37 g h williamson

225
LACASURILE SECRETE ALE LEULUI Autor: G. H. Williamson Cuprins: Cartea aceasta raspunde urmatoarelor intrebari Prolog Cap.I PREGATIREA Cap.II ZORII Cap.III REVELATIA Cap.IV IMPLINIREA Cap.V DESCOPERIREA EPILOG Cartea aceasta răspunde următoarelor întrebări: 1. Cine a construit Marea Piramidă şi de ce? 2. Au existat, în realitate, Atlantida şi Continentul Mu? Unii dintre "zeii" antichităţii au fost într-adevăr vizitatori din spaţiu? 3. Cine a fost Faraonul Exodului? 4. Cine a fost faraon, când Iosif a condus Egiptul? 5. Solomon a trăit în secolul al XVI-lea sau în secolul X î.I.Ch.? 6. Cine era Regina din Saba? 7. A fost Menelik fiul lui Solomon şi al Reginei din Saba? 8. A fost, într-adevăr, "rostogolită" o mare piatră, în faţa intrării mormântului lui Iisus? 1

Upload: stalinescu-viorica

Post on 08-Apr-2016

82 views

Category:

Documents


22 download

TRANSCRIPT

Page 1: 37 G H Williamson

LACASURILE SECRETE ALE LEULUI

Autor: G. H. Williamson

Cuprins:

Cartea aceasta raspunde urmatoarelor intrebari

Prolog

Cap.I PREGATIREA

Cap.II ZORII

Cap.III REVELATIA

Cap.IV IMPLINIREA

Cap.V DESCOPERIREA

EPILOG

Cartea aceasta răspunde următoarelor întrebări:

1. Cine a construit Marea Piramidă şi de ce?2. Au existat, în realitate, Atlantida şi Continentul Mu? Unii dintre "zeii" antichităţii

au fost într-adevăr vizitatori din spaţiu?

3. Cine a fost Faraonul Exodului?

4. Cine a fost faraon, când Iosif a condus Egiptul?

5. Solomon a trăit în secolul al XVI-lea sau în secolul X î.I.Ch.?

6. Cine era Regina din Saba?

7. A fost Menelik fiul lui Solomon şi al Reginei din Saba?

8. A fost, într-adevăr, "rostogolită" o mare piatră, în faţa intrării mormântului lui Iisus?

9. De ce i-a părăsit Marcu pe Paul şi Barnaba, laPergam?

10.Unde a fost sărbătorită CINA cea de TAINĂ?

11.Grădina Ghetsimani aparţine Mariei, mama lui Marcu?

1

Page 2: 37 G H Williamson

12.Există ascunse sub unele dintre minunile lumii comori istorice neînchipuite, care constituie o moştenire pentru omenire?

13.Există piramide ascunse în America de Nord?

14.Aknaton, Faraon al Egiptului, a fost mai târziu Simon-Petru, iar Iosif, cel cu "mantia de numeroase culori" - Moise?

15.Care este adevăratul sens al Calendarului de Piatră aztec?

16.Cele "Şapte cetăţi din Cibala" sunt un mit sau o realitate?

17.Există un templu secret sub Sfinx?

18.De ce erau numiţi Faraonii "Descendenţii Soarelui"?

19.Marele Canion din Arizona a apărut în urma unui uriaş cutremur sau a unei eroziuni a timpului?

20.Este îngropată sub Marea Piramidă o navă spaţială?

21.Cum a reuşit Moise să traverseze Marea Roşie?

22.Planează vreun blestem asupra mormântului lui Tutankhamon?

23.Piatra unghiulară a Marii Piramide era din aramă?

24.Când va fi ea repusă la loc?

25.Care este semnificaţia exactă a sângelui vărsat de Iisus?

26.Cine era "tânărul bărbat necunoscut" din Grădina Ghetsimani?

27.Cine era Sişak, din Biblie?

28.Melchisedek a fost Sem?

29.Hammurabi a fost regele biblic Amrafel?

30.Unde se găsesc osemintele lui Iosif?

31.Cine este artistul necunoscut, autorul Măştii de Aur a lui Tutankhamon, care, într-o încarnare ulterioară, a devenit Calice d'Argent din Antiohia?

32.Ce s-a petrecut, într-adevăr, în perioada cuprinsă între învierea şi înălţarea lui Iisus?

33. Iosif din Arimateea a plecat oare în Marea Britanie?

34. Iisus a venit pentru "a trăi" sau pentru "a muri" pentru umanitate?

2

Page 3: 37 G H Williamson

35. Indienii din America păstrează în capsule temporale manuscrise provenind din anticul Continent Mu?

36.Sfântul Giulgiu sau "Mantaua din Torino" este cu adevărat giulgiul cu care a fost înfăşurat corpul lui Iisus?

37.Unde se găsesc comorile pierdute ale Incaşilor şi fabulosul "Disc al Soarelui"?

38.Ce înseamnă "Lăcaşurile secrete ale Leului" şi unde se găsesc ele?

 

"Asemeni unui leu avid de pradă şi unui tânăr leu, ascuns în tainiţele sale"

Psalm17;21*

* Citatele din Biblie sunt reproduse după traducerea franceză a Bibliei Sfinte a Şcolilor Biblice din Ierusalim (editura CERF)

 

PROLOG

 Ce sunt "lăcaşurile secrete ale Leului" şi unde se află ele?

În cartea de faţă am rescris Istoria, în lumina afirmaţiilor aflate în manuscrise foarte vechi, păstrate în Marea Biblioteacă a unuia dintre cele mai secrete Colegii oculte din Lume... "o cetate pierdută" în munţii Peru-ului.

Puţini ajung astăzi acolo, pentru că numai aleşii "Cercetători ai vieţii" cunosc cărarea tocită care duce la intrarea sa antediluviană.

În această cetate trăieşte Marele Maestru... un supravieţuitor al celor vechi, ai acelor mari oameni care trăiau pe Pământ, pe când planeta era locuită de Uriaşi.

3

Page 4: 37 G H Williamson

O sută patruzeci şi patru de persoane lucrează sub îndrumarea sa, şi unii dintre ei au fost cândva "Marii" acestei lumi.

Faraoni... Artişti... Sfinţi... Savanţi... Poeţi.

Mai sunt şi alţii, "Necunoscuţii", cei pe care Istoria i-a uitat dar care au clădit, totuşi, Imperii, au dat viaţă unor regi, unor ideologii sau unor doctrine. Cei "încoronaţi", ca şi ceilalţi, care nu au fost atât de preţuiţi de oameni, sunt adunaţi acolo, în aceeaşi "Confrerie".

În această lucrare ne propunem să urmărim cum această "Descendenţă spirituală" s-a încarnat în conducători ai popoarelor, care s-au succedat, de-a lungul secolelor, spre a întemeia "Confreria Binelui" - un grup compus din bărbaţi şi femei veniţi din alte lumi spaţio-temporale, în scopul de a ajuta umanitatea să iasă din "Starea ei bestială" şi să se ridice către "Starea Divină".

Ei au sosit pe Pământ - considerat o "Stea întunecată", planetă a "Durerilor"- acum aproape 18 milioane de ani şi, de atunci, îşi îndeplinesc misiunea cu un curaj neobosit, acţionând asupra unei rase înapoiate şi decăzute, ca mentori desemnaţi de Creator. La venire, au luat înfăţişările lui Osiris, Apollon, Toth - zeii legendari ai Antichităţii. Mai târziu, prin reîncarnări succesive, au devenit conducători ai popoarelor.

Baal, Bachus, Moloch şi alţi falşi zei nu au fost decât simple divinităţi terestre şi nu au urcat în Panteonul zeilor decât după stingerea, într-o baie de sânge, a "Vârstei de Aur" a omenirii.

Marele Adevăr Universal a fost adus omenirii de către aceste fiinţe pogorâte din lumi mai luminate. Atunci a început o Eră în care "oamenii vorbeau cu îngerii", ca ulterior omenirea să decadă până spre nefiinţă spirituală, după ce mentorii au plecat.

Astfel, după moartea marelui faraon Amenhotep IV (Aknaton), primul suveran care a afirmat credinţa într-un Dumnezeu Unic, a urmat o eclipsă a Adevărului.

După Crucificarea de pe Golgota, un Văl Întunecat s-a aşternut peste Lumea Tatălui Infinit: oamenii care căutau atunci lumina au fost daţi pradă fiarelor sălbatice, iar legi întocmite de puternicii vremii le-au luat cunoaşterea şi adevărul dăruite de Dumnezeu!

"Confreria Binelui" - sau "Zeii Călători", care au ales de bunăvoie o existenţă terestră - a ajutat omenirea, fără încetare, timp de mii de ani, de-a lungul tuturor epocilor istoriei. Ei au apărut periodic, atunci când omul era pregătit să-i înţeleagă, spre a proclama înţelepciunea şi Adevărul Universal. Apoi s-au retras, pentru a urmări ce avea să facă omul cu această cunoaştere. În acest fel au fost posibile "progresele" şi "etapele" istoriei şi civilizaţiei umane!

În cursul unei eclipse de flux universal, omul a fost condus de spirite terestre, puternice şi reale. Să amintim, spre exemplificare, guvernarea decadentă din coloniile "Patriei-Mamă", după ce continentele Lemuriei şi Atlantidei au fost înghiţite

4

Page 5: 37 G H Williamson

de ape, când s-a instaurat perioada de idolatrie a ultimelor dinastii ale Egiptului; sau perversiunea şi liberalismul Romei, pe timpul dominaţiei Cezarilor...

Legendele pământului vorbesc mult despre "Poporul din Stele", "Poporul de Sus" sau "Zeii care vin din Soare" sau "din Cer", spre a se amesteca cu muritorii. Dincolo de aceste pretinse mituri, ce par a fi rodul unei imaginaţii superstiţioase, găsim motivaţia logică: nevoia oamenilor de adoraţie pentru Zeii nemuritori ai Olympului. Vom întâlni şi povestiri despre locuinţele zeilor.

În spatele tuturor acestor istorii despre Zeii Mitologiei Antice se ascunde un adevăr izbitor, care, cercetat cu stăruinţă, poate fi descifrat.

Scribii şi profeţii spuneau purul adevăr când povesteau generaţiilor viitoare că îngerii şi Zeii se încarnaseră, coborând din lăcaşurile lor celeste, spre a înălţa fizic, mental şi spiritual pe locuitorii "Stelei întunecate" către "Casa Cosmică a Tatălui". În cartea de faţă vom arăta, de asemenea, că există fantastice comori istorice, care constituie o moştenire imensă pentru omenire. Ele sunt tăinuite în camere secrete, aflate sub unele dintre Minunile lumii. În toate cele patru colţuri ale Pământului, scrieri datând din epoci pe care omenirea de azi nu le poate nici presupune, au fost ascunse în locuri secrete. Aceste preţioase documente, pricini de mari lupte şi intrigi pe Planetă, vor apare, curând, la lumină, căci LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI încep să se deschidă la vibraţiile EREI NOI.

Forţele negative, contrarii, au stat întotdeauna la originea distrugerii marilor "Comori" ale Antichităţii îndepărtate, încercând să-l menţină pe om înlănţuit veşnic în abrutizare şi bestialitate. Nu altceva semnifică distrugerea Tabletelor din Aton, în sanctuarul Aknaton, după asasinarea Marelui Faraon de către preoţi ai lui Amon; sau incendierea Bibliotecii din Alexandria - cea mai mare şi mai celebră bibliotecă a Antichităţii, cuprinzând peste 700.000 de volume, printre care şi cea mai mare parte din zestrea literară a antichităţii. Ireparabilă pierdere, care a marcat "Epoca întunericului"; ca şi distrugerea totală a bibliotecilor aztece, depozitarele unor texte Sacre de o valoare inestimabilă, pe care Cortez le trece prin foc şi sabie, în nebunia sa incendiară, în 1519.

Şi totuşi, au existat dintotdeauna "ordine secrete" - texte scrise pe tăbliţe de argilă, pe suluri de hârtie sau papyrus - care aveau grija de a conserva Adevărul Universal şi a-l preda omului viitorului, pentru ca el, înarmat cu "Cunoaşterea Adevărului", să se elibereze de robia materiei, căreia l-au aservit secolele precedente.

Astfel de manuscrise au stat ascunse în peşteri, morminte, camere sacre, în temple ruinate, în catacombe... orice ascunzătoare, orice subterană a fost folosită. Aceste texte deţin "Cea mai veche înţelepciune" şi vor fi descoperite în anii care vor veni.

Ele au fost ţinute secrete, apoi au fost dezvăluite, urmând a fi din nou ascunse, după ce-şi vor fi îndeplinit misiunea: aceea de a releva "ceea ce trebuie cunoscut" doar într-o anumită epocă şi într-un anumit moment al dezvoltării spirituale a omului.

Autorul ţine să mulţumească aici soţiei sale, pentru încurajări, ca şi Fratelui Filip, din "ordinul Ametistului", care trăieşte într-o mănăstire din munţii peruani, pentru munca dificilă de traducere a manuscriselor străvechi şi originale, care se păstrează acolo.

5

Page 6: 37 G H Williamson

LEUL este avid de PRADA sa, căci manuscrisele antice au rămas tăinuite şi apărate... Dar, curând, ele vor produce revelaţia.

Tânărul LEU stă bine ascuns în TAINIŢELE sale..., dar nu peste mult timp lăcaşurile lui nu vor mai fi secrete, în această "VÂRSTA DE AUR" pe punctul de a se naşte...

Lucrarea de faţă este dedicată tuturor oamenilor, din toată lumea, care ÎNŢELEG; ochii lor fie binecuvântaţi, fiindcă EI VĂD, urechile lor fie binecuvântate, fiindcă ELE AUD; pentru ei, atunci când pecetea tainei va fi ruptă şi MISTERUL MISTERELOR relevat, ASCUNZIŞURILE LEULUI nu vor mai fi SECRETE!

PREGĂTIREA

"Cuvântul" a fost pregătit...

"La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu" (Evanghelia după Ioan, I: 1).

"Cuvântul" în sensul său primordial, nu înseamnă glas, sunet sau vorbă... El semnifică opera de Creaţie, după legile Divine, a acelei "Fiinţe Perfecte", care a avut puterea de a da un suflet şi a regenera pe omul adamic, înlăuntrul "mormântului", "cavernei" sau "ieslei" pământului, pornind de la FLUIDUL creator universal. Biblia ne spune că "omul nu trebuie să trăiască numai cu pâine, ci şi cu fiecare CUVÂNT rostit de gura lui Dumnezeu".

Iată de ce CUVÂNTUL, "Influxul Creator Divin" a fost PREGĂTIT pe pământ, pentru ca omul să-l poată primi cu dragoste şi înţelegere, iar, graţie acestei pregătiri, să poată atinge o cunoaştere spirituală mai elevată şi o anume înţelepciune.

Spre a înţelege pe deplin ce semnificaţie simbolică are LEUL, trebuie cercetate misterele antice şi straniul simbolism care li se asociază, mistere la care nu participă decât iniţiaţii.

În sensul său absolut, LEUL înseamnă Forţa Adevărului Divin. De aceea, IISUS este numit "LEUL din tribul lui Iuda". Când profetul Daniel a văzut un leu înaripat ieşind din mare, el a văzut reprezentarea simbolică a unei Ere Noi, în timpul căreia Adevărul Divin al CUVÂNTULUI se pregătea să cucerească un nou domeniu spiritual.

LEUL exprimă curajul celui care este pătruns de Adevărul Divin.

Cei care trăiesc în Adevărul Divin sunt asemenea unui leu, chiar dacă deţin forţa fizică a unui miel.

Neofiţii care îndurau cu succes probele iniţierii cultului lui Mithra erau numiţi LEI şi erau însemnaţi pe frunte cu Crucea Egipteană, însuşi Mithra este adesea reprezentat cu un cap de leu şi două perechi de aripi. Referirea la LEU şi la "strângerea labei de leu" (strângerea de mână masonică), în ordinul Francmason, pare destul de

6

Page 7: 37 G H Williamson

apropiată de probele lui Mithra şi s-ar putea, foarte bine, ca ordinul să-şi aibă originea în cultul lui Mithra.

În noua Cetate Sfântă, în jurul Faraonului au venit să trăiască marile spirite ale epocii, cei care au luat parte la uriaşa lucrare ce urma să transforme complet o întreagă lume şi să o elibereze de falsele învăţături.

Faraonul era numit "Regele", "Ra" (Soarele). Aceasta dovedeşte înalta sa poziţie în Confreria Binelui, a fiinţelor venite din alte lumi stelare, spre a se consacra salvării planetei.

În epoca aceea, mentorii extratereştri s-au încarnat în persoana marilor suverani şi a conducătorilor, pentru că omenirea îşi adora regele - reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ, sub forma sa umană şi fizică.

Oamenii recunoşteau că el era "Glasul lui Dumnezeu".

Mai târziu, de-a lungul istoriei, omenirea a fost supusă autorităţii unor creaturi inferioare, de origine terestră, împăraţii . romani şi regii cruzi din statele vasale.

Singurul templu autorizat să-şi exercite cultul în Teba a fost TEMPLUL LUI ISIS.

Soarele care străluceşte deasupra LEULUI a fost considerat întotdeauna ca simbol al puterii şi al conducerii.

Preoţii egipteni, la majoritatea ceremoniilor, erau înveşmântaţi în piei de leu, el simbolizând Marele Disc Solar, aceasta dat fiind faptul că Soarele era venerat şi aşezat în poziţie favorabilă în constelaţia LEULUI. La egipteni, razele solare erau adesea reprezentate având la extremitate mâini umane (Aton). Francmasonii vor face apropierea între aceste mâini şi "Laba Leului", binecunoscută, care dă naştere, prin strângerea sa, tuturor lucrurilor vieţii.

În vechime, coroana solară era reprezentată sub forma coamei de leu, amintind subtil că, într-o anumită epocă, Solstiţiul de vară are loc în Semnul leului, Leul Ceresc.

Iniţiaţii misterelor egiptene erau numiţi uneori lei sau pantere.

Leul era emisarul Soarelui, simbolizând lumina, adevărul regenerator.

Leul este regele animalelor şi, ca orice prinţ domnitor, este sacru în raport cu Soarele, ale cărui raze se reprezintă prin coama zbârlită a leului. Alegoriile întreţinute şi transmise prin mistere (una dintre ele înfăţişând un leu deschizând o carte) înseamnă că puterea solară deschide învelişul seminţelor şi eliberează, astfel, viaţa spirituală închisă înăuntru.

Cei vechi mai credeau, destul de straniu, că leul doarme cu ochii deschişi şi, din această pricină el a fost ales ca simbol al vigilenţei.

7

Page 8: 37 G H Williamson

Imaginea leului aşezat deasupra portalurilor sau la intrările caselor era emblema protecţiei. Deasupra comorilor, tot din acest motiv, au fost ridicate statui de lei.

Leii au fost timp de secole obiectul unei veneraţii deosebite.

Pentru preoţii egipteni, pisica, reprezentantă a speciei felinelor, era simbolul forţelor magnetice ale Naturii. De aceea se înconjurau de aceste animale, al căror corp emană Foc astral. Pisica este şi simbolul eternităţii, căci în timpul somnului ia forma unei bile, cu capul atingând coada.

Leul simbolizează înţelepciunea secretă (regele Solomon a fost adesea înfăţişat sub formă de leu); pentru a învinge această sălbăticiune trebuie să ai o astfel de înţelepciune. Să amintim că Samson şi Hercule au fost amândoi învingători ai Leului. Leul reprezintă, de asemenea, unul dintre cele ''patru unghiuri" ale Creaţiunii.

Când a început LEUL să dea târcoale mai des prin lăcaşurile secrete?

Ca să putem răspunde la o astfel de întrebare trebuie să urcăm în timp în istoria planetei, până la o epocă atât de îndepărtată, încât raţiunea se înceţoşează. Omul a trăit pe Pământ cu mult mai mult timp înainte decât reuşeşte să-şi închipuie.

Mărturiile cele mai vechi vorbesc despre sosirea "unor fiinţe luminoase din cer"; aceste creaturi spirituale erau locuitorii unor lumi mult mai măreţe şi elevate, dar ignoranţa omului l-a făcut să-i zeifice pe aceşti vizitatori sosiţi pe "întunecata stea roşie", planetă a "durerilor şi a cataclismelor".

Mercur, mesagerul zeilor, Toth, scribul zeilor, Apollon, zeul luminii, şi toate celelalte creaturi superioare adorate şi zeificate au fost primii mentori ai poporului de pe pământ. Mai târziu, au devenit eroii civilizaţiilor din Lemuria şi Atlantida. Omul îşi aminteşte numai ceva din Marele Adevăr adus de ei. În fine, aceste fiinţe s-au încarnat şi au trăit ca oameni, printre oameni.

Sunt mii de ani de atunci când, în partea orientală a "Patriei-Mame" - care făcea parte din continentul Mu - într-o regiune numită Telos au venit primele nave spaţiale din planeta Hesperus (Venus). Această regiune se găseşte azi în apropierea Marelui Canion din Arizona.

O tânără femeie, specialistă desăvârşită în studiul Misterelor şi istoriei continentului Mu, a plecat să exploreze regiunile foarte îndepărtate din marginea ţării, unde se semnalase apariţia unor mari "Nave de Lumină" coborând din cer, în noapte. Conducătorii şi stăpânii popoarelor trăiau mari nelinişti, o teamă febrilă domnea în marile cetăţi monolitice ale anticului Mu - populaţia, însă, jubila... Se bucura, fiindcă "zeii veniseră să trăiască printre muritori". Ceea ce fusese prezis de către înţelepţi, înainte cu generaţii, se realiza, în sfârşit.

Această femeie - istoric - purta numele de "Doamna Soarelui". Ea fusese trimisă de prinţul domnitor, spre a regăsi pe Vizitatori şi a le face o bună primire în ţara copiilor oamenilor.

8

Page 9: 37 G H Williamson

Primele sale descoperiri în deşert au fost nişte ciudate amprente de paşi pe nisip. Urme destul de asemănătoare celor lăsate de venusienii care au călcat deşertul Californiei, la 20 noiembrie 1952 ("Farfuriile zburătoare au aterizat", de D. Leslie şi G. Adamski).

Simbolurile hieroglifice povesteau istoria venirii "poporului din Stele" pe Pământ. Ca istoric, ea a tradus acest mesaj poporului său, mesaj care e cunoscut ca "Marea Interpretare a Zilei când au căzut Stelele".

Apoi, "Doamna Soarelui" a întâlnit pe primul vizitator din spaţiu ieşit din nava cosmică. Ea a aflat că fusese trimis de bătrânii de pe Hesperus, spre a stabili relaţii comerciale cu poporul din Mu şi să facă schimb de idei asupra ştiinţelor, artei, literaturii şi Adevărului Universal. Bătrânii simţiseră că venise momentul în care locuitorii de pe Terra sunt pregătiţi să primească o vizită importantă din partea lumilor mai luminate. Cei de pe Pământ aveau nevoie de înţelepciunea şi cunoaşterea vecinilor planetari şi-şi câştigaseră dreptul la acestea, prin felul lor de a trăi şi marea lor dragoste pentru Tatăl Infinit.

Numele primului vizitator era Merk (Mark) şi, prin intermediul lui, poporul cel mai înaintat din acea vreme de pe Terra a început să întreţină relaţii cu vecina sa, Hesperus.

Nu a durat decât un moment însă, căci preoţii cei răi au provocat distrugerea aproape totală a Patriei-Mame şi o mare parte din continent s-a scufundat în valuri, dispărând în abisurile întunecate.

"Doamna Soarelui" a petrecut mult timp cu vizitatorii şi a adunat numeroase elemente, pe care le-a notat într-un ansamblu de scrieri păstrate pe tăbliţe dintr-un "metal nepieritor", existent în Lemuria, tăbliţe de telonium. Multe adevăruri importante au fost extrase din studiul atent şi inteligent al acestor tăbliţe, iar Lumina venită din alte lumi - în Timp şi Spaţiu - şi-a făcut drum în inima şi spiritul locuitorilor din Mu, care căutau Adevărul.

Merk şi "Doamna Soarelui" au ridicat un monument comemorativ în locul în care au aterizat primele "Nave de Lumină". El este încă intact, bine îngropat, şi va fi descoperit în viitor. După cum şi Mu va reînvia într-o zi, spre a întâmpina Noua Auroră a unei ere mai înaintate, acest monument fără vârstă va reapare la lumină în actualul stat Arizona, în America.

În cele din urmă, situaţia provocată de furtuni, alunecări de teren importante şi de bombardamentul intens al razelor cosmice a făcut pe prinţul domnitor să se adreseze mentorilor veniţi de pe Hesperus şi să le ceară sfatul. Aceştia i-au spus să adune pe toţi cei care înţelegeau Adevărul Universal şi să încerce să-l trăiască, pentru ca apoi să urmeze toţi Marea Cale.

Servitorii fideli ai Spiritului Infinit s-au adunat atunci în faţa monumentului uriaş care comemora venirea Venusienilor şi s-au urcat la bordul marilor nave spaţiale, pentru a emigra spre Venus.

9

Page 10: 37 G H Williamson

Aceia care urmaseră "Drumul Rău" au rămas pe Pământ, pentru a întâmpina dezastrul iminent provocat de ei înşişi.

Regiunea Telos-ului a fost un centru important de schimburi comerciale şi locul unor cercetări ştiinţifice foarte avansate ale Lemurienilor. Locuitorii Patriei-Mame aveau o navă mare şi îngustă, care putea parcurge sute de kilometri în spaţiu, dar nu erau capabili sa treacă în spaţiul interplanetar. Mai târziu, amintirea "Telos"-ului a fost asociată cu Tellus, zeiţa fertilităţii la romani.

Înţeleptul prinţ domnitor şi-a condus poporul în afara marilor cetăţi, în care oamenii deveniseră fiare, dedându-se la distrugere şi jaf.

I-a condus, aşa cum avea să-i conducă mai târziu, peste milenii, în afara Egiptului, către o viaţă nouă, pe alţi oameni, trecându-i Marea Roşie, în Deşert.

I-a scos din ţara tenebrelor, conducându-i în marele Deşert pustiu, originar, unde se afla monumentul; apoi, le-a spus că le va da un semn care va marca pentru totdeauna faptul că părăsiseră Pământul şi plecaseră pe marele ocean al Spaţiului. Căci, într-o zi, urmaşii lor vor reveni şi o lume chinuită va recunoaşte semnul ARBORELUI şi al ŞARPELUI.

Merk, însoţitorii săi şi supravieţuitorii ultimelor zile ale continentului Mu s-au ridicat deasupra Pământului ca nişte vulturi mari şi "Navele de Lumină" i-au dus spre o lume nouă. Telos, care era partea orientală a continentului Mu, a fost singura zonă a Patriei-Mume rămasă deasupra valurilor furioase care cereau sufletele celor răi.

"Doamna Soarelui" şi un alt istoric, Mutan Mian, au fost ultimii "supravieţuitori" de pe Telos. Au ales alternativa de a rămâne, pentru a ordona documentele preţioase din metal nepieritor (tăbliţele din telonium) în Capsulele Temporale, care trebuiau răspândite pe suprafaţa continentului Telos - Mu, cât şi îngropate în solul acestuia. Prinţul domnitor nu a plecat odată cu poporul său; el a murit de bătrâneţe înaintea exodului final, în afara Mu-ului definitiv condamnat. Îşi terminase misiunea şi n-a atins niciodată pământul promis al lui Hesperus, aflat la milioane de kilometri în spaţiu.

Mutan Mian a descris pe tăbliţele de metal destinul continentului Mu, la fel ca şi toate secretele marii cunoaşteri ştiinţifice - teleportarea, invizibilitatea, telepatia şi alte cunoştinţe necesare oamenilor pentru a supravieţui într-o eră viitoare. Faptele au fost adunate şi sintetizate de către "Doamna Soarelui" şi Mian, care au lucrat fără întrerupere, pentru a termina această sarcină uriaşă.

Scufundarea unor mari mase de teren şi cutremure de pământ monstruoase au zguduit solul; oraşele s-au prăbuşit, munţii au fost nivelaţi; văile au devenit piscuri muntoase; aerul a fost penetrat de dărâmături şi de emanaţiile tuturor vulcanilor oceanici nou formaţi.

O zguduire formidabilă a zdruncinat Pământul şi, în câteva secunde, a format ceea ce cunoaştem acum sub numele "Marele Canion din Arizona". El nu s-a format cum se crede în general, prin eroziunea progresivă provocată de un râuleţ - care abia ar fi

10

Page 11: 37 G H Williamson

putut să-şi croiasacă drumul printr-un lan de grâu. Cu atât mai puţin, prin roca solida a acestui masiv.

Vânturile urlau ca şi cum toţi Zeii nopţii ar fi strigat răzbunare, în timp ce două mici siluete singuratice îşi continuau misiunea.

Mian îşi începe istorisirea pe prima tăbliţă cu aceste cuvinte:

"Iată adevărurile pe care eu, Mutan Mian, istoric al continentului Mu, le scriu pe aceste tăbliţe, care vor fi depuse în mai multe locuri, astfel încât să poată fi găsite în viitor. Aceste adevăruri, ca şi descrierea marelui exod la care am asistat, VOR TREBUI SĂ PARVINĂ OMULUI VIITOR! Plăcile de telonium vor fi repartizate în locurile cele mai potrivite, atât în partea ce a mai rămas din Mu, cât şi la suprafaţa sa.

Mă rog ca descendenţii acestor oameni sălbatici (indienii), - pe care i-am zărit în marile păduri, dar de care nu m-am putut apropia - să poată găsi într-o zi aceste plăcuţe şi să aibă inteligenţa de a le citi şi a da atenţie conţinului lor. Am convingerea că, într-o zi, va fi din nou o rasă de oameni civilizaţi. Vor moşteni o bună sămânţă. Mă rog ca, atunci când vor fi găsite aceste plăcuţe, SĂ FIE ÎNŢELESE!"

Plăcile la care au lucrat Mian şi "Doamna Soarelui" cu atâta energie nu au fost regăsite niciodată. Iar, dacă-i credem pe Platon şi Solon, tăbliţele de telonium trebuie să fi fost îngropate în pământ acum vreo 12.000 de ani. De atunci s-au produs mari răscoliri ale scoarţei terestre - cum sunt scufundarea Atlantidei şi a intrărilor Coloanelor lui Hercule, care au dat naştere Mării Mediterane. Astfel încât, unele dintre aceste tăbliţe nu vor fi regăsite niciodată. Ascunzătorile au fost distruse sau făcute inaccesibile. Dar, în sud-estul Americii, tăbliţele lăsate în regiunea Telos-ului sunt intacte şi aşteaptă să fie descoperite. Oamenii care le vor avea se vor servi de cunoştinţele universale conţinute de ele şi vor putea să clădească o lume de pace, într-o eră nouă, pe cale de a se naşte acum.

Nu ne este cunoscută soarta "Doamnei Soarelui" şi nici a lui Mutan Mian, dar ei şi-au terminat misiunea încredinţată, reîncarnându-se apoi, în diferite epoci, spre a-i ajuta pe oamenii acelor noi epoci la care se gândiseră de când completau tăbliţele. Distrugerea Lemuriei nu s-a făcut într-o zi, nici într-un an. Ea a cuprins mai multe mii de ani, căci crearea continentului Mu datează de mai mult de 200.000 de ani. Însă catastrofa finală care a scufundat în ape aproape întreaga Lemurie s-a petrecut acum circa 12.000 de ani. Singurele regiuni care nu au fost acoperite de ape sunt regiunile Californiei şi Arizonei, precum şi alte regiuni din sud-vestul Americii, Australia şi Insula Paştelui. Insula Paştelui este acea insulă ciudată, din Pacificul de Sud, presărată cu monoliţi gigantici şi misterioase statui de piatră, a căror existenţă rămâne în ochii ştiinţei greu de explicat. Populaţia indigenă, foarte redusă, pretinde a nu şti nimic despre aceste statui. Ele sunt atât de enorme, iar construcţia lor atât de particulară, încât nu se poate să fi fost ridicate de oameni sălbatici şi inculţi, ori Insula Paştelui este doar un vârf de culme, rămas încă la suprafaţa apelor, dintr-un munte înalt şi sacru de pe continentul Mu; iar statuile fac parte din vestigiile civilizaţiei dispărute de pe acesta.

11

Page 12: 37 G H Williamson

Înainte de marea civilizaţie Mu, în Pacificul de nord a existat un vast continent, ADOMA. Când acesta s-a prăbuşit în mare, acum 500.000 de ani, în Pacificul de sud a apărut continentul Mu. Adom este o noţiune lemuriană, care înseamnă "rasa oamenilor veniţi din pământul roşu". Acest cuvânt a ajuns la noi sub forma ADAM.

Crucea în T sau TAU, înconjurată de un cerc, se numeşte CRUX ANSATA (Ankh) sau Crucea Vieţii. Era cheia misterelor şi a stat la originea istoriei, mai moderne, a cheii de aur a Sfântului Petru, deschizătorul porţilor cerului. Din Lemuria şi Atlantida, ea s-a răspândit în numeroase regiuni ale Pământului. La origine, pentru poporul din Adoma, ea a fost marele simbol al fertilităţii, deoarece foloseşte masculinul TAU şi ovalul feminin.

Migraţia acestei Crux Ansata (Ankh) se demonstrează prin prezenţa ei în toate civilizaţiile antice. Ea a fost sculptată, foarte clar, pe spatele unei statui de piatră găsite pe Insula Paştelui. Statuia aceasta a fost adusă la Londra, la bordul unei corăbii cu pânze. Acum, ea se află la British Museum.

