38071008 vol i guceac microsoft

CZU 342.4 (075.8) G 93

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

GUCEAC, Ion.Curs elementar de drept constituţional/ Ion Guceac;-.: S.n., 2001 Tipografia "Reclama"Vol.l.-200L- p. 280ISBN 9975-930-26-3342.4 (075.8)

Recomandat de Consiliul editorial al Academiei de Poliţie "Ştefan cel Mare"

Coperta: S. Digol

© L Guceac, 2001

Prezentul curs reprezintă un pas important în redarea evolutivă a constituţionalismului din Republica Moldova, în acest context, adoptarea Constituţiei în vigoare a Republicii Moldova este doar punctul de pornire în direcţia regăsirii în viaţa socială a caracteristicilor statului de drept. Atingerea unor noi valori sociale dictate de Constituţia Republicii Moldova din 1994 trebuie privită ca o activitate complexă, cu diverse dificultăţi de ordin teoretic şi practic.

în aceste condiţii sunt necesare anumite eforturi ştiinţifice speciale pentru cunoaşterea şi interpretarea noilor viziuni juridice care condiţionează deschiderea societăţii noastre spre o veritabilă democraţie constituţională.

Este indiscutabil faptul, că democraţia constituţională implică nu numai consacrarea principiilor sale în Constituţie, dar şi realizarea în viaţă a acestora, rezultatul final fiind crearea acelei stări rîvnite de constituţionalism care presupune o atmosferă de reciprocitate între societate şi Constituţie.

în sprijinul acestui raport bazat pe principiul reciprocităţii, ştiinţele juridice sînt obligate să • interpreteze şi să analizeze în contextul zilelor pe care le trăim noile probleme ce ţin de stat şi puterile publice ale acestuia, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, reprezentativitate, parlamentarism.

Elaborarea celor mai multe studii din lucrarea de faţă este rezultatul muncii de un deceniu în calitate de cadru didactic la Academia de Poliţie "Ştefan cel Mare" şi al unor stagii de documentare în străinătate.

Nu am pretins niciodată să fiu un savant absolvit de orice critică, iar ceea ce am scris şi am publicat a f ost rezultatul unor eforturi intelectuale pe care mi le-am dorit din suflet. Nici nu pretind la aceea, ca să impun cititorilor un oarecare sistem de adevăruri obiective şi

ISBN 9975-930-26-3

poziţii indiscutabile. O parte esenţială din aceea ce am intuit să dezvălui în prezenta lucrare sînt numai convingerile mele personale. Există alte concepţii, alte abordări demne de atenţie, la care m-am asociat şi pe care le-am menţionat. Mai mult ca atît, am fost de acord să recunosc şi pentru alte interpretări acelaşi grad de justeţe. Totuşi am accentuat mai ales lucrurile pentru care am f ost convins personal.

în funcţie de posibilităţile de care am beneficiat m-am străduit să demonstrez că şi în Republica Moldova se depun eforturi demne de mare respect în domeniul ştiinţei dreptului constituţional.

Nu ştiu cum va fi apreciată intenţia de a scoate în lumină un curs teoretic pentru a familiariza generaţiile de viitori jurişti cu Dreptul constituţional, dar recomand cu plăcere acest demers ştiinţific studenţilor la Drept şi tuturor celor pasionaţi de acest domeniu.

Autorul

CAPITOLUL I. DREPTUL CONSTITUŢIONAL -RAMURA DE BAZĂ A SISTEMULUI DE DREPT DIN REPUBLICA MOLDOVA

I. ABC-ul DREPTULUI

Toate fenomenele cu caracter juridic, văzute în lumina relaţiilor relativ stabile şi interdependente dintre ele, formează noţiunea de sistem juridic, în literatura de specialitate aceste fenomene au fost repartizate în mai multe trepte, printre care: conştiinţa juridică, norme jundjcja^dreptul obiectiv), raporturi juridice, instituţii juridice.

Considerat drept cea mai largă categorie juridică, sistemul juridic are ca element esenţial dreptul.

Sintetizînd numeroasele şi diversele definiţii ale dreptului, formulate de către doctrinarii jurişti, putem considera dregful ca pe o

. ̂ caracter general-obligatoriu şi adoptateГ-"'."-".Г. , , RSKSlZlîîSK^^, • • - - -_ _ ------.......... -------------—~--4~»~«

destinate reglementării normative a relaţiilor sociale. RespectarealorT___-,_<—«-»&—«.-«-«^««^^„^-^^^^/-«^^"-авЯ-п™»»»" > 1.-- Л ..11 m uiL..»....^

m majoritate este benevolă, dar injâzjde necesitate apjicmdu-se forţa de .cîsttmgêâjtatului.

2г^Й^^З^^!Ш!1Шс^--М21!Ё2У.а n^ se EEESBlâ nu ca o aglomeraţie haotică de norme juridice în vigoare, ci, în primul rînd, ca un ansamblu al acestora, ansamblu ce constituie un sistem bine

7 ^диш.-гтгвш^зов»^ .âta»^^^ --**"••

în anumite^ăj^Jnţerdependente, durjă_ariurnite

Se recunoaşte în unanimitate că cel mai mic ş^ totodată, cel mai important element al sistemului de drept este norma juridică.

In calitate de element constitutiv al dreptului, norma juridicăesţe_o_regulăjie conduită cu caracter^ general si impersonal, adoptată

'rai sancţionată de către stat (prin intermediul autorităţilor publice),destinată reglementării normativg__a^ relaţiilor sociale, respectareacăreia este asigurată prin aplicarea forţei de constrîngere a statului.

în funcţie de metoda de reglementare (modul în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale) şi obiectul reglementării (un cadru de relaţii sociale cu trăsături specifice, care formează un

cu

ndomeniu sau un sector distinct), ramuri jedrepL

La rîndul ei ramura de drept constituie un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, şi care reglementează reJaţii sociale cu acelaşi specific, folosind aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.

Unele ramuri dejdregt. formate dintr-un număr mai mare de norme juridice şi avînd drept obiect de reglementare un cerc mai larg de relaţii sociale,locativ - subramura a dreptului civiL dreptul garlarnentar - subramuraa dreptului constituţional). """" mm™*™*^***^**'*^™-"

mTnlefioruTlamum de drept normele juridice .pot fi consolidate în instituţiiiyridigg..

Instituţiajuridică reprezintă totalitatea normelor iuridie£»_care reglementează o categorie? separată jjejrelaţii SQCJale_sLfac-parte din obiecţ^jăsiJQê^^râ\me\_ra.aî_de^^t, cum a£^î: instituţia dregtului de proprietateHin dreptul civil, instituţia căsătoriei în dreptul familiei, -

copul urmărit de normele juridice constă în reglementarea în ^conformitate cu voinţa^ jeţinătgriior

cu valorile sociale promovate de societatea respectivă,,. ^ , . . /~^*^^Ţ^-«~i»^„m_«--««.»iyrrr..r»î«. |Ц.д.а»И|да«»аа»»»»».ааа»»дю'««»«,-;ц

realizindu-se pnn intermediul raportunlor juridice."••«fMoiâê*»»»**1^ ?*"*ЧИ"*»«-«^ш«^--'.--^<п1»!«ммжа1я* . . .

Raporturile juridice sunt o categorie de raporturi sociale,^^.^„^„„„^«^„^^j^M, .»...«•— —«•«•••••"""''•""•••aa.eeiiae.aie-.- . ,&•>- .-..^„аявев

reglementate ge jLQnnejjurmicg. in cadrul cărora participanţii apar ca

Ке1п1ефге1агеа noţiunilor de mai sus este necesară şi utilă pentru însuşirea mai eficientă a dreptului constituţional şi a unor probleme legate de această noţiune.

II. CONCEPTUL RAMURII DE DREPT CONSTITUŢIONAL

în doctrina juridică contemporană noţiunea de drept constituţional este concepută şi utilizată cu trei sensuri: ' 1. Ansamblu de norme juridice care reglementează un cadru deţgrminat de rglatii sociale, folosind aceleaşi metode şi care constituie o ramură distinctă în sistemul de drept al Republicii Moldova.

2. Sistem de concepţii, idei şi principii ce au ca obiecţ_decercetare normele şi instituţiile_Hrp,pfii1ni constituţional, precumju^raporturile juridice care se nasc în procesul de realizare a acestor

' norme - ştiinţa dreptului constituţional.3. Ansamblu de postulate teoretice si date informatJYe_diiLsfera

relaţiilor__sociale, reglementate de normele ramuriL-de.___drept, constituţional - disciplina didactică "Dreptul constituţional".

Este necesar de menţionat faptul că, pe lîngă noţiunea de drept constituţional, a fost şi mai poate fi întîlnită în calitate de sinonim noţiunea "drept de stat", folosită spre exemplu în Germania (în prezent şi aici începe a intra în uz noţiunea de "drept constituţional")1- în statele socialiste, cu excepţia Cubei, s-a întrebuinţat noţiunea "drept de stat". Odată cu prăbuşirea regimurilor totalitare, în statele din Europa şi în fostele republici din URSS termenul "drept de stat" este substituit cu "dreptul constituţional".

Acelaşi fenomen s-a petrecut în fostele state "de orientare socialistă": Algeria, Benin, Mozambic, Nicaragua, ş.a.

Unii specialişti în materie operează şi la moment cu ambele noţiuni consecutiv: cea de "drept constituţional" şi cea de "dreptul statului".

în Republica Moldova, aflată la etapa incipientă de realizare a conceptului statuluT3e*drept şi reieşind din principiile formulate în Legea fundamentală, este utilizată pe larg noţiunea de "drept constituţional".

După cum am menţionat ceva mai sus, dreptul nu reprezintă o sumă aritmetică a normelor juridice, ci un ansamblu al acestora, ele fiind organizate într-un sistem.

Dreptul din Republica Moldova este constituit din mai multe ramuri: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul mediului etc.

iricijpală, a sistemului de drept dinJRepublica Moldova , obiectul de reglementare 'ăl căreia

include cele mai importante relaţii economice, sociale şî politice reglementate de normele juridice.

în literatura de specialitate există o diversitate de opinii ce ţin de definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului. Pentru a ne face o imagine mai clară despre ramura dreptului constituţional şi elementele definitorii ale acesteia vom apela la diferite şcoli naţionale de drept constituţional.

Şcoala română de drept constituţionalProfesorul ^n^^tm^SteteînţelegeT prin drept constituţional

"normele după care funcţionează însuşi Starul, organele Statului,principiile de organizare şi funcţionare ale organelor Statului".2 " Constantin Disescu f definea dreptul constituţional ca "ramură a dreptului carg„ tratează despre organizarea politică a Statului, constituirea suveranităţii şi âjputerilor puBlice".3

, George Alexianu* ) considera dreptul constituţional ca fiind "totalitatea regulilor şi principiilor după care se organizează şi se guvernează uri stat".4

* (1897-1946). Eminent jurist, profesor universitar. Din anul 1926 este profesor la catedra de drept constituţional comparat de la Facultatea de Drept din Cernăuţi, iar la l octombrie este transferat la Facultatea de Drept din Bucureşti. Din 19 august 1941 pînă la 29 ianuarie 1944 este Guvernatorul civil al Transnistriei cuprinzînd teritoriul dintre Nistru şi Bug. Condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din România la 17 mai 1946 pentru modul în care s-a comportat ca Guvernator Civil al Transnistriei. Cererea de comutare a pedepsei cu moartea în închisoare pe viaţă înaintată regelui Mihai a fost respinsă. Sentinţa Tribunalului Poporului a fost executată la l iunie 1946, la închisoarea Jilava.

Paul Negulescuţdefinise dreptul constituţional ca o ramură de drept public "câre"*rse' ocupă cu organizarea .Statulpi, modul cum se

jj^înMJr-f V _ j* al$%3fx- * *i-'f * t " " '

exercită suveranitatea, UTjrjăjlirgai^ atribuţiilor suveranităţii întreorganele sau puterile Statului,, stabilirea raporturilor dintre acesteputeri, precum şi autolirniţarea Statului prin garantarea dreptuluiindividului".5 "*~*"~~

p'N. Prisca Consideră dreptul constituţional "ansamblul normelor juridice care consfinţesc^ bazele puterii de stat şi reglementează relaţiile sociale ce apar în pjpcesul organizării şi exercitării puterii de stat, adică acele relaţii al căror conţinut îl formează organizarea puterii de stat în funcţie de teritoriu şi populaţie, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,/ sistemul de formare, organizare şi funcţionare^a organelor, ,puterji,,de^tat, sistemul şi principiile de organizare şi funcţionare a organelor administraţiei de stat,' organelor judecătoreşti şi organelor procuraturii".6

%ц Muraru/apreciază dreptul constituţional ca fiind ramura ^| dreptului unitar» formulată din normele juridice care reglementează V relaţiile socîafe fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Genoveva Vrabie consideră dreptul constituţional drept ramura fundamentală a dreptului, constituită dintr-un ansamblu unitar de norme, cuprinse prioritar în constituţie, prin care, reglementîndu-se raporturile sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, se asigură înfăptuirea puterii suverane a poporului.8

Ion Deleanu consideră dreptul constituţional un drept "care formulează în principii, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări, prin norme specific adoptate de organul legislativ".9

Şcoala franceză de drept constituţional

F.Luchaire susţine că dreptul constituţional poate avea trei definiţii: definiţia materială a dreptului constituţional, definiţia formală a dreptului constituţional şi definiţia pedagogică a dreptului constituţional.10 în această opinie se consideră că definiţia materială

8

(numită şi istorică) a dreptului constituţional se conţine în art. 16 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (26 august 1789): "Orice societate în care garanţia dreptului nu este asigurată nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie".

Definiţia materială a dreptului constituţional este supusă criticii din următoarele'conslderente:1

1. Ea nu defineşte dreptul constituţional, ci precizează ce trebuiesă cuprindă o constituţie. , , .»-,-

2. Ea este o definiţie unilaterală, sprijinindu-se pe conţinutulreglementării şi făcîndl abstracţie..,4e, •£^Ofrnâ Reglementării, care îiimprimă acesteia supremaţia.

3. Criteriul material de definire poate fi deformant căci, operîndexclusiv cu acest criteriu, unele acte normative ale puterii executive arputea fi considerate, eronat, ca fiind legi numai din simplul motiv cămateria reglementată a dreptului constituţional are ca element de bazăsupremaţia normelor constituţionale, iar dreptul constituţional, fiindconstituit din norme a căror supremaţie* se impune faţa de toatecelelalte, inclusiv faţă de legislator.

""" Recunoscîndu-se faptul că normele de drept constituţional au o forţă juridică supremă, se consideră, totodată, că această caracteristică nu este satisfăcătoare pentru a formula definiţia formală a dreptului constituţional. Datorită acestui fapt, şi definiţia formală a dreptului constituţional este supusă criticii din următoarele motive:12

- este o definiţie unilaterală care face abstracţie de la conţinutulreglementării;

- criteriul formal de definire poate fi şi el deformant, o normăjuridică urmînd a fi considerată constituţională numai pentru că ea afost adoptată potrivit unei proceduri specifice, chiar dacă obiectul einu are o valoare constituţională, fapt despre care ne vorbeşteconţinutul acestei definiţii.

' fSb***..^~**1A^'*l.

Definiţia pedagogic^ determină dreptul constituţional drept instrument рпгГ~сагеГ *tfl" cadrul statului - naţiune, se asigură 1Co'e:xl'stMţă**pâşnlca a puterii şi libertăţii.

Şi această definiţie nu este acceptată, considerîndu-se "laxă şi utilă în spaţiul ştiinţei dreptului constituţional, dar ineficientă pentru a marca ramura de drept în discuţie".13

f1 Jacques Cadart defineşte dreptul constituţional ca "ansamblul / normelor de drept care determină compoziţia^ mecanismele şi I competenţele puterilor organ'elor superioare ale statului, guvernanţii 'fi (\/ poporul", în opinia autorului aceste reguli au ca scop, în regimurile | politice liberale" şi democratice, asigurarea supremaţiei dreptului S asupra guvernanţilor (Parlament, Guvern, Şef de stat) şi, de asemenea, l asupra majorităţii poporului şi, prin urmare, garantarea libertăţii, ! dominaţia dreptului 4

Jean Giequel defineşte dreptul constituţional cape o ramură de drept "obiectul căreia îl formează încadrarea juridică a fenomenelor politice avînd drept scop organizarea în cadrul statului a coexistenţei paşnice a puterii şi libertăţii".15

Şcoala anglo-saxonă de drept constituţional

E.C.S.Wade, G.Godfrey Phillips nu recunosc existenţa unei' definiţii precise a dreptului constituţional, considerînd că această ramură cuprinde normele de drept care reglementează structura principalelor organe de guvernămînt, relaţiile lor cu alte organe şi

-1№«1«у.̂ -£ц_1СГ-1ГТ|- ~-Gmr"'" ----------- P - * • ' - < i^l*— '• ..... li^bj»,**.-»*— •*•--•- "

sîaDiTeştepnncipalele lor funcţii numite "convention .Martin Shapiro, Rocco J. Tresolini constată că dreptul

constituţional desemnează "ramura jurisprudenţei care se ocupă cu formarea, structura şi interpretarea constituţiilor".17

Jay M. Shafritz defineşte dreptul constituţional ca "ramură a dreptului care se preocupă cu interpretarea şi aplicarea legii fundamentale a naţiunii".18

Henri Brun, Guy Tremblay consideră dreptul constituţional ramura de drept ce "cuprinde regulile care creează şi reglementează

ţ s a o b f e S f f l i f â a f c ^ ^ f. **.-* - ,-n.> "--ч""1' •"• " '-v •*.***'- . _ • _ . * - ' • • > - . '..v - ' • , . - .^

organele mai importantealestatului, adică acelea care edicţează legile şi"regu'lile care fixează principiile fundamentale privind raporturileîntre stat şi persoane

19-

Şcoala rusă de drept constituţional

O parte din constituţionaliştii ruşi consideră că dreptul constituţional reprezintă un sistem de norme juridice care reglementează statutul juridic al persoanei în cadrul societăţii şi a statului, fundamentul orînduirii sociale, modul de organizare şi activitate a organelor de stat şi autoadministrare.20

A.A. Mişin susţine că dreptul constituţional (de stat) este ramura fundamentală de drept, constituită dintr-o totalitate de norme juridice, care determină fundamentul economic al societăţii, forma de guvernămînt şi structura de stat, organizarea, structura şi competenţa organelor supreme şi locale ale puterii de stat şi de administrare, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor şi supuşilor, drepturile electorale şi sistemul electoral.21

A.E.Kozlov consideră că dreptul constiuţional este ramura de bază a dreptului naţional, ce rejrezintâjun^s^tgm dejnorme juridice care-~je«ljanentează„oiganizarea,„,j;iatuluL a puterii de stat şiautoadministrară locale,relaţiile dintre individ şi stat.22

în opinia lui A.I.Kovalenko dreptul constituţional evocă voinţageneral - obligatorie a poporului multinaţional al Rusiei federative,exprimată într-un sistem de norme juridico - statale şi asigurată prinforţa coercitivă a statului.23

M.V.Baglai defineşte dreptul constituţional drept o totalitate denorme juridice care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale omului, instituind în acest scop un anumit meeămsmal puterii de stat.24

J Şcoala naţională de drept constituţional

Alexandru Arseni conturează dreptul constituţional ca o ramură "fiind alcătuită din norme juridice care reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc."25

Boris Negru susţine că "dreptul constituţional este ramura de, Ъага a sistemului de djepLdin Republica Moldova, constituită dinfr-un

ansamblu unitar de norme juridice, cuprinse prioritar în constituţie, norme ce au forţă juridică supremă fT care reglementează relaţii sociale fundamentale din domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării•-«аямшвя t. ' —"- •дг&кз-.-З'• ч -î. " "£/ъ **«*i,* t* J^ft '^ . ». " - « . i 4. '«wweV î*T* •- Jt"*t*t ',. *i " •

putem de stat, consfinţirii şi exercitării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului, convieţuirii statului în comunitatea internaţională de către state, în conformitate cu voinţa deţinătorilor puterii de stat".26

Alexandru Borodac delimitează dreptul constituţional ca fiind "o ramură de bază a dreptului public şi a întregului sistem de drept, constituită dintr-un ansamblu de norme de drept unitare, ce reglementează relaţiile fundamentale care apar în procesul instituirii şi exercitării puterii de stat, consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, determină legătura între un individ şi stat şi princiDiUelntTeeului sistem juridic".27

T JZ~~-~*^^^^^^-^^^„ ^^^^ ... ч

Examimnd definiţiile de mai sus (care, evident, nu sunt unicile), sintetizînd opiniile privitor la modul de definire a dreptului constituţional, exprimate în literatura juridică din ţară şi de peste hotare, relevăm următoarea concluzie: cţreptul constituţional este ramura fundamentală de drept carejjegfementeazăгпоШП de organizare a societăţii in stat, esenţa, forma şi mecanismul statului, aribuţiileji responsabilitatea guvernanţilor, drepturile_şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

III. SISTEMUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL.

Noţiunea de sistem cuprinde orice set de elemente ce există într-o anume relaţie modelată unul faţă de celălalt.28

Ca ramură a sistemului^^Jg^^d^gt, dreptul constituţional reprezintă, Tâ^rSdulsăirunsistem de norme si instituţii juridice care,

Г ВЯЯЖЯК»* У™- ****»№№ *A^««**.SKlA** Л- *.«...,*„ £ ̂, tţs^

în raport cu sistemul dreptului, apare ca subsistem al acestuia, ca ^. Dreptul constituţional reprezintă un sistem

deoarece:

1. Esţejin aixsambhi organizat de norjme şi instituţii Juridice, avînd acelasrobiect de regГementare^folosmdê^ёaşi rnetodeT '

^^â^jfi.wiS^-*™*"^^ * _,„., --. тиыотм И1.Г.1 • и, п, ГЮяД1Г,д1г1^Т-ж^'"'-;ай

~ 2. Intre normele si instituţiile sale există legături specifice, astfel•r^^-fiiiu-iTiL nj^-ULîiîi JL_' •- ,-«»««-* Ţ t' _ -_-:-r^* ._-л.уГ: - ' • • " - • _ '• ,-^-*"3" * * * * -

încît aceste norme şi instituţii apar ca un complex unitar şimterdejendent. 3.

b^ dreptului constituţional există o ordine

ienujiicăj ejje se, constituie c^găjnţi componente ale unei construcţii plrărâje, la vîrful căreia se găsescjnorniele Constituţiei.

Prin urmare, sistemur^reptuiui constituţional cuprinde unReprezintă o unitate închegată şi

i stat priit Constituţie si alte acte

normative, care reglementează modul de organizare a societăţiLîn-stat esenţa, forma şi mecanismul sţtfeuJuJUâtribuţiile~şi responsabilitatea guvernanţilor, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului, asigurînd înfăptuirea puterii depline şi suverane a poporului.

în rezultat, dreptul constituţional reprezintă un sistem complicat care cuprinde un set de elemente interdependente care-i formează structura internă.

S-a constatat deja că elementele constjţuUve_al£_şistemului dreptului constituţional sunL principiile fundamentale j^dreptului qonûjional, in^rituţiile^jidicl^normele de drept constituţional.

Principiile fundamentale ale ramurii de drept constituţional.în literatură de specialitate sunt numite şi principii generale ale dreptului, deoarece în majoritatea lor ele derivă din Constituţie şi alte izvoare de drept constituţional.

Prin principii fundamentale ale dreptului constituţionalsubînţelegem nişte idei cu caracter de mare generalitate sau postulatedirectoare, cuprinse în conţinutul unor norme juridieA- care, se bucurăd£JOTţăjuruHcjîrj^^ care, trecîndcă~un~T!rroşuprin întregul sistem de drept, orientează procesul de reglementare normativă a relaţiilor sociale în conformitate cu voinţa deţinătorilor puterii de stat.

Principiile fundamentale ale dreptului constituţional pot fi divizate în două categorii:

principii consacrate de norme de drept constituţional, care nu generează drepturi şi îndatorirLpentru participanţii Ia relaţiile de drept cojSŞţituJionai şi nujunt jsjgjâţe întotdeauna cu sancţiuni, dar au în acelaşi timp o importanţă determmlînfa^pefiîfU restul* normelor de drept constituţional, în această categorie se înscriu următoarele principii:

suveranitatea naţională (art.2 din Constituţia Republicii Moldova, art.3 din Constituţia Franţei);

separaţia puterilor (art.6 din Constituţia Republicii Moldova);pluralismulpolitic (art.5 din Constituţia Republicii Moldova);EăBgMlg—fiffldamentale Pjjvdnd-Lpjmrnjetatea (art.9 din

Constituţia Republicii Moldova);unilaţea_Eop_Qrului şi dreptuHa identitate (art. 10 din Constituţia

Republicii Moldova);universalitatea (art. 1 5 din Constituţia Republicii Moldova); _

eâJilaţea (art. 16 din Constituţia Republicii Moldova); M - principii care se conformează totalmente structurii tehnico -

_ 1 _ de drept constituţional şireglementează nemijlocit relaţiile sociale de importanţă primordială.

Asemenea principii sunt:independenta deputaţilor faţă de alegători (art. 68 din Constituţia

Republicii Moldova, art. 27 din Constituţia Franţei);inviolabilitatea deputatului (art.70 din Constituţia Republicii

Moldova);imunitatea şefului _dg_stat (art. 8 1 din Constituţia Republicii

Moldova);înfăptuirea justiţiei (art. 1 14 din Constituţia Republicii Moldova);publicitatea jdezbaterilor jiidic>rp, (art. 1 17 din Constituţia

Republicii Moldova);independenţa judecătorilor Curţii Constitutional p. (art. 137 din

Constituţia Republicii Moldova).

Inîtuţiajuridică_de_drept constituţional. Ea reprezintă _un cadru' dijrîrndelrelaţii fundamentale cuăceT^TsScifjcŢ hfcadrul сщзЬЩЛша! pot fi incluse: Sţaţuûj_JurjdJk cetăţeanului, Forma de _guyernămmt. Structura

ansamblu-de norme juridice ierarhizată de norme i

^^loanei

poliţic,_Si_sţemul electoral, Suveranitatea naţională şi Reprezentarea populară, O5ntretuTcqnsfîm|i6naiit_ăţinegilor ş.a.

La гшЗиТ lor, insţ|ţu|iiîejini^^ după volum, pot fi^^jisjiţuife» din instituţii jujidjgş rnai mici. Deexemplu, instituţia sistemului electoral cuprinde instituţia drepturilor

ттдтяьац •*• is-t&KûîădfeÊss^JSji^jij;^^ '«iwi{№iery A- - - * r ~""и- * ^

eLegtp|aXe^<ale<irc,gtă.îlor şi procedura ^lectorală. Iar procedura electorală, .între altele, include în sine următoarele instituţii: fixarea alegerilor/ propunerea candidaţilor/ campania electorală, efectuarea»^^%&*Л1Ь**аЛЬ?. t.:i^..r„rjr . :..^^^....: ..-4..^îfrcS^fi!t>AW"tvia v.*' * -^ 4 s

alegerilor/ constatarea rezultatelor alegerilor etc.•4i^£afciiJtS*fc«**«? „ • „ . . • • ч .-' .;'. •' >v" '"' (1*'' *"' • '"''• . «!'•* УГ-.-Гчг'Г**- * .-.-.,,-., .,*-;•• « f v, . - . , ,.

Normele de drept constutuţional. Teoria generală a dreptului ne învaţă că norma juridică este elementul constitutiv al dreptului, care reprezintă o regulă de conduită general obligatorie, instituită ori sancţionată de puterea publică, respectarea căreia este asigurată, în caz de necesitate, de forţa de constrîngere a statului. La rîndul său, norma_ de jirept constituţional jiste considerată acea normă juridică, care

a s^^ădHn sţaţ^s^nţaufonna şi

Odată ce normjjg^Jre^c^gtiţiôrial.fac parte din ansamblulnormelor juridice care alcătuiesc sistemul de drept al Republicii Moldova, este firesc faptul, că ele întrunesc toate trăsăturile generata caracteristice normei juridice, adică au un^jjaractfr general ji impersonaj^sunt instituite de puterea publică şi sunt obligatorii. """"ţ^s^timpuîjfc în literatura juridică de specialitate era susţinută şi promovată aşa-numita teorie a bivalentei noţiunii de drept constituţional. Conform acestei teorii, dreptul constituţional era conceput în două sensuri:

f - dre^|uJ>£ojnûtiOTalJiijens Jarg - cju ale altor ramuri de drept, cum ar fi dreptul«^satfK*t*SSSi лйжалет^^ """" *

penal, procesual penal, dreptul civil, etc. ..45яй№™~ 4S ,sw ^««чгйякг^-агя^Еяшзив»- **йг£*Еа1м8аг.АЗСй,. *,^

$ - dreptul constitutional în sens îngust - cuprindea numai normeleF. " ' ишйавЯиив» ,»йда,., ,,.., .• ,- -r.-.r jsjsacj»"*'"*'

cu un obiect de reglementare mult mai Lumtat.

£а^ж^Щ!ж?ею^??т^^

constituţional politic, a dreptului constituţional administrativ, a dreptului constituţional jurisdicţional şi a dreptului constituţional demotic.

lpri de drept constituţional susţin că normele de drept

juridice, deoarece unorabHpjejtgts,§n|;ţ4ijn,ea.Dacă în concepţia teoriei generale a dreptului, norma juridică

este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie instituită ori sancţionată de puterea de stat, respectarea căreia este impusă în caz de necesitate prin forţa de constrîngere a statului, atunci susţinerea acestei teze ar duce în mod inevitabil la concluzia, că dreptul constituţional nu este un drept în sensul deplin al cuvîntului, deoarece normele sale, neavînd sancţiuni, nu pot fi aplicate şi rămîn nerespectate, ceea ce nu e altceva decît o absurditate.

în majoritatea lucrărilor ştiinţifice în domeniul dreptului constituţional se afirmă ideea, conform căreia norma juridică se

morale sau de o altă natură prinramuri ea este evidentă), expres evidenţiaţuu

K Această stare a lucrurilor este condiţionată de cîteva împrejurări. •J în pjrauLjâpd, pentru mai multe dispoziţiLeste prevăzută o'•* * ГО5"^:В^Т^-9^Э r ^^^^^^^«^«.^«^^••^-•^^r^feîrt^Kvţ.. ^^^'^^riâyg^v.^&^^fisKSftmeieţ,•

singură sancţiune.|,f în al doilea rînd, sajrctmnik^m^drep^^ sancţiuni „specifice,

precum revocarea mandatului parlamentar,"•^" •' ' . ' <*A**t^b»»~»^-*'->~ <*--fc£a >3*-Ui^ fe ~> о^&алетзд^ ии^даввдазяад^!

revocarea unui organ de stat, declararea unui act normativ ca fiind•— *_^ «_,r- *--;-"- & ч- • . - ' , - x- •" - ' - ' '-»* , ст,-,,^ ,̂

necpnstituţional etc .../P In al treilea rînd, pentru reglementările de principiUj d^Jargă

generalitate, cuprinse în Constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte^ *«*., ... ».*«, . , ,r , , .«лу****»»^»» \,,m . j ; . „ *? .. - - -ta

ramuri de drgoţ, cum ar fi dreptul administrativ, penal, civil.„Ramura dreptuIuTpohstitutional al Republicii Moldova cuprinde* f r ~ ^ ~ <L, . _ s-î, ^ K^, f швае&й^ШаИг

un număr considerabil^ de ддпп^. de drept constituţional care pot fi clasificaţe.conform diferitelor criterii.

^

tii în materie nu mai discută despre sensul dublu al conceptului de drept constituţional. La fel se neagă şi existenţa unor componente interne ale dreptului constituţional, şi anume: a dreptului16

faptul, că respectarea ei este asigurată în ultima instanţă de forţa deл ^lim,iJiii«№^r---^^fff"'^f--*^^^~^-'-^^rTff-;Jţy^'Jr^-?'KMt^--1 ж^йдаж^ж^шнай^ь^шу^йшйжжз®?-^^»^»^^^

constrîngere a statuku.,. Şi dacă această măsură-sanctiunea - se aplica4»»ay>«S»«u*^*i«ns»4«»*5»E«» T — ___ •«.««««шюв^г.аиетли.в.вашмшкЗ ̂, ш.̂ щ, «««««Jbse

de bună^vpie, (deşi în unele

17

în dependenţă de sfera funcţională deosebim: - norme constituţionale de reglementare; /£•&£ norme constituţionale de protecţie. ; \> t-C-4

tMarea majoritate a normelor constituţionale sunt norme de drept

care reglementează nemijlocit relaţiile sociale fundamentale. Normele constituţionale de protecţie prezintă, în cea mai mare parte a lor, interdicţii ("Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului", consacră art.5, A. 2 din Constituţia Republicii Moldova).

în junctie de natura conduitei pe care o prescriu, normele de drept constituţional se divizează în:

- _ _ _ _

("Preşedintele Republicii Moldova primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova", Constituţia Republicii Moldova, art.86, al.3);

- norme_c^nsjtitjiţiomle_«aerative (imperative sau categorice),("Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aIişîT"dupăcel puţin două lecturi" - art.74, al. l din Constituţia RepubliciiMoldova).

După caractei4jl_j^tiik>r___sociale ___ reglementate, normeleconstituţionale pot fi:

- norme constituţionale materiale ("Persoana vătămată într-undrept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prinnesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită săobţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi reparareapagubei" - art.53, p. l din Constituţia Republicii Moldova).

- norme constituţionale procesuale ("Preşedintele Parlamentuluise alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi pedurata mandatului Parlamentului...", -art.64, A. 2 din ConstituţiaRepublicii Moldova).

După durata acţiunii înjimp__a normelor de drept constituţional acestea pot fi: permanente, temporare, excepţionale.

în literatu7ă~3e^pecialkă7e~lîormeTe de drept constituţional mai sunt divizate în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie

... . _ 29 -, - ,., »_

nemijlocita^

în categoria normelor cu aplicaţie mijlocită sunt incluse normele de drept constituţional care consacră* regiementări de principii şi pentru aplicarea nemijlocită a cărora sunt necesare norme juridice Дщ, akeramun_de^r^gj.

Normele cu aplicaţie nemijlocită sunt acele norme de drept constituţional care re^îe^^te^^m"mod direct şi nemijlocit relaţiile sociale.

pnntr-unNormele de drept constituţional se realizează mecanism

care constituie totalitatea mijloacelor, * formelor,„^,,*»*J.*^-»^»-*»«=i.'.,,:^ •' >»" - _ ~ у 4_лу,

procedeelor, metodelor care contribuie la încadrarea normelor de dreptГ," , . • 'НОЯ .- .„,•._. • - • • : - • . .-,..-,. .„. l -, .,- .,.. . i , :.'•' - . . . l - . : *

constituţional în sistemul normelor juridice şi în reglementarea nonmtrvTa гЗШШьшЙ§1&-

Concluzionăm cu teza că normele de drept constituţional__se

- priri_ obiectul lor, deoarece prin intermediul _acesţpra__se regl£m^njejză_relaj^i_^in_domeniu instirnirn jyjîxerdţăm puterii, de sjai;

Prin elaborarea şi realizarea normelor şi principiilor de drept constituţional se înfăptuieşte conducerea societăţii la cel mai înalt nivel.

în literatura de specialitate problema referitoare la sistemul dreptului constituţional şi structura acestuia este tratată şi din alt unghi.

Astfel, ca părţi componente ale sistemului dreptului constituţional, normele acestuia sunt grupate în anumite categorii, în dependenţă de raporturile sociale pe care le reglementează.

Se consideră că asemenea categorii de norme şi instituţii formează structura internă a sistemului dreptului constituţional şi

VKSHHMîrJSSHUHW"*!!^ ' "" ' . - , . _ - . i ~- ,, • -. ,- .-- >

anume:* -l . Reglementaţ^^pjga^nizărij „,şocjale , „a_ ДщцЬЩ^^дЩща

(actele normative ce reglementează baza economică şi structura socială).

t

*

T) Reglementarea tipului şi funcţiilor statului, organizarea, şiX « 6 J-ee«JSi«>»aM^lee«w"w*-«;r*«Me -А-^имк' • *

nşJConsacrarea şi garantarea drepturilor şi obligaţiilor\*f*^ „ЕЗи^^зчда-^"^^ ^-^«Ф^^^А-лМй^^а-*^^--;:^ ^п^^^майадаа*-1*- >'<'^ *» •> ------ * 't^*-^Y *

e ale cetăenilor.i ' a ^ ' ' t f ' '

Stabilirea modului de formare, organizare şi funcţionare a^ «-*=" J*-**3* *• - - —-»*s* ->- ^ж jjtafc .. | ^э^зщигг?^^^ , ^ f **•"• •' '' *" ' ' "' --

autorităţilor publice.^,^^жа^«й»&ааьда^«*^Ел«шда&«,

Categoriile menţionate mai sus nu au o existenţă autonomă, ele fiind părţi constitutive ale aceluiaşi întreg, interacţionînd în scopul asigurării funcţiilor ramurii de drept constituţionl.

IV. OBIECTUL ŞI METODELE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Independenţa dreptului constituţional în orice sistem de drept este determinată de specificul relaţiilor sociale reglementate şi care formează obiectul de reglementare a acestei ramuri. Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului constituţional sunt piatra de temelie în organizarea statală a societăţii, aflîndu-se într-un raport direct cu procesul de realizare a puterii de stat.

Aşadar, obiectul raporturilor de drept constituţional, îl constituie relaţiile sociye_c^£pjr_în_cadrul actiyhătiMa ощалizare _a spciejtăţiun ~staţ_şi_de exercitare a puterii de ştaţi~jSatii_cu_privirei la,„bazaecoaomică^LşţSicju£iLJ££Ja'ă' ?uJSYHEJâJySffl-§iJtoPt.iile statului, organizarea şi funcţionarea mecanismului <fe stat, organizarea adrninistrătrvă~r~te7itonuIuC~stebT№eâ""ir" gairjBtarea drepturilor fundâmeAtale~ ale ornuîui_ şi pejţăteanuiuL Obiectul dreptului constituţionăTcuprinde 2 categorii de relaţii:

1. Relaţii cu o dublă natură juridică, adică relaţiile care, fiindreglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşitimp şi de Constituţii, devenind implicit şi raporturi de dreptconstituţional

2. Relaţiile specifice de drept constituţional, care formeazăobiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţinal.

Astfel, obiectul drepjţului constituţional cuprinde relaţiile socialejpare '?!УJÎ2§îl5£SJîL£'•^^^PÂy^^L^^sti^âie^^âwa^^jûtsm de stat şi care^jyje^barelejpr^njzMi^êjţerciţării acestuia.

Vorbind despre obiectul nemijlocit al ramurii de drept constituţional, identificăm un triplu obiect sau trei mari componente ale dreptului constituţional.30

1. Dreptul constituţional instituţional, care are ca obiecttradiţional instituţiile politice, precum şi fundamentele instituţiiloradministrative şi jurisdicţionale.

2. Dreptul constituţional normativ sau fundamental, care are caobiect sistemul superior dreptului sau sistemului normativ.

3. Dreptul constituţional substanţial sau relaţional, care are caobiect drepturile şi libertăţile fundamentale.

în teoria generală a dreptului se afirmă că, pe lîngă obiectul de reglementare, ramurile de drept se disting între ele şi după metoda de reglementare a relaţiilor sociale.

Ca şi alte ramuri, dreptul constituţional aplică un arsenal propriu de metode şi procedee.

Ca ramură a dreptului public, dreptul constituţional, în marea majoritate a cazurilor, foloseşte metoda Jmperatiyă în reglementarea relaţiilor sociale, care-i constituie obiectul său şi care nu permite nici o abatere de la dispoziţiile normelor de drept constituţional.

în unele cazuri dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale fundamentale prin metodadispozitivă. Esenţa acestei metode de reglementare constă în "acordarea drepturilor subiecţilor de drept constituţional de a săvîrşi acţiuni concrete, determinate de coordonarea manifestărilor de voinţă ale acestor subiecţi.

Metoda se aplică în cazul reglementării statutului juridic al persoanei şi, uneori, în cazul determinării atribuţiilor unor autorităţi publice.

20 2

1

V. RAPORTURILE DE DREPT CONSTITUŢONAL

In literatura juridică de specialitate nmortuljuridic este definit ca "acea legătură socială reglementată de norma juridică, conţinmd un sistem^ê^înteracpurîe^'recîprocă între participanţi şi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunTTstatale".31

Dat fiind faptul că normele de drept constituţîonal,"ca"şf celelalte norme juridice, nu reprezintă un scop în sine, ci sunt destinate să reglementeze relaţii sociale fundamentale, ele contactează cu realitatea socială prin intermediul raporturilor juridice constituţionale.

Această categorie de raporturi juridice este reglementată de normele constituţionale -norme enunţate de organul reprezentativ şi

mд speciale. Aici trebuie de menţionat că, deşi majoritatea

raporturilor de drept constituţional sunt purtătoare ale acestui atribut, există şi raporturi de drept ^constituţional, a căror ă nu îl constituie o normă constituţională - în sensulindicatrnaisusâ*cr*alîeJ "norme juridice emise de alte organe ale staţuluf" ~şi~ în condiţiile altor proceduri (numai atunci cînd ele reglementează raporturi sociale ce au calitatea de a fi elemente constitutive ale activităţii de instituire şi exercitare a puterii de stat).

Pentru a formula definiţia completă a raporturilor de dreptconstituţional, trebuie să abordăm şi să lămurim trăsăturile definitoriiale acestora: x

J- " RgPgrtul de drept constituţi^ê^âârtôcial, care se naşte, seê^şoara~^r§5^tmge"numai între âameni - persoane fiziceluate individual sau grupate în colective, pe de oroarte, şi o autoritate—-•-•-•-— !_,;«*, _ ° '•* • ~ •• '- r /r\ •*-'•publica, pe de alta parte. / \

l - Raportul de drept constituţional este ujajraport de voinţă.^Caracterul volitional al raportului de drept constituţional este

condiţionat de faptul că aici intervine, pe 3e p parte, atîţ voinţa autorităţii statale, exprimată în conţinutul normei de drept«„ia-uî-â-asA-l „^ ^,„^.i,_ .'̂ ût*. f, ,..:-.*• -.* •-' - • • - ' . . . . , , ,

consţrtutional, cit şi voinţa sumecţilor participanţi la raportul de drept constituţional.

- Raporturile de drept constituţional iau_^najtere, se desfăşoară şi se sting în cadrul unor relaţii sociale de o importanţaVUK^w4W^^.^v"^-^*i^;rţ; îSSSSa^SSITjf.v •£&**" "l" £~ь '"'. > -- -" ' ~ " '•" ' - L*'£=$•«*.. i»;-^^_:.-^w^(^,si.-s.^4^t?ê«S№'J-*S®"?^^^'

deosebită.Sintetizînd cele menţionate mai sus, putem conchide că

constituţional carese

obligaţii, c^ _ . ^ ^ ^ ^ i -T— •vs.r.-.-rr™.--* — -™т^ •

Conţinutul raporturilor de drept constituţional îl constituiecompojţaênţujj^cial ajjubiecjilpr de drept constituţional, care este deţejjiuâ^d^jS^y^jftjiiterinediyLdjreûrilor şi obligaţiilor atribuite acestor subiecte.

"^Р^ЙЙ^и»*Й£-«ЙЕ?Р1' -P^SfePfeîî?1! , constituie fundamentul, reglementării, normative în domeniul relaţiilor politico-statale tdin societate.

Reglementarea normativă a relaţiilor sociale prin intermediul normelor de drept constituţional se finalizează cu elaborarea şi adoptarea actelor de realizare a dreptului.

VI. SUBIECŢII RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUIONAL

^ individualsau grupaţi în colective.

Unul din subiectele raporturilor este totdeauna fie deţinătorul*• «teiWjBfcesswtâsîrt^rM

fie statul, fie un orgân de stat şi aceste subiecte acţioneazăjn^mqd necesar într-un raport juridic,de instituire, menţinere şi exercitare a puterii de stat.*"*а.̂ -ли*^~-ж^1-**;** -"«e^Lw^KHBî»*^ • » * ^ 1 ^ « * л а . ,. ' . .

Studierea minuţioasa a unor surse din domeniul dreptului

fcj- "V.V, — -- ^. " -in~*nr?~>"> ""«"-«ч- ц.'р-; — -™m!WSf^»r2tf^f—^^^r?^fii№lSy~,

relaţiilor so^№5eţin,.djÔJCgşrjjâarea societăţii in statjijin_cagrule,̂

ita si comportamentul sociaLwiwb^-T— ^•vs.r.-.-rr™.--* — -™т^ •

constituţional ne-a sugerat ideea să includem în categoria subiecţilor de drept constituţional_următorii subiecţi de drept:

Afirmaţia că poporul este subiect de drept constituţional este întemeiată chiar în dispoziţiile Constituţiei, potrivit

««*»»*»• 1тпЧЧ1«*№»»Дьа**ДЬ. a„^,M^M^îa4arai№A^'^ i-*'v-"A ' :* i~--ib* L

cărora puterea apartme poporului, care încredinţează exerciţiul ei unor1^ившв«лшеаа;шшЕ(Ш1НЙ^**ж*йыьД^лш^*.̂ ае - ^ ^ - ^ „ ^ . ^ „ L j m s a ^ . ^ , . ™ ^ а ^ ь ж Ь ^ е щ »

TOj.îvêj.sal/egal^direct/secret şi liber exprimat. Apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional

fie direct, fie reprezentat prin organele sale.«КЖЯЯИГ - м!и<ДОМ1М*«**«>»йМчАмх»чМЧ|амл1М|»«|М

fJQte^SSii-SMMub'OiE^neb^Tegislaê apar întotdeauna ca subiect al raporturilor de drept constituţional, pe cînd celelalte organe

otj^subiecte de drept constituţional

S-ocesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele interne^Kţuutluwiifca~*J*«'><-!'bVfc*U * . - * r 1 iM»t»re Раг1атепщ,ш (Comisiile^ rjermanente) sunt subiecte ale dreptului

constituţional atunci, cînd îndeplinesc atribuţiile de .avizare, si control....'i жа&ад?***^ *M-*-~ ~ * ~~**ч«й -M . x. * ' a»^,^ . * ч ; » ^

\Jartidele,,§Lj)rganizatiile jflfial.-.-polkiees—După natura sa, partideîe"şroFganîzâîîile social-poTîtîce reprezintă asociaţii de cetăţeni

, ' ч^^е^й.йа**^»-^-'- "«^.„йл*»*!^1^ ° ' J«" îs*

cu o imagine comună asupra modului in care trebuie organizat statul şi' ^ ^ ^ ^ К ^ ^ ^ я п е я г ^ * > > к ж ^ ' ~ и ш а ^ 1 П т * м ~ * "..,--,.„ .̂. . , -»*•«> » >, > -J.» ^ î,

reglementată convieţuirea socială. Scopul acestor formaţiuni este de a^>«^,<$Р^^&^ЭД£:ЩГ$&Ж-.£ -,^ j^^^^ ^.Ââ^^&^Mifi^û^* ЖвЫы(йЛ • -.s» ' „чЛ^ламЛ

avea deût^ti^înjarlarrient şi reprezentanţi în guvern, realizînd astfel, un rol în legislaţie şi în general, de a participa la formarea*voinţei

,.,—.-, ,....„,.,.„ „J&****>im*sf ~«s'"je»*--ajii ****)*<£»-.„»* K v . jyrt'J- ,^»*aiiauumi

politice. Deaceea, ca forme organizatorice, prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele şi organizaţiile social-politice pot fi considerate

°. ' r 7 pSii*««»ib——— "*-*'.'.., _, лА.'У-ааЛ'*.л1«а??*£1>?

адЬаейй^^^щ^шаш^ Drept .d^^fc,Constituţia Republicii Moldova în art.41 stabileşte expres posibilitatea—-•"Г, , ' . r . ... .. . "«.-ţ-j. —^.^V~««i-=-* r" —««—»-*partidelor şi organizaţiilor politice de ^ jparticijgaja raportunle ^dm domeniul insûrârii/mentineriisiexercitării puterii de stat prin

1 я^ т а ..............................."""""....."..u^Mt^^...!......^.^.^»!........... ~~»~™™*«'№'-«ЖЭД**»-«*«*«виввВДе£аНЕадьНг*~ ' * " -'.< VMewetrMS^WMVV

realizarea dreotuluLdfUTarticipare la alegeri.«**^:«*'WmWW^î6SSJÎ'î^îi;T **. -> •* ДЯ^^^Я^'в^'^^^вЩ^Й^^^^ав^^^^дазм^М^е™

fCetătenuRepiiblidi Moldova! Se pot manifesta în calitate de^fflSjaKWiiJtoea*eee!f*'s»T" -* ^" " г *™-™,. , **^ «„^а^ _^И "^"^^ ' • ' ^ ' ' îcş^s ' * . , . . ' * * - "^ _ f

"

subiecŞ^de drept constituţional în trei cazuri: ca persoane, fizicey capersoane învestite cu anumite funcţii într-un organ de stat. organizaţi~rrr:~;.-:j •-r™ r̂-:T;Tri--~"1-™ '̂>-I'OT**^^^»»'» -̂ ,~- .* *^—-̂ —«— -

l'Străinij _ §i_._^patrizii.*1 Pot apărea *ca™* subiecţi de dreptconstituţional în raporturile iscate la acordarea cetăţeniei RepubliciiMoldova sau a azilului politic. -—,._,,.

24

în literatura de specialitate se menţine în discuţie problema dacă şi unităţile administrativ - teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Unii autori răspund afirmativ. Alţii insistă că unităţile administrativ-teritoriale pot apărea ca subiecte în raporturile de drept constituţional, dacă prin noţiunea de unitate administrativ-teritorială se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită parte a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte anumite drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor de drept constituţional.

Totalitatea drepturilor care determină capacitatea juridică, drepturile şi îndatoririle subiecţilor de drept constituţional, determină statutul juridic al acestor subiecte.

Majoritatea raporturilor de drept constituţional nu individualizează subiecţii de drept şi, în consecinţă, participanţi la aceste raporturi pot fi toţi subiecţii de drept constituţional, sau o categorie strict determinată a acestora (art.39,41,42,43 din Constituţie).

VII. CONCEPTUL ŞI CARACTERISTICAIZVOARELOR DE DREPT

CONSTITUŢIONAL

în literatura j*uridică termenul "izvor de drept" poartă două sensuri - izvoare materiale şi izvoare formale de drept.

Izvoarele de drept în sens material 'rbnstituie factorii deş ^ ____ - ' —. " ' - *""—•

configu_rare_a__drerjtolui (cadrul natural^ cadrul social - politic şi economic_şj^factorul uman).

izvoarelejFormale de drept (numite în literatura recentă şi izvoare de drept în sens juridic) sunt formele de exprimare a normelorjuridice, care foc parte din sistemul de drept Tn~cadral_unui stat, determinate de modul de adoptare_o.ri, sancţionate,л loz.de către auiontăţjTe competente ale statului.

Lăsînd în afara disciplinei şi alte clasificări ale izvoarelor de drept (scrise, nescrise etc.), vom analiza izvoarele dreptului constituţipnal ca parte componentă a jzvoarelor formale de drept.

25

ш ш - , - bazaacestor criterii ca izvoare formale aîe "dreptului constituţional se consideră numai actele normative adoptate de autorităţile publice

<" •""-— » l n, , „ т -ч » л < «ИВААГ t A: -- *,.;,< -ai," • ' î'-'"' • ' ' W*®-*."-' Т"-Ц • -

direct reprezentative, cu condiţia că acestea reglementează relaţii sociale care formează^ obiectul de reglementare a ramurii, de drept constiţuţionaj. Opinia expusă percepe ca izvoare formale ale dreptului constituţional: Constituţia^ şi legile de modificare ale ei (legile constituţionale), legea ca act juridic al . Parlamentului, ^tratatele internaţionale ratificate şi care reglementează relaţii sociale fundamentale (reglementarea cetăţeniei, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor).33

Conform cu ajtă opinie în calitate de izvoare formale ale dreptului constituţional sunt recunoscute actele normative, precedentul

j . , i •• -t • •!• -ţ*-**--̂ -? -ij"- •'- •-'--•.::-:: '..' "**" v*.. , , •*-•!.

judiciar, "obiceiul juridic şi tratatul internaţional.Pornincf de la realitatea că izvoarele formale ale dreptului,

inclusiv cele ale dreptului constituţional, diferă de la un sistem constituţional la altul, mai reuşită poate fi considerată cea de-a doua сщщ^аеоагесе permite cercetarea izvoarelor de drept constituţional relativ la orice sistem de drept.

Pornind de la aceste deziderate, includem în categoria izvoarelor dreptul ui ^constitutional următoarele:

<^y Actele normative. Ca izvoare ale dreptului constitutional'sdivizează in legi, acte normative adoptate de organele executiv^ actenormative 'adoptate de organele de sup^ggfaj^ jt constitutţpnaliţătiilegiloi/ regularnentelepari^meiLtlSa^^ adoptatei. de

ifâîSSSML, . ., <tSS5^n№*e^^ '̂â'SS^^^^^^^s^^*Va4e^1J1-*i' ' *-. - *

J Legile -izvoare de drept constituţional sunt adoptate de organele*" fci._.y -v» J?'~—-.„• ii .. .j»'*'*. . -------'—" '"""« ...." " -^ """ * J , » P - . • («w

legislative,^^ popor în cadrul referendumurilor,. de monarryîn condiţiile monarjaiei absolute,,si_4e_alte organe.

Qup.ă forţa, jujidicăşi specificul relaţiilor _sqciale_ reglementate legile se împart .în.legi ônstifuţîonai4 legi prganicdşiJegi&rdinarel ,

De aceeaşi forţă juridică, ca şi legile, se bucură actele normative adoptate m condiţiile legislaţiei delegate altui organ" debit* TeT legislativ. Asemenea acte normative poartă denumirea de decrete -legi şi sunt necesare în condiţiile de^cnza politică, cînd activitatea—£L. — ~^*~»~*.^^___-.-i*~-— . i *» * -*-~r ~ " ^ ^j - •*•*'**.«„.

organului reprezentativ legislativ.,este împiedecată sajj -acesta „еД£, dizolvat, în atare condiţii, în scopul evitării vacuumului de putere^ legislativă, putere.a_ executivă, (şeful de stat sau guvernul) adoptă decrete - legi^ decrete cu putere de lege ce. reglementează relaţii sociale care, în condiţii obişnuite, ţin de. domeniul Jegii.

Deseori decretele - legijieeesita aprobarea parlamentului şi pot fi considerate izvoare de drept constituţional, dacă ele sunt destinate să reglementeze -tdaţUlevi,sociale, care constituie obiectul dreptuluiconstitutional,

^ Actele normative adoptate de organele executive, în această categorie de acte se înscriu decretele prezidenţiale (instituirea stării de urgenţă, declararea mobilizării totale sau parţiale, declararea războiului, dizolvarea parlamentului, acordarea şi retragerea cetăţeniei,fetc...), hotărîrile şi.ordonanţele.guvernului, uneori chiar şi qrdinele, instrucţiunile ministerelor,/departamentelor şi altorôrgane centrale ale administraţiei de stat.

Această categorie de acte normative este inclusă în categoria—6вЛ4нА^*!в-£*-& " *^ "*"*

izvoarelordedrept constituţional numai în cazurile cînd conţin norme cpnstitutipnajg. Ele trebuie să respectelerarhia forţei juridice a actelor normative în şrtat şi alte condiţii,3 pentru a produce efecte juridice.

De menţionat, că din această categorie de acte normative, djcretele şefului de stat şi hotărîrile guvernului capătă în cele mai dese cazuri, valoare de izvoare de drept constituţional'.

Actele organelor de supraveghere a constituţionalităţii legilor. Sunt izvoare de drept constituţional Jhojţărînle^ji deciziile acestor orgaţie, referitor la constituţionalitatea legilor şi altor acte normative,

Pe parcursul evoluţiei istorice au fost cunoscute următoarele izvoare formale de drept: obiceiul jutridic? /precedentul judiciar; şi practica judecătorească/ doctrina juridică, Contractul normativ şi actul normativ.

-Referitor ja identificarea izvoarelor de drept constituţional din cadrul celor enumerate mai sus s-au exprimat diverse opinii. JT Astfel, profesorul Jânjvluraru consideră că pentru identificarea F izvoarelorjiejirepjônstituţional trebuie să apelăm la doua*crîterii:

'

26

21

rezultatul sufragiului,, compj^tejnta unor autorităţi publice, interpretarea constituţiei . a.

(a camerelor în cazul parlamen-telor bicamerale sau multicamerale). Regleme*n£ffi3°"âctivîîâ~tea

şi organizarea internă a acestora, asemeneaacte normative fac parte din categoria izvoarelor de drept constituţional.

HotăTÎrile autorităţilor administraţiei publice locale. Sunt_^_i, A^~^_kaiL*"SW4(f*i*r(W "* •£!*-»'»,,* " -•-Ift '*(J'~Wv. »™5е?а£№ч11---вяя»т9Ий«»*«* P Л'»*-'-!-мк •. V-,. , V*BW«W*'« ..... ... . _..,

. -__ „.*. >ч«-«э«=«ы -s»,*,*. -,ч- ,tf к- 'яаця^ачяа^" >тр"" """•'' '- '.«№Я«х- А4-»*^-"

considerate izvoare de drept constituţional m cazurile m care acestea reglementează relaţii sociale, ce ţin de .organizarea şi reajizarea puterii (de ex. statutele locale).

Este recunoscut caizvor de drept constituţional este recunoscut în sistemul de drept

' fiuenaawj***.— • •"' ••'V-i . f

anelo-saxon, fiind aplicat pe larg în Anglia, S.IJ.A, Canada etc. InetSêarf^jiSii- Г Г b ,isASB.«*s«ft».* ' ,., ,

statele care fac parte din acest sistem de drept, instanjeje judecătoreşti sunt creatoare de drept, care formează aşa-numitul drept comun (împreună cu dreptul statutar constituit din actele parlamentului, alcătuiesc sistemul de drept englez).

Normele de drept constituţional, .care fac parte din dreptul comun (norme constituţionale de precedent) sunt numeroase" şuJiverse după conţinut. Aceste norme ^deterrnină într-o mare măsură statutul juridic al cetăţeniloj, şi al unor organisme non-guvernamentajle, iar în unele cazuri reglementează relaţiile dintre diferite autqritătij)ubjice.

De exemplu, izvoare de drept constituţional în Anglia sunt recunoscute următoarele izvoare de drept: fT) Rules of Law.(norrnele de drept)

гК C^staţîarcare cuprinde legile adoptate de Parlament şi actele normative cu forţă juridică egală cu a legii adoptate de alte organe, cărora ParJarjgntuJJe-a conferit puterea, de a Jegifeta,

Ы Precedentul judiciar, ce cuprinde deciziile Curţilor care/ «Evytew «*_*-, ;. ** r » - • . . , " '' • ' ''J-^' • ' ? •••--.-:,.,.,

expjică "common , law" (dreptul comun) sau care interpretează "statues"- ( dreptul scris).

^Ш "Conventional rules" cuprinde regulile care nu au forţă de"** г^.1^е»*1«ьм»»*«»'.»ай1Ш»а«# г

t° | -,'.,,,,,-

lege, dar caie nu pot fi neglijate, atunci cînd sunt sancţionate de opiniaî*. ^ — - *•*- " : ' "" • - , ,--,- , -^-'—m^^

O) Avizele, gpiniile_consultanţilor autorităţii,Este considerat izvor de drept şi, respectiv,

izvor al dreptului constituţional doar în unele sisteme constituţionale, cu toate,,că în orice sistem constituţional există,, ptac|.ic,,ôbiceiuri_şi tradiţii de па1игд,сощйш£овд1а„

Contractul,, normativ.. Este recunoscut izvor important al dreptului сопзШи^юпаТшс^ги! formării federatiilorJiConFederaţiilor, , uniunilor de state, deoarece "prin ele se stabilesc principiile generale•'*"-**»« '̂.<^£^~-- - . w J 36 *

privitoare la asociaţia respectiva de state.-*игшаш_£>. ,î,a,,jjr»! • . л *»„ t,:.t&i <t, •<. -•« . . .

^^GT analiza contractului normativ, ca izvor de drept constituţional, trebuie să pornim de la realitatea că acestea pot fi

' *XZ*Ua>MMa^ _Г - . . .V • . . : , . . - . • - • . - - . 4 ,

internaţionale şi interne.Contractele"dratatele\ internaţionale sunt recunoscute ca izvoare

.u^^tg.-*^ i&f чЛЖ r l*^S4f •* ^"**Ч*Р' чй^ГйяиЫ1,^^*;.-'''-'"*-""" . . . 37

de drepfconstituţional, dacă îndeplinesc următoarele condiţii;- este de aplicaţie directă;-SeTâtîficat'conform dispoziţiilor constituţionale;- 4Ttglemenjej,z|, .relaţii care fac parte din obiectul , de

reglementare a dreptului constituţional.°. ..«. ,».U*BW .*"«**'*• .. - _ , , . j j .

Contractele normative, interne capătă valoare de izvoare de drept constituţional dacă sunt încheiate de^subiecţii de drept constituţional şi dacă reglementează relaţii specifice dreptului constituţionl. Drept exemplu de contracte normative interne, cu titlul de izvoare de drept constituţional, pot servi contractele încheiate între unităţile administrativ =,-„ teritoriale sau "între acestea şi autorităţile publice centrale cu respectarea condiţiilor menţionate,

Normelp' religioase. Sunt recunoscute izvoare de drept şi, implicit, izvoare de drept constituţional în statele în care normele religioase ocupă o poziţie determinantă 1гГсаагиГп6гте1б7*5ос1а1е. Aslfel, (in ţările care fac "parte din sistemul islamic de drept) norme de drept constituţional pot fi întîlnite în Coran7Sunnă, Kiias şi Fetvă. în sistemul de drept hindus norme de drept constituţional se conţin în

Шьйащша£и&&

şastre.Izvoarele de drept, enunţate anterior nu sunt obligatorii pentru

fiecare sistem de drept naţiional, deoarece este bine cunoscut faptul că

28 . 29

dreptul poartă amprenta epocilor istorice particularităţilor spirituale ale popoarelor şi a altor factori de configurare a dreptului.

Djcă apelăm la clasificarea dreptului în "familii"^sau,'^js,teme" mari, clasificare propusa''de "profesorul francez Rene Da.vid,38 putem constata că fiecărei "familii" ori "sistem" de drept îi corespund izvoare .spe.cifice^de'drept constituţional.

VIII. LOCUL ŞI ROLUL DREPTULUICONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE

DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA

Normele juridice, deşi deosebite prin conţinut, sunt foarte strîns legate între ele, alcătuind un алзатЫи unitar, concret şi logic, constituindu-se într-un sistem organic. Din aceste considerente, dreptul unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, dar ca un ansamblu al acestora, organizate şi structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate.39

Sistemul dreptului contemporan al Republicii Moldova cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de drept. Deaceea, orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, respectiv şi sistemul de drept al Republicii Moldova cunoaşte o ierarhizare a ramurilor sale.

în literatura de specialitate se consideră că pentru a determina locul pe care-1 ocupă ramura de drept constituţional în sistemul dreptului, este necesară studierea a două aspecte şi anume:

1. Importanţa relaţiilor sociale reglementate de normeledreptului constituţional;

2. Valoarea formelor juridice, prin care voinţa deţinătorilorputerii de stat devine drept.

în ceea ce priveşte primul aspect, normele de drept constituţional reglementează relaţiile sociale fundamentale, care apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Este incontestabil faptul că relaţiile sociale, ce apar în domeniul instaurării, menţinerii si

exercitării puterii de stat prezintă importanţa majoră pentru popor, căci, cucerind puterea, cei ce se află la cîrmă pot să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi politică.

Cel de-al doilea aspect cercetat exprimă ideea, că valoarea deosebită a relaţiilor sociale, reglementate prin normele ramurii de drept constituţional, necesită exprimarea voinţei guvernanţilor prin intermediul celor mai importante forme de exprimare a normelor juridice, şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea, aceste relaţii sociale se reglementează în primul rînd prin constituţie - legea fundamentală a statului, care se plasează în fruntea actelor normative.Concluzia făcută în urma cercetării acestor aspecte se cere a fi următoarea: dreptul constituţional este ramura principală a sistemului de drept. Această calitate a ramurii de drept constituţional duce la înfluenţă întregului sistem de drept, fiindcă dreptul constituţional, în primul rînd, conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a puterii de stat prin conducerea la cel mai înalt nivel. Constituţia, ca izvor fundamental al drepţujui_ conşţiţutio.nal, si Izvjarjţrincigalpjnţru întregul drept, cpnţinînd,_

printre., alte, reglementări^ şi cfik.pxivirid,.. proprietatea, organele execuţiw^rganeJfijiidecătoreşti,.. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi reglementate detaliat prin normele dreptului civil, dreptului administrativ, organizării judecătoreşti.

Analizînd minuţios corelaţia dintre Constituţie şi ramurile sistemului de drept al Republicii Moldova, vom constata faptul că

.ЙConstituţie. De aici şi rezultă principiul conformităţii normelor celorlalte ramuri de drept cu normele cuprinse în Constituţie.

în al doilea rînd, necesitatea conformităţii despre care se vorbeşte mai sus generează următoarea situaţie: o modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale.

Rolul conducător al dreptului constituţional faţă de celelalte ramuri ale dreptului oglindeşte unitatea sistemului nostru de drept,

30 3

1

unitate care constă în faptul că diferitele ramuri, ce alcătuiesc sistemul de drept al Republicii Moldova, reflectă expresia voinţei întregului popor şi, prin urmare, au acelaşi scop - protecţia tuturor relaţiilor sociale.Importanţa deosebită a dreptului constituţional este determinatăşi de faptul că normele acestei ramuri coma^ră__§L_garariteazăiarne^^ (pluripartidismul, pluralismulpolitic, egalitatea în drepturi, reprezentarea naţională, votul universal, egal, direct, secret, liber exprimat ş.a).

NOTE:1. Katz A. Staatsrecht. Grumdkurs 'm affentlichen Recht. Heidelberg: C.F.

Mueller Juristischer Verlag,1991.2. Constantin Stere, Drept constituţional, Universitatea Iaşi, 1910, pag. 46-47.3. C. Disescu, Drept constituţional, Ed. Librăriei SOCEC & Co, Societate

anonimă, Bucureşti, 1915, pag. 34-364. G. Alexianu, Curs de drept constituţional, Universitatea din Cernăuţi,

1930, pag. 17-205. P.Negulescu, Drept constituţional Român, Bucureşti, 1927, pag.35S. N. Frişca, Drept constituţional, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1974, pag. 167. IMuraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1993,

pag.8.8. G.Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Iaşi,

1993, pag. 16.9. l. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991,

pag. 11L 0. F. Luchaire, De la methode en droit constituţionnel, în rev. Revue de

droit public, marş - avril, 1981, pag.275

11. I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, voi. I, 1991,pag.lO. 12.1. Deleanu, op. cit., pag.11.

13. Ibidem.14. J. Cadart, Institutions politiques et droit constituţionnel, tome I,

Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1989,pag. 171 J.Gicquel, Droit constituţionnel et institutions politiques, Ed. Montchestien,Paris, 1989, pag.3

15 J. Gicquel, Droit constituţionnel et institutions politiques, Ed. Montchestien, Paris, 1989, pag.3 E.C.S. Wade, G. Godfrey Phillips, Costitutional law, Longmans, Green and Co, London, 1957, pag. 2-4

16. E.C.S. Wade, G. Godfrey Phillips, Costitutional law, Longmans, Greenand Co, London, 1957, pag. 2-4

17. Martin Shapiro, Rocco J. Tresolini, Amrican Constitutional Law, Fourthedition, Macmillan Publishing Co, Inc, USA., New York, 1975, pag. 14

18. Dictionary of American Government and Politics, Chicago, Illinois,USA, 1988, pag. 134

19. Henri Brun, Guy Tremblay, Droit Constituţionnel, Leş Editions YvonBlais, Inc, Ottava, Canada, 1982, pag. 12

20. Конституционное (государственное право) зарубежных стран,Москва, 1996,pag.4.

21. А. А. Мишин, Конституционное (государственное) правозарубежных стран, М., 1996

22. Citat după: В.В. Лазарев, Конституционное право, М., 199823. А.И. Коваленко, Конституционное право, М., 199724. М.В. Баглай, Конституционное право РФ, М., 199825. A. Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Chişinău,

1997,pag.626. V. Creţu, Gh. Avornic, S. Baieş, I. Guceac, B. Negru, T. Negru,

C.Negru, D. Zabunov, Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova,Cartier, Chişinău, 1997, pag.92-93

27. A. Borodac, Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău,1997, pag.80

28. Jask C.Plano, Robert E.Riggs, Helenam S.Robin, Dicţionar de analizăpolitică, Bucureşti, 1993, pag. 137.

29.1.Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1993, pag. 2730.1. Deleanu, op. cit., pag.1231. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1994, pag.277.

32. Gh.Lupu, Gh.Avcrnic,Teoria generală a dreptului, Chişinău, 1997, pag. X 7; Конституционное (государственное право) зарубежных стран, Москва, 1996, pag. 15.

33.1.Muraru, op. cit, pag.2834. Конституционное (государственное право) зарубежных стран,

Москва, 1996, pag. 17.35. Ridu I Motică, Gh. Mihai, Introducere în studiul dreptului, Timişoara,

1995, pag. 14836. Gh.Lupu, Gh.Avornic, op.cit.,pag.9237.1.Muraru, op.cit.pag.3238. P. Давид, Основные правовые системы современности,

Москва,1988.39. I.Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului,

Editura ALL, Bucureşti, 1993, p.76

CAPITOLUL II. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂ ŞI DISCIPLINĂ DIDACTICĂ

I. CONCEPTUL ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Ştiinţa este considerată drept un ansamblu sistematizat de cunoştinţe sau metodele şi presupunerile ce caracterizează căutarea cunoştinţelor verificabile şi transmisibile.1 Deoarece ştiinţa presupune că lumea experienţei şi observaţiei este obiectiv cogniscibilă, că relaţiile repetabile sunt pasibile de a fi descoperite şi că se poate ajunge la cunoaşterea acestor relaţii printr-o observare atentă, teoretizare şi testare a ipotezelor, putem formula o altă definiţie a ştiinţei şi anume: ştiinţa constă dintr-un ansamblu mai mult sau mai puţin sistematizat de cunoştinţe, inclusiv o varietate de teorii explicative, utilizate în sfera activităţii de cercetare în scopul obţinerii unor cunoştinţe noi despre natură, bocietate, gîndire şi care include în sine toate condiţiile şi momentele acestei activităţi.

Funcţia ştiinţei este de a dezvolta teoria ce va ajuta să explice şi să se anticipeze evenimentele din lumea observabilă, în dependenţă de funcţia promovată, ştiinţele se împart în pure şi aplicate.2

Ştiinţa pură se preocupă de cunoaştere de "dragul" cunoaşterii. Ştiinţa aplicată aspiră să se folosească de cunoaşterea ştiinţifică pentru a atinge scopuri umane.

în dependenţă de sfera activităţii de cercetare, realizată de o ştiinţă sau alta, acestea se divizează în ştiinţe sociale sau umaniste şi ştiinţele naturii.

