bunul simţ a fost abolit, dacă nu e nevoie de vreo lege care să fixeze codul etic şi „deontologic” în limitele în care „Moş Crăciun” - cel stors de „vlaga” sa reală şi transformat într-un veritabil agent de vânzări - are nevoie de reguli precise pentru a-şi ajusta comportamentul în spaţiul public. Dar, şi această ,,lege” sau restabilire a actului de dăruire şi nu de cadorisire cine să o facă!? Ecranele încă mai sunt aglomerate de diferite personaje politice care atunci când dau feliile de cozonac sau punguliţele de cadouri au nevoie de supravegherea atentă a camerei, căci e bine să se ştie… Sau a formaţiunilor politice care au identificat un prilej bun de oferire preelectorală a unui semn de generozitate, semn ce poate induce, discret, ideea că va deveni deplin după un succes electoral, în urma căruia avutul obştesc va fi împărţit frăţeşte şi cu electorul, nu doar într-un cerc închis. Folosirea micilor gâgâlici – care, în sinceritatea lor, se bucură de darul pe care l-au cerut lui Moş Crăciun - pentru a aduce, la o manifestare politică deghizată, pe cei ce ţin de mânuţă şi care vor avea în mâini decizii ulterioare… este iarăşi un atac la esenţa sărbătorii.

Dincolo de toate aceste inadecvări la tradiţiile autentice, ne rămâne nouă să cernem şi să regăsim miezul şi sacralitatea bucuriei Crăciunului. Darul oferit dintr-o inimă plină de dragoste şi nu doar din card - ca o formă de troc; darul oferit din suflet şi fără aşteptarea unuia compensator, cel puţin la fel dimensionat; regăsirea unei fericiri şi călduri interne, de familie sau comunitară, fără a fi afectată de spirtul de supermarket sau de intenţii speculative; miezul divin al clipelor sfinte, sunt căi concrete pentru a redescoperirea esenţei Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului Iisus Hristos.


110

Inamicii interni ai Europei Ultima săptămână a fost marcată de organizarea

considerată istorică a Summitul-ui European de la Bruxelles. Europa - entitate suprastatală caută forme de ajustare şi restructurare, pentru a putea supravieţui economic în condiţiile unei crizei economice mondiale de durată şi a unui „conflict” economico-financiar cu ţări precum China, India, Brazilia sau Africa de Sud, zone în plină dezvoltare economică, ce tind să acapareze dreptul producerii de bunuri pentru întreg mapamondul. Visul european nu este zdruncinat de această concurenţă externă, ci de ineficienţa şi neseriozitatea cu care au fost tratate provocările crizei de către unele state din grupul celor 27 care o alcătuiesc, fiind afectate în primul rând cele 16 state din zona euro.

Deşi unii oameni politici europeni ar putea invoca criza mondială ca principal inamic, punctele slabe sunt în interior: populism, neseriozitatea aplicării unor măsuri asumate, atitudinea de loisir a unor politicieni - aspect ce afectează imaginea despre stilul firesc de viaţă şi de muncă al unui popor -, veşnica aşteptare de a primi şi de a identifica alţii soluţii, precum şi alte atitudini nocive existenţei comune. În forma actuală, construcţia europeană seamănă cu locuitorii unui apartament, care vor condiţii egale de locaţiuni, fără a-şi plăti în cote egale şi cheltuielile, deoarece doar unii muncesc eficient, iar ceilalţi au o atitudine semiparazitară. Uniunea seamănă, din ce în ce mai mult, cu o întreprindere comunistă, în care şi cei ce munceau şi cei ce nu munceau aşteptau şi primeau aceeaşi


111

remuneraţie, situaţie ce crea atât frustrarea şi sentimentul inutilităţii muncii pentru cei serioşi, cât şi ineficienţa economică în sine, cu consecinţe economice derizorii.

Se pare că dorinţa de a crea o mega-structură europeană are piedici interne, greu de depăşit. Mentalităţi diferite, tipuri de organizare neomogene, atitudini faţă de viaţă şi muncă diferite separă încă, brutal, statele europene. Introducerea unei monede unice este, fără îndoială, un lucru pozitiv, în contextul liberei circulaţii, al unui spaţiu fără graniţe şi a unei concurenţe economice mondiale, însă diferenţele de dezvoltare şi de atitudine sunt piedici în supravieţuirea acesteia. Şi salariatul italian şi cel german doresc să aibă un salariu similar, dar contribuţia lor prin muncă nu este întotdeauna aceeaşi…

Fără a realiza sinteze economice costisitoare sau statistici complexe, uneori, diferenţele se simt chiar din „poza de grup”. De la atitudinea unei responsabilităţi fireşti - demonstrate de cancelarul german Angela Merkel - la cea aproape exclusiv mondenă, a fostului premier italian Silvio Berlusconi - este o diferenţă imensă, iar rezultatele practice se văd, şi imaginea mondială a celor două naţiuni este întru totul adecvată imaginii liderilor aleşi să le conducă.


112

Se poate! Buzăul are farmecul său. Este o mică Românie într-

un judeţ. Fiecare loc are frumuseţea lui, mai cu seamă atunci când acesta este pus în valoare de investiţii prielnice şi de o administraţie care are şi râvnă, dar şi pricepere. Călătoria prin judeţ devine din ce în ce mai plăcută. Starea drumurilor s-a îmbunătăţit considerabil, iar eforturile locale sunt vizibile. Una dintre localităţile care a ieşit dintr-un sedentarism istoric, schimbându-şi radical aspectul, este satul Blăjani. Situat la doar 25 kilometri de Buzău, localitatea aminteşte, în general, celor trecuţi prin mai multe etape ale vieţii, de culesul viilor de pe dealurile din apropiere - activitate patriotică la care erau obligaţi să participe „muncitorii din fabrici şi uzine”, precum şi pionerii şi uteciştii de altădată - şi de brandul „Roşu de Blăjani”, emis tot pe atunci, fără a fi, însă fabricat acolo. Pentru temerarii care doreau sau aveau nevoie să ajungă în sat, memoria aminteşte de un drum groaznic, în care cei implicaţi, omul şi maşina, treceau printr-o cumplită suferinţă.

Le-au trebuit ani mulţi locuitorilor comunei să-şi găsească un om, un primar care chiar să-şi dorească să facă, nu doar „să iasă”, şi au reuşit! Mai bine mai târziu, decât niciodată! Însă, de ce aşa târziu? De ce atâta cuminţenie decizională? De ce atâta timp prezent irosit?

Da! Sunt întrebări pe care trebuie să şi le pună fiecare, atunci când îşi deleagă responsabilitatea „guvernării” locale. Timpul contează în viaţa cotidiană, e încărcat de valoare şi trebuie tratat ca atare. Nu trebuie


113

lăsat să curgă în van, doar de dragul unui imobilism electoral, al unei stabilităţi inconsistente şi găunoase. Locuitorii Blăjaniului ştiu cel mai bine acum că, dincolo de furia culorilor de partid, omul sfinţeşte locul.

Astăzi, această localitate a renăscut. Blăjaniul a ieşit dintr-o perioadă în care timpul nu însemna altceva decât o ineficientă fixitate, o decadenţă fatală, din care, parcă, speranţa ieşirii nu mai răsărea. Localitatea a renăscut a doua oară. Prima dată, atunci când a scăpat de distrucţiunea naţională a satului, „gândită” de regimul comunist în răfuiala sa cu ţăranul român, iar a doua - acum, când drumul judeţean şi drumurile comunale, precum şi aspectul unor obiective locale au schimbat radical imaginea şi speranţa de supravieţuire a acestei localităţi, în lupta sa cu depopularea.

Aici totul începe să se schimbe. Gardurile, care nu până de mult stăteau prosternate sau povârnite în faţa trecătorilor, au căpătat fermitate, micile căsuţe din bârne, cu ferestruţe ca nişte jucării, plictisite sau chiar disperate de aşteptarea celor care din cauza drumului evitau să le viziteze, au acum aşteptări întemeiate. Păcat, însă, de atâta timp irosit!