Reprezentarea acestei cruci a fost remarcată şi ca ornament pe piepturile statuilor şi pe basoreliefurile din Palenque, Copan şi în mai multe locuri, de la un capăt la altul al Americii Centrale. Această cruce a fost întotdeauna asociată cu apa. La babilonieni, ea era emblema zeilor apei; la scandinavi, a zeilor cerului şi nemuririi, iar la Mayaşi - a regenerării şi eliberării de suferinţe fizice. În Egipt, ea reprezenta nemurirea sufletului.

Lemuria şi Atlantida au dezvoltat colonii pe tot pământul, despre care există numeroase dovezi. Migrarea acestei cruci constituie o probă foarte semnificativă, de un interes deosebit.

Când Mu a realizat că va avea loc o scufundare totală, şi-a transportat cultura atât spre est, cât şi spre vest. Mari hoarde au emigrat către apus. Acolo au descoperit continentul asiatic, unde au populat Cambodgia şi Birmania, urcând până în India şi Tibet. Ele se află la originea dezvoltării a ceea ce avea să devină rasa chineză, de-a lungul secolelor. Au mers chiar până la coasta răsăriteană a Africii şi au pătruns în interior, în regiunea unde astăzi sunt izvoarele Nilului.

S-ar părea că migraţiile din Mu au introdus pe negri în Africa, în timpul deplasărilor lor spre vest; alte populaţii negre s-au aşezat în Filipinele actuale. Ele sunt acelea care au răspândit, în general, în toată Asia, populaţiile numite orientale sau mon-goloide. Anumite indicii arată că, în cursul colonizării Africii, cei care ajunseseră până la izvoarele Nilului au intrat în conflict cu populaţiile atlante, care migraseră din Atlantida orientală către bazinul mediteraneean şi se stabiliseră în delta Nilului şi în regiunile învecinate. Aceste două rase originare - venite din regiuni opuse ale Pământului - s-au întâlnit la est de Sudan şi ipotezele asupra acestei confruntări sunt tot atâtea soluţii oferite enigmelor antropologiei, care interesează regiunile din Mesopotamia şi ale Mării Caspice.

Marile expediţii colonizatoare pornite din Mu spre est au înaintat până în America de Sud, în America Centrală - chiar până în Atlantida -, apoi în Europa, în regiunea mediteraneeană, în Egipt etc.

12

Page 13: 37 G H Williamson

Una dintre cele mai importante colonii din Mu s-a stabilit în jungla braziliană densă de azi din Mato-Grosso. În 1952, colonelul P.H. Fawcett dispărea în această pădure virgină, pe când căuta ruinele marilor oraşe, mult mai vechi decât cele ale Egiptului. Citise într-un vechi document zdrenţuit (Ms. nr. 5.2 din "Biblioteca Nacional" din Rio de Janeiro din Brazilia), că cetăţile acestea mitice au existat cu adevărat. Ele fuseseră semnalate în secolul al XVII-lea de un explorataor portughez, care relata că erau construite din pietre gigantice. Existau temple măreţe în stil grec şi, în centrul uneia dintre cetăţi, se afla o piaţă, cu o statuie de piatră, mare şi înaltă, reprezentând un tânăr gol, ţinând un scut. La baza statuii erau gravate hieroglife curioase, în limba unei civilizaţii dispărute.

După părerea portughezului, două cetăţi fuseseră distruse de un cutremur. Aceste oraşe fuseseră mari centre de civilizaţie, apărute după părăsirea vestigiilor continentului Mu, acum 12.000 de ani. Trebuie să amintim că, spre Hesperus nu a plecat toată populaţia Lemuriei. Locuitorii marilor colonii au rămas pe loc, dar Telos a fost complet abandonat. •

"Doamna Soarelui", prinţul domnitor şi chiar Merk, cel venit din Venus, s-au reîncarnat mai târziu, în cursul evoluţiei culturalae din Mato Grosso. Merk a vrut să revină pe Pământ şi să-şi ajute tovarăşii de pe "Steaua întunecată".

O altă colonie a Patriei-Mame Mu a fost civilizaţia foarte avansată a Incaşilor. A fost una dintre cele mai remarcabile colonii din America de Sud. Legenda spune că Divinitatea "a separat apele spre a-i lăsa să treacă şi să atingă patria lor de origine", tot aşa cum s-a deschis Marea Roşie, pentru a lăsa să treacă pe copiii lui Israel. Potrivit acestor legende, marile lor cetăţi au fost construite de oameni albi, bărbaţi, care veniseră în America de Sud cu mult înaintea Incaşilor şi se stabiliseră acolo. Marile drumuri erau deja vechi în timpul Incaşilor şi au fost folosite de lemurieni în primele lor încercări de colonizare.

Giganticul Disc Solar din aur masiv nu a fost opera Incaşilor. Fusese adus din Lemuria şi adorat în templele din America de Sud, timp de secole. Legenda spune că, atunci când era lovit, vibraţiile sale speciale puteau determina cutremure de pământ.

În America de Sud, civilizaţia Maya a fost o altă mare colonie MU. Unii pretind că pronunţia mai corectă pentru Mu este Mar şi că denumirea Maya, pronunţată May-Yar, ar însemna "colonie din Mar".

O ramură a Mayaşilor, Quişeii, aveau o carte sacră - "Popul Vuh" - în care se putea citi că, atunci când strămoşii lor au emigrat în America, Creatorul a separat Marea spre a-i lăsa să treacă... Încă o dată, avem de-a face cu o poveste identică cu . aceea care relatează cum s-a despicat Marea Roşie, pentru a-i lăsa să treacă pe evrei!

Şi coloniştii veniţi din Atlantida au influenţat cultura Maya; şi aici găsim iar laolaltă pe lemurieni şi atlanţi, colaborând spre înflorirea înaltei civilizaţii a vechii Americi Centrale.

13

Page 14: 37 G H Williamson

Itzamna era personificarea Răsăritului la Mayaşi. Despre el se spune că a venit de la Răsărit, într-o "ambarcaţiune magică", traversând apele. A făcut minuni, ca aceea de a vindeca bolnavi, prin atingere cu mâna; avea, de asemenea, puterea de a învia morţii. El a inventat scrierea şi cărţile. Simbolurile vieţii şi ale luminii sunt legate de persoana sa; el a legat de arborele vieţii civilizaţia Maya! Legenda mai povesteşte cum, după ce a instruit poporul Maya, Itzamna s-a întors în ţara sa de dincolo de ape, la est, de unde venise.

Kukulcan era personificarea Apusului pentru Mayaşi, care cred că sosise pe drumul dinspre Vest şi că a guvernat, un timp, în actuala regiune Chichen-Itza. Mai târziu s-a dus în Mexic, fiind cunoscut acolo sub numele de Quetzalcoatl. După vechii cronicari spanioli ai istoriei Mayaşilor, Itzamna a venit în al 4-lea "Ahau" al calendarului Maya (anul 219 d.I.Chr.). Cele mai vechi scrieri pe piatră descoperite până acum au fost datate, însă, ca şi mai vechi, astfel încât datarea venirii lui Itzamna în al 4-lea Ahau nu poate fi exactă! Cu toată superioritatea şi măreţia sa, i-ar fi fost imposibil lui Itzamna să fondeze cultura Maya -arhitectura, limba, scrierea şi religia - la începutul secolului al III-lea d.I.Ch., când avem dovezi categorice despre existenţa acestei culturi pe teritoriul aceleiaşi regiuni, cu cel puţin trei secole anterior!

Au fost necesare milenii pentru a stabili un calendar relativ exact. Cum ar fi putut Itzamna inventa calendarul Maya, care este aproape perfect, şi să-1 şi aplice la începutul secolului al III-lea, când există numeroase tăbliţe purtând cert date ale calendarului Maya, conţinând date mult anterioare? Calităţile divine atribuite lui Itzamna sunt identice celor puse în seama altor conducători eminenţi ai popoarelor din perioade foarte diferite. Cronicarii spanioli au săvârşit o eroare enormă!

Pentru a fi "fondatorul civilizaţiei Maya şi primul mare preot al religiei lor", Itzamna trebuie să fi venit cu mii de ani înainte! El a sosit pe o "navă sau ambarcaţiune magică". A venit dintr-o mare ţară, ce se afla în Est!

De fapt, Itzamna a fost un mare atlant, care a pornit să colonizeze pe indigenii Americii Centrale. Aceştia l-au zeificat, după întoarcerea sa în Atlantida la bordul "navei magice", care era un balon dirijabil!

Kukulcan a fost lemurian, venit de la Vest. Găsim astfel, în legendele despre "zeii de la Apus" şi "zeii de la Răsărit" dovada că Mu şi Atlantida au colonizat amândouă America Centrală şi i-au instruit pe cei consideraţi a fi indigenii ţării: mayaşii.

Poporul instruit de Kukulcan în regiunea Chichen-Itza -numit Itzai - "a rătăcit" timp de 40 de ani, cum a rătăcit şi poporul condus de Moise! Originile sacre, transmise din două regiuni diferite ale pământului, sunt identice.

Unele dintre marile spirite ale continentului Mu şi ale coloniilor sale s-au reîncarnat, în cursul "ultimelor ore" ale Atlantidei. Aceşti "lucrători întru Lumină" au pregătit calea pentru ZORII ce trebuiau să vină. Aceşti membri ai Confreriei Binelui au mers de la o civilizaţie la alta, dintr-o reîncarnare în alta. Ei s-au aflat în mijlocul a numeroase civilizaţii, culturi, catastrofe, evenimente determinante, dar întreaga lor acţiune avea ca scop să pregătească omenirea pentru venirea marelui Adevăr Universal. Acest Adevăr s-a arătat în toată gloria şi măreţia sa în Egipt, atunci când Akhnaton 1-a revelat pe ATON, ca Dumnezeul unic al unei lumi până atunci sceptice şi idolatre.

14

Page 15: 37 G H Williamson

Locuitorii Patriei-Mame cunoscuseră pe Dumnezeul unic. Mai târziu ei au decăzut şi s-au distrus, pe ei şi patria lor. A urmat o eră de întuneric, care a durat până la ZORILE din Egipt.

Lucrarea de faţă nu are ca obiect să vorbească cu lux de amănunte despre Lemuria şi Atlantida. S-a scris mult despre ele dar anumite elemente, foarte interesante, rămase necunoscute, trebuie dezvăluite pentru a argumenta marele proiect al PREGĂTIRII, a cărui realizare a durat nenumărate milenii.

Istoria "bonetei de măgar" este una dintre revelaţiile interesante asupra Atlantidei. Simbolul se mai păstrează astăzi sub forma conului de hârtie, care se punea - pe vremea bunicilor noştri - la şcoală, pe capul elevilor care se dovedeau ignoranţi. Totuşi, semnificaţia veche a acestui gest s-a pierdut. "Boneta de măgar" are formă conică, iar conul este o mare sursă de energie. În Atlantida, un obiect asemănător se aşeza pe capul celor care suferiseră accidental leziuni cerebrale, dar şi pe capul celor care prezentau instincte criminale. Acest obiect era, de fapt, un dispozitiv tehnic - la suprafaţă din aramă - cu conexiuni compli-cate. Iată cum practica aceasta a ajuns până la noi şi a dăinuit în obiceiul acoperirii cu o bonetă conică a capetelor celor care nu sunt suficient de "inteligenţi". Pe de altă parte, toată lumea cunoaşte pălăria conică purtată de magician, indiferent dacă el face magie neagră sau magie albă. Şi pălăria conică, ascuţită, a vrăjitoarelor, cunoscută tuturor copiilor.

Regina vrăjitoarelor mexicane, Tlazolteotl, purta o pălărie conică aidoma celor purtate de vrăjitoarele Europei. În Spania, pe contrafortul stâncos al unei coline, aproape de satul Cogul, poate fi observată o remarcabilă pictură. A fost executată în epoca Cro-Magnon şi reprezintă un grup de femei purtând pe cap pălării ascuţite. Artistul care a executat-o, în regiunea Biscaia, a fost desigur influenţat de colonii veniţi din Atlantida, acum 25.000 de ani!

Vrăjitoria, al cărei simbol este pălăria conică, a fost puternică în epoca Cro-Magnon printre indigenii din Insulele Félicité, din Canare, şi printre toate populaţiile vechi ale continentului american. E limpede că această formă de vrăjitorie nu a ajuns în America prin intermediul Asiei ci că ea exista, din timpurile cele mai îndepărtate, în Europa şi în America, în timpul "ultimelor ore" ale Atlantidei. Folosirea "dispozitivului" conic a fost denaturată. Boneta ascuţită a servit ca instrument de exaltare şi amuzament: benefică la origine ea a devenit, cu timpul, prin utilizare greşită, un adevărat mijloc de "intoxicare" spirituală.

Zeul egiptean Osiris purta coroana albă a Sudului, de formă conică; pentru indienii Chippewa din America de Nord corturile, tot de formă conică, îşi păstrează şi azi marea lor putere şi magie spirituală. Deşi erau solid ancorate în sol, există martori care le-au văzut agitate de zguduiri violente. Sunt urmele cunoştinţelor ştiinţifice secrete ale Atlantidei, din epoca în care folosirea conurilor de forţă era o practică în vindecarea deficienţelor mintale.

*

Istoria ne dă numeroase exemple de documente importante care au fost ascunse, spre a scăpa de distrugere iminentă. Nici istoria Atlantidei nu face excepţie. Citim în Platon că istoria Atlanţilor a fost scrisă pe tăbliţe de aur, care au fost "plasate la loc

15

Page 16: 37 G H Williamson

sigur, spre a fi transmise posterităţii". Atlantida a dispărut, lăsând numai amintirea ei şi câteva insule - Azorele, insula Sf. Paul, Tristan de Cunha), care înainte fuseseră culmi muntoase. Supravieţuitorii au plecat către Egipt unde fusese deja întemeiată o mare civilizaţie, cu circa 24.000 ani î.I.Ch.

"Şi a venit o zi, când s-a ridicat un Altar lui Yahve în mijlocul ţării Egiptului şi aproape de frontiera sa, s-a ridicat o "stelă lui Yahve" (Isaia XIX: 19).

Marea Piramidă se găseşte exact în centrul geografic al Egiptului de Sus şi de Jos. Ea este, astfel, "în mijlocul" teritoriului Egiptului şi "aproape de frontiera sa ", cea care separă cele două regiuni.

Marea Piramidă este o fantastică enciclopedie a ştiinţelor fizice şi a cunoaşterii astrale. În acest monument incomparabil sunt simbolizate ştiinţa numerelor, a greutăţilor, a măsurilor, a astronomiei, a astrologiei, şi misterele ascunse ale fiziologiei.

Piramida Altar, în mijlocul ţării Egiptului, a fost construită de mari arhitecţi veniţi din Atlantida şi supervizată de vizitatorii din alte lumi. Ei aveau înţelepciunea care i-a făcut să rezolve Misterul Misterelor... "Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu".

În momentul de faţă nimic nu dovedeşte că Marea Piramidă (a lui Kheops) a fost înălţată în timpul celei de a 4-a Dinastii. Caracteristicile sale extraordinare, diferite de ale tuturor celorlalte piramide, îi conferă o importanţă mult mai mare decât aceea a unui simplu monument funerar. Împlinirea unui proiect atât de grandios reflectă o foarte mare iscusinţă în tehnica construcţiei. Toţi savanţii o recunosc. Lucrarea este o perfecţiune. Ceea ce pledează în favoarea ideii că o civilizaţie avansată exista deja în Egipt, cu mii de ani înaintea perioadei istorice propriu-zise a acestei ţări!

Se va descoperi (în mod sigur, şi într-un viitor foarte apropiat) că Marea Piramidă cuprinde numeroase camere secrete şi că intrarea sa adevărată se află sub statuia tăcută a celui care seamănă cu un Leu, dar care este totuşi, un OM: SFINXUL! El nu va mai rămâne multă vreme tăcut. Venită din cer pentru a învinge natura animală, permiţând astfel rasei umane să dăinuiască şi - în timpurile foarte îndepărtate ale "Epocii de Aur" - să creeze fiinţe perfecte, Puterea aceasta a ajutat la construcţia unui monument capabil a rezista ravagiilor timpului şi destinat să servească drept far călătorilor care porneau pe Marele Drum; un drum îngust şi tăios ca lama de brici, o cărare presărată cu pietre ce răneau picioarele. Dacă drumeţul e neşovăielnic, pietrele devin mai rare; apare o iarbă verde şi moale, răsar flori minunate pe marginile drumului; inima neofitului se umple de bucurie şi curaj; el se întremează, înaintează un pas, apoi mai face un altul şi-şi reia calea, cu ochii mereu la steaua care străluceşte în depărtare.

Incomparabila Mare Piramidă ne arată ceea ce a fost făcut în secolele trecute, ceea ce trebuie făcut în prezent şi ceea ce va trebui săvârşit de către generaţiile viitoare, înainte ca întreaga omenire să îngenuncheze la picioarele lui Dumnezeu, Perfecţiunea Ultimă. Căci toţi sunt copiii lui Dumnezeu. Şi noi suntem toţi - copiii Săi.

În Camera Regelui, care se află în partea cea mai înaltă a Piramidei - descoperită în zilele noastre - se găseşte un obiect absolut unic. I s-au dat felurite nume, de la acela

16

Page 17: 37 G H Williamson

de sarcofag, până la acela de cufăr pentru seminţe. În realitate este "o ma-trice într-o altă matrice" - un caliciu sacru - figurând glanda pineală (epifiză) prezentă în orice creier uman. Acest receptacul, care se află în Camera Regelui, este deschis, pentru totdeauna, aşteptând cu răbdare preţioasa comoară - împlinirea ce va fi adusă de Noua Eră.

"Sarcofagul" nu a fost destinat de desăvârşiţii lui constructori pentru a primi un trup de mort! Iar Piramida, care a fost construită deasupra unei "anomalii magnetice" naturale, amplifică, prin forma ei piramidală, conică, forţa naturală; ea devine, astfel, un instrument de mare energie şi forţă cosmică.

Acesta este motivul pentru care, în Camera Regelui, at-mosfera şi temperatură sunt atât de ciudate: un frig precum cel al morţii pătrunde până-n măduva oaselor! Şi dacă este lovit sarcofagul, sunetul propagat nu-şi are corespondent în nici o gamă cunoscută! Dacă cineva ajuns până în "valea umbrelor" ar muri, simplul fapt de a fi plasat în acest receptacul deschis ar fi suficient pentru a-1 readuce la viaţă!

Mai târziu această forţă naturală a Piramidei a scăzut, şi cei care erau iniţiaţi în Misterele Sacre erau aşezaţi în "sicriul" ei de piatră, care reprezenta - simbolic - Puterea ei originară. Ritualul semnifica faptul că neofitul era "condus" către "o nouă viaţă", căci "trebuie să te naşti a doua oară!"

Savanţii au determinat că emană încă o uşoară forţă magnetică din această gigantică structură, dar în prezent ea este insuficientă pentru a permite trecerea de la moarte la viaţă.

Camera Regelui şi Camera Reginei sunt aşezate, una faţă de cealaltă, în aceeaşi poziţie în care este aşezată glanda pineală în raport cu cea pituitară (hipofiza). Niciodată nu a fost descoperită vreo urmă de sistem de iluminat, fiindcă era inutil. Constructorii perfecţi se bucurau de ochi "care vedeau tot" şi erau ei înşişi o lumină, Strălucirea ochiului lor interior ilumina tot ce se afla în interiorul templului.

Aproape de vârful Marii Piramide se află camera cea mai secretă. Ea conţine scrieri ale tuturor civilizaţiilor lumii. O moştenire pentru umanitate, pe care omul modern o poate abia cu greu concepe! Odată cu Era Nouă, când Semnul Fiului omului va fi vizibil pe ceruri, TOATE lucrurile se vor revela. Şi, din nou, în decursul secolelor, omenirea va atinge acelaşi nivel atins de constructorii Marii Piramide, acum 26.000 de ani...

Ici şi colo, ochii unora încep a se deschide, viziunea lor asupra lucrurilor devine mai subtilă, celulele creierului lor încep să vibreze către acea Armonie, care era, pentru cei vechi, o blândă şi pătrunzătoare "muzică a sferelor". Şi când va fi sosit acea "Vârstă de Aur", ne vom putea alătura şi noi acestui mare imn de bucurie şi cânta laude Celui Prea-Înalt, DUMNEZEULUI care ESTE ÎN NOI!

Singurele hieroglife găsite în Piramidă sunt însemnele unor constructori, imprimate pe pietre înainte ca ele să fi fost asamblate. Multe dintre ele au fost puse invers, ori deteriorate în momentul montării pietrelor.

17

Page 18: 37 G H Williamson

Kheops nu ar fi permis niciodată un asemenea lucru, dacă ar fi fost el adevăratul constructor al Piramidei! Scoicile marine prezente la baza Piramidei dovedesc, totodată, că a fost ridicată înaintea unei mari inundaţii. Această teorie se sprijină pe tradiţii arabe, care adesea au fost greşit interpretate. Aşadar, Piramida a fost construită înaintea marilor inundaţii determinate de scufundarea finală a Atlantidei. Catastrofa a dat naştere unei ridicări de valuri, care au acoperit ţărmul şi unele regiuni spre interior. Fenomenul s-a petrecut cu circa 24.000 de ani î.I.Ch. La acea epocă, marele savant atlant TOTH a venit în Egipt pentru a ajuta la proiectul pus în lucru de către vizitatorii din spaţiu. La începutul fiecărui nou CICLU COSMIC (fiecare durând aproximativ 26.000 de ani), va fi construit un edificiu asemănător. Sfinxul a fost realizat cu mii de ani după aceea, de către lucrători egipteni, cum o dovedeşte stilul operei. Adevărata intrare a Piramidei a fost acoperită, astfel, de Sfinx... un lăcaş secret al LEULUI. Aceasta, pentru a împiedica pe intruşii unei epoci de tenebre să profaneze mormântul sacru. Trecerea care conducea spre Camera Regelui şi la alte camere mai secrete a fost închisă cu mii de ani înaintea erei creştine; din această cauză, după aceea, toţi cei care au fost admişi în Misterele Piramidei au primit iniţierea în galeriile subterane - necunoscute astăzi. Fără aceste galerii nu ar fi fost posibil să se intre sau să se iasă, de vreme ce singura intrare de la suprafaţă era închisă complet de blocurile peretelui exterior. Intrarea secretă - acoperită de masa Sfinxului, OMUL-LEU - va fi scoasă la iveală în anii ce vor veni.

Altădată, accesul la temple - sub Sfinx - era închis cu o poartă de bronz, al cărui mecanism secret era învăluit într-un respect general - un soi de teamă religioasă îi asigura inviolabilitatea, mult mai bine decât ar fi făcut-o o pază înarmată. În interiorul Sfinxului s-au tăiat galerii ce duc la partea subterană a Marii Piramide. În aceste temple ascunse sub pământ se găsesc în prezent manuscrise alcătuite pe tăbliţe de argilă sau de metale preţioase şi pe suluri de papirus.

Piatra de încununare era ea însăşi o piramidă în miniatură, din aramă pură! Este metalul simbolic al Venusului, aşa cum Crux Ansata (Ankh) - simbolul eternităţii - este simbolul planetei Venus. Această stranie calitate i-a conferit poziţia ei de piatră unghiulară.

Cei vechi spuneau: "Arama este mai preţioasă ca aurul!"

Orice călător care intra în Egipt vedea de departe un imens triunghi, lucind, ca o flacără, a cărui strălucire albă se reflectă pe toate cele patru laturi ale Piramidei; în vârf era o flacără magnifică, sclipitoare, care părea să se ridice, atunci când razele soarelui prefăceau arama într-o lumină aurită orbitoare!

A fost locul unde a început pregătirea, care trebuia să ducă la revelaţia lui ATON. Marea Piramidă este CASA LOCURILOR SECRETE, prima construcţie ridicată spre a primi totalitatea adevărurilor secrete care sunt fundamente sigure ale tuturor ştiinţelor şi ale tuturor artelor.

"Iluminaţii" antichităţii traversau culoarele şi camerele mistice. Trecând pragul porţii, ei erau oameni; când ieşeau, deveneau ZEI.

Piramida este locul "celei de-a doua naşteri", "Matricea misterelor".

18

Page 19: 37 G H Williamson

Tradiţia spune că undeva, în adâncurile ei, trăia o fiinţă care se numea "Locuitorul". Era un înţelept cu cap de leu, pe care puţini oameni 1-au zărit.

Unele legende povestesc că la origine, când omul a ajuns pe Pământ, acum milioane de ani, el a luat o înfăţişare animală. Întâi, pe aceea a unei "pisici" uriaşe, şi mai târziu, pe cea a unei maimuţe. Marele Sfinx al Egiptului, care are corpul unui leu şi cap omenesc, consemnează această prodigioasă tranziţie, care a avut loc în vremuri mult îndepărtate.

S-a spus deja că TOTH Atlantul a ajutat la realizarea Piramidei. Celelalte piramide, ridicate mai târziu, au fost imitaţii mai mici şi nu atât de perfecte, realizate de egipteni. Toth a aşezat manuscrise secrete şi cele douăsprezece tăbliţe de smarald ale sale în Marea Piramidă.

Mai târziu, în timpul domniei agitate a lui Horemheb (1346-1322 î.I.Ch.), tăbliţele acestea au fost scoase din Piramidă şi expediate marilor preoţi Maya din America Centrală, care le-au aşezat sub altarul unuia dintre marile temple ale Zeului Soarelui din ţara lor.

După cucerirea spaniolă, oraşele au fost părăsite şi comorile templelor uitate.

Toth a mai ascuns în Piramidă şi alte scrieri şi instrumente ale Patriei-Mamă Mu şi ale Atlantidei. Aceste scrieri explică cum au trăit "Fiii Luminii" printre cei vechi. Ei nu semănau cu fiii oamenilor, decât atunci când doreau să îmbrace aparenţa materială. Apoi, "o bucată dintr-o stea" a căzut asupra Atlantidei şi a distrus-o.

În însemnările sale, Toth descrie cum aceşti "Fii ai Luminii" "îşi folosesc bagheta, dirijând cu ea o rază vibratorie". Pare o aluzie la puterea "vril "-ului, utilizat de numeroşi regi şi prinţi ai Egiptului în anii următori!

În timpul celei de-a 3-a Dinastii (anul 3.000 î.I.Ch.), Toth s-a încarnat în Egipt, devenind Iemhotep, arhitectul Regelui Zoser. Mai târziu Egiptenii l-au zeificat, declarându-l Zeul Ştiinţei şi al Medicinei; a fost identificat şi cu Toth, Scribul Zeilor. Ceea ce era corect, deoarece el era Toth. Numele său, Iemhotep, înseamnă "cel ce vine în pace". În timpul domniei lui Zoser el a descoperit baghetele-vril, pe care le ascunsese în Marea Piramidă pe vremea când era Toth. Iemhotep a fost zeificat, fiindcă a revelat marea putere a vril-ului în perioada reîncarnării sale, şi a realizat numeroase minuni, gratie acesteia. Toth spune, în tăbliţele sale de smarald: "În vârful Piramidei, am aşezat "cristalul" care-şi trimite raza în "Spaţiu-Timp" şi care captează forţa ce vine din eter"... Cristalul era."piatra unghiulară" din Aramă Pură!

Toth mai spune că Marea Piramidă a fost copiată după piramida naturală de forţă telurică care arde veşnic şi că, din cauza aceasta, ea va dura dincolo de secole.

Una dintre tăbliţele de smarald menţionează: "De mult, în trecut, foarte departe în Spaţiu-Timp, Copiii Luminii şi-au coborât privirile pe Pământ; văzând pe copiii oamenilor supuşi şi prizonieri ai "Forţei venite din Adâncuri", ei au înţeles că omul nu se va putea ridica de la pământ către Soare, decât eliberându-se de această sclavie. Pentru a-i ajuta, ei au venit pe Terra şi s-au încarnat în trupuri asemănătoare celor omeneşti. "Maeştrii tuturor lucrurilor" au spus, apoi: "NOI suntem aceia care am fost

19

Page 20: 37 G H Williamson

creaţi din pulberea spaţiului, împărtăşind viaţa întregului Infinit, trăind în lume precum copiii oamenilor, asemeni copiilor oamenilor, şi totuşi, Diferiţi..."

Toth ştia că toţi oamenii sunt fiinţe spirituale, în esenţa lor, căci spune: "omul este o STEA legată de un corp! OMUL s-a născut în spaţiu: este un copil al Stelelor! Omul este o Flacără înlănţuită de un munte!"

Constructorii Marii Piramide au îngropat una dintre marile lor nave spaţiale la baza acesteia. Puterea ei s-a adăugat celei a monumentului. Toth se referă la acest fapt când menţionează: "Adânc în sol, aproape de fundaţii, a fost îngropată o navă spaţială care aşteaptă momentul când omul se va elibera. Deasupra navei spaţiale va fi ridicat un reper sub formă de LEU, asemănător, totuşi, OMULUI".

Această zestre de cunoaştere nu s-a pierdut niciodată cu toate că, în epoci de tenebre, omul a uitat-o. Ne apropiem acum de momentul în care înţelepciunea ascunsă va fi din nou sprijinul esenţial - religios şi filosofic - al lumii.

Ora judecăţii dogmelor va suna curând; camerele secrete ale CASEI LOCURILOR SECRETE se vor redescoperi nu peste multă vreme. În aceste culoare atemporale vor răsuna din nou cântecele celor ILUMINAŢI şi toţi oamenii care caută ADEVĂRUL îl vor găsi.

"Confreria Binelui", care a parcurs un drum lung şi anevoios spre a ajunge în Egipt, trecând prin continentul MU şi Atlantida, ni se dezvăluie iarăşi.

Dar, înaintea ZORILOR, este din ce în ce mai necesară o PREGĂTIRE.

Această lucrare în Lumină trebuie să fie desăvârşită de-a lungul a numeroase încarnări. E aproape imposibil de vorbit amănunţit despre un astfel de travaliu, întins pe o durată atât de îndelungată. Aşadar, în cartea de faţă nu vom vorbi decât despre VIEŢILE cunoscute în ISTORIE.

De exemplu, în jurul anului 1800 î.I.Ch., Avraam - tatăl tuturor evreilor şi primul mare patriarh - era contemporan cu Hammurabi - Regele Imperiului Babilonian. Avraam plecase din Ur, în căutarea unei ţări unde ar putea întemeia o naţiune eliberată de orice idolatrie. Cunoscut sub numele "Amrafel" în Geneză (cap. XIV), Regele este în realitate Hammurabi şi Avraam îl întâlnise personal în Ur.

"Codul de Legi" al lui Hammurabi provine direct de la Avraam. Regele babilonian şi-a adunat scribii şi le-a dictat legile regatului său, apoi a poruncit să fie săpate pe coloane de piatră cu aspect de stelă funerară, care au fost trimise în principalele oraşe. Aceste stele îl reprezentau pe Hammurabi primind legile de la Zeul-Soare Shamash. Regele a fost un mare protector al învăţăturii şi domnia sa a înregistrat o perioadă de intensă activitate literară. E de mirare atunci că Hammurabi, al cărui cod de legi seamănă cu legislaţia israeliţilor, s-a reîncarnat mai târziu în Moise, primul legislator al Israelului?

Când Aavram s-a îndreptat spre Sud, venind din Bethel, a trecut aproape de Ierusalim, unde l-a vizitat pe Sem (fiul cel mare al lui Noe). Sem nu era altcineva decât preotul-rege al Salem-ului (Ierusalim), numit ca rege Melchisedec!

20

Page 21: 37 G H Williamson

Vechile tradiţii spuneau că Sem este un supravieţuitor al Potopului, aflat în viaţă, încă, în epoca lui Avraam... omul cel mai bătrân de pe Pământ!

Din cauza foametei Avraam a plecat în Egipt, trecând prin sudul ţării, şi a rămas acolo până ce foametea a încetat. Faraonul Egiptului era în vremea aceea. Senusert II din Dinastia a 12-a. La Beni Hasar se păstrează şi azi o sculptură care reprezintă vizita călătorilor semiţi - veniţi din Asia - la curtea Faraonului, ca şi cum ar fi vorba despre un eveniment de mare importanţă. Este o mărturie a vizitei lui Avraam în Egipt.

Când Sara, soţia lui Avraam şi mama lui Isaac, a murit, a fost înmormântată în peştera Machpelah, pe versantul vestic al Hebronului. Acum, în locul acela se înalţă o moschee mahomedană. Ea cuprinde pietrele funerare ale lui Avraam, Isaac, Iacov, Sara, Rebeca şi a lui Lea. Are practicată o deschizătură circulară, care conduce la o peşteră subterană, adevărata peşteră Machpelah. Nimeni nu a intrat acolo, de peste 600 de ani!

Manuscrisele lui Avraam, Isac şi Iacov acolo vor fi găsite, ceea ce va declanşa proteste şi nelinişti teologice de pretutindeni!

Suntem, în acest moment, la secvenţa emigrării în Egipt -epoca lui Iosif, cel cu "mantia de mai multe culori". Această mantie deosebită era un semn de favoare, dovedind intenţia lui Iacov de a-i acorda lui Iosif "Dreptul celui mai vârstnic", deşi Iosif era cel de-al II-lea fiu al său. El era, totuşi, întâiul fiu al Raşelei, soţia preferată a lui Iacov; de aceea, şi Iosif era fiul său favorit. La vârsta de 17 ani, din pricina geloziei fraţilor săi, el a fost vândut în Egipt. Era foarte pur, de o frumuseţe rară, şi avea un dar extraordinar de a conduce, ca şi însuşirea de a găsi partea cea bună din situaţiile dificile. Iosif a trăit 13 ani în casa lui Putifar. La 30 de ani a devenit Vizir al întregului Egipt. A murit la 110 ani.