Ştiinţele sociale sunt considerate ştiinţele angajate în investigaţia comportamentului uman.

Prin ştiinţele naturii subînţelegem ştiinţele care au ca obiect de cercetare natura şi legile ei de existenţă.

Un loc aparte în cadrul ştiinţelor sociale este rezervat ştiinţelor juridice ca un compartiment distinct al ştiinţelor sociale, cu un sistem propriu, cu discipline multiple, potrivit diverselor ramuri de drept.

34 3

5

Despre ştiinţele juridice s-a putut vorbi doar în epoca modernă şi contemporană, în special în sec.XIX şi XX.

Obiectul ştiinţelor juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în toată complexitatea sa: ca ansamblu de norme, raporturile juridice şi ordinea de drept din societate, răspunderea juridică şi modalităţile ei, elaborarea şi realizarea dreptului, conştiinţa juridică etc...

în literatura de specialitate se consideră că, spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţa dreptului are ca obiect nu natura şi descoperirea legilor ei de existenţă şi manifestare, ci un aspect al vieţii sociale -dreptul, în cadrul ştiinţelor sociale, cele juridice se disting prin faptul că sunt ştiinţe normative, deoarece "fragmentul din realitatea socială pe care le studiază este reprezentat de normele juridice". La etapa actuală se discută despre un sistem al ştiinţelor juridice, în cadrul căruia, în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului, se disting:

a) ştiinţele juridice teoretice, globale;b) ştiinţele juridice istorice;c) ştiinţele juridice auxiliare;d) ştiinţele juridice de ramură.în cadrul primei categorii se include Teoria generală a dreptului,

care are drept obiect de studiu abordarea teoretică a dreptului în ansamblul său, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de manifestare.

Ştiinţele juridice istorice sunt determinate în existenţa lor de studiul istoric al dreptului, în funcţie de modul în care este abordată cercetarea istorică a dreptului, în toată lumea, într-o anumită ţară sau numai într-o anumită instituţie, se pot distinge: Istoria universală a statului şi dreptului (Istoria generală a dreptului), istoria dreptului dintr-o anumită ţară, cum ar fi Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova, istoria unei ramuri sau instituţii: Istoria dreptului constituţional sau Istoria dreptului civil. La această categorie se înscrie şi istoria doctrinelor (gîndirii) juridice, ce are ca obiect analiza evoluţiei istorice a diferitelor teorii sau şcoli juridice.

Ştiinţele juridice auxiliare contribuie la studiul fenomenului juridic prin folosirea unor mijloace proprii altor ştiinţe - medicina, fizica, chimia, psihologia, în cadrul acestor ştiinţe, numite şi interdisciplinare, se includ: criminologia, criminalistica, medicina legală, psihiatria judiciară, statistica judiciară, cibernetica sau informatica j udiciară.

Ştiinţele juridice de ramură s-au întemeiat pe măsura dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale şi constituirea ramurilor de drept, astfel încît fiecare ramură de drept formează obiectul unei ştiinţe juridice de ramură, în acest sens, dreptului constituţional îi corespunde ştiinţa dreptului constituţional, dreptului administrativ - ştiinţa dreptului administrativ, dreptului financiar - ştiinţa dreptului financiar etc.. în opinia unor autori, în denumirea curentă nu se foloseşte terminologia completă, dar cea a ramurii, pentru a desemna disciplina ştiinţifică respectivă (de exemplu: nu ştiinţa dreptului constituţional, ci drept constituţional).4

Vorbind despre conceptul ştiinţei dreptului constituţional, trebuie să menţionăm diversitatea opiniilor şi concepţiilor.

Astfel, unii consideră că ştiinţa dreptului constituţional reprezintă un sistem de cunoştinţe istorice, logic fundamentalizate, căpătate în rezultatul cercetării dreptului constituţional ca ramură de drept, a relaţiilor reglementate de această ramură, precum şi a practicii realizării normelor constituţionale.5 Alţi autori o definesc drept o ramură deosebită a ştiinţelor juridice, ce are drept obiect de studiu organizarea societăţii în stat, raporturile din domeniul instituirii, menţinerii şi exercitării puterii publice, precum şi normele de drept care reglementează aceste raporturi.în opinia noastră, punctul de pornire în determinarea justă şi completă a conceptului ştiinţei dreptului constituţional îl constituie obiectul său de studiu. Dacă admitem că obiectul de studiu al ştiinţei îl constituie

celejiiajjmp_orta^iţe_relaţii social-

constituţionaJ^Bujtem conchide că Ştiinţa dr£p|uiu4ja®âliiutional este ştnnŢa_j4iridjcĂj ce are "ca obiecţ^T^Tu1^ir*bprrnele_ *3e "drept constituţional şt relaţiile sbciale din domeniul relaţiilor c.e tiif de

organizarea_socieţătii în.ştat,, reglementaţe_d£ ac£sţe_norme^ precum şi concepţiile specjalijţiLQr,to.ffiateriad^eptuM,CQnsţituti_Qnal.

Cu denumirea de Drept constituţional această ştiinţă este recunoscută în majoritatea statelor lumii (S.U.A., Franţa, Anglia, Italia, România).

în Republica Moldova, ca şi în alte republici ex-sovietice şi statele aderente, această ştiinţă a fost cunoscută sub denumirea de "drept statal", considerîndu-se că noţiunea "Drept de stat" subliniază faptul că această ştiinţă are drept obiect de studiu nu numai normele juridice cuprinse în constituţie, dar şi altele.

După proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, această ştiinţă, ramură juridică şi disciplină didactică, începe să fie denumită "Drept constituţional".

în unele state, precum Franţa, România, denumirea dată acestei ştiinţe este de "Drept constituţional şi instituţii politice", motivată prin faptul, că obiectul de studiu al ştiinţei respective nu poate constitui numai normele de drept constituţional şi relaţiile sociale reglementate de ele, ci şi aspectele practice, concrete ale funcţionării structurilor care contribuie la realizarea puterii de stat. Recunoscînd că ştiinţa dreptului constituţional are ca obiect de studiu relaţiile sociale cu caracter politico-juridic din domeniul organizării societăţii în stat şi exercitării puterii publice, trebuie să recunoaştem şi faptul că ştiinţa dreptului constituţional apare mult mai tîrziu decît ştiinţele cu caracter politic.

Astfel, până la apariţia dreptului constituţional ca ştiinţă, în operele unor mari gânditori, precum Platon, Aristotel, Cicero şi Polibiu în antichitate, Toma d4Aquino, Marsilio din Padova, William Ockam, Ibn Khaldiin, Dante Alighieri în Evul Mediu, Machiavelli şi J.Bodin în epoca Renaşterii, Tomas Hobles, J.Locke, J.J.Rousseau şi Ş.L.Montesquieu în timpul pregătirii revoluţiilor burgheze, întîlnim nişte idei mai mult sau mai puţin sistematizate despre stat, despre fenomenele politice în general. Separarea expresă a ştiinţei dreptului constitiţional de la filosofic, sociologie s-a petrecut doar în prima jumătate a secolului XIX, adică mult mai tîrziu decît alte ştiinţe juridice (civil, penal, procesual).

Se consideră că germenii autentici ai ştiinţei dreptului constituţional au început să apară atunci, cînd constituţiile burgheze s-au transformat din "ius condentum" (dreptul care trebuie să fie creat), în "ius conditum" (dreptul creat), în această perioadă, inclusiv în cea premergătoare, apar o serie de concepţii referitoare la stat şi drept, care cuprindeau unele principii situate mai apoi la temelia ştiinţei dreptului constituţional. Astfel s-a fundamentat principiul suveranităţii poporului, principiul separaţiei puterilor în stat, s-a elaborat şi argumentat ideea existenţei unor drepturi naturale ale omului, pe care statul este obligat să le asigure.

Pînă la apariţia primelor constituţii, perioada în care începe a fi întemeiat dreptul constituţional ca ştiinţă, în unele universităţi din nordul Italiei, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, începe a fi predată disciplina didactică "Drept constituţional". Prima catedră de drept constituţional a fost creată în anul 1796 la Ferrara, iar puţin mai tîrziu asemenea catedră se crează la Pavia şi la Bologna, în anul 1834 o catedră de drept constituţional este creată la facultatea de drept din Paris condusă de contele Pellegrino P^ossi. Această etapă este numită "perioada obsedărilor textuale",7 deoarece dreptul constituţional se confundă cu dreptul Constituţiei, limitat la dimensiunea sa politică, la care se încadra juridic, adică la organizarea activităţii autorităţilor publice centrale din cadrul statului, precum şi relaţiile dintre aceste autorităţi. Se vorbea, deci, de un drept constituţional strict instituţional şi pe de asupra un pic elitist.

în această perioadă dreptul constituţional se rezumă, deci, la studiul interpretativ a dispoziţiilor Constituţiei în şcolile de drept existente.

La finele secolului XIX şi începutul secolului XX apar primele şcoli naţionale de drept constituţional, reprezentate de A.Esmein şi L.Duguit în Franţa, C.JJellinek şi Ihering în Germania, A.V.Dicey în Anglia, V.Orlando în Italia şi F.F.Kokoşkin în Rusia, în România un aport înse'mnat la fundamentarea ştiinţei dreptului constituţional 1-a constituit opera unor mari profesori, precum C.Stere de la Universitatea din Iaşi şi C.G.Disescu de la Universitatea din Bucureşti.

38

39

La etapa actuală ştiinţa dreptului constituţional este orientată primordial în direcţia conservării formelor clasice de organizare a statului şi admiterii unor restructurări politico-statale, care nu ar afecta valorile şi interesele fundamentale ale societăţii.

Pentru ştiinţa dreptului constituţional din occident este caracteristică existenţa mai multor şcoli şi curente, situaţie determinată de pluralismul politic şi lipsa unei ideologii unice " dictate " de sus, de specificul naţional şi cultural din diferite state.

Importanţa ştiinţei dreptului constituţional este destul de semnificativă, deoarece ea satisface o serie de necesităţi practice, principalele dintre care sunt următoarele:

1. Ea ajută la explicarea şi cunoaşterea ştiinţifică a normelor dedrept constituţional, ajungîndu-se la o mai bună interpretare şi aplicarea lor.

2. Ea constituie un sprijin deosebit de importat pentru organelecompetente în adoptarea normelor de drept constituţional deoarece,analizînd condiţiile care au determinat adoptarea unor anumite norme,se poate constata în ce măsură aceste norme corespund cerinţelorsocietăţii.

II. ISTORIA ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL DIN REPUBLICA MOLDOVA. PROBLEMELE ŞTIINŢEI LA ETAPA ACTUALĂ

După cum s-a menţionat mai sus, despre dreptul constituţional ca ştiinţă s-a vorbit mai tîrziu decît despre stat şi ştiinţa acestuia, începînd, însă, cu secolul XVII, dar mai ales al XVIII-lea, în unele state din Europa încep să apară germenii ştiinţei dreptului constituţional (a dreptului de stat). In această epocă apar primele opere de valoare ştiinţifică, pe care s-au întemeiat un şir de principii, folosite la crearea ştiinţei dreptului constituţional.

în Republica Moldova, pînă la declararea suveranităţii şi independenţei statale, ştiinţa dreptului constituţional, fiind determinată de concepţiile marxist-leniniste privind dezvoltarea societăţii şi

statului, practic nu recunoştea orientările doctrinelor occidentale de drept constituţional.

In această perioadă ştiinţa dreptului constituţional s-a limitat mai mult la proslăvirea organelor puterii de stat existente şi la analiza lor prin prisma reglementărilor juridice. Unele caracteristici ale ştiinţei la această etapă ne dovedesc inutilitatea sa, printre ele:

-gradul neînsemnat al cercetărilor în domeniul relaţiilor constituţionale;

-adaptarea cercetărilor ştiinţifice la caracterul real şi acordarea unei atenţii nejustificate instituţiilor constituţionale rituale (puterea de stat aparţine poporului, participarea maselor la elaborarea şi adoptarea actelor normative, Sovietele - ca organe reprezentative, democraţia socialistă, legalitatea socialistă...);

- rolul şi prestigiul neînsemnat al constituţiei în societate şi stat;- nerecunoaşterea studiilor constituţionale comparate.Neajunsurile enumerate mai sus au dat naştere la o nouă etapă a

constituţionalismului actual.Specificul dezvoltării istorice a ştiinţei dreptului constituţional

crează posibilitatea de a evidenţia etapele concrete în dezvoltarea ei. Aşadar, menţionăm următoarele criterii, care servesc drept hnză la periodizarea ştiinţei dreptului constituţional:

1. Factorii exjţejai_^eţa^ej£_p_rmcirjale_de dezvoltare-a societăţii jjiji statului.

2.^Factorii interni - etapele_ de dezvoltate a.legislaţiei, specificul dezvoltării ştiinţei însăşi.

Dreptul de stat sovietic (sau statal), foarte rar "Dreptul constituţional", era recunoscut ca ramură de drept fundamentală, ramură ce conţine dispoziţii şi prevederi pentru alte ramuri de drept, în calitate de obiect de reglementare a dreptului constituţional se recunoştea organizarea social-economnică şi politică a societăţii, realizarea suveranităţii poporului şi a naţiunilor.

Paralel, continua polemica cu adepţii conceptului tradiţional de drept de stat ca ramură de drept, al cărui obiect de reglementare îl formează relaţiile ce apar în procesul realizării puterii de stat, structura

de stat şi relaţiile autorităţilor publice cu cetăţenii în procesul de realizare a puterii publice.

Un eveniment important îl constituie editarea în anul 1975 a manualului "Drept constituţional sovietic", elaborat de către juriştii dia Sanct-Petersburg.Dreptul constituţional era recunoscut ca o ramură de drept cu influenţă majoră asupra altor ramuri. Este semnificativă şi abordarea problemei constituţionalismului ca valoare şi concept.

Cu toate acestea., Comisia superioară de atestare din URSS păstrează specialitatea 12.00.2 "Drept de stat şi administrarea".

Incepînd cu anul 1985, ia amploare procesul de renovare şi perfecţionare a relaţiilor sociale, economice şi politice. Treptat, sunt date uitării vechile teorii constituţionale, fiind întemeiate teorii constituţionale noi, influenţate de curentele social-democratice contemporane.

In torentul reformelor politice, economico-sociale şi de drept, unii admit posibilitatea de a accepta începutul istoriei dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova de la zero, adică de la etapa actuală, aruncînd Ia coşul istoriei constituţionalismul cunoscut de statul nostru pînă în prezent. Ei motivează aceasta prin faptul că tot ce a fost pînă acum nu a fost aşa cum trebuia să fie ci mult mai rău.

Ca orice ştiinţă, ştiinţa dreptului constituţional trebuie să analizeze fenomenele juridice în mod obiectiv, să încerce a corespunde cerinţelor întregii societăţi şi nu doar cerinţelor înaintate de minorităţi ori un grup de guvernanţi, care au interesul ca realitatea să fie prezentată în roz.

Ştiinţa dreptului constituţional din Republica Moldova va trebui să îndeplinească nu numai o funcţie descriptiv-explicativă, ci şi o funcţie prospectivă de cercetare a relaţiilor din domeniul exercitării puterii de stat şi a normelor care le reglementează, precum şi a vieţii constituţionale potrivit idealurilor poporului nostru.

La etapa actuală funcţia prospectivă preia locul întîi, sarcina ştiinţei dreptului constituţional constînd, mai ales, în a oferi legiuitorului soluţii pentru noile reglementări.

Vorbind despre întemeierea dreptului constituţional ca ramură fundamentală în sistemul de drept din Republica Moldova, trebuie să menţionăm necesitatea argumentării ştiinţifice a ramurii menţionate. Deoarece dreptul constituţional ocupă un loc de frunte în cadrul sistemului de drept, datorită rolului crescînd al Constituţiei şi reformelor constituţionale, el capătă o funcţie socială importantă de reglor al reformelor sociale şi determinant al statutului juridic aparţinînd autorităţilor publice, partidelor şi organizaţiilor social-politice, altor subiecţi de drept constituţional, în acest context trebuie să menţionăm principalele probleme de preocupare a ştiinţei dreptului constituţional.

Putem nominaliza următoarele probleme care se află în qentrul

1. __ ^ObiecJuJ,_drepţului„CQustLtuţionaL în diversele sale forme demanifestare.

2. Teoria constituţiei, izvoarele_dreptului constituţional.3. Studierea cpmparatiyă a constituţiilor dm.,diferite state.4. Constituţia, în, coraport -eu» -sistemul de drept ^al Republicii

Moldova.5. Bazele con_stlfutionale~ ale dezvoltării economice.̂ i sociale.6. Statutul constituţional al omului şi cetăţeanului.7. Teoria generală ajştatului şi forma de stat.8. Organizarea puterii de stat şi autorităţile publice.9. Autoadmînistrarea şi instituţiile democraţiei directe.10. R£EyWică_Moldoya Jn^d^l^mujn^hMH internaţionale.

După o perioadă în care ştiinţa dreptului constituţional s-a limitatmai mult la descrierea şi elogierea instituţiilor existente, la analiza lor prin prisma reglementărilor juridice şi nu a modului în care se realizau practic sarcinile societăţii, este necesar să trecem la analiza minuţioasă a instituţiilor acestei ramuri de drept, care nu aveau implicaţii politice directe.

Punîndu-şi scopul să cunoască cît mai profund, cît mai exact relaţiile din domeniul exercitării puterii de stat ca putere a poporului în ţara noastră, ştiinţa dreptului constituţional nu trebuie să se mărginească la descrierea lor, ci să promoveze metode care au ca scop

descoperirea legităţilor ce acţionează în această sferă de relaţii. Renunţîndu-se la ideea partinităţii ştiinţei dreptului constituţional, va trebui să se depună toate eforturile în sensul redării caracterului ei obiectiv, făcînd faţă imperativelor societăţii şi nu doar imperativelor unei categorii sociale restrînse.

Avînd ca obiect de investigare normele de drept constituţional în vigoare, ştiinţa naţională a dreptului constituţional necesită a fi analizată în lumina evoluţiei lor, a posibilităţii şi necesităţii abrogării unor reglementări normative vechi şi a apariţiei altor noi.

Specialiştii în materia dreptului constituţional trebuie să cunoască trecutul poporului şi al statului, ca să poată găsi în acest trecut puncte de reper pentru dezvoltarea societăţii în viitor. De aici şi porneşte legătura ştiinţei dreptului constituţional cu istoria statului şi dreptului.

III. SCOPURILE ŞI METODOLOGIA ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Este cunoscut deja faptul că apariţia şi dezvoltarea ramurilor de drept se produce în funcţie de epoca istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale şi de alţi factori de configurare a dreptului din fiecare ţară în parte. Aceasta impune studierea ştiinţifici a ramurilor de drept, inclusiv de drept constituţional, a condiţiilor care influenţează modificarea, transformarea normelor din care sînt constituite pe viitor, a modalităţilor potrivite pentru a asigura aplicarea şi respectarea normelor de drept constituţional.

Scopul final al ştiinţei dreptului constituţional constă în fundamentalizarea ştiinţifică a activităţii zilnice a statului respectiv. Investigaţiile în această direcţie elucidează probleme diverse după valoare şi complicaţie, după cum diversă şi complicată este activitatea, prin intermediul căreia se realizează puterea de stat. Ştiinţa dreptului constituţional, la fel ca alte ştiinţe, se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee, cu ajutorul

cărora are loc studierea normelor de drept constituţional şi a relaţiilor sociale reglementate de ele.

în dezvăluirea conceptului metodologiei încă nu s-a ajuns la un numitor comun, în filosofic, să zicem, sunt cunoscute diverse opinii privind concepţia de metodologie a ştiinţei. După unii, metodologia reprezintă totalitatea procedeelor şi metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă oarecare. Alţii înţeleg prin metodologie teoria despre metoda cunoaşterii ştiinţifice şi de transformare a lumii. Conform altei opinii prin metodologie se subînţelege, în primul rînd teoria marxist-leninistă ca bază metodologică generală, în al doilea - totalitatea metodelor particulare de cunoaştere a obiectului dat.8 Conform altei opinii metodologia cuprinde principiile de bază ale cunoaşterii, metodele şi procedeele de cercetare.9 într-o altă opinie se consideră că metodologia este un ansamblu concentrat de operaţii intelectuale constituite din anumite principii, norme care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen.10

Fără a acorda preferinţă unei anumită definiţie, considerăm că prin m^d^pgia^iintej_^e£taluLcpn_stitutipnal se are în vedere o parte integră a acestei ştiinţe, care reprezintă argumentarea aplicării unor norme^,£ategorjij Jegj şi J>rincip_n |n___p.rqcesul_ cunoaşterii fenomenelor j[jdejlor juridicp-sMale, grecum §i.mpdul_ de: aplicare a metodelor, generale şLparticulare de cercetare.

Studiul metodelor de cerceţare,__ utilizate în jdomeniul de investigare, a j^tjittţfiLdreptuJuiConstituţional ne permite să evidenţiem următoarele metode:

Metodajogică. în cercetarea fenomenului juridico-statal ştiinţa dreptului constituţional se foloseşte de categoriile, legile şi raţionamentele logice.

Metoda istorică. Potrivit acesteia ştiinţa dreptului constituţional cercetează relaţiile sociale fundamentale şi normele de drept constituţional, care reglementează aceste relaţii în perspectiva şi evoluţia istorică a lor.

J\IgtQlla_.Eflmgaratismului. Cercetarea comparativă a diferitor instituţii juridice de la oŢa'ră la alta, compararea sistemelor juridice

44 4

5

naţionale contribuie la desprinderea factorilor ce determină trăsăturile lor comune şi specifice. Metoda comparatismului indică calea de utilizare a experienţei legislative şi de reglementare normativă în domeniul relaţiilor sociale, ce ţin de dreptul constituţional, luîndu-se în considerare faptul că orice reglementare juridică trebuie să răspundă, în primul rînd, necesităţilor naţionale, specificului şi particularităţilor statului respectiv, iar pentru găsirea soluţiilor optime se studiază şi experienţa constituţională a altor sisteme de drept.

]^etoda„j^rjcgtânlo£_jiO(EiQlagic£.-.c,oji£rete. Această metodă rezultă din analiza factorilor sociali de configurare a dreptului.

Metodâ_EÎEer'mentală. Proprie, de regulă, ştiinţelor naturii, această metodă nu este străină nici ştiinţei dreptului constituţional. Astfel, în domeniul ştiinţei dreptului constituţional, punîndu-se problema unor transformări de ansamblu la nivel naţional, se recurge în prealabil la verificarea noilor măsuri în una sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale.

Meţoda__siştematică. Este metoda ce impune cunoaşterea normelor de drept constituţional în strînsă legătură cu relaţiile sociale care le-au determinat.

Metoda exegetică. Constă în utilizarea interpretării gramaticale şi logice întru stabilirea sensului diferitor texte de lege. Exegeza se mărgineşte exclusiv la textul juridic, fără a analiza cauzele fenomenelor juridice, legile lor interne de dezvoltare. Tot ce se realizează prin această metodă este interpretarea, explicarea, comentarea din punct de vedere filologic şi logic a textului de lege.

Metoda jamiyticjfcsjjijejică._ Prin aplicarea acestei metode, pornindî>se de la analiza diferitor norme juridice în vigoare, se urmăreşte identificarea principiilor juridice care stau la baza lor. Ulterior, comparînd principiile între ele pe calea sintezei, se stabilesc nişte principii superioare care servesc la interpretarea celorlalte dispoziţii ale constituţiei.

IV. SISTEMUL ŞI IZVOARELE ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Sistemul (din greacă systema - alcătuit din părţi, unit) este un ansamblu de elemente, care se află în raporturi şi legături reciproce şi care formează un anumit întreg, o unitate.

Ştiinţa dreptului constituţional cercetează instituţiile dreptului constituţional şi problemele care se desprind în legătură cu aceste instituţii, într-o ordine anumită. Această ordine de cercetare este, în fond, o grupare a cunoştinţelor şi reprezintă însuşi sistemul ştiinţei dreptului constituţional.

Prin urmare, sistemul ştiintej__drje^ţujm__conştiţutional este următorul:

1. pre£tj^ficmstitiiţionaL_ca--*amură-_a~ .dreptului din RepublicaMoldova (noţiunea, obiectul, izvoarele).

2. Teoria constituţiei (noţiunea, esenţa şi caracterul constituţiei,apariţia şi dezvoltarea sa istorică, adoptarea, modificarea şiabrogarea, supremaţia constituţiei).

3. Jepria jgaeralaa statului.4. Forma .de, „guvernământ., structura de stat, regimul politic din

Republica Moldova.5. Organizarea administrativ-teritorială a republicii.6. Cetăţenia, drepturile şi îndatoririle..fundamentale ale cetăţenilor.7. Sistemul electoral.8. Sistemul autorităţilor publice., .formarea şi activitatea lor, actele

emise ^i responsabilitatea acestor autorităţi.în urma acestor cercetări pot fi obţinute anumite cunoştinţe, care

constituie în ansamblu ştiinţa dreptului constituţional şi care se conţin în izvoarele ei.

Izvoarele ştiinţei dreptului constituţional sunt cunoştinţe sistematizate despre obiectul de studiu al acestei ştiinţe, elucidate în lucrările ştiinţifice, (monografii, articole, manuale).

V. LOCUL ŞI ROLUL ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

Poziţia deosebită a dreptului constituţional în cadrul sistemului dreptului determină, după cum e şi firesc, un loc de vârf al ştiinţei dreptului constituţional în cadrul sistemului ştiinţelor juridice, astfel încât ştiinţa care analizează normele de drept constituţional urmează să aibă o poziţie superioară.

Această poziţie superioara este determinată de:1. Importanţa relaţiilor care formează obiectul de reglementare al

normelor de drept constituţional.2. Ponderea specifică a activităţilor din domeniul relaţiilor

sociale, care formează obiectul da cerceare în comparaţie cu toatecelelalte activităţi, dirijate prin intermediul reglementării juridice.

3. Funcţia prospectivă a ştiinţei dreptului constituţional, careface ca fenomenele politico-statale să fie analizate aşa cum sunt, aşacum ar trebui să fie şi să se transforme în viitor, potrivit idealurilorsocietăţii contemporane.

4. Această ramură a ştiinţei juridice este cel mai strîns legată deactivitatea politică a partidelor şi statului nostru, de înnoirea şiperfecţionarea activităţii de organizare şi conducere a societăţii.

Ştiinţa dreptului constiuţional se află în legătură indisolubilă cu teoria generală a dreptului, care elaborează dispoziţiile teoretice generale folosite de ştiinţele juridice ramurale.

Cît priveşte raporturile dintre politologic şi dreptul constituţional, s-au manifestat, în principiu, două tendinţe: cea de opoziţie între cele două ştiinţe şi cea de apropiere pînă la contopirea lor.

Promotorii primei poziţii consideră că obiectul de /studiu al ştiinţei politice îl formează sistemul de guvernămînt, instituţiile politice prin modul de organizare reală şi exercitare efectivă a puterii politice, pe cînd obiectul ştiinţei dreptului constituţional îl formează doar normele juridice care urmăresc seopul să dea forma, să fixeze şi să reglementeze funcţionarea procesului politic. Cei care susţin a doua poziţie afirmă că obiectul dreptului constituţional îşi extinde

preocupările şi asupra funcţionării reale a mecanismelor politice şi guvernamentale. Astfel, scoţînd în evidenţă elementele comune ale celor două ştiinţe, uneori se ajunge Ia contopirea lor.

Există şi a treia poziţie, şi probabil, şi cea mai justă. Ea aparţine acelora, care consideră că fiecare dintre cele două ştiinţe îşi are obiectul său de studiu, şi mai ales, metoda sa, dar între ele există nenumărate puncte tangenţiale.

VI. DREPTUL CONSTITUŢIONAL - DISCIPLINA DIDACTICĂ

Dreptul constituţional, ca disciplină didactică, se predă la toate instituţiile şi facultăţile de drept. Volumul şi formele de predare se elaborează la catedrele de profil (de regulă "Drept public") şi se aprobă de către Senatele instituţiilor sau Consiliile ştiinţifice ale facultăţilor respective.

Ca disciplină didactică dreptul constituţional reprezintă o totalitate de postulate teoretice şi date informative din sfera relaţiilor sociale^, reglementate de normele ramurii de djrept constituţional. In corespundere cu programele de predare a cursului de "Drept constituţional," prezenta disciplină este constituită din partea generală, care tratează în mod conceptual instituţiile juridice ale dreptului constituţional, şi partea specială, care conţine date informative privitor la instituţiile ramuriii de drept constituţional.

Scopul predării disciplinei dreptului constituţional constă în cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a instituţiilor de drept constituţional din Republica Moldova, în cadrul acestor instituţii un loc de frunte revine democraţiei şi elementelor sale, precum suveranitatea naţională, pluripartidismul, statutul juridic al persoanei, cetăţenia, forma de stat şi altele.

Procesul de democratizare a societăţii, proces ce a căpătat o amploare vertiginoasă în momentul actual, contribuie în permanenţă la remodelarea instituţiilor juridico-statale. O atenţie deosebită în procesul de predare a disciplinei dreptului constituţional li se acordă

48 4

9

problemelor cu conţinut teoretic şi de importanţă metodologică (teoria Constituţiei, suveranitatea, forma de stat, statutul juridic i\ persoanei). Importanţa majoră pusă în seama acestor probleme va face posibilă o orientare sănătoasă şi constructivă a studenţilor la moment, le va oferi posibilitatea de a aprecia corect (din punct de vedere ştiinţific) evenimentele din viaţa politică şi socială, să rezolve la nivel superior diferite probleme cu conţinut practic.

NOTE:

1. Jack C. Plano, Robert E. Riggs, Ilelenean S.Robin, op. cit.,pag.1552. Ibidem.

3.1.Ceterchi, E.Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993 pag.7 4.1. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 11

5. H. Богданова, Наука советского государственного права, M., 1984,pag. 12

6. Vezi G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Iaşi, 1993;A.Hauriou, J.Gicguel, Droit constitutionnel et institutions politiques, EditionMontehrestien, 1980.

7. G. Vrabie, op. cit., pag. 228. H. Богданова, op. cit, pag. 15.9. A.Hauriou, J.Gicguel, op. cit., pag. 4210.1. Ceterchi, I.Craiovan, op.cit.,pag.!3

CAPITOLUL III. TEORIA GENERALA A STATULUI CA INSTITUŢIE A DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

I. NOŢIUNEA ŞI ELEMENTELE DE BAZĂ ALE SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Statul este o formă superioară de organizare politico - juridică a societăţii^ iar organizarea societăţii în stat formează obiectul de reglementare a dreptului constituţional. Această stare ne obligă să interpretăm unele probleme referitoare la societate, la structura acesteia şi la organizarea conducerii politice a societăţii.

Privitor la noţiunea de societate se atestează un număr considerabil de definiţii.

Intr-un sens restrîns, societatea este concepută ca o etapă a istoriei omenirii, în sens de formaţiune social - economică. In sens mai larg, această noţiune este interpretată drept parte a lumii materiale separată de la natură şi care reprezintă forma activităţii vitale a omului pe parcursul evoluţiei istorice.

în_£olitologjevsocietatea este tratată ca o agregare de oameni ou atribute comune, ce se disting ca grup şi care interacţioneazâ unul cu altul într-un mod specific,' p(Tcmd în "vorbirea de toate zilele prin societate se subînţelege un grup cu o cultură directă, care trăieşte ca entitate socială

în literatura sociologigăr o societate este considerată ca un sistem social ce furnizează orientarea primară pentrujoanienii^de pe un anumit teritoriu, care recrutează membrii prin reproducere sexuală şi care persistă dincolo de viaţa membrilor luaţi individual.

In sens поп-tehnic, termenul societate cuprinde un grup de Oj.mgnice_sg^^isting de alţii prin scopuri comune_sau prin ordine^ socială gejierallL_^

j Generalizînd] cele expuse putem constata că societatea reprezinlL un sistem social, constituit dintr-un număr considerabil de indivizi, în

50 5

1

scocul satisfacerii^erintelorviţale, relaţiile dintre ei fiind stabilite prin coordonate politico - juridice.

Conceptul folosit iniţial p«ntru desemnarea societăţii a fost cel de societate civilă. In operele lui Cicero noţiunea de societate civilă este utilizată pentru descrierea condiţiilor de viaţă, în care domină legislaţia, urbanitatea, civilizaţii, condiţii ce contrastează cu viaţa dusă în cadrul culturilor barbare şi preurbane. J. Locke considera că societatea civilă diferă de starea naturală, întrucît "oferă confort şi condiţii decente pentru desfăşurarea activităţilor umane", în operele lui Hegel şi Marx termenul 'ss«cietate civilă" începe să fie utilizat pentru denumirea aranjamentelor sociale, economice, instituţionale, diferite de cele ale statului.

Sursele bibliografice consultate ne-au determinat să concluzionăm că, indiferent ie unghiurile sub care este tratată noţiunea pusă în discuţie, există puncte de tangenţă comune tuturor investigatorilor în domeniu. Astfel, se recunoaşte unanim că elementul decisiv al societăţii civile este emul privit ca personalitate şi nu ca "factor uman", ca "individ determinat printr-un sistem de necesităţi, interese şi valori".2

Subliniind capacitatea indivizilor de a se asocia, putem constata că societatea civilă este o categorie istorică, determinată de totalitatea relaţiilor sociale şi care reflectă interacţiunea tuturor sferelor-vieţii sociale.

Formarea societăţii civile este un rezultat al mişcării spontane, dar creatoare a indivizilor, care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală, în cadrul societăţii civile, cetăţenii intră într-o "ţesătură" de raporturi sociale, participînd astfel la activitatea unei multitudini ie asociaţii, organizaţii, în scopul promovării unor interese şi oltective comune şi care constituie în ansamblul său,un sistem social.

Sistemul social este interpretat ca o "agregare dintre două_sau mai multe persoane care interacţionpayă ппя cu alta într-n mapieră structurată!!—

In sensul său generic, sistemul social se poate referi la interacţiunea fiinţelor umane la orice scară, în cadrul unui grup restrîns, înt-o organizaţie complexă sau într-o societate în ansamblu.

Unii autori identifică fiinţele umane, privite individual sau în grupuri sociale, drept elementele de bază ale sistemelor sociale, numite şi comunităţi sociale.

O comunitate socială cuprinde aceiaşi oameni sau grupuri întrepătrunse de oameni, care instituie o totalitate în baza unor semne şi principii comune. Comunitatea socială poate include cîţiva oameni sau zeci de milioane, poate exista pe parcursul unei perioade scurte sau poate fi stabilă în decursul a sute de ani.

Comunităţile sociaje, ca forme de asociere cu obiective politice, profesionale, culturale, religioase, morale, reprezintă nu numai un_ cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităţilor, dar sjo contrapondere în raport cu forţa statului. Din acest punct de vedere comunităţile sociale (mai ales cele mari şi stabile) prezintă un interes deosebit pentru ştiinţa dreptului constituţional.

Pe durata evoluţiei istorice a omenirii, în cadrul sistemului social se acumulează modificări, soldate cu renovarea structurii societăţii prin apariţia unor comunităţi sociale noi ori schimbarea celor vechi.

Pentru stabilirea modificărilor şi transformărilor din cadrul sjstemului sociaL_savantil au ejaboraKdiferite crijejii, pnntrp,qare un interes deosebit îl prezintă teoria claselor şi teoria statificarii sociale.

/Teoria^ claselor? Reprezentanţiiaceste i teorii înaintează, în calitate de elemente de bază a structurii sociale, clasele. Acest termen este folosit pentru prima oară în Roma antica_fsec.VI î.e.n.) drept criteriu censitar, care delimita pe acei care dispuneau mijloace materiale suficiente pentru a se echipa ca militari şi făceau astfel parte din "classis", de cei lipsiţi de aceste mijloace şi care constituiau o altă categorie socială, numită "infra classem". Pornind de la faptul că în anul 440 la Roma se distingeau, după bogăţie, 5 clase, putem constata că iniţial termenul în discuţie era uţilizaţjjentru a diferenţia diverse niveluri de_yjaţă.

Injigc. аГХуДЫеа termenul de clasă este folosit pentru a dMdg socieţaţeajie,baza funcţiilor îndeplinite de diferite grupuri.sociale sau

52

53

în funcţie de locul ocupat de acestea în circulaţia bogăţiilor. Francois Quesney (Tabloul economic, 1758) distingea "clasa producătorilor", formată din agricultori exploataţi, "clasa proprietarilor", constituită în special din propietarii funciari, şi "clasa sterilă" (sau urbană), care cuprindea meseriaşii, comercianţii şi profesiile liberale. Un secol mai tîrziu, David Ricardo (Prinsipes de Г economie politique et de l'impot, 1817) se referea la "capitalişti" şi la "salariaţi". La mijlocul sec. al XIX-lea Sânţi Simon, Proudhon, K. Marx considerau clasele drept realităţi sociale, identificabile după originea veniturilor şi mărimea lor, respectiv după locul ocupat în raporturile de producţie. Lenin (Marele pocin, 1918) considera clasele - grupuri mari de oameni, care se deosebesc după raportul faţade mijloacele de producţie, după rolul în procesul de organizare socială a muncii şi după modul de participare la procesul de repartizare a plusvalorii, în conformitatejcjLjisfiuiţia lejiinistă, societatea era constituită din clasa muncitoriloj. din ţărănime, burghezie şi intelectualitate ca pătură „socială. Marxist-leniniştii considerau că_clasele__§e află într-o stare de antagonism, conflictele sociale fiind inevitabile, deoarece unele clase îşi apropriază munca altora, în această viziune lupta dintre clase reprgzj|ilă/!motorul istoriei" care pregăteşte terenul pentru realizarea "societăţii fără clase".

Actualmente, noţiunea de clasjLesle. concepută drept un_grup_ socialŢcare se distinge din punctul de vedere a statutului social.

S-a subliniat în repetate rînduri că analiza societăţii prin intermediul conceptului de clasă explică doar în parte modificările ce au loc în structura socială a diferitor state.

/Teoria stratificării sociale, j Conform acestei teoiii, elementul dejiază al structurii sociale este stratul social. Dacă în teoria claselor criteriul de bază a diferenţierii sociale sînt relaţiile de proprietate, atunci în teoria stratificării diferenţierea societăţii în aşa - numitele straturi sociale, se realizează în baza altor criterii (profesia, venitul, studiile, educaţia, religia, moralitatea ş.a.)

în procesul de studiere a dinamicii modificărilor sociale, jdsp4ii acestei teorii folosesc formula stratificării verticale (сщэгшс1е_7_ my_e_lud: nivelul profesionalilor înalţi, specialiştii tehnici de nivel

medjii, clasa comercială, mica burghezie, lucrătorii tehnici şi muncitori^cujuncţii de conducere, muncitorii calificaţi şi muncitorii necalificaţi) ş[ orizontale. Conform acestei formule, omuljpe^arcursuT vieţii sale poate trece dintr-un strat social în altul, prin ameliorarea sau deteriorarea poziţiei sale sociale, mişcare cunoscută sub denumirea de mobilitate socială.

Pentru societatea contemporană este specifică şi prezenţa unor mase sociale de periferie. Noţiunea "mase de periferie" serveşte pentru a desemna periferiile sau intermedierile referitor la unele comunităţi sociale (clase, straturi, naţii, culturi). Principalul aspect al stratului de periferie constă în faptul că persoana pierde apartenenţa la o comunitate socială concretă (vagabonzii).

în societăţile contemporane se mai observă o mobilitate socială sporită cu o tendinţă puternică de creştere a stratului social mijlociu.

H. NOŢIUNEA ŞI ESENŢA STATULUI4

Din conţinutul capitolelor precedente reiese că scopul final al dreptului constituţional nu este altceva decît edificarea condiţiilor esenţiale pentru viaţa şi prosperitatea multilaterală a statului respectiv. Apare o întrebare firească, ce este atunci statul, al cărui drept constituţional reglementează modul de organizare a societăţii în stat, organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, relaţiile dintre aceste autorităţi, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Problema abordată preocupă cu intensitate gîndirea politico-juridică contemporană.

Cît priveşte natura şi esenţa statului se cunoaşte un labirint de teorii, însoţite de un număr impunător de definiţii ale acestuia: "Statul este ultima revoluţie care a reuşit" (Kubischer); "Statul este o instituţie care revendică monopolul violenţei fizice legitime în cadrul unui teritoriu determinat" (Max Weber); "Statul este o "maşină" pentru menţinerea dominaţiei unei clase asupra alteia, instrument ce se constituie prin separarea în cadrul societăţii a unei forţe publice înzestrate cu mijloace de constrîngere - armată, poliţie, justiţie." (foffl Mâ.rxj; "Statul este un imens cimitir unde sînt îngropate toate

55

manifestările vieţii individuale" (Bakunin); "Statul este absolutul în faţa căruia indivizii şi formaţiunile sociale nu sînt decît relativul" (Mussolini); "Unde începe statul, se termină libertatea" (Lenin). Se poate aduce drept exemplu şi celebra expresie "Statul sînt eu", atribuită regelui Louis XIV, care a simbolizat caracterul patrimonial al monarhiei absolute şi răspunsul lui Proudhon Pierre Joseph (1809-1865) cu o sută cinzeci de ani mai tîrziu: "S_ţatul_smţsnLJlQi", care ilustra aspiraţia democratică.

După unii, statul este un "monstru" acaparator, ce nu permite o manifestare independentă în afară de el; după alţii, statul este, dimpotrivă, ceva inofensiv, neexistent, sau dacă există ca un rău necesar cu vremea va dispărea, pentru că va trebui să dispară cu necesitate.

Nu putem accepta afirmaţiile de mai sus, care nu sînt altceva decît o eroare gravă, deoarece statul este un fenomen organizatoric- al elementelor care, în ansamblul lor, formează societatea (individul, clasele, straturile sociale) şi drept rezultat este o umctLe.....socială constructivă.

Din aceste considerente marea majoritate a savanţilor consideră că statul apare mai întîi ca o societate organizată, avînd un guvernămînt autonom, în susţinerea acestei teze s-au propus mai multe definiţii ale statului. Una dintre cele mai simple este definiţia statului propusă de către Kant: "Statul este reunirea unei mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice".5 Duguit consideră statul "o grupare omenească, fixată pe un teritoriu determinat, unde cei mai tari impun voinţa lor celor mai slabi".6

Giorgio del Vecchio considera statul un "subiect al voinţei care stabileşte o ordine juridică", "subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor" sau "statul este coloana vertebrală a societăţii, osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale; pe el se bazează raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viaţă a unui popor".7

După Hans Kelsen, statul este "o ordine juridică bine organizată, cu organe specializate şi cu un anumit grad de centralizare".

Sintetizînd aceste opinii reţinem pentru noţiunea de stat două semniftcatii de valoare^

Ţ Pentru unii, statul constituie "armatura_sau_sgjip-lftfnl juriHir"jil unei colectivităţi umane (popor sau naţiune). In acest sens se spune România, Ucraina, Franţa, Republica Moldova sînt state.

f/ Pentru ajţii, statul este ил sistem organizational, reglementat^in punct deivederejuridic. care realizează conducerea politică я impj sodetăţi, dejimrKl m acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului..

Inceircînd a face ordine în acest florilegiu de definiţii şi afirmaţii, vom studia fenomenul statului din două puncte de vedere: politic şi juridic, deoarece organizarea politică şi principiile juridice sînt considerate acele două elemente indispensabile ale unei vieţi sociale, şi care o fac să se menţină în spaţiu şi să perpetueze în timp.

III. CONDIŢIILE JURIDICE DE EXISTENŢĂ A STATULUI

III.1. NOŢIUNI GENERALE

Studierea istoriei universale a popoarelor civilizate nu ne poate oferi un exemplu de viaţă socială lipsită de organizare politică, oricît de rudimentară ar fi ea sau lipsită complet de anumite reguli de conduită (fie un obicei, chiar primitiv, fie o normă juridică). Condiţiile juridice de existenţă a statului consituie un element indispensabil al vieţii sociale, deoarece normele juridice, dreptul, acordă societăţii un caracter definit şi coerent.

în capitolul de faţă vom căuta răspunsul la întrebarea: cum asigură statul conducerea politică a societăţii. Din această perspectivă vom şi aborda problematica elementelor constitutive ale statului, ca mai apoi să cunoaştem diversele forme juridice ale acestuia.

în doptrina dreptului constituţional s-a încetăţenit ideea, că din punct de vedere juridic, putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a_ţrej_ejgrnente obligatorii- teritoriul, populaţia şi o conducere efectivă

exercitată în numele statului - puterea_j>a__ asupra teritoriului şi populaţiei.

Dacă primelg_ două elemente sînt de natură materială (presupuneri necesare de fapt), al treilea element _este de natură formală şi în virtutea acestui fapt, devine cel mai important. Drept rezultat, statul ne apare ca o îmbinare a unor elemente de fapt, populaţia şi teritoriul, cu un element politico -juridic, adică o putere publică reglementată din punct de vedere juridic.

III.2. TERITORIUL

Dacă am mai putea admite că există teritorii fără stat (pămînturi virgine, corpuri cereşti, care în virtutea tratatelor internaţionale nu pot fi apropriate de către vreun stat), p.\istenţa УГРППЧ' gtff *arp tqrifnriji esţeJnjrnaginabiyL

Prin teritoriu, ca element natural я ] statnlii^ se recunoaşte acea parte_a_g]ob_ului pămîntesc. asupra căruia un stat îşi exercită dominaţia sa publică. Acest spaţiu geografic este constituit din suprafeţe terestre, acvatice şi maritime, din snlul, subsolul şi coloana aeriană de deasupra Jui. în lipsa acestui element o comunitate socială, oricît de numeroasă ar fi, n-ar putea constitui un stat. în această ordine de idei, triburile nomade au fost considerate, în cel mai bun caz, "embrioane de state", dar nicidecum state.

De la bun început trebuie să menţionăm că privitor la natura jurdică a teritoriului este cunoscută o diversitate de concepţii, esenţa fiecăreia fiind determinată de anumite împrejurări istorice.

Primele teorii ce ţineau de natura juridică a teritoriului au fost numite patrimoniale. Născute în perioada regimului feudal, se fundamentau pe ideea că puterea statului asupra teritoriului izvorăşte din proprietatea exclusivă a monarhului asupra pămîntului, implicit asupra teritoriului. Seniorul politic (monarhul) era în drept să modifice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire (Alaska) şi, în rezultat, suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea • feudală asupra pămîntului.

La finele secolului XIX şi începutul secolului XX ideia de "dominium", în care o autoritate de ordin public era confundată cu raporturile private de proprietate predominantă în perioada feudalismului, este substituită prin cea de "imperium". Aceasta din urmă a dat naştere unei noi teorii despre teritoriu, teoria teritoriului-obiect, care trata teritoriul ca_rjg un obiect ?1 dominaţiei statului. dominaţia, însă, nu se mai confunda cu dreptul de proprietate.

în esenţa acestei teorii se susţinea că asupra teritoriului se_ exercită concomitent două_drepţuri J /

aj^proprietarului, care poate poseda, folosi sau dispune de^ nhig£ţii| proprietăţii sale în corespundere

cu legea;vbV al statuluL_careJn virtutea dreptului îşi exercită suveranitatea

asupra acestuia. &->Dominaţia statului se caracterizează prin dreptul de a asigura

ordinea şi de a percepe impozite de la cei ce locuiesc pe acest teritoriu.în secolul XX apare teoria "teritoriului limită", conform căreia

teritoriul unui stat a devenit limitele competenţei sale, suprafaţa, înăuntrul căreia legile statului se aplică persoanelor şi bunurilor ce se găsesc aici.

Potrivit doctrinei actuale, teritoriul nu este privit ca "o simplă dimensiune de ordin geografic a statului", ci ca un element constitutiv al statului care reprezintă "spaţiul în care se exercită competenţa statului şi în care se realizează organizarea lui politică şi juridică. Teritoriul este o condiţie indispensabilă a independenţei puterii publice, care "înscrie naţiunea pe planul unei realităţi concrete". °Marea majoritate a savanţilor contemporani consideră că teritoriul, ca o condiţie juridică de existenţă a statului, este însoţit de următoarele caracterejuridice : ienabiUţale

In acest context se cere remarcat faptul că în^_Cffllştiţutia_ Republicii Moldova, jart. 3,1 al. l , se stipulează că "teritoriul Republicii Moldova este inalienabil" si că "frontierele ţării sînt consfinţite prin Jege

58 5

9

In opinia profesorului T. Drăganu, principiul inalienabilităţii teritoriului presupune:

/^imposibilitatea modificării jFrontierelor de stat, cu excepţia micilor rectificări de frontieră, care s-ar putea realiza numai printr-o lege organică.

/SBrnposibilitatea recunoaşterii în folosul__ajţuj stat ..a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului stat_uluj_ng_s.tru .

Principiul indivizibilităţii, ca caracteristică juridică a teritoriului, este prevăzut în art, l al Constituţiei Republicii Moldova, în baza căruia republica este un stat "suveran, ynjtar şi indivizibil".

Transnistriă _ne conving jdc ncesitatea_

includerii/în Constituţia oricărui stat a unor /prevederi nmi precise. categorice, cu privire la interzicerea unor activităţi care7 ar afecta principiul unităţii statului şi a indivizibilităţii teritoriului său.

Teritoripl_oricărui stat este circurrjscrisiîri agurnite limite spaţialenumite^^onfrre". ' ^ ^ / \ V < ^ П r ~ - ~

Frontiera este linia sau zona, care delimitează teritgrjujjjnmsţat. în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă, iar naţiunile au dreptul său la autodeterminare.

Aşadar, solul planetei aparţine statelor care sînt separate prin aşa-nura iţele "dureroase cicatrice ale istoriei", al căror traseu poate ficontestat, dar care constituie hotarele juridice ale___suveranităţii"raţionee looci".'

Frontiera constă dintr-o linie trasată între diferitele puncte deje suprafaţa globului, care despart terjtor"'! urmi stat Не -teritoriul altui stat, în larg - de marea liberă, în înălţime - de spaţiul cnsmiCj 1агДп adîncime -pînă la limitele un^_jniiJmcde^tehnice.jnQ-derne permit ex_pJoalâiea_LuL12

Noţiunea de frontieră ca "linie continuă şi fixă" este relativ recentă şi se poate manifesta în formă de frontieră naturală sau geografica geometrică si astronomică.

Froritierele naturale £au geografice/ se fixează mai Intîi pejiîrtie, apoi pe teren, de jătre o comisie de frontieră, care instalează, întreţine şi verifică semnele (punctele) de frontieră, începînd de la limite naturale, în general orografice, ţinînd cont_de relief (crestele munţilor,

în cazul Pirineilor; tajvegul unui rîu: Rhinul între Franţa şi Germania, Prutul între Republica Moldova şi România, linia Oder-Neisse între Germania şi Polonia, Rio Grande sau Rio Bravo între SUA şi Mexic, de un lac (lacul Lanoux între Franţa şi Spania, lacul Lemen între Franţa şi Elveţia, frontiera americano-canadiană la Marile Lacuri).

Frontierele geometrice rezultă din limite artificiale cmyenţionale, linii geomgtrice. drepte sau curbe (Africa de Sud şi Africa_dejio£d).

Frontierele astronomice se fixează între două puncte cunoscute, meridiane sau paTăTeTelţparalela 38 între Coreea de Sud şijle_Nord;

eTelţ ietn

paralela 17 între Vietnamul de Nord şi de Sud pînă la retragerea SUA).

Frontierele pot fi trasate şi conform teoriei "sectoarelor", cum ar fi, de exemplu, divizarea Arcticii în paţry^zone aparţinînd statelor ce posedă ţărm în Oceanul îngheţat de Nord (SUA, Rusia, Canada, Norvegia şi Danemarca).

Referitor la noi, Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova <jaţt_n sja|iilssje_că frontiera de stat a Republicii Moldova este linia ce desparte, pe uscat şi pe apă, teritoriul republicii de teritoriile statelor vecine, iar pe plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Se stipulează, totodată, că frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova.

Fiontiera de stat se stabileşte în tratatele încheiate de Republica M^)ldova_cij_gţatele vecine în baza totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de delimitare şi demarcare, şi se marchează pe teren cu semne de frontieră clar vizibile.

Frontiera de stat a Republicii Moldova se trasează: pe uscat - pe de_re_Hef, pe sectoare Jluviale - pe linia de mijloc a

_ _ _nulyj^pe calea navigabilă principală sau pe talvegul rîului, pe lacuri şi alte bazinuri de apă.

în cazul schimbării configuraţiei malurilor sau a nivelului apei, chiar şi atunci cînd rîul îşi schimbă cursul, frontiera de stat a Republicii Moldova, care trece pe rîu, lac sau alt bazin de apă (numite ape de frontieră), nu se deplasează.

Pe podurile şi digurile care trec peste apele de frontieră, frontiera de stat a Republicii Moldova se stabileşte pe linia de mijloc sau pe axul lor tehnologic, independent de felul cum este trasată frontiera de stat pe apă.

Trasările frontierelor între state sînt însoţite uneori de contestări care trec deseori în incidente aflate la baza conflictelor interstatale, fie locale, fie chiar mondiale. Drept exemplu pot fi aduse: conflictul între URSS şi China legat de rîul Amur, războiul între Iran şi Irak de la delta Tigrului şi Eufratului, controversele de frontieră între Etiopia şi Somalia, între Ciad şi Libia pentru Banda Aozou, între Mali şi Burchina-Faso pentru Banda Agacher; sau pretenţiile mai multor ţări (Maroc, Algeria, Mauritania, poporul Sahrahoui) asupra ex-Saharei spaniole, care trebuia să fie dezlegate de referendum în virtutea "dreptului popoarelor la autodeterminare".

In America de Sud există neînţelegeri de frontieră moştenite din războiul Pacificului (1879), între Cili, Peru şi Bolivia faţă de trasarea frontierelor în zona amazoniană, între Argentina şi Cili faţă de canalul Biglo şi trei insule strategice în Ţara de Foc la extrema sudică a continentului.

în Asia asemenea controverse au avut loc între URSS şi Japonia în legătură cu insulele Gurile, între China şi Vietnam faţă de insulele Spnaarleys din Marea Chinei meridionale ş. a.

Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor astfel trasate, relevă suveranitatea statului, şi datorită acestui fapt ele sînt ocrotite de intervenţii ilegale.

Astfel, paza frontierei de stat a Republicii Moldova reprezintă_o^ parte constitutivă şi inalienabilă a sistemului de stat de asigurare a securităţii Republicii Moldova, una dintre formele de apărare armată a integrităţii teritoriale a ei şi constă în realizarea unui complex de măsuri, care ar garanta inviolabilitatea frontierei de stat.

Frontiera de stat a Republicii Moldova pe uscal_sjLje_apeje de frontieră se află în paza trupelor de grăniceri, iar în spaţiul aerian, în rjaTîMinjjjiţilnr Hp^părare antiaeriană ale Ministerului Apărării.

Statutul juridic sau regimul frontierei de stat a republicii cuprinde totalitatea normelor juridice, reglementate de Legea privind

frontiera de stat a Republicii Moldova, de alte acte normative, de tratatele încheiate cu statele vecine. Regimul de frontieră serveşte în exclusivitate interesului de asigurare a ordinii la frontira de stat şi menţinerii bunelor relaţii cu" statele^vecrnlTsi include următoarele* reguli:

- dejntreţinere a frontierei de stat;- de trecere a frontierei de stat de către persoane şi mijloace de

transport: - de autorizare a trecerii frontierei de stat de către persoane,

mijloace de transport, mărfuri si alte bunuri:- de folosire a apei. pescuituluL tăierea pădurilor, desfăşurarea

activităţilor economice, de cercetare şi de altă natură lafrontieradestat; ^ " ^

- de soluţionare a incidentelor legate de încălcarea regimuluifrontierei de stat.

Frontiera de stat a Republicii Moldova este întreţinută conform unor reguli care decurg din tratatele internaţionale încheiate cu statele vecine. Aceste reguli cuprind condiţiile de păstrare şi menţinere a integrităţii semnelor de frontieră, de controlare a lor, de echipare şi întreţinere a potecilor de frontieră, de inspectare a traseului frontierei de stat în comun cu statul vecin. Pentru întreţinerea frontierelor de stat, trupelor de grăniceri din Republica Moldova li se transmite în folosinţă, pe termen nelimitat, o fîşie de pămînt cu lăţimea de 15 metri, de-a lungul frontierei de stat pe uscat sau pe malul apelor de frontieră.

Legislaţia naţională reglementează în detalii şi procedura trecerii frontierei de stat de către persoane şi mijloace de transport. Astfel, trecerea frontierei de stat, pe uscat, în spaţiul aerian, pe sectoarele fluviale unde sînt amenajate locuri destinate trecerii persoanelor şi mijloacelor de transport, se efectuează pe căile de trafic internaţional feroviar, rutier şi aerian. Punctul de trecere a frontierei de stat a republicii jgprezinţă teritoriul din limitele gării feroviare, autogării, portului fluvial, aeroportului (aerodromului), deschise pentru traficul internaţional sau alte locuri_amenajate special, în care se efectuează

controlul şi se autorizează trecerea frontierei de stat de către persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alte bunuri.

Autorizarea trecerii frontierei de stat de către persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alte bunuri se realizează prin punctele de trecere a frontierei de stat şi constă în recunoaşterea legalităţii trecerii frontierei de stat de către persoane, mijloace de transport intrate pe teritoriul republicii, deplasării peste frontiera de stat a mărfurilor şi altor bunuri sau autorizarea trecerii frontierei de stat de către persoane, mijloace de transport care părăsesc teritoriul Republicii Moldova, deplasării peste frontiera de stat a mărfurilor şi altor bunuri în afara teritoriului republicii. Temei pentru autorizarea trecerii frontierei de stat servesc documentele valabile pentru dreptul de intrare sau de ieşire din republică, documentele de însoţire a mijloacelor de transport, mărfurilor şi altor bunuri, eliberate de autorităţile de stat respective.Autorizarea trecerii peste frontiera, de stat a Republicii Moldova este

uîf procedeu complex, care include în sine цп şir de_acţiuni: ^TJ efectuarea cpjntrolulm_de frontieră şi anume:

-^a)controlul şi perfectareajdoi urgentelor pentru dreptul de intrare şi ieşire din Republica Moldova;

"~ h)cnnirnlnl mijloacelor de transport, al_bagajelor. mărfurilor şi al altor bunuri în scornii depistării contravin ientiW la rpgnlilp ИР trppprp a _ frontierei _ He stat; substanţelor narcotice, psihotrope, toxice, radioactive, explozive, a deşeurilor nocive, armamentului şi muniţiilor, a valorilor culturale, istorice şi a altor val.ori ascunse de control şi interzise pentru introducere şi scoatere din ţarS;

— c)ţinerea..sub observaţie a mijloacelor de trarispbrtrsa» însoţireaacestora; • , .'

d)controlul asupraLp_grsoanelgr pentru care_ intrarea sau ieşirea din republică sînt interzise:

•Tf e)efectuarea controlului corporal al r.p.tâţpnilor care, trec frontiera de statin funcţie H

efectuarea controlului vamal aj^ mărfurilor şi ajfot-b-uauri ce aparţin cetăţenilor care trec frontiera de stat, p<^oanejor4iiri-dice care

desfăşoară activitate economică externă, în conformitate cu codul vamah

(3)J efectuarea, în caz de necesitate, a controlului sanitar de carantină, veterinar._fitn-saniţar şi a altor tipuri de control;

Persoanele, aeronavele şi alte aparate de zbor, navele nemilitare şi vedetele, alte mijloace de transport care au trecut sau au încercat să treacjjTontiera de stat, încâlcind reguljle ştabilite_dfij£gisJatie^ sînt considerate_violatori ai frontiereLde stat.

Trecerea ilegală a frontierei de stat a Republicii Moldova atrage după sine răspundere administrativă sau penală.

III.3. POPORUL Чs

"-̂ .___________j________и____________.—-"

Fiind o formă specifică şi superioară de organizare a vieţii sociale, statul este reprezentat ca "o societate umană organizată şi stahjjită în interiorul unor frontiere permanente".13

Din această afirmaţie se separă ideea că poporul este cel de-al doilea element constitutiv al statului, asupra căruia acesta îşi exercită suveranitatea sa "ratione personae". Deci, din punct de vedere juridic, indivizii, cu excepţia apatrizilor, sînt ataşaţi la stat printr-o legătură care implică o serie de consecinţe. Din acest context se conturează două probleme care necesită a fi lămurite!

Prima problemă ţine de faptul că unii autori, pentru existenţa acestui element constitutiv al statului, consideră a fi necesare anumite criterii numerice, adică existenţa unui minim necesar de indivizi (în mai multe surse se menţionează cifra de 10000 de indivizi).

în legătură cu aceasta, trebuie să apreciem justeţea autorilor care consideră asemenea afirmaţii drept "empirice şi din punct de vedere raţional inadmisibile",14 şi a celor care recunosc că "statul este o formă specifică de constituire a unei societăţi umane, indiferent de numărul membrilor ei".15

în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem, totuşi, că este necesar un număr destul de mare de oameni "pentru a permite mulţimii să aibă o organizaţie desăvîrşită şi o viaţă autonomă, independentă de puterile

64 6

5

externe, deoarece statul are în mod esenţial caracterul de autarhie, adică dreptul să fie suficient sie însuşi".16

Cea de-a doua problemă ţine de natura şi conţinutul legăturii dintre indivizi şi statul respectiv.

în literatura de specialitate s-a menţionat în repetate rînduri că legătura dintre stat şi membrii respectivei colectivităţi se exprimă prin noţiunea de naţionalitate.

Prin naţionalitate se subînţelege "legătura juridică personală, semnificînd apartenenţa persoanei la un anumit stat, chiar dacă persoana nu trăieşte pe teritoriul acestui stat",17 sau drept "un ansamblu de caracteristici ce disting oamenii avîndl aceeaşi origine, o istorie comună, şi adesea o limbă comună".

Această relaţie de naţionalitate leagă indivizii într-un stat, care o acordă unilateral după nişte reguli interne, în acest sens se consideră că naţionalitatea este legătura politică, în virtutea căreia un individ face parte din elementele constitutive ale statului.

Naţionalitatea, însă, nu reprezintă numai legătura individului cu statul, ea leagă în acelaşi timp şi indivizii între ei. Din aceste considerente Curtea Internaţională de Justiţie, într-o decizie luată la 6 aprilie 1955 a precizat: "naţionalitatea este,o legătură, o solidaritate efectivă de existenţă, de interese şi alăturare unei reciprocităţi de drepturi şi obligaţii".

La început această legătură apărea în virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă de monarh. Mai tîrziu, inclusiv în prezent, această legătură abstractă poate apărea odată cu naşterea (în statele care aplică regula "ius sanguinis", adică relaţiile de rudenie, şi în statele care preferă principiul "ius soli") sau pe parcursul vieţii (căsătoria, reintegrarea, naturalizarea).

Deseori, colectivitatea umană care stă la baza statului este întîlnită sub denumirea de popor sau naţiune.

Astfel, în dreptul internaţional public se vorbeşte de "popoarele naţiunilor unite", în Carta de la Sân Francisco - de "popoare europene", în tratatul de la Roma de "dreptul popoarelor de a dispune de ele însele", în rezoluţia 1514 (XI) asupra cedării independenţei

popoarelor coloniale, adoptată de Ansambleea Generală a ONU la 14 decembrie 1960.

în dreptul intern, în marea majoritate a constituţiilor, la fel este utilizată noţiunea de popor. Astfel, în art. 2 din Constituţia Republicii Moldova se consacră că suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, iar în articolul 10 se stabileşte că statul are drept fundament unitatea poporului Republicii Moldova.

Prin naţiune se interpretează un "fenomen istorico-social, care reprezintă o formaţiune naţional etnică, constituită compact, membrii căreia locuiesc pe acelaşi teritoriu şi duc aceeaşi viaţă economică, politică şi spirituală, influenţată de unii factori de ordin lingvistic, rasial, istoric, etnic, cultural, ideologic, etc...19 Or naţiunea mai este înţeleasă şi ca o "comunitate umană diferită de familie şi de comunităţile de tip tradiţional, caracterizată prin unitate etnică, limbă comună, tradiţie culturală şi istorică, organizată în baza ideii de autodeterminare.20

Dimitrie Guşti sublinia că, spre deosebire de popor care este o comunitate etnică, naţiunea este o creaţie voluntară, care rezultă din voinţa de a fi, a trăi şi a lupta pentru un destin propriu al celor ce o compun.21

Istoria contemporană cunoaşte însă şi cazuri de existenţă a unor numeroase popoare, care nu formează nici o entitate etatică, unele naţiuni mai continuînd să aspire la constituirea propriului stat naţional, în acest context menţionăm Conferinţa naţiunilor fără stat (Basci, Bretoni, Corsicani, Scoţieni, Flamanzi, Sardinezi, Kurzi etc.) care a avut loc în anul 1985. Există, însă, şi state care nu înglobează decît o anumită parte a unui popor (Austria, Statele Arabe).

Problema coraportului dintre noţiunile de "naţiune" şi "popor" este pe cît de importantă, pe atît de dificilă şi, în rezultat, merită obiectul unui studiu separat şi detaliat.

Pornind de la această situaţie nu ne rămîne altceva decît să precizăm, că pentru dreptul constituţional este important faptul, ca indivizii care formează colectivitatea umană, ce stă la baza statului, trecuţi prin prisma legăturii de naţionalitate să poată fi membri ai

statului respectiv (cetăţenii statului) şi să poată a fi străini acestui stat (cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor).

Din aceste două categorii de persoane numai cetăţenii statului respectiv se bucură de toate drepturile consacrate în legislaţia naţionala şi, totodată sînt impuşi să îndeplinească obligaţiile consacrate în aceeaşi legislaţie.

îi final, putem constata că indiferent de titlul pe care-1 poartă colectivitatea umană care stă la baza statului (poporaţie, populaţie, popor, naţiune), cert rămîne faptul că această colectivitate este un element constitutiv al statului, fără de care existenţa acestuia, este imposibilă şi care îi conferă statului o "anumită unitate internă, firească, naturală şi o fizionomie proprie, autonomă şi distinctă de entităţi asemănătoare".22

III.4. PUTEREA PUBLICA

Pstitru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un teritoriu şi o populaţie. Pe lîngă aceste două elemente este nevoie şi de o guvernare efectivă, de o putere publică, care devine astfel un element constitutiv esenţial al statului.

Noţiunea de putere este tratată drept capacitatea de a afecta comportamentul altora într-un fel dorit şi care poate lua toate formele mecanismelor de influenţă. Aceste mecanisme înseamnă persuasiune (influenţare fără a promite vreo recompensă ori fără a ameninţa cu pedeapsa, din partea celui ce deţine puterea) sau mici presiuni ori tratative (promisiune de recompensare, ameninţarea cu pedeapsa), mergînd pînă la presiune extremă, forţă sau coerciţie (ameninţarea cu o pedepsire severă sau cu o pierdere). Deşi "puterea" şi "influenţa" deseori sînt folosite ca sinonime, mulţi analişti consideră, că "influenţa" este un concept rnai larg, iar puterea este o formă a influenţei ce derivă din ameninţarea cu o pedeapsă severă, în caz de neascultare.

Orice societate, oricît de primitivă ar fi trebuie să depindă de o anumită organizare şi distribuire a puterii, chiar şi pentru elementara funcţie de conservare a ei.

în acest sens, cercetătorul francez Balandier considera ca puterea va fi definită ca rezultînd din necesitatea de a lupta împotriva voluntarismului care o ameninţă cu dezordinea.23

Puterea apare ca o necesitate socială, utilitatea ei poate fi explicată, în primul rînd, din punctul de vedere al importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului, a coeziunii interne din orice societate.

Dar ea apare şi ca rezultat al unei necesităţi externe, explicată prin prisma faptului că orice societate globală are legătură cu exteriorul, relaţii cu alte societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să organizeze aceste relaţii, după cum trebuie să-i asigure apărarea.

Formele puterii pot fi variate, dar nu se poate imagina absenţa totală a oricărei forme de putere, fără a presupune dezagregarea structurilor sociale.

Rolul esenţial al oricărei forme de putere este de a asigura coeziunea şi funcţionalitatea diferitor structuri şi organisme ale societăţii umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în interiorul acestora.

Argumentînd necesitatea puterii, Robert Bierstedt preciza "Trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele...Pe scurt, puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrai ei. Puterea stă în spatele oricărei asociaţii şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine".24

Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea purtătorilor acesteia de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora.

în sens sociologic puterea desemnează "o forţă pusă în serviciul unei idei, o forţă născută din conştiinţa socială, destinată să conducă grupul în căutarea "binelui comun" şi capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care ea o comandă".25

69

In politologi e puterea este tratată ca o capacitate de a afecta comportamentul altora într-un fel dorit, în acest sens "puterea" este considerată sinonim cu noţiunea de "influenţă", a\înd posibilitatea de a îmbrăca toate formele mecanismelor de influentă.

Drept sinonime ale noţiunii de "putere" sînt folosite, uneori, noţiunile de "influenţă", "autoritate" şi "coerciţie". Pentru a evita orice confundare a acestor noţiuni devine evidentă şi necesară o interpretaresuccintă a lor.

în literatura de specialitate prin influenţă se subînţelege capacitatea unei persoane de a afecta comportamentul altora într-o manieră favorizată de ea. Unii analişti fac deosebire între influenţă şi putere, liraitînd influenţa la folosirea unor mijloace "indirecte sau intangibile", în scopul modificării comportamentului. O altă categorie de autori consideră puterea o formă de influenţă, care "ameninţă cu pierderi majore în caz de neconformitate".

Autoritatea este tratată drept o influenţă care derivă "din acceptarea voită din partea altora a dreptului cuiva de a. elabora reguli sau de a emite imperative, aşteptînd în schimb ascultare (supunere)".

Coerciţia este "o formă de influenţă caracterizată printr-un grad înalt de constrîngere sau de obligativitate".

în cadrul acestor noţiuni puterea este o formă de influenţă care derivă din raportul de obligare, adică ameninţarea, cu o pierdere severă sau cu o privare de ceva, în caz de nonconformisni şi care este însoţită de următoarele tj^iyjyy:nu este o capacitate fizică a omului, în s«ns de putinţă; se manifestă numai în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi concepută în afara societăţii;

- are posibilitatea de a determina subordonarea altora.în dreptul constituţional un rol primordia.1 are analiza puterii în

sensul de relaţie între două "subiecte" inegale, relaţie în virtutea căreia un subiect, de regulă colectiv, are capacitatea de a lua decizii şi de a asigura îndeplinirea lor.

Puterea, evident, este accesară în orice со lectivitate umană şi, pe cît de diverse sînt relaţiile sociale din cadrul colectivităţii, pe atît de diferite pot fi şi formele puterii.

