Apusenii

Lumi Paralele

Vali Bogdan

căutător de potcoave de cai morți

Motto:

„Acolo unde se sfârșește asfaltul, începe România profundă! “

Sunt călător pe viață, iubesc România și o străbat la pas de peste 20 de ani.

Dacă ar fi posibil, într-o viață viitoare mi-ar placea să mă nasc tot aici și să continui haiduciile inițiatice prin cătunele uitate de timp, să mă înfior la urletul lupilor și boncănitul cerbilor, să ascult povești din vremuri primordiale rostite de oamenii locului, urmași ai dacilor liberi.

De când am descoperit Apusenii, nu trece an fără să mă pierd printre drumurile și cărările neștiute. Anul ăsta revin a treia oară, chiar dacă am de străbătut un drum de 700 km. E octombrie magic și sunt aici pentru un regal de aproape 20 de zile. Mă fixez pe zona Valea Ierii – Muntele Mare și sunt nerăbdător să mă las purtat de val.

Mă pornesc la drum. E clar că atrag privirile puținilor oameni ai locului pe care îi întâlnesc în cale. Bocancii, rucsacul, basmaua de pe cap … toate acestea mă trădează.

Mă opresc curios să cercetez o clădire din lemn care îmi pare că ar fi avut viață în alte vremuri. Îi dau ocol, privesc geamurile sparte și mă opresc să citesc o mică inscripție abia vizibilă: „ MINISTERUL ED. și INV. SCOALA GENERALA CU CLS. I-IV MUNTELE SACEL - JUD. CLUJ”.

Foto scoala

Foto / scoala vazuta de pe dealul Bisericii ( puntul negru dinntre paduri )

- E școala construită de noi, sătenii, pentru pruncii nostril! - aud o voce din apropiere. E Vasile Crișan, localnic, care îmi oferă informații mai multe decât mi-aș fi închipuit.

- Din banii noștri și cu munca noastră, cu lemn din pădurile noastre, fiecare am ajutat cu ce-am putut pentru ca pruncii noștri să meară la școală aici, în cătun. Apoi când o fo’ gata, cei de la minister or luat-o în primire oficial și acum îi a lor, au hârtii .. Iar noi am rămas cu munca. După cum vedeți dumnevoastră, îi casă fără stăpân și stă în paragină de ani buni!

- Bade Vasile, cum de o ajuns în halul asta ?

- Apăi vedeți dumnevoastră, tăt îi simplu: pentru că o dat faliment fabrica de făcut copii! Aici cei mai tineri îs bine trecuți de 50 de ani, copiii îs plecați la asfalt, iar lumea noastra se duce ușor, ușor..

Badea Vasile mă întreabă unde merg, apoi spre surprinderea mea îmi spune că în catunul cu pricina mai sunt douăsprezece suflete, că cel mai tânăr are 51 de ani, iar cel mai vârstnic are 82 ! Că numa’ acum trei săptămâni erau treisprezece suflete!

- Și așe, pe rând, cu tății mărg la Domnu’!”

Foto : Badea Iustin 82 de ani

Îl las cu bine pe primul meu interlocutor și pornesc cale de 3 – 4 km spre cătunul Arini, situat la altitudine de peste 1000 m. Urcușul este atât de susținut, încât chiar și pe timp de vară poți urca doar cu mașini de teren, iar pe vreme de iarnă numai la picior.

Dau un tur în cătun, dar nu întâlnesc niciun suflet, așa că pornesc pe alte străduțe înguste, în speranta că voi gasi un localnic care să-mi povestească istoria locului. Îl întâlnesc pe Claudiu Bucur care mă abordează temător în prima fază. Îl întreb dacă biserica funcționează. Îmi răspunde că preotul vine odată pe lună, că vin la slujba câțiva săteni din cei doisprezece, că are cheile și poate să-mi deschidă biserica. Vizitez biserica, fierăria improvizată, dotată cu forjă funcțională și locul unde se potcovesc boii. E un teritoriu full funcțional, sunt fascinat.

Încet, încet, omul se deschide, mă poftește la el acasă și îmi povestește despre universul lor din creierii munților. Problema majoră este lipsa apei. Cine și-ar fi închipuit că în inima Apusenilor au secat izvoarele? Claudiu Bucur îmi arată cele trei fântâni din curte și nici una nu are apă; exista un izvor firav la marginea satului pentru apă de băut și un alt firicel unde se adapă vitele.

Ascult cu interes poveștile care se derulează, ca un film de acțiune. Despre copiii care mergeau la școala 6 km prin pădure, pe vreme de iarnă, la Băișoara; despre cei de clasa a IV –a care aveau grijă de cei mai mici; despre cum plecau de acasă pe întuneric și ajungeau acasă pe înserat, frânți de oboseală și flămânzi; despre cum nu-și creșteau ei, acolo, copii ca în puf, așa ca în zilele noastre.