Aşa s-a făcut că Iosif a ajuns să deţină locul al 2-lea în Regat, după Faraonul Apepa I (Apepa Auserra sau Apofis), cam în al 17-lea an al domniei acestuia (1761 î.I.Ch.). Marea perioadă în cursul căreia a fost pregătit CUVÂNTUL a atins apogeul în 1761 î.I.Ch., în momentul în care Faraonul îl proclama de Iosif SHALIT (Vizir) al întregului Egipt.

Au trebuit milenii, ca această perioadă să atingă punctul culminant.

Iosif- care fusese sclav - ajunge să simbolizeze culmea cea mai înaltă a cunoaşterii spirituale.

Apepa I a devenit Faraon al Egiptului în 1777 î.I.Ch. (a 15-a Dinastie). Acest mare conducător s-a reîncarnat mai târziu ca Amenhotep III, tatăl lui Aknaton!

"Iosif" înseamnă "Cel pe care Iehova îl va mări; el se va înălţa treptat, mergând din perfecţiune în perfecţiune!"

Şi a progresat, într-adevăr, de vreme ce a devenit mai apoi Hammurabi, cel care a avut misiunea să-şi conducă poporul afară din Egipt, după cum tot el, sub o altă înfăţişare, îl călăuzise în Egipt.

21

Page 22: 37 G H Williamson

Faraonul 1-a numit pe Iosif Cafnat-Paneah (Geneza, XII:45), ceea ce desemnează "Descoperitor de taine".

Cu toate că într-un capitol ulterior vom reveni detaliat asupra acestei chestiuni, menţionăm aici că, după Biblie, perioada cât a stat în Egipt poporul lui Israel este când 400 de ani, când 430!

După Etienne, perioada respectivă ar fi de 400 de ani. În Cap. XV al Genezei citim: "Să ştii că urmaşii tăi vor fi străini într-o ţară care nu va fi a lor, vor fi sclavi; şi vor fi persecutaţi timp de 400 de ani; şi vor pleca apoi cu mari bunuri (Geneza XV: 13-14).

Iar în Exod (Cap. XII:40): "Copiii lui Israel au stat în Egipt 430 de ani".

Iacov, împreună cu toţi fraţii lui Iosif, cu familiile şi turmele lor, s-au dus în Egipt în 1752 î.I.Ch., al 26-lea an al domniei lui Apepa I.

Plecând de la această dată, vom scădea durata tradiţională de 430 ani, obţinând anul 1322 î.I.Ch. (anul morţii lui Horemheb) ca dată a Exodului.

Dacă preluăm ca dată de bază durata de 400 de ani, obţinem anul 1352 î.I.Ch., epoca domniei tânărului Rege Tutankamon.

Vom arăta mai departe că ambele date sunt valabile pentru fixarea datei întoarcerii copiilor lui Israel în patria lor şi că, în realitate, nu a existat niciodată un Faraon al Exodului!

Iosif a fost mai întâi servitor în casa lui Putifar, care era prinţ al gărzilor şi preot al lui ON. El era ofiţerul Faraonului şi l-a cumpărat pe Iosif la Median. Trebuit reţinut că acest Putifar, care apare în Cap. 37 al Genezei, este acelaşi cu Putifar din Cap. 41, numit aici Poti-Fera. Iată-l pe Iosif - aflat în închisoare o scurtă perioadă de timp - ajungând mai târziu Şef al întregului Egipt, ca Shalit. Termenul de "Shalit" semnifică "Stăpânul" ("Maestrul", "Învăţătorul") şi prefigurează apariţia marilor profeţi.

Iosif în Egipt reprezintă lumea gândirii sau manifestarea unei idei spirituale elevate. Reprezintă, totodată, şi percepţia noastră cea mai înaltă privind ADEVĂRUL, acţionând asupra lumii formelor şi conferindu-le o stare mai ordonată.

Putifar avea o fiică, pe nume Asenath ("Consacrată lui Neit"). Iosif a văzut-o adesea în casa tatălui ei, iar Faraonul i-a dat-o de soţie. Ea a fost mama lui Efraim şi a lui Maaasseh. Asenath fusese, într-o reîncarnare precedentă, "Doamna Soarelui" - femeia-istoric din continentul Mu. La rândul său, într-o existenţă anterioară, Iosif fusese Prinţul domnitor din Mu.

Din acest moment, pentru cuplul acesta începe o asociere care avea să dăinuie de-a lungul a numeroase vieţi şi în numeroase lupte.

Povestea "Celor doi fraţi", transmisă pe un papirus vechi, care se păstrează azi la British Museum, a fost scrisă în vremea domniei lui Seti II (1214 -1210 î.I.Ch.), din a 19-a Dinastie. Ea prezintă o mare asemănare cu istoria lui Iosif şi a soţiei lui Putifar. (Cât a trăit în casa lui Putifar, Iosif a intrat în conflict cu soţia acestuia, care l-a pârât

22

Page 23: 37 G H Williamson

bărbatului ei, iar Putifar l-a băgat, pe acest motiv, pe Iosif la închisoare). Incidentul care a inspirat-o este consemnat în arhivele Curţii Egiptului şi constituie dovada prezenţei lui Iosif aici. Există, de asemenea, şi statui care-l reprezintă pe Iosif ca scrib! Ele vor fi descoperite în interiorul Marii Piramide - în templul existent sub Sfinx - şi în Palatul lui Iosif la ON (Palatul lui Iosif a fost descoperit de Sir Francis Petrie, în 1912).

Templul din ON - care a fost construit "pentru a dura o veşnicie" - era, la vremea aceea, templul plasat cel mai la nord, în Delta Nilului. ON era numele egiptean al Heliopolis-ului şi mai era numit ON-MEHIT ("ON de la Nord"), spre a-l distinge de "ON de la Sud". Iosif şi Asenath au venit deseori la acest templu care, din păcate, nu a durat "o veşnicie". Tot ce a mai rămas din construcţia lui măreaţă - pe atunci în grija marelui preot Putifar - este o coloană de granit roşu, "obeliscul din On", ridicat de Senusert I (Sesostris din a 12-a Dinastie), înaintea venirii lui Avraam în Egipt.

Tot ce au întreprins Iosif şi Asenath a pregătit CUVÂNTUL Tatălui Infinit, "pentru a dura veşnic" printre oameni. Reţineţi: acesta a fost punctul culminant al acestei perioade, a PREGĂTIRII.

În vremea aceea, în Egipt, cel care va fi mai târziu Tutankhamon, Faraon din a 18-a Dinastie, trăia pe malurile Nilului, într-o totală sărăcie.

Ce paradoxale sunt vieţile oamenilor! Să fii o "ruină" umană, ignorată de toţi, pe malurile unui râu sacru, cu gunoaiele Egiptului drept hrană, şi să devii un Faraon, stăpân peste cel mai frumos dintre tronurile lumii, câteva secole pământene mai târziu!

Această "epavă" fusese însă Merk, de pe "Navele de Lumină", venit în vechiul Mu, în ceasurile lui cele mai întunecate!

Mulţi se vor întreba: "Care e raţiunea că toate aceste entităţi au cunoscut încarnări atât de glorioase?" Dar ei n-au fost întotdeauna mari, nici întotdeauna Faraoni!

Alţii vor spune: "Dacă au fost de atâtea ori regi şi prinţi, de ce a trebuit, în alte vieţi, să devină cei mai umili?"

Trebuie să ştim că cel care apare sub o înfăţişare superbă şi având înalt rang social poate să nu însemne mare lucru, pe plan evolutiv! Ajuns rege, un individ se poate dovedi un tiran monstruos. Sau, rămânând sărac, un individ - considerat cel mai umil dintre toţi - poate deveni, între ai săi, un mare om şi poate străluci în tenebrele epocii sale. Cei pe care Istoria i-a numit "mari", în ochii Celui Atotputernic pot să nu fie atât de "mari". Dar toţi aceia pe care Istoria i-a uitat... miile de bărbaţi şi femei care au purtat torţa Adevărului de-a lungul timpului şi secolelor sângeroase? O viaţă petrecută sub aparenţe umile poate să fi făcut servicii mult mai mari decât una trăită sub aparenţa unui Prinţ lipsit de autoritate.

Umil în aparenţe, cel care avea să devină peste secole Tutankhamon, trăind în timpul lui Iosif, a mers de multe ori la Templul lui On condus de Asenath, care l-a instruit. Mai târziu, el a ajutat la ascunderea scrierilor lui Iosif în Palatul din On. Faptele împlinite de el spre binele omenirii au fost mult mai importante decât acelea

23

Page 24: 37 G H Williamson

săvârşite cu secole mai apoi, când a stat pe tron şi a purtat pe capul lui cel tânăr "dubla coroană" a Egiptului de Sus şi de Jos. Căci, ajuns Faraonul Tutankhamon, a fost un slab conducător.

După aceea, Iosif a murit şi trupul lui a fost dus la Hebron, pentru a fi îngropat. Când era pe moarte, a cerut fraţilor săi să jure: "Când tribul lui Israel se va întoarce în Ţara Canaanului, va trebui să ducă şi oasele lui Iosif din Egipt". (Exodul, XIII:19).

Dar, au făcut-o oare?

Vom vedea mai târziu!

Dumnezeu a vrut ca, o vreme, Israel să fie hrănit cu învăţăturile civilizaţiei egiptene, mai avansată în acea epocă.

Să parcurgem istoria Egiptului din timpul lui Iosif până la domnia lui Ahmoz I, întemeietorul celei de a 18-a Dinastii, în 1580 î.Ch.

Ahmoz I este foarte important, nu numai fiindcă a fondat cea mai mare dinastie egipteană, ci pentru că a fost contemporan cu David şi cu fiul acestuia, Solomon! Afirmaţia aceasta va şoca, desigur, pe toţi erudiţii Bibliei!

Într-adevăr, în general se admite că Regele David a domnit de la 1010 la 970 î.I.Ch. şi că Solomon i-a urmat în 970. Construcţia faimosului templu datând din 966 î.I.Ch.

Cu toate acestea, manuscrise foarte vechi, care se găsesc în misterioasa Şcoală din Anzi, aproape de Lacul Titicaca, în Peru, dau o versiune cu totul diferită!

Se spune, într-adevăr, că David şi fiul său Solomon au trăit cu 5 sau 600 de ani mai devreme decât se crede.

Pentru a-mi argumenta afirmaţia, voi cita o autoritate în materie - dr. J.McKee Adams, profesor de arheologie Biblică: "...în vremea domniilor liniştite ale lui David şi Solomon, puterile străine privesc cu respect spre Ierusalim. Dar, foarte curios, examinând monumentele care au rezistat până-n zilele noastre, nu găsim nici cea mai mică aluzie la David sau la Solomon şi, bazându-ne pe această tăcere, am fi îndreptăţiţi să presupunem că suveranii evrei nici nu au existat. Pe de altă parte, o astfel de concluzie ar fi complet nejustificată. Putem fi siguri că mărturiile evreilor, care vorbesc despre faptele excepţionale ale lui David şi Solomon, nu sunt inventate şi că ele pot fi considerate ca documente autentice despre monarhi care au existat în realitate".

Dr. Adams mai spune: "... Se mai păstrează, însă, foarte puţine mărturii din această epocă biblică. În afara scrierilor vechiului Testament, întreaga perioadă apare aproape goală, în ceea ce priveşte poporul evreu. În acel moment din Istoria Civilizaţiilor, evreii treceau unul din acele "momente obscure", în cursul cărora erau necunoscuţi sau stăpâniţi de un alt popor, situaţia a doua fiind cea mai frecventă".

24

Page 25: 37 G H Williamson

Nu este "curios" că nu găsim nici o aluzie la David sau Solomon pe monumentele datând cu o mie de ani înaintea erei creştine, deoarece ei au domnit cu secole înainte!

"Monarhii evrei" au existat, este adevărat, dar au trăit în alt moment.

"Mărturiile istorice" ale evreilor, care vorbesc despre David şi Solomon, nu sunt inventate, dar ele se înşeală punând această perioadă în anul 1.000 î.I.Ch. Vechiul Testament este singura sursă de informaţie asupra celor doi regi de care dispunem; ceea ce înseamnă că orice încercare de a regăsi o urmă a prezenţei lor în perioada care li se atribuie tradiţional ar fi zadarnică. Dacă am căuta, însă, astfel de urme în timpul domniei lui Ahmoz I, în 1560 î.I.Ch., am găsi dovada certă a existenţei lor!

Dr. Immanuel Velikovski, în lucrarea sa "Secole de Haos", pune această problemă delicată şi demonstrează, alungând umbra îndoielilor oficiale, că epoca în care a trăit David a fost aceea a lui Ahmoz I şi cea a lui Solomon a fost epoca celebrei Hatşepsut, Regina Egiptului.

Epoca lui Tutmes III a fost paralelă cu a lui Roboam - care era fiul lui Solomon - şi a lui Jeroboam, rivalul său.

Dr. Velikovski ia ca punct de plecare simultaneitatea catastrofelor naturale, descrise în "Cartea Exodului", şi în papirusul "Ipuwer" egiptean. El arată că Istoria Lumii este cu totul diferită de ceea ce ni s-a spus!

Ar fi fost posibil, oare, ca un rege atât de renumit, ca Solomon, să fi fost omis din istoria propriei sale epoci? Ca numele său sau evenimentele importante ale domniei sale să fi trecut neobservate în "ochii" contemporanilor său?

Desigur că nu!

Totuşi, nici un cercetător al Istoriei Antice nu ar îndrăzni să deplaseze Istoria Regilor Ierusalimului, nici un singur secol - cu atât mai puţin cu şase! - spre a nu răsturna toate datele şi conceptele stabilite.

Una din două: ori şase sute de ani au "dispărut" din istoria poporului evreu, ori şase sute de ani s-au cufundat în Istoria Egiptului şi, tot atât de bine, în cea a altor popoare!

Eroarea, aşadar, nu e a Istoriei, ci a istoricilor! Iar eroarea lor fantastică şi de necrezut a dus la transformarea Istoriei lumii Antice într-una de "secole de haos".

Intenţia acestei lucrări nu este, însă, de a dezbate aceste probleme controversate. Cititorii dornici de argumente pro şi contra vor citi cartea d-rului Velikovski. Intenţia noastră este de a arăta că pe planeta noastră au venit anumite fiinţe - ce nu aparţineau Terrei - spre a ajuta omenirea în eforturile ei de a trece din starea bestială în starea divină, şi că aceste fiinţe s-au reîncarnat, în diverse momente ale Istoriei, în acest scop. Suntem mult mai puţin interesaţi de date, decât de vieţi; cu alte cuvinte am dorit să căutăm a afla cine era cine şi de ce. Ceea ce ne interesează aici, de

25

Page 26: 37 G H Williamson

asemenea, sunt numeroasele comori literare ale lumii vechi, care au fost tăinuite şi a căror amplasare actuală constituie LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

După o mare catastrofă naturală, în timpul căreia fluviul "s-a schimbat în sânge" şi Pământul s-a cutremurat, în Egipt a năvălit un popor cu numele Amu sau Hiksoşi. Ei au invadat Egiptul fără nici o oprelişte, aducându-i pe egipteni în stare de sclavie, au distrus manuscrise preţioase şi opere de artă, au ucis, au ars şi au condus în locul Faraonilor, cu o ferocitate oarbă, barbară.

Amu sau Hiksoşii din Egipt, precum şi Amaleciţii evreilor şi Arabilor nu au fost popoare diferite, ci una şi aceeaşi naţiune!

Forţele negative sau "rele"s-au încarnat în poporul Hiksos... acele forţe în permanentă opoziţie cu Adevărul şi Cunoaşterea Universală.

Mai târziu, în Egipt, ele vor fi susţinătorii din umbră ai preoţimii lui Amon, reamintind, într-un fel, de distrugerea continentului Mu şi a Atlantidei de către cei care luaseră "Calea Rea". Tot aceste forţe au fost răspunzătoare de distrugerea marilor scrieri purtătoare de Adevăr, în Lumea Veche şi cea Nouă. Ele sunt prezente şi astăzi, întruchipate de Anticrist -reprezentat prin acei care vor să menţină popoarele Pământului în lanţurile ignoranţei, care le determină să se masacreze cu miile pe câmpurile de luptă, spre a-şi potoli setea de desfrâu, de cuceriri, şi a-şi realiza proiectele lor de dominare a lumii.

*

Regele Saul a dus războiul de eliberare a Egiptului şi Israelului căci israelienii şi egiptenii credincioşi aveau de sfărâmat, în vremea aceea, jugul impus de amaleciţii-hiksoşi. Saul a reuşit marele act de bravură de a elibera estul ţării de teroarea cruzilor hiksoşi. Istoria nu-1 menţionează totuşi, deşi a fost un personaj ieşit din comun, al cărui "caz" vă rămâne o enigmă.

Îl admira pe David, cu toate că era gelos pe el. A fost blestemat de Samuel şi ultima luptă pe care a dat-o a fost cu presimţirea teribilului său destin. În timpul acestei bătălii, fiului lui Ionatan şi lui însuşi li s-au tăiat capetele.

Pe ruinele imperiului fabulos al amaleciţilor-hiksoşi s-au ridicat două regate libere şi puternice: Regatul lui Iuda şi cel al Egiptului. Ele şi-au împărţit moştenirea lăsată de puterea hiksoşilor, care a fost nimicită.

David a devenit Regele întregului Israel, iar în Egipt s-a urcat pe tron Ahmoz I, în 1580, înainte de Christos (Dinastia 18).

David nu era înalt, era frumos, chiar foarte seducător, şi avea o forţă fizică ieşită din comun. Era un războinic, prudent la vorbă, curajos, iubind muzica şi foarte pios. "David" înseamnă "iubit", "îndrăgit". David semăna cu Iisus şi viaţa sa a anunţat-o pe cea a omului perfect, Iisus Christos, care făcea parte din Casa lui David (neamul lui David). David era păstor, ca Iosif înaintea sa, un păzitor al forţelor animale naturale; David îl reprezintă pe Dumnezeu, de la care provine Adevărul Divin, născut în Natura

26

Page 27: 37 G H Williamson

Sa Divină. Într-o altă existenţă, în Egipt, el fusese aşezat, ca rang, imediat "după Faraon".

De data aceasta, el a urmat acelaşi model de reîncarnare.

Iosif fusese sclav apoi şef al întregului Egipt, David a fost mai întâi păstor umil apoi a devenit şeful israeliţilor.

Istoricii au persistat într-o confuzie privind popoarele lui Israel şi al lui Iuda, din Canaan. Le va fi greu să admită vreodată că David a trăit în epoca în care israeliţii erau încă reţinuţi în "Casa captivităţii" - în Egipt!

Cum ar fi putut fi David Rege al Israelului, când israeliţii erau încă sclavi într-o ţară străină, iar Exodul se producea cu secole mai târziu?

Dacă David a fost contemporan cu Ahmoz I înseamnă această că el a domnit asupra populaţiei din Canaan? Dimpotrivă! Trebuie să amintim că, atunci când Iacov cu familia şi turmele lui au venit în Egipt, nu toţi locuitorii patriei lui i s-au alăturat. Mai târziu, desigur, acest mic nucleu al populaţiei din Canaan s-a reîntors din Egipt spre Canaan, numit "Ţara făgăduinţei". Dar israeliţii întorşi din Egipt, şi locuitorii Canaanului - cei rămaşi pe loc - au fost unul şi acelaşi popor. Poporul denumit "al lui Iuda" îi cuprindea şi el pe israeliţi, dar termenul a apărut abia în momentul în care Regatul lui Israel s-a divizat. Rasial, cei întorşi din Egipt nu erau diferiţi de Iacov, de Iosif şi de alţi emigranţi care s-au îndreptat spre sud.

Toţi ar trebui desemnaţi - mai simplu - prin termenul de "israeliţi", fie că erau din Egipt, din ţara Canaan - sau, după divizarea regatului lor, din aceea a lui Iuda.

Iosif şi Asenath au PREGĂTIT ZORILE în Egipt; David şi Batşeba au PREGĂTIT venirea MAESTRULUI (Domnului Nostru Iisus) adică ÎMPLINIREA, în Israel.

Momentul cel mai întunecat din viaţa lui David este cel în care, pentru a rămâne împreună cu Batşeba, se face vinovat de adulter şi de crimă. Dumnezeu l-a iertat, dar a pronunţat această sentinţă cruntă: "Acum, sabia nu se va mai îndepărta de casa ta niciodată" (Cartea a 2-a, Samuel, XII: 10). David a cules ceea ce a semănat, şi chiar mai mult decât atât! A fost o "recoltă" lungă şi amară! Fiica sa, Tamar, a fost violată de propriul ei frate Amnon, care, la rândul lui, a fost asasinat de fratele său Absalon. Absalon a condus o rebeliune contra tatălui său şi a fost ucis în timpul unei bătălii. În ultimii ani de viaţă, domnia glorioasă a lui David a fost întunecată de tulburări neîncetate. Chiar unii dintre Psalmii săi (precum Psalmul XXXII şi al LI-lea) au luat naştere din această experienţă amară.

David a cunoscut toate slăbiciunile omeneşti. A fost impulsiv, înclinat spre greşeală. A săvârşit anumite păcate, însă a fost devotat trup şi suflet lui Dumnezeu, în toate rugăciunile sale şi în laudele sale.

Batşeba trebuia să devină soţia lui David, pentru că aşa era prefigurat în Marele Proiect. Ea fusese Asenath, soţia lui Iosif, şi trebuia să-l nască pe Solomon. Când s-a născut Solomon din unirea lor, atunci iubirea - prin împlinirea ei - a adus Pacea.

27

Page 28: 37 G H Williamson

"Batşeba" înseamnă "a şaptea fiică" - şapte fiind număr perfect. "Sheba" este forma veche a cuvântului ebraic "a jura pe cifra şapte", jurământ prin care se afirmă că promisiunea va fi ţinută.

Mai târziu, numele ei a fost schimbat în acela de "Betshua", nume care are o mai mare încărcătură spirituală. În timp ce "sheba" înseamnă "jurământ de realizare", "shua" arată împlinirea lui. Când era măritată cu Urie, ea jurase că îl va lua de soţ pe David. Şi-a atins ţelul, şi-a ţinut jurământul, deci, s-a îndreptat către împlinirea destinului ei din acea secvenţă temporală şi sub acea încarnare.

Înainte de a muri, David şi-a amintit de legenda-proorocire: "Atâta vreme cât va exista rasa lui Amalek, faţa lui Dumnezeu va rămâne ascunsă - aşa precum a fost - şi El nu Şi-o va mai dezvălui decât atunci când rasa lui Amalek va fi distrusă, căci nu va mai fi război atunci".

După secole, se pare că ne apropiem de momentul când "rasa Păcatului" va fi înfrântă; nu va mai fi război şi omul va fi, în sfârşit, liber. Atunci, abia, "Faţa lui Dumnezeu" se va dezvălui. Bethleem (oraşul lui David), care a fost locul de naştere al lui David, avea să fie, mai târziu, acela al naşterii lui Iisus, Christul. David a PREGĂTIT "VIBRAŢIA" pentru acest eveniment, care trebuia să se producă atunci "când o Stea va străluci la Răsărit".

"Tu, Bethleem, oraş al lui David, tu îmi vei naşte pe acela care trebuie să domnească peste Israel; originile sale se pierd în timpurile de altă dată, în zile străvechi..." (Michee, V: 2,4)."... În viitor, îşi va întinde puterea până la capetele Pământului". "Şi când Hadad a aflat, în Egipt, că David s-a culcat lângă părinţii săi şi că Joab, şeful armatei, murise, a spus Faraonului: "Lasă-mă să plec, să merg în ţara mea". (Prima Carte a Regilor, XI:21). Regele David şi Joab îşi conduseseră armatele împotriva duşmanilor Moab, Amon, Edom şi Aram (Siria). Ţara Edomului se afla de-a lungul ţărmului Mării Roşii; Joab a rămas acolo şase luni (Prima Carte a Regilor, XI:16) şi "a ucis pe toţi bărbaţii din Edom". Hadad - un copil de spiţă regală - se afla printre cei care au fugit din Madian şi s-au îndreptat spre Paran şi "de la Paran au mers în Egipt, lângă Faraon, Regele Egiptului".

"Şi Hadad s-a bucurat de o mare favoare pe lângă Faraon, care i-a dat de soţie pe sora soţiei sale, sora Reginei Tafnes". (Prima Carte a Regilor, XI:19).

Cine era Regina Tafnes (Taphnes)? Ştim deja că, în timpul domniei lui David, Faraon era Ahmoz I (Dinastia 18).

Cercetând vechile scrieri găsim, într-adevăr, numele Reginei sale: Tanothap, Tenthape sau Taphnes.

Sora lui Tafnes, soţia lui Hadad, i-a dăruit un fiu pe nume Genubat. Acest tânăr prinţ a fost crescut în palatul Faraonului şi a trăit "printre copiii Faraonului" (Prima Carte a Regilor, XI:20). Imediat ce Hadad află că David murise, a dorit să se întoarcă în ţara sa, spre a-şi redobândi drepturile princiare. Faraonul, care în dragostea lui neţărmurită îi dăruise întotdeauna totul, nu a priceput pentru ce voia acesta să părăsească Ţara Egiptului, unde, de la căsătoria cu sora Reginei, era un prinţ

28

Page 29: 37 G H Williamson

puternic. Dar Hadad a persistat în cererea lui de a reveni în patrie şi a redeveni prinţ de drept

Hadad fusese acea "epavă-ruină umană" de pe malurile Nilului, pe timpul lui Iosif.

Fusese, de asemenea, Merk, de pe "navele de Lumină "şi avea să devină Faraon el însuşi, mai târziu, în timpul aceleiaşi Dinastii 18.

"Hadad" înseamnă "ascuţit", "ager", "viu, "glorios", "strălucitor", "vesel". O altă formă a numelui, "Hadar", înseamnă "unde te întorci spre a rămâne", "cameră interioară secretă", "principiu ascuns".

Pe când se afla în Egipt, Hadad a devenit prinţul Hadar, cumnatul Faraonului Ahmoz I. El a rămas în Egipt, unde s-a ascuns de duşmanii care-l pândeau. Însoţit de soţia şi fiul lui, el a părăsit, totuşi, Egiptul. A devenit un mare Prinţ şi a domnit peste edomiţi, alături având pe soţia sa - sora lui Tafnes - şi pe fiul său, Genubat, devenit acum Prinţ al Edomului.

Un lucru curios s-a petrecut atunci, un fapt care nu s-a repetat decât în istoria reîncarnării! David a murit înaintea naşterii lui Genubat în Egipt, şi până să afle aceasta Hadad, s-a scurs un anumit timp. David era pe patul de moarte tot atunci când, în urma unui şoc cerebral, şi Ahmoz I se afla pe patul de moarte. David însă a murit, dar Faraonul s-a restabilit. Totuşi, după ce şi-a revenit, Faraonul nu mai era acelaşi om.

Devenise "un alt om". "Bătrânul" se transformase. Întru-totul.

Fenomenul petrecut atunci nu se produce decât în acele ocazii în care o entitate trebuie să se reîncarneze imediat după moarte şi nu mai are timp să parcurgă un nou ciclu de viaţă, început cu copilăria. Ea e nevoită atunci să preia un trup mai bătrân, ca să nu piardă timpul cu anii fireşti consumaţi în dezvoltarea biologică a omului. Entitatea aceasta e nevoită să fie "adultă" "imediat", spre a-şi împlini misiunea.

David murind în timp ce Ahmoz era bolnav, sufletul lui David a intrat imediat în corpul Faraonului, chiar în momentul în care sufletul celui care era Ahmoz părăsea trupul acestuia!

Astfel, David s-a reîncarnat imediat, dar într-un trup adult!

Vor spune unii: "Pare contrar oricărei legi naturale! Cum ar putea permite Dumnezeu unui suflet să ia alt corp, forţându-l astfel pe Ahmoz să-şi părăsească propriul trup de came? Nu este aceasta o crimă din partea lui David?"

Răspunsul este: David nu l-a constrâns pe Ahmoz. Această "învoială" fusese hotărâtă într-un alt loc şi într-un alt timp al lumii spirituale, între cele două spirite: una se va reîncarna, într-un moment bine stabilit, numai pentru a întreţine şi a păstra un trup sănătos, permiţând totodată celuilalt să-şi încheie şi el misiunea, în acelaşi corp, dar mai târziu.

29

Page 30: 37 G H Williamson

David a devenit, astfel, primul om cunoscut în toată Istoria, ca fiind contemporan cu el însuşi!

Genubat - fiul lui Hadad - s-a născut după moartea lui David. Cel care fusese Ahmoz I s-a reîncarnat în Genubat. Hadad i-a pregătit un corp, acela al fiului lui, pentru ca cel ce fusese Ahmoz I să îl preia!

David a devenit Ahmoz I cel de carne, iar Ahmoz I, sufletul, a devenit Genubat!

Asta pentru că David nu putea să devină Genubat, deoarece ar fi trebuit să parcurgă întregul ciclu, începând din copilărie. În schimb pe Ahmoz I putea să-l găzduiască Genubat, în învelişul său trupesc. Avea să crească cu tatăl său, Hadad, şi să devină mai târziu un mare Prinţ al Edomului.

În toată această mutaţie, nici o entitate nu a pierdut nimic. A fost, aşadar, cel mai gigantic şi mai important "schimb de corpuri" petrecut vreodată pe Pământ

Mai târziu, Batşeba a preluat corpul Reginei Tafnes, după moartea acesteia.

Putem vorbi acum despre cronologia care este admisă curent.

Ahmoz I s-a urcat pe tron la 1580 î.I.Ch. Majoritatea istoricilor admit că a murit în 1558 î.I.Ch. El nu a putut muri la această dată pentru că ştim, din manuscrisele vechi, că a domnit împreună cu Amenhotep I, în calitate de co-regent, începând cu 1560 şi 15 ani după aceea. La moartea lui Amenhotep I, la 1558, Ahmoz I a continuat să asigure regenţa, împreună cu Tutmoz I. În realitate Ahmoz I a murit la 1529, la vârsta de 71 de ani, şi Regina Tefnes în acelaşi an, la vârsta de 56 de ani. Din acel moment Tutmoz I a fost singurul şef şi a devenit Faraon, fără nici un co-regent.

Admitem că Ahmoz I a devenit Genubat, după "moartea" lui, în 1540 î.I.Ch. În acelaşi an a murit David, iar Solomon a devenit Rege. David luase însă, atunci, corpul lui Ahmoz I, trăind în acest trup până în 1529, anul în care a murit "al doilea" Ahmoz I. (David)! Batsheba a rămas în Israel, iar când a murit şi ea, a luat corpul Reginei Tafnes trăind în acest corp până la 1529 î.I.Ch., când a murit Ahmoz I - în realitate David!

Istoricii au încurcat în aşa hal cronologia în istoria Israelului şi a Egiptului, pentru această perioadă îndeosebi, încât practic e imposibil să te descurci.

Pe David l-au situat după Exod când, de fapt, el a domnit cu multe secole înainte! Ei spun că domnia lui Ahmoz a durat 22 de ani pe când domnia acestuia s-a întins pe o perioadă de 52 de ani! În Prima Carte a Regilor, la Cap. XI, găsim o probă de necontestat: afirmaţia că domnia lui Ahmoz I a durat mai mult decât cei 22 de ani admişi de tradiţie. Este evident că Faraonul care domnea în Egipt atunci când a venit copilul Hadad (aşa cum putem citi în Prima Carte a Regilor, IX:17-18) este acelaşi Faraon care domnea când Hadad a părăsit Egiptul (Prima Carte a Regilor, XI: 21-22).

30

Page 31: 37 G H Williamson

Dacă Ahmoz I nu ar fi domnit decât 22 de ani, în momentul reîntoarcerii lui Hadad în ţara Edomului ar fi fost un alt prinţ! Lucrarea citată mai sus, "Secole de Haos", o stabileşte clar.

Esenţialul, în toate acestea, este că personajele respective au existat şi că evenimentele descrise s-au petrecut într-adevăr. Erorile pe care le-au comis istoricii, în privinţa consemnării datelor şi personajelor, a cronologiei faptelor şi evenimentelor - cu diferenţe mergând de la zeci până la sute de ani - sunt rodul dorinţei unora de a vedea istoria "conformându-se" viziunilor lor, false şi preconcepute!

Cele două entităţi care fuseseră David şi Batşeba au devenit Ahmoz şi Regina Tafnes, fondatorii celei de a 18-a Dinastii, cea mai mare dintre dinastiile egiptene. Ei au lucrat pentru venirea Domnului în Israel, apoi s-au reîncarnat spre a-şi continua misiunea în Egipt, şi au pregătit venirea Regelui Akhnaton, precum şi pe aceea a ZORILOR.

După ce David a luat corpul lui Ahmoz I, Hadad a cerut să părăsească Egiptul, fără a şti că Faraonul era acum vechiul său duşman, David.

În această încarnare, Hadad demonstrează că înapoia intelectului, precum şi în spatele fiecărei expresii a înţelegerii, se află "PRINCIPIILE ASCUNSE" ale luminii, înţelepciunii şi cunoaşterii. Adică, Dumnezeu, Spiritul.