Astfel, în dependenţă de metoda de intervenţie a puterii în fenomenele sociale puterea poate fi:

-anonimă (se reflectă în societăţile primitive, dar şi în cele moderne, în formă de rezistenţă colectivă, tulburarea opiniei publice);

-individualizată (este concentrată în persoana unui şef de stat sau a unei minorităţi şi se reflectă în formă de tiranie sau monarhie);

- instituţionalizată (reprezintă rezultatul instituţionalizării puterii - fenomen, care "dă naştere în mod artificial unei legături normativ-juridice între instituţiile care inserează în sine ideea juridică şi omul care devine guvernant în virtutea statutului organic al acestei instituţii".26

Puterea se instituţionalizează în toate domeniile vieţii sociale: în familie (pater familias), la întreprindere (consiliul de administraţie); la şcoală (profesorii); în societate (parlamentul, guvernul). Astfel, distingem o diversitate de expresii ale puterii, cum ar fi: putere economică, putere militară, putere spiritual-ideologică, putere legislativă, putere judecătorească, putere politică, putere publică etc.

Puterea, ca fenomen, presupune existenţa unei surse de autoritate şi se caracterizează prin posibilitatea de a ordona, a impune obligaţia celui care primeşte ordinul, comanda de a se supune acestui ordin.

Existînd din cele mai vechi timpuri, ea a fost personificată, la început, în şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care îşi impunea autoritatea semenilor săi prin calităţile sale. Odată cu evoluţia relaţiilor sociale autoritatea s-a detaşat într-un fenomen separat de persoana celui care deţinea puterea sau o exercita, în rezultatul acestor transformări apare un sistem organizat mai complex, pe care astăzi îl numim stat, iar autoritatea începe a fi numită putere de stat (publică).

Rolul major al puterii publice în societate este motivat prin mai multe argumente:

a)lipsa unei conformităţi automate a indivizilor faţă de reguli şie

legi, p\iterea fiind necesară pentru a le face respectate;b)toate'societăţile Ж1 tfevo'ie de" б orientare spre anumite scoguri,

puterea avînd funcţia de a le dirija şi menţine îii^tareAe,futtQtionare;

70

c)competiţia politică între indivizi şi grupuri sociale poate genera mstăBifitate^ puterea "ffifflTîîijTocffl̂ B"'*ffi-eittiner<e" a coeziunii societăţii şi ordinea stabilită;

d)existenţa în plan economic a inegalităţilor şi a injustiţiei sociale obligă puterea să Tntefvmă'pentrtl"''a păstra1 *^mîfe^proôfflţJŢ a împiedica creşterea peste anumite limite a disimetriilor;

e)fîecare socTelEate are reiaţi i cu alte societaffi'"ptielene ori ostile,' «^^^j^*»*....-. •-••••"•-*? r . . :

puterea fiind necesara pentru apărarea împotriva unei agresiuni posibile, JSr şi pentru a desfăşura re laţi i politice, economice, culturale reciproc avantajoase.

Din diversitatea de expresii ale puterii, pentru ramura şi ştiinţa dreptului constituţional, un interes deosebit îl prezintă puterea politică şi puterea publică.

După cum s-a menţionat mai sus, puterea este inerentă oricărei colectivităţi umane, inclusiv celor primitive. Dar puterea exercitată de organele gentilico-tribale (şefii ginţii sau tribului, organele comune ale uniunilor de triburi) nu purta, un caracter politic, ea nu era încredinţată unui grup de cameni separat de populaţie.

Această putere socială devine politică odată cu transformarea colectivităţii umane în societate, "cînd cei care o alcătuiesc au, chiar şi în formă rudimentară, conştiinţa apartenenţei la acea colectivitate, ceea ce presupune diferenţierea individului de grup."27

Noţiunea de putere politică este folosită cel mai des ca sinonim al puterii de stat.

în opinia unor specialişti în materie de drept constituţional, noţiunile de "putere politică" si "putere publică" sînt identice.28

în realitate, însă, noţiunea de putere politică este mai largă ca volum decît cea de putere publică. Astfel, putem vorbi de puterea politică a unui partid, chiar dacă se află în opoziţie, dar nu putem considera această putere ca fiind una de natură publică.

Mai mult decît atît, dacă privim statul ca un element central al puterii politice, caie este organizarea unei ordini sociale, prin intermediul "căruia sînt puse în valoare însuşirile sufleteşti şi bogăţiile materiale ale unui popor",29 diferenţa dintre noţiunile în discuţie devine şi mai evideată.

Spre dosebire de mediul natural (populaţia şi teritoriul), statul a fost creat prin aplicarea forţei de convingere şi constrîngere, care după făurirea lui s-a transformat din formă politică a puterii sociale în putere publică sau de stat.

Puterea publică se distinge de alte forme ale puterii, inclusiv de cea politică, prin trăsăturile specifice pe care le posedă şi anume:

a)puterea publică este o putere jimdică, deoarece cei care o exercită sînt impuşi să exercite puterea prin elaborarea şi aplicarea normelor de drept. Sau, după expresia altor autori, puterea publică are caracter normativ.30

b)puterea publică posedă calităţile de continuitate şi permanentă,'r r r «^^--^â™*â.,J™;_*^^^.f.,:!:ea^^.^^^^-a^^:^''ffieaM^>jra**Sîii!te*5

deoarece prerogativele sale aparţin autorităţilor publice şi nu guvernanţilor;

c)puterea publică pretinde să exprime interesul întregii societăţi, cu toate că uneori se află în serviciufunei clase sociale sau a unui grup social restrîns (în dictatura de orice gen);

d)puterea publică este o putere organizată într-un mecanism' Г Г JâK^£S^^K^^^,Â^s^^^mm№

numit mecanismul de stat, elementele căruia sînt bine structurate şi echilibrate, sînt constituite dintr-un grup special de persoane învestite cu atribuţii deosebite, mai ales cu posibilitatea de a recurge la forţa de constrîngere şi sînt formate în modul prevăzut de legislaţia statului respectiv.

Astăzi, prin putere publică se are în vedere puterea politică a unui grup social (componenţa numerică a căruia depinde de regimul politic din statul respectiv), prin intermediul căreia grupul expune în realitate voinţa poporului, asigurînd realizarea acesteia prin mijloace specifice în exclusivitate statului, tot el deţinînd în apest scop monopolul elaborării şi aplicării dreptului şi a forţei de constrîngere.

Unii autori consideră puterea publică (de stat) drept "puterea organizată a unui grup (mai larg sau mai restrîns, în funcţie de gradul atins în procesul de democratizare), care se exprimă în capacitatea relativă şi variabilă a acestuia de a traduce voinţa poporului şi de a asigura realizarea acesteia prin mijloace specifice organizării societăţii în stat, deţinînd în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului".31

72 7

3

într-un mod deos-ebit este tratată noţiunea de "putere publică" în doctrina franceză, unde puterea publică este considerată o "forţă pusă în serviciul ideii, forţa creată de conştiinţa socială destinată orientării unei comunităţi sociale spre realizarea binelui comun şi capabilă, în caz de necesitate, de *rmpune membrii comunităţii să ocupe poziţia prescrisă de ea".32 în iceeaşi concepţie se diferenţiază trei aspecte ale puterii: puterea ca fenomen juridic, psihologic şi istoric, subliniindu-se că puterea publică este: determinată de aspectul juridic al puterii, care face ca puterea publica să nu devină monopol al oarecărui regim politic deoarece ea"este specifică tuturor regimurilor".33

Puterea publică, aşadar, este o formă a puterii sociale, cu caracter normativ, de continuitate şi permanenţă, care are drept scop realizarea intereselor întregii societăţi, fiind organizată într-un mecanism special, rminit mecanismul de stat.

Pentru deţinătorii puterii este important de a cunoaşte că exercitarea puterii puHice se întemeiază pe următoarele princirjii:

- cunoaşterea realităţii;- pjrpmoVareauau i sistem de valori specifice societăţii respective;- utilizarea efectiva a sprijinului oferit de cetăţenii care o accepta;- acordarea unor recompense susţinătorilor;

legalităţii, inclusiv prin aplicarea constrîngerL

IV.CONDIŢIILE POLITICE DE EXISTENŢĂ A STATULUI

IV.1. STATUL, CADRU PRIVILEGIAT AL PUTERII

Noţiunile "stat" şi "putere" sînt foarte strîns legate între ele, dar nu se contopesc, în sensul acesta se zice că, "dacă statul este cadrul puterii, el îi oferă, prin propriile caracteristici, asemenea prerogative care îi pot da calificativul de cadru priveligiat de putere".

începînd cu perioada istorică, cînd un om sau un grup de oameni încep a exercita dominaţia asupra altora, porneşte a se evidenţia un fenomen de autoritate, care caracterizează puterea politică întîlnită în societăţile cele mai primitive şi bineînţeles, în cadrul statului.

Referindu-ne la epoca contemporană, ţinem să menţionăm că statele nu constituie singurul cadru al puterii nici în interiorul lui, şi nici în afară.

Astfel, în interiorul statului numeroase organisme sociale dispun de o putere proprie asupra membrilor săi (bisericile, partidele, organizaţiile social-politice, alte organizaţii sociale, familiale şi chiar grupurile criminale).

în afara statului există organisme internaţionale, care dispun de puteri normative şi de constrîngere (Consiliul pentru Securitate şi Cooperare în Europa).

Tuturor organismelor şi instituţiilor capabile să emane ori să absoarbă putere, statul oferă titularilor acesteia trei caracteristici sau prerogative esenţiale: legitimitatea, permanenţa (instituţionalizarea) şi suveranitatea puterii.

IV.2. LEGITIMITATEA PUTERII STATULUI

Este o_garacte_rist.icăji puterii spgctf}că^ţgtuiuLd^-dj§E|t> în cadrul căruia regulile de^oinpoltaTe sînt ml numai irgguse, dar şi în generalTde "c^T^arorale" sînt destinate, şjjvu^ pe forţă, ca şi în statul poliţienesc.

•74 75

Urmărind, însă, evoluţia formelor de agregare socială, s-a constatat că această slare n-a fost întotdeauna astfel, în societatea primitivă şef al colectivităţii umane era ales cel mai puternic şi capabil să opună rezistenţă fizică adversarilor. Mai tîiziu, locul şefului puternic putea să fie ocupat, uneori, de cel mai viclean, care era capabil să convingă un cerc mai larg sau mai restrîns de persoane şi să-1 înlăture pe cel puternic, ocupîndu-i locul. Astfel "leii", vorba lui Machiavelli, au lăsat locul lor "vulpoilor".

în urma divizării succesive a muncii, are loc creşterea productivităţii acesteia, dezvoltarea schimbului şi apariţia banilor, ce s-a soldat cu divizarea socială, apariţia bogaţilor şi săracilor. Acum şi acel bogat (plătind şi cumpărînd pe cineva) putea să pretindă la funcţia de şef, ceea ce a dat naştere mai tîrziu sufragiului censitar.

Aceste forme ale puterii preetatice, care nu erau altceva decîtrezultatul unei forţe fizice sau materiale, fiind simbolul dominaţieinaturale a celui puternic asupra celui slab (situaţie întîlaită oriunde înafara cadrului statal), sînt însoţite de fragilitate. Drept rezultat, aparenecesitatea consolidării puterii pe alte valori, în special pe convingereaşi orientarea ^^"п^и^щ^щу^щаиЬот^ că ei trebuie să se supună8иуегШДШж. puterea cărora este legitimă. * -*—ь«~..^--->'fT^f^- =-"ШШ^1шьйЯ9( ^^^^йе»й^ш1№Е§^^й1йШ®5^^^гйда;'*й**ж*^'

Apărut în sec. XIX în Franţa, termenul de legitiinkaţg a avut menirea să caracterizeze puter^_de__§tat ca.£undT.|g^âffn acest context puterea exercitată de Napoleon era considerată drept o uzurpare, adică nelegitimă). Treptat conţinutul acestui termen se lărgeşte considerabil, cuprinzînd în sine nu numai legitimitatea provenienţei şi modalitatea de instituire, dar şi s^-eaputerii, cînd cetăţenii statului recunosc şi sînt de acord-cu dreptul acestei puteri de aprescrie un mod sau altul de conportamentsQcM."II"!....."""'НИШШШи^Ччщцамулич*1'1 ' --" ^^«ве^^«^^»М%»^%^§й^ги?й№ШВД№»^

In opinia lui Max Veber legitimitatea puterii este determinată de

două ^££5ţ5£i2ii£LlUIlc'aiT1?EMeâ^rggu^â^^^ûterii ^^^^J^^^^^^^^^Qîtil

publiceexislenlfi;^^да^аяШидмяшИАиаящ'

Acelaşi autor consemnează existenţa a trei tipuri de legitimitate a puterii de stat:

1. Legitimitatea stabilită pe tradiţii (tradiţională sau istorică).2. Legitimitatea bazată pe particularităţile puternice de care

dispune conducătorul.3. Legitimitatea fundamentată pe ideea instituirii democratice

(raţionale) a puterii (democratică sau raţională).Legitimitatea tradiţională sau istorică. Presupune că puterea

de stat îşi gaseşte**şî îşi păstrează Jej^timiţgţea^ continuă în tradiţia perpetuată dinj^neraţieln generaţie în cadrul unei dinastii, în funcţie de anumite reguli succesorale (КотапозщЖВи11а^ЗЭМ"' Burbonii în Franţa).

Se consideră că legitimitatea tradiţională sau istorică poate fi gerqnto logică (puterea celui mai^jn vîrstă), patriarhală (puterea conducătorului de trib")rpâtrimonială (puterea monarhului) ş. a.

Legitimitatea, jarismaţică. Este fondată pe particularităţile puternice ale conducătorului, care devine persoană istorică în sensul deplin al cuvîntului, poporul fiindu-i devotat orbeşte. Provine de^ la expresia franceză "chărme". De o asemenea legitimitate au beneficiat Buda, Muhamed, Cezar, Napoleon, Lenin,, Ştalint Hitler, de Gahjli, , Tito, iar Fidel Castro mai beneficiază şi astăzi.

Legitimitatea democratică sau raţională, îşi §ree£jiginea înlibera alegere a guvertanţilQLde.cătife.guYgrMti- """""*Legitimitatea dreptului divmÊste una dintre primele teorii referitoare la legltrrrntateirputerii de stat. Esenţa acesteia constă în suplinirea imposibilităţii înţelegerii raţionale a puterii şi în poporului de a se supune, pentru că suveranul *(conducătorul statului)* a fost pus pe йчйГЗё cătrjsJQumrizeH, reprezintă (faraonii dm~""Egiptul antic erau consideraţf drepî intermediari între Dumnezeu şi oameni,împăratul Japoniei, de exemplu, şi astăzi este numit "Fiul Soarelui").

Avînd o răspîndire largă în orînduirea feudală, aceste concepţii sînt propagate de reprezentanţii altor culte religioase, de universităţile sponsorizate, de confederaţiile religioase şi îşi găsesc aplicarea chiar şi în cadrul unor teocraţii contemporane şi a unor republici islamice (aiollahii în Iran, regele Marocului etc.).

Teoria patriarhală şi teoria patrimonială. Teoria patriarhală susţine că legitimitatea puterii îşi are^ originea în relaţiile de familie, deoarece statul ar fi luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului a derivat din puterea părintească a tatălui asupra membrilor familiei. Se consideră că părintele acestei concepţii âTost Aristotel_(381-322 î.e.n.), care în lucrarea sa "Politica" susţinea*~cT omul, ca fiinţă'socială, se organizează în familie, iar statul nu este altceva decît forma prelungită a acestei forme de agregare s'ociatt— primară.

Teoria patrimonială a legitimităţii puterii susţine că statul ar fi condiţionat de dreptul de proprietate asupra pămîntului şi că 'guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea dreptului de proprietate, iar poporul este tratat ca fiind constituit din "arendaşii" monarhului.

Absurditatea ambelor teorii a fost dovedită şi în perioada contemporană sînt privite |1раГеа«liste concepţii arhaice. •

Legitimitatea contractuală. Avîndu-i drept promotori de vază pe Jan^Jacques Rousseau," fahn Locke, Thomas Kfobbeş, James Harrington, Thomas Paine şi Tomas Jefferson, generează ideeaT*c9^-fiinţele umane au trăit la început Litr-o stare naturală, fără legi şi fără guvern. La un moment dat, însă, oamenii au ajuns la concluzia că viaţa lor poate fi îmbunătăţită, siguranţa lor sporită, iar drepturile personale pot fi extinse prin procesul de organizare a societăţi civile şi prin crearea unui guvern.

Astfel, conform promotorilor ideilor referitoare la teoria contractuală a legitimităţii puterii, oamenii au elaborat un contract care a stabilit un "corp politic", apoi au "stabilit" un guvern printr-un al doilea contract sau printr-o constituţie,.

Apărute în Evul Mediu, concepţiile contractuale au progresat în rjerioadajjlumjjjj|mului, cînd puterea multor monarhii absolute a fost redusă ori distrusă pe măsura implicaţiilor ample ale doctrinei în discuţie. Această doctrină, fiind la început abstractă, devine apoi revoluţionară şi este folosită pentru a justifica şi a cîştiga sprijinul popular în perioada revoluţiilor din Anglia, Franţa şi America.

Cu toate că nu este axată pe un temei ştiinţific (premisele ei, contractul social există numai în închipuirea autorilor ei), teoria cormli^aîalijuclîF^

Legitimitatea elitistă. Reprezintă un ansamblu de viziuni careurmăre^c~sc^puTdeaexpnca natura şi rolul grupurilor şi comunităţilorsociale, în posesia cărora se află~concentrată puterea. 'Tstoria ne dovedeşte, că studiile privind puterea şi autoritatea au condus adeseori la apariţia teoriilor elitiste. Mulţi dintre cei preocupaţi de elaborarea unor soluţii, privind organizarea politico-juridică a societăţii au recomandat ca puterea să fie încredinţată unei elite speciale. Astfel,^Hator^ credea că idealul este statuHn care un mic grup de filosofi acţionează deasupra legii, drept elită conducătoare. La marxiştii leninişti "dictatura proletariatului a însemnat, în practică, conducerea proletariatului printr-o elită a partidului comunist."

Teoreticienii elitismului, aşadar, afirmă că în fiecare forrnă _de agregare umană există un sistem ordonat al puterţi, în care-un grup exercită, direct sau indirect, cea mai mare parte din putere.

"Teoriile elitiste moderne se axează pe natura şi rolul grupului conducător în statele autoritare, pe elitele care \participa la "modernizarea procesului în statele în curs de dezvoltare şi pe diversele elite care funcţionează într-o societate, democratică pluralistă, la nivel local, statal şi naţional".

36

IV.3. PERMANENŢA (INSTITUŢIONALIZAREA) PUTERII DE STAT *

Obţinînd într-un mod sau altul recunoaşterea legitimităţii după sine, titularii puterii de stat au fost impuşi să asigure o oarecare continuitate a ei. Această tentativă a fost realizată prin conferirea unei legitimităţi permanente, prin disocierea autorităţii celui, care la un moment dat o exercită, de funcţionarea statică a organelor înzestrate cu putere în funcţie de un proces numit instituţionalizare.

îr^ această ordine de idei este foarte binevenită definiţia statului propusă de M. Hauriou, care consideră statul "un organism social

78 7

9

structurat în -vederea realizării unei oarecare ordini şi relevînd un proces instituţional cvasibiologic şi distinct de reprezentanţii şi organele sale, care sînt fenomene trecătoare".

în urma instîtuţionalizării puterii, stătu] se degajă de la rjersonalîtatea guvernanţilor, Tir'"aceştia.„nu vorbesc din propriul nume, ci <îm numele statuluî"sau în numele poporului, dacă vorbim de statele democratice, deoarece ultimii nu fac altceva decît să completeze o funcţîepublică.

Legitimitatea transcedertă, după imposibilitatea exercitării puterii de către titularii succesivi ai ei (boala,moarte) şi permanenţa puterii, interzic cea mai mică ruptură în exerciţiul celei din urmă. în acest scop, în caz de o eventuală şi imprevizibilă dispariţie a titulari lor puterii de statTau fost instituite procedee destinate să menţină legătura şTcontmuîtâtea.. Astfel^~proce3eelervesc: în regimurile monarhice-regenţa încredinţată mamei viitorului monarh sau unui consiliu pînă ctffd'/eccesorul desemnat va atinge vîrsta de exercitare a atribuţiilor regale(m România regală, în caz de vacanţă a tronului, camerele Parlamentului puteau numi o "locotenentă regală" compusă din trei persoane, care puteau exercita atri't uţiile regale pînă la urcarea regelui pe tron. în acelaşi mod se instituia regenţa şi în caz de minoritate a succesorului, art.79,83 din Constituţia României din 1923), iar în regimurile democratice este instituit interimatul prezidenţial (interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul ministru, pe parcursul căruia se organizează şi se desfăşoară campania electorală) sau atribuţiile şefului de stat sînt încredinţate unui vicepreşedinte.

^ssMjfcib'j*-^ «*••—=-**— -;. _ . " . . . - . • ' - . ' • - '

IY.4 SUVERANITATEA PUTERII DE STAT

Statul este obişnuit să deţină monopolul "constrîngerii organizate'7, deoarece este datoria lui de a edicta reguli de drept şi de a asigura respectarea lor, fie prin convingere, fie prin forţa de constrîngere, atunci cînd aceasta este necesară. O atare prerogativă este oficial organizată atît pe plan intern (poliţia, justiţia) cît şi pe^lan

80

extern (armata), ceea ce este o condiţie a independenţei naţionale sau a suveranităţii.

Termenul de suveranitate a fost utilizat de gîndirea politico-juridică paralel cu constituirea primelor formaţiuni statale.

Astfel, în Evul Mediu prin "superanus" se determina poziţia deosebită a monarhului plasat în fruntea ierarhiei feudale.

Din cauza influenţei crescînde a religiei, unii doctrinari atribuiau această prerogativă primordială papalităţii. Toma d"Aquino susţinea necesitatea subordonării individului monarhului şi a monarhului faţă de biserică, fapt ce ducea la concluzia că şi suveranitatea aparţine ultimei.

Procesul de centralizare a statelor, însoţit de lupta pentru independenţă faţă de puterea papală, a precedat fundamentarea principiului suveranităţii statale. Apare o nouă concepţie a suveranităţii, conform căreia monarhul rămînea responsabil numai în faţa lui Dumnezeu şi, ca rezultat, independent în faţa puterii papale.

Avînd ca poziţie iniţială ideea suveranităţii monarhului, s-a ajuns la ideea suveranităţii poporului, idee dezvoltată în doctrina lui JJ.Rousseau. Rjiejjnd ^din concepţia contractului social, legjitknrtatea,,, suveranităţii are ca sursă nu divinitatea, ci.poporul.

Astfel, în concepţia lui JJ.Rousseau deţinătorul puterii de stat este poporul, iar conducătorii statului nu sînt decît funcţionari temporari, care sînt instituiţi şi rechemaţi din post de pqpor.38

în doctrina juridică pot fi indentificate mai multe modalităţi de definire a suveranităţii de stat.

7"" într-o opinie, suveranitatea statului este calitatea puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare altă putere socialăr existentă în lirnitere"saTe teritoriale şi independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod lib'er, fără nici o imixtiune din afară, scopul activităţijor^ saje pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndfeplinit şl mijloacele necesare realizării lor, respectînd suiH^M!!<Lalî?r ^SjiflPJî116^ dreptului internaţional.39 *"*""

Intr-o altă viziune suveranitatea este recunoscută ca acea ătură a puterii de stat, care se exprimă prin dreptul acestei puteri deJ

81

a se organiza şi de a. se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele interne şi externe în. mod liber şi conform voinţei sale, fără nici o imixtiune, respectmd suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului internaţional.40

Generalizînd ambele definiţii putem identifica două planuri în care ie manifestă suveranitatea: intern şi extern. Din aceste considerente unii autori fac deosebire între "suveranitatea internă" şi "suveranitatea externă".41

în doctrina juridică contemporană se vorbeşte de două laturi ale suveranităţii: supremaţia puterii de stat şi independenţa puterii de stat, care formează o "unitate dialectică".42

Plin supremaţia puteiii de stat ca latură a suveranităţii se subînţelege calitatea acesteia de a fi superioară oricărei forţe sociale din cadrul statului respectiv. Dacă unele organisme sociale(partide, organizaţii social-politice,ciiltele religioase) dispun de posibilitatea de a emite reguli şi de a c-onstrînge pentru a le asigura respectarea sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni, această constrîngere se aplică, îr.să, mimai atunci ciad este acceptată de stat şi în cadrul fixat de stat.

Prin independenţa puterii de stat ca latură a suveranităţii se presupune aptitudinea statului de a-şi stabili în mod liber şi după bunul său plac, fără intervenţia altor state sau organisme internaţionale, politica sa internă şi externă.

Această independenţă, însă, nu trebuie să afecteze suveranitatea aitor state, de aceea statul este obligat să respecte drepturile altor state şi normele dreptului internaţional.

Organizaţia Naţiunilor Unite în Declaraţia sa din 1970 a precizat principalele elemente constitutive ale suveranităţii şi anume:

- toate statele sînt egale din punct de vedere j uridic;- fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei

suveraaităţi;- fiecare stat aie obligaţia de a respecta personalitatea altor state;- integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sînt

inviolabile;- fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber

sistemul său politic, social, economic şi cultural;

- fiecare stat este obligat să se achite în întregime şi cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi să trăiască în pace cu celelalte state.

în rezultat, suveranitatea poate fi apreciată ca o calitate a puterii de stat de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice stat sau organism internaţional, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu condiţia respectării drepturilor corespunzătoare ale altor state şi a normelor de drept internaţional.

Totuşi, este de datoria noastră să recunoaştem că unele atentate la suveranitatea statului pot avea loc. Atentatele sînt justificate prin motive umanitare, fenomenul fiind apreciat ca "drept de asistenţă umanitară" odată cu adoptarea de către Ansambleea Generală a O.N.U., la 8 decembrie 1988, a Rezoluţiei 43-131 referitor la "asistenţa umanitară a victimelor catastrofelor naturale şi situaţiilor de urgenţă de acelaşi ordin".

Rezoluţia în cauză, "reafirmînd suveranitatea, integritatea teritorială şi unitatea naţională a statului şi, recunoscînd că în fiecare stat e de datoria şefului de stat să aibă grijă de victimele catastrofelor ce se produc pe teritoriul statului", cheamă pe toţi care necesită o asemenea asistenţă să beneficieze de ea.

Astfel, rezoluţia nominalizată justifică intervenţia urgentă a organismelor non - guvernamentale sau a persoanelor fizice (medici,echipe de salvatori) în caz de catastrofe naturale sau altele (ajutorul acordat victimelor cutremurelor de pămînt din Armenia,1989, India, 1993, Afganistan, 1998, Republicii Moldova în perioadaconflictului armat declanşat de "liderii tiraspoleni"). Rezoluţiamenţionată a fost completată de Rezoluţia 45-100 din 14 decembrie1990, privind crearea de "coridoare" umanitare pentru favorizareaaccesului la victime.

Ultima rezoluţie este, oricum, salutabilă, deoarece această avansare nu afectează suveranitatea statelor teritorial interesate (cum a apreciat-o Institutul de Drept internaţional în Rezoluţia finală a Congresului său de la Saint-Iacques-de-Compostelle, la 14 septembrie 1989: "oferirea de ajutoare alimentare ori sanitare unui stat, a cărui

82 8

3

populaţie e grav ameninţată, nu va fi considerată ca o intervenţie ilicită în afacerile sale interne"). Ea îşi găseşte argumentări juridice solide atît în dreptul internaţional general (articolele 17 şi 18 ale Convenţiei de la Montego Bax asupra dreptului mării din 1982, autorizînd dreptul de ancorare în apele teritoriale ale unui stat "în caz de necesitate majoră sau de disperare, sau cu scop de acordare a ajutorului internaţional umanitar persoanelor, navelor maritime, aeronavelor...", cît şi în dreptul internaţional umanitar cu privire la conflictele armate (care cuprinde dreptul de asistenţă: articolul 23 a celei de-a IV-a Constituţie de la Geneva din 12 august 1949, care impune toate părţile la "acordarea trecerii libere mijloacelor sanitare, obiectelor de cult, lucrurilor indispensabile copiilor, femeilor gravide ", articolul 59 care obligă toate puterile ocupante să "accepte acţiunile de ajutoare dacă populaţia este insuficient aprovizionată". Articolul 70 al Protocolului adiţional Nr.l din 1977 stipulează că Părţile în conflict şi Părţile contractante vor autoriza şi facilita trecerea rapidă şi fără obstacole a tuturor trimiterilor de echipament şi personal de ajutor, chiar dacă acest ajutor este destinat populaţiei civile a părţii adverse. Articolul l, comun celor patru Convenţii de la Geneva, impune semnatarii să respecte şi să contribuie la respectarea obligaţiilor de curînd aprobate din aceste texte "prin toate presiunile diplomatice sau economice").43

Din considerentele menţionate mai sus, Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova a stabilit, că în caz de apariţie a situaţiilor excepţionale, cauzate de avarii de mari proporţii, catastrofe sau calamităţi naturale, formaţiunile de salvare şi de restabilire ale altor state trec frontiera de stat a Republicii Moldova, pentru a localiza şi lichida aceste situaţii, în condiţiile stabilite în tratatele internaţionale, la care republica este parte. Aceeaşi lege consacră că nu constituie încălcări ale regulilor de trecere a frontierei de stat: trecerea forţată a acesteia de către persoane şi mijloace de transport pe uscat, intrarea neintenţionată în apele de frontieră ale Republicii Moldova a navelor nemilitare şi a vedetelor, zborul forţat în spaţiul aerian al republicii al aeronavelor şi a altor aparate de zbor, efectuate în următoarele cazuri de forţă majoră: accident, avarie, calamitate

naturală, condiţii de îngheţ, necesitate de transportare a persoanelor salvate, acordarea de ajutor medical de urgenţă unor membri ai echipajului sau pasagerilor precum şi din alte motive impuse de situaţie.

înţelegînd suveranitatea ca un atribut obligatoriu al statului, ca o putere absolută indivizibilă, imprescriptibilă şi inalienabilă a statului, unii autori contemporani încep să considere suveranitatea drept un obstacol în dezvoltarea relaţiilor internaţionaleTconsîdermd că, prin renunţarea la suveranitate, se va ajunge la "libera circulaţie ' a oamenilor şi a ideilor". Alţi autori insistă asupra creării unei noi concepţii a suveranităţii, care ar limita competenţele statelor Jn favoarea unor organisme internaţionale. A treia categorie de autori, pornind de la inegalitatea puterii militare şi economice a statelor, susţinea "noţiunea de suveranitate îşi pierde [once semnificaţie".

In interpretarea hbţiuhii de suveranitate rămîhem la ideea autorilor care susţin că etapa contemporană se caracterizează prin:

1) tentativa de internaţionalizare, de integrare economică,culturală, politică etc., fenomene însoţite de crearea unor organismeinterstatale, învestite cu atribuţii anterior aparţinînd statelor suverane;

2) tendinţa de dezmembrare a unor state (de regulă federale) şide formare a unor state independente noi.44

Suveranitatea oricărui stat este subliniată, într-o măsură oarecare, de simbolurile de stat şi anume - drapel, stemă şi imn. Ca orice stat suveran

_ şi imnuj său de stat (art. 12 din Constituţie).

е*а**я** \ ч«жв»вчва^^3}^^ет5Ж!^5ешя*а«Ёщг^'

ОпцэеШ de Stat al Republicii Moldova ejte^tticoj^r; culorile sînt dkgusj^eJîical, în ordinea următoare, începînd de la lancpT^lsttu, galben, тощ. înj^ntru, pe fişia de culoare galbenă, este imprimată

In ştiinţa heraldică sau a blazonului, culorile acesteia (albastru, galben şi roşu) au o semnificaţie aparte.

Astfel, {a^bajşţnî (sau 6 â I u înseamnă,—-_..—- ----,^„«iie'Î£albeil înseamnă cţedinţă,, forţă, statornicie Şi

bogăţie, iar jroşjjjnseamnă curaj, vjj&jjg.Culorile Drapelului de Stat al Republicii Moldova Î£nwjştanajşa.

84 8

5

Astfel, în^Regularoentiil organic aj_Vajahiei, găsim relatarea că trupele de călăreţi pVrtaVjtilItgLdejemncu vtrfal.Je iiietaj şi aveau stegubţe în culoÛejJb^sJr^sj^gaJljen., iar în ei, găsim că aceste sleguleţe erau de

_rlin_7 aHŞ'lSLJJffl- Pr'n аг1;-^5 spune căoştirile ambelor ţări vor avea steagurile lor actuale, dar aceste stejgjrn vor purta în viitor о Ьят[йгд]д_^е cniLqare_a]hasţrâ.

După ce Cuza-Vodă reuşeşte să facă din Principatele Unite un Stat unitar, Româniâ7Ta*T862, şi după ce această unire a fost admisă de puterile garante, la 19 martie 1863 el adoptă un decret prin care stabileşte unt drapel unic peiftru ambele principate.

~ ' ô^sj^sSSL£îi\Qai^:[^^^- Dar, cînddistribuie drapelele la l septembrie^ 1863, Domnitorul, adresîndu-se trupelor, a declarat: "AzTprimlti "din mîinile mele drapelul care

Г ~ _*imi. . ."if imii-"-t-t uiV--Tn--— —-иг-—**~*ж~^. ...-..-.-----*•**•> • ^ • •- .,,„ A , ., ;^ ^ д^,.г

reuneşte, c.ulorile.„pj:i>xmciilor surori, după.cujn vomta unanimă a românilor a uniţj>e cajul meu, coroanele ambelor ţări".

Prin urmare, Domnitorul însuşi, mmînînd trupelor armate drapelul cu culorilerosjj. galben si albastru, situate perpendicular pe

Mim,__rL.. „. $j^Jitifâ&j^XJbJHaî$>ll°!*^ttaea*s^^ "•**'" "-^J" »'-*нч,«.. . •- T-"-TI-----i-eeî^îrsMejir^Mr^nr'j^îii^-rw^^

arăta că acest steag provenea dinunirea celor 2 drapele, albastru>> О Гни i.MJtM*'"i»«"»4 "" i"" mm ""•"•""•""*""""'Д*'""1'...............' ^°»д*а^а^»|юдмча^чяявдй«аагагва;;эиад1яж.ь.^ ji

Modul de folosire a Drapelului de Stat al Republicii Moldova este reglementat de RegulamejUuj^cj^rjrjîre laJPrar.

Regulament, Drapelul de Stat este simbolul ofîc

c^r^jntregrinderi, instituţii, organizaţii;Sjema«.de»Stat. a Republicii Moldova, reprezintă un scut tăiat pe

orizonţajă,, ce poartă

flancat în dreapta de о юта cu cinci petale,з ^ Я Ж ^ ^ --- -, . ч щ ^.-лвгг,й- -,-. „ - -fvb, _ • - j

iar în stînga-.- de д în scut

, purtîndjn cioc criidatăl şi ţinînd în gheara Згеёфга' У ramura

verde^de^măjlin, iar în cea sţîngă un sceptru de aur. Şjemajde Stat a Republicii MolaovTse*^pa1îeâză: - pe clădirile Sediului Preşedintelui "ffipulBTicii Moldova,

• •• — им.. .....дт— — •*- -- ..»»«»..-»— .-, — Д-тг-п- r . — .,. -, Г 5

msateluL^piiblicii Moldova, GjivernuM^Republicii Moldova, pe edjfjcjile_ Judjcjţoriilor_ şi tribunalelor Republicii Moldova, organelor aministraţiei publice IpcâîeTreprezentantelor diplomatice şi

-«***и«»^^'|ают»а.8я^дг^- Ы - '-- :' '1~"^3^^.^..a<y^j^'-^faî^.'^s^'.-i'KS'i^'lAiii*z*"-« ?-^* • - ' -s ~-^*^^-*^айваи»МЕЫи*а|!!^^

ale n c a e ^l-

U^î^lF'SEP11^^0" M°ldova, al " Republicii

^n^niij locale, înjsălile în care sedesfăşoară: " " — v̂.̂ — — —

лвквг^^гЛ^^^э-^едвр

- ledmţele Consiliului Prezidenţial;i7 Guvernului;

Drapelul de Stat al Republicii Moldova se arborează: e

clădirile în care au oc sesiunibe

Preşedinţiei, Guvernului,primăriilor^.*^**^^clădirile ministerelor, departamentelor şi

* . ij^miiiniV"""! """ ~^"'-"»™^- *ЯМ4^в*ЛЙЖ™ИЯ*да^НЙЮЯ'*'^'**'Р*»^

şi obstegţi din Republica Moldova, pe clădirile i _лг-ет______instrtutiLbr organizaţiilor şi pe casele de Iocultln^e"le""3^1a7bătoare" ^ î * ' j ' ^ '__«в^**** -^ iiirmr -Пгг TiwiT"i**'*«"«W'*»»lH»ii.a j^Miim«rrir^mr»tiaLj!<jiULaji..iCrr^

şi

- îregi§ţrajea, într-un cadru solemn, a căsătoriilor şi a nou-,.,"4sa-s ..... -- — ..... ' • -Д-— «-— ~-»-. -

nascutuxir;- în cîmpul matricelor sigilare şi

1 . - - ' ^ 4 ^ , , - - * . a-Jffia_..aaa

dejartamentelor, ale altor organe subordonate Guvernului Republicii.Moldovaf " ~-^- - -««^ i ^ I ^^^^»« № -«- - - - -^«--

- în .^sigjHilfi^şi^fe^Lularele^ documentejOT_Jud^ătonnpr^ji ii Moldova, organelor administraţiei publice

consiliilor JpcaTe;_^

j^, ale birourilor Notariatului de Stat, ale întreprinderilor, instituţiilor, ^^nSmi^^*^or^^^~^a'

t^=s?s щр - .^''jSSMgaiagjiff., "-*•**»-;.,.. 1 ," «*"*» _ -

Republicii Moldova, li se acordă acest drept.

V. DIVERSITATEA CONCEPŢIILOR POLITICE PRIVITOARE LA STAT

Problema referitoare la originea şi esenţa statului a preocupat minţile filosofilor, politologilor, juriştilor din cele mai vechi timpuri. Arsenalul viziunilor despre stat, fiind foarte vast, cuprinde: concepţiile lui Confucius expuse în cartea "Luni iui" ("Discuţii şi opinii"), concepţiile lui Platon (127-347 î.e.n.) cuprinse în tratatele "Statul" şi "Legile", concepţiile lui Aristotel (384 - 322 î.e.n.) reflectate în operele "Politica", "Etica" şi "Ritorica", concepţiile lui Thomas d"Aquino (1224 - 1274), în "Conţinutul teologiei", concepţiie filosofului arab Ibn Haldun (1332 - 1406) din opera "Introducere în istorie", concepţiile lui Nicollo Machiavelli (1469 - 1527) din cunoscuta lucrare "Statul", concepţiile lui Jan Bodin (1530-1596), expuse în principala sa operă "Şase cărţi despre republică", concepţiile fondatorului socialismului utopic Thomas Morus (1478 - 1535), elaborate în "Utopia", concepţiile altui reprezentant al socialismului utopic Tommazo Campanella (1568 - 1639) din opera "Oraşul soarelui", concepţiile lui Tomas Hobbes (1588-1679), expuse în lucrările "Despre cetăţean", "Leviatanul", concepţiile lui Locke (1632-1704), venite din operele "Două tractate despre administrarea de stat" şi "Eseu asupra, intelectului uman", concepţiile scriitorului, istoricului, filosofului şi domnitorului Dimitrie Cantemir (1673-1723), expuse în lucrările "Divinul sau gîlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul", "Metafizica", "Cercetarea naturală a monarhiilor", concepţiile lui Ch.L. Montesqueu (1689 - 1755) din "Spiritul legilor", concepţiile lui Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778) expuse în remarcabila operă "Despre contractul social, sau principiile dreptului politic", concepţia lui Hegel din lucrarea "Filosofia dreptului" ş.a..

Acestea sunt viziunile celor mai celebri cugetători, care în ansamblu constituie tezaurul gîndirii politico-juridice despre stat. în cazul nostru ne-am limitat doar la o simplă trecere în revistă a acestor teorii, lăsînd ca analiza detaliată a conţinutului lor să facă obiectul de cercetare al unor studii speciale.

începînd cu secolul XIX, dar mai ales în secolul XX, doctrinele politice referitoare la stat s-au divizat cu prevalare în două curente: liberalismul şi marxism-leninismul.

în opinia celor ce ţin de liberalism, statul se prezintă ca un rău necesar, iar cei ce se aliniază marxism-lininismului consideră statul ca un rău provizoriu, sortit la pieire. Totodată, trebuie să menţionăm concepţiile moderne ale statului elitar, statului tehnocratic, statului democraţiei pluraiste despre care s-a vorbit în trecut şi continuă să se vorbească şi în prezent.

TEORIA LIBERALĂ. Abordînd problema organizării statale a societăţii, liberalii plasează individul pe primul plan şi statul pe al doilea. Ei consideră că pînă la apariţia statului, omul era liber şi fericit (sălbatic bun), trăind în armonie cu natura şi neavînd nevoie nici de legi, nici de forţe de menţinere a ordinii. Treptat, însă, acest mediu devine o "junglă" unde domnea legea celui mai puternic ("legea junglei" sau cea a "vulpoiului liber în coteţul deschis"), omul începînd să trăiască sub semnul fricii, de unde şi cunoscuta expresie "homo homini lupus" (omul pentru om e lup). Odată cu apariţia proprietăţii private, apare şi necesitatea apărării acesteia de atentatele altora.

în atare condiţii, pentru a asigura securitatea persoanelor şi a bunurilor, oamenii au acceptat să constituie între ei o societate civilă şi au creat statul, delegînd printr-un contract (contractul social care consacra drepturile şi îndatoririle guvernanţilor şi guvernaţilor) conducătorilor celui din urmă o parte din libertatea lor naturală iniţială. Dar, considerau liberalii, indivizii continuau să rămînă titularii drepturilor sale naturale pe care le posedau de la început, pe care astăzi le putem găsi în Declaraţii privitoare la drepturile omului (aceste Declaraţii le constată doar, le aduc aminte dar nu le crează, pentru că aceste drepturi sînt anterioare statului) şi pe care dreptul pozitiv nu trebuie să le afecteze. Ele conservă, deci, prin intermediul

88

reprezentanţilor cărora le-au delegat puterea politică, controlul guvernanţilor, în special a executivului, faţă de care liberalii manifestă neîncredere, pentru a-1 împiedica să cheltuie banii contribuabililor şi să atenteze la libertăţi. Considerînd că "puterea înnebuneşte, iar puterea absolută înnebuneşte absolut", liberalii afirmă că prin intermediul unor "frîne şi contragreutăţi", puterea absolută a guvernanţilor poate fi limitată şi supravegheată.

în rest, libertatea este încredinţată spre "depozitare" guvernanţilor şi nu este abandonată definitiv. Drept rezultat, este un drept, chiar o datorie de a lua libertatea absolută înapoi, în cazul cînd guvernanţii n-o folosesc aşa cum trebuie (dreptul la insurecţie).

După cum se observă, în opinia liberalilor, indivizii au lăsat statului doar minimumul de libertăţi indispensabile vieţii în societate, statul fiind astfel minimalizat şi obligat să intervină cît mai puţin în societate, familie, economie şi să se limiteze la o misiune generală de reglementare şi asigurare a activităţilor, cu excluderea oricărei funcţii de prestare sau serviciu public. Acest model de stat a fost numit "statul jandarm" (este comparat cu un inspector al poliţiei rutiere, care se mulţumeşte cu supravegherea traficului de pe marginea drumului, fără a interveni în circulaţie). Aşadar, statul liberalilor este un rău necesar, după "Paradisul pierdut" al societăţii prestatale, dar acest stat este pus în serriciul omului şi rolul dreptului constituţional este de a veghea menţinerea lui prin procedee juridice adecvate.

TEORIA MARXIST - LENINISTĂ. Spre deosebire de liberali, marxist - leniniştii consideră că apariţia statului a fost precedată nu de libertate, ci de opresiune, de o exploatare atît în sfera economică, cît şi în raporturile de infrastructură, de unde se desprind diverse structuri: politice, religioase, culturale etc. După ei, libertatea nu este un fenomen originar, natural, care necesită a fi protejată de abuzurile de putere, ci o cucerire, o eliberare, în introducerea la "Manifestul partidului comunist" din 1848 se afirmă că "istoria umanităţii este istoria luptei claselor, lupta exploatatorilor minoritari împotriva masei exploataţilor", lupta stăpînitorilor de sclavi şi a sclavilor, a seniorilor şi a tiranilor aserviţi, iar începînd cu revoluţia industrială din s.ec. XIX, lupta capitaliştilor, proprietari ai mijloacelor

de producţie, cu proletariatul, care îşi cîştigă existenţa doar prin "vinderea forţei de muncă". Faţă de această situaţie de dependenţă economică, statul (burghez), inclusiv cultura şi religia (opiumul poporului), nu sînt altceva decît suprastructuri, însărcinate să ocrotească confortul şi privelegiile beneficiarilor (exploatatorilor). "Statul este o bîtă", spunea Lenin, adică întotdeauna şi exclusiv "un instrument de exploatare în serviciul clasei dominante", începînd cu această stare, marxist - leniniştii se separă de anarhişti, pentru care statul, "instrumentul de exploatare", trebuie să fie "aruncat în aer" pentru a da naştere libertăţii.

Pentru marxişti - leninişti, însă, această bîtă care întruchipează statul, trebuie să fie cucerită prin violenţă sau prin sufragiu de la cei care o deţin şi utilizată în serviciul unei noi clase, proletariatul şi aliaţii săi - ţăranii, intelectualii.

Astfel, statul burghez este succedat de statul proletar, instrument de eliberare a maselor populare, chiar dacă începe sub forma unei dictaturi,"dictatura proletariatului", aspră faţă de oponenţi, dar după cum spunea Lenin, "de o mie de ori mai democratică decît cea mai bună democraţie burgHeză".

Dar, în mod progresiv, clasele trebuie să dispară, ca într-un "ultraviitor" să se ajungă la o societate fără "clase şi fără stat", un fel de "paradis terestru", laicizat, la care ajunge în sfîrşit un socialism în care "administraţia lucrurilor va înlocui conducerea oamenilor", fiecare fiind pe rînd şi, chiar concomitent, guvernat şi guvernant.

Aceste două doctrini moştenite din secolul XIX au neajunsul de a se adapta greu la realitatea secolului XX, fiind "atacate" de unele teorii şi curente noi: teoria elitară, teoria tehnocratică, teoria democraţiei pluraliste.

TEORIA ELITARĂ. în calitate de doctrină s-a constituit la începutul secolului XX, ca deja la mijlocul secolului să avanseze considerabil. Chintesenţa acestei teorii constă în faptul că masele populare nu sînt capabile să conducă cu statul, de aceea misiunea dată revine unui cerc social restrîns numit elita societăţii. Elita se constituie în baza anumitor criterii (provenienţă socială, studii, experienţă, aptitudini şi vocaţie etc.) Actualii adepţi ai acestei teorii susţin că

90 9

1

există mai multe "elite" în cadrul unuia şi aceluiaşi stat, care luptă pentru cucerirea puterii şi că poporul supraveghează activitatea lor prin intermediul sistemului electoral.

TEORIA TEHNOCRATICĂ. Primele elemente apar în anii "20 ai secolului trecut, răspîndindu-se mai pe larg în perioada anilor "60-70. Această doctrină poate fi considerată drept o interpretare modernă a teoriei elitare. în viziunea purtătorilor de idei ai teoriei tehnocratice, societatea trebuie să fie dirijată de specialişti -administratori - manageri. Anume aceşti reprezentanţi ai societăţii sînt în stare să determine necesităţile reale ale societăţii, căile optime de dezvoltare şi mijloacele de realizare a lor. Drept rezultat, administrarea se întemeiază pe un suport ştiinţific, capabil să asigure avansarea societăţii.

TEORIA DEMOCRAŢIEI PLURALISTE. Apărută şi ea în secolul XX, această teorie inserează atît vi2iimile politice ale liberalilor, cît şi ale social-democraţilor. Promotorii democraţiei pluraliste susţin că, în societatea contemporană, clasele practic au dispărut şi în rezultat puterea de stat a pierdut caracterul de clasă. Societatea reprezintă o totalitate de comunităţi sociale (straturi sociale), formate în baza anumitor criterii (vezi teoria stratificării sociale), în cadrul straturilor sociale iau naştere partide şi organizaţii social-politice, care prin intermediul presiunii asupra autorităţilor publice influenţează procesul de exercitare a puterii.

Drept rezultat orice individ, orice strat social, deţinînd o "cotă-parte" din puterea de stat, participă la realizarea acesteia, iar statul devine expresia voinţei generale.

NOTE:

1. Jaks C.Plano, Robert E.Riggs, Helenan S.Robin, op.cit.,pag.!412. А. В. Одинцова, Гражданское общество: взгляд экономиста, în rev.

Государство и право, 1992, пг. 8.3. Jaks C.Plano, Robert E. Riggs, Helenan S. Robin, op.cit., pag.1394. Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti, 1990,

pag.585.5. M. Hauriou, Principes de droit public, 1916.6.Citat după: Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa

Nova, pag. 274.7. Ibidem8. Hans Kelsen, Theorie pure du droit, Dalloz, Paris, 1962, pag. 3789.' M. Hauriou şi J. Gicquel, Droit constituţionnel et institutions politiques,

avec participass de Patrice Gelard, Paris, 1980, pag. 96; G. del Vecchio, op. cit., pag. 274; C. Disescu, op. cit., pag. 14 ş. a.

10.1. Deleanu, op.cit, pag.18.11. D. Turpin, op. cit., pag. 82.12. Dicţionar diplomatic, Ed. Politica, Bucureşti, 1979, pag.446.13. Jean Francais Aubert, Trăite de droit constituţionnel, vol.1, Edition ides

et Calendes, Neuchatel, 1967, pag.35.14. G. del Vecchio, op. cit., pag.274.15.1. Deleanu, op.cit., pag.18.16.G. del Vecchio, op. cit., pag.274.17.1. Deleanu, op.cit., pag.18.

18. Dicţionar diplomatic, Ed. Politica, Bucureşti, 1979, pag. 166 1$. Prelegeri la cursul universitar de politologic, în redacţia lui A.A. Zavtur, Chişinău, 1991,pag.5

20. Dicţionar diplomatic, Ed. Politica, Bucureşti, 1979, pag. 16621. Dimitrie Guşti, Ştiinţa Naţiunii, Bucureşti, 193822. Gh. Lupu, Gh. Avornic, op. cit. Pag.3623. Georges Balandier, Antropologie politique, Paris, 1969, pag.43.24. Robert Bierstedt, Pover and Progres Essay on Sociological Theory,

New- Yore, 1975, pag. 234-235.25. G. Burdeau, Trăite de science politique, vol. 1, Paris, 196626. G. Burdeau, op. cit., pag. 120.27.1. Deleanu, op.cit., pag. 14.28. Ibidem, pag. 18.

29.C. Rădulescu-Motni, Ideologia statului român, 3n Revista de filosofie, voi. XIX, nr. 2, aprilie-imie 1934, Bucureşti, pag. 114.

30. Hans Kelsen, Theoie pure du droit, Dalloz, Paris, pag. 3 82-383.31. G.Vrabie, op.cit.,pa.g.61.32. G. Burdeau, op. cit, pag. 10.33. Ibidem34. D.Turpin, Droit coistitutionnel, op.cit., pag. 12.35. Общая теория права и государства, Москва, 1996, pag.338.36. Jaks CPlano, Robert E.Riggs, Helenan S.Robin, op.cit., pag. 165.37. M.Hauriou,Princi|>es de dioit public, 1916.38. J.LRousseau, Contractul social, Bucureşti, 1957, p.98-99.39. G.Vrabie, op.cit., pig.70.40.1.Deleami, op.cit.,pag.22.41. C.Disescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, 1915, p.398.42. G.Vrabie, op.cit.,p.70-73.43.1.Cloşcă, I.Sucea\ă, Dreptul international umanitar, Bucureşti, 1992.44. G.Vrabie, op. cit.j.S?.45. Paul Negulescu, Curs de Drept constituţional român, Bucureşti, 1923,

pag.556.

CAPITOLUL IV. FORMA DE STAT

IVJ. CONCEPTUL FORMEI DE STAT

Modul de organizare a puterii, metodele de activitate a statului şi alte aspecte legate de existenţa lui formează un important compartiment al fenomenului statal, întîlnit sub titlul de formă de stat.

Primele investigaţii asupra formelor de stat au fost realizate încă de către iluştrii cercetători din antichitate: Platon, Aristotel, Polibiu, Cicero.

Astfel, fărîmiţarea Greciei Antice într-un număr mare de state-cetăţi (polisuri), variate după forme, a fost pentru Platon şi Aristotel punctul de pornire în elaborarea unor teorii despre forma de stat.

După Platon (427 - 347 î.e.n.) statul îmbracă una din cele trei forme principale de stat, corespunzătoare trăsăturilor de caracter ale omului. Astfel, înţelepciunii umane îi corespunde monarhia, curajului - aristocraţia militară, modestiei - o formă de compromis, care asigură participarea maselor la guvernare.

în aceeaşi viziune, toate formele de stat se divizează în - juste (ideale) şi injuste (rele). Drept forme de stat juste erau considerate -republica aristocrată şi monarhia aristocrată, în cadrul formelor de stat injuste erau incluse: timocraţia, oligarhia, democraţia şi tirania.

Spre deosebire de Platon, Aristotel (384 - 322 î.e.n.) înainta drept criteriu de clasificare a formelor de stat interesul general. Din acest punct de vedere Aristotel considera că interesul general poate fi atins numai în cadrul acelor forme de stat precum: monarhia, aristocraţia şi politeea (democraţia legală).

Aristotel, iar mai tîrziu şi Polibiu, s-au pronunţat pentru forme mixte de guvernare, deoarece ei considerau că formele pure de guvernare în realitate nu pot exista.

Marele filosof şi jurist roman Cicero (106 - 43 î.e.n.) în cunoscuta operă "Republica" distinge trei forme de stat şi anume: monarhia, aristocraţia şi democraţia.

95

Ideile lansate de aceşti gînditori au fost preluate şi dezvoltate în operele lui Jean Bodin (1530 - 1596), Charles Louis Montesquieu (1680 - 1755), Jean Jaques Rousseau (1712 - L778).

Jean Bodin, urmînd exemplul lui Platon Şi Aristotel în clasificarea formelor de stat, se baza pe criterii etice. Astfel, reieşind din criteriul etic al dreptului, el s-a manifestat ca un susţinător al monarhiei populare, pe care o deosebea cu mult de monarhia fondată pe forţă, pe cuceriri.

Ch.L. Montesquieu a promovat tdeea precum că forma de stat este determinată de factorul geografic.. El afirmă că fertilitatea sau sterilitatea solului prelucrat este condiţia unei sau altei forme de stat. Astfel, ţările, care dispun de un teritoriu cu pămînt fertil vor îmbrăca forma aristocraţiei sau chiar a monarhiei, iar ţările cu majoritatea solului sterp vor tinde spre o democraţie populară.

J.J.Rousseau în "Contractul social" cercetează trei forme de stat: democraţia, aristocraţia şi monarhia. Sprijinindu-se pe criterii etice, el consideră, la fel ca şi alţii, că aristocraţia poate fi naturală (proprie popoarelor primitive), electivă (pe care o consideră cea mai perfectă) şi ereditară (pe care o consideră ca fiind cea mai rea). La rîndul său monarhiile erau împărţite în: legitime (bazate pe respectarea legilor) şi despotice (contradictorii intereselor poporului).

Doctrina marxist - leninistă a completat formele de stat indicate mai sus cu formele de stat "bazate pe exploatare": statul sclavagist, feudal, burghez. Locul principal în viziunea politico-juridică socialistă 1-a ocupat teoria "formelor de stat socialiste".

La etapa contemporană expresia "forma de stat" este tratată ca o noţiune complexă, care înglobează: structura de stat, forma de guvernămînt şi regimul politic.1 în doctrina occidentală această expresie este utilizată mai rar, substitumdu-se prin cea de "formele de stat".2 Dar, ca şi în cazul "formei de stat" sau "formelor de stat", problematica studiată ţine de forma de guvernămînt, structura de stat şi regimurile politice (numite şi constituţionale).

Reieşind din cele menţionate, putem conchide că, indiferent de modul de tratare a conceptului deja nominalizat, marea majoritate a şcolilor de drept constituţional recunosc că analiza problemelor

principale, privitoare la structura de stat, forma de guvemămînt şi regimul politic sînt indispensabile pentru cunoaşterea statului.

IV.II. STRUCTURA DE STAT

Structura este un termen folosit pentru a desemna aspectele organizaţionale specifice oricărui sistem. Conceptul de structură cuprinde relaţiile, relativ stabilite, dintre elementele constitutive ale sistemului, pe de o parte, şi dintre aceste elemente şi sistem, pe de altă parte.

Ca şi orice ansamblu constituit din elemente legate organic între ele, statul posedă o structură proprie, numită "structura de stat" sau "structura şi organizarea statelor moderne" (T.Eleiner, I.F.Aubert).

Doctrina dreptului constituţional se caracterizează printr-o diversitate de opinii în privinţa definirii conceptului de "structură de stat".

Astfel, în una din opiniile încetăţenite, noţiunea structurii de stat desemnează "organizarea puterii de stat" în anumitejjmite spaţiale, adică pe_un_anumit teritoriu, raporturile specifice ce se consituie între elementele care alcătuiesc ansamblul statal (unităţi administrativ-teritoriale sau formaţiuni statale), precum şi legăturile specifice dintre "întreg şi "părţile" lui componente".3

Există opinii conform cărora structura de stat este "organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul" şi care ne indică, dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.4

Fără să diminuăm importanţa şi valoarea ştiinţifică a definiţiilor expuse mai sus, considerăm că structura de stat este o caracteristică esenţială a formei de stat, care desemnează organizarea puterii de stat în teritoriu, precum şi raporturile dintre elementele teritoriale ale ansamblului statal.

în literatura de specialitate structura de stat începe a fi substituită prin noţiunea de organizare teritorială a statului, prin care se subînţelege "sistemul relaţiilor dintre puterea centrală a statului şi elementele teritoriale constitutive".5

Problema structurii de stat sau a organizării teritoriale a statului a apărut concomitent ca extinderea considerabilă a teritoriului statului, care, depăşind cadrul oraţiilui-cetate-stat, a condiţionat instituirea unor organisme speciale pentru administrarea periferiilor

în perioada incipientă, divizarea teritorial lui statului în unităţi administrativ-teritoriale eia realizată de puterea oentrală de stat în persoana monarhului, care numea totodată şi p&rscanele responsabile de administrarea acestor unităţi (prefecţi, guvernatori, pîrcălabi etc.).

Dar chiar şi m cadrul absolutismului, dnizarea teritoriului statului în unităţi teritoriale era realizată în dependenţă de anumiţi factori şi anumite scopuri, cum ar fi: densitatea populaţiei, apărarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii publice, perceperea impoziteloi etc.

Revoluţiile burghezo-democratice, soldate cu limitarea sau distrugerea unor monarhii, au introdus în verigile teritoriale primare (oraşe şi sate) regimul <k autoadministrare locală.

In aceeaşi perioada devin mai frecvente cazurile de asociere a statelor sau de anexarea, unor state mai "slabe"" la statele "puternice", cu păstrarea unor semne de independenţă ale statelor anexate. Astfel, structura administrativ-teiitorială a statului începe t se transforma în politico-teritorială. Din aceste considerente, noţiunea de "structură de stat" pare a fi mai reuşită decît cea de "organizare teritorială".

în explicarea noţiunii de structura de stat este necesar să menţionăm că şi aici sînt vizibile unele dificultăţi atit de ordin teoretic, cît şi practic. Aceste dificultăţi în studierea şi sistematizarea statelor, în funcţie de structura <k stat, sînt determinate de evoluţia tipurilor de stat, datorită tendinţelor de dezvoltare a proceselor interne. Astfel, pînă nu demult (unii autori rămînînd "fideli" acestei erori grave pînă în prezent) se considera drept forma a structurii de stat şi confederaţia, pe cînd actualmente în cadrul formelor structurii statului sînt cuprinse numai statele unitaie şi federative, alte forme fiind încadrate într-o categorie aparte, numită "asociaţii de state".

H

IV.II.1. STATELE UNITARE

Statul_unitar se consideră a fi cea mai răspîndită formă a structurii de stat.

Statul cu o formă unitară sau simplă a structurii de stat se caracterizează prin existenţa unei singure formaţiuni statale pe teritoriul cuprins de frontierele acestui stat. In statele care fac parte din această categorie suveranitatea, ca o caracteristică a puterii publice, se realizează pe întreg teritoriul şi asupra întregii populaţii printr-un singur cadru de autorităţi publice, create la nivel naţional (Parlament, şef de stat, guvern, organ suprem jurisdicţional).7 Asemenea state au un sistem de acte normative cu aceeaşi sursă de provenienţă (organele indicate mai sus), conţinutul lor normativ fiind în strictă conformitate cu unica lege fundamentală a statului - Constituţia.

Continuînd caracterizarea statului unitar, enunţăm că în cadrul lui indivizii pot avea, de regulă, o singură cetăţenie, iar organizarea administrativă a teritoriului este realizată în aşa mod, încît organele administraţiei publice locale se bucură de acelaşi statut juridic faţă de autorităţile publice, instituite la nivel naţional.

în relaţiile internaţionale statul unitar acţionează ca subiect plenipotenţiar de drept internaţional.

Analizînd statele unitare, unii autori le clasifică în state unitare simple51 state unitare complexe.8

Statul unitar simplu este tratat drept "un singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale", un stat subordonat în întregime principiului unităţii.

Cu toate că statele unitare sînt acelea în care există un singur sistem de drept, aplicabil pe întreg teritoriul, ele pot fi mai mult sau mai puţin centralizate.

Administraţia centralizată a unui stat înseamnă, că toate relaţiile sociale, economice, culturale şi politice sînt dirijate de puterea centrală. Dar se zice că "o administraţie total centralizată în cadrul căreia toate deciziile vor fi luate de una şi aceiaşi autoritate, fără nici o posibilitate de delegare, va conduce repede la "apoplexie în centrul

98 9

9

sistemului şi la atrofiere la periferie", cu decizii întotdeauna tîrzii, îndepărtate şi înapoiate".9

în scopul evitării fenomenelor negative de genul celor menţionate, statele unitare centralizate an fost nevoite să se desconcentreze, adică să atenueze principiul centralizării, delegînd autorităţilor publice locale unele atribuţii ale puterii centrale, cu competenţa de a lua un număr oarecare de decizii.

Esenţa statului unitar complex este determinată de faptul, că statul unitar îşi întemeiază administraţi .a publică în unităţile administrativ-teritoriale pe principiile descemtra-lizării şi autonomiei locale. Aceasta presupune recunoaşterea autonomiei şi competenţei de decizie, în anumite limite, organele fiind constituite în subdiviziunile teritoriale ale statului (regiuni, proTiiicii, judeţe, raioane, comune, sate etc.).

Dacă desconcentrarea se etplică prin motive de ordin tehnic, descentralizarea se justifică prin motive politice.

Distincţia dintre desconcentrare şi descentralizare este făcută în baza următoarelor criterii:

1. Coexistenţa personalităţilor juridice distincte de cele de stat(colectivităţile locale dispun de buget propriu, pot apela k justiţie);

2. Originea democratică a autorităţilor alese în baza votuluiuniversal, egal, direct, secret şi libei exprimat, şi nu desemnate decătre autorităţile publice centrale.

3. O oarecare autonomie faţă de puterea centrală, care nuexercită asupra autorităţilor administraţiei publice locale decît osimplă putere de tutelă.

4. Distincţia dintre afacerile naţionale şi loc ale.în literatura de specialitate stat puse tu discuţie două modalităţi

de descentralizare:10

- Descentralizarea exclusiv administraţi v ă.- Descentralizarea completă.Descentralizarea exclusiv administrativă. Presupune

constituirea unor organe locale ni unităţile administrativ-teritoriale, recunoaşterea autonomiei relative ale acestor unităţi în sensul unei autogestiuni economico - financiare, inclusiv dreptul de decizie în

problemele de nivel loca], fără ca aceste prerogative să afecteze interesele naţionale.

Descentralizarea completă. Acordă unităţilor administrativ -teritoriale o autonomie, care face ca statul, rămas în principiu unitar, să admită un sistem asemănător statului federativ.

Astfel, conform art.115 din Constituţia Italiei din anul 1947, regiunile sale sînt declarate "organisme autonome".

în Belgia, în perioada anilor 1970 - 1980, a fost realizată o descentralizare bazată pe principii etnice şi lingvistice, în rezultatul căreia au fost instituite 3 regiuni politico-administrative, 4 regiuni lingvistice şi 3 comunităţi culturale.

Unii autori disting descentralizarea tehnică sau prin servicii şi descentralizarea teritorială.11

Indiferent de modalitatea de descentralizare, pretutindeni şi oricînd vor fi prezente două elemente obligatorii, şi anume: autonomia locală şi supravegherea ierarhică, exercitată de către autorităţile publice de talie naţională.

Pornind de la modul de organizare a puterii publice, unii specialişti în materia dreptului constituţional divizează statele unitare în: descentralizate relativ, descentralizate şi centralizate.12

în categoria statelor descentralizate sînt incluse state care, prin legile lor fundamentale, delimitează anumite atribuţii între autoritatea publică centrală şi unităţile administrativ-teritoriale de rang superior.

Drept exemplu se face trimitere la art. 117 din Constituţia Italiei, în conformitate cu care regiunea (unitatea administrativ-teritorială de rang superior) adoptă dispoziţii legislative în limitele principiilor fundamentale, fixate de legislaţia statului, cu condiţia ca aceste dispoziţii să nu fie în contradicţie cu interesul naţional şi cel al altor regiuni în următoarele probleme: organizarea birourilor şi corpurilor administrative regionale, poliţie locală, urbană şi rurală, tîrguri şi pieţe, asistenţa publică, asistenţă sanitară şi spitalicească, instruire artizanală şi profesională, asistenţa şcolară, urbanism, turism şi industrie hotelieră, tramvai si linii de autobuze de interes regional, drumuri, apeducte şi lucrări publice de interes regional, navigaţie şi porturi pe lac, ape minerale şi termale, cariere şi turbării, vînătoare,

100 10

1

pescuit în apele interioare, agricultură şi păduri, artizanat, precum şi alte sectoare indicate în legile constituţionale.

In categoria statelor relativ descentralizate sînt incluse statele, în cadrul cărora unităţile administrativ-teritoriale de rang superior posedă un caracter pur administrativ, iar dreptul de autoadministrare este acordat doar unităţilor teritoriale primare. O asemenea stare de fapt este sesizată în Bulgaria, în conformitate cu Constituţia căreia sînt interzise orice formaţiuni teritoriale autonome (art.2, al.l), iar calitatea de unitate administrativ teritorială de bază este atribuită comunei (art. 136, al.l).

Statele unitare centralizate sînt considerate statele care nu recunosc principiul descentralizării şi autonomiei locale, administrarea în teren fiind realizată de către autoritatea publică centrală. De obicei, în categoria statelor unitare centralizate sînt incluse statele cu regim politic autoritar.

IV.II.2. STATELE FEDERALE

"Mare descoperire a ştiinţei politice", federalismul constituie o noţiune un pic încurcată, foarte des prezentat ca un fel de remediu capabil de a uni ceea ce este prea divizat (uniunea făcută cu forţa) şi să disperseze ceea, ce este prea unit sau uniform.13

Criza actuală suferită de unele stat& federaleCehoslovacia. India. Canada) ne convinge, totuşi, gâ^acest mecanism juridic de repartizare a competentelor stata le nu

_funcţioneze satisfăcător, decît dacă există minimumul necesar de identitaţejau_yointă comună a populaţiilor cninteresate.

In plan filosofic, ideea federalismului a fost aplicată în serviciul unificării şi centralizării puterii.

Din punct de vedere juridic, federalismul se prezintă ca un mod de organizare mai avansat decît simpla descentralizare realizată într-un stat unitar.

Noţiunea acestei forme a structurii de stat provine din limba latină, în care "foedus" înseamnă uniune. Drept rezultat, în literatura

de specialitate s-a cristalizat opinia, conform căreia statul federativ reprezintă uniunea de drept constituţional a două sau mai multe state -membre (federate), din care ia naştere o nouă formaţiune statală, care este subiect unitar de drept.

Astfel, statul federativ apare în urma unui proces de unire, numit proces de federalizare şi care se realizează prin una din următoarele modalităţi:

- prin unirea mai multor^state (federalism prin agregare: S.U.A.,Elveţia);

- prin fărîmiţarea mai multor state (federalism prin segregare).Sînt şi opinii care lansează ideea că federalismul este divizat în

federalism de origine contractuală şi de origine constituţională.14

Statele federative mai sînt numite şi uniuni, cum ar fi în cazul Uniunii Sovietice, Republicii Unionale Iugoslave etc..

Prin esenţa sa, statul federativ reprezintă o formă mai democratică de organizare a puterii publice în teritoriu decît statul unitar, deaceea în marea majoritate pentru statele federative este tradiţională forma republicană de guvernămînt. Spunem că acest fenomen are loc în marea majoritate, deoarece există şi state federative - monarhii: Emiratele Arabe Unificate, Malazia, Belgia, Canada, Australia.

Analizînd raportul dintre statele federate şi statul federal (federal), putem constata că statul federativ este determinat, în esenţa sa, de următoarele caracteristici:

1. Instituirea unui cadru dublu de autorităţi publice centrale(legislative, executive, judecătoreşti), la nivelul statului federativ şi lanivelul fiecărui stat federat.

2. Existenţa unei ordini constituţionale comune, consacrate prinConstituţia statului federativ şi preluate de statele federate înconstituţiile lor.

3. Existenţa uniii sistem integral de drept, constituit din normejuridice, adoptate de organele cu competenţă normativă de nivelfederal, obligatorii pe întreg teritoriul statului federativ şi din normeemise de organele competente ale statelor federate, obligatorii doar peteritoriul statelor respective.

sa

102 10

3

4. Persoanele care alcătuiesc populaţia statului federativ deţindouă cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia statului federat.

5. Statele federative sînt subiecte de drept internaţional, iarstatele - membre - doar subiecte de drept intern, cu unele excepţii.Astfel, în perioada sistemului socialist, pe lîngă URSS, membre aleO.N.U. erau două state federate ale acesteia: Ucraina şi Belarus!.

6. Organul legislativ al statului federativ este de obiceibicameral, deoarece structura bicamerală (o cameră este constituită dinreprezentanţii statelor federate, iar cea de-a doua - din reprezentanţiiîntregii federaţii) asigură, în condiţiile determinate de constituţiastatului federativ, participarea statelor federate la stabilirea uneilegislaţii comune şi la luarea deciziilor de nivel federativ.

Cercetînd statul federativ ca modalitate a structurii de stat, apare necesitatea identificării subiectelor de federaţie şi a formelor de autonomie care sînt elemente constitutive.

Subiectele de federaţie sînt considerate numai statele- membre ale federaţiei, adică statele în urma unirii cărora a Juat Jiaştere federaţia.

Numărul subiectelor de federaţie djferâ de la stat la stat. Dacă în Iugoslavia şi Insulele Canare există cîte doi subiecţi de federaţie, atunci în Belgia - trei, în Australia - şase, în Emiratele Arabe - şapte, în Austria - nouă, în Canada - zece, în Germania - şaisprezece, în Elveţia - 23, în India - 25",în S.U.A. ~52.