114

Unire şi unitate 1 decembrie 1918 a fost momentul sublim al naţiei

Române. Românii au învins atunci o istorie pe care, nu de puţine ori, singuri, şi-au făcut-o potrivnică. Dezbinări seculare, ambiţii personale, hegemonii locale şi interese străine au fost învinse. Unirea românilor într-un singur stat este, poate, cel mai pregnant miracol istoric al acestui neam. Iar reuşita actului Unirii este vizibilă şi azi, mai cu seamă aplicând metoda comparaţiei şi privind la vecinii noştri din Cehia şi Slovacia sau fosta Iugoslavie ori chiar la incapacitatea recoagulării statale cu Republica Moldova.

Vecinilor le-au lipsit, probabil, ligamentele atât de profunde pe care le-au avut românii, iar în relaţia cu Basarabia, momentul entuziasmului a fost „depăşit”, creându-se impresia unei transformări atât de rapide în structura identitară a unei populaţii, încât regăsirea apare imposibilă. Oare efectul „subcutanat” al bolşevismului să fie atât de real sau nu au apărut încă cele două elemente care au dus cândva şi vor duce mereu la unitate: înţelepciunea şi voinţa politică?

În anul 1918, Basarabia a fost prima care a hotărât alipirea de Patria-mamă. În Sfatul ţării de la Chişinău, la 27 martie (9 aprilie) 1918, a fost votată unirea cu România, voinţă politică pusă rapid în aplicare ca urmare a împrejurărilor istorice în care Basarabia a putut să se desprindă de ansamblu, cuprinsă de revoluţia bolşevică. Simetria istorică presupunea ca şi după ultima rupere de ansamblu, să se realizeze o… reasamblare a naţiunii in integrum, dar...


115

În cealaltă extremitate geografică, odată cu prăbuşirea Dublei Monarhii, la 18 noiembrie, după vechiul calendar, 1 decembrie după calendarul îndreptat, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana a votat Unirea. Cu trei zile în urmă, Consiliul Naţional din Bucovina făcuse acelaşi lucru, iar ţara devenise în limite aproape fireşti şi în extensia cea mai amplă pe care a avut-o în istorie, atât spre Răsărit, cât şi spre Apus. Înţelepciunea şi voinţa au învins. Românii s-au dovedit capabili de unire şi de unitate.

Nu a fost, nici atunci, doar o euforie generalizată! S-au născut dificultăţi uriaşe. Era o ţară inegală şi aspectul acesta mai persistă şi astăzi. Cu toate nivelările forţate ale vremurilor roşii, anumite diferenţe de mentalitate, dezvoltare şi atitudine există. Însă au fost depăşite ambiţiile personale ale celor care vroiau să fie „domni şi stăpâni în ţara lor”, fie luând şi un ciob dintr-o naţiune. Au fost personalităţi ale momentului care au înţeles că unitatea dă forţă. Au acceptat poziţii diferite, mai mici poate într-un ansamblu internaţional, dar mari în istoria românilor. S-au implicat în administrarea unui spaţiu comun, deşi, cei care făceau acest act de curaj patriotic nu se aflaseră niciodată sub aceeaşi cârmuire anterior.

Atâta înţelepciune şi voinţă politică a fost, încât o personalitate ca Ionel Brătianu - apreciat de Regele Ferdinand, pentru o colaborare aproape de un sfert de veac - a acceptat un prim-ministru transilvănean, pe Vaida-Voievod, pentru a purta negocierile premergătoare semnării tratatului de la Trianon şi, în acest fel, a dat un sprijin definitiv Unirii. Ambiţiile unui mare politician din vechiul Regat au fost „anulate” de interesul naţional, iar reprezentarea României Mari a fost făcută de un ardelean.


116

Câtă diferenţă între luciditatea unor personalităţi care au înţeles beneficiile comune ale unităţii şi atitudinile tribale ale multor politicieni de cândva şi de acum! Înţelepciunea rămâne, din nefericire, un dar rar, exact în aria de activitate în care ar trebui să triumfe!

Unirea a fost înfăptuită atunci, dar unitatea este un deziderat pe care un popor serios trebuie să-l urmărească asiduu. Realizarea ei ţine de o voinţă comună, care depăşeşte obsesia permanentă a conspiraţiilor mondiale potrivnice sau imaginea unui neam gârbovit de atâta stat „sub vremi”.


117

„Rinothmeza” în politica românească Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limbajul istoric,

rinothmeza era una dintre măsurile barbare ale Evului Mediu, adoptat în spaţiul românesc din Bizanţ, unde se exercita pe scară largă, constând în „tăierea la nas” a unui posibil pretendent la tron, pentru a-i răpi posibilitatea de a mai domni, sub pretextul că era însemnat.

Analogia dintre ceea ce se petrece pe scena politică românească actuală, cu diferenţe semantice considerabile, desigur, şi sub forme diferite, dar şi tratamentul politic al adversarilor din trecut, nu este cu totul exclusă. Cu o seară înainte, am luat laptopul în braţe, pentru a da o formă scrisă gândurilor ce urmau să apară în „Opinia”, având ca temă iniţială „Frumuseţea vieţii”. Am comis imprudenţa, însă, să pornesc televizorul pe unul dintre posturile naţionale de ştiri. Acest exerciţiu, devenit din ce în ce mai rar, deoarece, de vreme bună, în locul pretenţioaselor televiziuni naţionale, le prefer pe cele micuţe, dar locale, mi-a pulverizat gândurile. Scandal la Senat! Preşedintele Senatului a fost exclus din partidul care l-a consacrat politic şi pe care l-a condus! Comentatori febrili evaluau evenimentul, aveau păreri, făceau scenarii, anunţau plecări…

Despre actul în sine, motivele, raţiunea deciziei, finalitatea ei, vor discuta, constat, cei care au luat-o şi sunt direct implicaţi; totuşi, un mesaj s-a prelins spre public, atât din dezbaterile jurnaliştilor, cât şi din declaraţiile diverse ale oamenilor politici de diferite culori: există lupte interne şi frământări serioase, în interiorul celui mai mare partid


118

de opoziţie, şi, implicit, în cadrul U.S.L.; sunt lupte interne, cu prea puţin timp înainte de o confruntarea finală.

Privind fenomenul „izgonirilor” politice din ultimii ani, se poate constata că asemenea situaţii se petreceau, în general, la scurt timp după pierderea alegerilor (aşa a apărut, spre exemplu A.P.R.-ul, iar excepţie a făcut doar P.N.L-ul, unde schimbarea conducerii s-a produs într-un mod exemplar de elegant). Situaţia creată este emiţătorul unui mesaj de instabilitate, care, asemenea undelor emise de o mişcare telurică, se transmit până în teritoriu, unde, în cadrul U.S.L., aproape în fiecare organizaţie a alianţei, sunt cel puţin doi lideri, care, de pe poziţii ireconciliabile, râvnesc acelaşi scaun, iar pânda şi lupta „fratricidă” nu exclude… excluderea din organizaţie, ca nouă manifestare, metaforic vorbind, a istoricului act de rinothmeză.

Probabil că liderii naţionali vor să transmită un mesaj autoritar pentru a linişti abaterile de la „conduita” comună, însă imaginea unei structuri instabile persistă. În atari condiţii, această structură politică „megalitică” se va topi în lupte interne, în timp ce guvernaţii se organizează şi aspiră, prin una dintre ramuri, nemulţumiţi sau excluşi, unii dintre ei valoroşi din punct de vedere politic şi organizatoric. La aceste „achiziţii” diverse, mai adăugăm şi preconizatul congres european al P.P.E la Bucureşti, schimbarea siglei, a culorii, aşezarea stabilă pe aripa dreaptă a eşichierului politic, poate şi „reinventarea” creştin-democraţiei - prin „intermediul” actualului ministru de Externe, Teodor Baconschi, un intelectual de certă valoare -, precum şi unele măsuri de purificare internă, prin aruncarea peste bord sau lăsarea la chei a unora dintre cei „obosiţi” de fapte de corupţie, dar şi prezentarea inteligentă a unor măsuri guvernamentale cu efect salvator. Astfel, mândria celor 70 de procente a unor lideri locali U.S.L., care


119

nu au încă un contracandidat, ar putea fi infirmată de realitate. Simpla aşteptare a unui vot negativ, cu siguranţă nu va mai fi suficientă, iar alegerile parţiale, desfăşurate în diferite localităţi au dovedit acest lucru.

Cu „nasuri cârne”, cu spinări pline de dosare, cu tangaj permanent, „biruinţa” s-ar putea să aparţină celorlalţi.