"Genubat" înseamnă "furt", "obiect furat". E limpede pentru ce fiul lui Hadad a primit acest nume. Au fost "furate" două forme corporale, terestre şi umane: David a luat corpul lui Ahmoz, în timp ce Ahmoz a luat corpul (unul dintre "obiectele furate") care era fructul unirii lui Hadad cu soţia sa regală, sora Reginei Tafnes!

Este cea mai bizară şi mai senzaţională istorie de reîncarnare care a avut vreodată loc, pe toată durata perioadei de PREGĂTIRE.

Pentru că a reuşit să fugă din Egipt, Hadad a trebuit să suporte prima şi inevitabila consecinţă: KARMA. A plătit ostilitatea pe care o avea pentru Israel cu propria sa carne şi propriul său sânge, pentru ca David să poată continua să trăiască şi să devină Ahmoz I!

"Şi Dumnezeu a stârnit un adversar împotriva lui Solomon: pe edomitul Hadad, din stirpea regală a Edomului" (Prima Carte a Regilor, XI:14).

Astfel, Hadad a fost adversarul lui Solomon după întoarcerea în Edom şi a devenit Rege al Edomului, ca înaintaşii lui.

Când Solomon s-a urcat pe tronul lăsat de tatăl său, şi-a consacrat viaţa construirii unui templu închinat lui Dumnezeu şi a unui palat pentru Regina Israelului.

Prietenul credincios lui David, Hiram, Rege al Tyrului, auzind că un fiu al lui David s-a instalat pe tronul Israelului, a trimis mesaje de felicitare şi şi-a oferit sprijinul în favoarea noului Rege.

31

Page 32: 37 G H Williamson

Solomon a început construirea Templului în al 4-lea an al domniei şi 1-a terminat în al 11 -lea. I se poruncise să construiască Marele Templu fără nici un zgomot de ciocan; el a poruncit ca templul să nu fie construit după tehnica cunoscută. A cerut să se pună Shamiz-ul (piatra magică) lângă stâncă, iar blocurile se desprindeau instantaneu în tăcere, de mărimea dorită. În Talmud este relatată istoria aceasta ciudată. Pietrele templului au fost asamblate, astfel, fără zgomot şi fără urmă de instrument, diferitele părţi ale ansamblului îmbinându-se perfect, "fără a se folosi ciocanul disputei, securea discordiei şi fără nici un alt instrument al neînţelegerii". Putem spune, deci, că a fost realizat cu ajutorul vibraţiei sunetului, procedeu utilizat, cu mii de ani mai înainte, de marii arhitecţi ai Marii Piramide şi ai cetăţilor monolitice din America de Sud.

Epoca lui David şi a lui Solomon au fost "Vârsta de Aur" a Istoriei evreilor.

David a fost un războinic, Solomon - un constructor.

David a construit Regatul, Solomon Templul.

Ierusalimul a fost un oraş minunat, măreţ, iar Templul -edificiul cel mai costisitor şi cel mai frumos care a existat vreodată, cu excepţia Marii Piramide.

*

Oamenii veneau de la capătul lumii, spre a-l asculta pe înţeleptul Solomon şi a afla modul în care el conduce poporul.

Aceasta i-a plăcut lui Dumnezeu, care l-a răsplătit cu mult mai mult decât Solomon îi ceruse - Înţelepciunea - dăruindu-i bogăţii care depăşesc orice închipuire.

Numele lui "Solomon" înseamnă "Totul", "Întregul", "Completul", "Pacea", "Înţelegerea", "Integritatea".

David nu putea ridica, el, Marele Templu, pentru că era un războinic. Când spiritul este scăldat de sentimente de violenţă şi revoltă, este atât de tulburat, încât e împiedicat să realizeze, stabil, un "Corp Nou", la nivelurile cele mai înalte ale Conştiinţei.

Se înţelege, astfel, cât de mult contează să cultivi pacea şi nu războiul, să alegi non-violenţa, armonia, dragostea, şi să respingi agresiunea, discordia şi ura.

Solomon îl reprezenta pe Dumnezeu ca Rege Celest şi stăpân al Regatului Spiritual. Templul său reprezintă Cerul şi Biserica.

Regina din Saba, care a venit la Solomon cu bogăţii nenumărate (cămile încărcate cu arome, aur şi pietre preţioase), reprezenta Înţelepciunea şi Inteligenţa pe care Dumnezeu a dăruit-o omului. În existenţa lor, astfel conturată, Solomon şi Regina din Saba au PREGĂTIT calea viitorului, stabilind planul care va aduce, în cele din urmă, Salvarea şi Mântuirea deplină a omului, pe Pământ.

32

Page 33: 37 G H Williamson

"Şi când Regina din Saba a auzit de faima lui Solomon în ce priveşte numele lui Iahve, ea a venit să-l pună la încercare cu ghicitorile sale". (Prima Carte a Regilor, X:l).

După cum am mai spus, "Sheba " înseamnă "şapte", "a şaptea fiică". Regina din Saba: era Regina "Celei de-a 7-a ţări" sau a "celei de-a 7-a fiice". "Sheba" folosit în acest context reprezintă Egiptul, căci Egiptul a fost a şaptea mare colonie a Patriei-Mame.

"Fiicele Patriei-Mame" (Mu şi Atlantida) erau cele şapte regiuni colonizate, ale timpurilor vechi.

Regina din Saba a fost foarte impresionată de ceea ce a văzut în timpul şederii ei la Ierusalim. Şi ea a spus Regelui: "Cele auzite în ţara mea, despre tine şi despre înţelepciunea ta, erau, deci, adevărate! N-am vrut să cred, până nu am venit să văd cu ochii mei; cu adevărat, nu mi s-a spus nici pe jumătate, căci tu depăşeşti în înţelepciune şi prosperitate tot ceea ce mi se povestise vreodată". (Prima Carte a Regilor, X:6-7).

Marea Regină din Saba era, de fapt, Regina Hatshepsut a Egiptului.

Hatshepsut şi Solomon au ridicat împreună temple mari şi palate magnifice; au adus împreună prosperitate în ţările lor, nu prin război ci prin fapte paşnice: fiecare a avut câte o flotă în Marea Roşie, pe care a însărcinat-o cu expediţii temerare; domniile amândurora au fost epoci de glorie pentru Ţara Israelului şi cea a Egiptului.

Despre Hatshepsut stă scris: "Numele Tău merge tot atât de departe ca şi incinta cerului; renumele lui Makere (Hatshepsut) a făcut ocolul mărilor" şi "faima sa a umplut Marele Cerc (oceanul)".

"Şi toţi regii pământului voiau să fie primiţi de Solomon" (Cartea a 2-a din Cronici. IX:23) şi "toată lumea voia să fie primită de Solomon..." (Prima Carte a Regilor, X:24).

Aceşti doi mari suverani trebuiau, inevitabil, să se întâlnească.

În "Antichităţile iudaice", a lui Josephus Flavius, găsim prezentată istoria Reginei din Saba în aceşti termeni: "În epoca aceea, femeia care era Regina Egiptului şi a Etiopiei atinsese un înalt grad de înţelepciune, şi ea era remarcabilă şi prin alte lucruri; iar, când a ajuns la ea faima despre înţelepciunea şi inteligenţa lui Solomon, o dorinţă nestăvilită a împins-o către el, spre a-l vedea pe acela despre care i se vorbea mereu, mai mult decât despre orice altceva".

La Deir El Bahari, aproape de Teba, în Egipt, lângă un perete semicircular format de faleze, a fost construit un templu, numit "Splendoarea Splendorilor". Pe zidurile lui groase au fost gravate basoreliefuri ilustrând viaţa Reginei Hatshepsut şi cele mai importante momente ale domniei sale. O serie de fresce descriu călătoria făcută pe pământul "Punt" sau Pământul Sacru (Divin, Pământul lui Dumnezeu).

"Punt" este Palestina - Fenicia, iar "Pământul Sacru" este

33

Page 34: 37 G H Williamson

Ierusalimul.

"Şi Regele Solomon a oferit Reginei din Saba tot ce şi-a dorit, peste darurile ce i le oferise cu generozitate demnă de el. Apoi, ea s-a întors în ţara sa, împreună cu servitorii ei" (Prima Carte a Regilor, X:13).

"Ce şi-a dorit Regina din Saba" este reprezentat pe zidurile Templului "Splendoarea Splendorilor". Numeroasele daruri se pot observa în scena prezentării, în cea a pregătirii călătoriei de întoarcere şi, în fine, în cea a consacrării către Amon.

Comorile aduse de Regina din Saba în Egipt de la Ierusalim erau fabuloase!

Templul de la Deir El Bahari nu corespunde stilului constructiv folosit în Egipt la acea vreme.

La întoarcere, Hatshepsut a ridicat acest templu după modelul arhitecturii descoperite de ea în vizita la Solomon.

S-a spus: "Templul acesta este o excepţie şi un accident în arhitectura Egiptului".

În Templul lui Hatshepsut vor fi găsite, în anii viitori, obiecte minunate, aduse de la Ierusalim, care sunt darurile lui Solomon.

Într-o cameră secretă încă, ştiinţa va face una dintre cele mai mari descoperiri în egiptologie de până acum!

Numeroşii LEI care păzesc Templul Splendorilor apără, în realitate, o comoară care vine din Templul lui Dumnezeu, ridicat de Solomon însuşi.

Solomon cunoştea bine Egiptul dinaintea vizitei lui Hapshepsut, căci era căsătorit cu o prinţesă egipteană, soţia sa favorită (Prima Carte a Regilor, IX:16).

Ca şi Hatshepsut, prinţesa era una dintre fiicele lui Tutmose I.

Soţia lui Solomon era, deci, sora Reginei din Saba.

Regina din Saba s-a întors în Egipt purtând sămânţă regală a marelui Solomon: fiul său Menelik, născut în Egipt, era rodul legăturii ei cu Regele Israelului.

Ea mai aflase şi că există un nivel de înţelegere mai ridicat, o lumină mai strălucitoare, care, atunci când este percepută de conştiinţă, transformă şi înalţă această conştiinţă către esenţa spirituală incoruptibilă. Este începutul procesului prin care omul, muritor, se apropie de nemurire.

Marele simbol al gloriei lui Solomon a fost tronul său măreţ.

"Regele a făcut şi un tron din fildeş şi l-a înveşmântat cu plăci de aur rafinat. Acest tron avea şase trepte; vârful lui era rotunjit în spate şi, de-o parte şi de alta, avea sprijinitori pentru braţe; doi LEI străjuiau, în picioare, lângă aceste braţe, iar alţi

34

Page 35: 37 G H Williamson

doisprezece LEI erau plasaţi de fiecare parte a celor şase trepte. Nu s-a mai făcut nimic asemănător, în nici un alt regat" (Prima Carte a Regilor, X:18-20).

Tronul construit astfel simboliza autoritatea regelui şi autoritatea tuturor celor care sunt - cu ajutorul lui Dumnezeu -suveranii propriilor lor inimi. Reprezenta şi autoritatea directă a lui Iahve, care este Regele Regilor. Leii exprimă această autoritate - puterea lui Iahve şi puterea primită de la Iahve, pentru a combate şi a învinge Răul.

Tronul lui Solomon şi animalele lui de pază: încă unul dintre LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

Domnia glorioasă a lui Solomon a fost, totuşi, întunecată de căsătoriile cu femei idolatre, însă Iahve îl autorizase să întemeieze un cult închinat idolilor, pentru ca toate religiile lumii să fie reprezentate în împărăţia - sau Biserica - lui Dumnezeu.

David reprezintă venirea Domnului, în timp ce Solomon îl reprezintă pe Dumnezeu după venirea Sa. Domnul fiind stăpânul Pământului şi a Cerului (Matei, XXVIII:18) trebuia, de aceea, ca Solomon să apară în toată gloria şi măreţia sa şi să depăşească în înţelepciune pe toţi regii Pământului.

Din acelaşi motiv a pus să fie construit Templul şi a autorizat numeroasele naţiuni, reprezentând diversele religii ale lumii, să-şi practice cultul.

Graţie acestei autorizări, Solomon a putut avea atâtea soţii. Sensul ascuns al cuvântului "femeie", în Scripturi, este "Biserică", iar "concubină" înseamnă "religie".

Stă scris: "Şi Regele Solomon a făcut sute de scuturi mari din aur curat..." "Şi el a făcut trei sute de scuturi mici din aur bătut"... (Prima Carte a Regilor, X:16-17).

Solomon era şi un mare artist: el însuşi a desenat cea mai mare parte a planurilor Templului lui Dumnezeu. Era şi alchimist şi, datorită cunoştinţelor sale în această ştiinţă, a fabricat aurul utilizat la Templul său. Prefacerea metalelor ordinare în aur (transmutaţie) a fost realizată cu ajutorul "vibraţiilor". Pe atunci, alchimia era mai mult decât o artă speculativă: era o artă activă!

Mai târziu, în cursul celei de-a 18-a Dinastii, Solomon s-a reîncarnat şi a devenit unul dintre cei mai mari artişti ai Egiptului, un adolescent inspirat, care a făurit o mască de aur pentru tânărul Faraon care tocmai murise.

Masca aceasta era tot din "aur ciocănit", iar aurul acesta fusese produs prin alchimie!

"Regele a făcut şi un mare tron din fildeş, placat cu aur rafinat". (ibid.)

Tronul lui Solomon era asemănător cu acela pe care avea să îl facă pentru Tutankhamon, mai târziu, când s-a reîncarnat sub forma unui modest artist egiptean. Şi l-a făcut cu "cel mai bun aur", de vreme ce era obţinut prin transmutaţie!

35

Page 36: 37 G H Williamson

Declinul Epocii de Aur a Israelului a început în 1501 î.I.Ch., când "Solomon s-a culcat lângă părinţii săi şi a fost înmormântat în Cetatea lui David, tatăl său; şi Roboam, fiul său, i-a urmat la Domnie" (Prima Carte a Regilor, XI:43).

În 1501 î.I.CH., Tutmos III (Tutmes) devine coregent cu Hatshepsut. La început, a ocupat un rol cu totul minor şi subordonat.

Când marea Regină a murit, în 1480, el a domnit singur şi a devenit cel mai mare dintre toţi faraonii cuceritori, ai noului Imperiu al Egiptului.

Pe când nu era decât prinţ, Tutmes III a însoţit-o pe Regina din Saba în celebra ei călătorie în Ierusalim. Îşi amintea foarte bine de fantastica comoară pe care o văzuse acolo şi a înţeles ce reprezenta ea pentru omenire.

În Templul lui Hatshepsut, o inscripţie arată că a fost înălţată o mare statuie a Zeului egiptean Amon-ra în Ierusalim, în timpul vizitei Reginei din Saba acolo. Statuia această va fi descoperită în viitor, şi ea va dovedi, cu certitudine, că Hatshepsut l-a vizitat pe Solomon.

Hadad, revenit în ţara sa natală, a pricinuit multe greutăţi lui Solomon în ultimii ani ai domniei acestuia. A împins Edomul la revolte, având pentru aceasta puternici susţinători, căci era legat prin căsătorie de Casa Faraonului şi purtătorul dublei coroane a Egiptului îi atăta toată bunăvoinţa.

Un alt adversar al lui Solomon, Rezon, a ocupat Damascul.

Jeroboam a fost al treilea adversar al lui Solomon. Solomon îl "însărcinase cu toate corvezile casei lui Iosif', dar complota în taină împotriva Regelui şi prietenului său.

Când Solomon şi-a dat seama, a căutat să-1 ucidă pe Jeroboam.

"... Şi Jeroboam a fugit în Egipt, lângă Shishak, cerând protecţie regelui Egiptului, şi a rămas în Egipt până la moartea lui Solomon". (Prima Carte a Regilor, XI:40).

Jeroboam a venit în Egipt, aşadar, exact aşa cum o făcuse şi Hadad, cu multe decenii înainte.

Fiul lui Hadad, Genubat, era acum Regele, vasal, al Edomului. Analele lui Tutmes III îl menţionează ca Prinţ al ţării vasale Edom, plătind tribut Faraonului. Genubat trăia când în Edom, când în Palatul lui Tutmes III.

Analele lui Tutmes III relatează: "Când Majestatea Sa a ajuns în Egipt, trimişii Genubatei au venit să aducă tributul".

Istoricii nu înţeleg care era poporul din Genubatia!

Era, bineînţeles, poporul condus de Genubat, regele lor, contemporan cu fiul lui Solomon, Roboam. Hadad şi soţia sa muriseră.

36

Page 37: 37 G H Williamson

Faraonul i-a cerut lui Jeroboam, care dorea să se întoarcă în patrie - "Lasă-mă să plec, să mă întorc în ţara mea" - să-l ajute să cucerească Palestina, şi l-a răsplătit dându-i de soţie pe Prinţesa Ano, cea mai mare dintre surorile soţiei sale, Telkemina.

Relatarea de mai sus se regăseşte în versiunea greacă a Vechiului Testament, redactat la Alexandria, în secolul 3 î.I.Ch.

Prinţesa Ano a născut lui Jeroboam un fiu, numit Abiyyam. La Metropolitan Museum of Art din New York se păstrează un vas "canop" (o amforă), care poartă numele Prinţesei Ano (piese nr. 10130.1003). Vasul datează din perioada lui Tutmes III! Este dovada absolută că Tutmes era într-adevăr contemporan cu Jeroboam, şi că el a fost "Shishak"-ul (Susakim) din Biblie.

Nu a existat niciodată o "Prinţesă Ano" înainte sau după Tutmes III, aceasta fiind şi dovada că "Shishak" nu era Faraonul Şeşonk (Sheshenq, Sosenk, Shoshenk), din a 22-a Dinastie (945-745 î.I.C.).

Era dinastia asigurată de spiţa regală provenită din Libia de Nord.

Istoricii îl prezintă pe Sheshenq ca fiind "Shishak-ul" din Scripturi.

W.F. Albright scrie, în cartea sa "Archaeology of religion of Israel" (Arheologia în religia Israelului): "... Data începerii domniei lui Shishak depinde de cronologia Israelului". Cum această cronologie este inexactă, dacă respectăm cronologia corectată, vom constata cu uşurinţă că Tutmes III a fost "Shishak"-ul biblic! (iar Shesheng a fost Faraonul So, care încasa tributul lui Reshea, ultimul rege al Regatului de Nord - A doua Carte a Regilor, XVII:4).

Tutmes III, marele cuceritor, voia să obţină comorile nepreţuite care se păstrau în Templul lui Solomon. Oare pentru a le jefui pur şi simplu sau pentru a le distruge, aşa cum încă mai cred istoricii? NU! Ci pentru a lua anumite scrieri secrete, ca şi alte obiecte preţioase, a le aduce în Egipt şi a le adăposti în Marea Piramidă, în alte temple subterane sau în camerele secrete. Aceste comori nu trebuiau să cadă în mâinile forţelor negative, care, de la moartea înţeleptului Solomon, deveneau zi de zi mai puternice pe Pământul Sacru.

Comorile acestea, aduse de Tutmes III din Palestina, sunt figurate fidel pe un zid al Templului din Karnak, din Egipt. Identificarea obiectelor reprezentate în Templu cu cele descrise în Cărţile Regilor şi în Cronici va constitui scopul unor cercetări şi studii aprofundate.

Pe pereţii camerelor funerare rezervate personajelor impor-tante din timpul domniei lui Tutmes III, sunt, aşadar, reprezentate comorile din Palestina, transferate în Egipt. La acea epocă era Vizir (prim-ministru) Rekmir, omul cel mai puternic din Egipt, după Faraon. El fusese Ahmoz I, când corpul său regal era locuit de sufletul lui David! Marele Preot, în timpul domniei lui Tutmes III, a fost Menkhperre-Seheb; iar acesta fusese Hadad din Edom! Mormintele (particulare) ale acestor oameni sunt reprezentative pentru această perioadă bine determinată din istoria Egiptului, aşa cum mormântul lui Tutankhamon este reprezentativ pentru epoca sa de domnie. Amândouă conţin o cheie! În timpul marşului său spre Nord, pus la cale nu pentru a

37

Page 38: 37 G H Williamson

jefui ci pentru a pune la adăpost comorile Templului lui Solomon din calea vandalilor, care domneau într-un stat al Israelului haotic, sfâşiat de lupte interne, Tutmes III a plecat într-o zi înaintea armatei sale, într-un car strălucitor, "suflat" cu electrum (aur amalgamat cu argint). El a zărit atunci pe cer ceva, care tindea să eclipseze strălucirea propriului său car, şi chiar pe aceea a carului Zeului Soare Phaeton!

În Analele Regale ale lui Tutmes III, într-un manuscris foarte degradat, citim: "... În al doilea an, a treia lună a iernii, a şasea oră a zilei... scribii Casei de Lumină au constatat că un cerc de foc se zărea pe cer. Ei au văzut că acel Ceva nu avea cap şi că suflarea gurii lui avea un miros fetid. Corpul îi era lung de 2 m şi larg tot de 2 m. Nu vorbea. Toţi au fost tulburaţi de vedenie şi i s-au prosternat înainte... Peste câteva zile aceste obiecte se înmulţiră, acoperiră tot cerul şi străluceau mai puternic decât Soarele, dar în patru părţi aveau nişte suporturi pe cer. Puternică era şi poziţionarea pe cer a cercurilor de foc. Armata Regelui a ridicat ochii spre înalturi şi a văzut pe Majestatea Sa în mijlocul acelei apariţii".

Tutmes III se afla în mijlocul "cercurilor de foc"! Evident, în timp ce mergea spre Pământul Sacru - Pământul Divin - el a fost supravegheat îndeaproape de nave spaţiale venite din alte lumi!

"Cercurile de foc" erau "farfuriile zburătoare" de azi!

Oamenii altor lumi locuite, făcând parte din Marea Confederaţie a spaţiului, s-au interesat întotdeauna de dezvoltarea popoarelor de pe Pământ şi de amplasarea LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI!

Ajungem, astfel, la ultimele secvenţe ale etapei PREGĂTIRII.

Roboam, fiul lui Solomon, trebuia să devină mai târziu Faraonul Smenkere, fratele vitreg al lui Aknaton. Jeroboam uzurpa tronul. Horemheb va fi ultimul Rege al celei de-a 18-a Dinastii.

De-a lungul a incalculabile milenii, CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT de către COPIII LUMINII în Lemuria, în Atlantida şi în marile colonii ale Patriei-Mame, în Egipt şi în Israel.

Oamenii de pe Pământ erau pregătiţi acum să asiste la marea zi a "Expunerii": aceea a noilor ZORI!

 

38

Page 39: 37 G H Williamson

ZORII

Cuvântul a luat fiinţă

A 18-a Dinastie, Vârsta Imperială a Egiptului, începuse cu Ahmoz I, Prinţ al Tebei.

Tutmes III salvase imensele comori ale Templului lui Solomon din Israel.

Inima întregii omeniri era gata să primească CUVÂNTUL, atunci când el a apărut, în Egipt, sub forma strălucitoare a lui Aton.

Slujitorul lui Aton pe Pământ trebuie să fie Amenhotep IV, cunoscut în lumea întreagă sub numele de Aknaton, "Faraonul Eretic".

Amenhotep II a urcat pe tron în 1447 în.I.Ch. şi a murit în 1420.

A urmat Tutmes, care, cu o prinţesă mitaniană, au fost părinţii lui Amenhotep III ("Magnificul"). Amenhotep II (Faraonul care a fost înmormântat cu arcul său celebru, pe care numai el îl putea întinde) a fost bunicul lui Amenhotep III.

După al 7-lea an al domniei - în 1405 î.I.Ch. - "Magnificul" nu şi-a mai condus niciodată armatele în afara Tebei. Şi-a petrecut restul vieţii trăind în pace în capitala sa, cu soţia preferată, Marea Doamnă Regală - Regina Tiyi.

Tiyi nu ştia carte. Era fiica unui om din popor, din Egiptul de Jos, dar îl fermecase pe tânărul Amenhotep III, iar el a iubit-o mai mult decât pe orice altă femeie. Împotriva sfaturilor consilierilor săi, a făcut din ea doamna cea mai mare şi cea mai puternică a Egiptului.

O altă soţie a fost propria sa soră vitregă, Sitamun. Aceasta era geloasă pe Tiyi. Socotea, într-adevăr, că ar fi trebuit să fie Regina Egiptului de Sus şi de Jos, dat fiind sângele regal care curgea în vinele sale. Ea a fost mama lui Smekere (născut în 1390 î.I.Ch.), a prinţesei Meriten şi a tânărului Tutankamon (născut în l370 î.I.Ch.).

Amenhotep III a iubit şi o altă soţie a sa, pe prinţesa Giluhepa. Ea îi fusese dată de propriul ei tată, regele Şutarna, şeful Regatului Mitanni. Ea a venit la Teba, părăsind capitala ţării ei, şi i-a dăruit Faraonului un fiu, care a purtat toată viaţa numele de Sinuhe ("acel ce a fost găsit singur"). Fusese de mic copil aşezat într-o barcă de trestie pe un râu. Apoi, fusese adoptat de Senmut, un medic devotat săracilor, şi de soţia lui, Kipa.

Din unirea cu Amenhotep III, Tiyi i-a născut pe succesorul său, Amenhotep IV, care mai târziu şi-a schimbat numele în Aknaton.

Tiyi a fost mama şi a celei mai mici dintre fiicele "Magnificului", Prinţesa Beketamun.

Cu Tutmes IV, care a pregătit venirea ZORILOR, a avut loc prima apariţie a puterii lui Aton în Egipt. Amenhotep III şi Regina Tiyi făceau adesea călătorii la bordul navei regale, pe care o numiseră "Razele lui Aton".

39

Page 40: 37 G H Williamson

Regele era foarte neliniştit, văzând cum creşte puterea clerului lui Amon şi acorda toată bunăvoinţa sa preoţilor Zeului Soarelui din Heliopolis, Ra.

El a fost primul monah egiptean venerat ca un zeu, încă din timpul vieţii! Era considerat ca reprezentare terestră a Zeului Soarelui şi toţi supuşii lui credeau cu adevărat în originea lui divină.

Ce înseamnă aceasta? Că toţi cei care au domnit în această perioadă a Istoriei Pământului au fost "voluntari", veniţi din alte lumi mai luminate; ei s-au încarnat pe această planetă, cu singurul scop de a ajuta omenirea ignorantă să se ridice spre o mai mare înţelegere şi o mai limpede percepţie a Adevărului Divin. De aceea, ei erau efectiv de origine "solară", extra-terestră!

Când prinţul moştenitor, Amenhotep (Aknaton) a împlinit 21 de ani, s-a căsătorit cu frumoasa Nefertiti, fiica puternicului preot Ay. (Ea nu a fost fiica lui Amenhotep III, cum cred mulţi comentatori).

"Nefertiti" înseamnă "frumoasa femeie care a venit".

Chipul său a devenit celebru, graţie capului sculptat găsit de expediţia germană la Tel El Amarna (Aketaton).

La a 30-a aniversare a domniei sale (în 1382 î.I.Ch.), Amenhotep şi-a numit fiul coregent, astfel că Amenhotep IV a guvernat Egiptul împreună cu ilustrul său tată.

În cursul primilor 4 ani şi acestei regenţe, tânărul Faraon a ales ca centru oraşul Teba. Apoi, în 1378 î.I.Ch., Amenhotep IV a început construirea unei noi capitale, într-un peisaj virgin, la mai mult de 300 km de Teba.

În al 6-lea an al Coregenţei sale (l376), el a părăsit capitala tatălui său şi s-a stabilit în noul oraş sfânt, pe care l-a numit Aketaton ("orizontul Discului", "Faţa Discului").

Aici şi-a schimbat Amenhotep IV numele său - care însemna "Amon este satisfăcut", în cel de "Aknaton" - "Fericirea este în Aton".

El a poruncit ca numele lui Amon să fie şters de pe toate mormintele, de pe toate templele şi monumentele pe care apărea în Egipt. Faraonul inspirat a început de-acum să-şi îndeplinească nobilul proiect de emancipare a sufletului uman. A vrut să şteargă dintr-odată religia ancestrală a Egiptului politeist, spre a o înlocui cu o credinţă mai simplă şi mai pură. Nu recunoştea şi nu servea decât pe Dumnezeul Unic, simbolizat prin Discul Solar (Aton).

Pentru a-şi impune voinţa, care nu era decât aceea a Tatălui Divin pe care îl slujea, a trebuit să lupte împotriva inerţiei religioase a unei întregi naţiuni, contra fanatismului şi vrăjmăşiei clerului lui Amon...

Într-o oarecare măsură a reuşit; însă mai târziu, în plin avânt al proiectelor sale, s-a stins, odată cu el intrând şi acestea în ruină.

40

Page 41: 37 G H Williamson

Cu milioane de ani în urmă, la început, rasa umană credea într-un Dumnezeu Unic; apoi s-a produs un declin rapid spre politeism şi idolatrie. La origine, la toate rasele antichităţii a existat o credinţă universală în Dumnezeul Unic şi Suprem; aşadar Avraam nu a fost primul monoteist cum au afirmat unii.

Dar popoarele lumii îi datorează regăsirea Luminii lui Dumnezeu Unic, lumină pe care forţele negative sau "forţele răului" o ascundeau, de milenii, omului.

Nobilii Egiptului cu familiile lor, artiştii şi poeţii s-au îndreptat spre Aketaton (noua credinţă - "Orizontul Discului") şi au locuit împreună cu Faraonul în acel oraş. Dominând strada principală, care se numea "Calea Regelui", se ridica palatul regal oficial, care era legat printr-o punte de locuinţa lui Aton (al Soarelui), nou şi strălucitor. Aici, unde mai înainte nu fusese decât deşert sterp, apărură splendide grădini, cu flori şi arbori preţioşi, aşa cum le doreau Aknaton şi Nefertiti.

În 1376 î.I.Ch., Faraonul purta o luptă feroce împotriva vechiului Zeu, Amon.

Amenhotep III "Magnificul", tatăl acestui Rege al Soarelui - Aknaton - nu a murit în 1376, cum susţin istoricii, ci în 1370 î.I.Ch. Când Aknaton a părăsit Teba spre a se instala în noul său oraş, din 1376 până în 1370, Amenhotep III a menţinut ordinea în vechea capitală şi a reuşit să înfrâneze marea putere a clerului lui Amon, până ce cultul celorlalţi zei a fost interzis. Osiris, Hathor, Ptah... întregul Panteon al zeilor de mai mică importanţă a fost măturat de coregenţi. În organizarea de atunci a Egiptului, numai Faraonul putea lua o hotărâre atât de revoluţionară.

Demonii şi monştrii care populau lumea inferioară a Zeilor au fost eliminaţi din tot Egiptul, printr-o proclamaţie regală. Cum am mai spus, istoricii situaseră moartea lui Amenhotep III la 1376 î.I.Ch. deoarece de la această dată prezenţa lui nu mai este semnalată nicăieri. Această dată, însă, nu este cea a morţii lui, ci aceea a plecării lui Aknaton în noul oraş sfânt, a cărui amplasare pe un sol virgin este justificată de condiţia ca el să fie ridicat într-o zonă necontaminată de vibraţiile ostile ale lui Amon, zeul cel fals.

Odată cu această mare revoluţie şi renaştere religioasă, s-a produs o schimbare enormă în arta tradiţională egipteană. Au fost părăsite toate convenţiile existente. Realismul artistic şi umanismul s-au răspândit în Aketaton, noua capitală a Lumii, de unde trebuia să pornească către întreaga umanitate noul mesaj al Dumnezeului Unic.

Mesajul Divin era conţinut, în întregime, de noua formă de artă, de literatură şi filosofie.

Aknaton a proclamat - adresându-se celorlalţi suverani, prinţi şi nobili din toate ţările îndepărtate - că Dumnezeu (Aton) aşteaptă de la Copiii Săi să respecte non-violenţa. Şi i-a îndemnat pe contemporanii săi la pace. Majoritatea şi-au bătut joc de el şi i-au spus că era nebun! Deşi râdeau în ascuns de credinţa lui ei au recunoscut, totuşi, Crucea Vieţii (Ankh), pe care le-o trimisese el. Dar nu i-a împiedicat să reînceapă războiul cu Egiptul, la frontierele îndepărtate ale Marelui Egipt, care atinsese apogeul pe vremea domniei lui Tutmes III.

41

Page 42: 37 G H Williamson

La Teba, chiar înaintea morţii sale, Amenhotep III l-a conceput pe Tutankamon, în primăvara anului 1370 î.I.Ch. Nu l-a văzut niciodată pe tânărul prinţ, care s-a născut în cursul iernii aceluiaşi an (la 9 decembrie 1370). Smenkere, fratele său, care se născuse din aceeaşi mamă - Sitamun - în 1390, a fost, deci, mai în vârstă cu 20 de ani decât ultimul copil al "Magnificului".

De-a lungul întregii Istorii a Pământului, "Confreria Binelui" sau mulţimea "Creaturilor lui Crist" s-a reîncarnat, în diferite perioade, într-un grup, care avea misiunea să aducă Cuvântul şi să împlinească opera: Marele Proiect conceput de Spiritul Creator. În noua cetate sfântă au venit să trăiască în preajma Faraonului marile spirite ale epocii, aceia care au luat parte la uriaşa lucrare care urma să transforme complet o întreagă lume şi să o elibereze de falsele învăţături.

Faraonul era numit "Regele", "RA", "Soarele". Faptul confirmă înalta sa poziţie în "Confreria Binelui", alcătuită din fiinţe venite din stele, pentru a se consacra salvării planetei.

În acea epocă, mentorii extratereştri s-au încarnat în persoana marilor suverani şi a conducătorilor, fiindcă omenirea îşi adora regele - care era reprezentantul pe Pământ al lui Dumnezeu, sub forma sa fizică, umană.