Caracterul statal al unităţilor teritoriale, ce constituie statul federativ şi se bucură de calitatea de subiect de federaţie, este determinat de faptul că acestea îşi au propriile constituţii, de regulă organul său reprezentativ şi organul executiv, uneori - organe judecătoreşti şi formaţiuni militare, deseori - cetăţenia şi simbolurile sale de stat şi în toate cazurile - reprezentanţii săi în organul reprezentativ al federaţiei.

în afara subiectelor federale, în cadrul statului federativ mai pot fi întîlnite şi aşa numitele teritorii federale.

Teritoriile federale nu se bucură de statutul de subiecte federale, dar se subordonează nemijlocit autorităţilor publice centrale.

în categoria teritoriilor federale sînt incluse districtele federale (S.U.A., Mexic, Australia etc.), unde sînt amplasate capitalele acestor state, unele forme de autonomie fiind determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale. Astfel, întîlnim ca forme de autonomie în federaţie: republici autonome, regiuni autonome, districte naţionale, provincii autonome, în dependenţă de coraportul dintre statul federativ şi subiectele de federaţie (statele federate), federalismul poate avea un caracter dualist sau de cooperare.

Federalismul dualist presupune un echilibru între statul federativ şi subiecţii de federaţie, ultimii fiind dotaţi cu o anumită competenţă, iar relaţiile între ei întemeindu-se pe principiul neamestecului intern.

Federalismul cooperativ se bazează pe ideea cooperării bilaterale între federaţie şi subiecţii de federaţie, cu repartizarea echitabilă a atribuţiilor între federaţie şi subiecţii săi.

Cu toate acestea, federaţia este un. stat suveran, care acordă o atenţie sporită caracterului său unitar. Astfel, practic nici o constituţie federală în vigoare nu recunoaşte dreptul subiectelor federative de a ieşi din componenţa federaţiei.

Foarte convingătoare în acest sens este Constituţia S.U.A., care în secţiunea l O consacră restricţii privind atribuţiile statelor - membre şi anume: statele - membre nu pot încheia tratate, alianţe sau confederaţii; nu pot elibera scrisori de capitulare şi represalii; nu pot bate moneda de aur sau de argint; nu pot adopta legi retroactive ori legi ce prevăd pierderea drepturilor civile, sau legi care ar afecta obligativitatea contractelor, nu pot conferi titluri nobiliare.

Statele - membre nu pot stabili, fără consimţămîntul Congresului, impozite sau taxe vamale pe importuri sau exporturi, cu excepţia cînd acestea sînt necesare pentru aplicarea legilor de verificare.

Statele - membre nu pot, fără consimţămîntul Congresului, să stabilească taxe pe tonaj, să întreţină trupe sau vase de război în timp de pace, să încheie acorduri sau înţelegeri cu alte state sau cu puteri străine ori să intre în război, cu excepţia cazului cînd sînt efectiv invadate sau într-un pericol iminent care nu admite nici o întîrziere.15

104 10

5

Etapa modernă supune statul federativ la două tendinţe care se manifestă diferit în funcţie de esenţa statelor, de rezolvarea unor probleme cu caracter economic şi naţional, de fundamentul ideologic al statului ş.a. Una din aceste tendinţe este cea de centralizare, prin trecerea la structura unitară a statului, iar alta ţine de decentralizare, de menţinere a federaţiei.

Forma federativă a structurii de stat este acceptată de a noua parte din statele lumii, în care trăiesc şi activează circa o treime din populaţia Terei.16 Printre statele federative întîlnim state industriale gigant (S. U. A.), state industriale mici (Belgia) şi state cu teritorii relativ mici (Elveţia).

Se consideră că structura federativă a statelor este determinată în marea lor majoritate, de principiul teritorial (S.U.A., Brazilia, Mexic, Australia, Germania, Austria, etc.). Unele state, însă, au acceptat structura federativă pornind de la alte principii, cum ar fi cel naţional, etnic, lingvistic. apartenentă_religjoasă (Canada__cu 9 provincii anglolingviste şi o provincie francolingvisticâ (Cvgbec); Belgia_cujin subiect federativmixt).

Actualmente, federaţiile au început să fie clasificate în simetrice şi asimetrice.

Federaţia simetrică ideală este constituită din subiecte ale federaţiei avînd acelaşi statut juridic.

Federaţia asimetrică se manifestă în trei forme:- federaţia asimetrică structurală: se caracterizează prin faptul că

pe lîngă subiectele federaţiei, statul federativ cuprinde şi alte formaţiuni teritoriale: teritoriile federale, districtul federal (de regulă, de unul singur), coloniile federale, iar unele state - chiar şi "state asociate".

Pentru acest model de federaţie asimetrică este specifică inegalitatea statutului juridic al subiectelor federaţiei şi nesubiecţilor prin reducerea drepturilor ultimilor.

Al doilea model de federaţie asimetrică este constituit numai din subiecte ale federaţiei, dar neidentice. Ca model tipic de asemenea model de federaţie serveşte Rusia, care, fiind constituită din 89 de

subifîcle_ale federaţiei, cuprinde: republici, ţinuturi, regiuni, regiuniautonome, districte autonome, două oraşe de importanţă federală(Moscova, Sanct-Peterburg). Conform Constituţiei Rusiei (art.5),subiectele federaţiei sînt declarate egale în drepturi, în realitate însă,acest principiu al federaţiei nu se respectă. Drept dovadă serveştefaptul că republicile sînt considerate "state", au constituţii şi cetăţenieproprie, pe cînd restul subiecţilor de federaţie sînt deposedate deasemenea caracteristici. \

Al treilea model de federaţie asimetrică, "asimetria camuflată", este constituită din subiecte de federaţie de acelaşi rang, dar egalitatea între ele nu se respectă în unele domenii (adică sînt reprezentate neproporţional în adunarea parlamentară, dependentă de numărul de populaţie din cadrul fiecărui subiect). Exemplu de asemenea federaţie servesc Emiratele Arabe, unde şapte subiecţi de federaţie sînt reprezentaţi în Adunarea Naţională de un număr diferit de deputaţi (de la 4 la 8).

Generalizînd analiza formelor structurii de stat, constatăm că forma unitară sau federativă a staţuluijuj este determinată:

- nici de suprafaţa teritorială;- nici dejjensitatea sau numărul locuitorilor;- mcjji^existenţa mai mujtor_naţionalităţi;- nici de regimul politic sau forma de guvernămînt.

IV.II.3. ASOCIAŢIILE DE STATE

Spre deosebire de statele federative care în esenţa lor sînt uniuni de drept constituţional, asociaţiile de state sînt considerate uniuni de drept internaţional.17

Principalele forme ale asociaţiilor de state, care nu constituie o formă a structurii de stat, ci o formă a uniunilor internaţionale, un fenomen al vieţii internaţionale,18 care au evoluat pe parcursul istoriei, sînt următoarele:

1. Confederaţiile de state.2. Uniunile de state.

106 10

7

1. Confederaţiile de state. Reprezintă o uniune de state care, păstrîndu-şi suveranitatea şi calitatea de subiect al dreptului internaţional, îşi unesc eforturile pentru promovarea unor interese comune (economice; politice, militare, financiare, diplomatice etc.). în scopul realizării intereselor devenite comune atît pe plan intern, cît şi extern, confederaţia îşi instituie un organ al asociaţiei (parlament, congres, adunare confederată, dietă), constituit din reprezentanţi ai tuturor statelor membre.

Confederaţia mai este definită ca o asociaţie politico-juridică între statele doritoare să-şi menţină securitatea de atentatele agresorilor exteriori şi să conserveze pacea în raporturile lor mutuale,' administrînd în comun unele interese. 9

După J.J.Rousseau, confederaţiile permit de a "reuni puterea unui mare popor cu poliţia şi ordinea unui mic stat".20

Printre caracteristicile de bază ale confederaţiei am putea numi următoarele:

1. Spre deosebire de statul federal (Bundestaat), confederaţia destate (Staatenbund) se bazează pe un tratat internaţional (numit pactulconfederal) şi nu pe o constituţie.

2. Confederaţia este o uniune de drept internaţional, formată peprincipii benevole, în cadrul căreia statele - membre, păstrîndu-şisuveranitatea, soluţionează unele probleme comune pentru ele.

3. Confederaţia este o asociaţie de state, în cadrul căreia serespectă şi se asigură dreptul acestora de a ieşi din cadrul asociaţiei, cucondiţia respectării dispoziţiilor pactului confederal.

4. Confederaţia reprezintă o asociaţie de state cu un organ dedirijare, constituit din reprezentanţii statelor membre, cu o competenţălimitată de dispoziţiile pactului confederal, actele normative ale căruiadevin obligatorii numai după ratificarea lor de către organelecompetente ale statelor confederate.

5. Organul comun al confederaţiei funcţionează conformprincipiului unanimităţii, şi nu după cel al majorităţii.

6. Confederaţia nu devine niciodată stat, nu obţine personalitatejuridică şi nu este subiect de drept internaţional, cu toate că în unele

cazuri, confederaţia a constituit fenomenul care a generat state federative. Astfel, Confederaţia statelor americane (1778 - 1787) s-a transformat în federaţie, confederaţia germană, organizată în urma tratatului de la Viena (1815) prin Constituţia Germaniei din 1871, se transformă într-un stat federativ, confederaţia elveţiană (1815 - 1848), cu toate că şi-a păstrat denumirea, la fel a devenit un stat federativ. Printre exemplele istorice de confederaţii de state menţionăm:

- Confederaţia elveţiană. Este recunoscută drept cea mă vecheconfederaţie, avîndu-şi dreptul încă în timpul "Ligii cantoanelor",datată cu 1291. Avînd iniţial trei cantoane în componenţa sa, la 21decembrie 1481 Confederaţia elveţiană este proclamată oficial încomponenţa a zece cantoane, iar independenţa ei este recunoscută înanul 1648 prin tratatul de la Westfalia. La început Napoleon I (1803),iar mai tîrziu Congresul de la Viena (1815) i-au dat forma definitivăîmpreună cu principiile de neutralitate şi inviolabilitate teritorială.Puţin mai tîrziu, după represiile de la Sonderburg, cauzate derebeliunea susţinută de şapte cantoane catolice, Constituţia din 12septembrie 1848 va consacra transformarea Elveţiei într-un statfederal, păstrînd denumirea de "Confederaţie elvetică", reluată şi deConstituţia din 29 mai 1874, rămasă în vigoare pînă astăzi.

- Confederaţia celor treizeci de colonii engleze vechi din America de Nord (Constituită în anul 1776 în baza "Articolelorfederaţiei" şi care s-a menţinut, cu mari dificultăţi, pînă în anul 1787)a organizat între noile state independente un fel de alianţă perpetuă,fiecare conservîndu-şi "suveranitatea, libertatea şi independenţa".Confederaţia avea instituit un organ unic, Congresul, care întruneareprezentanţii statelor membre şi care lua decizii prin unanimitate, iarîn chestiunile legate de război, tratate şi alianţe, monedă şiîmprumuturi, efectiv de trupe, anexiunea altor colonii etc., printr-omajoritate de 9/13 voturi.

în realitate, obiectul Confederaţiei ţinea în cea mai mare parte de asistenţa mutuală şi apărarea comună, precum şi relaţiile cu statele străine. Confederaţia nu dispunea de o putere fiscală proprie, nu poseda nici un organ executţv sau judiciar comun, nu putea impune executarea deciziilor. După Madison, "în virtutea Articolelor

108

109

Confederaţia nu este nimic mai mult decît un tratat de alianţă, prietenie şi comerţ între state independente şi suverane".

- Confederaţia germană, creată în anul 1815, ca în anul 1866,după zdrobirea Austriei de către Prusia în Bătălia de la Sadowa, a fosttransformată într-o Confederaţie a Germaniei de Nord, care a existatpînă la formarea Imperiului (Reihul) federal în anul 1871.

- Commonweath-ul (Comunitatea de Naţiuni, denumită pînă în1947 "Comunitatea Britanică de Naţiuni") este considerat o"confederaţie extrem de suplă, dar în schimb extrem de slabă", oasociaţie de state independente ieşite din imperiul Britanic(dominioanele), dotate cu un minimum de organe comune: Coroana şiConferinţele periodice ale şefilor de guvern.22

- Comunitatea instituită conform prevederilor art. l şi ale titluluiXII din Constituţia franceză din 4 octombrie 1958 între Franţa şi popoarele teritoriilor sale de peste mare, care s-au decis să-şi aleagăcalitatea de membri ai comunităţii.

Exemplificările făcute mai sus ne fac să observăm că acest fel de confederaţie se prezintă (mai ales din punct de vedere istoric) ca o formă de tranziţie spre statul federal.

Tendinţa, însă, pare pornită a se inversa în unele state din Europa de Est, unde criza comunismului este însoţită de o criză a federalismului (URSS, Cehoslovacia etc.).

2. Uniunile de state. Aceste forme de agregare interstatală sînt constituite prin asocierea a două sau mai multe state, guvernate de acelaşi suveran. Dispărută la etapa actuală, această formă deosebită de asociere a statelor s-a manifestat în două aspecte:

A. Uniunile personale, care sînt o formă temporară de asociere între două state, caracterizate prin existenţa unui singur monarh şi absenţa altor organe comune, în cadrul uniunii personale, fiecare stat -membru îşi conservă existenţa proprie, fără a-şi menţine, însă, independenţa. Monarhul comun nu acţionează decît "în virtutea unui fel de dedublare funcţională, mai degrabă, ca şef al altuia".23

Existenţa unui monarh comun pentru două state era determinată fie de consecinţa legilor succesorale la tron, fie de rezultatul unor

"combinaţii matrimoniale dinastice". La titlul exemplelor istorice de acest gen vom cita Uniunea personală, realizată în secolul XV între regatul Poloniei şi marele ducat al Lituaniei, ca urmare a căsătoriei ducelui Lituaniei cu regina Poloniei; Uniunea personală a Angliei Şi Hanovrei, începînd cu venirea la tron a lui George I de Hanovria la 1714, pînă la înlăturarea acestuia de către regina Victoria în anul 1873; Uniunea personală a Belgiei şi Congo din 1815, cînd regele Leopold II devine conducător al acestei uniuni cu titlul de proprietate personală pînă în 1908, cînd are loc anexarea colonială, realizată într-o formă foarte simplă de către Belgia; Uniunea personală, considerată efemeră, realizată de Simon Bolivar între Peru (1813), Columbia (1814), Venezuela (1816); Uniuniea personală a celor trei ţări româneşti a lui Mihai Viteazul.

Istoria cunoaşte şi cazuri cînd uniunile personale erau create în virtutea unor decizii luate de organe statale naţionale sau organisme internaţionale.

Astfel, Uniunea personală dintre Prusia şi Neuchatel, între anii 1707 - 1857, a fost fondată prin decizia unui tribunal elveţian; Uniunea personală dintre Ţările de Jos şi Luxemburg a fost înfiinţată pe baza tratatelor adoptate la Congresul din Viena din 1815.

B. Uniunile realeSpre deosebire de uniunea personală, uniunea reală este o

asociaţie de state legate nu numai prin intermediul unui singur monarh sau şef de stat, dar şi prin crearea multor organe comune. Din aceste considerente, se discută despre plasarea uniunilor reale în categoria formelor structurii de stat. Astfel se susţine că, "în cazul uniunilor reale s-a putut vorbi cu drept cuvînt de o formă a structurii de stat, nu numai pentru că în general li s-a recunoscut dreptul de a acţiona în relaţiile internaţionale ca un singur stat, dar şi ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte organe comune decît şeful statului".24

Acest tip de uniune, calificat uneori "confederaţie",25 era ceva mai potrivit decît uniunea personală, deoarece identitatea monarhului sau a şefului de stat depindea nu numai de legile de succesiune la tron sau alte "jocuri" dinastice, dar şi de un act juridic expres, formulat în conţinutul unui tratat interstatal, în virtutea căruia statele asociate

110 111

conveneau să exercite în comun unele competenţe, în marea majoritate a cazurilor, însă, acest tip de uniune nu era decît un paravan al expansionismului, exercitat de cel mai dinamic stat^în detrimentul celuilalt.

în categoria exemplelor istorice de uniuni reale se înscriu: Uniunea Norvegiano-Suedeză, care a existat în perioada anilor 1815 -1905; Uniunea Islando-Daneză - între anii 1918 - 1944; Uniunea Moldovei şi Munteniei, cunoscută sub denumirea de "Principatele Unite"; Uniunea Austro-Ungară, care a durat din anul 1867 pînă în anul 1916 şi care eră dotată cu numeroase organe comune (şef de stat, miniştri de externe, de război şi de finanţe), precum şi un organ reprezentativ mixt, format din două delegaţii, aparţinînd respectiv parlamentelor austriac şi ungur.

Din cadrul uniunilor de state trebuie să excludem uniunile inegale", organizate pe principiul vasalităţii, uniunile de tip mandat sau protectorat, în cadrul cărora un stat îl domină pe altul, exercitînd în locul lui atribuţiile cu caracter internaţional, precum şi unele atribuţii interne.

IV. III. FORMA DE GUVERNĂMÎNT

IV. III.l. Conceptul formei de guvernămînt

Forma de guvernămînt, ca noţiune şi mai apoi ca instituţie juridică de drept constituţional, are o importanţă deosebită întru reglementarea normativă a relaţiilor, ce ţin de buna organizare şi funcţionare a statului.

Noţiunea în discuţie ni se prezintă drept un instrument efectiv, care ne permite să pătrundem în esenţa unui sau altui mecanism de stat, consfinţit în constituţiile statelor respective.

în doctrina contemporană a dreptului constituţional forma de guvernămînt este interpretată ca o modalitate de constituire şi funcţionare a autorităţilor publice legislative şi executive centrale,

vizînd în special instituţia şefului de stat în raport cu autoritatea legislativă.

Spre deosebire de literatura de specialitate mai veche, cunoscută în spaţiul ex-sovietic, în care forma de guvernămînt era recunoscută ca element al formei de stat, în literatura de similară din Occident, practic a încetat să figureze problema teoretică a formei de guvernămînt, atenţia majoră fiind acordată regimurilor politice.26

Luînd în consideraţie faptul, că în doctrina naţională problema formei de guvernămînt persistă şi este utilizată chiar în textul Constituţiei în vigoare (art.l,al.2), vom realiza în continuare o interpretare tradiţională a noţiunii abordate.

S-a menţionat deja că primii care au iniţiat problema formei de guvernămînt, încercînd chiar să clasifice varietăţile de manifestare ale acesteia, au fost istoricul antic Herodot şi filosofii Platon şi Aristotel.

în afirmaţia lui Platon există următoarele forme de guvernămînt:- aristocraţia (considerată forma ideală de guvernămînt);- timocraţia (guvernămîntul celor avizi de bogăţii, ambiţioşi şi

care generează din aristocraţie);- oligarhia (o formă avansată a timocraţiei, guvernarea fiind

realizată de cei mai bogaţi);- democraţia (admite accesul poporului la guvernare);- tirania (poate fi şi este deja instituită în urma abuzului de

libertăţi democratice);Aristotel, la rîndul său, propunea trei tipuri ale formei de

guvernămînt:- monarhia, pentru care era specifică concentrarea puterii în

mîinile unei singure persoane, în opinia celebrului filosof, monarhiaputea genera uşor în tiranie sau despotism.

- oligarhia, în cadrul căreia puterea aparţine mai multor indivizi(diarhia, triumviratul, decemviratul) sau mai restrînse după caz (clasăsocială, castă militară).

- democraţia, în care deţinătorul plenipotenţiar al puterii erapoporul.

într-o manieră deosebită formele de guvernămînt au fost abordate în opera lui Ş. L. Montesquieu, care distingea:

112

113

- republica, în care puterea aparţinea fie unei categorii socialedistincte (republică aristocratică), fie întregului popor (republicădemocratică);

- monarhia, în cadrul căreia puterea aparţinea monarhului care oexercită conform unor legi relativ exacte şi stabile;

- despotismul, unde puterea se exercita în afara oricăror reguliprestabilite.

La etapa contemporană cei care împărtăşesc punctul nostru de vedere despre conceptul formei de guvernămînt, consideră că cea mai generală şi probabil, cea mai perfectă este clasificarea formelor de guvernămînt în monarhie şi republică.27

IV. III.2. MONARHIA

Monarhia (în traducere din limba greacă înseamnă din proprie autoritate, sau putere personală) este forma de guvernămînt în cadrai căreia puterea publică este individualizată, fiind prerogativa excepţională a monarhului.

Fiind cea mai matură, monarhia este considerată şi cea mai răspîndită formă de guvernămînt. în evoluţia sa monarhia s-a realizat într-o formă sau alta, datorită cărui fapt astăzi putem discuta despre monarhia absolută şi monarhia limitată.

Monarhia absolută se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului de stat în persoana monarhului care, pe lîngă faptul că este unicul legislator, dirijează nemijlocit cu administrarea publică şi este instanţa judiciară supremă.

Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernămînt, monarhia absolută a fost specifică pînă la Revoluţia franceză.

La etapa contemporană monarhia absolută a devenit o raritate, drept exemplu servind monarhia din Arabia Saudită şi Oman. Pe lîngă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sînt şi conducători religioşi. Dar, trebuie să recunoaştem că puterea acestor monarhi,

totuşi, nu este absolută, ea putînd fi limitată de către familia regală, care decide asupra moştenirii tronului şi poate obliga monarhul să abdice.28

Monarhia limitată, numită şi constituţională, se caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a monarhului prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv.

în literatura de specialitate monarhia limitată (constituţională) este divizată, la rîndul său, în - monarhie dualistă şi monarhie parlamentară.

Monarhia dualistă este o formă iniţială a monarhiei limitate (constituţionale), în cadrai căreia puterea de stat se realizează, conform principiului separării puterii, mai ales a puterilor legislative şi executive.

Astfel, puterea legislativă aparţine, în fond, parlamentului ales de către un cerc mai larg sau mai restrîns de supuşi (în dependenţă de tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea executivă este încredinţată monarhului, care o exercită nemijlocit sau cu concursul unui guvern numit de el. Cea de a treia ramură a puterii de stat aparţine la fel monarhului.

Este de datoria noastră să menţionăm faptul că în cadrul monarhiei dualiste separarea puterilor în stat poartă, de obicei, un caracter limitat şi poate chiar formal. Astfel, legile adoptate de către Parlament intrau în vigoare numai cu condiţia aprobării acestora de către monarh, care se bucura de dreptul la veto. Pe lîngă acestea monarhul era în drept să adopte decrete cu putere de lege şi chiar să dizolve parlamentul, transformînd astfel, într-o manieră destul de simplă, monarhia dualistă în monarhie absolută.

Ca exemplu convingător ne poate servi Constituţia României, promulgată la 27 februarie 1938 şi intrată în istorie sub denumirea de "Constituţia lui Carol al II-lea". Această constituţie declara regele României "cap al statului" (art.30), incluzînd în competenţa acestuia dreptul de a elabora decrete cu putere de lege, de a iniţia legi şi de a iniţia revizuirea constituţiei (art. 31, al.7 şi art. 97), precum şi dreptul de sancţiune a legilor (dreptul la veto), refuzul de a le sancţiona fiind nelimitat şi liber de orice control. Pe lîngă convocarea şi închiderea

114 115

şedinţelor parlamentului, regele era în drept de "a dizolva ambele adunări (ambele deodată sau numai una din ele)", Constituţia nu stabilea un termen pentru convocarea noilor alegeri.

O asemenea situaţie s-a creat şi în Iordania unde, după dizolvarea parlamentului în anul 1974, alegerile noului parlament au fost organizate doar în anul 1989.

Guvernul din cadrul monarhiei dualiste se subordonează monarhului, miniştrii fiind consideraţi funcţionari ai acestuia, în acest mod, guvernul nu poartă responsabilitate politică în faţa parlamentului, miniştrii purtînd răspundere politică numai faţă de monarh.

Astăzi această formă monarhică de guvernămînt, caracteristică prin rolul decisiv al monarhului în viaţa politico-statală, mai poate fi întîlnită în Maroc, Iordania, Arabia Saudită, Nepal.

Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei limitate (constituţionale), cu o divizare expesă a puterilor în stat, divizare care asigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul avînd mai mult un caracter simbolic, exercitînd, de regulă, atribuţii de ordin protocolar.

Deşi că în cadrul monarhiei parlamentare puterea de stat este organizată în baza principiului separării acesteia, se asigură o poziţie ierarhică superioară a parlamentului, mai ales în raport cu executivul. Poziţia de vîrf a parlamentului se explică prin faptul că guvernul (de obicei numit de către monarh) necesită votul de încredere al parlamentului (uneori a camerei inferioare a acestuia), iar monarhul este obligat să numească în fruntea guvernului liderul partidului (liderul unui bloc de partide), care a obţinut majoritatea mandatelor în parlament (sau în camera inferioară a acestuia).

Se spune că în cadrul aceastei forme de monarhie limitată (constituţională) monarhul domneşte, dar nu guvernează, deoarece atribuţiile monarhului sînt limitate pînă la zero. Actfel, dreptul său de veto asupra legilor adoptate de către parlament sau nu este aplicat în genere, sau este aplicat atunci cînd o cere guvernul. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent, iar actele emise de el intră în vigoare numai după ce se contrasemnează de către şeful

guvernului sau ministrul respectiv, care şi poartă responsabilitatea deplină pentru acest act, deoarece monarhul este "inviolabil şi scutit de răspundere".

O trăsătură importantă a monarhiei parlamentare o constituie formarea guvernului în baza majorităţii parlamentare, situaţie soldată cu răspunderea politică a gunernului faţă de parlament pentru întreaga sa activitate, desfăşurată pe plan imtern şi extern.

Monarhia parlamentară contemporană este forma de guvernămînt acceptată în Anglia, Japonia, Niderland, Suedia, Canada, Belgia, Olanda, Australia ş.a.

IV. III.3. REPUBLICA

Republica este forma de guvernămînt cu origine etimologică latină (res-publica), în cadrul căreia autorităţile publice centrale (şef de stat, parlament) sînt constituite din funcţionari aleşi pe un anumit termen de către cetăţenii statului respectiv prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat în mod direct sau indirect.

Datorită procedurii de instituire a acestor autorităţi publice, Republica se consideră cea mai democratică formă de guvernămînt, deoarece poporul, fiind deţinătorul puterii, încredinţează exerciţiul acesteia reprezentanţilor aleşi.

în condiţiile actuale această formă de guvernămînt, devenită clasică, poate îmbrăca nişte forme specifice, care o fac să difere de la stat la stat, ceea ce ne face să distingem: republici prezidenţiale, republici parlamentare şi republici mixte (numite semiprezidenţiale sau semiparlamentare).

Republica prezidenţială. Este forma republicană de guvernămînt, instituită pentru prima dată în SUA, avînd ca model iniţial monarhia dualistă. Din punct de vedere doctrinar este fundamentată pe ideea separării puterii de stat, concomitent fiind prevăzute şi o serie de contrabalanţe care, în esenţa lor, asigură colaborarea funcţională efectivă a acestor puteri.

116 11

7

în cadrul unei asemenea forme de guvernămînt, atît puterea legislativă (Parlamentul), cît şi cea executivă (şeful statului) sînt alese de către popor, legitimitatea lor devenind echivalentă.

In republica prezidenţială funcţia şefului de stat este exercitată de către preşedintele statului care, în acelaşi timp, este şi şeful executivului. Guvernul, ca organ colegial, de obicei nu se formează, miniştrii fiind numiţi în funcţie de către şeful statului, în subordinea căruia se află pe tot parcursul activităţii sale. Drept rezultat, guvernul republicii prezidenţiale nu funcţionează ca un organ colegial, membrii săi purtînd răspundere individuală în faţa şefului de stat. Din aceste considerente rezultă că, realmente, caracteristica de bază a republicii prezidenţiale constă în lipsa oricărei forme de responsabilitate politică a guvernului în faţa parlamentului.

în categoria contrabalanţelor şi a măsurilor de intervenţie reciprocă, care asigură colaborarea efectivă a puterilor, îndeosebi a legislativului şi executivului, se înscriu:

- imposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei puteri decătre alta. Impicimentul (destituirea din funcţie a membrilorexecutivului şi judecătorilor) poate fi aplicat de către parlament numaiîn cazul în care persoanele nominalizate au comis acţiuni ilicite grave.

- şeful statului intervine în activitatea parlamentului, avînddreptul de veto suspensiv (numit şi veto de buzunar) faţă de legileadoptate de parlament, pentru înlăturarea căruia este necesar votulcalificat al ambelor camere parlamentare.

- şeful statului necesită acordul camerei parlamentare superioarela numirea în funcţie a unor funcţionari publici (miniştri, judecători)sau la ratificarea unor tratate internaţionale .

- puterea judiciară, pe lîngă activitatea judecătorească, exercită şicontrolul constituţionalităţii actelor normative adoptate de cătreparlament şi şeful de stat, asigurmd, astfel, respectarea legalităţii înactivitatea acestor autorităţi publice.

Pe lîngă faptul că această formă de guvernămînt este "aplaudată", ea nu este lipsită şi de caracteristici depreciative, mai ales prin pericolul transformării executivului într-un organ omnipotent. Această stare de fapt, numită "republică superprezidenţială" sau

"prezidenţialism",29 se caracterizează prin concentrarea tuturor atribuţiilor de bază ale puterii în competenţa şefului de stat. Prezidenţialismul a fost cunoscut mai ales în America Latină şi Africa de Nord.

Republica parlamentară. La fel ca şi republica prezidenţială este fundamentată pe concepţia separării puterii de stat şi presupune autonomia funcţională a legislativului, executivului şi justiţiei. Datorită faptului că parlamentul este ales de către popor prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar şeful statului este ales de către parlament sau un colegiu electoral, în componenţa căruia, pe lîngă parlament, intră membri ai organelor reprezentative ale subiectelor de federaţie, poziţia parlamentului în cadrul mecanismului de stat este superioară.

Trăsătura acestei forme de guvernămînt, care o face să difere de altele, este responsabilitatea politică a guvernului în faţa parlamentului, care poate dizolva guvernul prin "punerea în minoritate" sau prin "vot de neîncredere".

Spre deosebire de republica prezidenţială, în republica parlamentară executivul are o structură bicefală prin disocierea sa în funcţia de şef de stat şi guvern.

Atribuţiile şefului statului, care în conformitate cu constituţia pot fi destul de vaste, sînt exercitate, de regulă, de către guvern prin intermediul şefului guvernului sau a ministrului, care contrasemnează actele şefului statului, în rezultat, şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, întreaga responsabilitate revenind guvernului. Cu atît mai mult această răspundere deseori este solidară, datorită cărui fapt votul de neîncredere, acordat unui membru, dar mai ales şefului guvernului, atrage după sine demisia întregului guvern, în calitate de contrabalanţă guvernul poate cere, prin intermediul şefului statului, dizolvarea parlamentului şi fixarea noilor alegeri.

Republica parlamentară este forma actuală de guvernămînt a Germaniei, Ungariei, Italiei, Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei etc.

în decursul evoluţiei istorice acest tip de guvernămînt s-a realizat în circumstanţe istorice şi constituţionale diferite, datorită cărui fapt şi astăzi se vorbeşte despre două tipuri de manifestare ale

118 119

acestei forme de guvernămînt: regimul parlamentar dualist (guvernul este responsabil şi în faţa parlamentului, şi în faţa şefului statului) şi regimul parlamentar monist (guvernul este responsabil numai în faţa parlamentului).

Republica semiprezidenţială. Este forma de guvernămînt, care înglobează caracteristici specifice atît republicii prezidenţiale, cît şi republicii parlamentare.

Astfel, şeful statului, (preşedintele republicii) se alege de către popor prin vot universal, egal, secret şi liber, exprimat în mod direct sau indirect, ca şi în republicile prezidenţiale, dar cu anumite atribuţii proprii, unde există şi guvern în frunte cu un prim-ministru, ca şi în republicile parlamentare, care se sprijină pe majoritatea parlamentară şi care este responsabil din punct de vedere politic în faţa parlamentului.

în republica semiprezidenţială raporturile dintre Preşedinte, Parlament şi Guvern pot fi diferite, în funcţie de evoluţia politică, regulile constiuţionale şi voinţa electoratului.

IV.III.4. REGIMUL POLITIC

Regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, metodelor, procedeelor şi mijloacelor, prin care se realizează puterea politică în societate, în ultimul timp, se foloseşte sintagma "sistem politic" cu aceleaşi semnificaţii, ceea ce ni se pare absolut inadmisibil.

Fără a intra în miezul discuţiilor despre regimul politic, vom menţiona doar diversitatea opiniilor referitoare la esenţa noţiunii în discuţie,30 apelînd la cea mai simplă clasificare a regimurilor politice, şi pornind de la relaţia: stat-societate-individ. Orientînd vizorul spre locul şi rolul individului în procesul de realizare a puterii de stat, vom deosebi trei categorii de regimuri politice: democraţia, regimul liberal şi antidemocraţia.

Democraţia. Cuvîntul "democraţie" îşi are originea etimologică în limba greacă. Format din două rădăcini, "demos" (poporul) şi

"cratos" (puterea), acest cuvînt semnifică literalmente "puterea poporului" ori "poporul la putere", "guvernarea poporului de către el însuşi" sau, după expresia ce aparţine preşedintelui SUA Lincoln (19 noiembrie 1863 în timpul vizitei sale pe cîmpul de luptă de la Gettysburg), "guvernarea poporului prin popor".

Rămînînd a fi cea mai perfectă modalitate de a conduce cu treburile publice, democraţia este afectată de unele imperfecţiuni, numite "paradoxuri ale democraţiei". Datorită acestora în cadrul societăţii îşi au izvorul tensiuni sociale, care duc sau la slăbirea democraţiei, sau la înlocuirea acesteia cu un regim antidemocratic, autoritar. La capitolul unor asemenea imperfecţiuni am putea cita contradicţiile între diferite laturi ale democraţiei: consens şi conflict; reprezentativitate şi guvernabilitate; legitimitate şi eficacitate.

Democraţia reprezintă un proces istoric care, pe măsura evoluţiei sale istorice, a căpătat noi expresii cantitative şi calitative. Pornind de la aceasta, R. Dahl distinge trei etape de dezvoltare a democraţiei:

- faza democraţiei antice, limitată în spaţiu la dimensiunilestatului-cetate (democraţia ateniană, democraţia spartană, democraţiacorintiană). Democraţia antică era guvernată de principiile libertăţii,egalităţii şi majorităţii;

- faza democraţiei moderne, specifică statului contemporan,caracteristică prin apariţia şi evoluţia reprezentativităţii;

- faza democraţiei viitorului, nucleul căreia se fundamentează peconsideraţia că democraţia va evolua în două direcţii: în plantransnaţional (Comunitatea europeană) şi în cadrul intern al statelor,prin promovarea crescîndă a autonomiei locale şi a descentralizării.31

în viaţa cotidiană democraţia reprezintă un sistem de instituţii şi relaţii, prin care membrii societăţii acţionează fie direct, ca autoritate elaboratoare a deciziilor cu caracter obligatoriu, fie prin intermediul unor reprezentanţi, care elaborează aceste decizii în numele celor care i-au ales, ceea ce duce la două tipuri de regimuri democratice: democraţia directă şi democraţia semi - directă.

Democraţia directă. Este o formă a regimului politic, în cadrul căruia deciziile de interes public sînt luate direct de populaţie, şi nu indirect, prin intermediul unor reprezentanţi desemnaţi prin alegeri.

120 12

1

Fundamentul teoretic al democraţiei directe este teoria suveranităţii populare, ceea ce înseamnă că guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi, exprimată în condiţii egale pentru toţi cetăţenii.

"Cînd în Republică, poporul are putere suverană, remarca Montesquieu, aceasta e democraţie".32 Teoria în cauză a fost dezvoltată şi bine argumentată de către J.J. Rousseau în "Contractul social" prin care, după el, "fiecare dîndu-se tuturor nu se dă nimănui" şi la sfîrşitul căruia " în locul persoanei particulare, a fiecărui contractant, acest act de asociere produce un corp moral şi colectiv compus din atîţia membri cîte locuri are adunarea reprezentanţilor" şi unde "asociaţii capătă colectiv numele de Popor".33 în cadrul societăţilor în care domneşte principiul suveranităţii poporului, fiecare individ formează o porţiune egală de suveranitate. "Să presupunem ca statul să fie compus din 10 mii de cetăţeni, insista J.J. Rousseau, suveranul nu poate fi considerat decît colectiv, iar fiecare particular, în calitate de subiect, este deţinătorul a zecea miime parte din autoritatea suverană". Fiecare cetăţean dispune, deci, de un drept propriu, originar, să participe la exerciţiul suveranităţi, adică de a fi şi legislator şi supraveghetor al procesului de executare a legilor, dacă e posibil direct sau, în caz de imposibilitate, prin intermediul unor reprezentanţi aflaţi permanent sub control.

S-a constatat că democraţia directă a fost recunoscută şi aplicată în Grecia antică, unde cetăţenii se convocau la Atena într-o adunare (Agora),* pentru a discuta propunerile privind legile şi alte aspecte ale vieţii publice. Participarea cetăţenilor la conducerea cu treburile publice nu se limita doar la participarea la adunări, fiind însoţită chiar şi de ocuparea de funcţii oficiale pe un timp limitat, dar numai o dată în viaţă. Istoria ne mărturiseşte, însă, că între ideal şi realitate a existat o anumită distanţă. Astfel, viaţa politică din Atena a fost dominată de

* Denumire dată în antichitate pieţei publice din cetăţile greceşti. Deoarece în agora se adunau cetăţenii pentru a dezbate şi vota hotărîrile privind viaţa lor, astăzi termenul este sinonim cu dezbaterea publică a problemelor, cu exprimarea democraţiei directe.

anumite familii, relaţiile de rudenie fiind factorul determinant în luarea deciziilor. Adversarii erau îndepărtaţi din viaţa publică printr-o procedură numită "ostracizare" (formă de judecată a adunării poporului în vechea Atena, prin care un cetăţean, considerat primejdios pentru securitatea şi libertatea regimului, era exilat pe un termen de pînă la zece ani). Demosul nu se identifica cu întreaga populaţie a unei cetăţi, limitîndu-se doar la cei calificaţi să conducă cu treburile publice. Din categoria demosului erau excluse mai multe categorii de persoane adulte: femeile, metecii, sclavii şi cei consideraţi nedemni de a participa la viaţa politică a cetăţii, în concepţia grecilor, corpul cetăţenilor cu drept de participare la conducere trebuie să fie mic, pentru a se evita eterogenitatea prea avansată a opiniilor, şi, ca urmare, apariţia divergenţelor între membrii demosului. Este clar, că limitele restrînse ale demosului permiteau practicarea democraţiei directe.

în evul mediu democraţia directă s-a practicat în cadrul adunărilor orăşeneşti, unde numărul redus al populaţiei la fel permitea participarea bărbaţilor la dezbaterea problemelor publice şi luarea deciziilor.

în societatea modernă, pentru care este specifică creşterea considerabilă a numărului populaţiei, imposibilitatea acesteia de a consacra mai mult timp participării la viaţa politică, complexitatea relaţiilor sociale, soldată cu necesitatea de politicieni profesionişti şi alte condiţii, exercitarea democraţiei directe ca formă a regimului politic s-a redus considerabil, devenind practic imposibilă. Există însă un proiect, rămas discutabil, de realizare a democraţiei directe, cu titlul de "teorie a revoluţiei tehnocratice", chintesenţa căreia constă în transmiterea deciziei fiecărui alegător prin intermediul unor vectori tehnico-electronici.

Cu toate acestea, democraţia directă continuă să fie prezentă în forme diferite. De obicei democraţia directă se practică în cadrul unor comunităţi sociale mici (în unele cantoane elveţiene, în adunările orăşeneşti din Noua Anglie). La nivel naţional, democraţia directă este aplicată în cadrul referendumurilor, unde poporul obţine posibilitatea de a-şi exprima, prin intermediul votului, poziţia sa în problemele

122 12

3

sociale de o importanţă majoră pentru societate în ansamblu şi pentru fiecare cetăţean în parte.

Democraţia semi - directă. Suprafaţa considerabilă a teritoriului şi componenţa numerică a populaţiei cu apartenenţă la state aduc după sine imposibilitatea reuniunilor permanente a tuturor cetăţenilor, pentru a delibera asupra problemelor de ordin statal, în aceste condiţii suveranitatea populară se reduce la un sufragiu universal, fiecare persoană fiind nevoită să delegheze cota parte de suveranitate, al cărei deţinător originar este, în virtutea dreptului electoral. "Nimic, prevenea J. J. Rousseau, nu poate lua cetăţenilor dreptul de a vota în toate actele suveranităţii".34 în aceste condiţii între alegători şi cei aleşi are loc un raport juridic, născut din dreptul de sufragiu, care se înscrie într-un veritabil contract de "mandat", în virtutea acestui mandat, însă, deputaţii nu sînt decît "puri mandatari", plasaţi în funcţie în dependenţă de voinţa alegătorilor şi subordonaţi voinţei poporului, care este singurul generator de acte de suveranitate.

Bazîndu-se pe teoria suveranităţii populare, democraţia semi -directă, ca formă a regimului politic, presupune instituirea unor mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul de guvernare. Printre aceste mijloace de "democraţie pură", în literatura de specialitate, se menţionează:

a) Iniţiativa populară. Este o etapă a procesului de legiferare,cînd o lege este obţinută la iniţiativa poporului.

b) Veto-ul popular. Acordă corpului electoral dreptul de a seopune, printr-o petiţie colectivă, validării unei legi adoptate de cătreorganul direct reprezentativ, ceea ce atrage după sine imposibilitateaintrării în vigoare a legii, în acest sens Constituţia franceză din 1793acorda organului legislativ, instituit conform dispoziţiiloirconstituţionale, doar dreptul de a "propune legi", iar dreptul deratificare a celor consfinţite de legislatori era rezervat naţiunii.

c) Revocarea. Ţine de dreptul cetăţenilor de întrerupere amandatului înainte de expirarea termenului acestuia. Astfel, încă înConstituţia Franţei din 1793 s-a confirmat că "funcţiile publice sîntesenţial temporare" prin asigurarea că "delictele mandatarilorpoporului şi ai agenţilor săi nu trebuie să rămînă niciodată

nepedepsite", şi prin inserarea unui drept la opresiune, de fiecare dată cînd "Guvernul violează drepturile poporului".

d) Referendumul. Fiind considerată cea mai semnificativă caracteristică a democraţiei semi - directe, referendumul este o procedură prin care poporul este chemat să decidă în probleme majore de interes general, de regulă pentru textul Constituţiei, în alegerea formei de guvernămînt sau în probleme de autodeterminare ca stat, ca naţiune.

în rezultat, teoria suveranităţii populare formează, deci, un ansamblu coerent de idei şi principii, care duce la democraţia directă, fie prin convocarea întregului popor într-o adunare legislativă, fie prin organizarea unor consultaţii referendare sau prin delegarea drepturilor suverane ale poporului deputaţilor săi, care sînt puşi sub control (termenul limitat al mandatului, dreptul de revocare).

în literatura de specialitate această concepţie a democraţiei (guvernarea poporului prin el însuşi) este considerată ca "bazată pe o iluzie", în opinia specialiştilor din domeniul dreptului constituţional, democraţia directă rămîne a fi doar o "ides generoasă" a promovatorilor ei, o "curiozitate istorică",35 o "metaforă a retoricii, nu un fapt social realizabil."36

Caracterul iluzoriu al acestei concepţii mai este argumentat şi prin afirmaţiile că "contractul social", despre care ne vorbeşte J. J. Rousseau, "n-a existat şi nu va exista niciodată"; că "este contra ordinii naturale ca numărul mare să conducă şi numărul mic să fie condus", că "această democraţie etimologică ideală se întîlneşte mai mult în cărţile făcătorilor de sisteme sau în textele constituţionale, decît pe teren concret".37

Unii doctrinari văd în democraţia directă chiar un pericol pentru libertatea individului. "A fonda puterea pe suveranitatea poporului conduce la a justifica absolutismul în opoziţie oricărui Stat de Drept", susţin aceştia şi drept exemplu fac trimiteri la regimurile conduse de Stalin, Polpot, care "au perpetuat tocmelile lor cu atît mai uşor, cu cît asigurau că acţioneză în numele poporului"38.

124 12

5

Regimul politic liberal. Concepţia liberală a regimului politic este considerată mai superioară şi mai puţin periculoasă pentru libertate, decît democraţia.

Pornind de la ideea, că orice putere "îşi iese din minte " şi conduce la abuzuri, mai ales dacă ea este exercitată "în numele poporului", liberalii au încercat să conceapă democraţia mai mult ca un mod de limitare a puterii, decît de exercitare a ei. "Democraţia, scria filosoful radical Alain, nu poate fi instituţionalizată, ea rămîne în masele populare şi poporul pierde în mod absolut puterea sa de rezistenţă din momentul din care încetează s-o exercite." Sau, "ceea ce distingem de numele democraţiei este organizarea rezistenţei împotriva puterilor redutabile. Şi cum nu putem aduna tot poporul pentru a decide dacă puterea abuza sau nu, această rezistenţă pusă la cale se exercită prin reprezentanţii aleşi".39 Cu alte cuvinte, adepţii regimului politic liberal pledează nu pentru o democraţie directă, dar pentru o democraţie reprezentativă.

Spre deosebire de susţinătorii democraţiei, liberalii mizează nu pe suveranitatea populară, dar pe suveranitatea naţională, care îşi are sorgintea în Declaraţia franceză a drepurilor omului şi cetăţeanului (art.3), în conformitate cu care "principiul oricărei suveranităţi rezidă esenţial în naţiune. Nici un corp, nici un individ nu poate exercita autoritatea care nu-i este proprie expres". Născută din nevoia de a justifica luarea puterii monarhului "divin", fără ca aceasta să nimerească în mîinile poporului, suveranitatea naţională este totalmente opusă suveranităţii populare.

Contrar doctrinei suveranităţii populare, cea a suveranităţii naţionale, "unică şi indivizibilă", exclude orice fracţionare în milioane de titulari. Alegătorii nu se mai consideră deţinători ai suveranităţii, deoarece suveranitatea nu poate fi decît în naţiunea întreagă sau în reuniunea delegaţilor. Intr-adevăr, naţiunea este o entitate care cuprinde nu numai toţi cetăţenii ce trăiesc într-o epocă dată, dar şi pe toţi cei ce sînt morţi şi urmează să se nască, în aceste condiţii naţiunea are nevoie de anumite organe, care ar exprima, ar crea şi ar executa voinţa sa.

Deoarece suveranitatea rezidă în naţiune, aceste organe se completează cu reprezentanţi ai naţiunii, care execută această suveranitate în virtutea unui mandat dat de aceasta, şi acest regim politic poartă titlul de democraţie reprezentativă.

Democraţia reprezentativă. Partizanii acestei forme de democraţie atrag atenţia asupra faptului că populaţia unei ţări are o idee clară asupra scopurilor, dar posedă idei imprecise asupra mijloacelor necesare pentru a le realiza. Reprezentanţii aleşi ai naţiunii, care se consideră că ar fi "cei mai luminaţi" cetăţeni, au rolul de a delibera asupra căilor de realizare a scopurilor stabilite. Reprezentanţii individuali, desemnaţi de naţiune, devin reprezentanţii generali ai acesteia, concepută ca entitate colectivă şi abstractă, devenind deţinătorii unor "mandate de drept public" cu caracter general, liber, revocabil, prezumînd exercutarea lui în conformitate cu voinţa mandantului.

Fiind o instituţie a epocii moderne, democraţia reprezentativă este rezultatul dezvoltării unor instituţii medievale, cum au fost adunările conduse de monarh la care, însă, erau reprezentate interese sociale diferite (ale aristocraţilor, orăşenilor, comercianţilor).

Regimul politic al democraţiei reprezentative presupune un sistem electoral, o adunare a reprezentanţilor poporului şi funcţionarilor oficiali (guvernul) aleşi şi responsabili în faţa acestei adunări.

Democraţia reprezentativă implică, însă, şi posibilitatea apariţiei unor fenomene negative, cum ar fi îndepărtarea reprezentanţilor de popor, de cetăţenii care i-au ales ori încercările unei oligarhii de a lua decizii "în spatele uşilor închise," situaţie numită "ultra -reprezentativism".

Democraţia semireprezentativă. Reprezntă rezultatul tentativelor de atenuare a consecinţelor negative ale "ultra - reprezentativismului" şi este guvernată de următoarele caracteristici:

a) Ţinînd cont de faptul că asupra deputatului persistă ameninţarea electoratului de a nu-1 alege pentru un nou mandat, în caz de exercitare nesatisfăcătoare a atribuţiilor constituţionale, legăturile deputatului cu corpul său electoral constituie o practică constantă".

126 12

7

b) în procesul alegerilor, alegătorii se pronunţă nu numai asupracandidaţilor care sînt incluşi în listele electorale, dar şi asupra unui"program politic de guvernare."

c) Este aplicat pe larg principiul publicităţii vieţii parlamentare,care asigură o oarecare supraveghere a activităţii parlamentarilor dinpartea alegătorilor.

d) Durata mandatului reprezentativ este redusă.e) Este consacrată din punct de vedere legislativ imposibilitatea

dobîndirii succesive de către aceeaşi persoană a mai mult de douămandate.

Antidemocraţia. Este regimul care constă în concentrarea exagerată a puterii de stat în exerciţiul unei persoane sau al unui grup social restrîns, cu limitarea sau suspendarea completă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Istoria ne-a pus la dispoziţie mai multe tipuri de regimuri antidemocratice. Din punct de vedere al diversităţii de manifestare, se disting - dictaturi personale, care sînt rezultatul activităţii unui individ şi care în marea majoritate a loi nu-1 supravieţuiesc (Bocassa, Idi Amin ş.a.) şi dictaturile instituţionale care, fiind mai anonime, sînt, cu regret, mai durabile din punct de vedere a duratei de existenţă. Din categoria dictaturilor instituţionale fac parte, la rîndul său, dictaturile militare, guvernate de principiul subordonării puterii militare puterii civile, sub pretextul restabilirii ordinii sau combaterii corupţiei, precum şi aşa - numitele dictaturi partizane, determinate prin prezenţa unui singur partid în cadrul sistemului politic al statului respectiv, cum ar fi partidele marxist-leniniste sau cele din lumea a treia. Pornind de la acelaşi criteriu (diversitatea de manifestare), se face deosebirea dintre dictaturile autoritare şi dictaturile totalitare.

Dictaturile autoritare se caracterizează prin faptul că voinţa guvernanţilor este impusă prin forţă (Pinocet în Chile). Acest regim limitează libertatea, dar nu o anulează, acceptînd, în anumite limite, existenţa societăţii civile. In procesul de exercitare a puterii unele regimuri autoritare pot recurge la violenţă sistematică, iar altele pot folosi o represiune minimă. Aplicarea în viaţă a programelor politice

se face mai mult cu mijloace forte, decît folosind persuasiunea şi convingerea populaţiei cu mijloace democratice. Recrutarea conducătorilor acestor regimuri se face în majoritatea cazurilor prin cooptare, şi nu în cadrul unei concurenţe electorale. Dacă, însă, se recurge la alegeri, acestea poartă un caracter pur formal.

In practică regimurile autoritare îmbracă diverse forme: regimurile militare din America Latină sau Asia de Sud-Est, guvernările teocratice din lumea islamică, regimurile cu partid unic din unele ţări ale lumii a treia eliberate de sub dominaţia colonială etc.

Dictaturile totalitare, spre deosebire de cele autoritare, influienţează puternic asupra indivizilor, avînd drept scop depersonalizarea din copilărie pentru a crea un"om nou", care ar fi un "robot" pus în serviciul puterii şi care să nu-şi aparţină sie însuşi.

Particulariăţile regimului totalitar se exprimă prin următoarele:a) Dizolvarea unor relaţii specifice societăţii civile prin

dezorganizarea sistematică a multiplelor asociaţii, cluburi, grupuriprofesionale sau confesionale;

b) Existenţa monopolului conducerii societăţii de către partidulunic;

c) Fuziunea puterilor prin nerecunoaşterea principiului separăriiputerilor în stat;

d) Unitatea puterii se identifică cu puterea personală aconducătorului;

e) Centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii social-economice şi culturale;

f) Exercitarea controlului maselor printr-o poliţie politică;g) Realizarea unui consens total în rîndul cetăţenilor care,

practic, este echivalent unei supuneri necondiţionate;h) "Teatralizarea" la scară naţională a vieţii politice (parade,

venerarea conducătorilor, reconstruirea trecutului glorios).Din punct de vedere a obiectivelor se deosebesc: dictaturi

recunoscute, dictaturi nerecunoscute şi dictaturi "democratice".Dictaturile recunoscute, în cazul cînd sînt reacţionare, adică

aplică forţa pentru a supraveghea cu orice preţ valorile sociale promovate sau pentru a proteja valorile ameninţate, sînt numite

128 12

9

conservatoare. Dacă dictaturile recunoscute pretind să instaureze o "nouă ordine", mai pot fi numite şi revoluţionare.

îri categoria dictaturilor nerecunoscute se înscriu democraţiile liberale, transformate în dictaturi pentru a supraveghea privilegiile unor reprezentanţi ai maselor. Aşa sînt democraţiile socialiste, transformate în regimuri, fondate pe un partid unic condus de o singură persoană (losif V. Stalin).

Printre dictaturile democratice sînt citate dictaturile, prevăzute să intervină pentru a păstra "democraţia", în criză sau în cursul normal al instituţiilor statale (puterea în criză).

Oricare ar fi modalitatea de exprimare a dictaturii, orice dictatură se naşte dintr-o situaţie de criză. Această criză poate fi de ordin conomic, precum cea din 1929, ecourile europene ale căreia au contribuit la victoria fascismului şi nazismului. Criza poate fi şi de ordin moral, criză a valorilor tradiţionale, totalmente legate de democraţie şi visul întoarcerii la un trecut mitologic sau la o revanşă. Se vorbeşte şi de o criză politică, legată, de exemplu, de succesul mişcărilor extremiste, care se întăresc mutual (mişcarea comunistă după 1917, care a "alimentat" doctrina lui Hitler şi Musolini, care, la rîndul său, a contribuit la faptul ca unii, dimpotrivă, să se unească cu comuniştii).

Pe lîngă alte trăsături comune, unitatea dictaturilor este determinată şi de metodele aplicate în scopul atingerii obiectivelor trasate. Este vorba, mai întîi, de recursul la violenţă, fie tolerat ca un mijloc, printre altele, în serviciul unui final superior (dictatura proletariatului din doctrina marxist-leninistă), fie exaltat pentru ea însăşi prezentată ca regeneratoare indivizilor şi societăţilor, în categoria metodelor aplicate de către dictaturi intră şi recursul la tehnici moderne de represie (tortura "medicalizată") şi de propagandă, numită şi "violai mulţimilor".

în încheiere, putem constata că toate dictaturile se caracterizează printr-un fenomen de degradare a regulii dreptului, cu un fel de "sedimentare" a regimurilor de excepţie, completate unele cu altele, pentru a complica perceperea adevăratei legi în vigoare la momentul respectiv.

NOTE:

1. I.Ceterchi, M.Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului,Universitatea BucureŞti, 1983., I.Deleanu, op.cit. pag.28.

2. Ch.Deblrasch, J.Bourdon, J.M.Pontier, J.C.Ricci, Droit constitutionnelet institutions politiques, Economica, Paris, 1983.

3. I.Deleanu, op.cit., pag.29.4.1.Muraru, op.cit., pag. 150.5. Конституционное (государственное право) зарубежных стран,

Москва, 1996,pag. 653.6. A. Borodac, Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău,

1997, pag. 157.1.Muraru, op.cit., pag. 152.8.1.Muraru, op.cit., pag. 153, I.Deleanu, op.cit.pag.30.9. D.Turpin, op.cit., pag.68.10 I.Deleanu, op.cit., pag.30.11. D.Turpin, op.cit., pag.69.12. Конституционное (государственное право) зарубежных стран,

Москва, 1996,pag.663.13. Конституционное (государственное право) зарубежных стран,

Москва, 1996,pag. 114.14. Конституционное (государственное право) зарубежных стран,

Москва, 1996,pag.666.15. M.Rebreanu, S.U.A., Constituţie, Democraţie, BucureŞti, 1991,

pag.316.16. B. E. Чиркин, Модели современного федерализма, сравнитель

ный анализ, în rev. Государство и право Nr.8 - 9, 1994.17. Marcel Prilot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit

constitutionel, Sixieme edit., Paris 1975, pag.250.18. Gr.Geamăn, Drept internaţional public, E.D.P., Bucureşti, 1981,

pag.289.19. D.Turpin, op.cit., pag.51.20. J.J. Rousseau, Teoria Contractului Social, Bucureşti, 195721.D.Turpin, op.cit., pag.5322. Ibidem.23. D.Turpin, Droit constitutionnel, Presses, Universitares de France,

Paris, 1994, pag.50.24. I.Drăganu, Drept constituţional, E.D.P., 1972, pag. 144 şi I.Muraru,

op.cit, pag. 156.

130

131

25.I.Murara, Drept constituţional, Bucureşti, 1987, pag.155.26. D.Turpin, Droit constitutionnel, op.cit., pag. 152.27. A se vedea: G. Vrabie, op. cit. pag. 111,1. Muram, op. cit. Pag. 147,.

Коституцнонное (государственное) право зарубежных стран, M., 1996,pag. 303.

28. Конституционное право развивающихся стран, М., Наука, 1992,pag. 18.

29. A se vedea: I. Deleanu, op. cit., pag. 54; Конституционное(государственное) право зарубежных стран, pag.313.

30. A se vedea G. Vrabie, op. cit., pag. 119-175; I. Deleanu, op. cit., pag.47-55.

31. Robert Dahl, Democracy and ils critics, Yale Univ. Press.New Havenand London, 1989

32. Ş. L. Montescquieu, Spiritul legilor, Bucureşti, 1970. Edituraştiinţifică

33. JJ. Rousseau, op, cit.34. J J. Rousseau, op, cit.35. G. Burdeau, Droit constitutionnel, ed. A8-a, Masson, 198636.1. Deleanu, op. cit., pag.3637. D.Turpin, Droit constitutionnel, op.cit., pag.15538. D.Turpin, Droit constitutionnel, op.cit., pag.15639. citat după D.Turpin, Droit constitutionnel, op.cit., pag.158

CAPITOLUL V. TEORIA CONSTITUŢIEI

CONSTITUŢIONALISMUL

Pe bună dreptate, constituţionalismul "este 9_ioi§care^are_are drepţ^co^_sjjbsţiţuirea cutumejo£existente vagi, imprecise, şi care jasă_ o logrtelargă poiîblIităŢeHe acţiune discreţipnarJL- prin constituţiile

~~Е " "'" " ~~Originea constituţionalismului este găsită în noţiunea greacă

"nomoi", prin care se subînţelegea un cadru distinct de legi antice care nu puteau fi modificate de Adunarea populară şi care a fost sursa de inspiraţie pentru Aristotel ca să ajungă la ideea de "politeia" în cadrul căreia legile constituie fundamentul statului.

Caton L'Ancien, Roma Antică, a evocat ideea unei "Constituţii" suple, constituită dintr-o totalitate de reguli, acestea fiind, în marea lor majoritate, de origine cutumiară, create de mai multe generaţii.

O importanţă deosebită, în ceea ce priveşte afirmarea constituţionalismului, o are tentativa revoluţiilor engleze de a înainta în anul 1649 un document oficial cu titlul de Agreement of the Free People of England (Acordul Poporului Liber al Angliei), în cele 30 de articole pe care le conţinea, acesta cuprindea dispoziţii care limitau prerogativele guvernanţilor şi consacra o serie de drepturi naturale şi istorice ale omului şi actul promulgat de Cromwell în anul 1653, întitulat "Instrument of Goverment" (instrumentul Guvernării) în care fusese văzută o "primă Constituţie scrisă".

De remarcă sînt şi textele constituţionale suedeze din 1634, 1719 - 1720 şi cel din 1772 (revăzut la 1789). în America de Nord, de asemenea, mai multe colonii britanice au fost înzestrate cu "Declaraţii", respectarea cărora era asigurată de controlul Consiliului Regal.

Remarcăm aici şi categoria primelor Constituţii scrise printre care se înscriu Constituţia federală a S.U.A. din 17 septembrie 1787, Constituţia Franţei din 3 septembrie 1791 şi Constituţia Poloniei din 3 mai 1791, toate inserînd raţionalismul liberal apărut în "Secolul Luminilor".

132 133

Din acest ultim punct de vedere, textele constituţionale cuprindeau principalele elemente ale Contractului Social şi dintr-o atare pistă de plecare Constituţia poate fi considerată drept "o formă originală de pact social".

Astăzi noţiunea de "constituţionalism" semnifică acceptarea juridică şi politică a superiorităţii constituţiei asupra tuturor celorlalte norme juridice. Recunoscîndu-se existenţa a mai multor modele de structurare politică, instituţionalizarea cărora nu poate fi separată de constitutionalizarea lor, se vorbeşte tot mai insistent despre constituţionalismul european care, prin trăsăturile sale specifice (parlamentarismul, principiul majorităţii parlamentare întemeiate pe disciplina de vot, practica referendară exercitată la nivel naţional sau regional, descentralizarea, existenţa administraţiei "de carieră", modelul european al controlului constituţionalităţii legilor) este diferit de modelul de constituţionalism american.

Astfel, s-a remarcat că însuşi dreptul constituţional este "o mărturie a civilizaţiei occidentale", în aceeaşi ordine de idei se susţine că mişcarea constituţională occidentală se fundamentează pe: încrederea în individ, ale cărui surse sînt antichitatea, creştinismul, feudalitatea şi filosofia luminilor în secolul al XVIII-lea, credinţa în virtuţile dialogului care a condus la pluralism politic şi relaţia dintre alegători şi aleşi, gustul pentru organizarea raţională, concretizat prin inventarea regimului reprezentativ, funcţia reprezentanţilor şi organizarea alegerilor disputate.2

Considerînd Europa leagănul dreptului constituţional Constance Grewe şi He lene Luiz Fabri remarcă: "şi astăzi încă dreptul constituţional european exercită în lume o influenţi majoră ilustrată de noţiuni curn ar fi acelea de stat de drept, drepturi fundamentale sau parlamentajism".3

începîiid să se afirme odată cu primele conflicte dintre monarh şi unele cercuri sociale de orientare antiregală, constituţionalismul european a manifestat de la început tendinţa de a limita acţiunile abuzive al< monarhilor asupra persoanelor şi proprietăţii acestora, rămînînd pînă în prezent fidel idealului de libertate şi demnitate umană.

i/ -i

'If "f

Victoriile consjţiţujionalisrnului europearumj^oj^fiundamentate de o serie de doctrine politico-juridice care, împreună cu aportul unor mari personalităţi, au produs schimbări esenţiale şi au contribuit la apariţia unor concepţii noi care au modificat doctrina constituţională de pe continent.

Datorită acestui fapt, fenomenul constituţionalismului european trebuie privit în tendinţele sale istorice pornind de la analiza trăsăturilor definitorii ale acestuia.

De regulă, în categoria trăsăturilor definitorii ale cojistitujionalismului european se înscriu:

1.Prmcipjuj_sgparatiei puterilor înjtat.2. Q)nsacrarea,_^romovarea şi „asigurarea, drepturilor şi

litertă^pjjnerenlejîintei umane.___3:_De£njrea^iasjmilaŢeajigJiunii de stat de drept

4

^^ .^ "^ "^^^«- . ^S i tC ,A. Principiul separaţiei puterilor

Separaţia puterilor în stat, ca imperativ al democratizării vieţii politice, garanţia libertăţii sociale şi a securităţii persoanelor în raporturile cu autorităţile statale, îşi are originea încă în antichitate. Astfel, unele reflecţii privind organizarea puterilor în baza divizării acestora găsim în valoroasele opere ale lui Aristotel, Herodot, Sofocle, care însă, fiind după părerea unor autori4 prea vagi după conţinut, nu pot fi considerate drept fundament al teoriei separaţiei puterilor în stat.

Paternitatea teoriilor separaţiei puterilor în stat este atribuită filosofului englez John Locke, care a formulat pentru prima dată doctrina modernă a separaţiei puterilor în stat.5 Fiind inspirat de concepţiile lui John Locke, Charles de Secondot, baron de Montesquieu, a fost acel care a dat o apreciere nouă şi a fundamentat teoria separaţiei puterilor în stat. Presupunînd necesitatea existenţei în cadrul oricărui stat a trei puteri distinctive: puterea legislativă, executivă şi judiciară, el susţinea că, pentru preîntîmpinarea abuzului de putere, este nevoie de un sistem de balanţe între "puteri", astfel încît "măsurii" să i se opună "contramăsura" fiecărei dintre "puteri"

(legislativă, executivă şi judiciară), îndeplinind rolul unei "supape de

134 13

5

siguranţă" faţă de celelalte. "Totul ar fi pierdut - scria Montesquieu -dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ei ai nobililor, fie ei ai poporului, exercită aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărîrile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari.6

Concepţiile lui Locke şi Montesquieu privind separaţia puterilor în stat au influenţat nu numai asupra postulatelor teoretice, dar şi asupra proceselor de organizare statală. Astfel, teoria separaţiei puterilor în stat a stat la baza Constituţiei SUA din 1787 şi a Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului, din 1789. In acest sens, destul de semnificativ este conţinutul art. 16 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului, unde e consacrat că statul care nu asigură separaţia puterilor în stat nu are constituţie.

Prin urmare, majoritatea constituţiilor din întreaga lume s-au conformat acestui principiu.

în forma cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor presupune exercitarea de către stat a trei funcţii principale:

- funcţia legislativă, prin care se înţelege elaborarea şi adoptareanormelor general-obligatorii, destinate reglementării relaţiilor sociale;

- funcţia executivă, care asigură executarea sau aplicarea acestornorme, cu posibilitatea statului de a recurge la forţa de constrîngere;

- funcţia jurisdicţională, prin care se înţelege activitatea desoluţionare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduripublice şi contradictorii.

Fiecare din aceste funcţii ale statului sînt încredinţate unor organe distincte şi relativ independente unul faţă de altul:

- funcţia legislativă - parlamentului;- funcţia executivă - şefului statului şi / sau guvernului;- funcţia jurisdicţională - organelor judiciare.Un astfel de model al organizării statale, în baza principiului

separaţiei puterilor, presupune regula specializării, a independenţei şi a echilibrului celor trei categorii de organe distincte şi relativ autonome.

în literatura de specialitate contemporană, principiul separaţiei puterilor în stat, ca modalitate de repartizare a funcţiilor în stat, este

l'" / <

analizat sub unghiuri diferite. Astfel, unii autori, evident, reprezentanţi ai doctrinei marxist-leniniste consideră separaţia puterilor o utopie. După părerea lor, "în stat întreaga putere de stat aparţine clasei dominante, care nu împarte puterea cu nimeni, căci altfel şi-ar pierde calitatea de clasă dominantă".7 Alţi autori vorbesc despre "îmbătrînirea" şi diminuarea valprii explicative a teoriei separaţiei puterilor în stat.8

Indiferent de modul în care este discutat principiul separaţiei puterilor în stat, acesta rămîne a fi remediul care va asigura armonia activităţilor statale, afirmarea democraţiei liberale şi protecţia persoanei. Numai aşa poate fi explicată situaţia de astăzi, cînd unele constituţii adoptate în ultimul deceniu, mai ales după abolirea regimului totalitar, consacră principiul separaţiei puterilor în stat sau stabilesc domenii de activitate strict determinate pentru fiecare dintre cele trei autorităţi publice (legislativă, executivă şi judecătorească).

Este adevărat că astăzi nu se mai vorbeşte despre aplicarea strictă a acestui principiu, recunoscîndu-se în unanimitate necesitatea unei separări mai atenuate, care ar încuraja şi ar asigura colaborarea puterilor în stat.

Trebuie să mai menţionăm că principiul separaţiei puterilor în stat a fost aplicat şi se aplică şi astăzi în mod diferit, în funcţie de forma de guveraămînt.9

Viabilitatea acestui principiu nu se datorează în exclusivitate "receptării sale de către clasa politică care continuă să creadă în aceasta şi de către clasa politică care continuă să-1 invoce",10 dar şi altor motive şi anume:

a) principiul separaţiei puterilor în stat prin simpla lui evocareimplică o asemenea organizare politică a societăţii, care excludedictatura, despotismul, violarea libertăţii şi siguranţei persoanei;

b) raporturile dintre legislativ şi executiv, determinate de acestprincipiu, rămîn a fi criteriul de bază de clasificare ale regimurilorpolitice democratice (parlamentare, prezidenţiale, semiprezidenţiale);

c) acest principiu asigură definirea expresă a domeniului deactivitate pentru fiecare autoritate a statului inclusiv prin prevenirea

136 13

7

amestecului unei autorităţi publice în activitatea celorlalte două, cu condiţia unei colaborări constructive;

d) eşecul suferit de regimurile totalitare în secolul nostru (spaţiul ex-sovietic, Europa etc.), care, fiind subordonate principiului unităţii puterii de stat, au ajuns la starea descrisă de Montesquieu, adică "au pierdut totul".

Evocarea expresă în constituţiile unor state ex-socialiste a principiului separaţiei puterilor în stat: Bulgaria (art. 8), Croaţia (art.4), Slovenia (art.3), Macedonia (art.8), Bielorasia (art.6), Estonia (art.4), Rusia (art. 10), Republica Moldova (art.6) sau determinarea riguroasă a domeniilor de activitate ale celor trei categorii de autorităţi publice în constituţiile altor state (România, Ungaria, Slovacia) ne dovedeşte că acest principiu rămîne a fi şi în continuare pilonul constituţionalismului european.

B. Consacrarea, promovarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor inerente fiinţei umane

Problema privind natura fiinţei umane şi protecţia acesteia a preocupat pe filosofi, jurişti şi alte categorii de gînditori din diferite epoci.

Astfel, Pericle (490-429 î.e.n.), în una din lucrările sale, afirma că din punctul de vedere al legilor ţării, fără a considera deosebirile private, toţi se bucură de egalitate pentru accesul la demnităţi, fiecare după modul cum se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă.

Un alt gînditor din Grecia Antică, Aristotel, în lucrările sale "Etica" şi "Politica", justificînd sclavia, combătea pe cei care considerau că este contra naturii a stăpîni sclavi, căci numai prin lege devine cineva sclav ori liber.

La aceeaşi categorie se înscriu şi lucrările unor filosofi din Roma Antică, cum ar fi operele lui Cicero (109-43 î.e.n.) "Despre Republică", "Despre regi", "Despre obligaţii", cele ale lui Titus Lucretius (99-5 5 î. e .n.), "Despre natura lucrurilor", precum şi unele lucrări ale lui Seneca, marcate de ideea dreptului umanitar.

în evul mediu s-a petrecut un eveniment care a pus bazele unor teorii privind protecţia omului prin adoptarea unui document intrat în istorie sub titlul de "Magna Carta Libertatum" (1215), pe care au obţinut-o de la rege baronii şi episcopii englezi, acesta conţinînd anumite privilegii pentru opoziţia regelui.