120

Maladia modernă Se fac planuri, se nasc idealuri, se fac programe

politice, se desfăşoară campanii electorale – odată cu acestea se emit idei profunde şi pragmatice, utile şi vindecătoare pentru societatea modernă - şi totuşi rozul vieţii sociale nu este vizibil pentru toţi cei ce contribuie efectiv la susţinerea vitalităţii ei. Multe dintre aceste idealuri sunt definitiv afundate de maladia morală a societăţii moderne - de corupţie.

Termenul de corupţie – provenit, din punct de vedere etimologic, din limba latină - înseamnă decădere morală. În Evul Mediu, el se referea la descompunerea fizică după moarte. Numai în epoca modernă, termenul a fost „monopolizat” de sistemul politic şi administrativ.

În Europa, funcţionarea instituţiilor democratice este afectată, până la riscul disoluţiei sau decredibilizării totale, de amploarea fenomenului. Comisia Europeană susţine că, indiferent de natura şi de amploarea corupţiei, aceasta afectează toate statele membre, precum şi Uniunea Europeană în ansamblu, prin scăderea investiţiilor, prin impactul negativ asupra funcţionării echitabile a pieţei interne şi prin reducerea finanţelor publice, iar diferenţele - în ceea ce priveşte performanţele economice dintre statele europene - sunt dictate chiar de accentele dramatice ale corupţiei, pe lângă disciplina şi seriozitatea muncii depuse.

Corupţia, „personaj” prezent zilnic pe canalele de ştiri naţionale sau europene, constituie una dintre cele mai grave forme de poluare a vieţii sociale, este o ameninţare majoră, o maladie a modernităţii. Efectul fenomenului este


121

dezastruos. Pornită ca o soluţie de rezolvare personală a unor chestiuni şi ajunsă în „lojele” înalte ale statului, are un efect percutant şi degenerativ în societate, afectând, dincolo de limitele bugetare actuale, pe termen lung, mentalităţi şi viziuni sociale, iar în ţări precum România este utilizată ca instrument de control social.

Corupţia destructurează principiile fundamentale ale statului de drept, erodează regula legii, constituie o negare a drepturilor omului, generează discriminare şi inegalitate, îmbogăţiri rapide şi ilicite, duce la crearea unor monopoluri care pervertesc şi afectează - până la distrugere - mecanismele economice concurenţiale, încalcă drepturile sociale şi, în cele din urmă, slăbeşte încrederea între oameni.

La acest capitol, în clasamentul european, România ocupă, din nefericire, locuri fruntaşe. În toate campaniile electorale desfăşurate după anul 2000 - şi mai cu seamă în campania prezidenţială din 2004 - dezideratul combaterii corupţiei a fost unul dintre principalele atuuri electoarele. Rezultatele delegării de sarcini de la popor către aleşi se văd.

Fenomenul îmbracă la nivel local şi central forme precise, din ce în ce mai „organizate” şi foarte greu de destabilizat. Vor veni iar alegeri, iar unul dintre criteriile după care trebuie judecaţi viitorii aleşi este acela al cinstei. Adesea s-a făcut o disociere nesănătoasă între morală şi politică, considerându-se că sunt la poluri total opuse. Iar rezultatul este vizibil. În ultimii 20 de ani, românii au plătit „tribut” propriilor concetăţeni, pe care ei înşişi i-au ales, mai mult decât au plătit turcilor în 400 de ani.

Toleranţa pentru micile sau marile scăpări ale liderilor locali şi naţionali, care în mod vizibil au dobândit un statut financiar îndestulat, trebuie să înceteze. Este


122

nefiresc ca o comunitate sau un stat să dea mandate administrative - pentru gestionare valorilor economice comune - unor persoane care, indiferent ce culori politice reprezintă sau sentimente politice de grup ar încălzi, nu au structura morală care să susţină afirmaţiile sau intenţiile lor. Ce companie privată îşi deleagă conducerea unor persoane care îi aduc prejudicii financiare prin actul incompetent de administrare sau prin necinste şi infracţionalitate? Ce om lasă cheia casei sale pe mâna unui vecin necinstit? Cum poate progresa o familie sau o persoană a cărui „puşculiţă” este permanent „scuturată” de agoniseala zilnică, tocmai de cel ce o are în grijă? Este un act raţional să tolerezi asemenea situaţii? Desigur, răspunsul îl avem fiecare dintre noi, iar decizia de a fi mai analitici în actele noastre de delegare a puterii ne aparţine. Poate că electoratul român nu-şi va vinde, pe un „ciur de linte”, pe un peşcheş mărunt, votul. Poate va realiza că omul, în sine, se îndreaptă foarte greu dacă este lăsat în acelaşi mediu, iar speranţa schimbării comportamentale a unor oameni politici ce au produs „gafe” este o iluzie, deoarece, aşa cum spune înţelepciunea populară, „năravurile” nu se schimbă. Poate că electoratul din 2012 nu va mai fi orbit de ceea ce va putea primi atunci, fără să se întrebe de unde sunt acele bunuri, cât va trebui să plătească înapoi pentru ele şi dacă merită să-şi vândă onoarea; şi nici nu va simula vreo formă de „ignoranţă”. Lucrurile sunt evidente şi nu are nimeni nevoie de studii sociologice pentru a observa că un personaj politic sau altul are mai mult decât putea dobândi prin mijloace licite, mai ales la noi, unde etalarea ostentativă a bunurilor şi valorilor deţinute este o patimă.

De aceea, idealurile, planurile, soluţiile viabile nu pot fi credibile prin ele însele. Sunt credibile şi realizabile


123

atunci când cei ce le propun nu sunt afectaţi de deficienţe morale, iar lipsa unei atitudini electorale corecte va duce, inevitabil, la proliferarea fenomenului corupţiei, cu toate consecinţele sale.


124

Globalizări forţate Fenomenul globalizării este unul de care nu

scapă nimeni. Teama unei platitudini culturale, de nivelare şi de anulare a tradiţiilor, de egalizare lingvistică, culinară sau vestimentară este vizibilă şi reală. Totuşi, impactul cel mai evident al fenomenului se regăseşte în economie.

Avem de-a face cu o formă de presiune a industriei globale asupra celei locale, o presiune evidentă şi uneori profund nedreaptă deoarece, aici, condiţiile de impozitare, rigorile salariale, contribuţiile la asigurările sociale, sunt adaptate locului şi se „vând” odată cu produsul, fiind incluse în preţ, ceea ce poate duce, dintr-un început, la pierderea concurenţei.

Ultimele bulversări şi „angoase” ale economiei mondiale te conduc cu gândul - fără a fi specialist în domeniu -, la identificarea unor măsuri de protecţie locală, dacă nu juridice, cel puţin administrative şi relaţionale. Este vital ca la nivel local, în arealul administrativ în care trăim, să fie sprijinit mediul privat autohton, cei care prin impozitele şi taxele pe care le plătesc dau viaţă proiectelor noastre comune şi cresc valoarea zonei. Aceşti temerari trebuie sprijiniţi şi consultaţi. Investiţia lor în bugetul local trebuie să fie respectată şi dirijată corespunzător. Experienţa lor profesională şi „sedentarismul” care i-a determinat să nu-şi strămute afacerile prin alte locuri trebuie apreciate şi valorizate ca atare.

Unul dintre domeniile care, până nu de mult, era dominat de companii locale, este cel farmaceutic. Fac referire la acest domeniu, fără a le discrimina pe altele sau


125

pe cei ce au investit la Buzău, deoarece tocmai s-au încheiat alegerile pentru Filiala Buzău a Colegiului Farmaciştilor. Această „zonă” economică aparte - care doar instituţional trebuie să aibă aspect comercial, în realitate fiind o activitate socială - este una vitală pentru populaţie. Impactul şi fluxurile induse de această industrie sunt atât de evidente încât, în anumite locuri pe glob, au dărâmat guverne.