Oamenii recunoşteau că el era "Glasul lui Dumnezeu". Mai târziu, în istorie, omenirea a fost supusă autorităţii unor creaturi inferioare (de origine terestră): de exemplu, aceea a împăraţilor Romei şi a regilor cruzi din statele vasale.

Singurul templu autorizat să-şi exercite cultul în Teba a fost Templul lui Isis, fiindcă acolo tinerele fecioare erau învăţate virtutea.

Aknaton dorea ca tinerele femei ale Egiptului să se conformeze regulilor decenţei şi nevinovăţiei. Dar a suprimat natura organică a cultului lui Isis, interzicând ca ea să fie adorată ca o zeiţă. A insistat asupra purităţii ei, pentru ca ea să devină un model pentru toate tinerele fete. Numai simbolul lui Aton era adorat în Templu: Discul de Aur al Soarelui.

Preoţii lui Amon se neliniştiră. Templele lor fuseseră vio-late, idolii lor sfărâmaţi, tezaurele lor golite. Bogăţiile Egiptului şi ale altor naţiuni se aflau la Aketaton, şi nu la Teba. Preoţii cei răi şi ideologiile lor erau pe moarte, iar ZORILE NOI alungaseră aproape complet tenebrele; nu suficient totuşi.

Cu puţin înaintea morţii lui Aknaton, cultul lui Amon a cunoscut o revenire şi, asemenea păsării Phoenix, care renaşte din propria cenuşă, s-a ridicat din mijlocul ruinelor sale, însufleţit de un impuls nou. El s-a perpetuat, de-a lungul unui întreg ciclu al dezvoltării umane. Şi există încă: este forţa care domină şi dirijează lumea contemporană.

Aknaton şi credincioşii lui Aton nu au adorat Soarele, ca atare, cum interpretează mulţi oameni! Orice suflet fiind asemănător unei raze solare, acest corp ceresc simboliza Dragostea Divină (Căldura) şi Înţelepciunea Divină (Lumina). El era simbolul fizic, vizualizabil, al Spiritului Creator care, ca şi Soarele, dă viaţă tuturor lucrurilor.

42

Page 43: 37 G H Williamson

"Confreria Binelui" a purtat până în zilele noastre semnul Discului de Aur al Soarelui (Aton). Acest simbol marchează fruntea celor care au atins Cunoaşterea - pe care au primit-o!

Religia lui Aton conferă armonie întregii creaţii, astfel că omul este Una cu Creatorul său. Religia lui Amon este o disciplină de constrângere, căci încearcă să reformeze comportarea umană, dar o face folosind învăţături perimate şi controlând-o, în acelaşi timp.

Trebuie subliniată aici extrema însemnătate a individualităţilor care 1-au înconjurat pe Aknaton, la curtea sa regală din Aketaton. Doi oameni şi-au împărţit puterea la curte, amândoi distingându-se prin importanţa şi influenţa lor.

Unul era Ay, Marele Preot, Şambelanul Curţii, un prieten personal foarte apropiat Faraonului.

Soţia sa, Tiyi - acelaşi nume cu al mamei Faraonului Aknaton - fusese doica Doamnei Regale, Nefertiti. Lucru firesc, deoarece Ay şi Tiyi erau părinţii frumoasei Regine a Egiptului.

Ay a luptat din răsputeri împotriva clerului lui Amon şi l-a ajutat pe Faraon să alunge această doctrină falsă din Egipt.

Al doilea personaj însemnat a fost Maya, scribul Regelui, inspector al Tezaurului şi Vizir al Egiptului. Ca şi ceilalţi, el a venit voluntar pe Pământ, prin încarnări succesive, nu pentru a obţine o deşartă glorie pământească sau aclamări înşelătoare, ci pentru a participa la Lucrare, oriunde ar fi trebuit ea înfăptuită.

În vremea când tânărul Maya era în serviciul lui Amenhotep III, el a descoperit manuscrisele pe care Faraonul le depusese în Marea Piramidă, pe când el era Iosif.

Mai mult, el ştia că fusese Iosif, fiul lui Iacov! Maya deţinea ciudate puteri psihice. Mai cu seamă pe aceea de a-şi aminti - atunci când avea însemnătate pentru el - unele dintre încarnările lui precedente.

Înainte ca Maya să părăsească Egiptul, în timpul domniei lui Horemheb (plebeul), el a depozitat sub Sfinx anumite scrieri, în care se spunea: "Când omul viitor va citi cele scrise aici, el va şti că Iosif s-a întors a doua oară în ţara Egiptului, a stat la dreapta Faraonului şi a plecat din nou!"

Cea mai tânără soră a Faraonului se numea Ilipaamun ("Copilul iubit al lui Amon"). Ea fusese Asenath, soţia lui Iosif. Şi, precum Iosif o întâlnise pe când era fiica lui Putifar, Maya o dorea în taină, când o zărea la Curte. Ghicindu-i secretul inimii, Faraonul i-a dat-o de soţie pe Ilipaamun.

Aşa şi trebuia să fie, pentru că perechea avea de îndeplinit un mare rol în ZORILE CUVÂNTULUI.

43

Page 44: 37 G H Williamson

Primul copil născut din această unire a fost o fată, numită Tantaf (Tantaphe), care a fost de mică consacrată Templului lui Isis, înainte ca această zeiţă să fi decăzut complet din înalta ei poziţie din Panteonul zeilor.

Un alt personaj apropiat Faraonului a fost Ahmoz (Ahmese), scribul regal şi intendentul palatului. El fusese Levi, fiul lui Iacov şi al Leei, şi frate vitreg al lui Iosif, în altă reîncarnare. Mai târziu el a devenit Amos, profetul Iudeei. . Amenofis, fiul lui Hapi, a fost mare arhitect şi consilier în timpul domniei tatălui lui Aknaton. El a continuat să lucreze şi în perioada domniei acestuia din urmă. Manuscrisele spun despre el: "... a găsit formule misterioase pentru amulete şi a descoperit nume magice". El fusese Toth, Atlantul, apoi Iemhotep, arhitectul Regelui Zoser, în timpul celei de-a 3-a Dinastii. După moartea sa a fost zeificat. Amenofis, de asemenea. Practic, ei sunt singurii muritori, din toată istoria, care au fost zeificaţi. (Interesant de observat că erau aceeaşi entitate!). Misiunea sa, în timpul domniei lui Aknaton, a fost să găsească ascunzători sigure pentru scrierile lui Aton, iar priceperea lui în arhitectură a dat rezultate extraordinare.

Generalul Horemheb era în fruntea armatei egiptene. Îl detesta pe Aknaton, căci Faraonul se pronunţase în favoarea păcii şi non-violenţei. Horemheb era fiul unui fabricant de brânzeturi, care se ridicase în ierarhia militară graţie unui fizic desăvârşit, unei forţe atletice şi unor însuşiri de mare vânător.

În timpul domniei lui Aknaton armata era nemulţumită, fiindcă nu avea de purtat războaie. Imperiul pe care Egiptul şi-l construise, preţ de secole, era pe cale să se prăbuşească. Horemheb era la curent cu această situaţie, cu toate că se afla departe de Aknaton, la frontierele domeniilor egiptene. Horemheb dorea cu ardoare să lupte; voia să simtă din nou căldura luptei corp la corp, să simtă sângele duşmanilor curgându-i pe mâinile robuste. Generalii nu erau populari la Curte, şi mai ales Horemheb, căci Faraonul spunea: "Vederea unuia dintre aceşti generali, atât de dornici să-şi omoare semenii şi dovedind atâta repulsie faţă de acceptarea Crucii Vieţii, mă umple de dezgust. Infestează sălile noastre sacre cu mirosul sângelui".

Huya, majordomul Reginei Tiyi, a supravegheat pregătirea manuscriselor pe care le-a completat Marea Regină după moartea soţului său, "Magnificul".

Mahu era şeful poliţiei şi răspundea de protecţia templului, a Palatului şi a oraşului Sfânt. Dorinţa unică era ca întreaga Cunoaştere adusă lumii - prin Aknaton - să poată "dăinui veşnic, ca Aton".

Mama lui Aknaton - Regina Tiyi - a continuat la Teba opera soţului său şi şi-a menţinut autoritatea asupra clerului lui Amon. Într-o altă viaţă ea fusese Hatşepsut (Hatshepsut), Regina din Saba. Fusese reprezentată cu trăsături bărbăteşti, de către numeroşi artişti. Tiyi era fiica unui om din popor, Yuya şi soţia sa Thyu. Fiind tatăl soţiei sale preferate, Yuya fusese numit guvernator în provincie şi mare scutier la Curtea ginerelui său, Amenhotep III.

Sitamun era sora vitregă a lui Amenhotep III şi, deci, mătuşa lui Aknaton. Însă ea a fost şi a doua soţie a Faraonului "Magnific". Sitamun simţise o anume amărăciune din cauza originii modeste a lui Tiyi; aparţinând Casei lui Amenhotep şi fiind de sânge regal, ea era Regina legitimă a Egiptului.

44

Page 45: 37 G H Williamson

Preoţii îi spuseseră tânărului Amenhotep III că "Hatshepsut, marea şi buna noastră regină, se reîncarnase în Egiptul de Jos în persoana fiicei lui Yuya".

Lucrul acesta le fusese revelat de un oracol divin. Amenhotep a înţeles că trebuia să o regăsească, să o facă Prima Doamnă a Regatului, să se aşeze pe tron alături de el, spre a-şi împlini destinul comun.

Sitamun i-a dăruit Faraonului un prim copil, Smenkere, apoi pe Tutankamon şi o fiică, cu numele Meriten. Nu i-a prea păsat de copiii ei şi bucuroasă i-ar fi părăsit, dându-le drumul cu barca în voia râului încă de pe când, fiecare, era sugar, dacă n-ar fi intervenit la timp Tiyi. Sitamun ar fi voit să exprime adevărul şi înţelepciunea spirituală doar prin ea însăşi, dar nu a reuşit. Alegoric, acesta este înţelesul făpturii ei.

Dat fiind eşecul ei, fiul ei Tutankhamon avea să devină un medium, prin care tatăl său a putut vorbi din nou lumii egiptene. Care era raţiunea pentru care toţi aceşti oameni se căsătoreau cu propriile lor surori? Răspunsul este univoc.

Toate acestea se petreceau înainte ca Aton să se fi revelat pe deplin omenirii. Iar cei care alcătuiau "Confreria Binelui" nu trebuiau să-şi unească "vibraţiile" cu acelea de provenienţă "terestră", pentru că s-ar fi putut produce schimbări importante, care să împiedice venirea ZORILOR.

Bustul pe care istoricii l-au declarat ca aparţinând lui Tiyi este, în realitate, al lui Sitamun. Deoarece doar ea avea sânge regal, numai ea a fost reprezentată în toate sculpturile oficiale, picturi şi portrete ale familiei regale. Ea avea trăsăturile caracteristice ale nobilimii egiptene şi ale Amenhotepilor. Şi tot de aceea, fiul ei Tutankhamon îi semăna într-atâta. (Când a fost deschis mormântul lui Tutankhamon şi benzile adezive ale mumiei au fost desfăcute, această asemănare a izbit pe toată lumea. Tutankhamon semăna, în aceeaşi măsură, şi cu Aknaton, pentru că au avut acelaşi tată).

Tutu era ministrul afacerilor străine al lui Aknaton. Avea însărcinarea de a veghea la clasificarea şi păstrarea într-un loc corespunzător a întregii corespondenţe a guvernanţilor străini (din Palestina, Siria etc.) în arhivele regale din Aketaton. (Cam 400 din aceste tăbliţe de argilă au fost descoperite în 1887 după I.Ch., în ruinele de la Tel el Amarna).

Cato a fost un foarte mare artist, modelând cu măiestrie piatra, lemnul şi metalele preţioase. Sub influenţa şi îndrumarea sa a avut loc, în timpul domniei lui Aknaton, marea revoluţie artistică. Rahotep, fiul lui Cato, se născuse în 1367 î.I.Ch. A fost un artist mai mare decât tatăl său, deşi a trăit numai până la vârsta de 17 ani. Era un tânăr delicat şi sensibil, însufleţit de puteri deosebite. Acest adolescent nu era altul decât marele Rege Solomon, şi el un artist şi un alchimist, faimos încă din timpul domniei. Rahotep a fost, mai târziu, autorul măştii mortuare a prietenului său din copilărie, Faraonul Tutankhamon. Istoria nu a putut determina niciodată identitatea acestui artist.

Sinuhe era medicul curţii, unul dintre prietenii personali ai Faraonului şi consilierul său. Fusese numit "Sinuhe" - care înseamnă "singur" - de către părinţii săi adoptivi,

45

Page 46: 37 G H Williamson

Senmut, medicul săracilor, şi soţia sa Kipa. Adevăratul lui nume era Setymeramun, şi în realitate era fiul prinţesei Giluhepa din Mitanni şi al lui Amenhotep III. Era, deci, frate vitreg cu Aknaton, dar nu a aflat decât după mulţi ani, când a domnit câteva luni. La naştere fusese părăsit într-o barcă de răchită abandonată pe un râu, dar îl găsise Senmut şi îl adoptase. Tot el l-a învăţat practica medicinei, după care a intrat în "Şcoala Vieţii".

Desigur, Faraonul Aknaton nu era sigur în îndeplinirea misiunii sale. Tatăl Infinit sperase că omul va înţelege şi va primi noua lumină a ZORILOR. Dar nu a fost aşa. Mulţi erau de acord cu faptele Faraonului, dar mult mai numeroşi erau aceia care îl socoteau o fiinţă slabă. Pe la spate îl numeau "Sora Egiptului". Faraonul era un om scund - abia de 1,65 m - cu trăsături feminine, cu un abdomen proeminent, un craniu alungit aşezat pe un gât prea lung, şi era cam bâlbâit. Istoria nu pomeneşte, dar avea şi una dintre mâini diforme.

Particularităţile fizice şi înclinarea sa spre non-violenţă şi pace au declanşat neîncredere în persoana sa. Într-o zi, pe când era purtat pe străzi în tronul regal, el şi-a salutat supuşii cu mâna! Populaţia a fost şocată, iar unii au strigat de oroare! Faraonul - asimilat cu Dumnezeul cel viu al Egiptului - cobora de pe piedestalul său şi devenea o umilă fiinţă umană! Poporul l-a huiduit şi unii i-au strigat: "Faraonule fals... Du-te cu falsul tău Zeu!"

Oricât ar părea de ciudat, Aknaton a fost mai aproape de Dumnezeu decât oricare dintre Faraonii care l-au precedat. Unii dintre apropiaţii săi o ştiau, însă alţii păstrau fermă convingerea că Aknaton nu avea comportamentul unui adevărat Faraon, aşa cum statornicise Tradiţia. Cu timpul, tot mai mulţi oameni veniră la Aketaton, spre a-l adora pe Aknaton. Preoţii lui Amon au priceput că, dacă doreau să-şi recapete autoritatea, trebuiau să acţioneze rapid. Ei au pus la cale o alianţă cu generalul Horemheb, guvernatorul Memphisului, de care depindeau forţele armate capabile să-i ajute la succesul planurilor lor.

În 1365 î.I.Ch. autoritatea lui Aknaton era puternică, căci poporul îl iubea; dar puterea îi fusese slăbită de lupte interne provocate de ameninţarea crescândă din partea duşmanilor Egiptului. Faraonul refuza să poarte vreun război, fie el "sfânt" sau nu.

Horemheb a încercat să-l convingă pe Aknaton că trebuia să se bată, că ar fi util pentru salvarea credinţei în Aton.

Aton, însă, nu era un zeu războinic şi el nu permitea ca fiii săi să se ucidă între ei. Horemheb a convenit cu clerul lui Amon să-l elimine pe Aknaton, dacă voiau ca Imperiul Egiptului să fie salvat

O altă ameninţare venea de la armatele de fier ale Hitiţilor. Armata egipteană nu era înzestrată decât cu lăncii şi săbii de aramă.

Ay era "purtătorul sceptrului" al Faraonului la Teba, adică guvernator. El era foarte îngrijorat de tensiunile mereu amplifi-cate şi de pactul evident al lui Horemheb cu clerul lui Amon. Preoţii nu intenţionau, însă, să aşeze pe cel mai măreţ tron al Lumii pe Horemheb, fiu de brânzar, ci sperau să-i poată convinge pe ultimii Amenhotepi să

46

Page 47: 37 G H Williamson

guverneze după indicaţiile lor. Ştiau că poporul ar recunoaşte autoritatea unui suveran de sânge regal oricând, dar niciodată pe cea a unui fiu de brânzar!

Aknaton avea şapte fete foarte frumoase. La fel ca Atlas, ale cărui şapte fiice mitologice au fost urmărite de Orion şi metamorfozate într-un grup de stele - Pleiadele. Una dintre Pleiade - o soră - s-a pierdut, căci numai şase din cele şapte fiice mai sunt vizibile pe firmament, cu ochiul liber. În legendele lumii vom găsi adesea povestea celor şapte fete: de exemplu, cele şapte fete ale preotului din Median.

Aknaton şi fiicele sale au fost urmăriţi de o forţă negativă: cea reprezentată de preoţii lui Amon (în cartea mea, "Alte limbi, altă carne", vorbesc despre Orion, care este simbolul forţelor negative şi contrare).

Cea mai mare era Meritaton, a doua Maketaton. Prima dintre fiicele lui Aknaton a murit. Ea aminteşte de legendara Pleiadă pierdută, căci a lăsat în urmă-i doar şase surori. Medicul Sinuhe a încercat să o salveze, dar boala o topea din zi în zi, până ce Faraonul nu a mai îndrăznit să o viziteze! Moartea ei a fost una dintre cauzele prăbuşirii psihice a lui Aknaton şi a "nebuniei" sale, care i-a precedat asasinarea.

A treia fiică era Ankhsenpaaton, care, într-o încarnare anterioară, fusese sora Reginei Tafnes şi soţia lui Hadad. Ea nu s-a căsătorit cu tatăl său, Aknaton, cum susţin unii istorici, dar, pe când avea abia 8 ani, s-a căsătorit cu Tutankhamon, care avea aceeaşi vârstă.

În 1938 s-a descoperit la Hermopolis o inscripţie: "Fiica Regelui, pe care el o iubea, Ankhsenpaaton cea mică, născută de fiica Regelui Anksenpaaton". Cum să aibă Anksenpaaton un copil, când era de numai opt ani? Ar fi posibil, dar foarte puţin probabil.

Examinată atent, această inscripţie capătă altă semnificaţie. Traducerea trebuie citită astfel: "Fiica Regelui (Tutankhamon), pe care o iubea, Ankhsenpaaton cea mică, născută dintr-o- şi nu de - fiică a Regelui, Ankhsenpaaton". Se face aluzie la Tutankhamon şi nu la Aknaton şi este vorba de primul copil născut din unirea lui Tutankhamon cu soţia sa Ankhsenpaaton, mulţi ani mai târziu.

În 1326 î.I.Ch. au apărut neînţelegerile între Aknaton şi soţia sa Nefertiti. Mai înainte, la cererea lui Nefertiti, Aknaton îşi căsătorise fiica - pe Ankhsenpaaton - cu Tutankhamon. Regina Nefertiti ştia cele ce aveau să urmeze; ştia, de asemenea, că Aknaton va avea grave tulburări mintale. Moartea fiicei sale Meritaton provocase mari schimbări în el, iar tensiunea din ce în ce mai accentuată pricinuită de agitaţia clerului lui Amon, ca şi pornirile sângeroase ale lui Horemheb, îl împingeau să-l caute şi mai asiduu pe Aton - Dumnezeul Unic al tuturor oamenilor - prin concentrări profunde şi meditaţii.

Nu era "nebun", dar prezenta un dezechilibru vădit, trăind mai mult în altă lume decât a noastră!

Preoţii lui Aton şi vizitatorii veniţi din spaţiu la Aketaton au imaginat un vast Proiect. După toate semnele, însă, lumea nu părea pregătită încă să primească Cea Mai

47

Page 48: 37 G H Williamson

Mare Lumină, şi au hotărât atunci asupra unui plan care să-l aducă pentru totdeauna pe Aknaton prezent în inimile oamenilor. Mai mult, fusese descoperit un complot şi se ştia că preoţii aveau intenţia să-l asasineze pe Faraon şi pe alţi credincioşi ai lui Aton, în timp ce aveau să se roage.

Generaţiile viitoare, potrivit proiectelor susţinătorilor lui Aknaton, aveau să spună: "Într-adevăr, Faraonul nostru Aknaton a fost glasul ales de Aton, fiindcă însuşi Dumnezeul Unic, sub forma unui disc arzător, a venit pe Pământ şi l-a luat în mijlocul unui vârtej care nu făcea zgomot".

Planul lor definitiv prevedea ca Nefertiti şi Aknaton să se ducă în măreţul Templu al lui Aton să se roage, chiar în ziua prevăzută pentru asasinat. Preoţii lui Amon plănuiseră să închidă uşile templului, să masacreze persoanele regale, pe preoţi şi preotese, pe adoratorii lui Aton, şi apoi să iasă din templu prezentându-se poporului ca noii conducători ai Egiptului.

În clipa în care partizanii lui Amon vor fi pe punctul de a lovi, în Templu va coborî o mare navă spaţială, chiar deasupra altarului, în faţa uriaşei Cruci a Vieţii (Ankh) făcută din piatră. Câmpul de forţă va ascunde partea centrală a navei, astfel încât ea va apare ca un disc strălucitor, un "cerc de foc", asemenea celor văzute de Tutmes III în drum spre Israel.

Toţi cei ce vor vedea, vor spune: "Iată, Faraonul nostru şi-a împlinit misiunea; el a reprezentat pe adevăratul Dumnezeu şi Aton e acum mulţumit şi el luminează Pământul cu măreţia sa strălucitoare şi-l ia pe Regele nostru în carul său de aur!"

Numai că preoţii lui Aton au anulat aplicarea planului, din cauza instabilităţii nervoase a lui Aknaton. În schimb, după închiderea uşilor, au pus soldaţi deghizaţi în adoratori ai lui Aton să aresteze pe conspiratorii lui Amon. Iar "Aton" cel strălucitor nu a mai coborât niciodată să-l ia pe Aknaton.

Dacă planul s-ar fi realizat, istoricii ar fi consemnat: "Egiptenii aceştia sunt superstiţioşi! Ei pretind că Faraonul lor, nebun şi eretic, s-ar fi urcat la ceruri într-un car de aur! Credincioşii acestui rege şi ai lui Aton al său trebuie că au fost cu toţii complet nebuni!"

Pentru Istorie ar fi fost convingătoare şi o altă variantă, despre care să se spună că apogeul perioadei lui Aton a fost atins atunci când "o mare lumină a coborât din cer şi l-a luat pe Faraon, pe care nici un muritor nu l-a mai văzut de atunci!"

Însă Aknaton însuşi şi starea mintală în care se afla au zădărnicit aplicarea acestui plan. Lumea a înlăturat credinţa în Aton, cu toate că mulţi au văzut pentru prima dată Lumina, graţie lui Aknaton. Plecarea lui de pe Pământ în mijlocul "cercului de foc" ar fi făcut acest moment de neuitat în memoria oamenilor. Şi totuşi, şi fără un astfel de episod spectaculos, vremea aceea nu a fost niciodată uitată.

Preoţii lui Aton au venit în faţa Reginei Nefertiti şi i-au spus că ea trebuie să continue misiunea pe care Faraonul nu mai era în stare să şi-o asume. Cu fiecare zi el devenea mai slab, fizic şi mental. Sinuhe, medicul, şi cei din anturajul lui nu puteau

48

Page 49: 37 G H Williamson

face nimic împotriva acestei situaţii. Sedativele nu-l mai calmau, nu mai dormea şi rătăcea prin palat fără încetare. Părea să caute cu disperare ceva... dar ce?

Într-o noapte, Sinuhe l-a găsit în faţa bazinului din grădina regală. Când medicul l-a întrebat ce-l chinuia, i-a răspuns: "Sinuhe, bunul meu prieten, nu doresc decât un singur lucru, înainte de a muri". Cum Sinuhe i-a spus: "Dar Majestate, nu veţi muri, eu...", Aknaton i-a replicat: "Doctore, să nu minţi pe un om care e pe moarte; eu ştiu că am îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit în această ţară. Tatăl Ceresc a socotit că nu trebuie să continue să risipească binefacerile lui Aton asupra locuitorilor acestei lumi cufundate în întuneric. Am pus să se reprezinte în picturi discul luminos al lui Aton, totdeauna sus pe cer, cu razele îndreptate în jos, fiecare terminată cu o mână ce pare a mângâia Lumea întreagă... E reprezentarea întregii Creaţii, Sinuhe".

Tăcut, Sinuhe îl privi pe Faraon un lung moment, apoi spuse: "Ce căutaţi, Majestate?" Acesta l-a privit pe medic ca şi cum nu reuşea să-şi exprime sentimentele cele mai profunde, şi rosti: "Bătrâne prieten, am mai spus-o - e mult de-atunci - că, precum Tatăl meu, Dumnezeu Aton cel Viu, voi ridica Aketaton, oraşul orizontului Discului: aici, unde ne aflăm în această clipă. Şi am făcut-o, dar acum, când sfârşitul mi-e aproape, nu fac decât să mă rog ca Aton să fie mulţumit!"

Nefertiti i-a spus Faraonului că ea avea să continue Misiunea, el fiind slăbit de boală. Aceasta a provocat neînţelegerea trecătoare dintre cei doi, care erau mai solid uniţi decât orice alt cuplu din lume. Ei formau un cuplu spiritual fidel, iar despărţirea a fost grea; dar niciodată nu au încetat a se iubi.

Separarea lor vremelnică era, însă, de neînlăturat, pentru reuşita Misiunii.

Regina Nefertiti s-a retras cu tânărul Tutankhamon şi soţia-copil a acestuia, Ankhsenpaaton, într-un palat particular la nord de Aketaton şi care era separat de oraş printr-un zid înalt. Aknaton a rămas singur în palatul său din sud. Nefertiti ştia că trebuia să se grăbească, să pregătească de pe acum pe cei doi copii pentru viitoarea lor sarcină, de suverani ai Egiptului. Trebuia să-i înveţe anumite secrete, căci Nefertiti ştia că preoţii lui Amon nu se vor sfii să încerce să-i convertească pe aceştia la convingerile lor.

Istoricii cred că Aknaton a încercat un compromis cu preoţii lui Amon la Teba şi că Nefertiti a reprezentat slujirea îndârjită şi fanatică a cultului lui Aton. Mai spun că ea l-ar fi părăsit pentru că Faraonul voia să-i restaureze puterea lui Amon!

Dar nu e adevărat!

Aknaton 1-a servit şi 1-a adorat pe Aton până în ultimele sale clipe! În acelaşi an în care îl părăsea Nefertiti - 1362 î.I.Ch. -Faraonul l-a căsătorit pe fratele său vitreg, Smenkere, cu fiica sa cea mai mare, Meritaton, şi l-a numit co-regent, exact aşa cum făcuse propriul lui tată, Amenhotep III, când îl numise co-regent, în ultimii săi ani de domnie.

Aknaton a continuat să trăiască la Aketaton; Smenkere cu soţia sa s-au dus să guverneze la Teba. Preoţii lui Amon sperau să se servească de Smenkere, ceea ce le-ar fi permis apoi să dispună de Faraon la Aketaton: oraşul se golea deja de

49

Page 50: 37 G H Williamson

populaţie. Grădinile cele minunate se ruinau din lipsa îngrijirii, şi pretutindeni domneau dezolarea şi singurătatea.

Oraşul Sfânt era condamnat şi toată lumea o simţea.

Smenkere şi soţia lui regală au încercat să joace cu abilitate un rol; din nefericire au pierdut. Ei au fost, totuşi, întotdeauna credincioşi lui Aton. Mergând la Teba, sperau să afle proiectele clerului lui Amon, prefăcându-se că împărtăşesc aceleaşi vederi şi că doresc o revenire rapidă a credinţei lui Amon în Egipt.

Din nenorocire, adevăratele lor intenţii au fost descoperite şi au fost asasinaţi; dar toate acestea s-au întâmplat mai târziu. În ultima sa proclamaţie ca Faraon, Aknaton a decretat că toţi locuitorii ţării Egiptului erau, din acea clipă, liberi; nu vor mai exista sclavi, nobili sau structuri sociale de clasă. Toţi vor fi egali şi vor lucra împreună pentru gloria Tatălui Infinit.

În ziua acestei proclamaţii, Ay şi Maya i-au spus Regelui: "Majestate, aţi grăbit momentul căderii dublei coroane de pe capul Vostru; după acest act nu mai sunteţi Faraon, dar sunteţi mult mai mult; astăzi sunteţi adevăratul "trimis ales de Aton!" Un preot al lui Amon i-a dat, pe ascuns, otravă lui Aknaton. În ultima sa noapte, în sala tronului din Aketaton era prezent Horemheb - venise să asiste la moartea Faraonului. Celelalte persoane erau Ay, Maya, Ahmos, Amenofis, Tutankhamon şi Sinuhe. Erau şapte, plus Faraonul.

Aknaton a aşezat alături de el coroana roşie şi albă, căci acum era prea grea pentru el, şi a contemplat sala. Putea încă recunoaşte pe toţi cei prezenţi, cu toată că un extaz radiind pe faţa lui arăta că deja este străin acestei lumi.

Înainte să i se fi dat otrava, Horemheb i-a spus: "Majestate, reveniţi cu mine la Teba, renunţaţi la al vostru Aton; înclinaţi-vă în faţa lui Amon şi eu voi veghea să continuaţi a purta dubla coroană. Armata mea vă va susţine".

A fost cea din urmă şansă oferită lui Aknaton de a pactiza cu forţele rele şi Horemheb, orgolios, dorea ca posteritatea să reţină faptul că el fusese acela care îi oferise Faraonului posibilitatea de a retracta.

Aknaton a răspuns: "Am găsit ceea ce căutam. Sinuhe ştie la ce fac aluzie. Am primit revelaţia: am văzut chipul lui Aton într-o ceaţă aurie".

Horemheb a murmurat: "E complet nebun! N-are rost să-l mai ascult!" Dar Ahmos i-a zis: "Stai liniştit! Este încă Faraonul tău!"

Micul şi umilul Aknaton s-a aşezat pe tronul său sub marele simbol al lui Aton, cu mâinile întinse, şi a spus: "Vreau să trăiesc şi să mor ca Faraon. Am venit să aduc un mesaj poporului meu şi lumii întregi. Dar Egiptul a respins mesajul marelui şi binevoitorului Aton. Aton, cel pe care l-am văzut, copil fiind, în mijlocul razelor arzătoare ale Soarelui.

50

Page 51: 37 G H Williamson

Nu spun că Soarele ar fi Aton, dar marea lumină şi căldură izvorând din globul solar simbolizează Iubirea Divină şi Înţelepciunea. Lumina şi Căldura: una este Dragostea, cealaltă Înţelepciunea.

Simbolul veşnic, pentru om, al Iubirii Tatălui său şi al Înţelepciunii în lumea fizică este Aton, sau Discul Solar.

Tu, Horemheb, cu armatele tale poţi să distrugi toate templele lui Dumnezeu piatră cu piatră, şi preoţii lui Amon pot ucide pe credincioşii lui Aton.

Puteţi şterge Numele Său de pe monumente, dar pentru a-l distruge pe Aton ar trebui să faceţi să cadă stelele din cer şi să năruiţi însăşi cerurile, înainte de a putea distruge cuvântul Său".

"Pentru ce m-aş nelinişti?", continuă Faraonul, "ştiind că voi veţi distruge templele lui Aton şi veţi reconstrui pe cele ale lui Amon?

Împărăţia lui Aton nu este materială, pieritoare, El este etern!"

Cu faţa împurpurată de mânie şi lehamite, Horemheb spuse: "Singura realitate este cea pe care o putem vedea acum şi aici: tu, Faraon Aknaton, care vorbeşti în enigme nedesluşite, iluziile tale sunt ale unui nebun. Singurul lucru pentru care merită să te baţi este puterea, aurul, plăcerea războiului. Aton al tău e un zeu debil şi slab la minte! Îţi mai dau o şansă, cu toate că nu mă conving părerile tale de bolnav şi te-am prevenit că Egiptul se va prăbuşi, dacă nu-şi păstrează puterea militară: mai accept încă să-mi pun armata şi sabia în serviciul tău. Vino cu mine şi vei rămâne Faraon, aşa cum eşti în momentul acesta".

Aknaton răspunse: "Horemheb, tu eşti mai nebun ca mine, căci eu nu mă voi prosterna niciodată în faţa unui zeu fals. Puţin îmi pasă de ce vei face de-acum înainte cu Egiptul, fiindcă în noaptea asta am avut revelaţia supremă, 1-am văzut pe Aton. Mi-a revelat Proiectul pe care îl are pentru om.

Egiptul a respins pe Dumnezeul Unic şi, în vremurile viitoare, o altă ţară va fi locul naşterii Celui care va domni. Nu va fi Egiptul ci Pământul Sfânt, pe care 1-a vizitat buna şi marea noastră Regină Hatshepsut şi de unde a adus un mesaj de Lumină; un mesaj pe care noi 1-am văzut cu proprii noştri ochi, săpat în sala secretă a Templului pe care 1-a construit ea.