în sec. XV-XVI (epoca Renaşterii) se produc mutaţii serioase în acest domeniu.

Un eveniment de o importanţă deosebită îl constituie apariţia lucrărilor lui Tomas Hobbes, "Apărarea puterii şi regelui", "Despre cetăţenie", "Dumnezeu nemuritor", în aceste lucrări se afirmă că, în esenţă, oamenii sînt egali în ceea ce priveşte facultăţile fizice şi spirituale, şi această egalitate trebuie să fie recunoscută, prefaţînd astfel cele două teorii principale ale drepturilor omului din epocă şi anume: teoria dreptului natural şi cea a contractului social.

Un alt promotor al teoriei dreptului natural şi contractului social, John Locke, în studiile sale "Primul tratat despre Guvern" şi "Al doilea tratat despre Guvern", îşi exprimă poziţia faţă de drepturile naturale ale omului, încercînd să dea o explicaţie raportului cetăţean-societate.

Aceste idei au fost transpuse în Anglia pe plan juridic în "Petiţia drepturilor" (1628) şi "Bill-ul drepturilor" (1689), prin care se susţinea supremaţia Parlamentului, dreptul de alegeri libere, libertatea cuvîntului, dreptul la eliberarea pe cauţiune, interzicerea pedepselor crude, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu ş. a.

Se consideră, pe bună dreptate, că primul filosof care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective, a fost Montesquieu ( a contribuit nemijlocit la pregătirea ideologică a revoluţiei franceze din 1789) care, în lucrarea "Despre spiritul legilor", afirmă că legile sînt nişte raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor, şi în acest sens, tot ce există are legile sale.

în concepţia sa despre om, el defineşte libertatea unui individ ca "fiind un drept de a face tot ceea ce îngăduie legile", iar dacă un cetăţean ar face ceea ce legile ar interzice, "el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel".

138 13

9

Tot el afirmă că, "după cum oamenii au renunţat la independenţa lor naturală pentru a trăi sub ascultarea legilor politice, tot aşa ei au renunţat şi la comunitatea naturală a bunurilor pentru a trăi sub ascultarea legilor civile", considerînd că primele legi reprezintă libertatea, iar cele din urnii proprietatea.n

Nu poate exista o istorie completă a drepturilor omului fără a se menţiona despre valoarea operei lui Jean Jacques Rousseau, care, în una din opusurile sale, "Contractul social", susţinea ideea că omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri, [n apărarea individului uman el pleda pentru contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce ti tentează, cîştigînd în schimb libertatea civilă şi proprietatea a ceea ce posedă.

Prima consacrare a drepturilor omului într-un document oficial a apărut în America, în perioada războiului de independenţă între coloniile engleze şi coroană.

Acest document este "Declaraţia Drepturilor" adoptată la 12 iunie 1776 ÎE statul Virginia.

în declaraţie se afirma:" Toţi oair.snii sîat de la natură în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi inerente naturii lor..., adică dreptul la viaţă şi libertate, precum şi mijlocul de a dobîndi şi conserva proprietatea şi de a urmări să obţină fericirea şi siguranţa".

Documentul juridic cel mai important, care a relevat într-o formă modernă problema drepturilor şi libertăţilor omului, este Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în perioada revoluţiei franceze la 25 august 1789.

Caracterul progresist al Declaraţiei este determinat de conţinutul dispoziţiilor sale, care prevedeau: egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor, siguranţa şi rezistenţa la opresiune, dreptul de a participa direct sau indirect la elaborarea legilor, garanţii cu privire la reţinere, arestare şi acuzare; prezumţia nevinovăţiei; lilertatea cuvîntului şi a presei, dreptul la proprietate etc. ...

încă la începutul secolului nostru, s-a afirmat că fără America şi constituţiile diverselor sale state, Europa nu ar fi avut astăzi o astfel de legislaţie care asigură libertatea individului şi că Declaraţia drepturilor adoptată la 12 iunie 17*76 în statul Virginia este ли altceva decît

viitoarea Declaraţie franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.12

Este dovedit, însă, că fără a contesta influenţa exercitată de declaraţiile nord-americane, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului a reprezentat şi va reprezenta şi în viitor un suport esenţial în protejarea fiinţei umane. Datorită faptului această Declaraţie se înscrie, între elementele fundamentale prin care Europa şi-a făurit propriul său constituţionalism, şi în Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Astăzi aceste idei progresiste şi-au găsit consacrarea de drepturi inerente naturii umane, opozabile statului în marea majoritate a constituţiilor adoptate în lume, a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului.

Astfel, constituţionalismul european se află într-o permanentă evoluţie prin consacrarea şi garantarea tot mai deplină a drepturilor fundamentale inalienabile fiinţei umane.

C. Definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept

Este cea de-a treia trăsătură fundamentală a constituţionalismului european, promovată de gîndirea germano-franceză.

Statul de drept ca idee clară, concepţie, iar mai tîrziu ca practică, are o istorie lungă. Concepţiile despre stat şi drept sînt la fel de vechi ca statul şi dreptul însuşi. Orice formaţiune statală, orice sistem juridic, oricît de primitive şi simple ar fi, nu puteau să apară şi să se dezvolte în lipsa unor idei despre stat şi drept, despre forma de organizare statală a societăţii, despre metodele şi formele de realizare a puterii de stat, despre organele prin intermediul cărora se realizează puterea de stat, despre relaţiile sociale reglementate de normele juridice şi măsurile de asigurare a procesului de realizare a normelor juridice, despre drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept, consacrate şi asigurate da către stat. încă în antichitate (mai ales la Atena, unde teoria statului şi dreptului a atins cea mai înaltă dezvoltare la etapa menţionată, prin elaborarea unor noţiuni şi categorii politico-juridice folosite şi de ştiinţa contemporană a statului şi dreptului), au început

140 14

1

cercetările principiilor, metodelor, formelor şi instituţiilor care ar stabili şi asigura o interacţiune interdependentă şi concordantă dintre drept şi puterea de stat.

în contextul închipuirilor despre drept şi stat, chiar la etapa iniţială, s-a căutat să se formuleze argumente judicioase pentru o astfel de organizare politică a societăţii în cadrul căreia drepţii l, datorită recunoaşterii şi susţinerii de către puterea statală, devine o forţă legală, iar forţa publică care recunoaşte dreptul fiind totodată reglementată şi îndreptată de el, devine imparţială. O astfel de accepţiune a statului ca o organizaţie social-politică dotată cu o forţă publică legală., constituie ideea de bază a statalităţii de drept.

în р!ал teoretic, conceptul statului de drept s-a închegat în perioada mişcărilor sociale îndreptate împotriva despotismului feudal, în perioada pregătirii şi realizării revoluţiilor burgheze. Teoriile ce argumentau noţiunea şi conceptul statului de drept n-au apărut din deşert, fiind inspirate şi alimentate de ideile apărute în antichitatea îndepărtată.

La originea statului de drept stă chipul zeiţei justiţiei şi dreptăţii, Themis, car« simbolizează unitatea forţei şi a dreptului şi insuflă ideea precum că ordinea legală ocrotită de zeiţă este obligatorie în mod egal pentru toţi. După părerea filosofilor antici, acest chip pers onîficator al justiţiei simbolizează, pe lîngă o judecată cu dreptate, ecMtatea statală în ansamblu,adică organizarea puterii în societate în baza. principiilor dreptăţii şi echităţii sociale.

De aceea judecata, pentru care pare a fi inerentă ambianţa dintre drept şi foiţă şi care, prin activitatea sa jurisdicţioiali, asigură soluţionarea litigiilor juridice, este considerată, prototipul statalităţii de drept.

Ideea unităţii dreptului şi forţei în procesul de înfăptuire a puterii de stat a fost realizată încă în sec. VI î.e.n. de către Solon (prim-arhonte al Atenei).

In concepţia aristotelică, statul cultivă justiţia şi face acest lucru prin legi. Aiistotel pledează, în întreaga lui operă, pentru o formă de stat în care conducătorii urmăresc binele general. Aceaslă stare a lucrurilor, după părerea lui, se poate atinge numai prin forţa legii.

Acolo, unde lipseşte forţa legii, subliniază el, nu este loc şi nu se poate vorbi despre o oarecare formă de organizare statală. Admiţînd faptul că prin lege Aristotel subînţelege actul normativ elaborat în conformitate cu valorile sociale promovate de drept, putem conchide că la el se impune ideea domniei legii într-un stat bine organizat, care urmăreşte binele comun. Legătura indisolubilă dintre drept şi stat, deosebit de esenţială pentru statul de drept, a fost enunţată de Aristotel în felul următor: "Conceptul dreptăţii este legătura intimă cu închipuirile despre stat, fiindcă dreptul ca criteriu al justiţiei şi echităţii este mijlocul de reglementare a relaţiilor politice".13

Un mare merit în dezvoltarea conceptului statului de drept i se atribuie marelui demnitar, jurist, literat şi filosof Marcus Tullios Cicero, cele mai valoroase opere ale căruia sînt: "Despre stat"(de Republica),"Despre legi"(De legibus) şi "Despre îndatoriri"(De oficiis). Potrivit opiniilor lui Cicero, statul este de drept nu ca urmare a respectării legilor proprii şi a angajamentelor externe, ci de aceea că statul, după originea şi esenţa sa, nu este altceva decît dreptul natural al poporului concordat şi sistematizat.14

Concepţiile şi modelele gînditorilor antici în problema vizată de noi au fost preluate şi dezvoltate în timpul Renaşterii şi Reformei, epoci ce au dat naştere unor mari ctitori ai filosofici juridice şi ai doctrinelor politice în principalele state europene.

Opoziţia antifeudală a forţelor social-politice interesate de dezvoltarea societăţii au dat naştere unor procese de ordin economic, social şi politic ce necesitau a fi reflectate şi dezvoltate pe plan doctrinar, proces ce a influenţat şi conceptul statului de drept.

In acest context, de netăgăduit este opera lui John Locke. In interpretarea lui, supremaţia legii se prezintă în înfăţişarea unui stat în care domneşte legea, se consacră drepturile şi libertăţile individului şi este realizată separarea puterilor. Confirmînd că starea naturală nu este perfectă, dat fiind faptul că aici drepturile oamenilor sînt asigurate prin forţa fizică a fiecăruia, el consideră că oamenii sînt obligaţi de a stabili un contract între ei şi instituţiile de stat. în raţiunea lui Locke atunci, cînd "statul încalcă drepturile poporului stabilite prin contract, poporul poate şi are dreptul să se revolte".15

142 143

O argumentare filosofică a conceptului statului de drept a fost realizată de Immanuel Kant, In opera sa el a intenţionat să explice cum trebuie înţelese esenţa, semnificaţia şi rolul dreptului. După cum observăm la Kant, dreptul era tratat ca o totalitate a condiţiilor, în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu Toinţa liberă a tuturor, şi acest lucru se poate întîmpla graţie legii universale. Apariţia statului şi scopul acestuia sînt în concepţia kantiană, rezultatul necesităţii de apărare şi de dezvoltare a drepturilor inalienabile ale cetăţenilor. întrebîndu-se care este cea mai reuşită foimă de stat în societate, necesară şi legitimă, Kant indică republica, care este în esenţă, însuşi statul de drept, deoarece ea ar fi cea care întruneşte aceste exigenţe şi este opusă despotismului. Numai statul republican ar fi capabil, după el, să elimine din societate războaiele, antagonismele sociale şi va conduce astfel spre o pace eternă purtînd amprenta unui stat civilizat.16 Dacă la Kant statul de drept este o tendinţă, la Hegel el este o realitate, în concepţia acestuia statul era o exteriorizare a ideii absolute în dezvoltarea sa. Statul îi apare lui Hegel ca fiind ceva ce conciliază, ce împacă universalul cu particularul, ce reprezintă sfera libertăţii concrete şi manifestarea supremă a ei.17

Un rol deosebit de important în edificarea teoriei statului de drept aparţine doctrinei franceze prin consacrarea conceptului în lucrarea lui Caire de Marlberg, intitulată "Contribuţie la teoria generală a Statului", publicată în anul 1920. în aceasti lucrare, prin statul de drept se înţelege "un stat ca.re în raporturile sale cu subiecţii săi şi pentru garanţia statutului lor individual se supute el însuşi unui regim de drept şi aceasta prin tot ce acţionează el asupra lor prin reguli, din care unele stabilesc drepturile cetăţenilor, altele fixează dinainte căile şi mijloacele care vor putea fî folosite în vederea realizării intereselor de stat: două feluri de reguli,care au drept efect comun de a limita puterea statului subordcmîrid-o ordinii publice pe care ele o consacră".18

Acelaşi autor evidenţiază faptul că administraţia trebuie să se menţină în limitele fixate de lege, înfaptuindu-se conform prevederilor textelor legislative şi numai în baza acestora, legea nefiind numai

"limita activităţii administrative, ea costituind, de asemenea, condiţia acesteia".19

în acest context, regimul statului de drept presupune că limitele pe care statul şi le-a impus să fie în interesul indivizilor, astfel încît aceştia să aibă posibilitatea de a le invoca pentru a-şi apăra drepturile. Cu alte cuvinte, statul de drept asigură cetăţenilor, ca o sancţiune a acestor limite (reguli), posibilitatea de a apela la o instanţă judecătorească care ar fi în stare să anuleze sau să modifice actul administrativ dăunător pentru individ. Concluzia lui de Marlberg este că obiectul final al statului de drept constituie apărarea cetăţenilor de abuzurile autorităţilor de stat. °

Presupunînd supunerea tuturor relaţiilor sociale puterii dreptului, concepţia statului de drept, evident, rămîne a fi concentrată pe individ. Această idee a fost promovată şi de reprezentanţii statelor membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în Documentul Reuniunii de la Kopenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a OSCE, au constatat că statul de drept nu înseamnă numai o legalitate formală care asigură regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci o justiţie bazată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane şi garantată de instituţiile care vizează un cadru larg pentru exprimarea sa cea mai completă.

Din aceste considerente, este explicabilă grija noilor legislatori constituanţi de a consacra în legile fundamentale ca pe unul din cele mai de seamă obiective, statul de drept. Asemenea, referiri la statul de drept conţin constituţiile Germaniei (art.28), Spaniei <art.l), Portugaliei (art.2).

La acest important fundament al unei societăţi democratice au aderat majoritatea fostelor state socialiste. Dacă Macedonia şi Lituania consacră acest principiu în preambulul constituţiilor, atunci celelalte state îl consemnează printre primele principii constituţionale: Polonia, Rusia, Bielarusi, România, Moldova, Slovacia, Cehia (art. l din legile fundamentale); Slovenia, Ungaria (art.2), Bulgaria (art.4), Estonia (art. 10).

144 14

5

Aflată în faza incipientă a desprinderii de totalitarism, Republica Moldova nu-şi poate propune să elaboreze o conceplie proprie despre statul de drept, să utilizeze un concept local al statului de drept, dat fiind faptul că omenirii i-au trebuit sute de ani pentru elaborarea unei concepţii închegate despre statul de drept, însă odată ce în republică a fost lansată lozinca statului de drept, ea necesită să fie realizată. De aceea, înarrnîndu-ne cu practica mondială în vederea realizării statului de drept şi nefăcînd abstracţie de eşecurile statului de drept, de experienţa de pînă acum a omenirii în evitarea acestora, rămîne se a elabora strategia adaptării condiţiilor politice şi social-economice ale Republicii Moldova la conceptul şi caracteristicile statului de drept.

Trebuie să ţinem cont, totodată, şi de faptul că statul de drept nu este o realitate desăvîrşită şi nici un stat nu poate să pretindă că a atins perfecţiunea statului de drept fără a fi învinuit de îngîmfare. Statul de drept este mai degrabă un ideal, o valoare spre care tinde omenirea, dar care nici pe departe nu se aseamănă cu o utopie.

2. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE

Noţiunea de constituţie este folosită de diverse ramuri ale ştiinţelor, inclusiv de ştiinţele juridice.

în limbajul curent se vorbeşte despre constituţia fiinţei umane sau de cea a materiei, în literatura de specialitate s-a menţionat că, "dacă transportăm această noţiune în domeniul ştiinţelor sociale, vom constata că fiecare fenomen, plecînd din momentul în care el se diferenţiază, posedă o organizare determinată, adică o anumită constituţie".

Ca şi în alte domenii, şi în domeniul dreptului, această noţiune a <Lfost folosită în mai^ multe sensuri. Astăzi în literatura de specialitate noţiunea de constituţie este folosită în sensul de act normativ fundamental ce este alcătuit dintr-un sistem de norme cu forţă juridică supremă, norme care reglementează relaţiile sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, stabilind m acelaşi timp prerogativele acestei puteri, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor.21 Cu alte cuvinte, constituţia este acel act normativ prin care se reglementează modul de organizare a societăţii în stat.

m_lirnba jatină^ "constitutio" înseamnă "aşezarg_cu Jgmei", starea unui lucru". In dreptul roman imperial noţiunea "constitutio"

eraêchivajentă cu acea de lege. Legile care reglementau organizarea statujuTeTau _ dejmm^je^LJindâinenţale. Astfel, vorbindu-se de legi,

a lenominaliza.

Mai tîrziu, în feudalism, acest cuvînt aparg__în_ limbajul ecleziastic, desemmnd regulile monahale^

In sens de lege fundamentală a unui stat cuvîntul constituţie este utilizat abia în _sec. XVIII, în perioada pregătirii revoluţiilor burgheze Şi рпгпсаге sVmţglegeau legile de-QXganizar£4)olitică sladmifflstrativă ajtatuluj^

In acest sens noţiunea este folosită în S-llAûnde în 1787 americanii au declarat: "Noi, poporul Statelor Unite, pentru formarea4

unei mai strînse uniuni, pentru instituirea dreptului, pentru asigurarea liniştii interne, pentru asigurarea măsurilor de apărare a comunităţii, pentru promovarea prosperităţii generale şi pentru garantarea binecuvîntărilor libertăţii, nouă şi urmaşilor noştri, decretăm şi promulgăm Constituţia S. U. A.".

în acelaşi sens mtîlnim această noţiune în Declaraţia franceză a drepturijorômului şi ^ceţăteajmuji-din 17Ж

La etapa despre care vorbim, cuvîntul "constituţie" desemna acea lege_Jundamentală a statului _carg__cuprindea normele de bazăr,ale" acestuia^ norme prin care se organiza guvernămîntul şijie_cqnsacrau acele drepturi şi libertăţi ce erau considerate indispensabile existentei şTaFIrmări^personalităţii umane, âvînduri caracter relativ constant

ţîejptâtaceastă noţiune capătă un conţinut mai bogat în sensul că normele referitoare la organizarea statului şi asigurarea drepturilor omului trebuig_să fie cuprinse într-o lege sislematicjusTlpire slTse bucure de o fortăjuridică superioară, constituimLa-gacantie în lupta

146 14

7

Atunci se considera că puterea acestuia portei fi limitată mai eficient, dacă drepturile cetăţeanului sînt recuaoscute în legi scrise, fapt ce stimula în acelaşi timp lupta pentru apărarea lor.

Ideea unei constituţij__scrise a_Jzvont_din_ţggria contractului social, fundamentaţăji dezvoltată deJJ._Roy_ssea.u.f, fcfrr/rscţ~ со c *.

Considerînd constituţia o reeditare a "contractului social", literatura politico-juridică de atunci a atribuit acesteia un nou caracter - acela de supremaţie - ajungînd la concluzia ca esţe^superioară oricăror alte legi scrise sau nescrise.

Mai tîrziu, după elaborarea şi adoptarea primelor constituţii scrise, se ajunge la ideea stabilităţii constituţiei, la imposibilitatea modificării ei de către organele legislative obişnuite, adunarea constituţională fiind singura, putere competentă si adopte sau să modifice constituţia.23'

Luptînd apoi pentru consolidarea principiului supremaţiei constituţiei ca o garanţie suplimentară a menţinerii aeschimbate a normelor nou-instituite şi a respectării lor de către oiganele legislative şi cele executive, se fundamentează o noua instituţie: controlul constituţionalităţii legilor.

Dar, concepţia potrivit căreia Constituţia este o lege scrisă, sistematizată, cu putere juridică supremă, prin care se înfăptuieşte limitarea puterii guvernanţilor şi se asigură drepturile fundamentale ale cetăţenilor, nu este comună tuturor statelor iin a.cea perioadă. Astfel, Constituţia franceză adoptată la 1875 nu avea caracter sistematic, fiind formată di» trei legi, ce nu mai cuprindeau, potrivit tradiţiei, norme referitoare la drepturile şi libertăţile iundamentale, ci doar o referire la drepturile prevăzute în Declaraţia din 1189.

La sfirşituljecJjXIX_îiicepe a se face deosebire între constituţie în sensrnaţerial şi constifafe^LsetisJiamLalJPrin constituţie, în sens material, sînt înţelese dispoziţiile cu caractei constituţional, indiferent de ce act normativ sînt cupiinse. Prin constituţie, în sens formal, sînt înţelese dispoziţiile cuprinse în textul constituţiei, indiferent dacă ele reglementează relaţii sociale fundamentale sau de o natură mai puţin importantă.

La etapa contemporană într-o definiţie materială sînt cuprinse, de obicei, "materiile" constituţionale care au drept scop organizarea şi funcţionarea puterilor publice, iar definiţia formală este ataşată procedurilor regulilor constituţionale stabilite de către o autoritate publică diferită sau în condiţii diferite de o lege organică şi care figurează în textul constituţional.

Din cele relatate se poate menţiona că noţiunea de constituţie a evoluat, conţinutul ei lărgindu-se sau din contra, diminuîndu-se, în funcţie de anumite interese, de punctele de vedere exprimate şi de gradul atins în cunoaşterea fenomenului constituţional.

Această noţiune, în cea mai mare parte, a desemnat şi desemnează un complex de norme - scrise sau nescrise - care consacră şi reglementează principiile guvernării precum şi drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Principiile formulate în perioada fundamentării dreptului constituţional, cum ar fi: principiul suveranităţii naţionale, principiul separaţiei puterilor în stat etc. vor fi părăsite sau profanate, fundamentîndu-se altele noi, precum cele din doctrina ţărilor socialiste privind: rolul conducător şi îndrumător al unui singur partid în procesul exercitării puterii de stat, centralismul democratic, toată puterea sovietelor etc.

Aici constituţiile sînt privite ca legi fundamentale ce cuprind, pe lîngă normele ce reglementează organizarea puterii, drepturile cetăţenilor şi norme referitoare la baza economică si sociala a statului, considerîndu-se că aceste acte normative, bucurîndu-se de supremaţie, trebuie să cuprindă principii ale reglementării din toate domeniile de activitate socială.

Reformele constituţionale care au loc în fostele state europene şi a celor a celor din fosta U.R.S.S., printre ele şi Republica Moldova, sînt o dovadă în plus a importanţei deosebite a teoriei constituţiei la etapa actuală.

Necunoaşterea şi, drept rezultat, nerespectarea legităţilor şi postulatelor teoriei constituţiei duce la diferite încălcări constituţionale comise de Parlament, Preşedinte, Guvern, organele administraţiei publice locale, de persoane juridice sau fizice.

148 149

Constituţia ar trebui sa fie considerata nu ca o creaţie şi un instrument al puterii de stat, ci drept o reflectare a intereselor societăţii si valorilor sociale, o fundamentare a scopurilor si direcţiilor de dezvoltare a societăţii, un nucleu de constituire a sistemului de drept naţional.

în conformitate cu spiritul şi conţinutul Constituţiei Republicii Moldova din 1994, putem afirma că însăşi concepţia asupra legii fundamentale s-a schimbat, renunţîndu-se la principiile socialiste de organizare, revenirea la unele principii clasice din acest domeniu fiind evidente.

Realitaţea_Jstorică ne-a demonstrat cu prisosinţă că progresul omenirii se datorează activităţii creatoare a oamenilor liberi. "Rînduiala unei gloate de sclavi condusă de un şef pocnind din bici, reprezintă mediul care stîrneşte ideea de libertate, ca o reacţie firească de jos împotriva presiunii exercitate de sus. De aici lupta crîncenă a gloatei împotriva şefului abuziv. Deseori situaţia inegală dintre gloata neorganizată şi căpetenia în forţă a dus la înăbuşirea în sînge a răscoalei. Uneori însă revoltaţii izbuteau să doboare conducerea sau să o constrîngă la anumite concesii privind drepturile, libertăţile sau privelegiile poporului, în aceste cazuri, locul biciului avîntat îl lua textul precis al compromisului dintre cele două părţi.24

în raport cu această afirmaţie, determinată de împrejurări istorice parcurse de societatea umană, constituţia nu este altceva decît un mijloc de prevenire a posibilităţii apariţiei oricăror violări ale drepturilor şi libertăţilor persoanei recunoscute de constituţie.

în lumina celor arătate, constituţia poate fi definită ca act juridic fundamental care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte şi care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, raporturile dintre aceste autorităţi şi cetăţeni, consfinţeşte şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

într-adevăr, constituţiile, prin ele însele într-un stat de drept, sînt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală, iar respectul faţă de ele devine o "religie" a fiecăruia.

Constituţia este izvorul suprem de drept în sistemul de drept al statului, deoarece:

- acordă o structură şi semnificaţie societăţii;- defineşte condiţiile exercitării puterii politice;- reglementează mecanismul reprezentării poporului;- determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor publice;- determină modul de control asupra guvernanţilor;- consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor, dirijează relaţiile dintre ei, dintre cetăţeni şi autorităţile publice;

- indică valorile politice, ideologice şi morale ale societăţiirespective;

- reprezintă fundamentul şi garanţia ordinii de drept;

3. DIVERSITATEA FORMELOR DE CONSTITUŢII

în doctrina dreptului constituţional se procedează la clasificarea constituţiilor, clasificare efectuată în baza diferitelor criterii şi anume:

1. în funcţie de forma de exprimare, constituţiile se împart în constituţii nescrise, constituţii scrise şi constituţii mixte.

în categoria constituţiilor nescrise se înscriu constituţiile care, nefiind fixate şi neavînd forma unui izvor de drept scris, există totuşi în realitate. După durata de acţiune în timp, ele sînt temporare şi aplicate, de obicei, în rezultatul unor revoluţii sau lovituri de stat.

Constituţiile scrise sînt constituite dintr-un singur act normativ sau mai multe. Spre exemplu, Constituţia României, Constituţia Germaniei, Constituţia Spaniei reprezintă un act normativ unitar, pe cînd Constituţia Suediei este constituită din trei acte normative: Forma de guvernămînt din 1974 prin care se reglementează principiile organizării statale, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi autorităţile publice care, în ansamblul lor, constituie mecanismul de stat; Actul de succesiune la tron din 1810 şi Actul cu privire la libertatea presei.

150 15

1

în cazul cînd constituţia reprezintă un act normativ unitar, avem de a face cu o constituţie codificată, în cazul cînd constituţia este formată din mai multe acte normative, aceasta este necodificată.

La rîndul lor, constituţiile codificate se împart în constituţii desfăşurate şi nedesfaşurate.25

în literatura de specialitate se menţionează că primele constituţii scrise moderne au fost cele adoptate în America (Virginia - 1776; Articolele Confederaţiei - 1777; Constituţia S.U.A. - 1787),mai tîrziu în Europa (Polonia, Franţa - 1791). Această etapa a constituţionalismului a conferit mai multă precizie regimurilor constituţionale.

Constituţiile scrise, totuşi, oricît de detaliate ar fi ele, nu pot să prevadă totul, deseori conţin dispoziţii ambigui şi lacune care necesită a fi completate. Sau, după expresia lui Royer - Collard, constituţiile "nu sînt corturi făcute pentru somn" şi ele trebuie să evolueze cutimpul.

în cazurile cînd se interzice revizuirea constituţiilor sau e procedura anevoioasă, se ajunge la decalaje între constituţia scrisă şf constituţia efectiv aplicată care, pe lîngă textul scris, mai este completată cu "practici", "obiceiuri" sau unele dispoziţii constituţionale, nu mai sînt utilizate şi cad în desuetudine. Astfel de constituţii, care admit utilizarea cutumei constituţionale, au căpătat titlul de constituţii mixte.

în categoria constituţiilor mixte se înscriu şi constituţiile care, pe lîngă unul sau mai multe texte scrise (Anglia cu Marea Hârtie a Libertăţilor, Bilul Drepturilor), cuprind cutuma constituţională creată de istorie şi cutuma constituţională consacrată de către jurisprudenţă.

2. în funcţie de modul în care Constituţiile pot fi modificate, ultimele se împart în rigide şi flexibile.

Constituţiile flexibile sînt cele care pot fi modificate conform formelor şi procedurilor de modificare a legilor ordinare, în aceste condiţii, superioritatea constituţiei asupra legilor ordinare nu are practic nici o consecinţă juridică. Cu atît mai mult, flexibilitatea excesivă a unei constituţii poate deveni periculoasă pentru drepturile cetăţenilor care, fiind consacrate în ea, pot fi oricînd subminate, reduse

prin voinţa unei majorităţi parlamentare. Sînt considerate flexibile constituţiile nescrise sau mixte (Anglia, Noua Zeelandă, Israel).

Rigide sînt numite constituţiile care pot fi modificate conform unor principii şi proceduri particulare, care diferă în mare măsură de cele utilizate pentru modificarea legilor ordinare.

în realizarea rigidităţii constituţiei s-au aplicat mai multe metode. S-au exprimat astfel, opinii în sensul că o constituţie odată stabilită nu mai poate fi modificată. Această concepţie s-a materializat prin legea constituţională din 14 august 1884 din Franţa, conform căreia forma republicană de guvernămînt nu va putea forma obiectul vreunei tendinţe de modificare. Asemenea interdicţii au cuprins şi Constituţia franceză din 5 octombrie 1958, Constituţia italiană din 1948.

în ştiinţa modernă a dreptului constituţional sînt exprimate opinii care consideră că valoarea juridică a unor asemenea prevederi este nulă, deoarece puterea constituţională de azi nu este în drept şi prin urmare nu poate limita în drepturi o putere constituţională de viitor.26

Menţionăm, totodată, că asemenea prevederi asigură stabilitatea constituţiei. Astfel, art. 139 din Constituţia Italiei şi art.89 din Constituţia franceză interzic revizuirea dispoziţiilor constituţionale care stabilesc forma republicană de guvernămînt.

La fel, potrivit al.2, art. 142 din Constituţia Republicii Moldova, nu poate fi realizată nici o revizuire a Constituţiei, dacă în rezultatul acesteia pot fi suprimate drepturile, libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile de realizare a acestora.

în practica constituţională se interzice revizuirea constituţiei pe o perioadă de timp de la data adoptării ei. Astfel, Constituţia S. U. A. stipulează că nici o modificare nu poate fi adusă Constituţiei decît după 21 ani de la momentul adoptării, iar Constituţia Greciei (1975), permite revizuirea numai după 5 ani de la revizuirea precedentă.

Sînt cunoscute şi procedee de revizuire a constituţiei, care necesită o perioadă îndelungată de desfăşurare a procesului. Astfel, Constituţia Franţei din anul 1791 impunea ca iniţiativa de revizuire să fie reînnoită în trei legislaturi consecutive şi numai cea de-a patra legislatură devenind constituantă.

152 153

Unele constituţii prevăd şi alte reguli privitoare la revizuirea lor. Astfel, art. 148 din Constituţia României şi art. 142 din Constituţia Republicii Moldova interzic revizuirea Constituţiei pe durata stării de urgenţă, de asediu şi de război.

Din punct de vedere juridic, rigiditatea unei constituţii marchează superioritatea acesteia asupra unei legi ordinare, de unde apare şi necesitatea unui control al conformităţii celei de-a doua cu prima.

Din punct de vedere politic, rigiditatea unei constituţii asigură/7

protecţia indivizilor, minorităţilor naţionale sau a subiecţilor federali.Drept rezultat, rigiditatea constituţiei este o caracteristică

constituţionalismului şi în acelaşi timp un avantaj pentru statul de drept.

In practica constituţională contemporană, constituţiile în vigoare pot fi aranjate într-o ordine ierarhică, pornind de la rigiditatea mai mare sau mai mică a acestora, dictată de procedura de revizuire.

3. în funcţie de durata de acţiune a constituţiilor în timp,ultimele se clasifică în temporare şi permanente.

Constituţiile temporare sînt adoptate şi apoi aplicate pe un interval de timp stabilit în prealabil sau durata de activitate a acesteia poate fi determinată de survenirea anumitor evenimente.

Spre exemplu, Constituţia Tailandei din 1959 a fost în vigoare pînă la elaborarea proiectului unei noi Constituţii (deja permanente) de către o Adunare Constituţională.

Marea majoritate a constituţiilor sînt permanente. Această caracteristică a constituţiilor, însă, nu vorbeşte încă despre "veşnicia" lor şi reflectă doar ideea legislatorului în momentul adoptării acestora. Deseori constituţiile permanente sînt abrogate în urma unor lovituri de stat, fiind substituite. La capitolul exemple putem menţiona că în anii 60 Bolivia cunoştea 20 de constituţii, Columbia - 11, Republica Dominicană - 15, Haiti - 23, Venezuela - 22 de constituţii.

4. După regimul politic consacrat, constituţiile pot ficlasificate în democratice şi autoritare.

Constituţiile democratice consacră şi asigură un spectru larg de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, creează posibilităţi reale pentru

înfiinţarea şi activitatea mai multor partide politice, eligibilitatea autorităţilor publice ş. a.

Constituţiile autoritare reduc sau limitează în mare măsură drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, consacră principiul monopartidismului şi sînt puternic ideologizate.

4. CONŢINUTUL NORMATIV AL CONSTITUŢIEI

Dacă admitem că în fapt constituţia este o lege, dar care se deosebeşte de alte legi în mod firesc, se iscă problema de a stabili categoria normelor juridice pe care trebuie să le cuprindă ea.

Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un interes real pentru activitatea de elaborare a proiectelor de constituţii şi de legi. în literatura juridică de specialitate se menţionează că determinarea ştiinţifică a conţinutului constituţiei este indispensabilă atît pentru înlăturarea impreciziei în determinarea deosebirilor faţă de alte legi, cît şi pentru explicarea celorlalte deosebiri sau a însăşi supremaţiei constituţiei.

în stabilirea conţinutului normativ al constituţiei un interes deosebit prezintă opinia conform căreia conţinutul acesteia este determinat de trei elemente şi anume:27

a) reguli relative la tehnica guvernamentală ( cui aparţine putereade stat, cum se instituie guvernanţii);

b) reguli străine organizării puterii (reguli cărora legislatoruldoreşte să le dea o anumită stabilitate, de exemplu, statutul persoanei,al proprietăţii, alte dispoziţii de ordin economic si social);

c) declaraţii de drepturi.Astfel, stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se face în

funcţie de conţinutul şi valoarea relaţiilor sociale reglementate, în procesul de definire a constituţiei am constatat că ea reglementează relaţii sociale fundamentale ce ţin de instituirea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. în plus, stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se face luîndu-se în considerare tradiţiile statelor în acest domeniu şi elementele novatoare ce au apărut şi pot apărea.

154 15

5

Un exemplu viu şi un pas calitativ în dezvoltarea conţinutului normativ s-a realizat odată cu elaborarea constituţiilor după cel de-al doilea război mondial, constituţii care au inserat dispoziţii din documentele internaţionale cu reglementări în problema drepturilor şi libertăţilor omului.

Exarninînd constituţiile statelor elaborate şi adaptate ca urmare a schimbărilor produse pe arena internaţională, observăm că aceste constituţii cuprind nu numai reglementări privitoare la mecanismul puterii de stat sau la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, ci şi reglementări privitoare la fundamentele ideologice ale societăţii, Ia locul şi rolul partidelor politice în sistemul politic, locul şi rolul familiei, individului în societate, regulile de desfăşurare a vieţii economice, formele şi funcţiile proprietăţii. Pe lîngă aceasta, constituţiile statelor federative conţin prevederi de delimitare a competenţei între statul federativ şi subiecţii federaţiei (Constituţia Elveţiei, Constituţia Rusiei).

In unele constituţii sînt cuprinse dispoziţii cu privire la sistemul economic şi financiar, privind protecţia pădurilor şi a mediului înconjurător (Constituţia Republicii Moldova), privind cultura cerealelor (art.23 bis din Constituţia Elveţiei), privind băuturile alcoolice (Constituţia Elveţiei, art.32 bis, care stabileşte regimul juridic al băuturilor distilate, art.32, care interzice în toată Confederaţia fabricarea, importul, transportul, vinderea, păstrarea pentru vindere a lichiorului denumit "absinthe"), privind casele de jocuri (art.35 din Constituţia Elveţiei).

Din cele relatate mai sus reiese concluzia că în stabilirea conţinuţii lui normativ al constituţiei trebuie să se ţină cont că în ea sînt cuprinse cele mai importante necesităţi politice, economice, sociale şi juridice în ipostaza lor actuală şi în perspectiva viitoare.

Enurnerînd elementele de conţinut ale unei constituţii, nu trebuie înţeleasă limitarea lor, deoarece lipsa unui element din constituţia unui stat nu poate duce la negarea caracterului de constituţie al acesteia.

General izînd elementele constitutive ale constituţiilor diferitelor state, vom observa că anume conţinutul constituţiei cuprinde norme privitoare la esenţa, tipul şi forma statului, deţinătorul puterii de stat,

fundamentele economice şi sociale ale puterii, fundamentele politice, ideologice şi religioase ale societăţii date, locul şi rolul partidelor şi al altor organizaţii sociale şi de masă, la sistemul organelor de stat care constituie în ansamblu mecanismul puterii de stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (statutul juridic al persoanei), tehnica constituţională etc...

Totodată, este necesar de menţionat că în conţinutul normativ al constituţiei sînt cuprinse norme care reglementează în principiu sferele activităţii, organizate în statul respectiv. Reglementarea mai aprofundată şi mai concretă revine legilor ordinare care realizează această reglementare pe baza principiilor stabilite de constituţie.

5. ADOPTAREA CONSTITUŢIEI

Supremaţia constituţiei, inclusiv deosebirile faţă de restul izvoarelor de drept, determină şi o procedură specială de adoptare.

Adoptarea constituţiei este văzută ca un proces complex în cadrul căruia sînt diferenţiate trei Clemente:28

1.Iniţiativa adoptării constituţiei.2. Organul competent să adopte constituţia.3.Modurile de adoptare a constituţiei.1. Privitor la iniţiativa adoptării constituţiei, se consideră că

iniţiativa constituţională aparţine unui organism social, statal saupolitic, care ocupă în sistemul politic al unei societăţi locul de frunte.Făcînd o analiză a constituţiilor actuale, putem sesiza ideea că uneleconstituţii prevăd în mod expres organul care poate iniţia procesul deelaborare şi adoptare a constituţiei, altele, însă, nu conţin asemeneareglementări, această prerogativă rezultînd din sistemul normativ carereglementează tehnica de elaborare a legilor.

2. Organul competent să adopte constituţia este desemnat prinnoţiunea de putere constituţională sau putere constituantă.

în literatura de specialitate puterea constituţională este prezentată în două moduri:29

a) putere constituţională originară;

156

157

b) putere constituţională derivată sau instituită.Puterea constituţională originară, fiind necondiţionată, are

menirea de a stabili o constituţie nouă, manifestîndu-se mai ales atunci cînd apar state noi sau în urma înfăptuirii revoluţiilor.

Instituţia puterii constituţionale originare este condiţionată, în mare măsură, de două probleme conceptuale: prima problemă constă în faptul (k a şti cine este titularul puterii constituţionale originare, iar a doua constă în justificarea legitimităţii acţiunilor puterii constituţionale.

Se consideră, pe bună dreptate, că puterea constituţională originară aparţine celui care a creat noul stat sau celui care a înfăptuit revoluţia. Astfel, titularul acestei puteri constituţionale primare poate fi poporul, iar uneori un grup social sau un individ, care au promovat o idee de drept novatorie.

Legitimitatea puterii constituţionale originare îşi găseşte sprijin în actul istoric finalizat, cum ar fi constituirea unui stat nou sau înfăptuirea, unei revoluţii.

Puterea constituţională derivată sau instituită are un mod de organizare şi funcţionare prestabilit şi consacrat într-o Constituţie anterioară. Datorită acestui fapt, se consideră că. puterea constituţiorali derivată nu este în drept de a adopta o nouă constituţie, ci numai de a o revizui pe cea existentă. In realitate, însă, întîlnim cazuri cînd o putere constituţională derivată îşi asumă prerogativele puterii constituţionale originare.

3. 3>ică în procesul de studiere a constituţiei ca lege fundamentală distingem constituţii cutumiare, scrise si mixle, atunci, analizînd nodurile de adoptare a constituţiei, ne referim îndeosebi la cele scris*.

Dez-voltarea fenomenului constituţional a cunoscut mai multe moduri de adoptare a constituţiei.

Astfel, în1r-o opinie sînt analizate următoarele forme de adoptare a consthuţLei.30

a) Fotniele monarhice, care se referă la constituţiile ce exprimă voinţa emanatorie a unei singure persoane (monarh sau orice şef de stat).

b) Formele democratice sînt recunoscute acele forme de adoptarea constituţiilor, care asigură participarea efectivă a poporului la operade adoptare a constituţiilor.

c) Formele mixte, care presupun combinarea formelormonocratice şi democratice de adoptare a constituţiilor.

în dreptul constituţional clasic, după modul lor de adoptare, constituţiile sînt de mai multe feluri şi anume:

a) Constituţia acordată sau charta concedată - este o constituţieadoptată de un monarh care, în virtutea puterii sale absolute,,recunoaşte anumite drepturi fundamentale cetăţenilor sau unorcategorii sociale şi stabileşte modul de exercitare a puterii de stat.

O astfel de constituţie este Declaraţia. Constituţională (Charte constitutionnelle) dată de regele Francei Loui al XVIII-lea în virtutea "bunăvoinţei şi a liberului exerciţiu al autorităţii sale regale", în anul 1814. Din aceeaşi categorie fac parte Constituţia Japoniei din 1889, Constituţia Marocului din 1911, Constituţia Abisiniei din 1937.

b) Constituţii - statut. Aceste constituţii poartă amprenta unorcharte concedate, sînt votate, de regulă, pe cale plebiscitară.Plebiscitul este modul cel mai des întîlnit în practica de adoptare aconstituţiilor autoritare. Constituţii - statut sînt considerate ConstituţiaItaliei din 1848, Constituţia României din 1938.

c) Constituţia - pact. Este o Constituţie adoptată în urma unuicompromis între monarh şi adunarea reprezentanţilor poporului. Uncontract între monarh şi popor reprezintă Constituţia franceză din1830, Constituţia României din 1866,Constituţia Bulgariei din 1879.

d) Constituţia - convenţie. Este adoptată de către un organ electiv(adunare, convenţie, constituantă), principalul sau unicul scop alcăruia constă în adoptarea Constituţiei. Adunarea este superioarăparlamentului, ea stabilind competenţa tuturor autorităţilor, inclusiv aacestuia. De regulă, acest organ este dizolvat imediat după adoptareaConstituţiei, dar sînt cunoscute cazuri cînd un asemenea organ s-atransformat într-un parlament obişnuit (Grecia, anul 1975). Asemeneaorgane au fost instituite cu prilejul adoptării Constituţiei S.U.A. din1787, Constituţiilor franceze din 1791, 1875.

158 159

e) Constituţia referendară. Ca şi în cazul precedent, este adoptată de către o adunare constituantă (uneori, de către parlament) şi supusă unui referendum popular pentru aprobarea definitivă.

Drept exemplu de constituţii referendare cităm Constituţia Franţei din 1946, Constituţia Italiei din 1947, Constituţia Portugaliei din 1976, Constituţia Spaniei din 1978, Constituţia României din 1991 ş. a.

Această formă de adoptare a Constituţiei este considerată drept cea mai democratică, dacă proiectul de Constituţie este elaborat în condiţiile publicităţii, este adoptat de către Parlament sau o Adunare Constituantă, iar referendumul este organizat în condiţii paşnice, fără constrîngerea sau orientarea forţată a electoratului.

Dacă aceste condiţii nu se respectă (proiectul este elaborat în taină de către guvern sau de către liderii unui partid de guvernămînt), referendumul pentru ratificarea Constituţiei se transformă într-un plebiscit în cadrul căruia poporul este obligat să accepte "ceea ce i s-a propus", în asemenea condiţii au fost supuse referendumului Constituţia ciliană din 1980, Constituţia R.D.G. din 1968, Constituţia Bulgariei din 1971, Constituţia Cubei din 1976.

Cît priveşte Constituţia Republicii Moldova în vigoare, a fost adoptată la 29 iulie 1994 de către organul reprezentativ şi unica autoritate legislativă a statului, Parlamentul republicii, nefiind supusă referendumului popular după cum se preconizase.

Odată ce nu se include în nici o categorie de constituţii după modul de adoptare, putem concluziona că mai există o formă de adoptare a constituţiilor, în cadrul căreia se încadrează şi Constituţia noastră - forma parlamentară.

6. REVIZUIREA ŞI ABROGAREA CONSTITUŢIEI

Constituţia reflectă nu numai necesităţile prezentului, ci şi pe cele ale "viitorului constituantului, care trebuie să ţină cont de posibila evoluţie a. relaţiilor sociale, de necesitatea unei anumite dirijări a vieţii politice.

La un moment dat însă, constituţia poate să nu mai corespundă cerinţelor societăţii, ajungîndu-se la necesitatea modificării sau

abrogării unor articole din constituţie, sau uneori, la completarea acesteia cu noi articole.

Procedura de revizuire a constituţiei este guvernată de anumite reguli şi anume:

- dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină autorităţiipublice care a adoptat-o;

- autoritatea publică instituită de a revizui constituţia estedeterminată de înseşi normele constituţionale;

- procedura de revizuire a constituţiei nu se deosebeşte înprincipiu de cea de adoptare.

Explicaţiile cu privire la modificarea constituţiei ar fi incomplete dacă n-am pune în discuţie problema ce vizează procedura de revizuire a constituţiei ca atare.

Procedura de revizuire a constituţiei cuprinde trei etape:1. Iniţiativa de revizuire a constituţiei.2. Dezbaterea iniţiativei de revizuire de către autoritatea

publică competentă.3. Adoptarea legii de revizuire a constituţiei.1. Problema privind iniţiativa de revizuire a constituţiei

reprezintă aceeaşi importanţă teoretică şi practică, ca şi iniţiativa adoptării constituţiei.

De regulă, iniţiativa de revizuire aparţine unor subiecţi expres determinaţi de însăşi legea fundamentala, cum ar fi: poporul, parlamentul, şeful statului, guvernul etc.

Astfel, revizuirea Constituţiei spaniole poate fi iniţiată de guvern, Congresul deputaţilor şi Senat, precum şi de adunările comunităţilor autonome (art. 166; 87 al. l şi 2); Constituţia Bulgariei poate fi revizuită prin iniţiativa a 1/4 din deputaţii Adunării Populare şi a preşedintelui republicii (art. 154 ).

în ceea ce priveşte Constituţia Republicii Moldova, revizuirea ei poate fi iniţiată de:

un număr de cel puţin 200000 de cetăţeni ai republicii cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de

160 16

1

nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puţin 20000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;

- un număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament;- Guvernul Republicii Moldova.2. Autoritatea publică competentă să decidă asupra iniţiativei de

revizuire poate fi parlamentul, un congres al celor două camere încazul parlamentelor bicamerale, o convenţie federală îrj cazul statelorfederative etc. -

Conform art. 154 al.2 din Constituţia Bulgariei, iniţiativa de revizuire a acesteia este examinată în şedinţa Adunării Naţionale, care este în drept sa înceapă dezbaterile asupra proiectului de revizuire nu mai devreme de o lună şi nu mai tîrziu de trei luni de la momentul înaintării iniţiativei.

In Republica Moldova prerogativa de dezbatere a iniţiativei de revizuire a Constituţiei aparţine Parlamentului, căruia, conform art. 141 din Constituţie, i se prezintă proiectele de legi constituţionale, dar numai după ce acestea sînt avizate prin hotărîrea Curţii Constituţionale, adoptate cu votul a cel puţin 4 judecători.

3. Procedura de adoptare a legii de revizuire a Constituţiei este,probabil, etapa decisivă a procesului de revizuire, aceasta găsindu-şi oreglementare detaliată în textele constituţionale.

Legile de revizuire a Constituţiei Italiei (art.138 al.l) sînt adoptate de fiecare cameră a parlamentului (Camera deputaţilor şi Senat) după două deliberări succesive separate într-un interval de cel puţin trei luni şi sînt aprobate cu o majoritate absolută a membrilor fiecărei Camere la al doilea tur de scrutin.

In Spania proiectele de revizuire constituţională trebuie să fie adoptate de fiecare din cele două camere (Congresul deputaţilor şi Senat) cu majoritatea de trei cincimi.

Atunci cînd nu se obţine acordul Camerelor, se creează o comisie parlamentară formată din deputaţi şi senatori, care îmbunătăţesc textul proiectului de revizuire, acesta fiind supus Congresului şi Senatului pentru o nouă dezbatere.

Dacă proiectul de revizuire nu este adoptat conform procedurii indicate mai sus, Congresul poate adopta textul cu majoritatea de două

treimi de voturi, cu condiţia că textul a fost acceptat şi de Senat cu o majoritate absolută de voturi ( art. 167 al. l şi 2 din Constituţia Spaniei).

într-un mod deosebit are loc adoptarea legilor de revizuire a constituţiei în Bulgaria. Conform art.155 din Constituţia Bulgariei, Adunarea populară poate adopta o lege de revizuire a constituţiei, dacă pentru aceasta s-au pronunţat 3/4 din membrii parlamentului prin trei votări organizate în diferite zile.

Dacă, însă, pentru legea de revizuire s-au pronunţat mai puţin de 3/4 din voturile parlamentarilor, dar nu mai puţin de 2/3, textul proiectului de revizuire va fi supus unei noi dezbateri, care poate avea loc nu mai devreme de două şi nu mai tîrziu de cinci luni. în acest caz, legea de revizuire a constituţiei poate fi adoptată cu votul a 2/3 din numărul total de parlamentari.

Parlamentul Republicii Moldova este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituţiei numai după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei legislative, cu votul a două treimi din deputaţi.

Iniţiativa de revizuire a Constituţiei Republicii Moldova poate fi considerată nulă, dacă Parlamentul nu adoptă legea de modificare a Constituţiei timp de un an de la data prezentării iniţiativei respective (art. 143).

Uneori, pentru ratificarea revizuirii Constituţiei este chemat poporul. Astfel, conform art. 142 din Constituţia Republicii Moldova, dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişiîn listele electorale.

Uneori, însă, starea social-politică din cadrul societăţii este de aşa natură, încît se procedează la abrogarea Constituţiei.

Procedura de abrogare a Constituţiei poate fi prevăzută chiar în textul acesteia.

Insă, odată ce Constituţia este Legea Fundamentală a statului, "reperul" legalităţii în statul de drept, abrogarea ei poate avea loc numai prin adoptarea unei noi Constituţii de către puterea

162 16

3

constituantă. Faţă de această problemă, în literatura, de specialitate s-a încetăţenit opinia conform căreia "constituţia, poate fi supusă revizuirii, dar nici într-un caz nu poate fi abrogată printr-o procedură-similară revizuirii".31

în marea majoritate a cazurilor, însă, constituţiile sînt abrogâle-Trv rezultatul unor revoluţii sau lovituri de stat.

NOTE:

1. I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice,Bucureşti, 1991,pag. 139

2. Z. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, ed. a Xl-a,Paris,Montchrestien,1991,pag.27-28.

3. C. Grewe et II. L. Fabri, Droits constitutionriels europeens, Paris,P.U.F., 1995, pag.9.

4. Deleanu L, Separaţia puterilor în stat-dogmă sau realitate, în SDR,nr.3-4,pag.l7-18.

5. Локк Д. Избранные философские произведения, T.2, M., I960.6. Montesquieu Ch. L. Despre spiritul legilor, -vol. I, B.,1964.pag.l9C.7. Социалистическое правовое государство концепция и пути

реализации, М., 1990. pag. 197.8. Deleanu I. Separaţia puterilor în stat-dogrnă sau realitate, în SDR nm.3-

4,pag.l7-18.9. L Guceac, Statul şi poliţia, Cartier,Chişiriău, 1997, pag. 19 şi urm.10. P. Ractet, Institutions politiques et dioit constitutionnel, Paris,

Masson, 1989, pag. 113.11. M. Voiculescu, Istoria doctrinelor politice, Bucureşti, 1992.11. GJellinek. La Declaration des Droits de 1-Homme et du Citoyeri,

Revuedu droitpublic, vol.18, 1902.12. Аристотель, Политика, М., 1911, pag. 9-16.13. Цицерон, Диалоги, М., 1966If. Voiculescu M., Istoria doctrinelor politice, B., 1992, pag.9416. И. Кант, Соч., т.4, ч. 2, pag. 23517. M. Voiculescu, Istoria doctrinelor politice, Buc.,1992, pag. 14916. Carre de Marlberg, Contribuţie la teoria generală a statului, Paris,

Sirey, 1920, voi. I, pag. 488-489.18. Carre de Marlberg, op.cit. pag.488.19. Carre de Marlberg, op. cit, pag.490.

21. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politicecontemporane, Iaşi,1993., pag.180-225.

22. Конституционное (государственное) право зарубежных стран МБЕК, pag. 55. ' '

23. I. Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti 1993pag. 57. ' '

24. M. Rebreanu, S.U.A., Constituţie, Democraţie, Bucureşti, 1991, pag.

25. Конституционное (государственное) право зарубежных стран МБЕК, pag. 55. '

26. I. Murara, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti 1993pag. 57. ' '

27.1. Muraru, op. cit., pag. 62. 28.1.Muraru, op.cit.,pag.50. 29. Ion Deleanu, op. cit., pag. 146.

30.1. Muraru, op. cit., pag.52,1. Deleanu, op. cit, pag. 147. 31. Collection Franco-Russ de Documents d I-nformation et de Formation, N: 6, 1996. pag. 11.

164 16

5

CAPITOLUL VI. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR.

VI.I. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Constituţia, după cum s-a constatat deja, este actuljiormaţiv fundamental, care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelate legi organice, ordinare şi acte normative subordonate legii.

Această condiţie ce stabileşte constituţia drept "lege a legilor" este determinată de faptul că prin constituţie'jse determină modul de organizare a societăţii în stat şi bazele juridice ale statului,"se consacră drepturile, libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului şi se stabilesc garanţiile juridice de asigurare a lor. Dacă admitem o ierarhie a autorităţilor publice, în dependenţă de modul de instituire a lor, ierarhie în fruntea căreia se plasează organul direct reprezentativ şi unica autoritate legislativă (în unele sisteme constituţionale - adunarea constituantă), trebuie să recunoaştem şi faptul că actul juridic adoptat de acest organ şi destinat reglementării relaţiilor sociale fundamentale, se bucură de prioritate faţă de toate celelalte izvoare de drept.

Pornind de la o asemenea realitate incontestabilă Constituţia Republicii Moldova inserează principiul statului de drept, ridicînd Constituţia la rangul de Lege Supremă a statului. Nici o lege, nici un alt act juridic, ce contravine prevederilor Constituţiei, nu are putere juridică, se consacră în art. 7 din Legea fundamentală.

Fiind o realitate şi o necesitate incontestabilă, supremaţia constituţiei implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaş timp şi de garanţii.

Asigurarea supremaţiei constituţiei nu trebuie să rămînă un simplu principiu constituţional, ci este necesară instituirea şi crearea condiţiilor de realizare a unui sistem de garanţii, care ar permite ca constituţia să se manifeste într-adevăr drept actul normativ cu o forţă juridică supremă, în cadrul acestui sistem de garanţii trebuie să-şi afle

locul un sistem de sancţiuni aplicabile în cazul violării normelor constituţionale de către una din puterile constituite.

Existenţa sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a constituţiei are o mare importanţă, căci ele atribuie dispoziţiilor constituţionale caracterul de normă juridică (vezi discuţiile privind structura logico-juridică a normei de drept), iar în lipsa lor principiul supemaţiei constituţiei ar rămîne literă moartă, ar rămîne imposibilă distincţia de principiu dintre consituţie şi legi ordinare.

In literatura de specialitate sînt evidenţiate trei garanţii juridice specifice, care asigură supremaţia constituţiei şi anume: controlul general al aplicării constituţiei, îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia şi controlul constituţionalităţii legilor.1

Este unanim recunoscut că cea mai sigură garanţie a supremaţiei constituţiei este controlul constituţionalităţii legilor.

Controlul constituţionalităţii legilor ca rezultat logic al constituţionalismului, este o activitate organizată de verificare a conformităţii legilor cu constituţia. Dacă privim controlul constituţionalităţii legilor ca o instituţie juridică a dreptului constituţional, constatăm că el cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura verificării, măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei verificări.

în literatura de specialitate această activitate de verificare a conformităţii legilor cu constituţia este întîlnită sub diferite denumiri, precum: sancţiunea supremaţiei (Gorges Burdeau); garanţia caracterului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou); sancţiunea violărilor constituţionale (Marcel Prelot) etc.

Indiferent de titlul pe care îl poartă, controlul constituţionalităţii legilor rămîne una din cele mai importante probleme cu aspecte teoretice privitor la supremaţia constituţiei.

în literatura de specialitate se aduc argumente atît pentru a dovedi necesitatea controlului constituţionalităţii legilor, cît şi pentru a demonstra imposibilitatea instituirii lui.

în favoarea existenţei acestui control, se aduc şi următoarele argumente: legislatorul este şi el predispus greşelii, că însăşi constituţia are lacunele ei, că inexistenţa controlului constituţionalităţii

166 16

7

legilor crează condiţii pentru instabilitatea juridică, că atribuind în exclusivitate parlamentului dreptul de a aprecia constituţionalitatea legilor, s-ar ajunge la confundarea judecătorului cu partea la proces etc.

Imposibilitatea instituirii şi absenţa controlului constituţionalităţii legilor este argumentată prin ideea ierarhiei organelor de stat, ceea ce contravine principiului separaţiei puterilor de stat prin afirmarea, că nu se poate admite controlul legilor, legea fiind expresia voinţei suverane a deţinătorului puterii de stat, prin aceea că nu se poate admite ca un oarecare organ să controleze parlamentul, care reprezintă poporul şi poartă răspundere numai în faţa acestuia, prin aceea că parlamentul însăşi în procesul de elaborare şi adoptare a legilor efectuează acest control, care nu mai trebuie exercitat de către alt organ etc...

Admiţînd ideea necesităţii controlului constituţionalităţii legilor, trebuie să facem o apreciere în discuţiile purtate pe marginea unor probleme, ce ţin de insitutirea controlului consituţionalităţii legilor.

Să ne referim, pentru început, la noţiunea de constituţionalitate a legilor, în doctrina juridică consituţionalitatea legilor este considerată o parte constitutivă a principiului legalităţii. Aceasta presupune ca elaborarea actelor normative să se realizeze de către organele competente, după o procedură stabilită în prealabil, cu respectarea dispoziţiilor actelor normative emise de organele de stat, care ocupă o poziţie ierarhică superioară faţă de cele emitente, în această ordine de idei, legea organică ordinară şi actele normative subordonate legii, trebuie să corespundă constituţiei pentru a respecta condiţiile legalităţii. Constituţionalitatea legii, deci, este cerinţa de legalitate a legii, în sensul că legea trebuie să fie adoptată cu respectarea dispoziţiilor normelor constituţionale, într-o formă mai simplă noţiunea de constituţionalitate poate fi apreciată drept validitate a unei legi sau a unui act juridic în funcţie de conformitatea conţinutului cu ceea ce prevede constituţia unei ţări.

O altă problemă rezidă în a şti dacă controlul constituţionalităţii legilor cuprinde numai legea în accepţiunea de act juridic al parlamentului sau însemnează şi alte acte normative.

Se susţine, de exemplu, că în orice sistem constituţional ar trebui supuse verificării conformităţii cu Consituţia numai actele emise de parlament, deoarece organele administraţiei de stat, fiind organe executive, emit acte normative numai în executarea legii şi controlul legalităţii lor se realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv prin intermediul contenciosului administrativ.3

Printre altele se mai zice, că acestui control al constituţionalităţii legilor trebuie să fie supuse şi actele normative subordonate legii.4

Constituţiile în vigoare ale multor state din lume consacră primatul dreptului internaţional asupra celui naţional. Această situaţie impune necesitatea supunerii controlului constituţionalităţii şi a tratatelor internaţionale pentru a determina conformitatea normelor naţionale normelor internaţionale.

în unele cazuri controlului constituţionalităţii legilor sînt supuse proiectele tratatelor internaţionale, iar în alte cazuri sînt supuse controlului tratatele internaţionale semnate, dar care încă nu au fost supuse conrolului constituţionalităţii legilor.

Mai dificilă pare a fi situaţia cînd are loc contradicţia între un tratat internaţional intrat în vigoare şi constituţie. Unele constituţii conţin dispoziţii ce nu admit asemenea litigii. Spre exemplu, art.95 din Constituţia Spaniei consacră:

1. încheierea unui tratat internaţional care conţine dispoziţiicontrare Constituţiei trebuie precedată de o revizuire a acesteia.

2. Guvernul sau una din camere poate face apel la TribunalulConstituţional care să declare dacă există sau nu contradicţii.

O dispoziţie similară se conţine şi în art.8 (al.2) din Constituţia Republicii Moldova: "Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedat de o revizuire a acesteia".

bi unele cazuri sînt supuse controlului constituţionalităţii legilor şi acţiunile persoanelor investite cu atribuţii publice. De obicei, acestui control sînt supuse actele şefilor de stat, ale membrilor executivului, membrilor organelor judecătoreşti supreme, iar uneori, în genere, ale tuturor judecătorilor.

•168 16

9

Controlului constituţional;tăţii legilor pot fi supuse acţiunile şi actele partidelor şi organizaţiilor'social - politice.

Altă problemă vizează condiţiile care duc la încălcarea dispoziţiilor contituţionale de către legile ordinare.

S-ar părea că, deşi în majoritatea sistemelor constituţionale constituţia şi legile ordinare sînt adoptate de aceleaşi organe de stat -Parlament, apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi legi este imposibilă. Fără a lua în consideraţie aceasta, practica constituţională ne dovedeşte că o asemenea situaţie poate avea loc şi este condiţionată de:

- anumite contradicţii sociale;- raporturile dintre forţele sociale;- contradicţiile dintre fracţiunile parlamentare;- rigiditatea exagerată a unor constituţii;- nerespectarea regulilor de tehnică legislativă.O altă problemă legată de controlul constituţionalităţii legilor

este cea care ţine de efectele pronunţării neconstituţionalităţii legilor.După logica juridică, legea neconstituţională trebuie anulată, dat

fiind faptul că în virtutea supremaţiei constituţiei ea nu poate obliga nici un organ de stat să o aplice, nici un cetăţean să i se supună.

în literatura de specialitate, paralel cu noţiunea de control al constituţionalităţii legilor se utilizează şi expresia "supraveghere constituţională". Acceptarea unei sau altei formulări este determinată în cea mai mare măsură de diverse interpretări ale acestor expresii în legislaţia diferitor state sau chiar în legislaţia unuia şi aceluiaşi stat.

în ce priveşte conţinutul noţiunilor de "control" şi "supraveghere", specialiştii în materie consideră controlul un sistem de relaţii constituite între autorităţile publice, în virtutea cărora autoritatea publică, îndrituită să controleze, este în drept să anuleze actele normative emanate de autoritatea publică supusă controlului, pe cînd supravegherea este sistemul de relaţii, în virtutea cărora autoritatea publică de supraveghere este împuternicită să atenţioneze autoritatea publică supusă supravegherii în ce priveşte o inexactitate sau greşeală admisă conştient sau inconştient şi, în cel mai bun caz, să supravegheze acţiunea actului emis de organul supravegheat, dar

întotdeauna actul normativ, ce vine în contradicţie cu legea fundamentală, este revizuit sau abrogat de către autoritatea supravegheată.5

Spre a evita discuţiile inutile pe marginea terminologiei, vom utiliza doar expresia de "control al constituţionalităţii legilor".

VI.II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE A LEGILOR ÎN DIVERSE SISTEME CONSTITUŢIONALE

VI.II.1. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ANGLIA

în literatura de specialitate se consideră că ideea controlului constituţionalităţii legilor a apărut în Marea Britanie la începutul sec.XVII, fiind determinată de activitatea Consiliului secret, împuternicit să recunoască nelegalitatea unor legi adoptate de adunările legislative ale coloniilor, atunci cînd acestea veneau în contradicţie cu legile adoptate de Parlamentul englez.

Cei care văd, însă, esenţa controlului constituţionalităţii legilor într-un mijloc "privilegiat de apărare a societăţii civile împotriva dominaţiei potenţiale ale executivului şi legislativului, în pofida regulilor existente", consideră că această activitate de luptă împotriva executivului englez a început în 1215, odată cu adoptarea documentului istoric Magna Charta Libertatum. Pe parcursul secolelor, după adoptarea acestei Charte, s-a petrecut un fenomen de conştientizare a societăţii engleze, materializat în lupta dintre Coroană şi Parlament şi susţinut de către diverse pături sociale, în preocupările legate de consacrarea şi respectarea drepturilor omului, mai ales în 1628, cînd a fost adoptată Petiţia Drepturilor în făurirea primului regim parlamentar din lume.

Pentru mai puţini este cunoscut faptul că originile controlului constituţionalităţii legilor în Anglia sînt legate de numele unui mare

170 171

om politic şi un mare jurist englez, Sir Edward Coke.* Aflîndu-se în funcţia de preşedinte al Curţii de Apel (Common Pleas), în 1610 Sir Edward Coke este chemat să se pronunţe într-o cauză civilă. Fabula acestui litigiu ţinea de contestarea capacităţii profesionale a unui medic, fost absolvent al Universităţii din Cambridge. Judecat de către Colegiul Regal de Medicină, acesta, concomitent cu interdicţia de a profesa activităţi în domeniul medicinii sub sancţiunea întemniţării lui, este declarat incompetent şi este obligat să plătească o amendă. Thomas Bonham (numele medicului) ignorează această hotărîre, motiv care-1 aduce din nou în faţa Colegiului Regal de Medicină. De data aceasta este sancţionat cu o amendă considerabilă şi i se eliberează un mandat de arestare. T. Bonham atacă hotărîrea aducînd argumente incontestabile,, care dovedeau că a fost pedepsit pe nedrept şi menţionînd, printre altele, că legile vechi la care făcuse trimitere Colegiul la pronunţarea sentinţei, prevedeau că jumătate din suma amenzilor aplicate deveneau venit al coroanei, iar cealaltă jumătate revenea Colegiului care îl judecase.6 Ultimul argument 1-a şi determinat pe Sir Edward Coke, preşedinte al Curţii de Apel, să declare ilegală hotărîrea de condamnare a medicului, motivînd astfel soluţia acceptată: "Pentru că preşedintele şi membrii Colegiului trebuiau să primească jumătate din amenda pe care o aplicaseră şi astfel aveau un interes pecuniar direct, ei erau nu numai judecători, ci şi părţi în cauza ce se prezenta în faţa lor ... Rezultă din cărţile noastre

* S-a născut în 1552 într-o familie de viţă nobilă. Şi-a făcut studiile la Trinity College din Cambridge. Cariera şi-a început-o în calitate de avocat al Baroului din Londra. In 1589 este ales membru al Camerei Comunelor iar puţin mai târziu este ales speaker al acesteia, în 1593 este numit în funcţia de Attorney General (funcţie care avea semnificaţia de avocat regal), în 1606 este numit preşedintele Curţii de Apel (Common Pleas, instanţă judiciară specială pentu cauze civile), în această funcţie desfăşoară o activitate de propagare a. Common Law-ului în detrimentul intereselor puterii regale. Din aceste considerente în 1613 este numit preşedinte al unei alte instanţe judecătoreşti (un fel de Curte de Apel, King's Bench) ca în 1616 să fie demis definitiv. A încetat din viaţă în 1621.

că în numeroase cazuri, Common Law-ul va controla actele Parlamentului şi cîteodată le va anula pur şi simplu: căci atunci cînd un act al parlamentului este contrar justiţiei şi raţiunii comune, ori detestabil sau de neexecutat, Common Law-ul se va aplica şi-1 va declara nul".7 Astfel, pentru prima dată o instanţă judiciară constată superioritatea Common Law-ului asupra unei legi adoptate de Parlament, situaţie numită astăzi de noi control judecătoresc asupra constituţionalităţii legilor.

Sub influenţa parţială a viziunii de mai sus, în 1647 este elaborat un act normativ cu titlul de "Agreement of the People", care în virtutea creatorilor trebuia să fie o lege "... aşezată în afara suveranităţii Parlamentului, care îi limita prerogativele şi urma să conţină drepturile pe care naţiunea însăşi şi le rezervă"8 Superioritatea acestui act asupra legilor votate de Parlament era fundamentată pe faptul, că puterea Parlamentului era inferioară puterii poporului, chemat să voteze prin referendum "Agreementul" elaborat. Aşadar, începe a se contura ideea: constituţia (în cazul de faţă "Agreement of the People") este opera deţinătorului puterii de stat, este э lege situată chiar deasupra autorităţilor care au elaborat-o.

Cu mare regret, însă, deşi Anglia este considerată patria controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor, mai mult din punct de vedere teoretic şi mai puţin practic, trebuie să recunoaştem, că această formă de control a constituţionalităţii legilor în accepţiunea contemporană s-a realizat ulterior doar în coloniile engleze din America de Nord.

VI.II.2. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN STATELE UNITE ALE AMERICH

O parte din autori susţin că doctrina lui Edward Coke a fost cunoscută coloniştilor din noua Anglie şi că ea a fost pusă la baza practicii americane de control asupra constituţionalităţii legilor.9

Adoptarea Constituţiei SUA la 17 septembrie 1787 a întîmpinat rezistenţe serioase din partea unor politicieni, în scopul evitării

172

173

VI.II.3. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN FRANŢA

Franţa este ţara care a influenţat destul de puternic asupra majorităţii sistemelor constituţionale europene. Astfel revoluţia franceză din 1789, consacrînd principiul suveranităţii naţionale, pe cel al separaţiei puterilor în stat, precum şi caracterul sacru şi inviolabil al drepturilor omului, a fost apreciată drept un moment de o însemnătate cardinală pentru dreptul public european.

Constituţia franceză din 3 septembrie 1791, delegînd în exclusivitate puterii legislative dreptul de a propune şi a adopta legi, rezervînd regelui doar dreptul la un veto suspensiv, excludea orice posibilitate de realizare a controlului constituţionalităţii legilor. Sub acest aspect elocvent este art. 3 din cap. V care consacra: "Tribunalele nu pot nici să se amestece în exerciţiul puterii legislative, nici să suspende executarea legilor". Nici în Constituţia Franţei din 1793 nu s-a mers mai departe în ce priveşte instituirea unui asemenea control.

Pentru prima oară problema adoptării unor măsuri destinate a apăra Constituţia este înaintată cu prilejul elaborării noii constituţii, care va fi promulgată în 1795, preconizîndu-se o procedură absolut diferită de cea acceptată în sistemul de drept anglo-saxon.