La Buzău, domeniul farmaceutic se aşezase firesc. Firmele locale plătesc la buget în mod constant şi „generos”. Un asemenea contribuabil ar fi meritat cel puţin un tratament onest, dacă nu chiar o atitudine protecţionistă. Şi totuşi lucrurile nu au stat aşa. În ultimii doi ani, spaţiul local - în special zona centrală - a fost invadat, fără respectarea legii, de companii naţionale, care-şi creează reţele bine vascularizate, pentru a putea fi vândute, apoi, unor firme străine, care îşi au sediul administrativ înregistrat în diferite locuri din lume. Acest aspect va duce, inevitabil, la migrarea banilor, de aici spre alte zone geografice; fonduri care puteau să rămână locale, mai ales în contextul viziunilor legislative actuale. Iar, ceea ce este mai grav, se va ajunge în situaţia similară cu cea din domeniul petrolier, de semimonopol, unde preţul creşte constant, iar „stabilitatea” acestuia este prestabilită de cele câteva companii care se gândesc la orice tip de concurenţă, numai la cea a rezonabilităţii nu. Între cele două domenii, însă, există o diferenţă majoră – medicamentele prescrise sunt vitale pentru viaţă. La ele nu se poate renunţa! Dacă benzinăriile au fost asaltate de protestatari care plăteau cu mărunţiş, dar plăteau, s-ar putea ca în farmacii, unde mai sunt încă bătrâni care-şi scot banii din batistă - căci unele pensii încap lejer într-un colţ de batistă - medicamentele să


126

devină mult prea scumpe şi preţul de necontrolat în câţiva ani. Socialul a pierdut, comerţul a învins!

Oraşul nostru este pândit de o asemenea situaţie, după ce, în eşalonul secund al Primăriei Buzău s-au făcut jonglerii administrative pentru a depăşi rigorile legii. Pentru câteva „inimi încălzite” de pe la noi, buzoienii şi bugetul local va avea frisoane mai târziu. S-a forţat, la nivel local, o „globalizare” pe care nici legea nu o permitea. Dar între cuvintele Regelui Mihai, paradigmatice pentru misiunea oricărui reprezentant al unei populaţii, care spunea că ţara este luată cu împrumut de la copiii noştri, şi starea de calamitate creată, pe termen lung, aplicând cuvintele „după noi, potopul” , a fost reţinută ultima, ca exemplu de „bună practică administrativă locală”.

Este adevărat că la Buzău nici reprezentanţii asociaţiei profesionale a Colegiului Farmaciştilor nu au dat o identitate solidă actului de reprezentare, limitându-se doar la protecţia imaginară a câtorva mojare personale, însă e clar că la nivel administrativ local, lipsa consultării şi respectării companiilor autohtone - ale căror contribuţii la buget sunt cât se poate de importante (cifrele sunt publice, de altfel!) – demonstrează insuficientă viziune şi respect pentru mediul economic autohton, dar şi pentru viitorii beneficiari ai sistemului.

De aceea, ar fi timpul să avem cu toţii o atitudine de „insulari”, de protecţie locală reală şi de consultare, într-un cadru adecvat, a reprezentanţilor companiilor locale. Un asemenea cadru consultativ lipseşte, totul realizându-se la nivel individual şi nu general, fără transparenţa firească.


127

Zodia electorală (I) Ieşiţi din bezna roşie, în care actul politic era

apanajul nomenclaturii, iar „alegerile libere” se desfăşurau regulat, cu prezenţă maximă şi cu propusul ales deja, anul 1990 a reprezentat renaşterea speranţei şi revigorarea electoratului amorţit de rezultatele previzibile ale acestora. Fascinantă, deşi oarecum de prisos, lupta electorală din anul 1990 a fost o noutate, cel puţin la nivel prezidenţial. Românii au ales atunci cu un procent zdrobitor un emanat al revoluţiei. Efortul „revoluţionar” al lui Ion Iliescu a fost răsplătit, iar al treilea clasat, Ion Raţiu, „extraterestru” printre români, primit de altfel destul de „neprotocolar” şi la Buzău, de-abia a trecut de procentul de 2 la sută. Într-un fel, este explicabil rezultatul. Un personaj cu rezultate economice profitabile în domeniul transporturilor navale şi imobiliare, cu studii de drept la Cluj şi economice la Munchen, cu un doctorat în Ştiinţe Politice la Cambridge, purtător de papion şi ajuns la vârsta senectuţii, putea fi mai greu integrat într-un spaţiu care suferise „adaptări” vecine cu pierderile identitare.

A venit momentul 1996, când concentrarea şi entuziasmul maxim au dus la prima schimbare de putere, primul semn de democraţie şi, poate, cel mai evident din istoria modernă de până atunci a României. Gestul preşedintelui Ion Iliescu de a lăsa democraţia să funcţioneze şi discursul său din noaptea înfrângerii, în care amintea de principiul olimpismului – „ai pierdut, continuă, ai câştigat, continuă” - este apreciabil. Numai după patru ani, a mai câştigat o dată!


128

Au urmat alegerile din 2004. Electoratul român se mai afla încă marcat de entuziasm, însă unul ponderat, cu cote descendente. Anul 2004 a fost iarăşi, tot la nivel prezidenţial, unul interesant. Regulile jocului s-au mai schimbat. Mari averi, mari interese şi noi tentative de conservare a puterii. De asemenea, un mandat prezidenţial de cinci ani, schimbare ce avea ca argument obţinerea unui echilibru, însă, se pare că lucrurile nu stau chiar aşa. Românii au fost transformaţi în electori de profesie. La date diferite, se succed alegerile locale, parlamentare, prezidenţiale. Dacă adăugăm şi faptul că între timp au apărut şi alegerile europarlamentare sau întâmplătoare alegeri parţiale, cu consum de energie şi concentrare totală de resurse, putem constata că bietul român trăieşte într-o zodie electorală. Derutat, momit, smintit, mituit, minţit, dezamăgit, el începe, treptat, să-şi refuze „zodia”. Apetitul electoral scade, ucis şi de românescul „la vremuri noi… tot noi”.

A început să fie chemat să aleagă mai des dar, parcă, tot fără succes. Gloria lui, ca purtător de ştampilă, ca cel mai important „deţinător al unei funcţii publice” - aşa cum definea preşedintele american Barack Obama, cetăţeanul -, este una fadă, lipsită aparent de soluţii, care generează cel mult o rotaţie a cadrelor, cu flux bine controlat, uneori sau „precizie” browniană şi halucinată, alteori. Oricum, fără speranţă…


129

Zodia electorală (II) În contextul unei campanii electorale cvasiperpetuă,

interesul pentru democraţie şi exercitarea dreptului la vot a fost şi este într-o continuă scădere. Puţini - în mod uzual - cei înrolaţi şi „motivaţi” hotărăsc pentru cei mulţi. E vina celor puţini care merg la vot? Nu! E dreptul lor şi bine fac! Păcat că o mare masă rămâne tăcută şi indecisă. Şi totuşi… această masă este cea care suferă sau se plânge!

Anul 2012 este unul electoral. Una dintre măsurile importante care ar putea fi luate este cumularea alegerilor, iar succesul electoral real, cu şanse la guvernare, poate fi asigurat prin recuperarea, măcar şi parţială, a poftei de a vota. Efectul ultimilor ani, cu alegeri diverse, repetate, au creat un dezinteres electoral evident. Alegerile nu mai sunt un eveniment. Ele au devenit o banalitate. Iar, din nefericire, de această „banalitate” depinde progresul social, consistenţa morală, viitorul tuturor – atât al celor care votează, cât şi al celor care nu merg la urne. Cumularea alegerilor va avea un efect benefic şi pentru funcţionarea instituţiilor publice. Desele prilejuri electorale din ultimii ani au creat o stare de provizorat. Unii trăiesc provizoratul aşteptării puterii, mai cu seamă la nivel local, alţii pe cel al conducerii.

Dacă alegerile locale se vor desfăşura în mai, iar cele parlamentare în noiembrie, anul viitor va fi unul al bulversării funcţionării instituţiilor publice. Se va întâmpla exact ca în perioada dintre ultimele alegeri parlamentare şi cele prezidenţiale. Atunci confuzia era maximă. Oamenii serioşi din sistemul public trăiau deruta şi teama


130

neprevăzutului, în timp ce oportuniştii erau într-o zilnică readaptare, ghidaţi doar de zvonul zilei, neştiind precis la care uşă să se plece, dar căutându-şi resorturi propulsoare sau liane urcătoare prin toate partidele sau de la „om la om”. Au fost sincope de relaţionare. Teama de a relaţiona cu unul sau cu altul, în funcţie de „perenitatea” lui publică sau neşansa eşecului, era majoră. Frica de răzbunare şi persecuţie, pentru o atitudine cotidiană în rest, marca vizibil supravieţuirea instituţională. Asemenea timpuri distrug societatea, o învrăjbesc, o mutilează interior şi o umplu de dejecţii.