Lumea omului a respins Lumina, preoţii cei răi pot face ca tenebrele să revină. Lumea a avut ocazia să se elibereze de toate vechile sclavii. Lumina a venit sub forma Faraonului, deoarece numai Faraonul putea îndrăzni un asemenea lucru - numai el putea să reuşească să împlinească o astfel de Misiune - iată că acesta am fost eu, şi n-am reuşit. Văd însă acum un Plan mult mai mare. Nu e totul pierdut, căci va veni o vreme când eforturile noastre vor da roade. O generaţie, care nu s-a născut încă, va cunoaşte pe Acela căruia i-am slujit".

Horemheb a înţeles atunci că Faraonul nu va îmbrăţişa niciodată cauza sa egoistă şi, discret, a dat semnalul convenit pentru a i se turna otrava.

51

Page 52: 37 G H Williamson

Faraonul a sorbit, fără să-şi dea seama. Toţi erau cu ochii pe el căci, dintr-odată, chipul său se lumină de o licărire violetă; toţi au văzut, în afara lui Horemheb.

Cu o voce acum deplin inspirată, Faraonul vorbi, dominând zgomotul tunetelor şi fulgerele ce se iscaseră afară: "Faptul că am intuit just mi-a adus pieirea, căci am trăit într-o vreme care nu înţelegea simplitatea Adevărului. Lumea se teme de Spiritul care gândeşte mai drept decât ea, şi-l distruge, ca să se apere. Acei care cred sunt persecutaţi de cei care nu cred şi nu înţeleg; cel ce are viziuni este urât de cei care nu le au; şi înţeleptul este dispreţuit de imbecili. De la începuturile Lumii şi ale timpurilor, oamenii au crezut că pot zădărnici venirea Adevărului, ucigând pe cel care voia să i-l ofere.

Dar sublimele adevăruri ale lui Aton sunt veşnice, şi cu fiecare nouă generaţie ele renasc, susţinute de alţi oameni, care se ridică pentru a le arăta din nou Lumii. Vocea mea a fost slabă, a putut realiza puţin, însă vor veni alţii, iar glasurile lor vor cânta imnul fericit al libertăţii, pentru toţi cei care-i vor asculta". Vocea lui Aknaton s-a stins şi el s-a prăbuşit pe tron. Horemheb a privit dubla coroană, aşezată alături de el; în curând o va purta un alt şef.

Apoi a ieşit din sala tronului, mergând pe străzile inundate de furtună - în curând inundate de sânge - şi s-a întors la Memphis. Faraonul şi-a privit prietenii adunaţi înainte şi le-a spus: "V-am iubit cum m-aţi iubit şi voi. Acum plec să-l regăsesc pe Tatăl meu Aton. Lucrul meu e terminat aici, în ţara Egiptului. Sufletul meu şi-a regăsit pacea căci, în sfârşit, Discul Solar (Aton) e fericit!"

Şi Faraonul a murit.

După aceea oraşul Aketaton, pe jumătate golit, a fost luat în stăpânire de lucrători. Pretutindeni unde au găsit numele şi însemnele lui Aknaton şi Nefertiti - pe morminte, temple şi case - le-au şters. Templul lui Aton a fost dărâmat şi ras de pe faţa Pământului. Aknaton scrisese: "Va trebui să mi se construiască mormântul în Muntele de la Răsărit; înmormântarea mea va avea loc acolo, cu toate ceremoniile pe care Aton, Tatăl meu, le-a ordonat pentru mine; înmormântarea soţiei mele regale, Nefertiti, se va petrece tot acolo, arunci când va sosi clipa; şi, asemenea, aceea a fiicei Regelui, Meritaton...".

El a dat, aşadar, ordin să fie îngropat în "Muntele de la Răsărit".

În acel loc există un mare "ued", care întrerupe linia falezelor şi care duce la Mormântul solitar. Nu se află nici o inscripţie la intrare. O trecere în pantă şi o scară abruptă conduce la puţul funerar unde a fost depus, cândva, un sarcofag. Dincolo de el se află un culoar acoperit de basoreliefuri care înfăţişează familia regală adorând pe Aton. La capătul acestor trepte, mai multe deschideri duc spre camere funerare mai mici, care au fost săpate pentru prinţesa Maketaton, prima dintre cele şapte fiice ale lui Aknaton.

Istoricii cred că trupul găsit în Mormântul Reginei Tiyi din Valea Regilor este acela al lui Aknaton. Examinarea corpului şi a inscripţiilor a stabilit că acest corp - care era acela al unui bărbat de 30 de ani - este cel al lui Smenkere.

52

Page 53: 37 G H Williamson

Nu a fost găsită vreodată vreo urmă a corpurilor regale - Aknaton şi Nefertiti.

Totuşi, la săpăturile de la Mormântul Regal s-a descoperit corpul unui bărbat care fusese ars la câtva timp de la mumificare. Acest trup era al lui Sinuhe, care a fost înhumat în Mormântul Regal gol şi care, mai târziu, a fost ars.

Preoţii lui Amon au ars corpul lui Aknaton, fiindcă ei credeau că distrugând mumia înlătură orice posibilitate ca el să supravieţuiască. Cenuşa lui Aknaton a fost aruncată în apele Nilului, şi corpul material al celui care venise să slujească Egiptul s-a întors în mâlul din care provenise.

Cu moartea lui Aknaton, co-regentul său - Smenkere -devenea Faraon. El şi soţia sa, Meritaton, au dus şi ei o bătălie - pierdută - cu fidelii lui Amon. Scăpaţi cu totul de Aknaton, preoţii lui Amon erau ameţiţi de putere. Ei au început să-i asasineze pe cei mai însemnaţi credincioşi ai lui Aton. Dar nu s-au putut atinge de Ay, nici de Maya.

Aceşti doi oameni erau necesari Egiptului, căci ei erau deţinătorii unor cunoştinţe secrete, iar pe de altă parte preoţii lui Amon erau convinşi că-i vor avea, în curând, în rândul partizanilor lui Amon, pentru că acest fals zeu se afla din nou pe tronul Panteonului zeilor Egiptului.

Hotărâţi să salveze cunoştinţele adunate în timpul domniei lui Aknaton, micul grup de credincioşi ai lui Aton lucra în taină în sălile ascunse. Maya, ca trezorier regal, cunoştea secretele Marii . Piramide şi ale sălilor secrete cu manuscrise, de sub Sfinx.

Dacă ar fi fost ucis de partizanii lui Amon, secretul ar fi dispărut odată cu el. Clerul nu comisese, însă, o astfel de greşeală, căci râvnea să dobândească toate aceste comori, cu care să umple lăzile pustii ale lui Amon. În speranţa de a obţine secretul, îl lăsau în viaţă pe Maya! Trebuia numai să aibă răbdare!

Nefertiti nu ieşea din palatul său retras, unde se afla împreună cu tânărul Tutankhamon şi soţia sa Ankhsenpaaton. Afară mulţimea dădea târcoale, mereu dornică de jaf, indiferent dacă era un templu al lui Aton sau al lui Amon!

Aknaton murise în 1361 î.I.Ch., în vârstă de 47 de ani. Smenkere a urmat la tron şi a domnit numai 9 luni, până în 1360.

Tânărul fiu al lui Maya şi Ilipaaton - pe nume "Ra" - se afla la Teba, lângă Smenkere şi Meritaton. Cei doi tineri suverani au fost invitaţi la un banchet regal, unde au fost otrăviţi de către preoţi.

Alianţa lor secretă cu Nefertiti fusese descoperită şi preoţii înţeleseseră că nu se vor putea servi niciodată de ei, în favoarea cauzei lor. Şi astfel hotărâseră să termine cu ei.

Planul însă nu le-a reuşit şi Regele şi Regina, luându-l cu ei pe Ra, au izbutit să fugă din sala banchetului. Efectul otrăvii nu fusese destul de rapid.

Au plecat din Teba iute ca vântul, îndreptându-se spre Aketaton - un drum lung şi anevoios. Au fost urmăriţi, prinşi într-o ambuscadă şi ucişi, împreună cu tânărul Ra.

53

Page 54: 37 G H Williamson

Cadavrele lor au fost lăsate în deşert, pradă animalelor sălbatice, dar mesagerii lui Nefertiti i-au găsit şi corpul lui Smenkere a fost mumificat. Trupurile lui Meritaton şi Ra erau atât de atroce mutilate, încât orice încercare de mumificare a dat greş. Rămăşiţele lui Meritaton au fost, totuşi, aşezate în camera funerară pregătită pentru ea în mormântul tatălui său. Mai târziu, ele au fost furate şi arse.

Smenkere a fost îngropat într-un mormânt neînsemnat din Valea Regilor, din Teba, punându-i-se alături obiecte aparţinând Reginei Tiyi, şi din această cauză trupul său nu a fost descoperit de hoţi.

Horemheb şi clerul din Teba au plecat în căutarea lui Nefertiti, în oraşul mort Aketaton. Ei au cerut tânărului Tutankhaton - "Viaţa în Aton este frumoasă" - să-şi schimbe numele în Tutankhamon - "Viaţa în Amon este frumoasă".

Nefertiti ştia că tânărul Faraon va fi o marionetă în mâinile preoţilor lui Amon, triumfători. Dar mai ştia că ajuns Faraon, el va îndeplini o misiune importantă, pe care preoţii forţelor răului nu o vor bănui niciodată. Nefertiti mai ştia că Tutankhamon era un "sensitiv", un "psihic". Prin intermediul său, puteau fi date instrucţiuni supravieţuitorilor credincioşi lui Aton, privind lucrurile pe care trebuiau să le îndeplinească rapid, înainte de a fi exterminaţi cu toţii. Nu aveau nevoie decât de un scurt interval de timp, spre a pune la adăpost, în siguranţă, în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI, anumite preţioase manuscrise.

Astfel, tânărul moştenitor al tronului Egiptului a devenit Tutankhamon, iar soţia sa Anksepaaton a devenit Ankhsenamun. Ei au fost conduşi la Teba, iar dubla coroană - smulsă atât de violent de pe capul predecesorilor lor - a fost aşezată pe capul tânăr al lui "Natut" (Tutankhamon).

Clerul lui Amon trebuia să mai aibă răbdare, înainte de a obţine satisfacţia unei complete răzbunări. Noul Faraon era prea legat de erezia lui Aton şi, cât avea să trăiască, memoria lui Aknaton nu putea fi mânjită pe faţă. Prea mulţi îl mai iubeau încă pe Aknaton şi, dacă preoţii i-ar fi eliminat pe toţi membrii casei lui Amenhotep, faptul ar fi declanşat un război civil. Şi, în acelaşi timp, ar fi urmat ruina puterii lor, recent stabilită. Ei urau familia regală, dar şi mai mult urau anarhia.

Începu atunci o perioadă de lupte oribile între preoţii lui Amon, care-şi apărau interesele, şi curteni, care foloseau pe copiii regali ca pe simpli pioni, în jocurile lor ambiţioase. Tânărul cuplu afişa înţelegere faţă de noua politică, dar conti-nua, în secret, să-l onoreze pe Aton.

Exact din acest moment, nu se mai găseşte nici o urmă a existenţei lui Nefertiti în istoria Egiptului. În realitate, ea a dispărut cu adevărat, părăsind Egiptul şi plecând în Tibet, la o Şcoală Misterioasă! Frumuseţea sa fabuloasă şi marea sa bogăţie nu au abătut-o niciodată de la înfăptuirea LUCRĂRII. Ea a relatat marilor Maeştri şi Adepţilor din India, din Tibet şi chiar din Peru, de lângă Titicaca, ceea ce realizaseră credincioşii lui Aton, şi a explicat până la ce punct reuşise, în Egipt, EXPERIENŢA DIVINĂ.

Într-o zi, în Şcolile Misterioase vor fi descoperite tăbliţe de argilă şi se va vedea că au fost scrise de Nefertiti însăşi. Dar acestea nu au fost aduse din Egipt, până la aceste

54

Page 55: 37 G H Williamson

Şcoli. Când savanţii vor cerceta la microscop argila folosită pentru aceste tăbliţe, vor constata că ea provine din locurile unde au fost descoperite, şi nu din Egipt!... Dovadă absolută că Nefertiti a ajuns cu adevărat în acele locuri.

Închipuiţi-vă! O Istorie a Egiptului şi a primei experienţe încercată pe Pământ, a Celei Mai Mari Lumini... păstrată în Tibet! Aceste manuscrise vor stabili puncte foarte importante ale Istoriei. În prezent, în sistemele de datare a Antichităţii există o mare confuzie, fiindcă preoţii lui Amon au schimbat intenţionat datele pe anumite monumente, urmărind să şteargă evenimentele petrecute în timpul domniei lui Aknaton. Ca să fie siguri că Aton nu va mai cunoaşte vreodată noi ZORI!

Forţele negative urmăreau descurajarea viitorilor cercetători, pentru a se afla cât mai puţin despre eforturile lui Aknaton. Pe de altă parte, supravieţuitorilor lui, credincioşilor lui Aton le revenea misiunea de a păstra manuscrisele pentru omul viitor. De aceea, Nefertiti a depozitat scrierile care relatau istoria acelor timpuri în locuri diferite - în Tibet, în India şi în America de Sud. Alţi credincioşi le-au ascuns în însăşi inima Pământului.

Adevărul trebuie păstrat!

În timpul periplului său, Nefertiti a fost întotdeauna protejată de mâinile lui Aton întinse spre Pământ: "Doamna Regală; Doamna graţiei, blândă prin iubirea ei, prin bunăvoinţa ei; . Stăpâna Nordului şi a Sudului... dragă lui Aton; soţia Regelui, care a iubit-o; Doamna celor două ţări, mare prin dragostea sa; Nefertiti cu chipul frumos... vie pentru eternitate".

Maya şi Ilipaamon (însemnând "copil iubit de Amon", ea nefiind alta decât Ilipaaton - "copil iubit de Aton" - care, şi ea, fusese obligată să-şi schimbe numele) au venit să locuiască într-o casă din Teba, spre a fi în preajma Faraonului. Vechea casă a lui Maya din Aketaton rămăsese practic părăsită şi nu mai servea decât periodic la întruniri.

În această casă a lui Maya au venit prietenii foarte dragi ai lui Aknaton, printre care fratele său, marele preot. Micul grup de "lucrători" primea instrucţiuni provenind din sfere mai înalte, prin intermediul lui Tutankhamon!

Amenhotep vorbea prin gura celui mai tânăr dintre fiii săi, pe când acesta se afla cufundat într-o transă profundă. Sitamun (mama lui Tutankhamon) nu a fost niciodată "canalul" care ar fi dorit ea să fie, dar a adus pe lume un fiu care a servit mult ca medium sau "vehicul", pentru transmiterea multor instrucţiuni, foarte necesare atunci!

În acea epocă, doi tineri cu pielea neagră sau primit ordine de la Amenofis (Iemhotep într-o altă încarnare), să vină în Egipt şi să servească ca paznici personali Faraonului Tutankhamon. Cel puţin, aceasta a fost raţiunea aparentă a sosirii lor. În realitate, aceşti doi oameni erau adepţii "ştiinţei mentale".

Erau descendenţii unei rase foarte vechi şi foarte savantă, care înflorise deja în Africa pe când Atlantida era abia la început. Acest popor ciudat nu avea o cultură foarte avansată din punct de vedere material, însă dezvoltarea mentală a indivizilor

55

Page 56: 37 G H Williamson

era uluitoare. Ei puteau să oprească mersul armatelor, graţie puternicelor unde ale gândirii şi vibraţiilor mentale!

Cei doi, care erau fraţi gemeni, erau fiii unui mare Adept al Magiei Albe; au fost trimişi în Egipt cu dubla misiune de a proteja - mai întâi - pe Faraon, şi apoi de a emite, în jurul anumitor Temple şi al anumitor camere tainice, unde vibratorii mentale de un tip deosebit; aceste unde trebuiau să persiste de-a lungul secolelor şi să îndepărteze de ascunzătorile păstrătoare de manuscrise pe toţi căutătorii nedoriţi, intruşi, şi a căror frecvenţă mentală era opusă.

Trebuie menţionat aici că, imediat după moartea lui Aknaton, a început Micul Exod al evreilor. Date fiind confuzia politică şi atmosfera de război civil care domneau, egiptenii nu au dat nici o atenţie evenimentului. Puţin le păsa dacă plecau sau rămâneau. Astfel, mulţi au părăsit Egiptul, odată cu ei plecând şi un procent din egipteni, înfricoşaţi de mânia lui Amon. Atunci a început EXODUL, care a durat mai mulţi ani. A avut loc în valuri succesive de mici grupuri, care o porneau în momentele pe care le socoteau oportune. Dar MARELE EXOD s-a petrecut mai târziu.

Despre el vom vorbi în momentul REVELAŢIEI. Maya se simţea atunci sigur pe poziţie, deoarece era singurul din întregul Egipt care deţinea secretul intrărilor spre sălile comorilor, de sub Marea Piramidă, sub Sfinx şi în Templul Splendorilor al lui Hatshepsut. Chiar şi pe Faraoni îi lega la ochi când îi conducea în aceste camere. Nimeni nu cunoştea secretul lor, în afara trezorierului regal.

Cu multe milenii înaintea celei de-a 18-a Dinastii a Egiptului, Maya fusese prinţul Domnitor al Lemuriei, Ilipaamon (Ilipaamun) fusese "Doamna Soarelui" şi Tutankhamon fusese Merk. În perioada aceasta regăsim, deci, aceleaşi entităţi reunite pentru o misiune comună.

Tutankhamon era din nou mesager, transmiţând instrucţiuni de la nivelurile superioare. Maya conducea poporul, din nou, şi Ilipaamon era istoric şi paznic al manuscriselor. În casa lui Maya au fost scrise foarte numeroase mărturii - pe tăbliţe de argilă - de către cei care se întruneau acolo regulat.

Aceste tăbliţe nu au fost nici ele descoperite încă de arheologi, dar cu siguranţă vor fi în curând. Ele relatează venirea din Spaţiu în Egipt - despre primii Faraoni, care erau extratereştri înainte de a se încarna pe Pământ - spre a aduce Lumina omenirii; ele relevă scopul real al vieţii şi operei lui Aknaton. . Există chiar şi manuscrise aduse din alte planete locuite! La puţin timp după toată această muncă, în casa lui Maya din oraşul Aketaton a fost asasinată de nişte jefuitori prinţesa Meriten, fiica lui Amenhotep III şi a lui Sitamun. Ea se afla în atelierul iubitului ei, marele artist Tutmes (Thutmes), fiul cel mare al lui Cato.

Tutmes a sculptat bustul lui Nefertiti, cunoscut în întreaga lume, lucrare din piatră de calcar pictată. El a executat şi o copie din gresie brună, care o reprezintă pe aceeaşi graţioasă doamnă, şi de asemenea, a creat numeroase capete şi măşti după Aknaton însuşi, ca şi alte opere remarcabile.

Bek şi Auta, fraţii lui Tutmes, fuseseră asasinaţi la Teba, în noaptea în care fusese ucis Faraonul Aknaton la Aketaton.

56

Page 57: 37 G H Williamson

Tutmes şi iubita lui, Meriten, abia apucaseră să îngroape bustul faimos al lui Nefertiti, când au fost surprinşi şi asasinaţi de nişte tâlhari. Această statuie a fost descoperită cu multe secole mai târziu, de expediţia germană care a făcut săpături la Tel el Amarna.

Meriten însăşi era o artistă: ea studiase simbolurile vechi. I se încredinţase decorarea Templului lui Aton din Aketaton.

Maya adusese din camerele secrete ale Marii Piramide antica baghetă - vril, pe care i-a înmânat-o lui Tutankhamon. Acest vril 1-a protejat ulterior pe regele-copil. Unele statui îl reprezintă pe Tutankhamon ţinând în mână "baghete" ciudate.

În aceeaşi epocă, Maya a luat două globuri de cristal - care fuseseră aduse de vizitatorii din Spaţiu, în timpul construirii Marii Piramide. Fiecare dintre aceste bule era alcătuită din nouă secţiuni, asamblate şi sudate între ele, spre a forma un glob. Când lumina trecea prin glob, se petrecea o extraordinară transformare şi puteau fi văzute în el, parţial, trecutul şi viitorul. Dar cel care folosea globul de cristal trebuia să atingă un înalt nivel de concentrare mentală, pentru a avea aceste viziuni. Aceste bule au fost folosite telepatic, ca un ecran, pentru explorarea timpului.

Preoţii lui Amon nu erau la curent cu experienţele acestea. În orice caz, nu le-ar fi putut folosi, căci globurile nu puteau fi utilizate în scop negativ!

Multe dintre aceste globuri se află încă sub Sfinx. Nostradamus avea şi el unul şi l-a ajutat mult în profeţiile lui!

Globurile şi sceptrele suveranilor de mai târziu au la origine această bulă de cristal şi bagheta-vril, vechi simboluri ale puterii.

Tantap (Tantahpe), fiica lui Maya şi a lui Ilipaamun, care fusese consacrată zeiţei Isis în copilărie, devenise preoteasă. Dar, cum am mai spus-o, cultul lui Isis suferise mari schimbări. Isis nu mai era adorată ca o zeiţă, ci venerată ca simbol al purităţii şi nevinovăţiei femeii. Fecioarele consacrate Templului său semănau cu viitoarele fecioare-vestale ale Romei şi ele au servit Templul lui Aton din Aketaton.

Când Amon şi-a reluat supremaţia, Isis a redevenit o mare zeiţă.

Tantap avea de ales: să rămână în serviciul lui Isis, repusă pe piedestal, sau să rămână credincioasă lui Aton şi să renunţe la preoţie. Pentru cultul restaurat, condiţia virginităţii nu se mai impunea.

Când a fost asasinat tânărul ei frate Ra, ea s-a hotărât să renunţe la servirea lui Isis, să-şi regăsească iubitul, să se căsătorească şi să lucreze împreună cu el. Acesta era un credincios al lui Aton, care colabora strâns cu Maya.

Rahotep - fiul lui Cato - fusese Solomon, iar Regina Tiyi fusese Hatshepsut; de aceea erau atraşi unul spre celălalt. Tânărul artist executase multe schiţe după Regină, pe când se afla în palatul ei. L-a ajutat mult să-şi perfecţioneze arta.

57

Page 58: 37 G H Williamson

Rahotep trăia acum în casa lui Maya, care i-a fost ca un al doilea părinte. Cum tânărul artist purta acelaşi nume cu fiul ucis - "Ra" - el a fost primit călduros în noul cămin.

Regăsim deci, din nou, pe David (Maya) şi Solomon (Rahotep), uniţi în aceeaşi Misiune!

Tutankhamon a domnit nouă ani şi conduita sa nu a fost pe placul preoţilor lui Amon, căci numele său - ca şi acela al lui Aknaton - a fost şters mai târziu de pe listele faraonilor domnitori din Egipt.

Horemheb i-a şters numele de câte ori a putut, ceea ce sugerează că tânărul se străduia să se opună relelor intenţii ale clerului.

Tutankhamon a ajutat la copierea şi depunerea manuscriselor lui Aton; apoi, odată atins scopul încarnării sale prezente, s-a luat decizia ca el să se întoarcă la Tatăl său, Aton.

Faraonul Tutankhamon - numit familiar "Ratut" - soţia sa regală şi tânărul lor prieten Rahotep mergeau adesea la vânătoare în zona învecinată Tebei. Pe atunci bălţile largi atrăgeau vânat de toate felurile, copilul-rege avea din belşug la dispoziţie păsări sălbatice şi nenumărate fiare sălăşluind prin deşert, prin care-şi demonstra măiestria.

Într-o zi din primăvara anului 1350 î.I.Ch., pe când împlinise 19 ani, Faraonul a plecat la vânătoare cu soţia sa devotată şi Rahotep. Se întorcea de la vânătoare spre tabără, în carul său regal împodobit cu vulturul solar regal, pe capul căruia era reprezentat un disc solar în care se afla înscris numele "Ratut". Faraonii fiind consideraţi reprezentanţi tereştri ai Zeului-Soare, această emblemă simboliza, evident, originea "Solară" (extraterestră) a lui Ratut. În ziua cu pricina, ajutat de câinele său "slughi", Faraonul ucisese un leu şi era foarte excitat, aşa cum ar fi fost orice adolescent după o astfel de ispravă.

Aceste expediţii în deşert nu erau, totuşi, ce păreau a fi. Aveau desigur, ca scop, şi relaxarea Faraonului, însă ele îi permiteau, mai cu seamă, să fugă din Teba şi să se întâlnească cu anumiţi vizitatori importanţi, departe de ochii bănuitori ai clerului lui Amon.

Secretul atât de bine păstrat timp de 9 ani fu, însă, trădat.

Preoţii cei răi au pus otravă în apa de băut, aflată lângă cortul Faraonului. Însetat după cavalcada prin deşertul fierbinte, Ratut i-a cerut prietenului său Rahotep să-i dea de băut. Şi astfel, în deplină nevinovăţie, prietenul a fost acela care l-a ucis. Cei care fuseseră Hadad şi Solomon îşi încheiau împreună KARMA lor...

Clerul lui Amon considera că, suprimând "canalul" psihic reprezentat de Tutankhamon, vor putea opri întrunirile credincioşilor lui Aton şi-i vor putea forţa pe Ay şi Maya să conducă în interesul lor. Mai voiau, cum am mai spus, să afle secretele ştiute numai de Maya.

58

Page 59: 37 G H Williamson

Când a înţeles Faraonul că a fost trădat şi că otrava îşi începe lucrarea, i-a cerut lui Rahotep s-o cheme pe regina Ankhsenamun. Înainte de a muri, şi-a privit regina mult iubită şi prietenul cel mai drag: "Am ucis azi cu lancea mea un leu superb. Nu este oare această simbolul ajutorului pe care l-am dat la depunerea manuscriselor în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI?

Noi, copiii lui Aton, am "ucis" leul şi l-am ascuns privirii profanilor. Ştiu că, aşa cum sunt reprezentat acum, pe carul meu, ca un leu cu cap de om, voi fi reprezentat, în vremuri ce nu s-au născut încă, sub forma unui LEU ÎNARIPAT (Evanghelia după Marcu). Acum, când plec spre o existenţă superioară, îmi amintesc cu claritate cuvintele fratelui meu Aknaton. E straniu că îmi amintesc atât de perfect, căci le-am auzit pe când eram doar un copil. Pot să redau cuvintele Imnului lui Aton, compus de credinciosul Aknaton...

«Te ridici, Magnificule, pe orizontul ceresc, o Aton, Dumnezeul cel Viu, Tu, cel care ai creat Viaţa! Numeroase sunt operele Tale! Ele sunt ascunse vederii omului. O, Dumnezeule Unic! Tu, cel Incomparabil, cât de perfecte sunt Planurile Tale! Tu, Stăpân al Eternităţii! Tu, care inspiri sufletul meu! Pământul trăieşte graţie Ţie! Când Tu Te ridici, omenirea se ridică la viaţă; când Tu Te culci, ea moare».

Am slujit pe Tatăl meu, Aton. Am trăit în Adevăr.

Pentru mine, Aton nu se culcă niciodată. Astfel, eu nu pot muri!

Pentru mine, Aton va străluci întotdeauna şi voi continua să trăiesc, nu în această lume terestră, iluzorie şi grotească, ci în Regatul lui Aton, până în vremea când, din nou, voi reveni şi voi servi spre împlinirea Planurilor Sale.

Voi servi până în ziua în care eforturile noastre vor avea un sfârşit, care nu va fi decât un început pentru toţi oamenii Pământului! O, Aton, Tatăl meu, ia-mă în braţele Tale!"

Şi, cu secole după, nişte lucrători au descoperit în timpul unor săpături făcute aproape de intrarea mormântului lui Tutankhamon, o remarcabilă schiţă. Fusese desenată pe un ciob de calcar şi îl reprezenta pe tânărul rege, ajutat de câinele său, omorând cu lancea un leu.

Schiţa aceasta fusese desenată de Rahotep în timp ce medita la tristul sfârşit al Faraonului, la cuvintele ultime pronunţate de el.

Se afla la mormântul lui Tutankhamon, terminând decorarea, împreună cu părintele său Cato. Era adâncit în meditaţie profundă când a făcut acest desen, pe care, apoi, l-a aruncat la intrare, acolo unde a fost regăsit după atât amar de ani.

După asasinarea lui Tutankhamon, Ay şi Maya au căutat să găsească cine va fi noul Faraon şi Ay i-a cerut lui Maya să urce pe tron. Dar Maya nu o putea face, fiindcă era încă trezorier regal şi în această calitate trebuia să stea departe de orice sarcină oficială. În plus, Maya era deja căsătorit, iar succesorul lui Tutankhamon trebuia să ia de soţie pe tânăra moştenitoare, spre a-şi legitima pretenţia la tron. Cum Ay era văduv, s-a hotărât ca el să se căsătorească cu Regina văduvă.

59

Page 60: 37 G H Williamson

Nu putea fi decât un act complet formal, căci Ay era foarte în vârstă, iar Regina încă un copil.

Anksenamum nu l-a înţeles şi, speriată, a expediat o scrisoare către Subuliliuma (Shubuliliuma), Regele Hitiţilor, în care îi spunea: "Soţul meu e mort; eu nu am nici un fiu; se spune că fiii tăi sunt mari. Dacă eşti de acord, dă-mi pe unul dintre ei şi, dacă acesta vrea să fie soţul meu, îmi va fi de mare ajutor. Sper că vei accepta..."

Nu avea la dispoziţie decât 70 de zile: timpul necesar îmbălsămării soţului său.

Regele hitit a stat prea mult să se gândească şi când, în cele din urmă, şi-a trimis fiul cel mic, era prea târziu.

Maya şi Ahmoz l-au întâlnit pe Prinţ şi i-au explicat că numai Ay putea fi Faraon al Egiptului, prin căsătoria sa cu Regina. Prinţul s-a întors foarte trist!

Înmormântarea a fost foarte somptuoasă şi niciodată un nou suveran nu supraveghease cu atâta grijă, el însuşi, construcţia şi decorarea mormântului predecesorului său. Însă Maya şi Ay voiau ca anumite obiecte să fie depuse în mormântul lui Tutankhamon (scrisori dovedind că Aton continua să trăiască în Egipt). Preoţii lui Amon nu s-au neliniştit, fiindcă eliminaseră pe acela de care se temeau, "canalul psihic".

Ankhsenamun era plină de tristeţe, căci lângă trupul neînsufleţit al soţului său se aflau şi cele ale celor doi copii avuţi cu Ratut.

Unul dintre ei fusese reîncarnarea soţiei lui Smenkere, Meritaton. Ea se reîncarnase aproape imediat ce fusese ucisă, într-unul dintre copiii lui Tutankhamon şi ai Reginei sale. Celălalt copil fusese altădată Genubat, fiul lui Hadad, Edomitul.

De ce a trebuit să moară atât de tineri aceşti copii?

Pentru ca tinerii suverani să cunoască amărăciunea, cu toate că în realitate nu ar fi avut nevoie, căci vieţile lor nu fuseseră nici pe departe atât de fericite! L-au servit pe Aton, cu toată vrăjmăşia clerului lui Amon, şi nu au dus niciodată viaţa normală a adolescenţilor.

Ultimul dintre copiii aflaţi încă în viaţă, Ankhsenpaaton cea mică, a trăit în casa lui Maya trecând ca fiică adoptivă a acestuia, spre a scăpa răzbunării preoţilor.

Maya a hotărât că tânărul Rahotep să fie autorul măştii de aur bătut şi cizelat reprezentându-l pe Ratut. Tânărul realizase deja superbul tron pe care l-a găsit, în mormântul lui Tutankhamon, Howard Carter. Picioarele tronului, de forma labelor de leu, se terminau cu capete de leu, fascinante ca forţă şi simplitate. Dar cea mai mare frumuseţe a acestui tron consta în panoul care decorează spatele. Scena reprezintă una dintre sălile Palatului. Regele stă aşezat pe un tron împodobit cu perne, într-o poziţie degajată, cu un braţ sprijinit de spătar. În faţa lui se află silueta fină a Reginei, care unge umerii şi gâtul soţului său cu parfumuri. Este o compoziţie deosebit de simplă, în care Rahotep a reprodus cu fidelitate pe cei mai dragi dintre prietenii săi,

60

Page 61: 37 G H Williamson

aşa cum i-a văzut zi de zi: trăind, iubindu-se şi slujind pe Aton, într-un Egipt sfâşiat de lupte interne.

Pe acest platou, deasupra Regelui şi Reginei, Rahotep l-a pictat pe Aton, ale cărui braţe - raze - întinse mângâie cuplul regal.

Istoricii nu pot să-şi explice cum de a putut fi îngropat public, în vremi de deplină supremaţie a cultului lui Amon, acest tron, care purta însemnele manifeste ale "ereziei" lui Aton! Cum mai putea fi reprezentat Tutankhamon instalat pe un tron aflat sub protecţia lui Aton, când însuşi numele Dumnezeului unic fusese interzis în urmă cu 9 ani! Este drept, cartuşele cu inscripţii existente pe tron au fost schimbate. Dar nu toate. Pe unele, numele lui Aton a fost şters şi înlocuit cu acela al lui Amon. Pe altele, a rămas. Efortul cerut de schimbarea însemnelor i-a domolit pe preoţii din Teba. Şi apoi, nu avea să piară în curând chiar tânărul suveran, care, dacă ar fi continuat să trăiască, ar fi rămas o permanentă ameninţare pentru ei?

Se temeau că el va provoca un război sfânt şi va repune pe Aton pe locul său legitim în Egipt. Îngropând pe Faraon, împreună cu toate simbolurile şi însemnele credinţei sale "blestemate", erau definitiv îndepărtate - şi stinse pentru totdeauna ameninţarea şi pericolul. Astfel gândeau credincioşii lui Amon.