Părintele acestei concepţii revoluţionare este considerat Ernmanuel-Joseph Sieyes (cunoscut şi sub numele de abatele Sieves).* Fiind unul dintre autorii Constituţiei din 1795, el presimţea pericolele ce o puteau afecta şi din aceste considerente într-un discurs, rămas celebra în gîndirea politico-juridică franceză, rostit la 2 iulie 1795, vine cu argumente judicioase pentru înfiinţarea unui "juriu

* S-a născut în 1748 la Frejus în Midi. Urmînd cariera ecleziastică parcurge diferite trepte ale acesteia, ajungînd la gradul de mare vicar de Chartres. Devine celebru prin publicarea în ianuarie 1789 a faimosului pamflet "Qu'est-ce que le Tiers Etat?", în care, pe parcursul a 127 de pagini se dovedeşte teoreticianul viitoarei revoluţii. Această lucrare a înregistrat un succes imens, plasîndu-1 pe autor printre cele mai remarcabile personalităţi aleii mp ului.

constituant", conceput în viziunea lui ca un corp de repezentanţi ai naţiunii, avînd misiunea de a judeca reclamaţiile împotriva oricărei violări aduse Constituţiei, precum şi aceea de a realiza "perfecţionarea gradată a artei constituante".12 Cu toate că această propunere a fost preluată cu mare îndrăzneală şi în repetate rînduri de către Sieyes, ea a fost respinsă, astfel încît Constituţia din 1795 (Constituţia anului III) nu a inserat nici o prevedere în acest sens.

Ideile împărtăşite de Sieyes au putut fi materializate în Constituţia bonapartistă din anul VII (1799), care cuprindea un capitol special dedicat aşa - numitului Senat conservator. Printre alte atribuţii ale acestui organ figura şi dreptul acestuia de a anula actele ce i-ar fi deferite de către Guvern sau Tribunat (un fel de Cameră legislativă compusă din 100 de membri), ca neconstituţionale.

Aşteptările progresiste de la acest organ, însă, nu si-au avut rodul. Componenţa nominală precum şi modificările legislative ulterioare ale statutului Senatului conservator, au împiedicat ca acesta să-şi realizeze menirea schiţată de părintele său ideologic. Din aceleaşi considerente nu şi-a îndreptăţit eficienţa nici organul similar conceput în Constituţia Franţei din 14 ianuarie 1852 care, în art. 29, Titlul IV, prevedea că Senatul menţine sau anulează toate actele ce-i sînt înaintate ca neconstituţionale de către Guvern sau, din acelaşi motiv, de cetăţeni, iar în art. 26 se consacra chiar dreptul Senatului de a se opune promulgării legilor care ar prejudicia Constituţiei.

Franţa, totodată, rămînînd fidelă caracterului sacru al legilor adoptate de Parlament, conceput ca reprezentanţă naţională îndrituită să exercite drepturi suverane aparţinînd poporului francez, n-a admis nici controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor aplicat în SUA. Astfel, tribunalele nu puteau sub nici o formă să supună controlului actele legislative ale exponentului voinţei suverane a poporului. Se consideră că această situaţie este explicată cel mai bine de L. Duguit, care constatase că: "Tribunalul este însărcinat să aplice dreptul, iar legea este, prin definiţie, chiar sursă de drept... Legea este emanaţia suveranităţii însăşi şi nu este posibil ca un tribunal să judece această suveranitate... Judecătorii, nefiind decît agenţii statului, nu-şi

176 177

vor putea opune voinţa lor celei a statului suveran legiuitor şi de a decide împotriva lui".13

Respingînd de facto (prin ineficienta controlului politic al constituţionalităţii legilor propus de Sieves) şi, nerecunoscînd doctrinar controlul judecătoresc al constituţionajităţii legilor, Franţa pentru o perioadă îndelungată de timp a rămas să fie considerată "ţara supremaţiei necondiţionate a legii", chiar dacă aceasta ar fi putut să vină în contradicţie cu Constituţia în vigoare.

VI.II.4. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN GERMANIA ŞI AUSTRO-UNGARIA

Unul din meritele doctrinei juridice germane constă în recunoaşterea şi receptarea printre primele şcoli juridice din Europa a noutăţii controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor iniţiat în urma procesului Marbury v. Madison în SUA.

In acest context menţionăm lucrarea lui von Mohl întitulată "Dreptul federal al Statelor Unite ale Americii", apărută în 1824, în care fusese lansată o idee foarte originală pentru moment. Recunoscînd utilitatea modelului american de control judecătoresc difuz al constituţionalităţii legilor, el pledează pentru instituirea unui "tribunal suprem central", deciziile căruia trebuiau să fie obligatorii pentru toate tribunalele.14

Conturarea şi formularea într-o manieră coerentă a doctrinei germane a controlului constituţionalităţii legilor s-a petrecut mai tîrziu, meritul aparţinînd savantului german Georg Jellinek.* în anul 1885, la Viena, apare studiul acestui autor cu denumirea "O Curte Constituţională pentru Austria". Plecînd de la consacrarea ideii

* S-a născut la Leipzig în 1851. După absolvirea facultăţii de drept lucrează în diferite servicii ale adninistraţiei publice austriece, în 1879 îşi începe cariera de profesor universitar, mai întîi la Bale (Elveţia) iar mai tîrziu (l 891) se transferă la Heidelberg, unde încetează din viaţă în 1911. Opera sa capitală este considerată "Teoria generală a statului", publicată în 1905.

statului de drept, potrivit căreia nu numai indivizii trebuie să se supună regulilor juridice, dar şi organele statului, autorul schiţează modelul viitoarelor autorităţi de control al constituţionalităţii legilor europene din secolul nostru. După Jellinek, din motiv că ideea statului de drept îşi găseşte reflectare în primul rînd în Constituţie, aceasta trebuie garantată şi apărată împotriva "... injustiţiei parlamentare", în opinia lui organul destinat să apere Constituţia ţării nu poate fi decît un organ specializat, o Curte Constituţională de modelul Tribunalului Imperial. O asemenea Curte ar putea să se pronunţe nu numai pe marginea conflictelor survenite între legislaţia de natură constituţională şi cea ordinară, dar şi în cazul conflictelor apărute între legislaţia imperială şi cea a landurilor. Jellinek mai evocă şi ideea acordării dreptului de sesizare a Curţii minorităţii parlamentare, necesitatea instituirii unor măsuri ce ar garanta independenţa şi obiectivitatea judecătorilor constituţionali. Savantul îşi încheie lucrarea cu o sugestie adresată juriştilor austrieci, ca ei să nu rateze această "rară ocazie de a introduce o idee nouă în viaţa de stat".15

Primul care a reacţionat efectiv la apel şi a întreprins primele măsuri în vederea materializării propunerilor de lege ferenda ale lui Jellinek a fost Karl Renner, unul din "părinţii" viitoarei constituţii austriece şi viitorul preşedinte al Republicii Austria.

VI.III. MODALITĂŢILE DE REALIZARE A CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Specialiştii în materia dreptului constituţional au elaborat o serie de criterii în baza cărora pot fi stabilite modalităţile de realizare a controlului constituţionalităţii legilor.

In funcţie de timpul în care se efectuează, controlul constituţionalităţii legilor poate fi anterior adoptării legilor şi posterior adoptării legilor.

Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau preventiv, se exercită în faza de proiect al legii. Cu privire la acest control trebuie să observăm că el nu este veritabilul control al constituţionalităţii, căci atît timp cît legea nu este adoptată, proiectul

178 17

9

poate fi îmbunătăţit chiar de către iniţiator, sau poate fi abandonat. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi deci, şi de constituţionalitate.

Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală legii, în această situaţie, în cadrul controlului explicit, de regulă se prevăd organele de stat, care pot decide procedura de a urma sancţiunile. Acesta este un control veritabil al constituţionalităţii legilor.

în dependenţă de spaţiul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor, el poate fi: intern şi extern. Controlul intern se realizează de însăşi organul care a emis actul normativ, iar cel extern - de către o altă autoritate publică.

în dependenţă de consecinţele cu caracter juridic ce survin în urma controlului constituţionalităţii legilor, acest control poate fi: consultativ şi decisiv, în urma controlului consultativ poate fi adoptată o hotărîre de natură morală şi nicidecum juridică, în baza hotărîrii adoptate în urma controlului decisiv, actul normativ, supus controlului constituţionalităţii legilor, poate fi considerat constituţional sau neconstituţional.

în dependenţă de obligativitatea realizării, controlul constituţionalităţii legilor poate fi obligatoriu şi facultativ. In cazul controlului obligatoriu, actul normativ este supus în mod idinspensabil controlului, de obicei celui anterior. Controlul facultativ se realizează numai la iniţiativa subiecţilor prevăzuţi de lege.

După formă controlul constituţionalităţii legilor poate fi abstract şi concret. Controlul abstract presupune verificarea unui act normativ sau a unei norme juridice în afara vreunui caz concret (ex.: controlul prealabil). Controlul concret se realizează numai în urma unui proces judiciar concret pentru soluţionarea căruia trebuie sa fie aplicat un act normativ,constituţionalitatea căruia este suspectă. Aceasta, formă de control este întotdeauna posterioară.

După volum controlul constituţionalităţii legilor poate fi: general şi particular. Controlul general cuprinde întregul ansamblu de relaţii sociale reglementate de constituţie, pe cînd controlul particular se răspîndeşte doar asupra unui cadru concret de relaţii

sociale reglementate de către normele constituţionale (de ex.: drepturile şi libertăţile cetăţenilor, organizarea administrativ-teritorială etc.).

După conţinut controlul constituţionalităţii legilor poate fi formal sau material. Controlul formal asigură verificarea condiţiilor şi cerinţelor ce ţin de elaborarea şi adoptarea unui act normativ (este competent organul respectiv să adopte asemenea act, este respectată procedura adoptării ş.a.). Controlul material se realizează asupra conţinutului actului normativ şi are drept scop verificarea conformităţii acestui conţinut cu dispoziţiile constituţiei.

Din punctul de vedere al acţiunii în timp, mai bine zis, al retroactivităţii, controlul constituţionalităţii legilor poate fi realizat în două forme. Prima formă, numită ex tune*, presupune că actul normativ sau norma juridică determinate ca fiind neconstituţionale sînt lipsite de forţa lor juridică din momentul intrării lor în vigoare sau din momentul intrării în vigoare a unei norme constituţionale cu care ele vin în contradicţie.

Această formă de control dă naştere unor consecinţe grave (restabilirea relaţiilor de pînă la adoptarea lor, compensarea daunelor aduse prin adoptarea lor etc.), deaceea de o răspîndire mai largă se bucură cea de a doua formă - ex nune.** Ex nune este controlul constituţionalităţii legilor în urma. căruia hotărîrea, ce priveşte neconstituţionalitatea actului normativ sau a normei juridice, nu are forţa retroactivă.

In funcţie de modul cum este înscris în Constituţie controlul constituţionalităţii legilor, poate fi un control implicit sau explicit. Suntem în faţa unu control explicit atunci cînd Constituţia îl prevede în mod expres, în această situaţie, Constituţia poate numai sa înscrie în

(lat. - cu începere de atunci). Expresie folosită pentru a indica că efectele unui act juridic se produc şi pentru trecut, începînd cu un anumit moment, care este menţionat.

" (lat. - începînd de acum) Expresie folosită pentru a specifica că efectele unui act juridic se produc numai în viitor.

180 18

1

mod expres obligaţia verificării constituţionalităţii legilor sau poate, pe lingă aceasta, să indice si organul competent şi eventual procedura de urmat. Controlul explicit îl întîlnim şi în alte ţări, aşa cum sunt: România, Franţa, Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui control implicit atunci, cînd Constituţia nu-1 prevede în mod expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legislaţiei.

în dependenţă de instanţa care porneşte procesul controlul constituţionalităţii legilor poate fi realizat ia iniţiativa autorităţilor publice şi controlul la iniţiativa f articularilor.

Controlul la iniţiativa autorităţilor publice este, esenţialmente, un control "concentrat", "abstract" şi în principiu "a priori". Concentrat sau centralizat, întrucît el aparţine, de regulă, unui singur organ, special şi specializat - Curtea Constituţională - şi abstract, în sensul că problema de conformitate a unei legi cu Constituţia se pune în afara oricărui litigiu preexistent, aflat în faţa instanţei judecătoreşti; a priori - întrucît el se realizează asuyra unei norme care nu a intrat încă în vigoare. Autorităţile caie declanşează, acest control sunt în principiu, cele politice, şeful statului, camerele Parlamentului sau preşedinţiei acestora, minorităţile parlamentare, Guvernul sau Prim-ministrul. Izolat se admite combinarea controlului abstract cu cel concret (de exemplu în Spania).

Controlul la iniţiativa părţiculaiilor ex-piimă cu deplinătate şi nemijlocit, vocaţia Curţii Constituţionale de a fi un instrument de protecţie a indivizilor faţă de legislativ, de garantare a drepturilor ş i libertăţilor fundamentale. Beneficiarul acestui control nu este, în mod necesar, individual şi, cu atît mai puţin, cetăţeanul, ci sistemul democratic constituţional.

Un astfel de control îndeplineşte, în esenţă, trei funcţii:1. De protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale;2. De control constituţional şi totodată, un mod de legitimitate a

justiţiei;3. Pedagogică, punînd Constituţia la. judecata poporului si

înlesnind acestuia afirmarea Constituţiei sale democratice.

VI.IV. AUTORITĂŢILE COMPETENTE SĂ REALIZEZE CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII

LEGILOR

Controlul constituţionalităţii legilor pune în faţa doctrinei juridice, cît şi în faţa legislatorului, problema ce ţine atît de forma realizării acestui control, cît şi de stabilirea autorităţii competente să verifice constituţionalitatea legii.

Răspunsul la această problemă îl aflăm în diverse opinii şi soluţii existente.

Trecînd în revistă toate organele care ar putea efectua controlul constituţionalităţii legilor, francezul J.F.Aubert a ajuns la concluzia că acesta trebuie încredinţat unui alt organ decît cel ce face legea, unui organ politic sau judiciar. EI arată că parlamentul nu poate realiza acest control, pentru că elaborează legea şi nu am avea altceva decît un autocontrol. Din aceleaşi considerente controlul nu poate fi realizat de nici una din cele două camere ale parlamentului bicameral. Nici corpul electoral nu poate realiza acest control, fiindcă referendumul ţine de oportunitatea unei legi şi nu de constituţionalitatea ei. Executivul, acolo unde are un drept de veto, ca în S.U.A., de exemplu, se bazează de obicei pe inoportunitate şi nu pe neconstituţionalitate. Statele federate în condiţia unui stat federal nu pot înlătura aplicarea unei legi pe motiv de neconstituţionalitate, deoarece se ajunge la inegalitate între ele.16

într-o opinie se recunoaşte existenţa a trei feluri de control:1) Control prin opinia publică;2) Control politic;3) Control jurisdicţional17

Intr-o altă opinie se vorbeşte despre:1) Control politic;2) Control jurisdicţional.18

In sfirşit, menţionăm o altă clasificare, pe care o susţinem şi noi, conform căreia controlul constituţionalităţii legilor poate fi exercitat în următoarele forme:

1. Controlul exercitat prin opinia publică.

2. Controlul prin referendum.3. Controlul printr-un organ politic.4. Controlul printr-un organ jurisdicţional.5. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat.1. Controlul prin opinia publică este un control elementar ce

reflectă reacţia opiniei publice în momentul violării unei prevederi constituţionale de către organele de stat cu ocazia adoptării unei reguli juridice. Avînd fundamentul ideologic în "teoria rezistenţei la opresiune", această formă de control al constituţionalităţii legilor şi-a găsit argumentarea juridică în acele constituţii, care au consacrat dreptul de insurecţie.* Astfel, Constituţia Franţei din 1793 în art.35 prevedea că în caz de violare a drepturilor poporului din partea guvernanţilor "insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare parte din popor cel mai scump drept şi cea mai indispensabilă dintre datorii". Revolta individuală şi colectivă devine, aşadar, sancţiunea legitimă a

inconstitualităţii.Această formă de control este considerată de mulţi ca fiind

primitivă, deoarece presupune aplicarea violenţei, care face ca sancţiunea neconstituţionalităţii unei legi să fie mai arbitrată decît cazul de neconstituţionalitate.

Am putea menţiona că astăzi se întâlnesc şi autori care găsesc argumente în sprijinul acestei forme de control a constituţionalităţii legilor. Vorbind despre "efectul abrogator al insurecţiei populare", ei consideră că o revoluţie populară poate abroga chiar şi constituţia.19

2. Controlul prin referendum, în literatura de specialitate se consideră că această formă de control, practicată de unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul de elaborare a legilor, ar fi cea mai expresiv democratică, dacă nu s-ar solda cu următoarele deficienţe:'0

* Insurecţie - formă organizată de luptă armată avînd drept scop răsturnarea guvernului, înlăturarea unui regim politic, ori izgonirea de pe teritoriul naţional a unei armate ocupante. Spre deosebire de un complot, insurecţia se întemeiază pe sprijinul larg al maselor populare.

Ia) Consultarea poporului prin referendum se face mai ales în

considerarea unor semnificaţii politice, iar neconstituţionalitatea estemai mult o problemă de "tehnică juridică".

b) Organizarea referendumurilor devine practic imposibilăatunci cînd situaţiile de neconstituţionalitate sînt frecvente.

c) Referendumul este în stare să tărăgăneze rezolvareaconflictului apărut între constituţie şi o lege ordinară.

3. Controlul printr-un organ politic. Se consideră că ideea controlului politic al constituţionalităţii legilor a fost enunţată de abatele Sieyes care, cu prilejul elaborării Constituţiei Franţei, numită Constituţia anului III, a sugerat instituirea acelui "juriu constituţional" despre care am vorbit mai sus, un corp reprezentativ al naţiuniii, cu destinaţie de a judeca reclamaţiile contra oricăror devieri de la constituţie şi de a anula actele oricăror autorităţi publice prin care se încalcă prevederile constituţionale.21

Un asemenea sistem a fost pus în aplicare prin Constituţia franceză din anul 1799 (Constituţia anului VIII), care prevedea constituirea unui organ politic - "Senatul conservator" (conservator în sens de a "conserva" constituţia). Senatul era îndrituit să aprecieze constituţionalitatea legilor după adoptarea ei de către legislativ şi pînă la promulgare.

Datorită faptului că Senatul putea fi sesizat numai de către împărat şi Tribunal, acest organ nu a anulat nici un act al lui Napoleon, deşi neconstituţionalitatea unora dintre ele era evidentă. Un asemenea Senat a fost creat şi de Constituţia franceză din 14 ianuarie 1852, membrii lui fiind numiţi de împărat pe viaţă. Dar şi acest organ n-a fost în stare să asigure un control efectiv al constituţionalităţiilegilor.22

Această formă de control a constituţionalităţii legilor a fost recepţionată de marea majoritate a statelor socialiste şi se caracteriza prin următoarele trăsături:

- acest control aparţinea în exclusivitate parlamentului;- controlul era efectuat la sesizare sau din oficiu;- controlul se extindea asupra tuturor actelor normative;

184 185

- controlul "funcţiona" în faza de proiect a actului normativ şi după adoptarea acestuia.

Experienţa istorică ne dovedeşte ineficacitatea controlului politic ca procedură de control a constituţionalităţii legilor.

4. Controlul printr-un organ jurisdicţional. Este o formă de control a constituţionalităţii legilor mult mai eficientă decît controlul printr-un organ politic. Acest control este încredinţat sau unui ansamblu de organe judecătoreşti sau unui singur organ jurisdicţional care se află în vîrful ierarhiei instanţelor judecătoreşti.

In literatura de specialitate primul caz este numit sistem difuz şi se limitează la un litigiu prezent, iar deciziile adoptate în cadrul său se bucură numai de o autoritate relativă, provocînd efecte inter partes care pot fi extinse prin modalitatea precedentului judiciar. Acest sistem este răspîndit în S.U.A., Canada, Japonia, Argentina, Venezuela, Grecia etc.

Cazul al doilea a căpătat titlul de "sistem concentrat", iar deciziile adoptate în cadrul său produc de regulă efecte erga omnes.23

Sistemul difuz diferă de sistemul concentrat după modalitatea de declanşare a controlului constituţionalităţii.

în sistemul difuz controlul este iniţiat pe cale de excepţie, iar în sistemul concentrat, pe cale de acţiune.

Graţie faptului că anume pe continentul american s-a realizat pentru prima dată această formă de control a constituţionalităţii legilor, se întîlneşte şi sub titlul de "model american" de control a constituţionalităţii legilor.

Incepînd cu procesul Marburi v. Madison, Curtea Supremă din SUA obţine dreptul de a face să prevaleze o normă constituţională cu prilejul unui litigiu între această normă şi o normă obişnuită. Astfel, Curtea Supremă a SUA se preocupă esenţialmente de aspectul constituţionalităţii prevederilor legale aplicate sau implicate în cauza judecată, situaţie numită "judicial review", ceea ce înseamnă verificarea constituţionalităţii.24

Controlul constituţionalităţii realizat de Curtea Supremă americană poate fi declanşat prin trei procedee principale:

a)Excepţia inconstituţionalităţii. Este singura formă de control a constituţionalităţii posibile, începînd cu momentul unde Constituţia nu prevede expresiv controlul incident, ridicat cu ocazia unui litigiu concret în faţa unui tribunal ordinar, în caz că o parte surprinde inconstituţionalitatea legii sau a actului administrativ care pretinde de a fi aplicată.

b)Injoncţiunea. Este vorba de o procedură care permite tuturor persoanelor care estimează că o lege contrară intereselor sale este contrară Constituţiei, de a cere unui judecător, chiar înainte ca să intenţioneze să o aplice, de a delivra funcţionarilor împuterniciţi, în virtutea puterilor sale de echitate, o injoncţiune de a nu aplica această lege. în sens invers, această procedură caută să obţină de la judecătorul care conduce procesul să emită hotărîri care ţin de declararea neconstituţionalităţii unei legi.

c)Judecarea declaratorie. Se consideră drept cea mai recentă, cea mai perfecţionată şi cea mai directă procedură prin care o persoană fizică sau juridică adresează unui judecător constituţional un fel de consultaţie juridică relativă la validarea unei legi a cărei dificultate este evidentă.

Deşi controlul printr-un organ jurisdicţional este considerat cel mai eficient,23 el este supus unor observaţii critice şi anume:26

-judecătorii pot fi tentaţi să "alunece" de la aprecierea juridică a operei legislative la aprecierea ei politică;

- procedeul jurisdicţional poate deveni o armă a puterii executivepentru "reglarea" unor divergenţe cu puterea legislativă sau uninstrument al puterii judecătoreşti în raporturile ei cu celelalte douăputeri;

- organele judecătoreşti devin, involuntar, o ramură a puteriilegislative sau chiar o autoritate.

5. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. Această formă de control a constituţionalităţii legilor rămîne a fi controversată, unii specialişti în materie caracterizîndu-1 fie ca un organ politic, fie ca un organ jurisdicţional, fie un organ mixt (politic şi jurisdicţional).27

186 18

7

Indiferent de caracterul discuţiilor purtate în jurul acestei forme de verificare a constituţionalităţii legilor, în sprijinul acestui sistem se înaintează următoarele argumente:

- el eliberează instituţiile jurisdicţionale obişnuite de competenţade a verifica, în litigiile dintre particulari, constituţionalitatea legilor;

- în cadrul acestui sistem confirmarea conformităţii legii cuconstituţia este opozabilă tuturor, producînd un efect mult maisatisfăcător decît autoritatea unei decizii judiciare;

- sistemul presupune un cadru strict în care se realizeazăcontrolul contituţionalităţii legilor care diminuează considerabilinsecuritatea juridică.

După cum am menţionat mai sus, primul organ de acest gen a fost Tribunalul constituţional cehoslovac, înfiinţat prin Legea din 29 februarie 1920, inspirată de o lege similară adoptată în Austria la 25 ianuarie 1919. Legea consacra că această instanţă "unică, specializată şi centralizată", constituită din 7 judecători, era competentă să verifice constituţionalitatea legilor adoptate de către Parlament sau de către Comitetul permanent al acestuia în perioada dintre sesiuni. Hotărîrile acestui tribunal constituţional privind neconstituţionalitatea legilor supuse controlului aveau efecte ergo omnis.

Evenimentul de cea mai mare importanţă în ce priveşte afirmarea controlului constituţionalităţii legilor printr-un organ unic, special şi specializat, însă, este crearea Curţii de Justiţie Constituţională din Austria în conformitate cu prevederile art. 140 din Constituţia Austriei, adoptată la l octombrie 1920.

Exemplul Austriei a fost urmat de Spania prin crearea unei Curţi Constituţionale în anul 1931. Activitatea acestui organ este suspendată la sfirşitul anilor 30 şi, numai începînd cu anul 1945, îşi preia activitatea.

Această formă de control se răspîndeşte cu rapiditate după cel de-al doilea război mondial, prin crearea Curţii Constituţionale în Italia (1949) şi Germania federală (1949), Consiliul Constituţional în Franţa (1958) şi Turcia (1961). în anul 1978, cînd acest model este reacceptat în Spania, controlul printr-un organ unic, special şi specializat capătă titlul de "model european". Este momentul cînd

începe aşa-numitul "val al anilor "80" prin recepţionarea acestui "model" de către Portugalia (1982), Belgia (1983), Polonia (1985), Ungaria (1989). Puţin mai tîrziu sînt instituite curţi constituţionale în; Guatemala, Ecuador, Chile, Peru, Columbia, Bolivia, Paraguay, Siria,. Egipt, Kuweit, Camerun, Tailanda, Coreea de Sud, Andora,; Liehtenstein, în aproape toate statele ex-socialiste din Europa, inclusiv Mongolia, şi, practic, toate republicile ex- socialiste.

La etapa actuală "modelul european" de control al constituţionalităţii legilor se prezintă în mai multe variante, în dependenţă de următoarele criterii:

a) Din punct de vedere al structurii:- 9 membri în Franţa, România;- 12 membri în Spania;-14 membri în Austria;-15 membri în Italia;-16 membri în Germania.b) După durata mandatului:- 9 ani în Franţa, Spania, Italia, România; 12 ani în Germania,

Austria.c) După modul de desemnare:

- de Parlament (Germania);- de Preşedintele statului şi preşedinţii adunărilor parlamentare

(Franţa, România).d) Din punct de vedere a procedurii de sesizare a acestui organ sînt

distinse:- organe care efectuează controlul preventiv al constituţionalităţii

legilor (acest control intervine în mod obligatoriu înainte depromulgarea legii şi, de regulă, el nu mai poate fi declanşat dupăperfectarea legii). Controlul preventiv este întîlnit în Franţa, iar cuunele particulrităţi în Italia şi Spania.

- organe care efectuează controlul posterior adoptării legilor.Controlul posterior, la rîndul său, poate fi realizat în două forme:- direct, de către particulari, cînd aceştia îşi consideră lezate

drepturile fundamentale (Germania) sau şi de organele de stat, dacăexistă conflict de competenţă între diferite autorităţi publice

188 18

9

(Germania, Italia, Spania);-indirect, de către instanţele judiciare, care în litigiile ce urmează

să se rezolve, sînt obligate să aştepte pînă cînd organul specializat de control al constituţionalităţii se pronunţă asupra validităţii legii litigioase (Italia, Germania, Spania). Specialiştii în materie consideră că acest control posterior adoptării legilor este "veritabilul control al constituţionalităţii legilor",28 iar cel mai original şi mai eficace model este recunoscut modelul francez.29

e) Din punct de vedere a perioadei istorice de instituire şi afirmare, aceste organe se împart în organe de control al constituţionalităţii legilor "de model european" din prima generaţie şi din generaţia a doua.

NOTE:

1. I.Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1993,pag.73.

2. L.Deleanu, Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în rev. Dreptul, Nr.7-8, 1991, pag. 21-23.

3. I. Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991,pag. 25-26

1. Коституционное (государственное) право зарубежных стран, M.,1996, pag.75

5. Конституционное (государственное) право зарубежных стран,М., 1996, pag. 72

6. Jean Beaute, Un grande juriste anglais: Sir Edward Coke (1552-1634); şes idees politiques et constitutionnelles, Paris, P.U.F., 1975, pag. 76.

6. Ibidem7. Christian Starck, La Constitution. Cadre et mesure du droit, Paris,

Economica, PUAM, 1994, pag.7. Chr. Stare, op. cit., pag. 13.10. M. Kammen, The Origins of American Constitution. A

documentary history, Penguin Books, London, 1987, pag. 12-13.11. The Supreme Court and the Constitution, Ed. Stanley Kutler, New

York, 1984, pag. 25-30.12. Jean-Denis Bredin, Sieyes, La ele de la Revolution francaise, Paris,

Ed. Fallois,1988, pag. 513.

190

13. L. Duguit, Leş transformations du droit public, Paris, A. Colin,1913,pag.91-96.

14. S. Peyrou-Pistouley, La Cour constitutionnelle et le contrele de laconstitutionnalite en Autriche, Paris, Economica, 1993, pag. 26

15. S. Peyrou-Pistouley, op. cit., pag. 2916. Jean - Francais Aubert, Trait4 de droit constitutionnel, vol.1,

Editions ides et Calendes, Neuchatel, 1967, pag.27.17. Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit

constitutionnel, 6-eme edition, Dalloz, Paris, 1975, pag.219.18. I.Muraru, op.cit., pag.80.19. E.Focşeneanu, Istoria constituţională a României, 1859 - 1991, Edit.

Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 172.20.1.Deleanu, op.cit., pag. 151.21. G.Burdeau, Droit constitutionnel, 21-e ed., 1988, pag.97.22. G.Burdeau, op.cit., pag.97.23.1.Deleanu, op.cit., pag. 152 - 15324. M. Rebreanu, SUA, Democraţie, Constituţie, Bucureşti, 1991, pag.

21825. M.Prilat, J.Boulouis, op.cit., pag.221.26.1.Deleanu, op.cit., pag. 153.27. Конституционное (государственное) право зарубежных стран,

M., 1996, pag. 82 - 8328. Muraru, op.cit., pag.86.29.1.Deleanu, op.cit., pag. 154.

191

CAPITOLUL VIL EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALISMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

VII. I. ETAPELE DEZVOLTĂRII CONSTITUŢIONALE ALE REPUBLICII MOLDOVA

Tradiţional, istoria dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova a fost divizată în cinci etape, care îşi aveau începutul în mod cronologic în anii 1917- 1918.l

Prima etapă cuprinde fenomenele legate de aşa-numita "construcţie a organizării de stat sovietice moldoveneşti", în concepţia promotorilor acestei idei, etapa include crearea organizaţiei regionale de partid Moldova a PC (b) din Ucraina, adoptarea Manifestului Guvernului muncitoresc - ţărănesc provizoriu al RSS Basarabene (dat publicităţii la 8 mai 1919 şi care a fost în vigoare pînă în luna decembrie a aceluiaşi an), în viziunea aceloraşi autori, acest Manifest este primul act cu caracter constituţional în istoria Republicii Moldova.

Etapa a doua include perioada în care a fost în vigoare Constituţia RASS Moldoveneşti, adoptată la 23 aprilie 1925 de Congresul I General al Sovietelor din republica autonomă şi continuă pînă la începutul anului 1938.

Etapa a treia începe cu adoptarea, la 6 ianuarie 1938, de către Congresul al VII-lea extraordinar al Sovietelor din RASS Moldovenească a celei de-a doua Constituţii a RASSM, numită "Constituţia socialismului victorios". Se încheie această etapă cu transformarea RASS Moldoveneşti în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Etapa a patra cuprinde perioada în care este în vigoare Constituţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, adoptată la 10 februarie 1941, la prima sesiune a Sovietului Suprem al republicii.

Etapa a cincea începe cu adoptarea, la 15 aprilie 1978, de către sesiunea a VII-а extraordinară a Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, a Constituţiei care a consfinţit

construirea în Republica Moldova "a societăţii socialismului dezvoltat".

Evenimentele de ultimă oră, determinate de realizarea în Republica Moldova a conceptului statului de drept, reînvierea sentimentului naţional, "deschiderea arhivelor şi lichidarea petelor albe" din istoria statului nostru, ne impun în mod obligatoriu să renunţăm la etapizarea tradiţională a constituţionalismului în Republica Moldova, reflectată mai sus.

Sîntem de părere că această etapizare nu mai poate fi acceptată, pornind de la următoarele considerente:

1.Studiile ştiinţifice în domeniul respectiv realizate pînă în prezent, sînt în mare măsură denaturate şi afectate de prezentarea tendenţioasă a faptelor şi evenimentelor, trecerea sub tăcere a realităţii istorice.

2.Monografiile din domeniul respectiv reflectă constituţionalismul naţional începînd cu anii 1917-1918, nerecunoscînd o cronologie mai matură.

3.Aceste opinii subliniază, într-un anumit sens, inexistenţa Constituţiei şi lipsa de valoare constituţională a legilor din trecutul istoric al Statului nostru .

O astfel de poziţie poate fi acceptată numai de anumite persoane, care nu cunosc şi nici nu doresc să cunoască trecutul nostru, dar care ar trebui să ştie totuşi că poate "există o Constituţie, istoriceşte, chiar dacă nu pleacă de la un anumit moment de socoteală metafizică sau de la combinarea elementelor materiale din viaţa unei societăţi".'

în literatura de specialitate, mai recentă, se propune o altă etapizare a procesului de evoluţie a constituţionalismului în Republica Moldova şi anume:3

l. Etapa de la 1831 pînă la primul război mondial, în categoria actelor de valoare constituţională în istoria dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova, autorul include: Regulamentele organice (1831-1832), Proclamaţia de la Islaz (1848); Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864); Constituţia României din 1866.

192 19

3

2. Perioada interbelică, care cuprinde Constituţiile României dinanii 1923 şi 1938.

3. Constituţiile socialiste (1925, 1938, 1941,1978).4. Constituţia Republicii Moldova din 1994.Dar nici această etapizare nu merge mai departe decît cea

precedentă, deoarece nu este întemeiată pe anumite argumente, mai mult sau mai puţin judicioase.

Trebuie să ne convingem că istoricul Constituţiei Republicii Moldova are o cronologie mult mai matură, decît cea propusă de către autorii nominalizaţi, în viziunea acestor autori, dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova începe, într-un caz, cu adoptarea Manifestului Guvernului muncitoresc-ţărănesc provizoriu al RSS Basarabene, iar apoi a Constituţiei RASS Moldoveneşti de la 23 aprilie 1925, iar în alt caz, cu adoptarea Regulamentelor organice (1831-1832). Aceste afirmaţii nu rezistă la nici o critică, dat fiind faptul că, în primul rînd, Constituţia de la 23 aprilie 1925 este izvorîtă dintr-o simplă operă de traducere a Constituţiei RSSU şi URSS ; iar în al doilea rînd, ea nu are nici o legătură cu trecutul nostru propriu şi nu prezintă nici o elaborare particulară nouă.

Referitor la Regulamentele organice, putem menţiona că Republica Moldova nu a făcut parte din teritoriile reglementate de aceste acte normative.

Drept rezultat, investigarea problemei dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova necesită să fie realizată în legătură organică cu problema constituirii formaţiunii statale - Republica Moldova. Adică, pînă a trece la dezbaterea procesului dezvoltării constituţionale a statului nostru, trebuie să cercetăm procesul istoric de formare a statalităţii moldoveneşti (aşa cum este înţeleasă statalitatea Republicii Moldova la etapa actuală).

Problema dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova trebuie să fie prezentată nu prin izolarea de alte procese şi fenomene istorice, ci într-o interdependenţă reciprocă, luîndu-se în consideraţie legităţile şi etapele istorice ale dezvoltării statului nostru. Investigările realizate în această direcţie trebuie să fie subordonate anumitor legităţi, cum ar fi următoarele: evidenţierea legităţilor apariţiei şi

194

dezvoltării Constituţiei ca lege fundamentală a statului; tratarea istorică a Constituţiei cu evidenţierea modificărilor, completărilor şi trăsăturilor noi apărute în dezvoltarea ei.

în opinia noastră, dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova este un fenomen legat indisolubil de procesul de formare a comunităţii lingvistice, teritoriale şi psihologice, constituită într-o unitate economică şi culturală, iar mai apoi statală, cunoscută astăzi de comunitatea internaţională drept Republica Moldova.

în această ordine de idei, considerăm că constituţionalismul în Republica Moldova a cunoscut următoarele etape:

1. Etapa incipientă, care începe cu primele reglementări, ce pot fiplasate în categoria izvoarelor de drept constituţional, şi pînă la 1812.

2. Constituţionalismul din Basarabia în componenţa ImperiuluiRus (1812-1917).

3. Etapa consolidării constituţionalismului (1917 - 1940)a) Constituţionalismul în Basarabia - parte componentă a

României (1918 - 1940).b) Constituţionalismul în RASSM (1924 - 1940).4. Etapa constituţionalismului în RSSM (1940-1989)5. Etapa contemporană a constituţionalismului în Republica

Moldova.

VII. II. ETAPA INCIPIENTĂ A CONSTITUŢIONALISMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

în continuare vom încerca să aducem unele argumente pentru a dovedi că, în trecutul nostru, nu numai că am avut idei constituţionale, că acestea au fost aplicate de către înaintaşii neamului nostru, dar că a existat şi o dezvoltare constituţională, care nu poate fi ignorată.

Este greu de dovedit faptul, că la început a existat o idee constituţională bine determinată nu numai la noi, ci şi în restul Europei, în această perioadă, ideea_constituţionalismului ar trebui căutată în relaţiile dintre popor şi stăpînitorul lui, în regtîfile privitoare

, -l •' ' -= - --- . • 1^- J, irfifcJi™tAaiJÎ it - .щ_ j_i_ •^JJJs.,«bJi_i«i_sS»SBa.-*-»* " "----- -~ -̂«T--rT7~»iT-i----------SPJJT,™-̂

Га succesiunea în,ScayrjiuJ^Ctornnesc, căci aceste relaţii alcătuiesc

195

cuprinsul unei Constituţii, care nu este altceva, decît rezultatul activităţii creatoare a vechiului drept obişnuielnic, nescris, a obiceiuluipămîntului.

Un sprijin considerabil în această activitate de cercetare ne pot servi operele cronicarilor, care nu numai că oglindesc diverse aspecte din trecutul ţării noastre, dar şi pomenesc numele unor oameni iluştri.

în perioada constituirii statelor române, funcţia şefului statului -Domnia, era ereditara în fiecare din ele. Astfel, Dimitrie Cantemir relatează în lucrarea sa "Descrierea Moldovei", că succesiunea în Scaunul Domnesc era, la început, eriditară şi numai cînd toată familia domnească dispărea, neexzistînd nici un descedent al acesteia, putea să se petreacă alegerea domnitorului.4 Aşadar, graţie obiceiului pămîntului, sistemul ereditar este transformat consecutiv în sistemul electiv-ereditar. Fiind reglementat de normele obişnuielnice ( obiceiul pămîntului), sistemul electiv ereditar era guvernat de anumite reguli, şianume^

IAJV •

a) Scaunul domnesc se transrnitea^prin succesiune numai în cadrul familiei (dinastiei) domneşti, în linie descendentă directă celui mai în vîrstă copil de gen masculin;

% Pretendentul la tron, pe lîngă apartenenţa la familia Domnească, nu trebuia să fie "însemnat ", adică să nu fie(schilod, beteag, sau cu cicatrice) semne care nu-i permiteau accesul la tron. Din aceste considerente, concurenţii la Scaunul Domnesc, care erau

М^.&ТЯГвчИШЛ!;*.* lii«3 ...•> •

învinşi, şi nu reuşeau să ocupe funcţia rîvnită, erau crestaţi la nas pentru a se evita eventualele comploturi sau lovituri de stat. De menţionat, că referitor la ultima regulă, au existat şi excepţii, domnitori devenind chiar şi persoane infirme, fapt ce se datora calităţilor deosebit de puternice ale acestora. (Bogdan cel Orb, PetruŞchiopul);

'V) Scaunul Domnesc putea fi revendicat de către fiii legitimi şinelegitimi ai domnitorului;

d) Pentru descedenţii direcţi nu exista nici o preferinţă, datorită cărui fapt feciorii şi fraţii Domnitorului aveau drepturi succesorale egale, rămînîncl ca cel mai merituos să fie determinat prin alegeri.

'- * epAlegerea domnitorului era organizată cu participarea boierilor

car|p "reprezentau Tara". Tradiţional, era ales succesorul desemnat decătre domnitor încă în timpul vieţii. ^

f)'Dacă în timpul vieţii domnitorului nu se recomanda în mod expres succesorul la Scaunul Domnesc, boierii şi^reprgzenţanţii clerului (mitropolitul, episcopii) acordau tronul prin alegeri unuia din fjijjraţlsâcâitor rude "de os domnesc".

în această ordine de idei, marele istorie Nicolae lorga precizează că "datina alegerii Domnului de către popor)» prin plebiscit, care întăreşte alegerea făcută de boieri şi de reprezentanţii Bisericii, este străveche pe acest pămînt".5

în crojijca lui Grigore, Ureche se spune că domnia în Moldova a început întîi foarte modest, ca o "căpitănie". Reproducînd cunoscuta legendă a "descălecării", Ureche susţine că primul domn al Moldovei a fost ales şi pus " mai mare şi purtător de grijă", predecesorii lui fiind "toţi din os domnesc, din dinastia veche".6

In aceeaşi cronică se menţionează şi alte cazuri de alegere a domnitorilor în Moldova, în care boierii, reprezentanţii clerului şi poporul (Ţara) aveau un rol decisiv.

Astfel îşi închipuie cronicarul aşezarea în scaunul domniei a lui Ştefan cel Mare: "Ştefan Vodă strînsau boierii, şi mai mari şi mai mici, şi altă curte măruntă, împreună cu Teoctist Mitropolitul şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Dreptate, şi i-au întrebatu pre toţi: iestele cu voie tuturor să fie Domnului cu toţii au strigat într-un glas : în mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! şi, deci, cu toţii 1-au rîdicat Domn, şi 1-au pomăzuit spre Domnie, Mitropolitul Teoctist şi de acelea luă Ştefan Vodă steagul Ţării Moldovei şi se duse la Scaunul Sucevei".7

Iată cum ne relatează Grigore Ureche despre urcarea la tron a lui Bogdan Vodă - urmaşul lui Ştefan cel Mare: " după moartea lui Ştefan Vodă, cu voia tuturor locuitorilor ţării au stătut domnu fiul său Bogdan Vodă".8

După moartea lui Ştefan cel Tînăr, fiul lui Bogdan, "boierii şi Ţara după moartea lui Ştefan cel Tînăr, s-au strîns şi s-au sfătuit pre cine vor alege să puie domn, că pre obiceiul ţării nu se cădea altuia

196 197

^ ^ ч i.jos domnia ţării fără cărule nu vrea fi sămînţă de domnu, cu toţii 1-au

ridicat domn pe Rareş".9

Cele relatate mai sus, ne permit să tragem concluzia că -^^mitorul era ales. J3rin^jcojicuj^uJ__rJop^raM, ^deoarece adunarea populară sau Marele Sfat era alcătuit din boieri mari şi mici din toată ţara, ultimii fiind "ceva mai mult decît fruntaşul ţăran al satului". 10

Aceste exemple ne vorbesc despre existenţa unei Constituţiinescrise în care se aflau şi elemente populare, Constituţie care dădeaMarelui Sfat al Ţării dreptul ţării de alegere a domnitorului, dreptul dehotărîre în politica externă şi dreptul de a restabili vechiurile obiceiurisau de a le înnoi. « ,>, ^

Istoria ne pune la dispoziţie şi acte normative scrise, avînd o valoare constituţională. E$e vorba de Constituţia din 7 februarie 1740 a lui Constantin Mavrocordat (a domnit de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova), care a fost adoptată şi în Moldova în perioada domniei acestuia (1741-1743). Această lege fundamentală este tradusă de francezul Flacpat, sub titlul de constituţie, şi publicată în revista, "Mercure de France".11

Spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea, sub influenţa liberalismului francez, în Moldova încep a fi întreprinse tentative de a contura o nouă organizare politică şi constituţională a statului. Este vorba, printre altele, şi de "scrisoarea anonimă" din anul 1804, în perioada de domnie a lui Alexandru Moruzi. Aceasta fiind "opera" micii boierimi, avea un conţinut îndreptat împotriva privilegiilor marilor boieri şi era însoţită de cereri de reformă şi ameninţări de răscoală.12

VII. III. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN BASARABIA,\ f PARTE COMPONENTĂ A IMPERIULUI RUS (1812-1917))

'̂~- ~~Prin semnarea la 16 mai 1812 a actului de cesiune de către

reprezentanţii Porţii şi ai Rusiei, Principatul Moldovei fu sfişiat şi, drept urmare, o parte a lui - o bună parte din teritoriul actual al

Republicii Moldova - a fost aruncat într-un nou jug colonizator, fiind lipsit de posibilitatea dezvoltării economice şi politice independente.

Teritoriul jlintre NJ5tru z ji PjMk. ЯеЙЙ^Лй§1§ '> cuprindea o suprafaţă de 45.630 kilometri pătraţi (de remarcat că teritoriul ocupat de ruşi era cu 7400 kilometri pătraţi mai mare decît cel ce rămăsese sub cîrmuirea domnului Moldovei).13 Ruşii numiră noua lor provincie Basarabia, păstrînd în mod provizoriu vechea împărţire în 12 ţinuturi (Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Tighina, Cetatea-Albă, Chilia, Ismail, Greceni şi Codru) şi chiar vechea stemă a Moldovei, capul de bour cu stele între coarne.

Basarabia fu pusă sub supraveghere specială din partea persoanelor confidente ale împăratului, rus, provincia primind la început o administraţie specială, autonomă. Prima lege în privinţa

* ^•^^^'^МЙЫлйа^Йтеай' *

Basarabiei a fost aprobată de împărat la 2 august 1812, purtînd titlul

я, w#^s&ja&&£&A'*»*^.':*™teM^*^-^ * **« Ьаача, j j. ,,„»JS? 4. ** 1и*.ьЗ Г --j*'s*- *-,«

"înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastea Basarabiei".^^Л& '̂-таг̂ Ь-Г,.:-. . '_...- , ••,:•* ', . .-V i .

Potrivit acestei legi, conducerea Basarabiei era încredinţată runui « "guvern provizoriu", constituit din două deparţgjjjgnte. In competenţa celui dintîi departament administrativ-cultural intrau: legile, afacerile

•чп&наацетяг-' J. , -- »(••*•* ч^-ЛИ-УЗ ]

religioase, executarea hotărîrilor judecătoreşti, politia şi învăţămîntul. De competenţa celui de-şl doilea_departament - economico^financiar -ţineau: staţjsţigâ, dregturijeji obligaţiile, populaţieiTVenrturile, yămile, indjstria şi cornerţul. Activitatea ambelor departamente şi, în genere administrareajj^c^nciej, era subordonată unui guvematojt^ciyjl.

Guvernatorul putea contacta direct cu şefii guvernelor vecine, cu domnii Moldoveifşi Munteniei în toate problemele ce ţineau decompetenţa saTpE era supusjiurna^şefului suprem al armatelor de la

ţ ,,._.„„

Legea păstra YJL?JbJ^_ffi^mrjLil^^

Jkufi

ffll'e

<le,se,cr,eJtgriat erau îndeplinite înjmibajusjjj^n^oldo^enească.Analizînd prima lege rusească în Basarabia, putem observa că

guvernul rus a păstrat unele momente existente aici mai înainte:

guvernul provinciei cu departamentele lui, constituite din consilieri (moşierii băştinaşi sau ruşi), aminteşte divanul moldovenesc, iar ispravnicii din provincii aveau funcţiile anterioare ale ispravnicilor din Moldova.

198 19

9

Acest regim privilegiat suferi, curînd, modificări radicale. Ştirbirile începură cu revocarea guvernatorului civil Scarlat Sturdza şi încredinţarea atribuţiilor sale generalului-maior Harting, care întrunea în mîinile sale atît autoritatea militară, cît şi pe cea civilă. Instalîndu-se în funcţie, Harting devine un adversar hotărît al deosebirilor provinciale ale Basarabiei şi începe a propaga introducerea legilor rase în provincie. La iniţiativa sa, se întocmeşte un proiect de reformă administrativă a Basarabiei, cu tendinţe de unificare pripită şi de eliminare a elementelor băştinaşe de la administrarea treburilor publice.14

Mitropolitul Gavriil Bănulescu, influenţat şi susţinut de boierimea locală, se opune cu fermitate tendinţelor autocrate ale generalului Harting, pe care le găseau dăunătoare ţării. Mai bine de 4 ani a durat lupta mitropolitului basarabean împotriva acestor samavolnicii, demonstrînd prin toate metodele posibile că orînduirea internă proprie provinciei este cea mai potrivită. Drept dovadă ne serveşte şi conţinutul unei scrisori adresate ţarului rus de nobilimea din Basarabia: "Din cea mai adîncă antichitate, poporul moldovenesc, ca pogorîtor al vechilor colonişti romani aşezaţi în Dacia, s-a cîrmuit de legiuirile sale autonome, moştenite de la străbunii săi. Mai tîrziu, Moldova intrînd sub dependenţa împăraţilor bizantini şi romani din Constantinopol, aceştia fie ei creştini sau mahomedani, au lăsat neatinse legiuirile, aşezămintele şi obiceiurile băştinaşe. Divanul Moldovei şi acum are încă manualul de legi, codicele lui Justinian, pe lîngă care mai aplică legile şi rînduielile pravilniceşti alcătuite şi date de Domnitorii Moldovei".15

Ţarul, care tindea spre consolidarea stărilor din noua provincie şi formarea unui centru de ademenire pentru conaţionalii de peste Prut, găsi că concentrarea puterii militare şi civile în aceeaşi mînă ar fi contrară dorinţelor populaţiei băştinaşe, şi decide să restabilească vechea stare de lucruri. Din ordinul Iul se instituie o comisie care avea însărcinarea de a elabora un nou statut pentru Basarabia. Finalizînd lucrările de organizare a Moldovei "ruseşti", comisia a elaborat un statut care poate fi numit şi Regulament organic, pentru noua orînduire

administrativă a Basarabiei, promulgat sub titlul "A^e^ărnîntul organizării oblastei Basarabiei".16

Pentru promulgafelTacestui "aşezămînt" de drept public ţarul găseşte de cuviinţă să vină personal la Chişinău. în rescriptul său autograf din Chişinău, pe care îl adresă la 29 aprilie 1818, ţarul arată că "aşezămîntul" s-a alcătuit "din curată inimă şi dorinţa locuitorilor oblastei Basarabene". "Oblastea Basarabiei - zicea ţarul - îşi păzeşte a sa închegare de norod pentru aceea în tot primeşte şi osebit chip de cîrmuire. Dar scopul meu este plecat nu spre aceia, ca acest fără de măsură bine şi toate cele ce curg din aceasta, să fie cu deosebire numai a vre-unei stări de a locuitorilor, ci toţi trebuie să aibă la aceasta împărtăşire într-o dreaptă măsură". Astfel, credea el, s-ar putea înfăptui "ideea emancipării unui popor aliat de sub jugul duşmanului comun". Rămîne să susţinem teza că termenul "emancipare" nu presupune nicidecum răpirea, la încheierea păcii, a mai bine de jumătate din ţara unui popor aliat.

"Aşezămîntul" introduce unele modificări în orînduirea teritorial-administrativă a Basarabiei. Teritoriul ei fu împărţit în 6 ţinuturi şi anume: ţinutul Hotinului, cu capitala Hotin, ţinutul Iaşi cu capitala Bălţi, ţinutul Orhei cu capitala Chişinău şi ţinuturile Bender, Akkerman şi Izmail, toate trei avînd capitala cu acelaşi nume.

în fiecare ţinut, pe lîngă ispravnicul zemstvial, s-a creat cîte o ispravnicie"~zemstvială, compusă din preşedinte - ispravnicul zemstvial, şi 4 asesori sau comisari aleşi de nobilime şi confirmaţi de către guvernatorul general. Fiecare ţinut era împărţit în ocoale cu cîte

*-7-" - C ? ЧжтОдартр «ЗМ!Я!В^*№?*»«,-ле»,->' ffirt-ss?!*n***^S®'

ySUS£Sl§i,,în frunte. Atît ocolaşii, cît şi vornicii (ultimii se aflau în fruntea satelor) erau nunjjti de către isEUffifljc "cu primirea obştilor şi din însuşi locuitorii ce vor fi statornici şi vor avea în ţinut averea lor".

în oraşe au fost înfiinţate Dume orăşeneşti şi direcţii de bresle, după modelul rusesc.

Aşezămîntul prevedea crearea unui organ reprezentativ - .Sfatul Suprem (în unele izvoare se întîlneşte sub titlul de înaltul Sfat).

Din punct de vedere organizational, Sfatul Suprem ("Veriiovnîi Sovet") era format din J l membri:^Preşedintele, patru membri ai guyejrnului provincial (guvernatorul civil, viceguvernatorul,

200 201

Preşedintele Tribunalului penal şi Preşedintele Tribunalului civil)_sj şase deputaţi, aleşi de nobilime pe un termen de trei ani, cu condiţia

„,.•%!*.•!='• >«s*i*MaiAaab!5SM«*u£a « - f i * , s „ , ,„ , -ii t.. п..̂ -..,,̂ ЛО11^ '

confirmării lor de către guvernatorul general. In cadrul acestor•«aiasrf'igavâaatfSKSfep ^ , c> , „ ...v.t_,_ ..— ... _.

deputaţi trebuia să fie şi mareşâluf provincial al nobilimii. Prezenta componenţă a Sfatului Suprem asigura preponderenţa membrilor aleşi asupra celor de drept.

Sfatul era învestit cu atribuţii vaste în domeniul administraţiei şi judecăţii. Astfel, Sfatul Suprem se ocupa de toate chestiunile administrative economice, financiare. El judeca cauzele penale şi civile, cauzele legate de hotărnicia moşiilor în calitate, d£ ultima Instanţă de apel.

^"•=-^~?л~шГ^л^т-щ4юю^

Referitor la funcţia legislativă a Sfatului, în literatura de specialitate sînt exprimate mai multe opinii. Astfel, unii autori atribuieacestui organ şi funcţii legislative,1' alţii, dimpotrivă, susţin că Sfatul

, 18

nu avea dreptul de legiferare şi nici dreptul de iniţiativă legislativă. Limbajul arhaic al textului "Aşezămîntului organizării oblastei Basarabia" nu ne permite să aderăm la vreo opinie din cele amintite mai sus, problema rămînînd a fi deschisă pînă vor fi găsite oarecare dovezi, legi adoptate de Sfat (dacă ultimele există, desigur).

Compus în majoritatea sa din reprezentanţii boierimii băştinaşe, Sfatul Suprem avea la acea perioadă, cam aceleaşi atribuţii, ca şi divanurile domneşti din Iaşi şi Bucureşti.

Hotărmle Sfatului erau adoptate cu majoritatea voturilor (cu un cvorum nu mai puţin de 6 membri prezenţi). Hotărîrile lui nu puteau fi atacate şi se executau imediat. Persoanele nesatisfăcute de hotărîri puteau să se adreseze Consiliului de Stat al Rusiei, cu o plîngere înaintată prin intermediul Ministrului Justiţiei sau prin intermediul Procurorului general.

Conform "Aşezămîntului ", puterea executivă era realizată decătre guvernatorul civil al provinciei, care se subordonaguvernatorului general al Podoliei (militar) şi de către Guvernulprovincial, ^̂ ^̂ ««»,

în componenţa Guvernului intrau: guvejnatoijijl civil al provinciei, vicegavematorull" 4 consilieri, administratorul financiar al provinciei şi âsesori. Din aceşti membri, doi consilieri şi un asesor

se alegeau de nobilimea băştinaşă pe un termen de trei ani, iar restul erau numiţi de împăratul rus.

Guvernul provincial era cojis|itujtUilLdowa. departamente. i Unul din departamente, condus de către guvernatorul^ cjyil, în subordinea căruia se aflau d_pi coj2sn^L^L-doi»Aşe_sj2ri, asigura administrarea generală a provinciei. л/'.,

Ч«а»^^ в вВ»ИЖ»Я£Я !51*2еКе* Jk.JC-'- ,-;щ~ - л - .ду, «Erf i

Ţ/ Cel de-al doilea departament, în frunte cu yiceguvejnatprul, asistat de doi consilieri, exercita atribuţii cu caracter economic şi

"""f*™-^* jjrasaaasKj-aseisawtîiK: ' чвле»*"^/®*»" вж.ж-даг*Е*дапя»5^3и-..'к;. Т

fmancjaj.Departamentele îşi realizau competenţa în mod individual, cu

excepţia problemelor de importanţă deosebită, ca're se examinau numai în şedinţa comună a Guvernului provincial.

Organele judiciare în Basarabia erau tribunalele penale şi/yvile. Judecînd în apel, ele aveau, ca primă instanţă, tribunalele ţmutale, constituite dintr-un judecător şi doi asesori. Tribunalul penal s&.'~

-* т "тачг-^ал^дьй^а^ \ *V

constituia din preşedinte, trei consilieri şi a un asesor. Tribunalul civil,era compus din preşedinte şi patru consilieri. Din aceste persoane seC^numeau de către coroană numai preşedinţii tribunalelor pena! şi civilşi cîte un consilier în fiecare tribunal. Restul membrilor, inclusiv ceidin tribunalele ţinutale, erau aleşi de nobilime pe un termen de trei ani,cu aprobarea lor de către guvernatorul general.

.Hotărîrile tribunalelor penale şi civile puteau fi atacate în Sfatul

/Suprem. /

Tribunalul penal delibera şi judeca, călăuzindu-se după legile ruseşti, iar tribunalele civile - de "legiuirile.şi obiceiurile Moldoêj". e-

Referitor la modul de utilizare a limbii băştinaşilor, "Aşezămîntul " determina că în activitatea Sfatului Suprem puteau fi utilizate atît limba rusă, cît şi cea moldovenească, cu respectarea următoarelor condiţii:

1). în chestiunile cu interes direct pentru stat (fiscale, penale etc.), lucrările se efectuau în rusă şi moldovenească în baza legiuirilor Imperiului Rus, cu păstrarea "legiuirilor pămîntului", în privinţa apărării proprietăţii private;

î\

202 203

2). Litigiile între persoane fizice şi cele legate de hotarele moşiilor se examinau numai în limba moldovenească şi se judecau în baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti.

în Guvernul provincial, şedinţele şi lucrările de secretariat se făceau în limba rusă şi moldovenească, după necesitate.

Anunţurile, ordinile şi publicaţiile oficiale se editau în variantă rusă şi moldovenească, în judecată, procesele penale se petreceau în limba rusă şi moldovenească, şi anume:

a) Interogarea băştinaşilor se făcea în limba moldovenească, iarprocesul verbal se întocmea în limbile rusă şi moldovenească.

b) Hotărîrea se pronunţa în limba moldovenească.c) Membrii tribunalului penal, întîlnind dificultăţi în expunerea

părerii în limba rusă, aveau dreptul să o scrie în limba moldovenească,în litigiile penale, atît procedura, cît şi hotărîrea, se pronunţa în limbamoldovenească.

"Aşezămîntul organizării oblastei Basarabiei" consacra în dispoziţiile sale crearea unor noi instituţii. Astfel, se creează biroul provincial de hotărnicie, constituit din membrii aleşi de nobilime pe un termen de trei ani. Scopul acestui birou consta în supravegherea şi stabilirea hotarelor fiecărei moşii, ţinînd seama de "obiceiurile moldoveneşti". Activitatea biroului era susţinută de comisiile judeţene de hotărnicie şi de funcţionarii speciali, numiţi de Guvernul provincial.

în Basarabia se înfiinţează: procuratorul provincial şi cîte un procurator ţinutal.

Procuratorul provincial era învestit cu atribuţii de supraveghere a legalităţii. El asigura integritatea puterii publice, supraveghea procesul de ridicare a taxelor şi impozitelor, era obligat să persecute cazurile de luare a mitei.

Procuratorul provincial urmărea activitatea autorităţilor publice, urmărind realizarea strictă a principiului separaţiei puterilor.

Pe lîngă acestea, procuratorul provincial interpreta legile în caz de necesitate, supraveghea instituţii le penitenciare, dirija activitatea procuratorilor ţinutali.

!

Procuratorii ţinutali, fiind subordonaţi Procuratorului provincial, asigurau legalitatea în ţinutul respectiv, urmărind buna activitate a tribunalelor şi a altor instituţii din ţinut.

Ordinea publică în provincie era asigurată de către JsgravnJcuJ_de zemsţvă, în subordînej^ сапдо se aflau toate fortek^ppJltienesti.

"Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia" este important şi prin faptul că el conţinea un compartiment dedicat "drepturilor şi privilegiilor locuitorilor".

Conform "Aşezămîntului", populaţia provinciei era constituită din următoarele categorii sociale :

1. Preoţimea;2. Nobilimea;3. Boiernaşii;4. Mazilii;5. RujDta'şii;6. "Negustorii şi mica burghezie;7. Ţăranii\au coloniştii;8. Ţiganii aflaţi în posesia "coroanei" sau moşierilor;9. Evreii. "*"""Aşezămîntul" păstra toate drepturile dobîndite de către

reprezentanţii clerului în cadrul principatului Moldovei, acestea putînd fi extinse de către împăratul rus.

Proprietatea bisericilor şi mănăstirilor (sate, terenuri arabile, păduri, iazuri, ţigani, mijloace financiare etc.), aflată în proprietatea veşnică a acestora, era осгоШаДе^щ^зШ.

Nobilimea din provincie era egajată în drepturi cu nobilimea din imperiu, păstrîndu-i-se şi privilegiile moştenite de îa domnitorul Moldovei. Atît drepturile personale, cît şi proprietatea lor, nu puteau fi atinse decît în urma unei sentinţe judecătoreşti.

Boiernaşii erau o categorie socială, reprezentanţii căreia, nefiind nobili de origine şi nedeţinînd dregătorii înalte, obţinuseră titluri nu mai jos de vel-şătrar. Privilegiile de care se bucurau boiernaşii erau de ordin personal, deoarece copiii lor, neputînd moşteni aceste drepturi şi privilegii, treceau în categoria mazililor. Boiernaşii nu puteau fi supuşi

204 20

5

pedepselor corporale şi se bucurau de anumite jjrmlegii, în ce priveşte plata anumitor impozite şi dări.

Mazilii formau o categorie socială privilegiată, căreia i se păstrau vechile drepturi şi privilegii, acordate de către domnitorii moldoveni. Ei nu puteau fi supuşi pedepsei corporale decît în urma unei sentinţe judecătoreşti. Privitor la impozite si dări, se bucurau şi ei de anumite privilegii care, însă,erau mai mici decît cele ale boiernaşilor.

Rviptaşii reprezentau şi ei o categorie socială privilegiată, membrii căreia erau descendenţi ai reprezentanţilor clerului. Ei nu puteau fi supuşi pedepselor corporale în afara unei sentinţe judecătoreşti, în plata impozitelor şi altor dări, ruptaşii erau egalaţi cu

Negustorilor şi celor ce făceau parte din mica burghezie li se acorda dreptul de a comercializa după regulile stabilite de legislaţia imperială.

Ţăranii şi coloniştii îşi păstrau independenţa faţă, de proprietarii de terenuri. Conform "Aşezămîntului ", ei erau impuşi să presteze o serie de impozite, biruri etc., în funcţie de categoria pămînturilor pe care se aflau (de stat, boiereşti, mănăstireşti sau din proprietatea privată).

Ţiganii erau împărţiţi în două categorii. O parte din ei formau proprietatea nemijlocită a statului, altă'^irte se afla în proprietatea preoţjoiii, nobilimii, boiernaşilor, mazililor şi negustorilor. Impozite plăteau numai ţiganii de stat.

E\reii erau divizaţi în funcţie de sfera de activitate practicată (negustori, mici-burghezi, agricultori). Se bucurau de privilegiile acordate ie către domnitorii moldoveni, în plata impozitelor, erau egalaţi cu negustorii, mica burghezie etc., dar erau limitaţi în unele drepturi ie proprietate.

în conformitate cu dispoziţiile "Aşezămîntului", reprezentanţii tuturor categoriilor sociale, cu excepţia ţiganilor şi a evreilor, aveau dreptul de a se angaja în serviciul de stat (militar sau civil).

"Aşezămîntul" conţinea dispoziţii privitoare la o categorie socială deosebită, membrii căreia erau numiţi răzeşi.

"Aşezămîntul" reglementa şi procedura alegerilor în organele elective din provincie. Dreptu}jdea.alege şi de a fi ales era acordat numai reprezentanţilor nobilimii.,, în funcţie de cenzul de proprietate. Acest corp electoral era destul de restrîns şi se compunea numai din proprietari ce aveau în posesie cejjnitin 300^de desetiijgjiepărnînt, din fiii lor maturi sau din neproprietarii de pămînt, dar care deţinuseră sau deţin anumite funcţii în serviciul de stat.

In urma acestei caracterizări, putem constata că "Aşezămîntul" din anul 1818 prevedea că toate organele administrative şi judecătoreşti, de la vornicul (primarul) satului pînă la membrii Sfatului Suprem, erau elective.

Spre deosebire de legea provizorie din 1812, care repeta sistemul moldovenesc al divanului şi păstra dreptul public şi privat al Moldovei, "Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia" introduce instituţiile de administrare de model rusesc şi înlocuieşte dreptul public moldovenesc cu dreptul public rusesc.

Cu toate acestea, nobilimii din Basarabia i se oferea posibilitatea de a influenţa asupra tuturor aspectelor vieţii politice, economice şi sociale din provincie. Din aceste considerente, probabil, memorialistul rus F.F.Vighel (viceguvernator al Basarabiei în 1925, adept al asimilării şi rusificării Basarabiei, care a stîrnit o ură mare în rîndul nobilimii basarabene^ numeşte Basarabia "o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov ".

Analizînd această lege, putem considera, la general vorbind, că "Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia" era o adevărată constituţie, care crea pentru Basarabia anumite condiţii de dezvoltare, în conformitate cu vechile sale tradiţii istorice.

Această "constituţie acordată", cunoscută în istoria statului nostru, a funcţionat, din nefericire, o perioadă destul de scurtă.

în anul 1825, ţarul Rusiei Alexandru moare, odată cu el fiind îngropate şi date uitării principiile liberale şi autonomiste, după care se călăuzise el în timpul domniei sale.

Urmaşul său, Nicolai I, un autocrat pentru care ideile nobile şi umaniste erau absolut străine, a inaugurat în Basarabia un sistem de

206 20

7

restricţii politice şi naţionale, care inai apoi a generat cea mai odioasă exploatare şi exterminare a naţionalităţii subjugate.

în 1J28, ''AşezămînţuJ[^rjaru^rii_pblastei Basarabia" fu abrogat, pentru""a fi înlocuit_cu^"Regulameintur lui_VoiDnţov (guvernator general al Novorosiei, "namesnic plenipotenţiar al Basarabiei (1823 -1844)", de numelecăruia este bgatidesfiinţarea autonomiei regionale pentru Basarabia), confirmat de către ţar la 29 januarie Г|29.

Legea nouă ("Ucirej denie") practic ^esfimteăzT^ăutonomia Basarabiei, în locul Sfatului Suprem, se mfiinte^l^^JfeuL^blagţei^ care nu mai avea competenţa anterioară. Membrii Sfatului oblastei nu mai erau aleşi, ci numiţi de către guvernatorul general, cu excepţia

v*-**'̂ ' ^-_c^*2Xi~s-i*"*&*^* ^-«..^.и -a^w^^ţj^^ OJ?

mareşalului nobilimii, care era ales şi deţinea un Ioc de drept m Sfat.în competenţa Sfatului rămîn doar chestiunile administrative,

financiare şi economice. Sfatul se convoca numai de două ori pe an, liiînd în dezbatere problemele propuse de către guvernatorul general, guvernatorul civil, guvernatorul provinciei şi mareşalul nobilimii.

Legea din 1829 a introdus şi un nou regim pentru funcţionarea limbii. "Tpate afacerile, se spune în lege, se lucrează în limba rusă..."

Odată cu Sfatul Suprem au fost supuse reformei şi celelalte instituţii ale Basarabiei. Astfel, în locul căpitanilor ispravnici, în fruntea ţinuturilor sînt numiţi cinoynuujusj. Băştinaşii care doreau sa «cupe o funcţie în aparatul administrativ trebuiau să cunoască limba rasă, căci "regulamentul" interzicea folosirea limbii moldoveneşti în actele publice.

Curînd după aceasta, în, 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie ("oblastie") privilegiată şi deveni o simplă "gubernie" a Imperiului ţarist, urmînd a fi administrată după Jegile^juseşti. OMceiurile şi legile băştinaşe trebuiau substituite prin cele ruseşti, pentru ca populaţia rusă să poată beneficia de toate prerogativele unei naţiuni dominante în Basarabia.

în aceste condiţii nefavorabile, ba chiar ostile spiritului naţional, s-au dezvoltat unele elemente ale constituţionalismului în Republica Moldova.

VII. IV. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN BASARABIA, PARTE COMPONENTĂ A ROMÂNIEI (1918 - 1940)

Această etapă este determinată de evenimentele ce s-au desfăşurat pe teritoriul statului nostru după revoluţia rusă din februarie, care a mobilizat toate naţionalităţile din Rusia. Reflectîndu-se şi în Basarabia, acest eveniment a provocat aici o trezire rapidă a conştiinţei naţionale a populaţiei.

în martie 1917, un ziar din Chişinău chema populaţia din ţinut să ceară autonomie naţională.19 Tot în această perioadă, la Chişinău este creat Partidul Naţional, avîndu-1 drept lider pe Vasile Stroescu.20

în programul Partidului Naţional, printre alte revendicări, un interes deosebit prezentau următoarele: autonomie pentru Basarabia în domeniile administrativ, economic, cultural; alegerea puterii supreme în ţinut - Sfatul Ţării; introducerea limbii materne a populaţiei drept limbă oficială în administraţie şi justiţie ş. a.

Pentru autodeterminarea naţională a Basarabiei, într-un mod hotărît s-a pronunţat Congresul Militarilor Moldoveni, (ofiţeri şi soldaţi), convocat la Chişinău între 20 - 27 octombrie 1917. Pe data de 25 octombrie, delegaţii la acest congres au proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei. Acest act al delegaţilor a fost motivat de cultura naţională proprie, de trecutul istoric al Basarabiei şi de principiul libertăţii şi al dreptului naţiunii la autodeterminare.21

în viziunea congresului, Sfatul Ţării trebuia să devină organul reprezentativ, un parlament revoluţionar al Basarabiei, cu o componenţă de 120 de delegaţi, dintre care 70% din membrii acestui organ suprem să fie moldoveni, iar restul 30% să fie reprezentanţi ai altor naţionalităţi din ţinut.22

Prima şedinţă a Sfatului Ţării, convocată de biroul de organizare ales de către congresul militarilor moldoveni, a avut loc la 21 noiembrie 1917. în loc de 120 de membri, la şedinţa Sfatului Ţării s-au prezentat 150 de membri, delegaţi de către organizaţiile social-politice din Basarabia şi care reprezentau, practic, toate naţionalităţile din ţinut (105 moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 bulgari, 2 germani, l polonez, l armean, l grec şi 2 găgăuzi).23 Printre aceşti

208 20

9

delegaţi erau şi reprezentanţi ai sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor.24

La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie privind proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Republicii Federative Democratice Ruse. Sfatul Ţării 1-a ales preşedinte pe deputatul basarabean Ion Inc-ubţ, fost conferenţiar la Universitatea din Saact-Petersburg.25

Puterea executivă a fost încredinţată Consiliului Directorilor Generali. Guvernul cieat a fost recunoscut de către diferite partide şi organizaţii din Basarabia.