Şi din aceste motive comasarea alegerilor ar trebui să fie totală. Momentul electoral trebuie să fie unul decisiv, serios şi unic. Miza este mare, însă foarte benefică şi pentru clasa politică şi pentru cetăţeni. Pentru clasa politică impactul unei şanse unice, fără „bacul de toamnă”, responsabilizează. Orice lider politic va căuta soluţii fezabile, căci bătălia este una. Improvizaţiile, micile sau marile giumbuşlucuri ale sondajelor interne trucate, influenţele nelalocul lor şi chiar impunerile de la centru nu mai pot fi la fel. Un lider politic local pierde sau câştigă totul. Nu mai are acces la recurs. Deci, cel puţin logic, va căuta soluţii pentru a fi votat, iar soluţia alocării de resurse financiare, cu candidaţi ce au în conturul lor existenţial fapte de corupţie este şubredă şi riscantă, mai ales în mediul urban. Pare dur, dar, este eficient ca învingătorul ,,să ia totul”, pentru ca lucrurile să se aşeze.

Pentru electorat, comasarea alegerilor este utilă. Evenimentul devine unic, iar de rezultatul lui depind patru ani din viaţa comună. De aceea, probabil, interesul pentru prezenţa la vot va creşte. Prin comasarea, dacă ar fi posibil, a tuturor alegerilor, românii vor ieşi din „zodia electorală” în care trăiesc în ultimii ani şi pe care au început să o


131

renege şi din care, privind procentajul prezenţei la vot, doresc să evadeze!


132

Sănătosul simţ al măsurii În urmă cu vreo 15 ani, l-am zărit, în treacăt, pe Ion

Diaconescu. Mergea - cu un pas egal, puţin mişcat, cu o mapă neagră şi un costum simplu, în culorile toamnei care era pe la jumătate, - pe lângă Biserica „Sfântul Spiridon Nou” din Bucureşti şi urca pe Dealul Patriarhiei, unde-şi avea sediul Camera Deputaţilor. Era preşedintele Camerei inferioare a Parlamentului României. Avea o demnitate în atitudine, dar una măsurată, o demnitate cotidiană, de bun simţ. Singur, fără alaiul altora din vremea sa şi mai ales de mai târziu, gânditor, dar prezent, mergea firesc spre locul său de muncă, probabil la fel de firesc cum mersese în momentele „de bine” din viaţa sa, aflată atunci spre apus, dar şi în cele mohorâte, destule înainte de ´90, dar, cu siguranţă şi după aceea. A fost ultima dată când l-am întâlnit „pe viu”. L-am urmărit, adesea, la televizor. Avea un limbaj mai mult tehnic, curat, fără alunecări spre trivialitate sau bombastic. Avea un simţ sănătos al măsurii! A trecut la cele veşnice, cu o săptămână în urmă, la o vârstă patriarhală. Momentul a fost „sesizat” cu destulă discreţie de public, încă aţintit cu privirea la gâlceava cotidiană de pe marginea „şanţului naţional”. În ultimii ani, a trăit aproape în anonimat, ca şi propriul partid, adus în această stare de o parte dintre liderii locali sau naţionali ai „noii generaţii ţărăniste”. După ce Corneliu Coposu le-a dat şansa unor cariere politice pe care mulţi nu le-au visat sau nu le-au meritat, aceştia au înfundat în necunoscut un partid pe care nici comuniştii nu au reuşit să-l bage în disoluţie, fixându-l


133

precis în istorie – PNŢCD. Unde au greşit „tinerii” ţărănişti? Nu au avut simţul măsurii?

Tot acest moment trist de săptămâna trecută a părut, cumva, că aparţine mai mult partidului. Unii, din interior, probabil chiar şi-au dorit, în speranţa recreerii unor şanse electorale şi a unei simetrii, cu limitele de rigoare, a stării de spirit din anul 1995, atunci când trecerea la cele veşnice a lui Corneliu Coposu a schimbat destinul electoral al momentului, atunci când Ion Iliescu, viu şi combativ, a fost învins, de fapt, de cel care plecase cu un an înainte de pe acest tărâm.

Deşi inactiv politic în ultimii ani, trecerea la cele veşnice a fostului preşedinte de onoare al PNCŢD este o pierdere a societăţii în ansamblu. Fără a avea „imaginea demiurgică” a unui lider charismatic şi pe deplin eficient în „managementul politic” postrevoluţionar - care presupune reuşită indiferent de context - Ion Diaconescu, cel care era ultimul supravieţuitor al închisorii de la Râmnicu Sărat, rămâne un simbol, tocmai prin acest simţ al măsurii. Contrastantă până la antiteză atitudinea sa politică cu cea a multor politicieni care nu au găsit simţul măsurii proprii, golind demnitatea publică pe care o ocupă de conţinut. Fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor nu a fost acuzat cumulativ sau parţial de necinste, nepotism, minciună şi alte multe imoralităţi care suspendă moral dintr-o demnitate publică oficialul, chiar dacă deţinerea fizică a unei poziţii înalte rămâne. Cât despre traseismul politic nici nu mai poate fi vorba! S-au creat legi pentru a-l limita şi tot nu există stabilitate în cadrul partidelor, deoarece, din nefericire, mulţi reprezentanţi ai clasei politice nu sunt încărcaţi de vreo doctrină care să le domine conştiinţa, ci doar de interese, parte dintre ele meschine şi impure, total contrare demnităţilor ocupate.


134

Este aproape neverosimilă fidelitatea doctrinară a celor câţiva supravieţuitori ai Gulagului românesc, pentru mare parte dintre politicienii actuali. Pare desuetă o atitudine atât de stabilă, într-un mediu aşa fluid ca cel politic de azi. După convulsivele mişcări ale anilor ‘90, când s-a încercat formarea primului guvern de uniune naţională, Corneliu Coposu a refuzat intrarea la guvernare pentru a exista opoziţie, pentru ca frageda încercare democratică să capete formă. Câţi dintre oamenii politici actuali ar refuza să intre la guvernare ? Câţi dintre ei nu ar fi încercaţi şi bântuiţi de gândul la resurse?

Societatea românească are nevoie de simţul măsurii. Ideea unui tip de sclavaj modern, a liderului care pendulează de la starea de umil implorator al votantului sau eficient achizitor al votului, la cea de „principe ales” cu „drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor”, devine din ce în ce mai pregnantă, distonând total cu principiile democraţiei, cu scopul şi finalitatea sa – reprezentarea cetăţeanului.

Probabil, în urma alegerilor de anul viitor, desfăşurate simultan, fără „a doua şansă” şi cu mai puţine fotolii publice, clasa politică îşi va mai înlocui ţesuturile. Poate vor fi mai multe dintre ele „viabile”, pentru a se reveni la un simţ sănătos al măsurii, la o stare de echilibru şi demnitate publică, benefică unui neam care are nevoie de simboluri şi modele comportamentale în plan politico-social.


135

Omisiuni locale (I) E cumplit de greu să ai oaspeţi la Buzău, iar şi mai

greu este să poposeşti ca simplu vizitator, ca turist într-un oraş despre care ai putea afla multe, dacă ai şi avea de unde. Situat relativ aproape de Bucureşti, în drumul spre Moldova sau spre Dunărea de Jos, Buzăul devine, inevitabil, un „obstacol” în calea trecătorilor. Privit din depărtare, nu pare altceva decât un oraş amprentat de perioada anterioară anilor ‘90. La această politică edilitară, practic, nu au crescut decât apendici sau excrescenţe firave ori solide, fără a personifica, cumva, timpul ce pare că se scurge în van acum. Imaginea de sus a Buzăului, cu mici excepţii, este una risipită, dezordonată, de multe ori întâmplătoare, precum camera unui copil împrăştiat. Semne de organizare edilitară actuală se găsesc rar. În rest… hazard.