Şi tot astfel, Rahotep putu să realizeze un tron foarte asemănător celui pe care-l construise pe când fusese marele Solomon.

Rahotep a făcut masca mortuară a Regelui şi prietenului său dintr-un metal nepieritor. A folosit "cel mai bun aur": aurul transmutat! Artistul a fost inspirat de forţe superioare, care i-au permis să modeleze perfect această mască mortuară-efigie: o operă care este mai mult decât o mască mortuară, mult mai mult! Maya 1-a dus de multe ori pe Cato - tatăl lui Rahotep - în sălile secrete, ţinându-l cu ochii legaţi până la camerele cu comori. Cato, care era un mare artist, i-a explicat lui Maya semnificaţia multor obiecte de artă ce se aflau acolo. Cato a învăţat arta transmutării din cărţile secrete depozitate în aceste săli şi a transmis meşteşugul şi fiului său.

Toate pregătirile fiind terminate, corpul tânărului fu aşezat în sicriul în formă de leu, pus pe o sanie. A fost tras apoi de curteni până la mormântul din Valea Tebei. Pe trupul mort, Ilipaamun (sora cea mai mică a regelui) şi doamnele de la curte aruncau flori.

Patru nobili şi generalul Horemheb precedau sania; urmau Sinuhe şi Maya, apoi în spatele lor, Ahmoz şi Amenofis. Ay -noul Rege - şi Regina Ankhsenamun se aflau deja în mormânt, pregătind ultimele rituri.

De altfel, Ankhsenamun era foarte slăbită şi nu ar fi putut urma corpul până la mormânt. Ratut a fost condus la mormântul său, în acea noapte de primăvară, în 1350 î.I.Ch. Ritualul funebru a fost prezidat de Ay. Maya a aşezat în mormânt o statuetă reprezentându-l pe Rege sprijinit de un leu. În cele din urmă, notabilităţile venite să-i dea Faraonului ultimul omagiu, s-au retras din cavou. Au rămas numai Rahotep, Horemheb şi Ankhsenamun. După obicei, Regina trebuia lăsată singură cu soţul decedat spre a fi ultima persoană care-şi ia rămas bun.

61

Page 62: 37 G H Williamson

Marea concentrare necesară pentru confecţionarea măştii şi a altor obiecte funerare îl epuizase pe Rahotep. Faptul că el a fost folosit drept "canal" în timp ce turna aurul transmutat al măştii fusese o încercare prea grea pentru acest adolescent fragil. În plus, faptul că-şi văzuse prietenul murind şi că - involuntar - îi provocase moartea, era mai mult decât putea suporta.

(Întreaga perioadă dominată de cultul lui Amon a fost una dintre cele mai crude pe care le-a cunoscut vreodată omenirea!)

Rahotep a ieşit din Cavou împreună cu generalul Horemheb şi, ajuns afară, s-a prăbuşit pe trepte. Horemheb a crezut că e mort, fiindcă nu i-a mai simţit pulsul. Dar Rahotep era numai în transă, o comă provocată de puternica concentrare şi de epuizanta muncă depusă.

Ceilalţi se împrăştiaseră de mult, şi atunci Horemheb l-a îngropat la repezeală pe Rahotep acolo unde căzuse. Mai târziu l-a informat pe Cato, care l-a întrebat unde este trupul băiatului lui: "Fiul tău a murit în faţa mormântului. Vederea prietenului său mort a fost o încercare prea grea pentru acest copil. A trebuit să-l îngrop acolo. Asta şi-ar fi dorit".

Cato a spus: "Dar nu a fost mumificat!"

Horemheb a replicat imediat: "Dar gândeşte-te, Cato, nu avea nevoie să fie mumificat! El este îngropat lângă mormântul unui Faraon. Se va bucura de plăcerile veşnice ale unui zeu, în viaţa viitoare!"

Copleşit de suferinţă, Cato răspunse sarcastic: "Îţi mulţumesc, generale, pentru bunătatea şi consideraţia ta. Întotdeauna ai vrut, de altfel, să faci poporul fericit!"

Cato ştia, însă, că Rahotep avea să moară la scurt timp după terminarea măştii de aur; viaţa sa fusese destinată acestei misiuni, acum împlinită.

În faţa Cavoului, preoţii uciseseră - potrivit obiceiului religiei lui Amon - mai multe grupe de sclavi: pentru ca Faraonul să aibă slujitori în cealaltă viaţă. Printre ei se aflau şi gemenii cu pielea brună din rasa vrăjitorilor africani. Ei doreau să moară în acel moment, căci şi ei îşi îndepliniseră misiunea în Egipt. Îl protejaseră pe Tutankhamon şi nu mai aspirau acum decât la moarte, pentru ca preoţii lui Amon să nu cunoască niciodată secretele lor, şi nici puterile pe care le adunaseră din ciudata lor ţară.

În interiorul mormântului, Ankhsenamun îşi lua rămas bun de la tânărul ei soţ. Se încredinţase că totul fusese bine pregătit, aşa cum dorise Ratut. Ea arătase întotdeauna multă grijă faţă de soţul ei, atât de blând şi de sensibil. Îşi avea arcul favorit, pe care nu uita niciodată să-l ia, când mergea la vânătoare cu Rahotep? Era îmbrăcat conform riturilor? Aceste amănunte avuseseră întotdeauna o mare importanţă în ochii ei, atât de devotată celui care fusese singura ei iubire. Veghease să fie depusă alături de el preţioasa spadă de fier cu mâner de aur şi cristal, dăruită de ambasadorul hitit, pe când acesta avea doar 7 ani.

62

Page 63: 37 G H Williamson

Ankhsenamun retrăi în câteva secunde întreaga lor scurtă domnie şi trecătoarea fericire; dragostea lor şi eforturile de a răspândi credinţa lui Aton. S-a gândit şi la cei doi copii, care se aflau în acelaşi mormânt. Acei micuţi care, practic, nu trăiseră... Avea şi ea o ofrandă de adio. Nu era din aur - întreaga încăpere radia de preţiosul metal - dar ea ar fi plăcut mult lui Ratut. Pe fruntea efigiei lui, astfel cum era întins în sarcofagul cu cuarţ, ea a aşezat o mică ghirlandă de flori. În mijlocul acelor splendori orbitoare şi a măreţiei regale, nimic nu părea mai frumos ca aceste flori!

Ankhsenamun se afla, deci, pentru ultima dată în camera funerară. Îşi acoperi încet soţul cu giulgiul sub care avea să rămână fără a fi tulburat, mai bine de trei mii de ani. Pregătindu- se să plece, cu un ultim gest de afecţiune şi durere, ea a aşezat în anticamera funebră un buchet de delicate flori sălbatice. Apoi, a urcat cele 16 trepte spre exterior şi a contemplat cerurile unde domneşte Aton. Ea ştia că Ratut venise odinioară dintr-una dintre aceste stele (Hesperus-Venus)... Ştia, de asemenea, că într-o zi, într-un vitor extrem de îndepărtat, îl va regăsi pe regele său. Înainte de a pleca spre Teba - unde urma să fie Regină alături de Faraonul Ay, ea strigă: "O, Aton, până ce nu vei hotărî să ne întâlnim din nou, întinde asupra lui Ratut aripile Tale veşnice, ca Stelele Nepieritoare!"

Tatăl lui Nefertiti a domnit numai patru ani, din 1350 până la 1346 î.I.Ch. Ankhsenamun nu şi-a mai revenit niciodată din durerea sa şi a murit disperată, în 1348. Câţiva ani mai târziu, după înhumare, mormântul i-a fost profanat, dar doi dintre hoţi au fost surprinşi şi ucişi, în momentul în care intrau, de vibraţiile care emanau din acel loc, lăsate de cei doi gemeni înainte de a muri. Un al treilea hoţ a reuşit să fugă, însă a murit şi el, curând. Furase o mică statuetă din aur masiv, smulgând-o de pe piedestalul ei dintr-o casetă de aur. Această statuetă, care era o minunată reprezentare a tatălui lui Tutankhamon, Amenhotep III, nu a fost regăsită niciodată. Ea purta inscripţia: "Fiului meu, care nu s-a născut încă, pe care încă nu l-am văzut".

Maya şi alţi credincioşi ai lui Aton au scos din Cavou toate documentele scrise şi au sigilat uşile, îngropând intrarea, spre a o ascunde complet vederii. A rămas astfel, bine camuflată, căci nici o mână nu a atins sigiliile de pe uşă până în anul 1922, anul descoperirii, de către Howard Carter!

Documementele retrase de Maya relatau istoria completă a Regelui defunct şi stabileau originile sale reale. Că a fost într-adevăr fiul lui Amenhotep III poate fi dovedit prin pecetea pusă pe un superb leu de granit roşu, care se află azi la British Museum (Leul de la "Gebel Barkal"). Acest leu poartă sigiliul lui Tutankhamon, precizând - explicit - că el este "restauratorul monumentului tatălui său Amenhotep".

Faraonii nu-şi construiau monumente somptuoase spre a-şi satisface orgolii zadarnice; aceste morminte trebuiau să păstreze "Capsulele Temporale" conţinând scrierile destinate omului viitor. Simbolurile credinţei lui Aton înscrise pe obiectele funerare din mormântul lui Tutankhamon, după ani de la interzicerea acestei religii, dovedesc cum el a rămas credincios până la final lui Aton. Se spune că a părăsit Aketatonul şi a revenit la Teba, pentru a restaura monumentele şi templele vechilor zei şi pe cele ale lui Aton.

63

Page 64: 37 G H Williamson

Dar faptul că mormântul lui Tutankhamon a fost respectat atât de mult timp nu înseamnă deloc că Amon l-ar fi protejat pe Rege, în schimbul pretinsului ajutor pe care l-ar fi dat acesta, restabilind puterea zeilor falşi.

În realitate, Ratut nu a reconstruit niciodată sanctuarele lui Amon şi nici nu a contribuit la regăsirea bogăţiilor lor de odinioară. Acestea toate au fost făcute de preoţii lui Amon, în numele lui Tutankhamon!

Faraonii Dinastiei a 18-a au hotărât să folosească Valea Mormintelor Regilor ca loc de îngropăciune. Aşezarea sa izolată şi inaccesibilitatea relativă erau foarte indicate spre a adăposti mormintele destinate a primi manuscrise preţioase, şi nu pentru a servi, doar, ca încăperi funerare luxoase pentru Regii defuncţi!

Prin urmare, mormintele conţinând scrieri şi cel al lui Tutankhamon au fost apărate, în plus, de o pretinsă "forţă malefică" (un blestem), care se credea că îl protejează. De fapt era o "binecuvântare", care avea rolul să asigure protecţia divină şi, în mod egal, făcea să persiste vibraţiile de o anumită frecvenţă, până în momentul în care manuscrisele ascunse acolo trebuiau revelate omenirii.

În secolul XX, când s-a descoperit mormântul, câmpul de forţă se diminuase până la a nu mai avea, practic, efect. Totuşi, el a fost fatal mai multor cercetători şi lucrători care intraseră în Cavou.

Deci, Ay a guvernat numai patru ani. Temându-se a nu fi otrăvit, a murit, literalmente, înfometat.

Sinuhe, fiind unul dintre fiii lui Amenhotep III, a devenit Faraon şi a domnit o lună, sub numele de Setymeramun. A fost îngropat în mormântul gol al lui Aknaton şi, mai târziu, mumia lui a fost arsă. Horemheb, soldatul acoperit cu sânge, a devenit la rândul său Faraon. A guvernat din 1346 î.I.Ch. şi a fost ultimul mare faraon al Dinastiei a 18-a. El a luat-o de soţie pe Prinţesa Beketamun, legitimându-şi astfel urcarea pe tron.

Odată cu urcarea lui pe tron a început o domnie sângeroasă, care nu s-a curmat decât la moartea lui, în 1322. El a fost acela care a plecat în urmărirea unui grup de evrei ce părăseau Egiptul, în timpul Micului Exod, şi din cauza aceasta, mai târziu, unii istorici au confundat faptele sale sângeroase cu acelea ale pretinsului "Faraon al opresiunii", "Faraonul Exodului". Horemheb nu a murit în Marea Roşie. El a mutilat numele săpate pe monumente, cu excepţia propriului său nume, şi nu a adorat nici un zeu!

Timp de o clipă, omenirea văzuse CEA MAI MARE LUMINĂ, dar ca întotdeauna, după ce această LUMINĂ s-a stins, teroarea s-a instaurat din nou peste lume.

Apoi, după ce şi ultimii supravieţuitori ai credinţei lui Aton au dispărut - şi cu ei, LUCRĂTORII - Lumina aceasta a părăsit Egiptul, unde nu a mai apărut timp de secole. Cu Horemheb, Lumina a pierit cum se stinge o lumânare, şi cu el s-a prăbuşit şi cea de-a 18-a Dinastie. Maya, Ilipaamun (soţia sa), Tantap (fiica lor), Anhsenpaaton cea tânără, ca şi toţi ceilalţi credincioşi, care-l ajutaseră pe Aknaton şi-l slujiseră pe Aton, au pierit de mâna lui Horemheb.

64

Page 65: 37 G H Williamson

Maya era un bătrân de 90 de ani, când toţi ceilalţi au fost decapitaţi în modul cel mai cumplit! Cato se afla şi el în casa lui Maya când s-a întâmplat aceasta, şi a avut acelaşi sfârşit.

Cei credincioşi în Aton spuseseră Lumii că omul nu avea nevoie de intermediari între ei şi Dumnezeul Unic, căci Aton era Dumnezeul tuturor şi, prin urmare, accesibil tuturor oamenilor.

Omul care trăia modest pe malurile Nilului putea vorbi cu Dumnezeu tot atât de bine ca Faraonul. Evanghelia adusă de Aknaton anunţa Evanghelia lui Iisus!

Aknaton a vorbit de Adevărul Universal şi IISUS a dovedit acelaşi adevăr, realizând minuni divine!

Dacă lumea ar fi acceptat CEA MAI MARE LUMINĂ, anunţată de Aknaton şi ceilalţi membri ai Confreriei Binelui, Egiptul l-ar fi cunoscut mai târziu pe cel mai mare dintre Faraoni, căci spiritul lui IISUS s-ar fi încarnat în persoana Faraonului SANANDA! Dar, experienţa a eşuat, atunci.

ZORILE se iviseră pe Pământ... şi ZORILE nu sunt totdeauna strălucitoare?

Razele de aur ale lui Aton, Tatăl, au iluminat pulberea Pământului şi au atins inimile întunecate ale oamenilor; omenirea a avut o viziune fugitivă asupra "cunoaşterii", când Aknaton l-a făcut cunoscut pe Aton în momentul ZORILOR. CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT.

Cuvântul s-a arătat sub forma ZORILOR. Venise momentul REVELAŢIEI.

REVELAŢIA

CUVÂNTUL a fost revelat...

A 19-a Dinastie a Egiptului a fost fondată de Ramses I, în 1322 î.I.Ch., după moartea lui Horemheb, uzurpatorul tronului.

Ramses I era reîncarnarea fratelui lui Maya, mare preot al lui Aton, care a fost asasinat de preoţii lui Amon în timpul domniei lui Tutankhamon. El s-a reîncarnat aproape imediat după moarte, devenind Ramses I, dar nu a domnit decât un an.

În 1321 î.I.Ch. s-a urcat pe tron Seti I, şi a început pregătirea întoarcerii în oraşul Sfânt (Ierusalim). Pare ciudat tuturor celor care sunt la curent cu teoriile biblice admise în general. Şi totuşi, faraonii care au încercat să-L slujească pe Aton, Dumnezeul Unic - după ce Aknaton l-a prezentat lumii - nu au menţinut "în sclavie pe copiii lui Israel", în Egipt. Aceasta a fost opera credincioşilor lui Amon.

Încercarea care trebuia să aducă Cea Mai Mare Lumină eşuase.

65

Page 66: 37 G H Williamson

În consecinţă, Egiptul nu mai era potrivit pentru a-l primi pe Faraonul SANANDA, şi lumea va trebui să aştepte o anumită noapte în Bethleem, pentru ca ocazia de a primi Lumina să apară din nou!

Timp de secole, oamenii inspiraţi de Dumnezeu se încarnaseră, în Israel, ca şi în Egipt. Nu fusese încă hotărât exact unde avea să reuşească în cele din urmă!

Avraam eşuase, apoi Iosif a pregătit venirea Luminii în Egipt, dar a eşuat şi el. David şi Solomon nu reuşiseră la Ierusalim.

Tutmes III a luat comorile şi manuscrisele secrete din oraşul Sfânt, aducându-le în Egipt, spre a fi în siguranţă. Era pregătirea marii opere a lui Aknaton. "Confreria Binelui", în acel moment, a devenit mai îndrăzneaţă în încercările sale.

Umanitatea fusese PREGĂTITĂ treptat, în doze mici, desigur, dar continuu.

Iosif a devenit Maya şi a început o pregătire intensă în Egipt. Dar, din nou, Lumina nu a reuşit să se impună Lumii şi locuitorilor ei.

Entitatea care s-a făcut cunoscută pe Pământ sub numele Moise a trebuit să se încarneze, atunci, spre a scoate comorile secrete din Egipt şi a-şi conduce poporul spre Pământul Sacru.

Aceasta pregătea momentul venirii Marelui Maestru, IISUS.

Dar el nu s-a prezentat lumii sub aparenţa unui Faraon. A venit pe Pământ ca cel mai simplu dintre oameni.

PLANUL a fost mutat, ca într-o mişcare de du-te-vino, între ţara lui Israel şi Egipt, timp de generaţii şi generaţii. De fapt nu se fixa niciodată adânc, căci creştea şi înflorea un timp, apoi scădea şi se stingea. În sfârşit, în Israel au apărut împrejurările cerute pentru apariţia Celui care guvernează Sistemul Solar... a aceluia care urmează imediat după Tatăl.

"Un om din tribul lui Levi şi-a luat ca iubită o fată din acelaşi neam. Aceasta a dat naştere, fără să fie căsătorită oficial, unui fiu. Văzându-l că e frumos, ea l-a ascuns timp de trei luni, când i-a fost imposibil să-l mai poată feri de lume. Şi-a făcut rost de un coş de papirus, pe care l-a uns cu răşină şi asfalt, a aşezat pe micuţ în el şi l-a părăsit printre trestiile de pe malul Fluviului cel Mare. În acest timp, mama lui şi sora sa Miriam urmăreau totul de la distanţă, spre a vedea ce se întâmplă.

Tocmai atunci, fiica Faraonului (Seti I) a coborât la fluviu să se scalde, în timp ce însoţitoarele sale se plimbau pe mal. Ea a oprit coşul printre trestii şi a trimis o servitoare să-l ia. L-a deschis şi a văzut copilul care plângea.

Înduioşată, spuse: "E un mic evreu". (Exodul, II: l - 6).

Miriam era sora mai mare a lui Moise. Ea fusese Tantap, în altă încarnare. Regăsim relaţia de rudenie cu care ne-am familiarizat: tată - fiică (Maya - Tantap), schimbată în frate -soră (Moise - Miriam). Miriam a ieşit din ascunzătoare şi a întrebat pe

66

Page 67: 37 G H Williamson

prinţesă dacă putea merge să caute o doică pentru copil. Fireşte, doica găsită nu era alta decât adevărata mamă a copilului. Când copilul a fost capabil să mănânce alimente solide, el a fost dus în Palatul regal, iar mama sa 1-a îmbrăţişat, spunându-i adio.

Ultimul sărut al mamei semnifică ruperea copilului de orice legătură cu evreii.

Prinţesa l-a crescut ca pe propriul ei fiu şi a început să primească o educaţie minuţioasă, ca un prezumtiv moştenitor al tronului Egiptului. Copilul a primit numele Seti-Mesu (Seti-Meshu), când prinţesa 1-a adoptat. "Mesu" înseamnă "Fiul scos (salvat) din apă", dar şi "Fiul lui...". De aceea, numele avea două semnificaţii: "Fiul lui Seti" şi "Acela care a fost salvat din apă".

Moise simbolizează evoluţia a ceva care este smuls (detaşat), care acţionează din interior spre exterior; dacă se aplică acest simbol la Univers, el exprimă expansiunea tuturor lucrurilor către Cer, este legea evoluţiei.

Involuţia (căderea în materie) a precedat totdeauna evoluţia.

Iosif în Egipt a reprezentat involuţia unei înalte idei spiri-tuale.

Iosif i-a condus pe evrei în Egipt; Moise i-a scos din Egipt.

În realitate, Iosif şi Moise au fost UNA ŞI ACEEAŞI ENTITATE.

Moise îl reprezintă pe Dumnezeu, ca Lege Divină, care este CUVÂNTUL.

El reprezintă, de asemenea, ADEVĂRUL DIVIN. În altă reîncarnare, Moise a fost legislatorul Hamurabi.

Prinţesa care l-a adoptat fusese Meritaton, fiica cea mai mare a lui Aknaton. Apoi se încarnase sub forma copilului lui Tutankhamon, care a fost îngropat odată cu el în mormânt. Acum era fiica Faraonului Seti I.

Acest suveran fusese Smenkere, soţul lui Meritaton!

Relaţia precedentă fusese soţ-soţie (Smenkere - Meritaton) şi devenise, în a 19-a Dinastie, relaţie tată-fiică (Seti - Prinţesa).

Pe când Moise era încă mic, el a venit într-o zi la Faraon aducând o mică statuetă de aur. Seti I a fost stupefiat; statueta nu putea proveni decât dintr-un singur loc: camerele secrete ale Marii Piramide. Secretul intrărilor dispăruse odată cu moartea lui Maya în1338 î.I.Ch.

Deşi era foarte tânăr, Moise ştia că a fost Maya şi-şi amintea intrările secrete uitate ale Marii Piramide, ca şi de alte ascunzători.

Pentru acest motiv un copil evreu a fost privit cu atâta stimă la Curtea egipteană. Cum altfel ajung erudiţii - care au studiat textele biblice - să împace faptul că Moise -

67

Page 68: 37 G H Williamson

aparţinând unei rase presupus "detestată" în Egipt - a fost, totuşi, crescut de o prinţesă şi introdus în Palatul Regal Egiptean?

Poate vor răspunde: "o, dar ea adora copilul şi tatăl ei a trecut peste acest capriciu!"

Ceea ce este absurd, spre a nu spune mai mult!

O prinţesă egipteană ar fi fost şocată de două ori: mai întâi acest copil era un evreu, apoi el era un "paria"! Ar fi adoptat un copil de sânge egiptean, poate, dar nu evreu!

Este limpede că povestirea pe care o aflăm în Cartea Exodului şi în alte capitole din Biblie e inexactă.

Faraonii nu au fost atât de cruzi cum am fi îndreptăţiţi să-i socotim, iar evreii nu erau ţinuţi "în sclavie" de către Faraon.

Singura sclavie reală era aceea a învăţăturilor falsului zeu Amon.

Şi astăzi, încă, este la fel.

Numeroşi conducători din lume sunt oameni buni, în esenţă, dar sunt aserviţi voinţei lui Amon!

Moise se născuse în 1313 î.I. Ch., în timpul celui de al 7-lea an al domniei lui Seti I.

Haina lui Maya, celebra "mantie cu multe culori" - pe care o avusese şi Iosif - a fost purtată din nou de tânărul prinţ Moise, singurul în Egipt care-l putea conduce pe Faraon, cu ochii legaţi, în camerele secrete şi templele subterane ale trecutului.

Moise şi prinţul moştenitor Ramses (Ramses II) erau ca Ionatan şi David. În realitate ei fuseseră aceste entităţi, şi se iubeau mult. Au fost crescuţi împreună în Palat; împărţeau aceleaşi haine, jocuri, plăceri şi necazuri.

Acest Ramses fusese Amenhotep III, "Magnificul", în încarnarea lui precedentă.

Ramses II era puţin mai în vârstă decât Moise (născut în 1313), pe care-l considera ca "frate" mai mic. Amândoi ştiau că au de îndeplinit o misiune importantă în Egipt. Şi ştiau perfect cine erau şi ce.

Când Moise avea 13 ani, Faraonul a murit (1300 î.I.Ch.) şi a suit pe tron Ramses II. Vremea copilăriei se terminase.

Trebuiau să acţioneze repede şi în secret, pentru ca Moise să poată lua mărturiile lui Avraam (Abraham), ale lui Isac şi Iacov, aduse în Egipt cu generaţii anterior.

Sub Marea Piramidă şi sub Sfinx fuseseră lăsate manuscrise originale, iar Moise porunci să se facă după ele copii exacte pentru cele pe care avea să le ia cu el, atunci când îşi va conduce poporul afară din Egipt, către "Pământul Făgăduinţei", unde se va naşte mai târziu IISUS.

68

Page 69: 37 G H Williamson

Moise a fost instruit de profesori particulari şi în marile şcoli ale Egiptului. A studiat artele, literatura, ştiinţele, legile, muzica, teologia, arta militară, navigaţia, mineralogia şi multe altele încă.

Unii comentatori ai Bibliei cred că Ramses II a fost "Faraonul opresiunii" şi că fiul lui, Meneptah, a fost cel al "Exodului".

Dar este fals.

"Şi s-a întâmplat ca, în timpul acestei lungi perioade, regele Egiptului să moară; şi copiii lui Israel au strigat, gemând, în servitutea lor..." (Exodul, II: 23).

"Regele Egiptului" care murise nu era Ramses II. În text se face referire la moartea lui Seti I, din 1300. Istoricii generaţiilor următoare ştiau că murise "un Rege al Egiptului", dar nu cunoşteau data exactă a acestei morţi. De aceea, găsim menţionat acest fapt la sfârşitul Cap. 2 al Exodului. Nu este precizată nici o dată pentru moartea Regelui; se scrie numai că a murit "în timpul acestei lungi perioade".

Tot astfel, nu a existat un "Faraon al opresiunii"; cel puţin, nu cum îl reprezintă istoricii. Dacă nu putem da acest nume nici unui Faraon, în schimb găsim că s-ar potrivit foarte bine lui Horemheb, care nu a fost numai asupritorul şi persecutorul evreilor, ci şi al egiptenilor. Istoricii ştiau că un "rege murise" şi că avusese loc o mare persecuţie, într-o anume epocă (Horemheb). Alţi istorici, mai târziu, au reluat ideea şi au ajuns să afirme că Ramses II fusese "regele care a murit" şi tot el "opresorul". Alt exemplu de "secole scufundate în haos!"

În timpul primului an de domnie, tânărul Ramses II s-a căsătorit cu Nefertari ("Frumoasa soţie"). Această femeie, care a avut o mare influenţă asupra soţului ei şi a fost soţia preferată, fusese Regina Tiyi din a 18-a Dinastie. Regăsim relaţia soţ-soţie (Amenhotep - Tiyi), preluată în relaţia Ramses II - Nefertari. Tiyi avusese şi ea o mare influenţă asupra lui Amenhotep III şi în prezent era la fel. Lucrurile se repetă!

Ramses II a mai avut o soţie, pe nume Istnofret. Ea fusese soţia sa, Sitamun, pe când era Amenhotep III. Şi de data aceasta ea i-a dat fii, care au fost "canale ale Adevărului".

Nefertari i-a dat lui Ramses II pe al 9-lea fiu, Seti, apoi un altul, cu numele Anub-er-Reku. Acest Seti fusese spiritul artist şi mentor venit din sferele spirituale înalte, care l-a inspirat şi ghidat pe tânărul artist, Rahotep, când a executat masca mortuară a lui Tutankhamon.

Istnofret i-a dat lui Ramses II un al doilea fiu, Ramses; pe al patrulea, Kenmveset (Khaemweset) şi pe al treisprezecelea, Meneptah. Ea i-a dăruit şi pe fiica cea mare şi preferata lui, Bant-Anat.

Al patrulea fiu, preferatul lui Ramses II, prinţul Setne-Kemveset, fusese Sinuhe. El ar fi trebuit să-i urmeze la tron, însă a murit după aniversarea celui de al 37-lea an de domnie a lui Ramses II (în 1263 î.I.Ch.).

69

Page 70: 37 G H Williamson

Acest prinţ a fost un magician foarte celebru şi darurile sale remarcabile sunt încă pomenite şi acum în poveştile magice ale Egiptului, la milenii după el. Într-un papirus din epoca lui Ptolemeu sunt redate aventurile sale. Se povesteşte cum a pătruns în mormântul unui magician de origine regală - dintr-o epocă anterioară - spre a lua un sul de manuscrise despre magie; se mai spune că acele scrieri aparţinuseră, la început, marelui Maestru Toth însuşi! În zilele noastre, istoria cu pricina este considerată ca o poveste, din cele cu miracole, a orientului! Totuşi, ea izvorăşte dintr-o realitate. Dar istoricii Egiptului din epocile mai târzii au considerat-o ca pe un mit.

Kenmveset pătrunsese cu adevărat în sălile tainice, cu Moise, înainte ca acesta să părăsească Egiptul, în 1273. Prinţul a murit 10 ani mai târziu, în 1263 î.I.Ch. El a intrat în marele Templu, care se află sub Sfinx, acolo unde este îngropat marele preot Ra, printre manuscrise!

Ra era "predecesorul magician de origine regală", menţionat de papirusul lui Ptolemeu. Iar scrierile aparţinuseră, de fapt, lui Toth!

Plecând, astfel, de la un fapt real, acest prinţ a devenit magicianul pomenit din basme! Moise îi revelase prinţului anumite cunoştinţe conţinute în "sulurile magice" ale lui Toth. Atunci când fusese Maya, îl condusese pe Sinuhe în aceleaşi săli; acum Sinuhe era Kenmveset...

Încă o dată, faptele se repetă!

Apoi, s-a întâmplat că "Moise, crescând, s-a dus să-şi viziteze fraţii. A fost martor la corvezile la care erau constrânşi şi a observat pe un egiptean care bătea un evreu - unul dintre fraţii săi. A privit în jur şi, cum nu se afla nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip". (Exodul, II: 11-12).

De fapt, Moise nu 1-a omorât; însă, tot în acel timp, dispăruse un egiptean cu rang înalt, ucis de evreii pe care-i lovea. Moise a fost el acuzat de crima această, de către preoţii lui Amon.

"Faraonul a auzit vorbindu-se de fapta aceasta crudă şi a dorit să-1 ucidă pe Moise, dar el plecase departe în ţara Madian..." (Exodul, II: 15). Cu toate acestea, nu Faraonul a "dorit să-l ucidă pe Moise, ci puternicul cler al lui Amon, care conducea de fapt ţara, şi care era decis să-i smulgă lui Moise secretul sălilor tainice, exact aşa cum o făcuseră pe când Moise era Maya, trezorierul regal. Moise, la rândul lui, fusese şi el numit superintendent al minelor şi al tezaurului, de către prietenul său din copilărie şi frate prin adopţiune, Ramses II.

Preoţii lui Amon au ordonat, în numele Faraonului desigur, ca Moise să fie executat, când va fi găsit.

Ramses a înţeles că trebuia să le anticipeze mişcările şi, întâlnindu-se cu Moise - nu departe de "Leul care este un om" -îi spuse că trebuie să plece către ţara Madian, el rămânând să continuie Misiunea sa în Egipt.

70

Page 71: 37 G H Williamson

Acolo, el va avea de trecut experienţa unui trai mai dur, cum nu a cunoscut niciodată la Palatul regal. Izolarea şi sălbăticia din ţara Madian îl vor familiariza cu zona în care va trebui să-i conducă pe copiii lui Israel, 40 de ani mai târziu!

Astfel, împotriva voinţei lui, Moise s-a despărţit de prietenul său drag, Ramses. Când şi-au dat ultima îmbrăţişare, Ramses i-a spus: "Frate, în deşert te vei putea pregăti îndelung; eu voi continua aici lucrarea noastră, până ce voi simţi că pot trimite către tine un mesager. Când îţi voi trimite Crucea Vieţii (Ankh), părăseşte ţara Madian şi vino să ne întâlnim la Palat, căci atunci va trebui să se petreacă EXODUL DEFINITIV al lui Israel; şi învăţăturile sacre vor trebui duse - încă o dată - spre Nord.

Egiptul nu va mai avea nevoie de aceste secrete, în vremurile ce vor veni. Acum, pleacă şi nu plânge. Căci, în clipa aceasta, noi nu suntem numai fraţi, ci şi Lucrători în Lumină pentru eternitate! Mergi, şi când îţi voi trimite Crucea Vieţii, vino în Egipt!"

Moise plecă atunci în ţara Madian, unde a întâlnit-o pe Cippora, una dintre cele 7 fiice ale preotului din Madian, Iethro. Ea fusese, în altă reîncarnare, Maketaton, a doua fiică a lui Aknaton. Regăsim aici, din nou, cifrul celor şapte fiice, care simbolizează cele şapte Mari Culori ale Atlantidei şi ale continentului Mu, şi cele Şapte Insule Atlante.

Aaron avea cu trei ani mai mult decât Moise (Exodul, VII: 7) şi se afla în ţara Madian, cu fratele său. El a luat de soţie pe sora Cipporei, deci pe una dintre cele şapte fete din Madian! Aceasta fusese tânăra soţie a lui Tutankhamon - Ankhsenamun. Aaron însuşi fusese Tutankhamon, în reîncarnarea precedentă şi, iarăşi, găsim relaţia soţ-soţie, Tutankhamon - Ankhsenamun, acum, Aaron şi una dintre cele şapte fiice ale preotului din Madian.

"Cippora" înseamnă "mică pasăre". Pasărea este simbolul gândirii libere şi rapide; al gândurilor care unesc Cerul cu Pământul.