O poveste care mă captivase din cale afară și care nu îmi da liniște până nu o puneam și eu în operă, este cea a vânzării animalelor la cele mai mari târguri din zonă, Sălciua și Câmpeni. Adică nu să le vând, dar să fac și eu drumul! Drumul animalelor spre târg prin pădure dura două zile. Se pornea la drum vineri la primii zori, se mergea zi-lumină cu vitele încolonate până la o mânăstire, unde se cerea adăpost, apoi sâmbăta dimineață cu noaptea în cap se pleca și se parcurgeau alti 7 – 8 km până la târg. Urma târguiala, iar dacă aveai nenorocul să nu poți vinde, trebuia urmat drumul de întoarcere tot cu animalele! Geambașii de pe atunci cunoșteau bine pe crescătorii de animale din toate cătunele, profitau și deseori cumpărau vitele țăranilor pe preț de nimic.

Foto: izvoare secate

Uluitoare povești, sunt atent și am impresia că nici nu mai respir. Aici timpul se scurge lent, de parcă nici nu ar conta. Nu am nicio grabă, nicio apăsare, nicio grijă. Nu mai am nici măcar așteptări sau vise, sunt împăcat cu mine. Am doar viața de trăit și cam atat. Nirvana călătorului!

Claudiu Bucur e preocupat nevoie mare că muierea lui o fo’ la cooperativa să ia pită și țigări. Că pită a luat, dar în grabă a uitat de „mahoarcele” lui și parcă nu are chef să coboare 3 km și să urce alți 3! A doua zi urc eu în cătun pe post de curier și livrez țigările. Mare fericire! - viața e așa de simplă!

Aici animalele sunt „dumnezei” veritabili, sunt bine îngrijite și rânduite, au nume fiecare. Laptele, carnea, schimbul pe bani sau pe produse, sunt la ordinea zilei. Autonomia este aproape totală; dacă mâine ar colapsa lumea, aici nu cred că s-ar întâmpla absolut nimic, viața ar merge la fel înainte.

Foto” biserica de pe muntele sacel / boi de tractiune

Aflu de la Claudiu Bucur că peste câteva zile e cel mai mare târg de animale la Sălciua. Tot el îmi spune să caut un anume localnic - Todur, fost poștaș toată viața - care e bun cunoscător și priceput la animale. Iată-mă în drum spre târg, însoțit, evident, de Nea Todur.

Foto: taran cu boi la targ

Aici sunt surprins să văd cât de consistentă este oferta și cât de puțini sunt cei care își permit să cumpere! Aici legea este făcută de boii maturi, adulți care sunt mult mai apreciați decât un vehicul 4 X 4 și sunt folosiți la cele mai grele sarcini (trasul buștenilor din pădure, transportul fânului, împrăștiatul gunoiului, etc).

Un țăran prezintă spre vânzare o pereche de boi ca fiind tinerei, în jur de 8 ani, îi laudă în fața mulțimii de curioși din jur. ‘Nea Todur mă trage deoparte și-mi spune că boii au peste 11 – 12 ani; că un novice se poate păcăli, dar el în niciun caz! Aflu că deseori era tocmit de oameni din sate ca să faca achiziții de vite în numele lor.

Foto: boi maturi / vanduti ptr suma de 10.000 lei

Dăm roată prin tot târgul și aflăm că cei mai scumpi boi de la târg sunt două exemplare tinere și superbe, în vârstă de 4 ani, ce sunt expuși spre vânzare pentru frumușica sumă de 15.000 lei! Zarva e în toi, se fac achiziții la vedere, mic sau mare, scump sau mai acesibil, timpul trece rapid, iar cei ce nu au reușit să vândă se pregătesc pentru anevoiosul drum de întoarcere.

Inițiat oarecum în lumea fascinantă a boilor de povară, în următoarele zile sunt privilegiat și am șansa să cunosc în acțiune pe Cinoș și Bondi, două creaturi blânde și minunate cu care merem sa facem un transport special de lemne pentru foc.

Foto: Cinoș & Bondi

La 10 fix sunt la întâlnire. Totul este pregătit și pornim la pas, căci trapul nu s-a inventat încâ la boi, așa că nu avem de ales! De prin coclauri neștiute legăm câte doi bușteni de mesteacăn, pregătiți cu o săptămână în urmă de doi localnici, ultra-specializați în lucru la pădure.

Mișcările sunt efectiv de rutină pentru maeștrii pe care îi însoțesc și sunt sigur că au repetat de sute de ori acest antrenament. Boii se conduc cu strigăte precise, curbele sunt abordate întocmai ca la carte, iar atunci când pantele sunt prea dure, se iau pauze successive, pentru împrospătarea forțelor. E un spectacol în sine coordonarea boilor!

Fac parte din echipă, bat cu toporul țepușele în bușteni și tot eu le desprind când ajungem la drumul de acces. Transpir intens din cauza suișurilor și coborâșurilor pe pantele pe care abia stai pe picioare. Ne hodinim abia când terminăm munca. Între timp sunt deja la tricou, soarele urcă temperatura la peste 22 de grade, chiar dacă e încă octombrie.