Terestru, în tranzit, singurul „edificiu” care marchează ochiul trecătorului este McDonald’s–ul, bine semnalizat – căruia i se adaugă şi câteva supermarketuri la ieşire -, dar, din acestea, are toată lumea. Excepţie face doar faptul că, prin altă parte, ultimele sunt plasate la o distanţă de protecţie comercială igienică faţă de oraş, pentru a putea înlesni şi traiul micilor comercianţi locali, care, chiar alimentează bugetul, aici.

Eventualul turist nu este ajutat să găsească repere istorice, nici de pauzele create de semafoarele bulevardului principal ce tranzitează municipiul, Unirii, care au un ritm local, funcţionând aproape pe cont propriu, şi nici de promenada anuală a utilajelor de asfaltare, intrate în campanie, care-i încurcă tranzitul. Nimic nu îl ajută! Niciun


136

indicator cu fundal maro care să dirijeze privirea sau calea, la ceva - care răsare din alt timp şi merită atenţia trecătorului. Drumul de tranzit nu este altceva decât un culoar de evacuare spre Focşani, aceasta în cazul în care trecătorul nu preferă varianta centurii municipiului, unde, printre altele, ar putea să asiste la trecerea curajoasă, peste nişte dale de beton, a vreunui cortegiu mortuar, la intersecţia nesemaforizată cu Strada Veteranilor, sau, să-şi pună zdravăn la contribuţie inteligenţa rutieră sau norocul, pentru a nimeri artera potrivită, dacă ajunge în zona „crepusculară” de sub podul de la intersecţia cu o altă arteră vitală de comunicare – strada Transilvaniei.

Păcat că, într-un oraş în care sunt atâtea vestigii frumoase, vizitatorul e pedepsit să umble „buimac”. Aşa… poate ia aminte să nu mai treacă!

Buzăul turistic pare o utopie. Şi, totuşi, câţiva oameni de afaceri au ridicat hoteluri de foarte bun gust. Plătesc impozitele locale, au clienţi mai mult sau mai puţin întâmplători, însă, în mod cert, au nevoie de o strategie locală de promovare a punctelor de interes. Nici în primărie, nici într-un alt spaţiu public nu există un centru de informare turistică. Nicio comisie din Consiliul Local Buzău nu are ca sarcină turismul şi promovarea obiectivelor din municipiu. O deficienţă care trebuie corectată, din respect pentru trecutul ce nu a fost cu totul distrus, pentru investitorii locali, pentru cetăţeni şi pentru oaspeţi. Se impune apariţia unui centru de informare, dotat cu materiale de promovare bine făcute, bine sintetizate, traduse în diverse limbi, precum şi crearea unor trasee turistice uşor de urmat, care să faciliteze vizitarea, într-un timp bine definit, a Buzăului istoric. Chiar dacă, până în momentul de faţă, strada Cuza Vodă nu a devenit o arteră pietonală, pavată, cu iz arhaic, cu muzicanţi şi terase, aşa


137

cum întâlneşti în alte oraşe, sau Hala Obor, ridicată în timpul primarului Nicu Constantinescu, nu poate fi valorificată turistic, bulevardul Nicolae Bălcescu nu este amenajat ca unul de promenadă, pavelele fiind puse la intrările în blocuri şi nu în „zona de plimbare”, iar Palatul Comunal, edificiu realizat în timpul aceluiaşi primar, nu este introdus într-un circuit turistic, nici măcar turnul său, care ar putea face deliciul iubitorilor de imagini sau fotografii panoramice, Buzăul, oraşul nostru, are valori istorice importante.


138

Omisiuni locale (II)

E cumplit de greu să ai oaspeţi la Buzău, iar şi mai greu este să poposeşti ca simplu vizitator, ca turist într-un oraş despre care ai putea afla multe, dacă ai şi avea de unde. Situat relativ aproape de Bucureşti, în drumul spre Moldova sau spre Dunărea de Jos, Buzăul devine inevitabil un „obstacol” în calea trecătorilor. Privit din depărtare, nu pare altceva decât un oraş amprentat de perioada anterioară anilor 90. La această politică edilitară, practic nu au crescut decât apendici sau excrescenţe firave ori solide, fără a personifica, cumva, timpul ce pare că se scurge în van acum. Imaginea de sus a Buzăului, cu mici excepţii, este una risipită, dezordonată, de multe ori întâmplătoare, precum camera unui copil împrăştiat. Semne de organizare edilitară actuală se găsesc rar. În rest… hazard.

Buzăul este, în primul rând, oraşul grăniţuit de râul unde a fost martirizat Sfântul Sava Gotul. În urma martiriului a rămas un act martiric, o capodoperă a literaturii primare, care introduce această zonă într-un spaţiu universal. Din nefericire, nicio menţiune în spaţiul public, nicio expunere în acest spaţiu a actului martiric. Pentru a menţiona doar un simplu exemplu, în Irlanda de Nord, în localitatea Downpatrick, locul unde este mormântul Sfântului Patrick, municipalitatea a construit pentru vizitatori un centru cultural, unde sunt prezentate, prin intermediul unor mărturii şi al unui film documentar, aspecte din viaţa Sfântului, atrăgând mulţime de turişti, într-un oraş cu valenţe agrare.


139

De asemenea, Buzăul are un centru episcopal, devenit Arhiepiscopie, care a fost reînfiinţat la 1500, şi funcţionează de atunci fără întrerupere. În incinta Arhiepiscopiei se află Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie a lui Matei Basarab în secolul al XVIII-lea, Palatul Arhiepiscopal, cu foişorul său construit în stil brâncovenesc, unde a poposit Cuza, în drum spre Bucureşti, la 1859, sediul vechi al Seminarului Teologic, clădire cu o ornamentaţie deosebită, cu basoreliefuri ce au ca simbolism Unirea Principatelor Române, a cărei construcţie a dus la descoperirea tezaurului Cloşca cu puii de aur. Aici este, recent organizată, una dintre cele mai frumoase colecţii de artă bisericească din România. Şi tot în această incintă se află monumentala Catedrală Arhiepiscopală, mărturie a unei istorii actuale.

Buzăul are şi alte obiective religioase, importante pentru vechimea lor istorică, datând din secole XVI -XVIII: Biserica Banului, Biserica Grecilor sau a Neguţătorilor – ultima, o construcţie ce aminteşte de prima colonie grecească de la Buzău, biserică ale cărei slujbe se oficiau, cândva, în limba greacă -, Biserica Sfinţii Îngeri, Biserica Broşteni sau Biserica Gârlaşi, în incinta căreia a funcţionat cel de-al treilea spital din ţară.

Sunt şi alte edificii care ar putea face obiectul vizitatorilor în Buzău: Muzeul Judeţean, intrat într-o firească reabilitare, Biblioteca „Vasile Voiculescu”, cu colecţia ei de valori bibliofile, Muzeul „Vergu Mănăilă”, mult prea puţin cunoscut chiar şi buzoienilor, Parcul Marghiloman cu ruinele sale, Parcul Crâng, monument natural destul de cunoscut, însă, nesemnalizat la intrarea în oraş. Pe lângă aceste trasee ce ar satisface sensibilitatea pelerinilor, iubitorilor istoriei locale sau de promenadă, un


140

alt obiectiv cultural ar putea viza casele vechi în care au locuit artişti, scriitori sau oameni politici.

Pe lângă ceea ce este „la vedere”, mai sunt şi alte monumente care încă nu sunt vizibile sau aşteaptă să fie reconsiderate. Se impune, curând, turnarea unor busturi ale personalităţilor care au marcat, cândva, perimetrul local. Spaţiul public mai aşteaptă încă să răsară, spre exemplu, un bust al lui Vasile Voiculescu sau al episcopului unionist, Dionisie Romano, ctitor de şcoală publică la Buzău, pe a cărui piatră funerară, aflată în laturile vechii catedrale arhiepiscopale, se păstrează ruga sa : „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”.

Se impune, de asemenea, salvarea unor obiective care merită lăsate viitorului. Ar fi cazul unei reevaluări locale a lucrurilor pe care le avem şi o reinventariere, cu ochi educat, a celor care se pierd. Sunt, încă, valori care se pierd, fie din cauza unei politici arhitecturale locale deficitare - care nu asigură suport deţinătorilor de imobile cu arhitectură sau istorie deosebită, iar aceştia sunt tentaţi să-i rezolve problemele prin „modernizare”, nefiind suficientă o atitudine prohibitivă şi fiind necesar un suport care să încurajeze păstrarea nealterată a unui farmec arhitectonic ce dă autenticitate oraşului nostru -, fie din cauza neglijenţei cu care au fost tratate unele clădiri ce aparţin domeniului public, care acum stau gata să cadă, pentru a fi curăţat terenul şi refolosit, demolându-se astfel o istorie şi un viitor, totodată. Fără o reevaluare şi reaşezare urgentă a lucrurilor, s-ar putea, peste timp, să le arătăm oaspeţilor Buzăului doar colecţia de fotografii şi albume a domnului profesor Mihai Mîncu.