Procesul de organizare şi consolidare a noii republici hitîmpina mari greutăţi, deoarece "cohortele moldoveneşti" (primele formaţiuni ale armatei naţionale), fiind prea slab organizate şi prea puţin disciplinate, nu erau capabile să garanteze ordinea publică şi pacea socială în ţară.

Basarabia, care forma spatele armatelor române şi ruse, ce luau parte la primul război mondial, era inundată de "cete" de soldaţi ruşi de pe frontul român şi care deseori comitem acte de jaf, de violenţă etc. In asemenea condiţii, organizarea administraţiei, a justiţiei, a învăţămmtului şi promovarea reformei agrare nu se puteau realiza.

Situaţia s-a acutizat şi mai mult, datorită faptului că la mijlocul lunii decembrie 1917 bolşevicii, în tendinţa de a acapara puterea de stat în Basarabia, s-au adresat după ajutor militar congresului al 2-lea al Rumcerod-ului.25

Drept urmare, Sfatul Ţării, avînd în vedere ameninţarea vădită a trupelor Rumcerod-iilni a permis, La 20 decembrie 1917, Consiliului Directorilor GeneraJi să ceară ajutorul Guvernului Român şi reprezentanţilor Antantei, în consecinţă, la 13 ianuarie 1918 armata româna intră în Chisirtău, avînd drept scop restabilirea ordinii.

în aceste condiţii, mai favorabile, parlamentul basarabean, întrunit în ziua. de 24 ianuarie 191S, proclamă Republica Democratică Moldovenească independentă. După declararea independenţei, Consiliul Directorilor Generali a fost dizolvai, puterea executivă fiind transmisă Consiliului de Miniştri.

Ca formă, Basarabia devine un stat independent, în realitate însă, nu poseda nici un mecanism al puterii de stat cuvenit şi nici condiţiile economice, politice necesare dezvoltării unui stat.

Unica soluţie găsită de patrioţii din Basarabia a fost unirea ei cu vechea Moldovă - partea componentă a României. De aceea, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţa solemnă la 27 martie 1918, a votat actul unirii Basarabiei cu regatul României.

Conform actului, această unire se realiza cu următoarele condiţii:1. Sfatul Ţării actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi

realizarea reformei agrare. Hotărîrile adoptate de acest organ vor firecunoscute de Guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat alŢării, ales în viitor prin vot universal, egal, direct şi secret; un organexecutiv şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este:a) Votarea bugetelor locale;b) Controlul tuturor organelor autoadministrară locale;c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin

organul său executiv, iar aprobarea funcţionarilor înalţi se face deGuvernul român.

4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.5. Legile în vigoare şi autoadministrarea locală (zemstvele şi

oraşele) rămîn în vigoare şi vor putea fi modificate de ParlamentulRomâniei, numai cu participarea reprezentanţilor Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de

Miniştri al României, primii fiind desemnaţi neîntîrziat de actualulSfat al Ţării, iar viitorii - din cadrul reprezentanţilor Basarabiei înParlamentul român.

8. Basarabia va delega în Parlamentul român un număr dereprezentanţi proporţional cu numărul populaţiei şi aleşi pe bazavotului universal, egal, direct şi secret.

9. Alegerile desfăşurate în Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe,zemstve şi Parlament se vor petrece pe baza votului universal, egal,direct şi secret.

210 21

1

10. Libertatea personală, libertatea presei, a cuvîntului, aconştiinţei, a întrunirilor şi altor manifestări obşteşti vor fi garantateprin constituţie.

11. Orice abateri de la legi, săvîrşite m perioada de pînă la uniredin motive politice, sîit amnistiate.27

Această stare a lucrurilor n-a durat mult pentru Basarabia, dat fiind faptul cu, influenţat de unirea necondiţionată a românilor din Bucovina, Ardeal şi Banat cu Regatul Rornân, la 27 noiembrie (10 decembrie) 1918 Sfatul Ţării declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România..

în această perioadă, în România rămînea în vigoare Constituţia promulgată de Carol I la 13 iulie 1866, «a nefiind abrogată după unirea. Ardealului, a Bucovinei şi Basarabiei.

Cu toate că statul român întregit funcţiona conform acestei constituţii, teritoriile proaspăt revenite s-au bucurat de o anumită autonomie timp de doi ani. Astfel, în Basaral>ia, conducerea serviciilor publice era încredinţată unor organe numite Directorate, în afară de aceasta, Basarabia avea în guvernul ţării doi miniştri fără portofoliu. La 4 aprilie 1920, aceste organe regionale au fost desfiinţate, prin deerete-legi, puterea de stat pe întreg teritoriul României rămînînd a fi exercitata de către organele centrale de stat.2'7

Din acest moment, relaţiile politice, social-economice şi culturale pe teritoriul statului românesc încep a fi reglementate unitar de normele Constituţiei din 1866.

^TCONSTITUŢIA ROMÂMEI DIN 1866 3

Avlnd drept model constituţia belgiană, această legefundamentală corsacra'pfîncipii generate de revoluţia franceză:

"libertăţi şTdfepturî fundamentale ale cetăţenilor", "suveranitatea naţională", "separarea puterilor în stat", "responsabilitatea miniştrilor". Cu toate acestea, Constituţia din 1866 a fost apreciată drept "o

haină mult prea. largă pentru cel care trebuie să o îmbrace".28

Probabil că şi din aceste considerente, la momentul cînd această Constituţie a început să funcţioneze pe tot cuprinsul României, ea suferise mai multe modificări.

Titlul I din Constituţie ("Despre teritoriul României") consacra Regatul României (numită pentru prima oară astfel) drept un stat indivizibil cu teritoriu inalienabil.

Teritoriul statului era organizat din punct de vedere administrativ în judeţe, judeţele erau împărţite în plase, iar plasele în comune.

în Titlul II din Constituţie se stipulau drepturile fundamentale ale cetăţenilor români. Astfel, românii se bucurau de libertatea conştiinţei, învăţămîntului, presei, întrunirilor şi alte drepturi cetăţeneşti, cuprinse în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului. ~' Titlul III ("Despre puterile statului") consacra principiile

suveranităţii naţionale, reprezentatiy|tăţiij reglementa modul de exercitare a puterii conform principiului separaţiei puterilor.

Puterea legislativă se exercita în mod colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, care cuprindea două camere: Adunarea deputaţilor şi Senatul.

Adunarea deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi. Constituţia reglementa chiar şi procedura de alegere a* deputaţilor.

Astfel, corpul electoral care participa la alegeri era împărţit în trei colegii. Din primul colegiu făceau parte alegătorii, care posedau un venit funciar rural sau urban de cel puţin 1200 lei.

Cel de-al doilea colegiu cuprindea alegătorii cu domiciliu şi reşedinţă, şi plăteau statului o dare de cel puţin 20 de lei. De censul de10Г5.=К5чгЖ«:ЮВзв!ЭД»9Йа-гл.ж=. •* - "i ; -• -i- » .—--.--. "- - - -*•-- ~"—-— *- *! „__ _,.. ^. *$ъЗ* :.'„?-?•-

proprietate erau scutiţi ofiţerii în retragere, pensionarii de stat, cei care absolviseră cel puţin învăţămîntul primar.

Colegiul al treilea era compus din alegătorii care nu făceau parte din primele două colegii şi plăteau o dare cît de mică faţă de stat, învăţătorii săteşti, preoţii şi cei ca^re^^pjăjeju^o^^rend^ă^jnj^j^.^gjel puţin 1000 de lei.

tixtŢ'*s*"'*r*-!>s~' i • " ' - '•--

Deosebirea principală între colegiile electorale consta în numărul de deputaţi pe care aceştia erau în drept să-i aleagă.

212 21

3

Membrii Adunării deputaţilor erau aleşi pentru un mandat de 4

Senatul era compus din două categorii de membri: aleşi şi dedrept.

Pentru alegerile în Senat, corpul electoral se diviza în douăcolegii.

Din colegiul întîi făceau parte alegătorii care aveau un venit funciar rural sau urban de cel puţin 2000 lei armai, în acelaşi Colegiu, indiferent de acest cens, intrau preşedinţii ori vicepreşedinţii camerelor parlamentului (reprezentanţei naţionale), deputaţii şi senatorii care au făcut parte din două legislaturi, generalii şi coloneii, miniştrii sau reprezentanţii diplomatici ai statulxi, membrii Curţii de Justiţie, procurorii, licenţiaţii în orice specialitate şi doctorii, membrii Academiei Române. Л <v , / . „^ { . „ > . ' • ) , - «. , N.

Colegiul al doilea era compus din alegătorii, care aveau un venit funciar urban sau rural de la 800 pînă'lâ2000 lei, comercianţii şi industriaşii care plăteau patente de clasa l sau II, unele categorii de sTujfjaşTşi intelectuali. Ca şi în cazul precedent, colegiile se deosebeau duplfmiinărul de senatori aleşi.

în afară de aceasta, cite un membru în Seiat alegeau profesorii universităţilor din Iaşi şi Bucureşti.

în conformitate cu Constituţia, puteau deveni membri de drept ai Зепа^щ^щр^^щиош^опи!^ de la vîrsta de J. 8 ani, care avea vot deliberativ de la vîrsta de 25 de ani, mitropoliţi i şi episcopii.

,,.. -"̂ --д ,-ir- --"--|Цл.._д___'_'«,.!—atA'-rfJiiî-^i^^^Sii-'iibS^-'^^jâi.»?.^*1*^ ftsSsiba-.. ,, ••> • •'-.'.î"« '" •-

Membrii Senatului se alegeau pentru un mandat de 8 ani şi seO IS,̂ *»*!.".» •• *•••• • "'^f:,~-.*™ş*x~™**Sfm%*'*fv"''*'"*^~'''

reîpojau pe jumătate prin tragere la sorţi o,dată în 4 ani.Pe lîngă repre2entanţa naţională, prerogative legislative erau

acordate şi regelui. Astfel, monarhul convoca, amîna ji dizolva Adunarea^DejguţaţiJor şi Senatul; iniţia, sancţiona şi promulga orice proiect de lege.

Puterea executivă era încredinţată regelui. Yenit la tron pe cale ereditara, regele era declarat inviolabil. Responsabilitatea pentru actele regelui era purtată de miniştrii acestuia.

în calitate de ş«f al statului, regele beneficia şi de alte drepturi exclusive şi anume: numea şi revoca miniştrii şi toţi funcţionarii

publici; era comandantul suprem al armatei şi conferea gradele militare. Regelur?i"^p^neSSrşT~âTeptunle de amnistiere, graţiere, dreptul de a declara_jjzboi JLA încheia tratative__§i_gojj^ejitii, de a conferi decoraţii, de a bate moneda.Putejsajudiciara era exercitată de curţi şi tribunale. Titlul IV din Constituţie reglementa relaţnleTinanciare, Titlul V determina statutul juridic al forţelor armate, Titlul VI conţinea dispoziţii referitoare la drapelul de stat şi la capitala regatului,

Titlul VII descria procedura de revizuire a Constituţiei, iar Titlul VIII conţinea dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

^Constituţia din 1866 nu mai satisfăcea necesităţile statului,

datorită cărui fapt apare ideea unei noi Constituţii, care trebuia să fie opera comună a tuturor provinciilor pare alcătuiau România Mare.

Necesitatea unei noi Constituţii era determinată şi de faptul că Sfatul Ţării din Chişinău şi Marea Adunare Naţională de la Alba lulia ceruseră, în Declaraţia, respectiv Rezoluţia de unire, convocarea unei Constituante alese prin vot universal.

Ideea unei noi Constituţii a însufleţit politicienii şi savanţii, în urma colaborării productive a cărora au fost elaborate patru proiecte de Constituţie şi anume: proiectul Constituţiei elaborat de către reprezentanţii Partidului National Ljberal, dat publicităţii în luna martie 1921, proiectul de Constituţie înaintat de către Partidul Ţărănesc şi care, în întregime, nu era altceva decît opera remarcabilului constitutionalist C. Stere, două proiecte aparţinînd unor persoane individuale, profesorilor de drept constituţional R. Boltă din or. Cluj şi C. Beraru din or. Cernăuţi.

Dintre proiectele puse în discuţie şi care erau inspirate, printre altele, de principiile Constituţiei româneşti precedente, a fost acceptat cel propus de Partidul Naţional Liberal (condus de Ion C. Brătianu), partid majoritar în Camere. Partidele de opoziţie, în special Partidul Naţional Român (condus de luliu Maniu) şi Partidul Ţărănesc (condus de Ion Mihalache) au declarat că nu recunosc caracterul de

am.

214 21

5

Constituantă al PajLamentului şi consideră nul şi neavenit proiectul Constituţiei, datorită încălcărilor procedurilor constituţionale de revizuire, stabil iţe de Constituia din 1866.

De aceea în raportul de însoţire a decretului pentru convocare a corpului electoral, aparţinînd primului ministru I.C. Brătianu şi adresat regelui Ferdinand, ţî-au găsit loc şi următoarele rînduri: "împrejurările grele prin care trece Ţara, noile probleme în faţa cărora se găseşte, precum şi necesitatea reorganizării constituţionale a Statului, impun o nouă exprimare a voinţei naţionale, în acest scop, corpul electoral urmînd să fie convocat, el trebuie să ştie prin însuşi decretul de convocare ca noile adunări ce va alege sînt adunări naţionale cu putere constituţională. Ele îş.i trag această putere din faptele istorice, care au desăvîrşit unirea şi din necesitatea ca noua organizare a Statului să fie întemeiată pe o Constitutive ieşită din voinţa întregei Românii Mari"29

Constituţia a fost ădoptajă de Adunarea Naţională Constituantă a Deputaţilor în şedinţa din 2itjnâkie, 1923, cu o majoritate de 247 voturi "pentru", 3 "contra" şi 2 abţineri, din totalul de 369 de deputaţi, situaţie certificată d« Preşedintele Adunării Deputaţilor, M.G. Orleanu şi de secretarul D. Luca, precum şi de Adunarea Naţională Constituanta a Senilului în şedinţa din 27 martie 1923, cu o majoritate de 137 de voturi "pentru", 2 "contra" şi 2 abţineri din totalul de 194 de senatori, situaţie certificată de Preşedintele Senatului, M. Pherekyde şi de secretarul I.N. Ccşoiu.

Constituţia a fost promulgată de Regele Ferdinand I prin Decretul Regal ir 1360 din "28"martie 1923, contrasemnat de Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion C. Brătianu şi de 14 miniştri, fiind publicată în "Monitorul Oficial" nr.282 din 29 martie 1923.

Constituţia menţinea structura Constituţiei din 1866, fiind constituită din 138 de articole, structurate în 8 titluri.

Titlul 1. Despie- teritoriul RomânieiTitlul 2. Des рае drepturi! e românilorTitlul 3. Des pie puterea, statul uiTitlul 4, Despie finanţeTitlul 5. Des рте puterea armatei

Titlul 6. Dispoziţiuni generaleTitlul T.Despre revizuirea ConstituţieiTitlul 8. Dispoziţii tranzitorii.Totodată, Constituţia din 1923 cuprindea şi principii noi printre

care menţionăm: " "l.Consacrarea ideilor democratice şi reglementarea procesului de

afirmare a democraţiei/" ""~*~"™~~'"~~2.Transformarea ideii de proprietate din„sacră şi inviolabilă, în

funcţie socială".S.Consacrarea şi realizarea mai consecventă a protecţiei_spciale,

în special din sfera muncii. "" ~~~ "4.Consacrarea legalităţii ca fundament al activităţii statului,

realizată prin:- controlul constituţionalităţii, efectuat de justiţie;- inamovibilitatea magistraţilor.Titlul /I, numit „Despre teritoriul României", reglementează

teritoriul ca element constitutiv al statului. Teritoriul României este declarat inalienabil., iar referitor la hotarele Statului, Constituţia (art.2) stipulează că acestea„nu pot fi schimbate sau rectificate decît în virtutea unei legi". Din punct de vedere administrativ, teritoriul ţării era împărţit în judeje, iar judeţele în comune.

Titlul II ^despre drepturile românilor) prevede consfinţirea egalităţii în drepturi, proclamarea unor drepturi şi libertăţf largi, instituie garanţii juridice pentru asigurarea lor. Pornind de la ideea că şi populaţia este condiţia indispensabilă a statului, Constituţia declară (art.5): "Românii, fără deosebire de origine etnică, de lirnbâ sau religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţărnîntului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociere şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin lege."

Cele 29 de articole, care consfinţeau drepturile şi libertăţile românilor, ca şi alte constituţii europene, erau puternic influenţate de Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789.

Constituţia consacra un cadru vast de drepturi şi libertăţi: libertatea individuală (art. 11); inviolabilitatea domiciliului (art. 13);

216 21

7

libertatea muncii (art.21); libertatea comerţului şi a industriei; dreptul de proprietate (art.17}; libertatea opiniilor(art.25); libertatea conştiinţei (art.22); libertatea presei (art.25); libertatea de asociere (art.29); libertatea întrunirilor (art.28); învăţămîntul primar obligatoriu şi gratuit (art.24).

In acelaşi timp, Constituţia nu este lipsită şi de unele aspecte negative. Astfel, consa«rînd (al.2, art.6) că„legi speciale votate cu majoritatea de două treimi vor determina condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice, s-a făcut deosebirea între capacitatea de folosinţă a femeilor în dreptul electoral si cea de exerciţiu, ceea ce a făcut posibilă înlăturarea practică a femeii de la vot, prin legea electorală din 1926. Aceeaşi lege s-a abătut în acelaşi timp şi deja principiul reprezentării, poporului, ducînd practic la o reprezentare a partidelor "Sreptul de proprietate proclamat nu era garantai, lăsînd largi posiffliîafi pentru expropriere în caz de necesitate publică (m afară de expropriere pentru căile de comunicaţie, salubritate publică, apărarea ţării şi lucrări de interes militar, cultural şi acele impuse de interesele generale directe ale statului şi administraţiilor publice, celelalte cazuri de utilitate publică puteau fi stabilite prin legi adoptate cu majoritatea de două treimi).

Titlul III„Despre puterile Statului", conţine dispoziţii privitoare la cel de-al treilea element constitutiv al statului - puterea publică. "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decît numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă", se consacră în art.33 din Constituţie, fapt prin care se recunoştea principiul suveranităţii naţionale, formulat de JJ.Rousseau.

în a-celaşi timp, procedînd după o metodă ştiinţifică, Constituţia asigjjrjjegarareaputeril от."***" Puterea legislativă (art.34) se exercita de către Rege şi Reprezentaţiunea naţionali, ultima avînd o structură bicamerala. Regele exercita puterea legislativă prin dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de sancţionare a. legilor (un veto suspensiv).

Reprezentaţiunea naţională era constituită din două camere: Senştul şi Adunarea deputaţilor.

. f

Adunarea deputaţilor era formată din deputaţi aleşi români cu drept de vot.

Senatul era con^usjjjiLşenatori ale_şLşi senatori de «drept.Senatorii erau aleşi de către cetăţenii români care au împlinit

vîrsta de "40 de ani, prin vot indirect, pornindu-se de la proporţia: l senator din fiecare judeţ (art.68-69 din Constituţie); de membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură, care, mtrunindu-se în colegii separate, alegeau cîte un senator de fiecare categorie şi pentru fiecare circumscripţie electorală, numărul cărora se fixa prin legea electorală şi nu putea fi mai mare de şase. Fiecare universitate avea dreptul de a alege cîte un senator din cadrai profesorilor săi.

Senatori de drept puteau deveni unii cetăţeni români, în virtutea "înaltei lorsituaţiuni în stat şi Biserică", şi anume:

1) Moştenitorul tronului de la vîrsta de 18 ani, care căpăta drept de vot deliberativ doar la vîrsta de 25 de ani. 2) Mitropolitul ţării. 3) Episcopii eparhiali ai Bisericii ortodoxe române şi greco-catolice. 4) Capii confesiunilor recunoscute ds stat. 5) Preşedintele Academiei Române. 6) Foştii preşedinţi de Consiliu cu o vechime în funcţie de cel puţin patru ani. 7) Foştii preşedinţi ai adunărilor naţionale. 8) Foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin zece legislaturi. 9) Foştii primi-preşedinţi ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu o vechime în funcţie de cel puţin cinci ani. 10) Generalii în rezervă şi în retragere.

Procedura legislativă era constituită din patru etape consecutive.L.Iniţiativa legislativă.2.Dezbaterea proiectelor de legi.3.Votarea legilor.4. Sancţionarea şi promulgarea legii de către Rege.Articolul 76 din Constituţie prevedea înfiinţarea unui Consiliu

legislativ, a cărui menire era să ajute, în mod consultativ, la eliberarea şi coordonarea legilor, emanînd fie de la puterea executivă, fie din iniţiativă parlamentară, cît şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor.

Puteref. executivă (art.39) era exercitată de către Rege şi miniştrii săi, în conformitate cu normele din capitolele 2 şi 3 din Constituţie.

218 21

9

Regele era declarat de Constituţie inviolabil, irevocabil şi iresponsabil pentru actele sale, venit la tron pe cale ereditară.

Atribuţiile de ordin executivTexercitate de rege, erau consacrate în art.88 din Constituţie. Astfel, Regele numeşte şi revocă jje miniştrii săi şi alţi funcţionari publici, este şeful arrriatei; conferă grade militare şi decoraţiîfare dreptul de a bate monedă; are dreptul să încheie tratate şi convenţii cu statele străine.

Acteîe regelui, însă, nu produceau efecte juridice, dacă nu erau contrasemnate de miniştrii respectivi.

Conform art.92 din Constituţie, puterea executivă era exercitată, în numele Regelui, de către Consiliul de miniştri, preşedintele căruia era numită persoana desemnată de Rege pentru formarea guvernului.

Puterea judecătorească era înfăptuită numai de către instanţele judecătoreşti: judecătorii,de ocol, tribunale, Curţi Де.,Apel, Curtea de Casaţie. Totodată, Curtea de Casaţie avea şi dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor, declarîndu-le inaplicabile pe cele ce •veneau în contradicţie cu Constituţia.

Constituţia plasează în competenţa justiţiei şi contenciosul administrativ (art.!07,al.2).

Acelaşi articol stabileşte că "cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune, iacut cu călcarea legilor şi regulamentelor, fie prin rea voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cererea la instanţele judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său".

Judecind cazul ilegal, organele judecătoreşti îl puteau anula sau puteau pronunţa daune civile pînă la data restabilirii dreptului vătămat.

Conform acestor dispoziţii, persoana vătămată printr-un act de putere publică al puterii executive, prin care i se leza un drept consfinţit în Constituţie sau într-o lege ordinară, putea să întreprindă acţiuni concrete în ce priveşte revendicarea drepturilor lezate.

Titlul IV din Constituţie, "Finanţe Publice", reglementa relaţiile fundamentale, legate de formarea şi gestionarea finanţelor publice.

Titlul V, "Despre puterea armată", era constituit din norme constituţionale, care consacrau principiile de bază privitoare la modul

de recrutare a cetăţenilor români la serviciul militar, determinînd structura şi sîatutul juridic al forţelor armate.

Titlul VI,„Dispoziţiuni generale,, conţine dispoziţii referitoare la drapelul României (art. 124), la acordarea limbii române a statutului de limbă oficială a statului (art. 126), precum şi la imposibilitatea suspendării totale sau parţiale a Constituţiei (art. 128).

Titlul VII, "Despre revizuirea Constituţiunii," stabilea procedura de revizuire a Constituţiei. Prevăzută în articolele 129 şi 130, această procedură, fiind greoaie şi practic irealizabilă, acorda Constituţiei o trăsătură de rigiditate.

Titlul VÎH,„Dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare," reglementa modul de punere în aplicare a normelor constituţionale.

Asemănîndu-se mult după formă şi conţinut cu Constituţia din 1866 (au fost modificate radical 20 art. şi introduse 7 art. noi, 76 art. au fost menţinute în întregime, din care cauză deseori era considerată o modificare a Constituţiei din 1866), Constituţia României din 1923 este, evident, mai democratică. Ea a consacrat drepturi şi libertăţi mai largi, a înlocuit sistemul electoral censitar cu un sistem electoral democratic. Anume caracterul democratic al acestei Constituţii a adus la repunerea ei în vigoare după 23 august 1944.

Constituţia din 1923 a fost abrogată la 27 februarie 1938.A fost repusă în vigoare, într-o formă parţială şi modificată, prin

Decretul Regal nr. 1626 din 31 august 1944Я pentru fixarea drepturilor românilor în cadrele Constituţiei din 1866 şi cu modificările Constituţiei din 29 martie 1923, semnat de Regele Mihai I şi publicat în "Monitorul Oficial" nr.202 din 2 septembrieT9447 Decretul Regal nr. 1626/1944 a fost modificat prin Decretul Regal nr.1849 din 10 octombrie 1944, publicat în "Monitorul Oficial" nr.235 din 11 octombrie 1944, modificîndu-se astfel şi Constituţia din 1923.

O modificare expresă a Constituţiei din 1923 este realizată prin Decretul Regal nr.2218 din 13 iulie 1946, privind exercitarea puterii legislative, publicat în "Monitorul Oficial" nr.161 din 15 iulie 1946. în acelaşi "Monitor Oficial" este publicată şi Legea nr.560 din 15 iulie 1946 pentru alegerea Adunării Deputaţilor, promulgată prin Decretul Regal nr.2219 din 13 iulie 1946.

220 22

1

Constituţia din 1923 a fost abrogată expres la data de 30 decembrie 1947, prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, promulgată prin Decretul nr.2299 din 30 decembrie 1947, semnat de Petru Groza, Preşedintele Consiliului de Miniştri, şi publicată în "Monitorul Oficial" nr.300 bis dii 30 decembrie 1947.

C. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI DIN 1938Premisele istorice ale Constituţiei României din 28 februarie

1938 au fost determinate de condiţiile social-economice şi politice în următorii 15 ani după adoptarea Constituţiei precedente.

Instaurînd dictatura .personală,,Да,. 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea avea nevoie de o consacrare juridică a dictaturii regale.

Prin înaltul Decret Regal nr.900 din 20 februarie 1938, publicat în "Monitorul Oficial" al României, partea I nr.42 din 20 februarie 1938, Regele Carol al II-lea decretează noua Constituţie a României, hotărînd supunerea ei„Naţiunii Române spre "bună ştiinţă şi învoire".

în acelaşi număr al "Monitorului Oficial" al României, sînt publicate:

a) Proclamaţia Regelui Carol al Jl-lea către români, din 20februarie 1938, prin care acesta prezintă conţinutul succint al noiiConstituţii declarate şi o supune "învoirii poporului român";

b) înaltul Decret Regal nr. 901 din 20 februarie 1938, prin carepoporul român a fost chemat îa ziua de 24 februarie 1938 să sepronunţe prin plebiscit asupra Constituţiei decretate de Rege;

c) înaltul Decret Regal nr. 902 din 20 februarie 1938, prin careau fost numiţi cei cinci membri ai Comisiunii pentru totalizarearezultatului plebiscitului.

Poporul român şi-a exprimat "buna ştiinţă şi învoire" în cadrul plebiscitului desfăşurat în ziua de 24 februarie 1938.

La plebiscit au fost chemaţi, în mod obligatoriu, alegătorii români, înscrişi în listele electorale pentru alegerea adunării Deputaţilor. Votarea proiectului de Constituţie se realiza printr-o declaraţie verbală, făcută înaintea biroului electoral, care întocmea doua liste - ana peatru cei care an votat "pentru" şi una pentru cei ce

au votat "contra". La plebiscit s-au prezentat 4.303.064 de votanţi,dintre care pentru Constituţie au votat 4.297-581 de votanţi, iar contra-5 ,413 . " ......." ' • - — " " • •

In "Monitorul Oficial" al României, partea I, nr. 48 din 27 februarie 1938, au fost publicate:

a) Actul de constatare a voturilor date de poporul român asupraplebiscitului propus la 20 februarie 1938, purtînd data de 26 februarie1938, întocmit de înalta Comisiune pentru totalizarea plebiscitului;

b) Cuvîntul Regelui Carol al II-lea asupra rezultatuluiplebiscitului;

c) Raportul nr. 458 din 27 februarie 1938 al Consiliului deMiniştri către Rege, prin care Constituţia este supusă sancţionăriiregale;

d) Constituţia sancţionată prin înaltul Decret Regal nr.1045 din27 februarie 1938, semnat de Regele Carol al II-lea şi contrasemnat dePreşedintele Consiliului de Miniştri, Patriarhul Bisericii OrtodoxeRomâne Miron Cristea, şi de 15 miniştri secretari de stat.

Constituţia a intrat în vigoare la 27 februarie 1938, adică la data sancţionării ei, abroguuTTTa'aceeaşi dată, Constituţia României din 1923.

Această constituţie este cunoscută şi sub denumirea de Constituţia lui Carol al II-lea. Este considerată o constituţie plebiscitară, cu toate că plebiscitul, ţinut la 24 februarie, a avut mai mult un caracter formal, deoarece Regele Carol al II-lea a supus poporului român "spre buna ştiinţă şi învoire," iar nu spre aprobare o nouă lege fundamentală.

Noua Constituţie a României era alcătuită din 100 de articole, grupate în X titluri. Drept urmare, Constituţia păstra, în linii generale, structura constituţiei precedente. Din punctul de vedere al conţinutului normativ, însă, Constituţia promulgată la 27 februarie 1938 cedează mult în faţa Constituţiei României din 1923, în ce priveşte sfera drepturilor si libertăţilor acordate cetăţenilor, cît şi în ceea ce priveşte organizarea autorităţilor publice, respectarea unor principii democratice în acest domeniu.

222 223

Ca şi în Constituţia precedentă, -Titlul„I reglementa teritoriul României ca pe o condiţie juridică de existenţă a statului. Regatul României era declarat un "Stat Naţional, unitar şi indivizibil". Fiind consacrat inalienabil, teritoriul României nu putea fi colonizat cu "populaţiuni de seminţie străină".

Titlul II, fiind "botezat" într-o manieră nouă "Despre datoriile şi drepturile Românilor", punea accent pe importanţa îndatoririlor faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Conform Constituţiei, cetăţenii români se bucurau de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea învăţămîntului, de libertatea de asociere, de libertatea individuală, de inviolabilitatea domiciliului şi de alte libertăţi din care decurgeau drepturi, în acelaşi timp, Constituţia nu permitea românilor de "a propăvădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei ie guveraămînt a statului, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, ori lupta de clasă".

Pedeapsa cu moartea se aplica în timp de război potrivit codului de justiţie militară. Pentru atentatele îndreptate asupra regelui, membrilor familiei regale, şefilor şi demnitarilor statelor străine, precum şi în cazurile de tîlhărie cu omor şi asasinat politic, Consiliul de Miniştri putea aplica pedeapsa capitală şi în timp de pace.

Capitolul II din Constituţie acorda o atenţie sporită instituţiei regale faţă de Parlament, organul reprezentativ al societăţii.

Fiind declarat "capul statului", regele deţinea puterea legislativă, pe care o exercita prin Reprezentanţa Naţională (art.31) şi puterea executivă, pe care o aplica prin guvern (art.32), ca un organ consultativ şi executiv al voinţei sale.

în domeniul legislativ, regele deţinea drepturi de:a) elaborare 'a decretelor cu. putere de lege, unele urmînd a fi

ratificate (art.46), iar altele nu (art.98);b) de iniţiere a legilor;c) de revizuiie a Constituţiei.Pe lîngă dreptul de convocare a Reprezentanţei naţionale şi

închiderea sesiunilor, regele mai era în drept să dizolve ambele adunări, fără a indica termen ui convocării unei noi componenţe.

în domeniul executiv, regele numea şi revoca, miniştri i, numea sau confirma persoane în funcţiile publice, exercita funcţia de şef suprem al armatei, declara război şi încheia pace, conferea grade şi distincţird^staî^acredita"reprezentanţii diplomatici, avea dreptul de a baţ,e monedă, încheia tratate politice şi militare cu statele străine.

Fiind Beclarat de Constituţie inviolabil, regele era iresponsabil pentru actele şale.

Reprezentanţa naţională îşi păstra structura bicamerală, fiind constituită din Adunarea Deputaţilor şi Senat.

Adunarea Deputaţilor era aleasă de cetăţenii români cu drept de vot care au atins vîrsta de 30 de ani, ceea ce limita considerabil sfera electoratului. Cadrele corpului electoral se mai restrîngeau şi prin instituirea censului capacitar, care excludea de la alegeri analfabeţii, numeroşi pe atunci printrelarani.

La alegeri participau numai cetăţenii care practicau efectiv una din următoarele îndeletniciri:

a) agricultura şi munca manuală;b) comerţul şi industria;c) profesiunile intelectuale.Fiecare colegiu vota separat, alegînd un număr egal de deputaţi,

datorită cărui fapt cei ce practicau activitatea intelectuală, comerţul şi industria, constituind o cotă neînsemnată în populaţia statului, puteau avea de două ori mai mulţi reprezentanţi în Adunarea Deputaţilor decît ţărănimea şi muncitorii.

Durata mandatului de deputat era de şase ani,Constituţia reforma şi Senatul, prin excluderea senatorilor aleşi

prin vot direct, care erau substituiţi de două categorii noi de senatori: senatori numiţi de rege şi aleşi de corpurile electorale, constituite în stat.

Durata mandatelor senatorilor numiţi şi aleşi era de nouă ani. Mandatele senatorilor aleşi se reînnoiau din trei în trei ani, în proporţie de o treime.

Prin modul de alegere, Reprezentanţa naţională se transforma într-un instrument de manipulare pus la dispoziţia Regelui.

224 22

5

Constituţia oferea Curţii de Casaţie dreptul de a "judeca constituţionalitatea legilor" (art.75).

Pierderile teritoriale, suferite de România în vara anului L 940 au provocat nemulţumiri interne, impunîndu-1 pe Regele C-arol al ll-lea ca, la 15 sepţembjrjsJLâ40, printr-un decret - lege, să juspejode Constituţia din 1938 şi să dizolve ambele^„adunărijarjamenţare. Decretul acorda generalului Ion Âlntbnescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri, atribuţii depline pentru conducerea statului, prerogativele regale reducîndu-se considerabil.

VII. V. CONSTITUŢIONALISMUL EV REPUBLICA AUTONOMĂ SOVIETICĂ SOCIALISTA MOLDOVENEASCĂ

în literatura de specialitate se consideră că ideea creării Republicii Moldoveneşti nu a apărut în sînul populaţiei moldoveneşti din raioanele din stînga Nistrului, ci la iniţiativa comuniştilor, care au plecat din Basarabia după unirea ei cu România.

Acţiunile de creare a unui organism adirimistrativ-economic şi politic artificial au fost înteţite în ajunul Conferinţei ruso-române în problema basarabeană. Făcînd parte din planul general de măsuri pe care trebuia să le iniţieze U.R.S.S. pentru a influenţa autorităţile României, "roadele" acestor acţiuni necesitau a fi nu altceva, decît un punct de atracţie pe partea stînga a Nistrului - Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Ucrainei Sorietice.

Deci, după eşuarea Conferinţei de la Vkna din L923 - L924,' jT,_i.*Jt«l—<.«-.....................-.-•.-_- * r „ , .... -:,rnf, .. . • TI "UI1

privitoare la Basarabia, Moscova decide să creeze Republica Moldovenească în partea stînga a Nistrului, profitînd de ocazia că acolo locuia un anumit număr de urmaşi ai moldovenilor, care emigraseră din Principatul Moldovei începmd cu secolul XVII, dar mai ales la mijlocul sec. XVIII.

Documentele istorice demonstrează nu numai că iniţiativa constituirii republicii nu venea din partea populaţiei moldoveneşti, dar şi că această populaţie, practic, nici nu a particif at la actul constituirii.

Astfel, în literatura de specialitate se recunoaşte involuntar că nu reprezentanţii împuterniciţi ai populaţiei moldoveneşti, ci "biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist bolşevic din Rusia, prin Decretul cu privire la R.A.S.S. Moldovenească, din 29 iulie 1924" a decis formarea republicii autonome. Drept urmare, la 12 octombrie 1924, sesiunea а Ш-а а Comitetului Executiv Central din Ucraina, de legislatura a opta, a adoptat Declaraţia cu privire la formarea R.A.S.S. Moldoveneşti în componenţa R.S.S. Ucrainene.31

Pînă la convocarea Congresului I al Sovietelor, Comitetul Executiv Central din Ucraina a "transmis întreaga" putere din R.A.S.S. Moldovenească Comitetului Revoluţionar Provizoriu, format de către Prezidiul C.E.C. din Ucraina la 29 octombrie 1924.

în componenţa republicii intrau o parte din judeţele Odesa, Ananiev, Tiraspol, Balta şi Tulcin. După recensămîntul sovietic din 1920, republica avea o populaţie de 545 mii de locuitori,32 dintre care 60 % din populaţie o formau românii,33 iar după alte surse - 34,2 %.34

Pînă în anul 1929, capitala R.A.S.S. Moldoveneşti a fost oraşul Balta, iar mai tîrziu oraşul Tiraspol.

Astfel fiind formată, R.A.S.S. Moldovenească avea nevoie de acte legislative corespunzătoare, inclusiv de Constituţie.

A. CONSTITUŢIA REPUBLICII AUTONOME SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI DIN 1925

Pentru elaborarea Constituţiei, au fost formate comisii constituţionale pe lîngă Biroul Organizatoric al C.C. al P.C.(b) din Ucraina pentru R.A.S.S. Moldovenească, pe lîngă Comitetul Executiv Central din Ucraina, Comisariatul norodnic al justiţiei al R.S.S. Ucraineană şi pe lîngă Comitetul revoluţionar provizoriu al R.A.S.S.M.

Proiectul Constituţiei a fost elaborat de către Comisariatul norodnic al justiţiei din R.S.S. Ucraineana, cu participarea .reprezentanţilor Comitetului revoluţionar provizoriu aTMgjdpvei şi Biroului politic a C.C. al P.C.(b) din Ucraina, precunTşTa altor organe centrale din Ucraina.35

226 22

7

După un şir de dezbateri, corectări şi completări, la 25 aprilie 1925, proiectul constituţiei a,fost aprobat de Prezidiul Comitetului Executiv Cenîral din Ucraina. Tot atunci se hotărăşte de a transmite proiectul spre examinare Congresului I general al Sovietelor din Moldova.36

Congresul a avut loc la 19 - 23 aprilie 1925, la care au participat 272 de delegaţi aleşi la congresele raionale ale Sovietelor. Despre nivelul dezbaterilor ne vorbeşte de la sine componenţa profesională a Congresului, care întrunea 132 de ţărani, 68 de muncitori, 54 de funcţionari şi 17 soldaţi.37

La 23 aprilie 1925, deputaţii Congresului I general al Sovieteloi din R.A.S.S. Moldovenească au adoptat în unanimitate Constituţia R.A.S.S, Moldoveneşti. Această Constituţie, însă, n-a fost opera populaţiei băştinaşe, după cum trebuia să fie în condiţii democratice. Afirmarea îşf găseşte expresia chiar în textul hotărîrii, în care se spunea: "... a găsi bună Constituţia Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti şi a o înainta pentru întărirea deplină de către Congresul Ucrainei al Sovietelor Deputaţilor din partea Muncitorilor, Ţăranilor şi Ostaşilor Roşii".

Conţinutul formulei "a găsi bună" demonstrează o dată în plus, că textul Constituţiei respective a fost elaborat nu de către Congresul I general al Sovietelor din Moldova, ci după cum am menţionat mai sus, de alte organe. Acest Congres nu numai că n-a elaborat proiectul Constituţiei, dar nici nu a adoptat-o, deoarece ea, conform textului hotărîrii, urma să fie supusă aprobării finale de către Congresul Sovietelor din Ucraina.

La 10 mai 1925,^„Congresul Sovietelor din Ucraina adoptă hotărîrea de a"aproba fconstituţia R.A.S.S.M., cu o modificare care "excludea cuvintele de prisos din textul Constituţiei".

Astfel fiind adoptată, Constituţia era constituită din 48 jie. articole, structurate în 7 cajntole.

Capitolul I din Constituţie, intitulat "Dispoziţii generale" (art. l-10), conţinea prevederi care consacrau principiile generale ou privire la republica autonomă.

Astfel, intrînd în^ componenţa. Ucrainei Sovietice, R.A.S.S.M. urma să realizeze puterea de stat pe întreg teritoriul său în conformitate cu prezenta Constituţie, prin intermediul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii.

Republicii i se acorda dreptul de a participa la formarea "organelor supreme ale puterii de stat" din Ucraina, prin intermediul reprezentanţilor săi la Congresul Sovietelor din Ucraina şi chiar dreptul de a avea reprezentanţi în Sovietul Naţionalităţilor al Comitetului Executiv Central din U.R.S.S.

Articolul 4 din Constituţie stabilea că actele normative, adoptate de autorităţile publice din U.R.S.S. şi Ucraina, se bucură de forţă juridică şi pe teritoriul R.A.S.S.M., cu unele excepţii neînsemnate.

în acelaşi capitol (art. 5), este determinată şi competenţa "organelor supreme" ale republicii autonome, care erau în drept:

a) să emită legi referitoare la: organizarea ComisariatelorNorodnice neunificate, a comitetelor executive locale (ţinînd cont deprincipiile generale de organizare a unor asemenea organe în Ucraina),structura organelor locale ale Comisariatelor Norodnice neunificate,limbile vorbite în teritoriu, învăţămînt.

b) să emită decrete şi hotărîri suplimentare la legislaţia Ucraineiîn domeniul afacerilor interne, ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului,asigurării sociale, justiţiei şi agriculturii.

în acelaşi capitol (art.9, 10), se conţineau prevederi referitoare la limbile vorbite în teritoriu. Astfel, drept cele mai răspîndite erau recunoscute limbile: moldovenească, ucraineană şi rusă.

'Totodată, se consacra egalitatea limbilor tuturor naţionalităţilor din republică şi se "asigura" dreptul fiecărui cetăţean al R.A.S.S.M. de a se exprima în limba maternă în relaţiile cu autorităţile publice.

Capitolul II, purtînd titlul "Despre organele supreme ale puterii din R.A.S.S.M.", reglementa modul de instituire şi funcţionare, atribuţiile Congresului Sovietelor muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii, ale Comitetului Executiv Central al Congresului Sovietelor, Prezidiului Comitetului Executiv Central din R.A.S.S.M.

Conform art. 12 din Constituţie, organul suprem reprezentativ al puterii de stat era considerat Congresur'SOyîetelbr' de deputaţi ai

228 229

muncitorilor^ ţăranilor, ostaşilor roşii din republică. Dispoziţiile acestui organ, însă, puteau fi anulate de către Comitetul Executiv Central sau Congresul Sovietelor din Ucraina.

Congresele ordinare ale Sovietelor din republica autonomă erau convocate de către Coinitetu^Exeeutiv Central din republică o dată pe an, iar din aprilie T927, după ce a fost modificată Constituţia U.R.S.S., o dată în doi ani.

Congresele extraordinare se convocau la propunerea Prezidiului Comitetului Executiv Central din Ucraina, a Prezidiului Comitetului Executiv Central din Moldova. Ultimul putea convoca Congresul Sovietelor din iniţiati-vă proprie sau la cererea Sovietelor locale, care ar fi cuprins nu mai puţin de o treime din numărul întregii populaţii a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Normele de reprezentare şi procedura alegerilor erau stabilite de către Comitetul Executiv Central din Moldova şi aprobate de către Comitetul Executiv Central din Ucraina. Astfel, dreptul de a alege şi de a fi ales în Soviete se acorda cetăţenilor republicii^are împliniseră vîrstede l8 ani şi erau încadraţi în munca sociaî-utilă. Erau lipsiţi de dreptul la vot "reprezentanţii claselor exploatatoare", reprezentanţir clerului, foştii poliţişti şi jandarmi şi alte elemente sociale, considerate ostile regimului politic comunist.

Atribuţiile congresului Sovietelor, consacrate în articolul L 5 din Constituţie, erau următoarele:

- orientarea generală a activităţii guvernului muncitoresc-ţărânescşi a tutufoTorganeior puterii din R.A.S.S.Mf""

- chestiunile privind modificarea teritoriului republicii;- revizuirea Constituţiei;- aprobarea bugetului de stat şi a dării de seamă cu privire la

îndeplinirea lui;- discutarea dărilor de seamă cu privire la activitatea Sovietului

Comisarilor NorodnicL, a rapoartelor comisarilor norodnici.în perioada dintre şedinţele Congreselor Sovietelor, organul

suprem al puterii în republică era Comitetul Executiv Central, care se alegea de congresul ordinar al Sovietelor, pe un termen de pînă la

următorul congres ordinar şi îşi organiza activitatea sub formă de sesiuni.

Ca şi sesiunile Congreselor Sovietelor, sesiunile Comitetului Executiv Central (C.E.C.) erau ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare ale C.E.C. erau convocate de către Prezidiul C.E.C. nu mai rar de trei ori pe an. Sesiunile extraordinare ale C.E.C. se convocau la iniţiativa Comitetului Executiv Central din Ucraina, la iniţiativa Prezidiului C.E.C. din republică şi la cererea Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M.

La sesiujrjJe^C, E.C din republica autonomă erau supuse dezbaterii chestiunile referitoare la:

a) revizujreaCopştitutiejb) modificarea hotarelor;c) proîecfHe de coduri;d) proiecte de hptărîri, care cuprindeau norme privitoare la viaţa

politică şi economică din republică sau care modificau mecanismul destat consacrat;

e) bugetul de stat al R.A.S.S.M. şi dările d? seamă privindexecutarea lui;

f) finanţele locale.C.E.C. din R.A.S.S.M. era responsabil atît în faţa Congresului

Sovietelor din republică, cît şi în faţa Comitetului Executiv Central din Ucraina. Ambele autorităţi erau în drept să anuleze hotărîrile C.E.C. din R.A.S.S.M.

Conform art.22 din Constituţie, C.E.C. alegea Prezidiul său, componenţa numerică a căruia se stabilea de către Congresul Sovietelor, în perioada dintre sesiunile C.E.C., Prezidiul era considerat oiganul supremal puterii de stat.

Capitolul IIÎ\art. 23-26) cu titlul "Despre Sovietul Comisarilor Norodnici şi Comisariatele Norodnice din R.A.S.S.M.", reglementa modul de formare şi atribuţiile organelor executive centrale şi de specialitate.

Sovietul Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M. se forma de către C.E.C. în următoarea componenţă: Preşedintele Sovietului Comisarikxr Norodnici, zece comisari norodnici, care stăteau în

230 231

fruntea Comisariatelor Norodnice (afacerilor interne, justiţiei, învăţămîntului, asigurării sociale, ocrotirii sănătăţii, agriculturii, finanţelor, comerţului intern, inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti, muncii) şi Preşedintele Sovietului economiei naţionale.

In componenţa Sovietului Comisarilor Norodnici mai intrau, cu drept de vot consultativ, reprezentanţii aşa-numiţilor "împuterniciţi" ai Comisariatelor Norodnice Unionale din Ucraina şi conducătorii Direcţiei de statistică şi ai Direcţiei politice de stat (G.P.U.) din republica autonomă.

Activitatea Sovietului Comisarilor Norodnici era dirijată de către C.E.C. din R.A.S.S.M. şi C.E.C. din Ucraina, faţă de care primul era responsabil pentru activitatea sa.

Conform Constituţiei, Comisariatele Norodnice din R.A.S.S.M. erau clasificate în neunificaţe şTubTflcâter""*""*

Din categoria Comisariatelor Norodnice neunificate făceau parte Comisariatele: afacerilor interne, ocrotirii sănătăţii, agriculturii, învăţămîntului, asigurării sociale şi justiţiei. Comisarii norodnici care conduceau aceste comisariate, se alegeau de către C.E.C. din Moldova.

Comisariatele unificate erau similare celor din _TJcraina (comerţului intern, muncii, inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti, finanţelor, Sovietul economiei Naţionale, Direcţia de statistică, Direcţia politică de stat). Fiind subordonate C.E.C. şi Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M., îndeplineau cu stricteţe directivele Comisariatelor de ramură din Ucraina. Conducătorii acestor comisariate şi direcţii erau aleşi în funcţie de către C.E.C. din R.A.S.S.M., cu acordul comisariatelor similare din Ucraina.

Administraţia publică locală, în conformitate cu dispoziţiile Capitolului IV din Constituţie, era încredinţată Sovietelor orăşeneşti, de orăşel, săteşti, de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii şi congreselor judeţene şi raionale ale Sovietelor. Congresele se alegeau de soviete, cu respectarea normelor de reprezentare: de la Sovietele săteşti - un deputat la 500 de locuitori, de la Sovietele orăşeneşti şi de orăşel, de la adunările generale ale fabricilor şi uzinelor, care nu alegeau deputaţi în Sovietele orăşănesti, de orăşel,

precum şi de la unităţile militare ale Armatei Roşii şi Flotei - un deputat la 180 alegători.38

De menţionat, că alegerile în organele reprezentative locale se realizau în conformitate cu legislaţia electorală din Ucraina .

Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii asigurau realizarea, în unităţile administrativ-teritoriale, a politicii promovate de partidul comunist, a hotărîrilor organelor de stat centrale, asigurau reglementarea relaţiilor social-culturale, financiare ş i economice.

în perioada dintre congresele raionale ale Sovietelor, organul suprem al puterii de stat pe teritoriul raionului rămîneau â fi comitetele executive raionale, alese de ele.

Capitolul V din Constituţie (art.40-44) reglementa activitatea puterii judecătoreşti.

Conform normelor constituţionale, justiţia era efectuată de către instanţele judecătoreşti (judecătoriile populare ale R.A.S.S.M.), instituite în conformitate cu legislaţia U.R.S.S. şi R.S.S.U.

Organul judecătoresc ,cuprem era Judecătoria Principală, care funcţiona în baza unui regulament special şi care exercita următoarele atribuţii:

a) interpretarea legislaţiei locale din domeniul practiciijudecătoreşti;

b) soluţionarea demersurilor referitor la o nouă cercetare acazurilor în urma descoperirii unor noi împrejurări;

c) anularea sentinţelor şi hotărîrilor luate de judecătoriilepopulare din R.A.S.S.M..;

a) judecarea în prima instanţă a cazurilor deosebite.Conform art. 44 din Constituţie, activitatea organizatorico-

administrativă a instanţelor judecătoreşti era efectuată de către comisariatul uojodnic al justiţiei din republica autonomă.

Capitolul Vb^art. 45 - 41Xie,glementa relaţiile sociale, ce ţineau de bugeful'xsfwfelicii. Ultimul capitol din Constituţie (compus dintr-un singur articol - 48) conţinea dispoziţii privitoare la stema şi drapelul de stat al R.A.S.S.M. Fără a descrie simbolurile de stat, Constituţia

232 23

3

fixa că acestea se adoptă de către C.E.C. din R.A.S.S.ML, cu aprobarea C.E.C. din Ucraina.

Cu mare regret, Constituţia R..A.S.S.M. din 23 aprilie 1925 nu conţinea prevederi referitoare la drepturile fundjniênta.ljâje^_ornului şT cetăţeanului, îar dacă pornim de la conţinutul art. L6 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, ("Ori£e societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie"), valoarea acestei Constituţii scade considerabil.

B. CONSTITUŢIA REPUBLICII AUTONOME SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI ]>IN 1938

în doctrina sovietică s-a promovat insistent ideea precum că prin anul 1936 în U.R.S.S. a biruit socialismul, ceea ce a contribuit la realizarea unor transformări de ordin politic, economic şi social. Aceste transformări au determinat necesitatea adoptării unei noi Constituţii a U.R.S.S.. La 5 decembrie 1936, Congresul al VUI-lea general extraordinar al Sovietelor din U.R.S.S. a adoptat o nouă Constituţie unională. După adoptarea Constituţiei R. S. S. Ucrainene de către congresul XIV extraordinar al Sovietelor din Ucraina, la 30 ianuarie 1937, care în capitolul ciaci conţinea prevederi privitoare la structura, modul de instituire şi atribuţiile organelor de stat din R.A.S.S.M., în republică începe activitatea de elaborare a noii Constituţii. C.E.C. din republica autonomă moldovenească formează Comisia Constituţională, care a elaborat proiectul noii Constituţii, în luna decembrie 1937, proiectul prezentat de Comisia Constituţională este aprobat de C.E.C. al R.A.S.S.M. şi este publicat în presă pentru a fi discutat. După ce proiectul a fost supus aşa-numitor "discuţii", este convocat Congresul VII extraordinar al Sovietelor din R.A.S.S.M., care adoptă, la 6 ianuarie, noua Coiţstituţie a R.A.S.S.M.

Constituţia^ era structuratăv în unsprezece capitole, care cuprindeau .ЩЦйаев1€.

Capitolul întîg al Constituţiei (art. 1 - 1 2 ) conţine* reglementări normande1 privitoare la organizarea socială a structurii de, „stat; Capitolul al doilea (art. 13 - 18) se referea la &tructura _de_stat;

al^treilea (art. 19 - 37 ) determina modul jle„j^jit.ujie, structura ^şi atribuţiile organelor supreme ale puterii de stat din republică; Capitolul al patrulea (Vt. 38 - 48) reglementa sistemul organelorêxecutive ale statului; Capitolul cinci (art. 49 - 68) reglementa sistemul şi principiile de activitate a organelor administraţiei publice locale; Capitolul şaseXart. 69 - 72) determina modul de aprobare şi realizare abugetuld de stat;»Capitolul şapte\art. 73 - 84) era consacrat reglementării activităţii organelor^judecătorejti şi de procuratură; Capitolul opt (art. 85 - 100) consfinţea drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor;* Capitolul noua4» reglementa sistemul electoral din republica autonomă;,Capitolul ze'ee (art. I l l - 113) conţinea reglementări normative privitoare Ia simbolurile de stat şi capitala republicii; (Capitolul unsprezece (art.l 14) stabilea modul de revizuire a Constituţiei.

Conţinutul normativ al Constituţiei R.A.S.S.M. era deţejTniriat de princijîi i le,,, constituţionalismului sovietic şi reproducea prevederile Constituţiei U.R.S.S. din anul 1937.

Astfel, articolul întîi din Constituţia republicii autonome proclama Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească drept un stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor.

Articolul doi din Constituţie stabilea că baza politică a R.A.S.S.M. o constituie Sovietele de deputaţi ai truditorilor.

Drept bază economică a R.A.S.S.M. (art.5) erau declarate sistemul economic socialist şi proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie.

Tot în capitolul l (art.5) erau stipulate formele proprietiţii socialiste: proprietatea de stat şi proprietatea cooperativ-colhoznică.

Constituţia admitea şi existenţa proprietăţii private "mărunte" a ţăranilor individuali şi a meşteşugarilor, cu condiţia că aceasta se bazează pe munca personală, iară exploatarea muncii străine.

Conform art.12 din Constituţie, munca era considerată datoria de cinste a fiecărui cetăţean apt de muncă, după principiul "cLrte nu lucrează, acela nu mănjuacă".

Structura de stat a R.A.S.S.M. era reglementată de normele capitolului 2. Astfel, în art.l3 se stipula că R.A.S.S.M. intră în

234 23

5

componenţa R.S.S.U. cu drept de republică autonomă. Din punct de vedere administrativ-teritorial, R.A.S.S.M. era(Ananiev, Balta, Valea Hoţului, Grigoriopol, Cotovsc, Оспа-Roşie, Pesciana, Rîbniţa, Slobozia, Ciorna, Tiraspol) şi oraşul Tiraspol, subordonat nemijlocit autorităţilor publice centrale din republică.

Constituţia acorda cetăţenilor R.A.S.S.M. o qeţăţenie "triplă", declarînd (art. 17) că fiecare cetăţean al republicii este în acelaşi timp cetăţean al R.S.S.U. şi cetajgaţi .a],U,R.S,S.

în acelaşi capitol (art. 18), se determina competenţa R.A.S.S.M., realizată prin intermediul autorităţilor sale şi anume:

a) adoptarea Constituţiei R.A.S.S.M. şi prezentarea acesteia înSovietul Suprem al Ucrainei pentru aprobarea definitivă;

b) organizarea administrativ-teritorială a republicii, stabilireahotarelor raioanelor şi ale oraşelor, cu condiţia aprobării acestora decătre Sovietul Suprem al R.S.S.U.;

c) adoptarea legislaţiei R.A.S.S.M.;d) apărarea ordinii publice şi a drepturilor cetăţenilor;e) aprobarea planului dezvoltării economice şi a bugetului de

stat;f) stabilirea impozitelor centrale şi locale, a altor taxe şi

impuneri;g) supravegherea executării bugetelor locale;h) administrarea asigurărilor sociale;i) dirijarea activităţii întreprinderilor şi a instituţiilor de

subordonare republicană;î) supravegherea activităţii întreprinderilor din subordinea

U.R.S.S. şiaR.S.S.U.;j) dirijarea şi controlul asupra modului de exploatare a solului,

subsolului, pădurilor şi apelor;k) gestionarea spaţiului locativ, prestarea serviciilor şi

amenajarea urbană;l) construcţia de drumuri, administrarea transportului şi a

mijloacelor de comunicaţie locale;m) exercitarea controlului, în ceea ce priveşte respectarea

legislaţiei U.R.S.S. şi R.S.S.U. în domeniul muncii;

n) exercitarea conducerii generale în domeniul ocrotirii sănătăţii, asigurării sociale, mvăţămîntului, culturii fizice şi sportului din R.A.S.S.M.;

o) organizarea activităţii organelor judecătoreşti.PuterjaJLe^islatka era încredinţată aşa-numitului "organ suprem

al puterii de stat a R.A.S.S.M,", statutul juridic al căruia era reglementat de capitolul 3 din Constituţie.

Constituţia a înlocuit sistemul de congrese ale Sovietelor printr-un organ reprezentativ permanent - Sovietul Suprem al R.A.S.S.M.. în conformitate cu prevederile constituţionale, Sovietul Suprem era învestit cu atribuţii ce ţineau de adoptarea şi revizuirea Constituţiei, organizarea administrativ-teritorială a republicii, elaborarea şi adoptarea legflofj asigurarea ordinii ь sociale şi asigurarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, aprobarea planurilor de dezvoltare social-economică şi a bugetului de stat, formarea Sovietului Comisarilor Norodnic i etc. ...

Declarat de constituţie (art.21) drept unicul organ legislativ al R.A.S.S.M., Sovietul Suprem era ales de către cetăţenii republicii pe un termen de 4jni, cu norma de reprezentare: un deputat de la 6 mii de alegători.

(••; *'**"'.:.&£,•%•„

Activitatea Sovietului Suprem era dirijată de către Preşedintele Spyietuluj,Suprem care, la fel ca şi cei doi vicepreşedinţi, se MegeTTde către acest organ din rîndul deputaţilor.

Constituţia prevedea instituirea unui organ intern de lucru al Sovietului Suprem - Prezidiul Sovietului Suprem care, conform articolului 30 din Constituţie, avea competenţa de a convoca sesiunile Sovietului Suprem, de a emite decrete şi de a interpreta legile, de a organiza referendumuri, de a anula hotărîrile şi dispoziţiile Sovietului Comisarilor Norodnic i din republică, hotărîrile şi dispoziţiile Sovietelor raionale şi orăşeneşti de deputaţi, în cazurile cînd acestea veneau în contradicţie cu legile în vigoare. In perioada dintre sesiunile Sovietului Suprem, Prezidiul numea şi elibera din funcţie, la propunerea Preşedintelui Sovietului Comisarilor Norodnici, Comisarii Norodnicietc...

236

237

Din punct de vedere numeric, Prezidiul Sovie^ului^Suprem era constituit din 11 membri: Preşedintele Sovietului Suprem,. 2 vicepreşedinţi, secretarul şi şapte membri ai Prezidiului.

Pentru organizarea activităţii sale, Sovietul Suprem păţea forma comisii: de mandat (asigura validarea mandatelor de deputat), de cercetare şi revizie.

Membrii Sovietului Suprem, deputaţii, se bucurau de iirmnilate parlamentară. Astfel, ei nu puteau fi chemaţi în judecată sau arestaţi fără permisiunea Sovietului Suprem sau al Prezidiului acestuia.

Sovietul Suprem îşi organiza activitatea sub formă de sesiuni. Sesiunile ordinare se convocau de către Prezidiul Sovietului Suprem de două ori pe an. Sesiunile extraordinare se convocau la iniţiativa Prezidiului Sovietului Suprem sau la cererea unei treimi din deputaţi.

Legile supuse dezbaterii la sesiunile Sovietului Suprem erau adoptate prin simpla majoritate de voturi, iar după semnarea lor de către Preşedintele şi secretarul Prezidiului Sovietului Suprem, se publicau în limba moldovenească şi ucraineană.

După expirarea mandatului Sovietului Suprem, Prezidiul acestuia fixa alegeri noi, care trebuiau să s î desfăşoare într-un termen nu mai mare de două luni din ziua expirării împuternicirilor.

Sovietul Suprem nou - ales se convoca în prima şedinţă de către Prezidiul Sovietului Suprem de legislatură anterioară, care îşi păstra atribuţiile pînă la formarea Prezidiului nou, nu mai tîrziu iecît peste o lună după alegeri.

în baza dispoziţiilor constituţionale, cuprinse în capitolul 4, realizarea puterii executive în republică era încredinţaţi Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M. care, conform art.38 din Constituţie, era numit organ executiv şi de dispoziţie.

Sovietul Comisarilor Norodnici se forma de către Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. în următoarea componenţă: Preşedintele, doi vicepreşedinţi, Preşedintele Comisiei Planificării de stat, LI Comisari Norodnici (ai industriei alimentare, agriculturii, finanţelor, comerţului intern, afacerilor interne, justiţiei, ocrotirii sănătăţii, îrreăţămîntului, industriei locale, gospodăriei comunale, asigurării sociale), Şeful

Direcţiei drumurilor, împuternicitul Comitetelor de colectări din U.R.S.S., Şeful direcţiei de cultură.

Constituţia (art.42) acorda Sovietului Comisarilor Norodnici următoarele atribuţii:

a) dirijarea activităţi i Comisariatelor Norodnice ale R.A.S.S.M. şialtor organe subordonate, inclusiv supravegherea activităţiiîmputerniciţilor Comisariatelor Norodnice unionale şi din alterepublici;

b) întreprinderea unor măsuri pentru realizarea bugetelorrepublican şi locale;

c) întreprinderea unor măsuri de garantare a ordinii publice,apărarea intereselor statului şi apărarea drepturilor cetăţenilor;

d) dirijarea activităţii comitetelor executive raionale şi orăşeneştiale sovietelor de deputaţi ai truditorilor.

Pe lîngă aceste atribuţii, Sovietul Comisarilor Norodnici era în drept să anuleze hotărîrile şi dispoziţiile comitetelor executive raionale şi orăşeneşti, să suspende hotărîrile şi dispoziţiile Sovietelor raionale şi orăşeneşti de deputaţi ai truditorilor, să anuleze ordinele şi instrucţiunile Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M.

Pentru a exercita aceste atribuţii, Sovietul Comisarilor Norodnici emitea hotărîri şi dispoziţii.

Modul de realizare a administraţiei publice locale era reglementat m capitolul 5 din Constituţie. Conform dispoziţiilor din acest capitol, orcanele administraţiei publice locale, erau sovietele raionale şi orâşeneşti, de "orăşel şi săteşti de deputaţi ai truditorilor (numite şi organelile puterii de stal, art.49) şi comitetele lor executive.

Sovietele raionale, orăşeneşti, de orăşel şi săteşti se alegeau de către cetăţenii cu drept de a alege, din unitatea administrativ-teritorială respectivă, pe un termen de d^jjini.

Sovietele dirijau activitatea social-economică şi culturală în unităţile admiiustrativ-teritoriale respective, aprobau bugetul local, coordonau activitatea organelor administrative, subordonate lor, contribuiau la menţinerea capacităţii de apărare a statului, asigurau executarea legilor şi protecţia drepturilor cetăţenilor.

238 23

9

Sovietele îşi organizau activitatea în formă de sesiuni. Sesiunile Sovietelor raionale se convocau de către comitetele executive raionale nu mai rar decît de 6 ori pe an, iar sesiunile sovietelor orăşeneşti, de orăşel şi săteşti se convocau de către organele executive respective, nu mai rar decît o da.tă în lună.

în limita competenţei acordate de Constituţie, Sovietele de deputaţi ai truditorilor adoptau hotărîri şi dispoziţii.

Organele executive ale sovietelor raionale, orăşeneşti, de orăşel şi săteşti erau comitetele executive respective, alese de soviete, în componenţa preşedintelui, vicepreşedintelui, secretarului şi membri lor comitetului executiv.

In activitatea sa organele executive locale erau subordonate sovietelor de deputaţi ale truditorilor care le-au ales, <ît şi «omitetelor executive, ierarhic superioare.

Capitolul 6 din Constituţie reglementa modul de elaborare, adoptare şi executare, precum şi structura bugetului de stat. Astfel, proiectul bugetului de stat elaborat de către Sovietul Comisarilor Norodnici, era supus pentru aprobare Sovietului Suprem al R.A.S.S.M.

Modul de exercitare a puterii judecătoreşti era reglementat în capitolul 7 din Constituţie. Articolul 73 din Constituţie pre\edea că în R.A.S.S.M. justiţia se înfăptuieşte de către judecătoriile populare, de Judecătoria Supremă şi judecătoriile speciale ale U.R.S.S.

Instanţa judecătorească Supremă în republică era considerată Judecătoria Supremă. Fiind formată prin alegeri de^ către Sovietul SjagreffИ KS.S.S.M., pe un termen de 5 ani, acest organ coordona activitatea tuturor instanţelor judecătoreşti din republică. Organeje judecătoreşti de j>rirnă instanţă se ajegeau de către cetăţenii raionului respictîvTpe baza. votului universal, egal, direct şi secret pe un termen de 3 ani.

Conform Constituţiei, justiţia se înfapmia în baza următoarelor principii: asigurarea dreptului de a lua cuvînt în proces în НтЪа maternă, publichatea proceselor judiciare, asigurarea dreptului inculpatului la apărare, independenţa judecătorilor şi subordonarea lor numai legii ş. a.

In acelaşi capitol (art. 81), se declara: controlul asupra respectării legalităţii de către autorităţile publice şi cetăţenii republicii se realizează de către Procurorul R.S.S.U. şi de către Procurorul R.A.S.S.M.

ProcuroruLR.A.S.SM. era numit în funcţie de către Procurorul un termen de ,5 ani, iar procurorii orăşeneşti* Şi raionali^ jje către Procurorul. EtS-

S^J., cu aprobarea Procurorului U.R.S. S., pentru acelaşi termen.Spre deosebire de Constituţia precedentă, Constituţia R.A.S.S.M.

din 1938 cuprindea un capitol separat (cap. VIII), consacrat drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.

Constituţia consacra drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor: dreptul la muncă, înVăţătură*," "oHîhnă, la asistenţă şi protecţie socială, libertatea cuvîntului, a presei, a mitingurilor şi demonstraţiilor, libertatea conştiinţei, dreptul de asociere.

In Constituţie se consacra egalitatea în .drepturi a femeii şi bărbatului (art. 89), egalitatea în drepturi a cetăţenilor, indiferent de naţionalitate şi rasă (art. 90), inviolabilitatea persoanei (art. 94), inviolabilitatea domiciliului (art.95), dreptul la azil politic (art.96).

în condiţiile regimului politic marxist, însă, aceste drepturi şi libertăţi constituţionale rămîneau, în marea lor majoritate, a fi formale. De exemplu, art. 93 din Constituţie, stipulînd dreptul cetăţenilor de a se uni m organizaţii obşteşti: sindicate, cooperative, organizaţii de tineret, sportive şi de apărare, societăţi culturale, tehnice şi ştiinţifice, conţinea clauza conform căreia "cei mai activi şi conştienţi cetăţeni din rîndurile clasei muncitoare şi din alte pături ale truditorilor", sînt în drept să se unească în partidul comunist (al bolşevicilor).

în asemenea mod, se încălca principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat în art.90 din Constituţie, iar dreptul de asociere se limita la un singur partid politic.

Constituţia punea în faţa cetăţenilor următoarele îndatoriri fundamentale: să respecte Constituţia şi legile în vigoare, să respecte disciplina muncii şi regulile de convieţuire socială, să ocrotească proprietatea obştească (de menţionat că cei care atentau la proprietatea

U.R.S.SV? oentru

240

241

socialistă erau declaraţi duşmani ai poporului), să-şi satisfacă serviciul militar şi să apere Patria.

Un capitol separat din Constituţie (cap. IX) era dedicat sistemului electoral.

Astfel, alegerile în organele reprezentative se efectuau în baza votului universal, direct şi secret.

-l —-f »,л- •-_ '_ „.^^^;i^bJi,'eeiIvi№«#M"*»!M'4--~*,n.

In virtutea universalităţii votului, aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi cetăţenii R.A.S.S.M. care au atins vîrsta de 18 ani, indiferent de rasă, naţionalitate, religie, studîT, censul de trai, originea socială, starea materială şi ocupaţia din trecut, cu excepţia alienaţilor mintali şi a celor lipsiţi de drepjţurile electorale de către judecată, în acest mod, ConstîtuţîalicKfda restricţiile dreptului ia vot ce'ţiheâu de provenienţa socială, măsură determinată de exterminarea "duşmanilor poporului".

Articolul 108 stabilea normele de reprezentare şi anume: pentru Sovietele raionale, un deputat nu mai puţin decît de la 500 şi nu mai mult decît de la 1500 de locuitori; pentru Sovietele orăşeneşti, raionale de oraş, un deputat nu mai puţin decît de la 100 şi nu mai mult decît de la 1000 de locuitori; pentru Sovietul sătesc, un deputat nu mai puţin decît de la 100 şi nu mai mult decît de la 250 de locuitori.

Dreptul de înaintare a candidaturilor la alegeri era rezervat organizaţiilor de partid şi obşteşti, sindicatelor, organizaţiilor tineretului, asociaţiilor obşteşti.

După natura sa juridică, mandatul reprezentativ era un mandat imperativ, alegătorii avînd dreptul de rechemare a deputatului "în modul prevăzut de lege".

Despre eficacitatea acestui sistem electoral ne vorbeşte componenţa primului Soviet Suprem, în care au fost aleşi 38 de muncitori, 50 de ţărani, 13 funcţionari, dintre care 75 erau membri şi membri supleanţi ai partidului comunist, iar deputaţi fără de partid -26, inclusiv 10 comsomolişti.

Simbolurile de stat ale republicii erau descrise în capitolul X. Drept stemă şi drapel de stat pentru R.A.S.S.M. servea stema_şi drapelul de stat ale R S.S.U. Articolul 113 stabilea că capjtgla republicii este oraşul Tirasrjpl.