Îi urmăresc cu atenție pe acești minunați țapinari ai locului: nu beau apă toată ziua, nu mănâncă pentru că nu le este foame, nu transpiră, nu renunță la hainele groase de dimineață, deși e vreme ca de vara! Sunt perfect adaptați la acest ancestral stil de viață, moștenit de la strămoși, de cine știe când.

Sunt teribil de încântat de proaspăta experiență. Carul e gata de drum. Scot din rucsac o sticla de vin original din Dobrogea, îmi cinstesc partenerii de echipa și plecăm spre sat. Urmeaza drumul spre casă și tăiatul lemnelor pentru foc. Frumoasă zi și de neuitat am avut!

Foto : iosif in actiune

Foto: legarea lemnelor poza 1 + poza 2

Foto: tihna

Foto: drumul spre casa

Nu e timp de odihnă. Urmează o altă zi în Paradis! La târg l-am cunoscut pe Ion Crișan și între noi s-a legat o prietenie de neînchipuit. Acest sprinten și foarte simpatic moț este ultimul exponent al neamului său, adică ultimul care s-a născut în munți acum 66 de ani și nu a mai părăsit aceste meleaguri.

Trăiește singur într-un paradis uitat de lume, toți vecinii săi au plecat la strămoși, cei mai apropiați vecini sunt la 3-4 km, nu are rețea de energie electrică, telefon sau televizor. Nici nu îi trebuie! Ce să facă el cu toate acestea ? Lumea sa este colorată de un radio cu baterii, trăiește înconjurat de cele mai frumoase și nestresate văcuțe din univers, nu ar renunța la perechea sa de boi tineri nici pentru 20.000 de lei, muncește din greu și iși procură singur tot ce îi trebuie pentru traiul său auster.

Foto: boi tineri /

Foto: armonie

Foto: cele mai frumoase si nestresate

Domeniul său e format din stâna de vară, stâna de iarnă și o căbănuță pe malul pârâiașului. Totul e înconjurat de pădure și fâneață, dispuse pe niște versanți înclinați pe care abia te poți ține pe picioare. Siluetele firave ale fostelor case împrăștiate, locuite odinioară, sunt în mare degradare și nu mai pot fi sau nu mai are rost să fie reconstruite: e prea târziu! Cu greu îți poți închipui că iți poți adapta viața la astfel de coclauri, unde nu există nici măcar un drum de acces pentru car. Aici poți ajunge doar dacă ai picioare sănătoase, sau dacă poți zbura!

Îi promit uncheșului Crișan că vin să îl ajut la căratul fânului și făcutul căpiței. Cum am prostul obicei să mă țin de cuvânt, iată-mă la locul faptei într-o dimineață superbă de octombrie, după două ore de mers la pas din locul în care se află cabana ce mă găzduiește.

Fânul este ingenios transportat, după o metodă cu siguranță inventată și brevetată de stramoșii noștri daci. Micile clăi numite boghi sunt așezate pe crengi pentru a putea aluneca mai cu ușurinșă, legate de tânjaua boilor cu două lanțuri.

Foto: transport ingenious al fanului

Foto: caratul fanului pe crengi

Totul are rost și se face în armonie cu rânduiala de la care niciun țăran autentic nu se abate. Nimic nu e la întâmplare. Creem condițiile ideale pentru clădirea căpiței, transportăm boghii, furcă după furcă și claia e gata. Uncheșul glumeț povestește în timp ce mâinile nu-i stau locului o clipită. E o încântare să îi observi agerimea specifică mai degrabă unui tinerel! Ca de obicei, la gătarea lucrului, cinstesc echipa cu vinul dobrogean îndepărtat, de parcă aș fi beneficiarul și nu omul închiriat cu ziua. Dar, pentru mine, fantastice clipe!

Foto: conditii ideale

Foto:ase/ sau cum se face

Foto:cand eram eu tanar ..

Foto:iarna poate sa vina

O lume magică se sfârșește sub ochii mei, picătură cu picătură. E lumea înaintașilor mei, ai tăi, ai românilor de pretutindeni.Tot ce a dăinuit de mii de ani se năruie iremediabil, poate fără să ne dăm seama, fără să putem pune ceva în loc. De altfel, nu pot fi înlocuite!

Oameni, păduri, obiceiuri sfinte, care, sănii, mori, haiduci, povești, toate acestea aparțin lumilor paralele la care avem intrare, accesand doar clipa de luciditate.

Apusenii reprezintă un ultim portal de normalitate, un muzeu viu, pe cale de dispariție dar cu intrare liberă, o imensă zestre universală încărcată în carele acelea de lumină cuantică pe care eu le-am văzut cu ochii mei în acest sfârșit de octombrie, care la care boii primordiali înjugați nu vor fi niciodată detronați de nimic ce poate fi alimentat la pompă sau băgat în priză!

Foto:odihna carelor

Foto:o lume pe cale de disparitie

Foto: urme ale trecutului 1 + 2

Foto:apus in catun