Reconsiderarea valorilor locale pe care le avem şi promovarea lor este o datorie faţă de istorie şi de prezent. Chiar dacă Buzăul are şansa unei industrii care mai


141

funcţionează, nu trebuie ignorată o latură care dă perenitate şi aduce beneficii unei comunităţi - cultura. Promovarea obiectivelor de interes istoric şi cultural local va creşte atât valoarea economică a zonelor unde sunt amplasate, dar şi stima de sine a celor care le deţin sau le administrează, cât şansele comercianţilor locali sau a proprietarilor de hoteluri de a-şi desfăşura activitatea, fără frustrarea de a nu fi investit în locul potrivit.

Reprezentanţii autorităţilor locale, în calitatea lor de angajaţi publici ai cetăţenilor, trebuie să demonstreze că au capacitatea de a implementa un manageriat cultural activ şi profitabil.


142

Înviere şi unitate Alăturarea celor două cuvinte, pare o formă de idealism sau poate un titlu ce-şi putea găsi locul într-un ziar interbelic. Societatea prezentului are alte puncte importante pe agenda publică, nu alipirea cuvântului Înviere - termen care, în accepţiunea lui religioasă, ar trebui şters din dicţionarul civil, dacă este să fim de acord cu viziunea ateilor militanţi, deoarece ar putea atenta la „libertatea de conştiinţă” – de acela de unitate. Nici noţiunea de unitate nu se mai bucură de valoarea semantică din trecut. Chestiunea unităţii pare depăşită şi cumva rezolvată. Suntem parte componentă a Uniunii Europene, deci orice altă abordare privitoare la unitate pare improprie. Lăsându-ne marcaţi doar de spusele altora, lucrurile par clare, mai ales când îngurgităm cu nesaţ opiniile unor „formatori de opinie” sau analişti. Lăsându-ne însă purtaţi de propriul cuget, pe aici, pe la noi, nu în depărtări macrosociale, putem constata că Învierea este o şansă, iar unitatea o necesitate. Suntem în Săptămâna Patimilor şi, începând de la Duminica Floriilor, aflăm din fiecare text liturgic rostit în Biserică aspecte din viaţa Mântuitorului Hristos. Aceste texte, însă, oferă şi alte informaţii. Ele fac o analiză a societăţii şi a mentalităţilor de atunci. La intrarea în Ierusalim, contemporanii Domnului Hristos strigau: „Osana!”, iar numai după câteva zile clamau „Răstigneşte-L!”. O schimbare rapidă de atitudine. O transformare ce demonstrează lipsa unei capacităţi individuale de analiză şi predarea totală a sinelui în mrejele manipulării colective,


143

dirijată cu virtuozitate. Această lipsă de consecvenţă bântuie încă istoria. Cei de atunci au devenit din persoane libere, gloate supuse influenţei celor ce-i conduceau. Iar alegerea făcută a fost pe măsură. Au ales să fie salvat de la moarte un tâlhar şi şi-au răstignit Binefăcătorul. Un istoric al vremurilor recente spunea că şi românii încep să nu se mai constituie într-un popor, ci într-o populaţie, făcând, desigur, referire la lipsa de unitate, de omogenitate, dintre elementele constitutive ale corpului social actual. De la populaţie la gloată, drumul nu este lung… Această situaţie este generată de schingiuirile trecutului comunist, dar şi de modul eficient în care principiul „divide et impera” este aplicat cu abilitate de unii dintre „mai-marii noştri”. Categoriile socioprofesionale au fost învrăjbite, corpul social destructurat. În trecut se vorbea despre lupta de clasă, iar acum semnalul se dă „de sus” şi începe un adevărat război de gherilă internă, împotriva unei categorii profesionale. În mod furibund, aceasta este blamată in corpore. Toată societatea trebuie să o privească ca pe un loc unde sunt adunate toate dejecţiile. După un timp, ţinta devine alta, metoda este aceeaşi, iar rezultatul este sumbru – învrăjbirea propriilor compatrioţi şi sentimentul că aici nu ar mai fi loc pentru toţi sub soare, deci se impune lupta fratricidă pentru a-şi găsi fiecare locul. Este trist, pentru că lupta nu se dă cu organizarea sistemului defensiv – economic, social, educaţional, sanitar etc. Nu se fac eforturi pentru asigurarea unui mediu economic corect şi satisfăcător pentru cei care muncesc, pentru o educaţie mai bună sau pentru un sistem medical mai sigur. Se dă o luptă absurdă cu fiecare segment social. Paradoxal, nu? Când întreaga lume se aliază, se


144

adună în cadrul unor organisme comune, fie ele şi doar cu eficienţă tranzitorie şi scop pur economic, societatea românească este încă disipată, răvăşită şi învrăjbită. Şi totul pentru putere sau mai bine zis pentru tot mai multă putere! Plecând de la această radiografie, fie ea şi sumară sau imperfectă, nu este greu de realizat cât de mare este nevoia de unitate a românilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local. Şi nu mă refer la unitatea liderilor politici - că aceasta există, dincolo de divergenţele televizate sau declaraţiile siropoase - ci la unitatea dintre noi. Momentul Învierii şi momentul în care mare parte dintre români iau lumină din aceeaşi lumină sfântă - aceeaşi lumină care se multiplică fără să se împartă - acest moment în care milioane de români vor sta umăr la umăr, trebuie să trezească în suflete dorinţa de unitate, conştiinţa fraternităţii. Aşadar, Învierea Domnului este o şansă - din fericire repetabilă! - pentru unitatea neamului românesc!


145

Cultură şi …asfalt Nu cu mult timp în urmă, la Buzău a fost prezent vicepreşedintele Academiei Române, Dan Berindei. Cu emoţie şi admiraţie, el a vorbit despre gestul de nobleţe al omului de afaceri George Brăiloiu, cel care a cumpărat la licitaţie manuscrisele lui Cioran. Omul de afaceri a sacrificat din propriul buget pentru a achiziţiona manuscrisele gânditorului român. Gestul său este impresionant, iar laxitatea responsabililor statului jenantă. Câte plombe asfaltice au costat manuscrisele?! Această întâmplare recentă demonstrează un mod deficitar de gândire al celor ce conduc. Exclud dreptul la viaţă al unui patrimoniu peren. România se recomandă ca fiind o ţară civilizată, o ţară cu o civilizaţie străveche, cu urme adânci în cultura universală şi, în ultima vreme, este prezentată ca fiind aspirantă la succese pe piaţa turismului. Ţara noastră are un background cultural sănătos şi un patrimoniu impresionat, dar, în zilele noastre, despre cultură se vorbeşte mai puţin sau chiar deloc. Ministeriabilii de la cultură sunt la fel de cunoscuţi ca şi mărimea bugetului lor. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu transporturile. Problema asfaltului preocupă personalităţi politice şi administrative de la cel mai înalt nivel. Fiecare centimetru de asfalt este „vernisat”. Din declaraţii, cincinalul de altădată nu se „realizează în patru ani şi jumătate”, ci chiar mai repede. Desigur, problema infrastructurii este vitală pentru eficienţa economică a industriei, pentru siguranţa noastră şi, bineînţeles, pentru promovarea şi dezvoltarea fenomenului cultural naţional. Din păcate însă, privind


146

realităţile, poţi constata că realizările efective sunt o formă de „idealism” al aleşilor. Marea civilizaţie asfaltică, asupra căreia suntem preveniţi, de fiecare guvernare, că ne va „cotropi”, lipseşte în realitate. Alocările bugetare sunt îmbelşugate pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii terestre, însă ele au ca finalitate, în multe situaţii, doar retrasarea conturului financiar al unor protejaţi ai sistemului. În acelaşi timp, un domeniu vital pentru identitatea unui neam – domeniul cultural – este supus permanent austerităţii bugetare. Patrimoniul cultural există, avem o infrastructură culturală ce reprezintă cu adevărat ţara noastră. Mii de monumente zac în paragină, ruşinându-se de starea lor fizică, cerând cu tristeţe să moară în linişte, ferite de ochii publicului, atras de plăcuţa maronie, cu inscripţia „monument istoric”. Aproape nu reuşeşti să mai faci distincţie între acest simbol şi semnele de avertizare ale unor zone de pericol, iar această stare de lucruri este o crimă contra memoriei noastre comune. De aceea, când vom fi iarăşi în situaţia de a alege, ar trebui să evaluăm şi competenţele culturale ale celor ce vor să ne convingă. Altfel, vom stârni ironia viitorimii, care va crede că am fost o generaţie ce a creat doar autostrăzi imaginare şi a plătit facturi exorbitante de refacere a infrastructurii rutiere şi, de fapt, acestea toate au fost doar nişte modeste plombe asfaltice. În cazul manuscriselor lui Emil Cioran, onoarea noastră culturală a fost salvată de omul de afaceri George Brăiloiu. Pe viitor, să ne-o salvăm singuri, făcând alegeri potrivite.