Ultimul capitol din Constituţie, format dintr-un singur articol, se referea la modul de revizuire a Constituţiei. Constituţia putea fi modificată prin hotărîrea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M., adoptată cu votul a două treimi din numărul deputaţilor şi aprobată de către Sovietul Suprem al R.S.S.U.

VII. VI. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ

în urma cunoscutelor evenimente din 1940, condiţionate de Protocolul adiţional-secret Molotov - Ribbentrop,39 cînd României i-au fost impuse serioase cedări teritoriale, soldate cu amputarea teritoriului dintre Nistru şi Prut şi partea de nord a Bucovinei, a fost constituită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească - eveniment dictat nu "de voinţa oamenilor muncii" din Moldova, ci în exclusivitate în virtutea guvernului U.R.S.S. şi a Comitetului Central al P.C.(b).40

Astfel, la 2 august 1940, Spvieţu| Suprem din U.R.S.S. adoptă- a , ~ J ^ J Ş i ^ ™ ^ Socialiste

Moldoveneşti, în această lege se declara cS, "venind în întîmpinarea doleanţelor oamenilor muncii din Basarabia, ale oamenilor muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească privind reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din R.A.S.S.M. şi, călăuzindu-se de principiul dezvoltării libere a naţionalităţilor", se formează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională.

Autorităţile de la Moscova, însă, au fabricat o astfel de unire, care a făcut imposibilă "reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia şi R.A.S.S.M". Astfel, conducerea R.A.S.S.M. a propus de a forma R.S.S. Moldovenească unională în următoarea componenţă:

a) raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Cotovsc, Ocna Roşie, Rîbniţa, Slobozia, Tiraspol, Cerneansc din R.A.S.S.M.

242 243

b) judeţele Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca şi plaselor Bolgrad, Ismail şi Reni din judeţul Ismail din Basarabia, în care moldovenii constituiau o parte considerabilă din populaţie.41

"Venind în întimpinarea oamenilor muncii", Legea din 2 august 1940 formează R.S.S. Moldovenească în componenţa oraşelor Tiraspol şi Grigoriopol, raioanelor Dubăsari, Camenca, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale R.A.S.S.M., oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei.

După proclamarea R.S.S. Moldoveneşti prin Legea din 2 august 1940, pe teritoriul republicii din dreapta Nistrului au fost extinse atribuţiile Sovietului Suprem, ale Prezidiului Sovietului Suprem, ale Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M.. în unităţile administrativ-teritoriale erau formate organe executive şi de dispoziţie provizorii - comitete executive ale Sovietelor, în componenţa preşedintelui, locţiitorului preşedintelui, secretarului şi a trei - zece membri ai comitetului executiv. Comitetele executive săteşti, de orăşel şi orăşeneşti (în afară de centrele judeţene) ale Sovietelor se alegeau de către adunările generale ale locuitorilor acestor localităţi. Comitetele executive provizorii judeţene, de voloste şi orăşeneşti (ale centrelor judeţene) erau numite de autorităţile publice din R.S.S.U. şi R.S.S.M.42

Astfel, la mijlocul lunii iulie 1940 au fost formate 1048 de comitete executive ale Sovietelor săteşti, 11 - de orăşel, 6 - orăşeneşti, 52 - de voloste, 6 comitete judeţene.43

La 10 noiembrie 1940, sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M. formează Comisia pentru elaborarea proiectului Constituţiei (27 membri) şi adoptă hotărîrea privind organizarea primelor alegeri în Sovietul Suprem al R.S.S.M.

A. CONSTITUŢIA REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI DIN 1941

între 8 şi^ 12LJsbjr.ua.rie 1941, îşi desfăşoară şedinţele sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M., care adoptă, la 10 februarie,!* Constituţia R.S.S.M.. Ca şi constituţiile din restul republicilor

unionale, Constituţia R.S.S.M. era structurată în unsprezece capitole, formate din J 25 de articole. *"

^Capitolul T ( art. l - 12) conţinea dispoziţii normative, referitoare la orînduirea socială.

i . ;,. y^ş ("- .̂

Capitolul II (art. 13-19) consacra orînduirea de stat.Capitolul ЙЙ (art. 20-38) legaliza modul de formare şi activitate

a organelor reprezentative centrale (organele supreme ale puterii) de stat, precum şi atribuţiile lor.

Capitolul IV (art. 39 - 53) reglementa activitatea organelor executive centrale.

Capitolul V (art. 54 - 78) determina principiile de activitate a organelor administraţiei publice locale."""*""^âjpitoîul уЪ (art. 79**-"'^5} reglementa modul de adoptare şi

executarea bugetului de stat.Capitolulvil (art.83 - 95) era dedicat organelor judecătoreşti ji

ale procuraturii.чечтяиви? •».*.'•• 'p . -•' > • •> J ^ •• ' .-?*k

Capitolul Vin\art. 96 - 111) consacra drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Capitolul KS (art. l Î2 - 121) includea principiile sistemului electoral.

v Capitolul 5S (art. 122 - 124) conţinea prevederi referitoare la simbolurile de, stat, stabilind că statutul de capitală a republicii îi revine oraşului Chişinău.

Capitolul ХЭ constituit dintr-un singur articol legaliza procedura de revizuire a,Constituţiei.

Ca şi în Constituţia R.A.S.S.M. din 1938, capitolul I, (Orînduirea socială) conţinea principiile generale de organizare statală a noii republici socialiste unionale.

Constituţia (art. 1) declara Republica Sovietică Socialistă Moldovenească drept stat socialist " al muncitorilor şi ţăranilor". Baza politică a acestui stat o constituiau Sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii, iar baza economică - "sistemul socialist al economiei şi proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie".

Proprietatea socialistă putea să se manifeste fie sub forma proprietăţii de stat, fie sub forma proprietăţii cooperatist-colhoznice.

244 245

Pe lîngă aceste forme de proprietate, Constituţia (art. 9) admitea şi existenţa proprietăţii private a ţăranilor individuali, a meşteşugarilor şi meseriaşilor, sub formă de mici întreprinderi private industriale şi de comerţ, în limitele stabilite de lege. La fel ca şi în Constituţia R.A.S.S.M., munca era declarată drept datoria şi lucrul de cinste al fiecărui cetăţean apt de muncă, potrivit principiului "cine nu lucrează, acela nu mănîncă".

în Capitolul II din Constituţie (Structura de stat), se declara că R.S.S.M. este stat suveran, care poate exercita independent puterea de stat, cu condiţiile respectării art.14 din Constituţia U.R.S.S., care practic reducea această independenţă la zero. Mai mult decît atît, avînd dreptul de a ieşi din componenţa U.R.S.S., în lipsa unui mecanism juridic, care ar fi reglementat acest proces, R.S.S.M. nu a putut fi un stat independent de facto.

în acelaşi capitol se consacrau: inalienabilitatea teritoriului R.S.S.M., dreptul de a avea formaţiuni militare republicane, dreptul de a avea relaţii directe cu state străine ş. a.

Cetăţenilor R.S.S.M. li se recunoştea în mod automat şi cetăţenia U.R.S.S., iar cetăţenilor celorlalte republici unionale li se garantau drepturi egale cu ale cetăţenilor R.S.S.M.

Din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale, republica era formată din judeţele: Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca; raioanele (nu intrau în componenţa judeţelor) Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Rîbniţa, Slobozia, Tiraspol; oraşele desubgrjpja^s^r^ujtjiigana Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol.

Ţinînd cont de limitele stabilite în articolul 14 din Constituţia U.R.S.S., art.19 al acestui capitol determina competenţa R.S.S.Moldoveneşti.

R.S.S.M. era în drept să realizeze, prin intermediul autorităţilor publice, următoarele atribuţii: adoptarea Constituţiei şi a altor legi, organizarea administrativ-teritorială a republicii; asigurarea ordinii publice şi ocrotirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; aprobarea planurilor de dezvoltare a economiei naţionale şi a bugetului de stat; stabilirea impozitelor şi a altor taxe; asigurarea de stat conducerea activităţii băncilor, întreprinderilor industriale,

agricole şi de comerţ de subordonare republicană şi supravegherea întreprinderilor de subordonare unională; stabilirea modului de folosire a pămîntului, subsolului, pădurilor şi apelor; gestionarea diferitor ramuri ale economiei naţionale (construcţia de drumuri şi locuinţe, transporturi, comunicaţii, învăţămînt, cultură, ocrotirea sănătăţii, cultură fizică şi sport); organizarea organelor judecătoreşti ale R.S.S.M.; acordarea cetăţeniei R.S.S.M.; amnistierea şi graţierea persoanelor condamnate de către instanţele judecătoreşti din R.S.S.M. etc.

Puterea legislativă şi modul de realizare a acesteia constituia obiectul de reglementare a capitolului III din Constituţie. Articolul 23 din Constituţie consacra că organul legislativ suprem a^jyS^M este

*Sovietul ,Su,prem. Acest organ* era ales de către cetăt Moldoveneşti pentru un mandat de patru ani, potrivit normei de reprezentare: un deputat la zece mij, Jejofiyitori.

în competenţa Sovietului Suprem intrau toate drepturile acordate R.S.S. Moldoveneşti, conform articolelor 13 şi 19 din Constituţie.

Activitatea Sovietului Suprem era dirijată de către Preşedintele Sovietului Suprem, ales din rîndul deputaţilor.

Sovietul Suprem forma şi Prezidiul Sovietului Suprem în următoarea componenţă: Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem, doi vicepreşedinţi, Secretarul şi 13 membri ai Prezidiului.

Fiind subordonat nemijlocit Sovietului Suprem, Prezidiul era învestit cu următoarele atribuţii:

- convocarea sesiunilor Sovietului Suprem;- interpretarea legilor R.S.S.M.;- organizarea referendumurilor;- anularea hotărîrilor şi a dispoziţiilor Sovietului Comisarilor

Norodnici, a hotărîrilor şi dispoziţiilor Sovietelor de deputaţi raionaleşi orăşeneşti ai oamenilor muncii, în cazurile cînd acestea veneau încontradicţie cu legislaţia în vigoare;

- numirea şi destituirea din funcţie a miniştrilor R.S.S.M., lapropunerea Preşedintelui Sovietului de Miniştri şi cu aprobareaulterioară de către Sovietul Suprem al republicii;

- acordarea cetăţeniei R.S.S.M.;

246 247

- aprobarea titlurilor onorifice ale R.S.S.M.;- acordarea titlurilor onorifice ale R.S.S.M. şi a distincţiilor;- graţierea cetăţenilor condamnaţi de instanţele judecitoreşti din

R.S.S.M.;- numirea şi revocarea reprezentanţilor diplomatici ai R.S.S.M..Sesiunile ordinare ale Sovietului Suprem se convocau de către

Prezidiul Sovietului Suprem de două ori pe an. Sesiunile extraordinare se convocau la iniţiativa Prezidiului sau la cererea unei treimi din deputaţii Sovietului Suprem.

Puterea executivă (cap. IV din Constituţie) era încredinţată Sovietului Comisarilor î^orpdnici, numit "organul suprem executiv şi de dispoziţie".

Sovietul Comisarilor Norodnici era format de către Sovietul Suprem al republicii în următoarea componenţă: Preşedintele, vicepreşedinţii, comisarii norodnici ai R.S.S.M. Comisariatele norodnice erau de două categorii: unional-republicane şi republicane. Comisariatele unional-republicane îşi exercitau atribuţiile sub supravegherea comisariatelor de ramură unionale, iar cele republicane rămîneau a fi relativ independente.

în următorul capitol din Constituţie se reglementa structura, modul de instituire şi atribuţiile organelor administraţiei publice.

Administraţia publică locală era exercitată de cătie Sovietele locale; 'âtete p*ffn*vot universal, egal, direct şi secret pe iui termen de doi ani şi de comitetele executive, alese de aceste Soviete.

Justiţia (art.83) era înfăptuită de către Judecătoria Supremă a R.S.S.M., membrii căreia erau aleşi de către Sovietul Suprem, în unităţile administrativ-teritoriale justiţia era încredinţată judecătoriilor judeţene, raionale, orăşeneşti, alese de cetăţeni, şi aşa-nuiniţelor 'judecătorii speciale", create conform hotârîrilor Sovietului Suprem al U.R.Ş.S..

în ce priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, precum şi sistemul electoral (cap. VIII şi IX), practic erau recopiate articolele respective din Constituţia R.A.S.S.M.

Potrivit modului de revizuire, Conjţiţutia^gcaJuexibilă, putînd fi modificată cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturile deputaţilor Sovietului Suprem.

în perioada ocupaţiei germane (1941-1944), Constituţia republicii este suspendată, autorităţile publice din republică fiind evacuate în Rusia. Acestea au revenit la exercitarea "atribuţiilor constituţionale" abia în vara anului 1944, după ce linia frontului a trecut dincolo de hotarele Moldovei.

B. CONSTITUŢIA REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI DIN 1978

Procesele reformatoare, declanşate în U.R.S.S. după condamnarea cultului personalităţii lui Stalin, au silit autorităţile

^rfJSK^iă^)№tf:^«U.^B.*i«*^**^*t^**^**C***1 »"•«»*«'""*> •" .i**-*- «***..«,ч. л,*,,», M ' '

sovietice să elaboreze o nouă Constituţie a U.R.S.S.. Congresul XXII al P.C.U.S., caie şi-a ţinut lucrările în anul 1961, a formulat tezele privind transformarea statului dictaturii proletariatului într-un stat al întregului popor şi despre trecerea de la democraţia proletară la democraţia întregului popor. Tezele enunţate urmau a fi reflectate într-o nouă Constituţie, ceea ce a determinat formarea, în anul 1962, a unei Comisii Constituţionale de către Sovietul Suprem al U.R.S.S. Activitatea acestei Comisii a fost practic "paralizată" în urma consecinţelor, care au urmat după demiterea conducătorului statului sovietic, N. Hmsciov. Abia în anul 1976, la Congresul XXV al P.C.U.S., problema privind proiectul noii constituţii a fost abordată din nou. Congresul a decis ca în proiectul constituţiei să se reflecte "evoluţia democraţiei socialiste, particularităţile de bază ale societăţii sovietice"

Urmind aceste indicaţii, comisia a elaborat proiectul noii constituţii, iar la 23 mai 1977 1-a aprobat. Proiectul este adoptat şi de Plenara C.C. al P.C.U.S., care şi-a desfăşurat lucrările la 24 mai 1977. La 27 mai 1977 Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat decretul "Cu privire la proiectul Constituţiei U.R.S.S.". Conform acestui decret, proiectul este publicat în presă ( 4 iunie 1977 ) şi supus discuţiei - procedură ce trebuia să dureze pînă în luna octombrie. Această discuţie, dirijată şi direcţională de partidul comunist, s-a axat

248 249

pe proiect, rămînînd în esenţă o formalitate, o expresie de democraţie pasivă, chiar dacă au fost modificate 110 articole şL a fost introdus TUI articol nou.44

La 3 octombrie 1977, Plenara C.C. al P.C.TJ.S. a aprobat proiectul Constituţiei cu modificările făcute, iar la 7 octombrie 1977 Sovietul Suprem a adoptat "în unanimitate" noua Constituţie a U.R.S.S..

Adoptarea Constituţiei U.R.S.S. a deteiminat necesitatea elaborării şi adoptării Constituţiei R.S.S.M. îr mod tradiţional, elaborarea proiectului noii Constituţii a avut Loc- sul "conducerea nemijlocită" a C.C. al P.C. din Republica Moldova.

Elaborarea noii Constituţii a Republicii Moldova, a fost iniţiată printr-o hotărîre a Sovietului Suprem din republică, "Cu privire la pregătirea proiectului noii Constituţii a R.S.S:M.", adoptată la 14 iulie 1977.

Sovietul Suprem a format comisia constituţională, constituită din 45 de membri, preşedinte fiind numit I. Bodiul, |iim-s.ecretar al C.C. alP.C. dinR.S.S.M.

După nouă luni de activitate a comisiei, proiectul este publicat în presă, pentru a fi "discutat" de către popor. Despre eficienţa acestei discuţii ne vorbesc modificările survenite îr textul proiectului Constituţiei.

Astfel, partea a doua a preambulului a fost completată cu următorul text: "Urmînd cu credinţă poruncile lui VJ.Leuir, oamenii muncii din Moldova, datorită ajutorului colosal al marelui popor rus şi al celorlalte popoare ale ţării noastre, au apărat cu succes cuceririle revoluţionare ale Marelui Octombrie, şi-au dobînd it organizare de stat socialistă şi au obţinut succese colosale în dezvoltarea economică, socială şi culturală".

La 11 aprilie 1978, comisia constituţională a aprobai proiectul Constituţiei şi 1-a transmis Prezidiului Sovietului .Suprem din republică. După aprobarea proiectului de către Prezidiul Sovietului Suprem (12 aprilie) şi de C.C. al P.C. din R.S.S.M. (L3 aprilie), este convocată sesiunea a opta extraordinară a Sonetului Suprem din

R.S.S.M. care, la 15 aprilie 1978, adoptă "în unanimitate" ConstituţiaR.S.S.M.. . .~ *"**""""

Orice constituţie are o anumită structură. Divizarea ei în titluri, capitole, poziţia articolului şi a compartimentelor vorbeşte despre atitudinile diferite ale statelor faţa de procesul de elaborare a Constituţiilor.

%ЙЖ&Ка Constituţiei R.S.S.M. din 1978 era următoarea:preambul,, K^secţiuni, 19 capitole, 172^ articole.SecTl - Bazele oiînduirii sociale şi ale politicii R.M.Cap. l - Sistemul politic.Cap. 2 - Sistemul economic.Cap. 3 - Dezvoltarea socială şi culturală.Cap. 4 - Activitatea politică externă şi apărarea Patriei socialiste.Secţ. II - Statul şi persoana.Cap. 5 - Cetăţenia R.S.S.M.. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor.Cap. 6 - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor.Secţ. III - Orînduirea naţional-statală şi administrativ-teritorială a

R.S.S.M.'Cap. 7 - R.S.S.M. - republică unională în componenţa U.R.S.S..Cap. 8 - Orînduireateritorial-administrativă a R.S.S.M..Cap. 9 - Sistemul şi principiile activităţii Sovietelor.Cap. 10 - Sistemul electoral.Cap. 11 - Deputatul poporului.Secţ. V - Organele supreme ale puterii de stat şi administraţiei de

stat ale R.S.S.M..Cap; 12 - Sovietul Suprem al R.S.S.M..Cap. 13 - Sovietul miniştrilor al R.S.S.M..Secţ. VI - Organele locale ale puterii de stat şi administraţiei de

stat ale R.S.S.M..Cap. 14 - Sovietele locale de deputaţi.Cap. 15 - Comitetele executive ale Sovietelor locale.Secţ. VII - Planul de stat de dezvoltare economică şi socială şi

bugetul de stat al R.S.S.M..

250

251

Cap. 16 - Planul de stat de dezvoltare economică şi socială al R.S.S.M..

Cap. 17 - Bugetul de stat al R.S.S.M..Sect. VIII - Justiţia, Arbitrajul şi Procuratura R,S.S.M..Cap. 18 - Justiţia şi Arbitrajul.Cap. 19 - Procuratura.Secţ. IX - Stema, drapelul, imnul şi capitala R.S.S.M..Secţ. X - Acţiunea Constituţiei R.S.S.M. şi procedura de

revizuire a ei.Prin conţinutul său normativ, noua Constituţie a republicii a

consacrat bazele orînduirii sociale şi politice ale R.S.S.M., drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, a determin at principii le organizării şi scopurile statului socialist (numit stat "al întregului popor"), orînduirea naţional-statală şi administrativ-teritorială a republicii, modul de formare a organelor de stat. Dar aceste prevederi s-au dovedit a fi doar nişte lozinci decorative.

Astfel, în preambulul Constituţiei, proclamîndu-se "construirea societăţii socialiste dezvoltate", se sublinia că acest "avantaj" este rezultatul revoluţiei din Octombrie şi rolul deosebit al Partidului Comunist, ceea ce nu este decît o neglijare a adevărului istoric.45

Consacrînd în art.2, cap.l, că "toată puterea în R.S.SM. aparţine poporului", care o exercită prin intermediul Sovietelor de deputaţi -baza politică a stalului, Constituţia neglijează această prerogativă excepţională a poporului prin conţinutul normativ al art.6 <lin acelaşi capitol. Acest articol, arhicunoscut, apreciază Partidul Comunist drept "forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice", care "determină perspectiva generală a societăţii, politica interna şi externă a statului, conduce marea activitate creatoare a poporului scrvietic...".

în capitolul 2, Sistemul economic, se consacra că baza sistemului economic al R.S.S.M o constituie proprietatea socialistă, sub formă de proprietate de stat, cooperatist-colhoznică şi proprietate a altor organizaţii obşteşti. Nerecunoscînd existenţa proprietăţii, private, Constituţia (art. l ?) vorbeşte despre proprietatea personală a cetăţenilor din R.S.S.M.. Această formă "sovietică" de proprietate includea în sine obiectele de uz curent, de consum personal, confort şi

obiectele din gospodăria auxiliară, domiciliul şi mijloacele financiare provenite din muncă.

Stabilind în art.31 din Constituţie că fiecare cetăţean al R.S.S.M. este şi cetăţean al U.R.S.S, legea fundamentală lărgea cadrul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, fixate în cea precedentă cu dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la locuinţă, dreptul de a se folosi de realizările culturii, dreptul de a participa la conducerea afacerilor de stat şi obşteşti, dreptul de a ataca actele nelegitime ale persoanelor oficiale, organelor de stat şi a cejor obşteşti. Ca şi marea majoritate a dispoziţiilor constituţionale, şi normele caie consacrau drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor R.S.S.M. au rămas a fi doar nişte lozinci.

Secţiunea а Ш-а din Constituţie determina statutul juridic al R.S.S.M. în cadrul uniunii. R.S,S,M. era declarată stat sovietic socialist suveran, care face parte din U.R.S.S., а!г^и^(ЭГгер1иГЗе"ТШега ieşire din uniune. " "Conform art.71 din Constituţie în competenţa R.S.S.M. intra:

- adoptarea Constituţiei şi a altor legi ale R.S.S.M.;- asigurarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor;- determinarea atribuţiilor, a modului de organizare şi funcţionare

a organelor de stat din republică;- dirijarea sectorului economic din republică şi realizarea

măsurilor de folosire raţională a resurselor naturale şi protecţiamediului;

- elaborarea şi aprobarea planurilor de dezvoltare socială şieconomică şi a bugetului de stat ale R.S.S.M.;

- dirijarea diverselor ramuri din economia naţională;- amnistierea şi graţierea cetăţenilor R.S.S.M. etc.Spre deosebire de Constituţia R.S.S.M. din 1941, noua

Constituţie cuprindea în conţinutul său normativ o secţiune aparte, consacrată în întregime Sovietelor de deputaţi ai poporului (sistemul, principiile de activitate). Capitolul 10 din această secţiune conţinea reglementări privitoare la sistemul electoral, iar capitolul 11 determina statutul deputaţi lor în soviete.

252

253

Ca şi orice Constituţie socialistă, Constituţia R.S.S.M. prevedea un mecanism de stat cu o structură subordonată principiului unităţii puterii de stat.

In fruntea ierarhid organelor puterii de stat (cap.12) Constituţia plasa Sovietul Suprem, numit organ suprem al puterii de s1a.t.

1Qfeâu î̂tftRfr,1^^J ̂ .̂ fr.i,i '•' - ' e*-'jl*™*S*WAsifr «l J ^f-a^' '• - ^ " " ' •--

Sovietm ăuprern era constituit din 380 de deputaţi, aleşi pe un* МЧИ4'««f.« i. 4 , i. -., - Г , . = '

termen de u5 ani, şi îşi organiza activitatea în formă de sesiuni convocate de două ori pe an.

în competenţa excepţională a Sovietului Suprem intra:- adoptarea Constituţiei R.S.S.M. şi modificarea ei;- adoptarea planurilor de dezvoltare economică şi socială ale

R.S.S.M.;- aprobarea bugetului de stat al R.S.S.M. şi a dărilor de seamă

privind executarea lui;- formarea organelor subordonate Sovietului Suprem-Activitatea Sovietului Suprem era dirijată de către Preşedintele

Sovietului Suprem şi pitru vicepreşedinţi.în perioada dintre sesiunile Sovietului Suprem, atribuţiile acestui

organ erau exercitate de către Preziciul Sovietului Suprem.Prezidiul Sovietului Suprem se alegea din rmdurile deputaţilor,

în următoarea componenţă: Preşedintele prezidiului, doi vicepreşedinţi, Secretam! Prezidiului şi cincisprezece membri ai Prezidiului Sovietului Suprem.

Conform art. 108 din Constituţie, Prezidiul exercita următoarele atribuţii:

- fixarea alegerilor în Sovietul Suprem şi Sovietele loc ale;- convocarea sesiunilor Sovietului Suprem;- coordonarea activităţii comisiilor permanente ale Sovietului

Suprem;- controlul constituţionalităţii legilor;- fixarea alegerilor în judecătoriile populare raionale şi

orăşeneşti;- interpretarea legilor R.S.S.M.;- dirijarea activităţii sovietelor locale ;

- anularea hotarîrilor şi a dispoziţiilor Sovietului Miniştrilor,hotărîrilor Sovietelor raionale şi orăşeneşti de deputaţi care vin încontrad ictie cu legislaţia în vigoare ;

- stabilirea şi acordarea titlurilor onorifice ;- acordarea cetăţeniei R.S.S.M. şi a azilului politic;- numirea şi revocarea reprezentanţilor diplomatici;- ratificarea tratatelor internaţionale ;- organizarea administrativ-teritorială a republicii şi altele.Puterea executivă era încredinţată Sovietului Mirnjtrilora al

R.S.S.Pvî.roîga'irflîpiem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat.Acest organ era format de către Sovietul Suprem, în componenţa

Preşedintelui Sovietului Suprem, Prim-vicepreşedintelui, Vicepreşedinţilor, miniştrilor şi preşedinţilor comitetelor de stat.

Sovietul Miniştrilor era împuternicit de Constituţie (art. 118) să rezolve toate problemele din domeniul administraţiei de stat. Pentru asigurarea executării legislaţiei în vigoare, Sovietul miniştrilor adopta hotărîri şi dispoziţii.

Puterea judiciară (cap. 18) era realizată de instanţele judecătoreşti,"'sistemul cărora, conform Constituţiei, era constituit din Judecătoria 8щепт? jud^căţQţiije^pppulare raipnale„şi ощегщй.

Judecătoriile populare raionale (orăşeneşti) erau alese de către cetăţenii raionului (oraşului) prin vot universal, egal, direct şi secret, pe un termen de cinci ani. Asesorii în aceste judecătorii se alegeau de către cetăţeni în cadrul unor adunări, organizate la locul de trai sau de muncă, pe un termen de doi ani şi jumătate. Membrii Judecătoriei Supreme şi asesorii populari erau aleşi de către Sovietul Suprem pe un termen de cinci ani.

Capitolul 18 se referea la Arbitrajul de stat, care rezolva litigiile economice dintre persoanele juridice, iar capitolul 19 conţinea prevederi referitoare la procuratură, organ de supraveghere a legalităţii.

Secţiunea a IX-a din Constituţie se referea la stema, drapelul, imnul şi capitala R.S.S.M., iar secţiunea a X-a determina procedura de revizuire a Constituţiei.

254 25

5

Evenimentele, care s-au declanşat în Republica Moldova, incepînd cu anul 1985, au creat necesitatea revizuirii "alertate" a Constituţiei din 1978.

VIL VII. ETAPA CONTEMPORANĂ A CONSTITUŢIONALISMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Necesitatea realizării reformei politice şi economice a determinat reforma constituţională în Republica Moldova.

Elaborarea proiectului noii Constituţii a Republicii Moldova a fost condiţionată de necesitatea realizării cadrului juridic al evoluţiei spre statul de drept şi democratic, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

în scopul elaborării noii Constituţii, la 19 iunie 1990, prin hotărîrea Sovietului Suprem al R.S.S.M., a fost formată Comisia pentru elaborarea proiectului noii Constituţii.

La elaborarea proiectului Constituţiei s-a -ţinui cont de prevederile ce şi-au găsit reflectare m proiectele iniţia le propus e de:

- Secţia pentru problemele legislaţiei şi ordinii de drept aSecretariatului Parlamentului.

- Guvern.- Academia de Ştiinţe.- Grupul independent de autori (Ilie Rotari, U ie Teacă, Tudor

Negru, Tamara Gortopan, Vladimir Dimitrişin, Sveatos kv Cazacu).S-a ţinut cont de proiectul comun al grupurilor de lucru

menţionate, la care au contribuit Boris Negru, Nicolae D »ru, Vladimir Mocreac, Nicolae Osmochescu, Tudor Negru, Ion Pâduraru, Mihai Petrachi, Ilie Rotari, lulia Sîrcu, Ilie Teacă, membri.

La fel, au fost luate în consideraţie observaţiile ?i propunerile făcute la şedinţele Comisiei Constituţionale.

Proiectul Constituţiei a fost definitivat de grupul ie lucru în următoarea componenţă: Rnris Negrn: conducător. Aleaandru Arseni. Mihai Cotorobai, Raisa Grecu, Tudor Negru, Nicolae Osniochescu, Tudor Panţîru, Mihai Petrachi, Ion Plămădeală, Ilie Teacă.

După o serie de dezbateri asupra proiectului, la 29 iulie 1994 Parlamentul adoptă Constituţia Republicii Moldova, în aceeaşi zi,

„^jBbJL&JBS£?E.iJ=.,ii____:,—'iâ„J-- "л --' л - i -* . • д—'• - ''"' • '•• '-••* - -. 'J*li ь

Constituţia este promulgată prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova şi intră în vigoare la 27 august 1994. La aceeaşi dată, Constituţia Republicii Moldova din 15 aprilie 1978 este abrogată în întregime, celelalte legi şi acte normative subordonate legii rămînînd în vigoare în măsura în care nu contraveneau Constituţiei.

Ca şi orice constituţie completă, noua Constituţie a Republicii Moldova vine să. reglementeze ansamblul relaţiilor sociale fundamentale ce ţin de organizarea puterii de stat.

Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat în 151 de articole, care sînt grupate în şapte titluri. Titlurile cu un conţinut normativ maLbogat sînt structurate pe capitole şi secţiuni.

^Primul, titlu 11 Constituţiei, "Principii generale", consacră caractensficfle'statului Republica Moldova: suveran şi independent, unitarjijjndivizibiîşi cuprinde norme referitoare la forma repuGtic'ănă de guvernăm înt. Republica Moldova este considerată un stat de drept şi democratic, în care suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercita în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în acest titlu se consacră inalienabilitatea ^teritorială a Republicii Moldova, raportul dintre dreptul naţional şi cel internaţional. Tot aici se consacră principiile democratismului şi pluralismului poliţie, separaţia şi colaborarea puterilor, supremaţia Constituţiei Republicii Moldova, principiile fundamentale privind proprietatea. Titlul l conţine şi dispoziţii referitoare la unitatea poporului Republicii Moldova, recunoscîndu-se şi garantîndu-se drep'ful tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea independenţei lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

In acest titlu se consacră neutralitatea permanentă a Republicii Moldova şi se stipulează neadmiterea dislocării trupelor militare ale *Ц/"< altor state pe teritoriul său. Tot aici sînt incluse dispoziţii privitoare la s im boburile naţionale (drapel, imn şi stemă), la limba de stat a republic n ji ^capitala.

(îel âetel doilea titjjr este numit "Drepturile, libertăţile, „şi îndatoririle fundamentale". Titlul respectiv este structurat în trei

256 257

capitole, în capitolul l, purtînd denumirea "Dispoziţii generale", sînt stabilite principiile fundamentale în domeniul instituirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi garantarea lor (universalitatea, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, sex, limbă, religie, opinie, apartenenţa politică, avere, origine socială, accesul liber la justiţie, prezumţia^ nevinovăţiei, neretroactivitatea legii, dreptul"Tiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile |i îndatoririle fundamentale), în acest capitol, exista""dispoziţii privitoare la dobîndirea şi pierderea cetăţeniei Republicii Moldova. Sub acest ultimlfs"pect trebuie reţinută regula, în sensul căreia nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.

Conform dispoziţiilor acestui capitol, cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi cetăţeni ai altor state, decît în cazurile prevăzute de acordurile internaţionale, la care Republica Moldova este parte. Pe lîngă principiile fundamentale, privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor Republicii Moldova, acest capitol prevede că cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii republicii, cu excepţia celor prevăzute de lege.

în capitolul 2, "Drepturile şi libertăţile fundamentale", se conţino£££S£HSb~i-*iti.- ^ C •.»•*.. - -,.„>..€s„.,.....,,,,. * ' >

norme prin care se consacră şi se garantează juridic drepturile şi libertăţile fundamentale, şi anunie: drepturile politice (dreptul de a alege şi de a ii ales, libertatea conştiinţei, libertatea opiniei şi a exprimării, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia, dreptul la asistenţă şi protecţia socială, dreptul familiei şi al copiilor orfani la protecţie, dreptul mamei, copiilor şi tinerilor la ajutor şi ocrotire specială, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială); inviolabilităţile (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiile şi private, inviolabilitatea

domiciliului); drepturi le-garanţii (dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică).

Conform Constituţiei, exerciţiul acestor drepturi şi libertăţi poate fi restrîns numai prin lege şi dacă este impus de apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea anchetei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori avarii.

Capjtolul 3 stabileşte îndatoririle cetăţeneşti fundamentale şi anume: devotamentul faţă de ifară, îndatorirea de apărare a Patriei şi satisfacerea serviciului militar, obligaţia de a contribui prin taxe şi impozite la bugetul statului, îndatorirea de a proteja mediul înconjurător side a ocroti monumentele.

^Titlul 3, ăenumit "Autorităţile publice", fiind structurat pe capitole,"capitolele avînd şi secţiuhî^Tefîectă concepţia cu privire la distribuirea competenţelor în realizarea puterii de stat între principalele categorii de organe de stat şi raporturile dintre aceste qrgane?7t*s'tfel,capîtoluT*?, secţiunea l, cuprinde norme referitoare la alegerea, organizarea internă, funcţionarea şi atribuţiile de bază ale Parlamentului. Conform acestor dispoziţii, Parlamentul Republicii Moldova este organul reprezentativ suprem şi Bunica autoritate legislativă^ a statului cu o structură unicamerală, compus din 101 deputaţi, jdeşi p.entru un mandaf de 4 ani şi care îşi desfăşoară * activitatea în cadrul sesiunilor ordinare, extraordinare sau speciale.

Secţiunea a 2-a a Capitolului 4 reglementează statutul depu-taţilor, stabileşte incompatibilităţi şi imunităţi privind activitatea lor.

Secţiunea a 3-a a Capitolului 4 conţine dispoziţii consacrate procesului de legiferare ( iniţiativa legislativă, adoptarea legilor şi hotărîrilor, intrarea în vigoare a legilor adoptate de Parlament) şi domeniul de reglementare rezervat legilor organice.

în Capitolul 5 al Titlului 3 sînt cuprinse reglementările privind şeful statului - Pj^djflteJ.e^epu^licnJIddjn'a, care este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi iiber, exprimat pentru un mandat de patru ani şi care, reprezentînd., statul, este garantul suveranităţii, independenteijiaţionale, а\,ш^ш^^п1е^]Шп^г^оа]а. ţării. Tot

258

259

aici sînt stabilite incompatibilităţile, imunitatea, atribuţiile, condiţiile lm funcţie şi actele emise de Şeful statului "~ "*-—-

Capitolul 6 al acestui titlu conţine norme referiloare la rolul, structura, învestitura, incompatibilitatea şi actele emise df^juxgjn.

Titlul 3 conţine un capitol aparte, consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul şi care stabileşte r«sponşab*ilitatea G'uvemJuT'ui fata Parlamentului şi obligaţia informării acestuia,

J.B.- ,.^.<- -- *™,J». t , | > ^ ^ ^ ^ _Л.*'Ь.'- - ' * f, j, :; *** Jt l*f Л *JXI-, f» -A â̂ i ~? 1 J ,|

obligativitatea Guvernului şi a fiecăruia din membrii săi de a răspunde la întrebările formulate de deputaţi, procedura de exprimare a neîncrederii în Guvern.

Capitolul 8, "Administraţia _ л Tpublică", reglementează administraţia jmblică centrală §\ de specialitate, forţele armate, prrHcîpuTe" de baza ale administrării publice locale, "organizarea administrativ-teritorială a republicii, în acest capitol se conţin dispoziţii privitoare la posibilitatea atribuirii unor forme şi condiţii speciale de autonomie unor localităţi din stînga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova. Capi l «Iul cuprinde şi dispoziţii care determină autorităţile publice săteşti, orăşeneşti şiraionale.

Capitolul 9, "Autoritatea judecătorească", conţine dispoziţii referitoare la instanţele judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, CurteadeArjel, trjb^ajeje^ş^stabileşte că modul de organizare şi competenţa instanţelor judecătoreşti se determină prin lege organică. Secţiune* a 2-a din acest capitol reglementează modul de instituire, componenţa şi competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, iar secţiunea a 3-a conţine norme privitoareTîţ^rpcufatura Republicii.

Titlul 4 d"m~C"»nstituţîe "asigură reglementarea constituţională a economiei naţionale şi asonantelor publice şi cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, sistemul fiscal, Curtea de Conturi.

Titlul 5, "Curtea Constituţională", reglementează modul de realizare a controlului constitutionaHtăţii legilor şi determină statutul, atribuţiile, structura şi alte aspecte legate de activitatea organului de jurisdicţie constituţională.

\ Titlul 6, "Revizuirea Constituţiei", reglementează iniţiativa revizuîHT"Jicnitele şi"procedura revizuirii Constituţiei.

Titlul 7, "Dispoziţii finale şi tranzitorii", este constituit din norjuteerreferhoarelâ intrarea în vigoare a Constituţiei.

Experţii O.S.C.E au stabilit o serie de criterii de apreciere a unei constituţii, ca fiind democratică, dacă:

1. Realizează un echilibru al puterilor;2. Instituie garanţii sigure pentru libertatea cuvîntului;3. Garantează proprietatea;4. Organizează exercitarea puterii în teritoriu conform

principiilor descentralizării şi autonomiei locale;5. Prevede o Curte Constituţională;6. Reglementează detaliat drepturile, libertăţile şi îndatoririle

cetăţenilor;7. Prevede pluralismul politic;8. Prevede garanţii pentru respectarea tratatelor internaţionale

etc.Este cert faptul că o constituţie democratică trebuie să răspundă

şi altor exigenţe, precum cele privind:1. Consacrarea şi garantarea unor drepturi largi minorităţilor

naţionale;2. Instituirea garanţiilor eficiente pentru drepturile fundamentale

ale cetăţenilor;3. Realizarea unui anumit raport între dreptul intern şi cel

internaţional etc.Dacă luăm în consideraţie criteriile enumerate mai sus, putem

afirma că Legea, noastră fundamejitajă poate fi apreciată ca o Constituţie democratică.

Astfel, Constituţia prevede realizarea categorică a unui echilibru al puterilor, nesubordonînd total o autoritate publică faţă de celelalte. Fiecare din cele trei autorităţi - legislativă, executivă şi judecătorească - dispune de prerogative, care fac posibilă exercitarea unui control asupra celorlalte, limitarea puterii lor. De asemenea, se rezervă poporului dreptul de a se exprima prin referendum asupra uaor

260 261

probleme ce crează condiţiile realizării unui echilibru între autorităţile publice şi cetăţeni.

în privinţa libertăţii cuvîntului, Constituţia nu se limitează la afirmarea unor principii. Libertatea de exprimare este reglementată în detalii, prevăzîndu-se toate formele ei de manifestare (art.28) şi stabilindu-se garanţii juridice, precum ar fi interzicerea cenzurii(art.32, 33).

în privinţa garantării proprietăţii, Constituţia corespunde exigenţelor internaţionale. Astfel, este prevăzută obligaţia statului de a ocroti proprietatea (art. 127), fără a stabili un regim juridic privilegiat uneia din formele ei, este prevăzută imposibilitatea exproprierii, cu excepţia cazurilor cînd exproprierea se face numai "pentru o cauză de utilitate publică", stabilită cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (art.46); se interzice confiscarea averii dobîndite în mod licit (art.46).

Dacă ţinem cont de criteriul cu referire la exercitarea puterii în teritoriu, trebuie să afirmăm că şi această condiţie este respectată, deoarece, reglementînd administraţia publică, capitolul 8 al titlului al Ill-lea consfinţeşte următorul principiu: "Administraţii publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în problemele locale de interes comun" (art. 109).

în privinţa Curţii Constituţionale, Constituţia centime prevederi, conform cărora Curtea Constituţională a Republicii Moldova este unica autoritate de jurisdicţie constituţională (art. 134) c-u competenţă în domeniul garantării supremaţiei şi responsabilităţii stitului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat (art. 134). Curtea Cwnstituţionalâ este învestită cu atribuţii deosebit de importante pentru ed ificarea unui stat de drept, ceea ce ne convinge că Curtea Constituţională este un organism complex, capabil să contribuie la echilibrarea puterilor în stat şi la asigurarea legalităţii.

Reglementarea în detaliu a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor, ca criteriu de apreciere a conţinutului democratic, este caracteristica Constituţiei, care nu se opreşte la stadiul proclamării unor principii, ci însoţeşte drepturile şi libertăţile consacrate de multiple garanţii, care

asigură, respectarea drepturilor fundamentale. De exemplu, consacrînd libertatea individuală, se instituie următoarele garanţii: percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.

în privinţa criteriului referitor la pluralismul politic, trebuie remarcat următorul fapt: Constituţia Republicii Moldova stabileşte, în art.5, că democraţia în republică se exercită în condiţiile pluralismului politic, incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul.

Şi in privinţa stabilirii unor garanţii ale respectării tratatelor internaţionale, Constituţia corespunde exigenţelor unei legi fundamentale democratice, în acest sens, în art.8 se stabileşte că Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, să execute cu bună credinţă angajamentele care decurg din principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, din tratatele internaţionale, la care Republica Moldova este parte. Mai mult chiar, potrivit al.2 al art.8, se acordă prioritate prevederilor internaţionale în caz de neconcordare între tratatele internaţionale, la care Republica Moldova este parte, şi legile interne.

în concluzie, observăm că, oricît de demp^ratică^ar fiJLegeaf««idjajnejnj£^ saleclerjindejn гпаигемшажй_<1е„ «LSerie de factori (de ordin politic, social, economic ş. a.), în acelaşi sens, P. Negulescu arată că, kunci "cînd o lege nu corespunde situaţiilor de fapt cărora se aplică, cînd ea nu răspunde unei nevoi a acelui moment, ea riscă să rămînă fără aplicaţie".46

VII.VIII. REVIZUIREA CONSTITUŢIEI REPUBLICII MOLDOVA ÎN VIGOARE

în virtutea dreptului de iniţiativă legislativă la 6 mai 2000, în conformitate cu stipulaţiile legislaţiei în vigoare Preşedintele P. Lucinschi a prezentat Curţii Constituţionale, spre avizare, proiectul de Lege pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova. Proiectul de Lege menţionat, perfectat în baza propunerilor comisiei mixte pentru

262 263

definitivarea proiectului de Lege, privind modificarea Constituţiei, sub egida comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, propunea ca:

• Parlamentul să fie ales în baza sistemului electoral mixt: 70deputaţi - în circumscripţii electorale uninominale, iar 30 de deputaţi- într-o circumscripţie electorală naţională;

• Preşedintele Republicii Moldova să exercite putereaexecutivă, în modul prevăzut de Constituţie şi să vegheze respectareaConstituţiei, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

• Prim-ministrul să fie numit de Preşedintele RepubliciiMoldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare şi după alegereaacestuia de către Parlament, iar membrii Guvernului să fie numiţi dePreşedintele Republicii Moldova la propunerea prim-ministrului.

Proiectul includea o nouă procedură constituţională - noţiunea de cenzură constructivă. In calitate de comentarii pe marginea Proiectului de lege pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova elaborat de către Comisia naţională pentru modificarea Constituţiei putem menţiona următoarele:

Proiectul de lege propunea o nouă organizare a puterilor de stat ale Republicii Moldova, optînd pentru o formulă care poate afecta însăşi evoluţia democratică a ţării. Chiar dacă în principiu competenţa Parlamentului continua să fie aceea de a emite legi, cea a Guvernului de a pune în aplicare legile, iar a judecătoriilor de a sancţiona nerespectarea lor, în realitate fiecare dintre aceste autorităţi rămînea, direct sau indirect, în mîinile Preşedintelui Republicii Moldova, ale cărui puteri creşteau în mod nemăsurat şi necontrolat, acesta putînd dispune în mod arbitrar de ele, influenţîndu-le activitatea şi chiar îngrădind-o pînă la desfiinţare.

Practic, acest proiect de modificare a Constituţiei înlătura orice mecanism de control şi echilibru între puterile statului, deşi acesta era unanim recunoscut ca esenţial pentru evoluţia democratică a unui stat, fiind în acelaşi timp garanţia principală a unui stat de drept.

Proiectul de modificare a. Constituţiei opta pentru un executiv dualist, cu un Prim-ministru ca şef al Cabinetului, dar şi cu un Preşedinte cu largi prerogative executive, deci practic o republică prezidenţială, în această situaţie ar fi trebuit întărit tocmai mecanismul

recipioc de control între Guvern şi Parlament. De exemplu, ar fi tre~buit accentuat rolul Parlamentului la momentul învestirii noului Guvern, prin aprobarea membrilor acestuia şi a programului de guvernare. In locuJ controlului parlamentar, Proiectul introducea formula în care Preşedintele numeşte Prim-ministrul şi întregul cabinet, pe care îi şi demite fără nici un control, tot el aproba programul de guvernare al Guvernului, iar după aceea tot el semna (Prim-mini s tm contrasemna) toate actele prin care programul era pus în aplicare (art. 82 alin. l şi 96 alin. 3).

Articolul 105 introducea delegarea legislativă pe baza unei legi de abilitare elaborate de Parlament în acest scop, dar şi pentru situaţii "excepţionale", nedefinite, prin intermediul hotărîrilor-legi de urgenţă, formulă care poate fi cu uşurinţă utilizată abuziv, urmarea fiind reducerea rolului Parlamentului la unul pur decorativ. O astfel de posibilitate era cu atît mai evidentă cu cît Proiectul de lege scotea practic Guvernul de sub controlul Parjamentului, în conformitate cu art. 82 alin.(2), Guvernul fiind responsabil politic numai în faţa Preşedintelui, singurul caz de răspundere în faţa Parlamentului fiind cel prevăzut de art. 106, anume asumarea răspunderii ca procedură excepţională.

Articolul S 8 al Proiectului de lege enumera cîteva din noile atribuţii ale Preşedintelui. Conform lit. c) acesta "exercită funcţia de Preşedinte al Consiliului Suprem de Securitate, asigură conducerea generală şi conlucrarea autorităţilor publice în domeniul asigurării securităţii statului, legalităţii şi ordinii publice, instituie şi conduce, în acest scop, organe administrative specializate şi consultative de nivel naţional". Este evidentă confuzia între competenţele privind coordonarea activităţilor privind siguranţa naţională şi cele care ţin de exercitarea efectivă a atribuţiilor de conducere a unor astfel de structuri.

Practic, prin textul citat mai sus se putea ajunge ca în Republica Moldova să nu rnai existe nici o instituţie publică sau agenţie guvernamentală cu activitate în domeniul siguranţei naţionale condusă m mod independent, ceea ce reprezintă un grav pericol, întrucît întotdeauna un preşedinte, indiferent al cărui stat, va avea şi un interes

264 265

propriu, politic, iar utilizarea structurilor de tipul serviciilor de informaţii, poliţie etc., pentru apărarea acestor interese personale este foarte tentantă, mai ales dacă însăşi Legea fundamentală permite. Mai mult însă, conform Proiectului de lege Preşedintele putea să-şi construiască singur cîte servicii va dori, deoarece nici o altă autoritate a statului nu i se va opune: prezidînd şedinţele Guvernului putea să-şi impună hotărîrea de înfiinţare (art.83), iar controlînd bugetul asupra căruia nu Parlamentul, ci Guvernul are ultimul cuvînt (art. 131), putea să le aloce fondurile necesare.

Litera d) a art. 88 din Proiectul de lege îi conferea Preşedintelui dreptul de a numi şi revoca din funcţie "persoanele oficiale de stat", iar litera e) îi oferea dreptul de a cere "demisia persoanelor de stat alese sau numite în funcţie de alte autorităţi publice, în cazul în care persoanele respective nu-şi onorează obligaţiile de serviciu, discreditează, prin comportamentul lor autoritatea statului". Aşadar, pe de o parte, Preşedintele avea un control asupra instituţiilor statului prin intermediul numirilor pe care le putea face. Este adevărat că textul preciza că acest lucru va f: făcut "în condiţiile legii", dar legea însăşi, prin procedura hotărîrilor-legi de urgenţă, nu era decît un alt mecanism pus în mîinele Preşedintelui, fără posibilitatea unui control eficient din partea unei alte autorităţi a statului. Pe de altă parte, Preşedintele avea dreptul să solicite demisia altor persoane oficiale fie şi numai pentru că acestea "discreditează" autorităţi ale statului, de exemplu se exprimă critic la adresa Preşedintelui!

Litera g) a aceluiaşi articol 88 îi asigura Preşedintelui independenţă financiară deplină, prin instituirea unor "programe prezidenţiale în scopul soluţionării problemelor de interes naţional" şi creare^ de "fonduri speciale pentru susţinerea financiară şi materială a realizării acestora", ceea ce însemna instituirea unei proceduri eminamente discreţionare la îndemîna Preşedintelui.

Controlul Preşedintelui asupra celorlalte autorităţi ale statului este întregit de puterile covîrşitoare pe care le are asupra Justiţiei. Practic, dacă Proiectul de lege va fi adoptat, va fi imposibil să se mai vorbească de o justiţie independentă în Republica Moldova.

Chiar şi actuala Constituţie îi conferă Preşedintelui atribuţii de maximă importanţă, cum ar fi conferirea gradelor superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură şi judecătorii (art. 88 lit. h din Constituţie), numirea judecătorilor în funcţie (art. 116 din Constituţie), dar în prezent aceasta se întîmplă într-un regim în care Preşedintele are puteri limitate, iar rolul său este în mare măsură de mediator între puterile statului. Proiectul de lege însă schimba fundamental locul şi rolul Preşedintelui în ansamblul puterilor de stat, racînd din el cea mai activă parte a executivului, în aceste condiţii, independenţa justiţiei prin independenţa şi imparţialitatea judecătorilor este fundamentală. Or, tocmai aceste dimensiuni sînt desfiinţate prin reglementările propuse. Astfel, competenţelor anterioare ale Preşedintelui li se adăugau controlul asupra Consiliului Superior al Magistraturii: Preşedintele Republicii Moldova devine Preşedinte, iar Ministrul Justiţiei şi Procurorul General devin membri ai Consiliului (art. 125). Aşadar principalii reprezentanţi ai executivului puteau avea cuvîntul decisiv în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii judecătorilor şi sancţionarea acestora.

Trebuie remarcat că, în dorinţa de a-i conferi Preşedintelui cît mai multe puteri, au trecut neobservate cîteva inadvertenţe flagrante. Astfel, conform art. 124 Preşedintele Republicii Moldova era garantul independenţei judecătoreşti, cu toate că Proiectul de lege îl transforma în principalul reprezentant al executivului, mai mult, îi dădea dreptul să controleze justiţia din interior, prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii. In acelaşi timp, în calitate de Preşedinte al acestui Consiliu, el va fi pus în situaţia de a face propuneri pentru numirea judecătorilor, pe care ulterior, în calitate de Preşedinte al Statului, tot el trebuia să-i numească. Se regăseau practic în Proiectul de lege pentru modificarea Constituţiei trăsăturile specifice statului totalitar, ascunse sub o aparentă legalitate.

Este adevărat că teoria şi practica dreptului constituţional cunosc nu doar regimul parlamentar, ci şi pe cel semi-prezidenţial şi chiar pe cel prezidenţial, de tip francez, de exemplu, sau de tip american, în care atribuţiile Preşedintelui statului sunt foarte mari. în acelaşi timp însă, mecanisme fine şi bine puse la punct asigură controlul fiecărei de

266

267

către cealaltă, realizînd astfel echilibrul acestora. Ca să nu mai vorbim că independenţa Justiţiei este ferm garantată. Din nefericire, Proiectul de lege pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova nu urmărea nici întărirea sistemului parlamentar şi nici introducerea unui regim prezidenţial de tip democratic. El ar fi dus, însă, inevitabil, la instaurarea unui regim autoritar, în care Preşedintele s-ar afla deasupra tuturor celorlalte puteri ale statului, pe care le-ar putea controla şi influenţa în conformitate cu propriile-i interese. Un astfel de regim seamănă mai degrabă cu cel instituit prin Constituţia Federaţiei Ruse, dar experienţa ultimilor ani a dovedit că un regim autoritar nu este în stare să asigure nici măcar stabilitatea într-o ţară, cu atît mai puţin să-i determine bunăstarea. El ar putea însă să compromită orice încredere a populaţiei în valorile şi instituţiile statului democratic şi de drept.

Pe 29-30 iunie 2000 Parlamentul a început să dezbată două proiecte de modificare a Constituţiei. Primul era propus de Guvern şi prevede modificarea statutului Procuraturii Generale a Republicii, cel de-al doilea proiect aparţinea unui grup de 39 deputaţi şi conţine o serie de propuneri privind abilitarea Guvernului cu împuterniciri suplimentare.

După cum a comunicat Serviciul de presă a legislativului la şedinţa de marţi, 30 iunie 2000, Biroul permanent a decis ca Parlamentul să ia în dezbatere un proiect de modificare a Constituţiei, iniţiativa legislativă fiind semnată, de 41 de deputaţi şi conţinînd o serie de propuneri ca Guvernului să i se atribuie împuterniciri suplimentare. Astfel erau 3 iniţiative de modificări a Constituţiei, toate fiind avizate la Curtea Constituţională.

La 22 iunie 2000 Parlamentul a creat o comisie specială, care trebuia să definitiveze documentele de revizuire a Constituţiei.

Pe 11 iulie 2000 Curtea Constituţională a dat avize pozitive asupra a 3 proiecte de legi de modificare a Constituţiei.

La 5 iulie Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea de revizuire a Coastituţiei avînd drept bază proiectul propus de înşişi parlamentarii.

Preşedintele P. Lucinschi într-o discuţie cu liderii fracţiunilor parlamentare a declarat (pe 17 iulie 2000) că asupra formei de

guvernare totuşi ar Irebui să se decidă în cadrul unui referendum constituţional. Potrivit purtătorului său de cuvînt, P. Lucinschi a considerat că populaţia trebuie să decidă în privinţa regimului de guvernare si că ambele proiecte de lege pentru modificarea Constituţiei trebuie să fie discutate în cadrul unui referendum naţional: atât cel adoptat de Legislativ în favoarea formei parlamentare de guvernare, cit şi cel înaintat de Preşedinţie privind regimul prezidenţial de guvernare, în cazul în care fracţiunile parlamentare nu vor accepta propunerea şefului statului, P. Lucinschi va promulga Legea privind modificarea Constituţiei, pentru că în opinia sa, aceasta contravine rezultatelor referendumului consultativ din 23 mai 1999, în cadrul căruia peste 50 la sută din populaţie s-a pronunţat în favoarea unei republici prezidenţiale, a relatat Moldpres.

Pe 22 iulie 2000 şeful statului s-a adresat corpului de deputaţi cu un mesaj prin care a contestat într-un stil vehement, pe alocuri destul de dur, pasul întreprins de către Parlament, prin care în aprecierea lui, parlamentarii au ignorat vrerea poporului exprimată în referendumul consultativ de la 23 mai 1999. Adevărat, Legea fundamentală a Republicii Moldova adoptată acum 6 ani nu rezistă cerinţelor timpului. P. Lucinschi s-a referit cronologic la evoluţia problemei privind reforma constituţională. El a amintit că încă din 1996 Preşedintele în exerciţiu, Mircea Snegur, propunea instituirea regimului de republică prezidenţială. Dar pe atunci a prevalat opinia că motivul situaţiei de criză nu rezidă în forma guvernării. Pe parcurs, însă, prin confruntarea experienţei unor ţări dezvoltate cu derularea lucrurilor in republica noastră, a devenit clar că prăbuşirea social-economică este generată şi de cauze ce ţin de regimul de guvernare a statului.

De aceea în 1999 s-a revenit la ideea sistemului de republică prezidenţială. Pusă la referendumul consultativ opinia a fost sprijinită de majoritatea participanţilor la plebiscit. Drept răspuns deputaţii au adoptat varianta de republică parlamentară.

Şeful de stat a remis spre reexaminare legea privind modificarea unor articole ale Constituţiei votată la 5 iulie 2000, motivând ea legea în cauză "mcalcă în cel mai grosolan mod principiul de organizare a

268 269

puterii de stat", - principiu de separare echilibrată a prerogativelor autorităţilor publice, consfinţit de Constituţie. Astfel se instituie monopolul necondiţionat al legislatorului, care "de unul singur alege şeful statului, formează componenţa guvernului, formează parţial Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Conturi, numeşte procurorul general etc-., iar Preşedintele devine "o figură butaforică", fiind lipsit de dreptul la iniţiativă legislativă, de dreptul de a prezida şedinţele guvernului precum şi de dreptul de a fi ales sau demis din funcţie de popor.

Şeful de stat a propus parlamentarilor o nouă formulă de efectuare a reformei constituţionale. El a solicitat să declare un moratoriu asupra legii constituţionale promulgate de dînsul; să adopte o hotărâre privind desfăşurarea la 5 noiembrie 2000 a unui referendum constituţional prin care electoratul să decidă asupra formei de guvernare. Totodată el găseşte de cuviinţă de a opera unele modificări în Codul electoral, care ar stipula un nou principia de alegere a Parlamentului fie după un sistem mixt (70 de circumscripţii şi 30 pe liste de partid), fie după un sictem proporţional.

Comisia specială pentru examinarea proiectelor de legi privind modificarea Constituţiei a pregătit un aviz privind propunerile şefului statului. Din toate au fost acceptate doar cîtevaşi anume: a păstra după Preşedintele Republicii dreptul la iniţiativă legislativă, a lăsa fără modificări art. 86 din Constituţie. Cît priveşte ideea Preşedintelui ţării de a se desfăşura la 5 noiembrie 2000 un referendum constituţional, Comisia specială a găsit de cuviinţă ca această propunere să fie examinată de legislativ în conformitate cu art. 141- 143 din Constituţie.

în cele din urmă Parlamentul a votat cu 87 voturi legea constituţională, readresînd - o iarăşi şefului spre promulgare.

La 26 iulie 2000 Parlamentul Republicii Moldova face o declaraţie în care se adresează cu un apel Preşedintelui republicii, în vederea promulgării legilor propuse, motivând oă acestea constituie o etapă nouă în istoria Republicii Moldova, în procesul de consolidare a suveranităţii şi că aceasta va însuma o continuare reală a proceselor democratice, al căror promotor a fost şi actualul Preşedinte.

Ca răspuns la Declaraţia Parlamentului pe 27 iulie 2000 Preşedintele Republicii Moldova, P.Lucinschi, adresează şi el o declaraţie Parlamentului prin care a încercat să convingă Parlamentul că:

• Legea pentru modificarea Constituţiei din 5 iulie, contravineopiniei poporului, exprimate în cadrul referendumului consultativ din23 mai 1999, încalcă principiul constituţional fundamental - principiulseparaţiei puterilor; instituie monopolul necondiţionat al puteriilegislative.

• In condiţiile acestei legi, şeful statului devine o autoritatelipsită de atribuţiile necesare pentru a asigura echilibrul constituţionalal puterilor, fără capacitatea de a acţiona, o autoritate tutelată. Astfelsistemul politic parlamentar, instituit la 5 iulie nu este adecvat situaţieidin Republica Moldova şi va lovi ca un bumerang în fiecare dintre noi,în interesul comun de a avea o putere de stat viabilă şi eficientă.

Preşedintele ţării considera că pentru a depăşi civilizat si democratic situaţia de criză politică acută este nevoie de a se suspenda reexaminarea şi revotarea Legii din 5 iulie şi să se adopte o hotărâre privind desfăşurarea la 5 noiembrie 2000, a referendumului republican constituţional asupra ambelor proiecte de modificare a Constituţiei.

După cum se ştie, la 21 iulie Parlamentul a revotat Legea din 5 iulie şi a respins propunerea Preşedintelui Republicii Moldova. Potrivit Constituţiei şi hotărîrilor Curţii Constituţionale, Preşedintele R.M. era obligat să promulge legea în termen de 2 săptămîni.

Legea constituţională introducea în articolul 74 după alineatii l (2) un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:

"Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor acceptate de acesta sînt examinate de Parlament în modul şi după priorităţile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură de urgenţă. Alte propuneri legislative se examinează în modul stabilit.";

Articolul 78 în cuprinsul său reglementa procedura de alegere a preşedintelui republicii.

Astfel, Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret. Poate fi ales Preşedinte al Republicii Mol Лота

270 271

cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat. Se va considera ales candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Dacă nici un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se va organiza al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului descrescător de voturi obţinute în primul tur. Dacă şi în turul al doilea nici un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se vor organiza alegeri repetate.

Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, Preşedintele in exerciţiu poate dizolva Parlamentul stabilind data alegerilor în nou.1 Parlament.

Legea a păstrat interdicţia ca nici o persoană să nu poată îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decît pentru cel mult două mandate consecutive.

In cazul săvârşirii unor fapte prin care în prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi.

Propunerea de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele este în drept să deie Parlamentului şi Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Legea de revizuire a Constituţiei a mai modificat şi conţinutul atibuţiilor Guvernului, inclusiv raporturile dintre acesta şi şeful statului.

Consecinţa de cea mai mare generalitate precedată de Legea din 5 iulie 2000 este transformarea Republicii Moldova dintr-o republică prezidenţială în una parlamentară.

272

NOTE:

1. V.lvanov., Gh.Costachi. Dezvoltarea constituţională a RSS Moldoveneşti,Chijmău, Cartea Moldovenească, 1981, pag. 5-9.2. Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Humanitas, Bucureşti,19S»0,pag.28.3. A.Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria Constituţiei,Chi §mău, 1997, pag. 190-250.'4. Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, pag. 28-29S.Mcolae lorga. Istoricul constituţiunilor româneşti, pag. 12.6. Letopiseţul Ţării Moldovei, pag. 8-29.7. Letopiseţul Ţării Moldovei, pag. 40.8. Letopiseţul Ţării Moldovei, pag. 66.9. Letopiseţul Ţării Moldovei, pag.. 73.10. Constantin C. Giurescu. Istoria Românilor, vol.2, ediţia a 3-a, Bucureşti,1940, pag.366.LI. Revista de drept public, nr.1,1938, pag.116.12. A.D. Xenopol. Primul proiect de Constituţie al Moldovei, pag.157.

13. Ion Nistor. Istoria Basarabiei, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991,pag. 179.14. Ion Nistor, op. cit., pag. 182.15. Ibidem, pag. 183.16. Colecţia compleţi a legilor rase, nr.27357. Autonomia Basarabiei,pag/41.37. Eon Nistor, op.cit, pag. 186.3 8. A. Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Furtună, Bucureşti, 1992,pag 328.19. Cuvîntul moldovenesc, Chişinău, 1917, 22 martie.20. Brahis M., Rusia, România şi Basarabia, Chişinău, Universitas, 1992,pag.179.21. A. Boldur, op. cit, pag.499.22. G.Filiti, Relations Sovieto-Roumaniens în luer Aspects des relationsrusso-roumaniens. Retrospective et orientation. Paris, Minard, 1965, pag.65.23. A.Boldur, La Bessarabie et Ies relations russo-roumaniens (Les questionsbessarabiennes et le droit internaţional) Paris, 1927, pag.72.24. С. Афтенюк, Ф.Есауленко, М.Иткис, А.Ройтман, Д.Шемяков.Ревелюционное движение в 1917 году и установление советской власти* Молдавии, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1964, pag.503 -504.

273

25.1.Nistor, op.cit., pag.278.26. Очерки истории, Коммунистической партии Молдавии, ННП приЦК КП Молдавии, Chişinău, Cartea Moldovenească,1968, pag. 78.27. P. Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927, p.26228. D.Gusti, Cuvînt de deschidere în "Constituţia din 1923 în dezbatereacontemporanilor", Humanitas, Bucureşti, 1990, pag.2129.Monitorul Oficial al României, nr.29 din 23 ianuarie, 1922.30. M.Bruhis, op. cit., pag. 158 - L 59.31. V.Ivanov. Gh.Costachi, op. cit., pag.30-31.32. Ibidem, pag.33.33. Revista "Moldova Nouă", 1935, pag. 82.34. А. Репуга. Образование Молдавской АССР, pag. 112.35. V.Ivanov. Gh.Costachi, op. cit, pag.36 - 37.36. История государства и права Молдавской АССР, Chişinău37. Отчет 1 Всемолдавского съезда Советов... pag. 44.38. Съезд Советов в документах (1917-1937), с.326,327.39. A se vedea Pactul Molotov - Ribbentrop şi consecinţele lui pentruBasarabia, Chişinău, Universitas,1991.40. M.Bruhis, Rusia, România şi Basarabia (1812,1918,1924,1940),Chişinău, Universitas, 1992, pag,285.41. Pactul Molotov - Ribbentron şi consecinţele lui pentru Basarabia, p.82-93.42. V. Ivanov, Gh.Costachi, op. cit., pag.96.43. Ильяшенко К.Ф. Победа Великой Октябрьской социалистическойреволюции в Молдавии и осуществление ленинских принциповсоциалистической демократии, в книге "Великий Октябрь в судьбахмолдавского народа", с . 120 - 121.44. V. Ivanov, Gh.Costachi, op. cit., pag.240.45. Constituţia R.S.S.M., Chisin.Su, Cartea moldovenească,1984.46. P. Negulescu, op. cit.64.

CUPRINS:pag-

Capitolul I. Dreptul constituţional - ramură de bazăa sistemului de drept din Republica Moldova.................................5

I. ABC-ul dreptului........................................................................5II. Conceptul ramurii de drept constituţional....................................7III. Sistemul dreptului constituţional............................................ 13IV. Obiectul şi metodele dreptului constituţional........................20

V. Raporturile de drept constituţional............................................22VI. Subiecţii raporturilor de drept constituţional............................23VII. Conceptul şi caracteristica izvoarelor de drept constituţional... 25VIII. Locul şi rolul dreptului constituţionalîn sistemul de drept al Republicii Moldova....................................30

Capitolul II. Dreptul constituţional ca ştiinţă juridică şidisciplină didactică........................................................................35I. Conceptul ştiinţei dreptului constituţional...................................35II. Istoria ştiinţei dreptului constituţionaldin Republica Moldova. Problemele ştiinţei la etapa actuală............40III. Scopurile şi metodologia ştiinţei dreptului constituţional............44IV.Sistemul şi izvoarele ştiinţei dreptului constituţional..................47V. Locul şi rolul ştiinţei dreptului constituţionalîn sistemul ştiinţelor............................................................................. 48VI. Dreptul constituţional- disciplină didactică..............................49

Capitolul III. Teoria generală a statului ca instituţiea dreptului constituţional.....................................................................51I. Noţiunea şi elementele de bază ale societăţii contemporane......... 51JI. Noţiunea şi esenţa statului.........................................................55

Cjandîfnle juridice de'existeriţărâ statului............................57^Noţiuni generale.........................................................................57

iritoriul.......................................................................... ...58Poporul.................................................................. 65

4. Puterea publică...........................................................68

274

275

• IV. Condiţiile politice de existenţă a statului;.:,.............................75IV. 1. Statul, cadru privilegiat al puterii..........................................75

v IV. 2. Legitimitatea puterii statului.................................................75IV. 3. Permanenţa (instituţionalizarea) puterii de stat.......................79IV. 4. Suveranitatea puterii de stat.................................................80V. Diversitatea puterii politice privitoare la stat..............................88

Capitolul IV. Forma de stat...........................................................95IV. I. Conceptul formei de stat.......................................................95IV. II. Structura de stat........IV. II. 1. Statele unitare.....................................................IV. II. 2. Statele federale.............................................................102IV. II. 3. Asociaţiile de state.........................................................107IV. III. Forma de guvernămînt.....................................................ТПГ"~IV. III. 1. Conceptul formei de guvernămînt................................. 112IV. III. 2. Monarhia.....................................................................114IV. III. 3. Republica.................................................................... 117IV. III. 4. Regimul politic............................................................120

Capitolul V. Teoria Constituţiei. Constituţionalismul....................1332. Noţiunea de Constituţie............................................................ 1463. Diversitatea formelor de Constituţii.......................................... 1514. Conţinutul normativ al Constituţiei...........................................1555. Adoptarea Constituţiei..............................................................1576. Revizuirea şi abrogarea Constituţiei......................................... 160

Capitolul VI. Controlul constituţionalităţii legilor.........................166VI. I. Noţiunea şi importanţa, controluluiconstituţionalităţii legilor____...................................................... 166VI. II. Apariţia şi evoluţia istorică a controlului de constituţionalitate a legilorîn diverse sisteme constituţionale.................................................171VI. II. 2. Controlul constituţionalităţii legilor în S.U.A.................. 173VI. II. 3. Controlul constituţionalităţii legilor în Franţa.................. 176

VI. II. 4. Controlul constituţionalităţii legilorîn Germania şi Austro-Ungaria....................................................178VI. III. Modalităţile de realizarea controlului constituţionalităţii legilor........................................... 179VI. IV. Autorităţile competente să realizezecontrolul constituţionalităţii legilor..............................................183

"£'

lfCapitolul VII. Evoluţia constituţionalismuluiîn Republica Moldova................................................................. 192

. I.^Etapele dezvoltării constituţionaleale-Republicii Moldova................................................................192

V.VII. IJLCtapa incipientă a constituţionalismuluiRepublicii Moldova.....................................................................195VII. III. Constituţionalismul în Basarabia,parte componentă a Imperiului Rus (1812-1917)...........................198

• VII. IV. Constituţionalismul în Basarabia,parte componentă a României (1917-1940)..................................209A. Constituţia României din 1866................................................212B. Constituţia României din 1923................................................215C. Constituţia României din 1938................................................222уд. V. Constituţionalismul în RASS Moldovenească....................226A. Constituţia RASS Moldoveneşti din 1925................................227B. Constituţia RAS S Moldoveneşti din 193 8................................234VII. VI. Constituţionalismul în RSS Moldovenească.....................243A. Constituţia RSS Moldoveneşti din 1948..................................244B. Constituţia RSS Moldoveneşti din 1978..................................249VII. VII. Etapa contemporană a constituţionalismuluiîn Republica Moldova.................................................................256VII. VIII. Revizuirea Constituţiei Republicii Moldovaîn vigoare.................................................................................... 263

276 27

7

Coli de tipar 17,5. Tiraj 300 Tiparul executat sub comanda nr. 164

la Tipografia "Reclama", Chişinău, str. Alexandru cel Bun, 111 tel. 24-46-15, 24-10-62