147

Limbuţie politică sau discurs? Responsabilitatea cuvântului rostit După 1990 libertatea cuvântului a devenit o

certitudine. Fiecare putea scrie ceea ce gândea, putea scrie ceea ce dorea şi uneori s-a abuzat de acest aspect deraindu-se spre excese calomnioase, trecute de cele mai multe ori cu vederea, pentru a nu aduce aminte de trecut. Pe nesimţite însă, s-a produs un alt fenomen, la fel de grav ca cenzura cuvântului rostit sau scris – nimeni nu ascultă. A apărut o lume politică absentă, cu manifestări autiste, în care diferenţa semantică a verbelor ,,a auzi’’ şi ,,a asculta’’ se simte din plin. Dacă ai fericirea totuşi să fii auzit, nu înseamnă că eşti ascultat!

Această situaţie nu a instaurat o societate a liniştii, ci una în care mesajul vorbit este unidirecţional – de sus în jos. Dreptul la cuvânt şi pretenţia de a fi ascultaţi, îl au numai unii. Stăpânitori peste cuvântul rostit în public au devenit politicienii. Au eliminat morga facială şi costumele gri, croite la fel, din anii comunismului şi odată cu aceste transformări exterioare şi-au dezlegat limbile şi au început o nesfârşită vocaliză, provocând o hemoragie a vorbei.

Adevărat este că, unul dintre instrumentele fundamentale ale oricărui om politic, este discursul; dar avem oare prea multe modele de discurs politic rostite în ultimii ani?

Dacă, din curiozitate istorică, vom reciti discursurile unor oamenii de stat, ce au fost activi în viaţa publică, în epoci diferite, de la Alexandru Ioan Cuza la Gheorghe Gheorghiu-Dej, ne vom întâlni cu arta oratorică şi cu substanţă politică.


148

Astăzi, însă, vocala clasă politică, cu unele excepţii desigur, nu reuşeşte să concentreze idei, mesaje, atitudini în mod discursiv şi coerent.

Divizaţi între vorbitori pe la colţuri şi vorbitori în public, mulţi dintre actorii publici actuali, nu reuşesc să depăşească limbuţia politică.

Au uitat bunul simţ al tăcerii şi nu au responsabilitatea cuvântului rostit, onorabilitatea afirmaţiilor ce provin de la un reprezentant al naţiei. Aruncă vorbe, le retractează fără jenă, se contrazic singuri sau dau semne grave de uitare a spuselor proprii după câteva zile. Într-un cuvânt se joacă cu vorba, şi din nefericire, nu doar pe aici, ci şi prin afara ţării!

Cuvântul rostit are magia lui şi un studiu recent constată că o persoană rosteşte zilnic un număr de cuvinte ce ar umple în jur de 400 de pagini scrise, însă a vorbi doar pentru a te auzi este o eroare umană şi politică. Trebuie să pretindem de la cei ce reprezintă comunităţile noastre responsabilitatea cuvântului, deoarece multe lucruri pot fi retrase, însă efectele benefice sau distructive ale cuvântului rostit, se şterg cu mare dificultate.

Anticul Teofrast, în lucrarea sa Caractere, istoriseşte cum regele Egiptului, dorind să ştie care dintre organele unui animal sacrificat poate fi şi bun şi rău în acelaşi timp a primit limba, deoarece aceasta poate fi mijlocitoarea celor mai mari rele întâmplări, sau a celor mai mari bucurii.

Aşadar, este timpul să fim reflexivi la auzul spuselor celor ce ne reprezintă. O ţară nu are nevoie de limbuţi, ci de oameni politici responsabili pentru ceea ce spun şi oneşti în ceea ce fac. Altfel nu ne putem plânge, de ce avem parte de rele şi nu de bucurii.

CUPRINS

1. Mecena a murit?...................................................................................5 2. ,, Atitudini câmpeneşti ” (I)………………………………………………...8 3. ,, Atitudini câmpeneşti ” (II)………………………………………………11 4. Un milion de euro ……………………………………………………………..14 5. Gândirea pe… termen scurt (I) …………………………………………18 6. Gândirea pe… termen scurt (II) ………………………………………..21 7. Învăţarea virtuală (I).......................................................................24 8. Învăţarea virtuală (II).....................................................................27 9. Talk-showul domestic......................................................................30 10. Slăbiciuni autohtone (I)…………………………………………………....34 11. Slăbiciuni autohtone (II)…………………………………………………..37 12. Titularizarea – o nouă provocare pentru sistemul de

învăţământ ……………………………………………………………………….40 13. Grecia, de la Pericle la Papandreou………………………………… 42 14. Lupta pentru calul troian ………………………………………………….45 15. România – finalitate sau instrument?....................................... 48 16. Prezumţia de vinovăţie……………………………………………………. 51 17. Explozie sau implozie ………………………………………………………..54 18. Contemporani cu Incitatus?.......................................................... 58 19. Democraţia internă …………………………………………………………..61 20. Educaţia, între reformă şi deranj ……………………………………..64 21. Evadarea din „starea socratică” ……………………………………….66 22. „Eu” ……………………………………………………………………………………69 23. Şcoala de dincolo de ziduri ………………………………………………..71 24. Lumină şi întuneric …………………………………………………………..73 25. „Ce vremuri! Ce moravuri!” ………………………………………………76 26. Barbarii moderne …………………………………………………………….78

27. În lumea valorii …………………………………………………………………80 28. Bagheta lui Enescu (I) ……………………………………………………….82 29. Bagheta lui Enescu (II) ……………………………………………………...84 30. Românii peregrini prin prezent………………………………………. 86 31. “Vă rog să treziţi din letargia și veselia administrativă pe

toţi cei responsabili cu deszăpezirea municipiului” ………….89 32. De la personajul politic tip vedetă, la personalitatea

politică …………………………………………………………………………….91 33. Grüne Woche ……………………………………………………………………..94 34. Reconfigurări …………………………………………………………………….97 35. Doar un abac naţional?! (I) …………………………………………….100 36. Doar un abac naţional?! (II) ……………………………………………102 37. Prin curţile lui Ianus ……………………………………………………….104 38. Buzăul iarna ……………………………………………………………………106 39. Redescoperirea esenţei …………………………………………………...108 40. Inamicii interni ai Europei ………………………………………………110 41. Se poate! ………………………………………………………………………….112 42. Unire şi unitate ………………………………………………………………..114 43. „Rinothmeza” în politica românească …………………………….117 44. Maladia modernă ……………………………………………………………120 45. Globalizări forţate …………………………………………………………..124 46. Zodia electorală (I) …………………………………………………………127 47. Zodia electorală (II)………………………………………………………..129 48. Sănătosul simţ al măsurii ………………………………………………132 49. Omisiuni locale (I) …………………………………………………………..135 50. Omisiuni locale (II) ………………………………………………………….138 51. Înviere şi unitate…………………………………………………………...…142 52. Cultură şi …asfalt…………………………………………….………..……..145 53. Limbuţie politică sau discurs?.....................................................147

40 de rÂnduri...revoluţionară, asistată social, nu în puţine cazuri ornament cotidian al uneia...

Documents