Moise, cel care a fost "salvat din apă", pentru a elibera cunoaşterea spirituală (Israel) din sclavia sa (credinţa în Amon), este, deci, unit cu ideile libere şi rapide. Aceste idei sunt, însă, limitate, căci "Cippora" înseamnă "mică pasăre".

Sufletul se desprindea de teamă, într-o oarecare măsură, în timp ce aveau loc pregătirile pentru Exodul Definitiv, pregătit în ţara Madian.

"Şi ea a adus pe lume un fiu pe care l-a numit Gershom..." (Exodul, II: 22).

Gershom fusese tânărul artist Rahotep, ce l-a iubit atât de mult pe Maya încât a devenit cu adevărat fiu, în această încarnare.

Celălalt fiu al lui Moise, Eliezer, pe când era Maya fusese fiul său Ra, acela care a fost asasinat împreună cu Faraonul Smenkere şi Regina Meritaton.

Aaron înseamnă "iluminat; luminat; muntean (elevat)". Această entitate fusese Merk, cel venit de pe navele de Lumină, care au aterizat pe Mu. Încă o dată, el a fost "mesager", adică "cel care este luminat".

71

Page 72: 37 G H Williamson

Mai târziu s-a căsătorit cu Elisheba (Elisabeth), care i-a fost a doua soţie şi care i-a dăruit pe Nadab - cel ce fusese Genubat, pe când Aaron era Hadad. El mai fuse şi micul fiu al lui Tutankhamon, îngropat alături de acesta în mormântul copilului-rege.

Elisheba fusese Betşabe (Betshabe), soţia lui David, soţia lui Maya. "Elisheba" înseamnă "Credincioasa lui Dumnezeu -Dumnezeu al celor şapte". Ea aducea cu ea vibraţia "Sheba".

Moise a trăit 40 de ani viaţa unui păstor, o viaţă care se asemăna mult cu aceea pe care o dusese pe când era Iosif şi, mai târziu, ca păstorul David! Centrul ţării Madian, unde a trăit Moise, se afla pe ţărmul golfului Akaba. Madianiţii controlau bogatele pământuri pline de păşuni, care se găseau în jurul Sinaiului, şi timp de 40 de ani Moise a parcurs întreaga regiune. În tot acest timp, el a scris Cartea lui Iov.

Într-o zi, în ţara Madian, în timp ce Moise supraveghea turma lui Iethro, socrul său, a apărut înaintea sa "îngerul lui Iahve", sub înfăţişarea unei flăcări ţîşnind dintr-un tufiş. Moise a privit: tufişul era cuprins de flăcări, dar nu se consuma" (Exodul, III: 2).

Moise nu înţelegea cum de nu se consuma arbustul, de vreme ce ardea!

Povestea biblică spune că Dumnezeu l-a chemat pe Moise pe nume şi că Moise a răspuns. Atunci, Dumnezeu a poruncit: "Nu te apropia. Scoate-ţi sandalele din picioare, căci locul pe care-l calci este Pământ Sfânt". (Exodul, III: 5).

Bineînţeles că nu era vorba de un "foc" obişnuit, ci de un câmp de forţe magnetice care nu ardeau tufişul, dându-i, însă, aparenţa de jăratec. Lui Moise i s-a spus, de aceea, să-şi scoată sandalele, pentru ca trupul lui să fie în contact direct cu pământul.

În Capitolul al 3-lea al Exodului, ni se spune că lui Moise îi vorbesc trei fiinţe diferite, din adâncul tufişului aceluia. În versetul 2: "Şi îngerul lui Iahve i s-a arătat sub forma unei flăcări de foc"...

Apoi, în 4-lea verset: "Şi când Iahve a văzut..."

Şi, în sfârşit, tot în al 4-lea verset: "Dumnezeu l-a strigat din mijlocul tufişului..."

Ori, "îngerul lui Iahve" era un mesager al lui Iahve sau o fiinţă (un om) înaripată. Avem aici o referinţă formală la faptul că un vizitator din spaţiu i-a poruncit lui Moise să se întoarcă în Egipt.

El i-a spus: "... Când îţi vei scoate poporul din Egipt, vei institui un cult lui Dumnezeu pe acest munte". (Exodul, III; 12).

Când Moise şi Aaron (căci Aaron îl însoţise) au coborât de pe Muntele Horeb (Sinai), îi aştepta un mesager al Faraonului, la casa lui Iethro, preotul din Madian. Iar acest sol i-a spus lui Moise: "Stăpânul meu Seti-Meshu (Moise), zeul cel mare şi binevoitor, suveranul Egiptului de Sus şi de Jos, Faraonul, mi-a poruncit să îţi dau această Cruce a Vieţii şi să-ţi spun că a vorbit cu "îngerul lui Iahve" într-un "cerc de foc"

72

Page 73: 37 G H Williamson

strălucitor, în grădina Palatului regal. Faraonul spune că acum este timpul să te întorci, aşa cum ai promis".

"Flacăra" văzută de Faraonul Ramses II în Egipt şi de Moise pe muntele Horeb simbolizează strălucirea iubirii divine şi Adevărul care-şi are originea în Legea Divină. "Horeb" înseamnă, de asemenea, "singurătate".

Semnificaţia este că trebuie să ne retragem în singurătatea spiritului nostru profund şi să ne îndreptăm "turma gândurilor noastre" în interiorul deşertului unde locuieşte Acela care a fost înălţat, divinul EU SUNT, al cărui regat este discernământul.

Când Moise se afla pe munte, Vocea îi spusese: "Voi întinde mâna şi voi lovi Egiptul prin minunile de tot felul pe care le voi săvârşi". (Exodul, III: 20). Moise ştia că preoţii lui Amon nu-i vor permite Faraonului să-şi lase poporul să plece şi că nu vor tolera niciodată Exodul, dacă ar fi aflat adevăratul scop al acestuia. Dacă ar fi ştiut că preţioase manuscrise antice urmau să iasă din ţara Nilului, cu siguranţă că ar fi poruncit, imediat, un masacru colectiv. "Dar dacă ei vor refuza să mă creadă şi să mă asculte..." (Exodul, IV: 1).

VOCEA 1-a întrebat pe Moise ce ţine în mână şi Moise a răspuns: "Un toiag". I s-a ordonat atunci lui Moise să arunce acest toiag la pământ El a făcut întocmai, iar toiagul a devenit un şarpe. "... A devenit un şarpe, în faţa căruia s-a dat înapoi". (Exodul, IV: 3).

Când Moise a întins mâna, şarpele a redevenit toiag.

Toiagul reprezintă puterea Adevărului Spiritual al lui Dumnezeu.

"... Toiagul tău este aici, consolându-mă". (Psalm 23" 4). Toiagul (bastonul) reprezintă Adevărul Divin şi Puterea lui Dumnezeu.

Şarpele simbolizează şi vârtejul, sau curenţii de forţă acţionând ca un vârtej. Când Moise a aruncat bastonul la pământ - acest baston îl luase din Egipt (să ne amintim bagheta antică - vril) - el a fost activat, precum vrilul, de câmpul de "flăcări" (forţe) din tufiş şi el s-a transformat într-un şarpe (un vârtej de forţe).

VOCEA îi zise lui Moise: "Întinde mâna şi ia-l de coadă!" (Exod, IV: 4).

Când Moise a repus vril-ul în poziţie normală, mişcând mecanismul instalat la coada (extremitatea) bastonului-vril, el a întrerupt câmpul de forţă şi i-a anulat efectul - adică, din şarpe, a devenit iarăşi baston.

La întoarcerea sa în Egipt, Moise trebuia să înfăptuiască miracole şi minuni, pentru a convinge clerul lui Amon de puterea sa şi a realiza Exodul - nu numai al poporului său, ci şi al vechii cunoaşteri secrete, consemnate în manuscrise!

Moise îi spuse VOCII: "... Gura mea este neîndemânatică şi limba mea greoaie! (Exodul, IV: 10). Dar VOCEA din "flăcări" i-a spus: "Nu îl ai pe Aaron lângă tine, fratele tău levitul? Ştiu că el vorbeşte bine! Iată-l, tocmai vine în întâmpinarea ta. Văzându-te, se va bucura din toată inima!" (Exodul, IV: 14).

73

Page 74: 37 G H Williamson

Aaron era cu trei ani mai mare decât Moise şi în acea zi simţise că trebuie să meargă să-şi întâlnească fratele pe muntele Horeb.

"Şi Iahve îi zise lui Aaron: "Du-te înaintea lui Moise, în direcţia deşertului". El a plecat, l-a întâlnit pe Moise, aşa cum i se spusese, pe muntele lui Dumnezeu, şi s-au îmbrăţişat. (Exodul, IX: 27).

Moise i-a povestit lui Aaron cuvintele auzite pe munte, în "flăcări", şi despre minunile ce le aveau de făcut în Egipt.

Apoi au coborât de pe muntele Horeb, şi au întâlnit pe solul faraonului, la Memphis.

Au "adunat pe toţi bătrânii din neamul copiilor lui Israel". (Exodul, IV: 29).

Aaron este "mesagerul" prin excelenţă: ca Merk, care a fost "mesagerul "dintre două lumi.

De data aceasta, "Aaron a repetat tot ceea ce Iahve îi spusese lui Moise; a săvârşit minuni în faţa poporului. Şi poporul a fost convins". (Exodul, IV: 30-31).

Bastonul pe care Moise îl luase cu el pe Muntele Horeb era un vril "inactivat", descoperit în ASCUNZIŞURILE SECRETE ALE LEULUI, pe când era prinţ la Curtea lui Sen I. El provenea din acelaşi loc ca şi statueta de aur, pe care o arătase, copil fiind, Faraonului Seti!

Pe Muntele Horeb, nava spaţială care se afla acolo a "reactivat" vril-ul, prin jocul afinităţilor magnetice. După aceea, Moise i-a demonstrat lui Aaron puterea vril-ului, ca s-o folosească în faţa poporului, dat fiind că acesta avea şi darul de a fi mai elocvent.

După acestea, Moise şi Aaron s-au îndreptat spre Egipt.

Ramses II a fost fericit revăzându-l pe Moise. El i-a spus: "Seti-Meshu, fratele inimii mele, am dus la bun sfârşit misiunea noastră, şi Aton - Dumnezeul Unic - ne-a adus din nou împreună: eu, pentru a termina opera pe care am început-o în această viaţă, iar tu să începi pe cea a ultimei părţi a vieţii tale!"

Moise revenise în Egipt cu soţia sa, Cippora, şi cei doi fii.

"Moise îşi luă, deci, soţia şi pe cei doi fii, îi aşeză pe un asin şi îşi reluă drumul spre ţara Egiptului. Moise luase în mână bastonul lui Dumnezeu" (Exodul, IV: 20).

"Cât priveşte acest baston, ia-l în mână. Prin el vei săvârşi minunile". (Exodul, IV: 17).

Moise i-a spus lui Ramses II că învăţase folosirea vechilor instrumente ale puterii şarpelui ("vârtejul "e simbolizat printr-un şarpe încolăcit pe o baghetă verticală), care se găseau în sălile subterane ale Egiptului. Copil fiind, el le cutreierase şi-şi amintea perfect amplasarea acelor camere, dar cu obiectele găsite acolo nu ştiuse ce să facă.

74

Page 75: 37 G H Williamson

Acum, el poseda această ştiinţă!

Trebuie să amintim că, atunci când Biblia spuse: "Faraon a spus" una sau alta, sau "Faraon a poruncit" cutăruia sau cutăruia, nu se referă neapărat la Faraonul Ramses II.

În realitate - cum am văzut-o deja - clerul lui Amon era cel care guverna, în umbra tronului. Din această pricină Moise şi Aaron au făcut demonstraţia puterilor şi instrumentelor lor în faţa preoţilor lui Amon.

"Şi Faraon, în aceeaşi zi, a dat supraveghetorilor poporului şi scribilor următorul ordin: "Nu mai furnizaţi acestor oameni paie pentru cărămizi, cum aţi făcut-o până acum. Să meargă ei înşişi să-şi găsească paiele trebuincioase, de-acum înainte..." (Exodul, V: 67).

Textele biblice spun că "Faraon" a fost insolent şi a poruncit supraveghetorilor şi paznicilor evreilor să le dea acestora sarcini mai grele şi, în plus, să nu le mai dea paiele necesare confecţionării cărămizilor pe care erau obligaţi să le facă, dar impunându-le, în acelaşi timp, să execute aceeaşi cantitate de cărămizi. Să nu uităm, deci, că nu Faraon dădea toate aceste ordine, ci adevărata putere care se afla în spatele său şi care, în texte, i-a atribuit şi cuvintele!

În 1883, Naville, apoi în 198 Kyle, au descoperit în oraşul Pitom că fundaţia unor clădiri era. făcută din cărămizi pline cu paie bune, mărunţite, în timp ce cărămizile intermediare conţineau mai puţine paie şi o cantitate mai mare de argilă curată. Iar cele de la straturile superioare erau din argilă curată, fără a mai avea nici un pai.

Ceea ce este o uimitoare confirmare a naraţiunii Exodului! În Egipt, evreii ajutaseră la construirea a două oraşe pentru Ramses II. "S-au pus deci, peste poporul lui Israel, supraveghetori de lucrări, cu misiunea de a-i face viaţa grea prin muncile la care era obligat, în felul acesta a construit pentru Faraon oraşele-antrepozite Pitom şi Ramses". (Exodul, I: 11).

"Oraşele-antrepozite" au fost construite de Ramses II, în timpul celor 40 de ani cât a stat Moise în ţara Madian. Ele făceau parte din măreaţa operă despre care Ramses II îi anunţase că vrea să o realizeze.

"Oraşele-antrepozite" conţineau ascunzători secrete, unde trebuiau ascunse anumite manuscrise şi alte obiecte de valoare, de către Moise, după întoarcerea sa în Egipt. El trebuia să ia din LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI documentele de care avea nevoie şi să le aducă la Pitom şi la Ramses, unde va putea să le pregătească, în vederea lungii sale călătorii.

VOCEA de pe muntele Horeb îi spusese lui Moise: "Şi voi face ca poporul tău să câştige în favoarea egiptenilor. Astfel, la plecare, nu veţi avea mâinile goale". (Exodul, HI: 21).

Moise, Aaron şi toţi ceilalţi nu au plecat "cu mâinile goale", căci ei aveau o misiune de îndeplinit.

75

Page 76: 37 G H Williamson

Moise şi Aaron au venit la Palatul regal, unde Ramses II îi adunase pe marii preoţi ai lui Amon.

"Tu îi vei spune tot ce-ţi voi fi indicat eu, iar Aaron, fratele tău, va repeta Faraonului - adică puterii oculte din spatele lui Ramses II -, pentru ca el să lase pe copiii lui Israel să părăsească teritoriul său (pe cel al lui Amon)". (Exodul, VII: 2).

La acea epocă Moise avea 80 de ani, iar Aaron 83. (Exodul, VII: 7).

"Atunci Faraon, la rândul său, a convocat înţelepţii şi magicienii, apoi pe vrăjitorii Egiptului..." (Exodul, VII: 11).

Preoţii lui Amon le-au cerut să facă o minune; atunci Aaron a luat "bastonul" şi l-a aruncat înaintea lor; el s-a schimbat în şarpe.

Preoţii şi-au aruncat fiecare bastonul (baghetele de magician) şi acestea s-au prefăcut în şerpi... Dar bastonul lui Aaron le-a înghiţit pe cele ale magicienilor. Moise şi Aaron deţineau forţa celui mai puternic: aceea a lui Aton, Dumnezeul Unic. (Exodul, VII: 9-11-12).

Cu toate acestea, preoţii lui Amon nu l-au ascultat pe Moise, când le-a cerut: "Lasă poporul meu să plece!"

Deasupra Egiptului trebuiau să se abată Cele Zece Plăgi, căci fără ele, Exodul ar fi fost imposibil. Deoarece Lumina eşuase, cu încercarea nefericită a lui Aknaton, acum era imperios necesară reîntoarcerea anumitor obiecte şi anumitor cunoştinţe în Oraşul Sfânt din Israel!

Trebuia să aibă loc un Exod!

Doi dintre preoţii care l-au înfruntat pe Moise se numeau Jannes şi Jambres (Epistola II către Timoteu, III: 8). Erau oamenii care "s-au ridicat împotriva Adevărului - oameni cu spiritul corupt, a căror credinţă nu era temeinică".

Biblia menţionează de mai multe ori că Iahve i-a poruncit lui Moise: "Ia-ţi bastonul tău (ridică-l) şi întinde mâna asupra Egiptului!"

Puterea bastonului-vril a adus cele Zece Plăgi.

Ele au durat aproape un an: apele sacre ale Nilului s-au preschimbat în sânge; din fluviu au ieşit broaşte care au acoperit pământul Egiptului; ţânţarii au atacat oameni şi animale; muştele s-au abătut asupra oamenilor, pământului şi caselor; vitele au murit; pe oameni şi pe animale s-au format ulcere; apoi a venit grindina. Au apărut lăcuste, în nori imenşi, şi în timpul nopţii, au acoperit pământul cu un strat gros. Când erau strivite, mirosul lor era insuportabil. Apoi, s-a instalat o beznă îngrozitoare: Egiptul întreg a fost cufundat într-un întuneric profund timp de trei zile. Însuşi soarele - simbolul fizic, vizibil, al lui Aton - a fost ascuns, răpit vederii omului!

Miracolele care ar fi putut să se petreacă în vremea lui Aknaton au avut loc atunci, în întregul Egipt, de Sus şi de Jos. Atunci a fost VREMEA REVELAŢIEI! Cele Zece

76

Page 77: 37 G H Williamson

Plăgi erau, cu adevărat, SIMBOLURI puternice. Broaştele care au ieşit din Nil simbolizau falsele doctrine (fluviul credinţei lui Amon) pe care se bazau argumentările preoţilor lui Amon. Lăcustele reprezentau erorile datorate exceselor, care distrug adevărurile şi darurile omului.

Prin toate aceste miracole, Israelul şi Egiptul au înţeles că Aton, Dumnezeul Unic, era adevăratul Creator Suprem şi că Amon era un fals zeu.

Cu toate că reuşiseră să imite unele din cele Zece Plăgi, preoţii lui Amon nu aveau şi PUTEREA CELEI MAI MARI LUMINI.

Biblia spune că inima lui Faraon a fost "împietrită", când de Dumnezeu, când de propria-i îndărătnicie. Dar, atenţie! Încă o dată, aici este vorba despre preoţii inflexibili ai lui Amon. Stă scris că inima Faraonului a fost "îndurerată" de 19 ori: de 11 ori de către Dumnezeu, de 3 ori de Faraon însuşi; pentru celelalte cazuri, se spune doar că aşa a fost!

Deci "împietriţi" contra lui Moise şi contra ideii de a lăsa poporul său să plece erau preoţii lui Amon, şi nu Faraon. Totuşi, să semnalăm un fapt straniu: Ramses II suferea de maladia numită "aterom". Fiul său, Meneptah, a fost şi el atins de aceeaşi boală, care desemnează o "induraţie".

(În 1909, inima mumificată a lui Meneptah a fost trimisă la Academia Regală de Medicină şi dr. Shattock a declarat că organul era într-adevăr "indurat", în urma maladiei aterom).

Noi cunoaştem bine această maladie - ateroscleroza - şi ştim că ea nu e din vina lui Dumnezeu!

În fine, după trecerea unui an, mai precis zece luni, criza a luat sfârşit.

Jennes şi Jambres au fost învinşi.

Efectul a fost atât de mare, încât clerul a cedat şi poporul lui Israel a putut să plece, luând cu el comorile şi bijuteriile Egiptului.

O mare parte din bogăţiile Egiptului au fost, astfel, transferate în Israel şi au contribuit, în bună măsură, la construirea Tabernacolului!

Toate aceste bogăţii exterioare, aceste "bijuterii de argint, aur şi veşminte" ascundeau, de fapt, adevăratele comori: manuscrisele şi scrierile secrete, care au fost extrase în ultimul moment din camerele sacre secrete din oraşele Pitom şi Ramses. Dacă preoţii se arătau orbiţi de măreţia şi splendorile etalate de "fiii şi fiicele" Israelului, ei nu aveau putinţa de a privi mai departe şi nu puteau nici să bănuiască natura comorilor ascunse". (Exodul, III:22; XII: 35).

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: "îmi rămâne încă o calamitate - una singură - să trimit Faraonului Egiptului. După aceasta, vă va lăsa să plecaţi de aici..." (Exodul, I: 1).

77

Page 78: 37 G H Williamson

"Şi toţi primii născuţii vor muri în ţara Egiptului; la fel primul născut al Faraonului, care trebuie să se aşeze pe tron, ca şi al servitoarei care slugăreşte la moară, ca şi toţi primii născuţi ai vitelor". (Exodul, XI; 5).

Ce înseamnă, în realitate, termenul de "prim-născut"?

Ce semnificaţie avea distrugerea numai a primilor născuţi? Nu putea fi vorba de o Plagă, nici de o calamitate naturală!

Şi, desigur, Dumnezeu nu putea face o astfel de faptă - să întindă mâna spre a ucide, dintr-odată, pe toţi primii născuţi!

În Biblie, termenul este folosit aici în locul altuia, şi în alt sens.

În Exod citim: "Tu îi vei spune atunci Faraonului: Astfel vorbeşte Iahve: Primul Meu fiu născut este Israel... Deoarece refuzi să-l laşi să plece, eu voi face să piară fiul tău prim-născut!" (Exodul, IV: 22-23).

Acest pasaj trebuie citit după cum urmează: "Astfel vorbeşte Iahve: Israel este fiul meu preferat... Fiindcă tu refuzi să-l laşi să plece, ei bine, eu o să-l fac să piară pe fiul tău preferat"

Aceasta, întrucât "prim-născut" înseamnă aici "preferat". Confuzia a fost creată de erudiţii Bibliei, care s-au străduit să explice cea de-a Zecea Plagă, şi au fost înşelaţi de similitudinea unor termeni: "Israel, fiul meu prim-născut" se spune "Israel bekhor". Şi "Israel, fiul meu preferat" se spune "Israel bechiri (bechori)".

Pasajul devine: "Şi s-a întâmplat că, în mijlocul nopţii, Iahve a lovit pe toţi primii-născuţi (preferaţi) în ţara Egiptului: primul-născut al Faraonului, ca şi primul-născut al captivului în închisoarea sa, şi toţi primii-născuţi ai vitelor". (Exodul, XII: 29).

"Primii născuţi" - cei care au fost aleşi, elita-Egiptului - au murit în urma efectelor unei mari catastrofe naturale.

PLANETA care exista atunci între Marte şi Jupiter, şi care purta numele de LUCIFER, era condusă de un fals zeu, AMON.

Ceea ce înseamnă că forţele negative puseseră complet stăpânire pe această planetă şi că ele s-au distrus ele însele, într-o explozie termonucleară. A fost singura planetă din sistemul nostru solar care a provocat un asemenea dezastru.

Numeroase planete au dispărut atunci din Creaţiune, căci o prea mare concentrare a răului sfârşeşte prin provocarea propriei distrugeri, conform legii în virtutea căreia particulele elementa-re de acelaşi semn se resping.

Faraon şi Moise fuseseră informaţi, însă, de VOCILE veni-te din "flăcări" - din Spaţiu - că această planetă dispăruse, explodând din cauze existând în ea însăşi şi că, în consecinţă, o mare ploaie de meteoriţi avea să se abată şi asupra Pământului.

78

Page 79: 37 G H Williamson

S-a decis că acesta va fi momentul cel mai potrivit pentru începutul EXODULUI FINAL.

Vizitatorii din Spaţiu i-au comunicat lui Moise momentul exact ales pentru manifestarea celei de-a Zecea Plăgi - o ploaie devastatatoare de meteoriţi - care, fără îndoială, va ucide pe "primii născuţi" - preferaţii. Câmpul magnetic al Pământului va fi perturbat de ploaia de meteoriţi şi va provoca gigantice cutremure de pământ. Scena va fi perfectă!

În faţa unui asemenea dezastru, preoţii lui Amon nu vor mai avea nici timpul, nici dorinţa de a se preocupa de plecarea evreilor!

Ei vor încerca, în asemenea momente, să-şi salveze propriile vieţi!

A fost "ironia soartei" - dar nu este vorba de hazard - ca o planetă locuită de rău să-şi suporte sfârşitul, determinat de propriul ei rău, explodând în Univers, tocmai în noaptea în care Moise, luând cu el comori fabuloase, îşi scoate poporul din Egipt pentru a-l conduce către "Pământul Promis" - al "Făgăduinţei" -, acolo unde trebuia să înceapă LUCRAREA, pregătind ÎMPLINIREA!

"Şi Faraonul s-a sculat în timpul nopţii, curtenii săi la fel, şi toţi egiptenii. Şi a fost în Egipt un imens vaiet.." (Exodul, XII: 30).

Cei care fugeau de cutremurele de pământ erau ucişi de meteoriţi, iar cei ce căutau să se adăpostească de marea ploaie de pietre, ca o grindină pustiitoare, erau ucişi de violenţa cutremurelor.

Casele se năruiau, şi peste cei puternici, şi peste cei slabi.

Templele fură distruse în întregime, mormintele s-au deschis şi cadavrele au apărut la suprafaţă...

Faraon i-a chemat pe Moise şi Aaron în plină noapte şi a spus: "Ridicaţi-vă şi ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Mergeţi să vă închinaţi lui Iahve, după dorinţa voastră". (Ezodul, XII: 31).

. Moise şi Aaron veniseră la Palatul regal pentru a-1 vedea pe Ramses II, chiar înainte ca Marele edificiu să se dărâme.

Faraonul a spus: "Prieteni dragi inimii mele, aceasta este noaptea pentru care ne-am rugat atât şi pe care am aşteptat-o de atâtea decenii. Ea nu trebuia să vină prea devreme. Voi aduna oamenii în care am încredere şi vă vom ajunge în curând la Pi Hahirot. Voi spune preoţilor lui Amon că duc armatele contra voastră, pentru a vă spulbera. Aceasta îi va satisface, fiindcă atunci când se va sfârşi haosul acesta şi nebunia acestei nopţi va fi uitată, ei vor dori moartea voastră, puteţi fi siguri! Plecaţi acum! Mă rog să revăd curând chipurile voastre, cu toate că Misiunea mea este încheiată!"

Cei trei se îmbrăţişară, apoi se despărţiră.

79

Page 80: 37 G H Williamson

Faraon se duse să-şi pregătească carul şi să-şi adune oamenii.

Moise şi Aaron părăsiră palatul, cutreierând străzile oraşului.

Gemetele "amestecate cu lamentaţii" erau insuportabile, în întregul Egipt.

Plăgile anterioare făcuseră să aflueze către oraşe populaţia de la ţară şi această se afla acum în cea mai periculoasă zonă, în cazul unui cutremur!

Solul era încă străbătut de vibraţii spasmodice; apele Nilului inundaseră ţara; jefuitorii umpleau străzile, scormonind în ruinele oraşului; femeile erau violate, copiii călcaţi în picioare; pretutindeni, oamenii agonizau.

Potrivit tradiţiei Haggadah - partea nerecunoscută a Scrierilor Ebraice tradiţionale -, cea mai mare parte a poporului egiptean a dispărut în timpul ororii acestei a Zecea şi ultime Plăgi!

"Nenorocirea s-a abătut asupra Pământului... şi Pământul a fost copleşit de o mare suferinţă".

După plecarea celor trei oameni, Palatul s-a năruit, o jumătate din clădire căzând într-o crevasă, căscată după o zguduitură a solului.

Seti I, al nouălea fiu al lui Ramses II şi moştenitorul prezumtiv al tronului, a fost omorât de zidurile uriaşe prăbuşite peste el.

Al doilea fiu, Ramses, murise mai înainte, ca şi Kenmveset, ca şi ceilalţi.

Al zecelea, al unsprezecelea şi al doisprezecelea muriseră de mici. Nu mai rămăseseră decât Seti şi Meneptah - al nouălea şi al treisprezecelea copil.

Moartea lui Seti este motivul aparent al transformării - al deformării - care s-a produs peste textele biblice. Se menţionează acolo că fiul Faraonului, moştenitorul său - şi nu primul născut, prinţul moştenitor care supravieţuise - a murit în noaptea aceea; cuvântul bekhori - primul născut - a fost înlocuit de istorici cu bechiri - preferatul, cel ales.

Istoricii au confundat moartea celor "aleşi" din tot Egiptul cu moartea moştenitorului tronului - primul născut.

În acest fel au fost schimbate cuvintele!

Pe când Moise şi Aaron se depărtau, lăsând în urmă oraşul cuprins de teroare, Moise a trecut întâmplător prin faţa mormântului lui Iosif. O legendă păstrată în Haggadah spune că, în noaptea ultimă, când Egiptul a fost pedepsit atât de cumplit, sicriul conţinând rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif a fost aşezat pe sol, scos din groapă.

80

Page 81: 37 G H Williamson

"Şi Moise a luat osemintele, căci Iosif ceruse copiilor lui Israel să jure solemn, astfel: «Da, Dumnezeu vă va vizita. Atunci veţi lua cu voi de aici oasele mele»". (Exodul, XIII: 19). Dar, sarcofagul lui Iosif era gol! Ce se înţelege, aşadar, prin oseminte?

Când Iosif a cerut fraţilor săi să ia cu ei "osemintele" sale, atunci când copiii lui Israel vor fugi din Egipt, el ştia că în acel moment vă trăi - prin Moise. Aceasta arată, de asemenea, . că în sens simbolic, "osemintele" sale erau luate de Moise -adică de el însuşi, căci Moise fusese Iosif, în altă viaţă. "Oasele" lui Iosif aparţineau - în sensul simbolic - lui Moise, şi invers!

Dar, "oseminte "are semnificaţii mai profunde. Ele reprezintă "ipocrizia "lui Amon, iar mormântul - "răutatea "sa. Deschiderea mormântului lui Iosif, în urma cutremurului, şi apariţia sarcofagului său simbolizează distrugerea falsului zeu Amon, în Egipt. Precum Amon dusese un război - pretins sfânt -. împotriva lui Aton, în timpul domniei lui Aknaton, tot astfel Aton triumfa acum, de vreme ce evreii părăseau acum Egiptul, luând cu ei comorile ascunse în Temple şi în numeroasele morminte secrete ale lui Aton!

În noaptea în care dezastrul s-a abătut asupra Pământului, preoţii cei răi şi-au plătit KARMA, şi au plătit-o foarte scump: "Îîn noaptea aceea, eu străbăteam ţara Egiptului şi pedepseam pe toţi zeii Egiptului; Eu, Iahve". (Exodul, XII: 12).

Din noaptea aceea, Egiptul nu a mai fost niciodată acelaşi; gloria sa - care atinsese culmea în timpul Dinastiei a 18-a sub domnia lui Aknaton - a dispărut, într-adevăr, complet şi pentru totdeauna.

Faraonii care au urmat au fost fiinţe slabe, fără inspiraţie. O ţară ajunge şi rămâne mare, în funcţie de învăţăturile LUMINII pe care a vrut să le primească în Istoria sa naţională. Preoţii lui Amon stinseseră Lumina şi, în consecinţă, au scufundat Egiptul în beznă; din acel moment, nu mai era necesar ca el să participe la PLAN.

Mormintele s-au deschis; răul a fost revelat! Constatăm că Moise, luând cu sine "osemintele" lui Iosif, lua totodată şi "erorile" lui. Semnificaţia acestui gest era, aşadar, că toate greşelile comise de el, pe când era Iosif, erau răscumpărate prin încarnările fericite ulterioare, în cursul cărora Moise îşi amplificase eforturile.

"Osemintele" erau duse, "greşelile" dispăruseră şi ele. Nu mai existau! Într-adevăr, sicriul lui Iosif, care părăsise viaţa terestră în alt mod decât restul muritorilor, era gol!

Moise a luat din acel mormânt anumite manuscrise, căci în noaptea aceea au fost revelate LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

Aşa cum se vor revela toate celelalte, în vremurile viitoare, de o manieră asemănătoare: prin cutremure, ciumă, distrugeri... Voinţa lui Dumnezeu se va împlini! "Şi copiii lui Israel au plecat din Ramses către Sukkot, în număr de aproape şase sute de mii de bărbaţi - fără a mai număra familiile lor.

O mulţime numeroasă şi diversă li s-a alăturat, cu vite, mari şi mici, formând turme imense". (Exodul, XII: 37-38).

81

Page 82: 37 G H Williamson

Ramses era unul dintre oraşele construite de evrei pentru Ramses II. Celălalt oraş-antrepozit era Pitom.

Când s-au executat săpături în aceste oraşe, au fost descoperite camere subterane. Aceste oraşe erau pe bună dreptate "oraşe-antrepozite", "oraşe-tezaure", construite tocmai pentru a adăposti pentru o vreme obiectele ce aveau să fie luate din Egipt de către Moise şi poporul său.

Inscripţiile descoperite pe monumentele care se ridică pe locul oraşului Ramses, atestă clar că cel care a ridicat oraşul a fost Ramses II sau Ramses cel Mare. În acel loc s-a mai găsit un templu. Atributul care îl defineşte - "Mare" - aminteşte că aceeaşi entitate a fost numită "Magnificul", într-o încarnare anterioară.

Unii susţin că ţara Gosher nu a existat niciodată, deşi au fost găsite două hărţi geografice ale Egiptului, desenate pe papirus, în care ţara era împărţită în 20 sau 21 de "nome" - departamente sau regiuni - conduse de o administraţie locală distinctă.

Ţara Gosher figurează pe ambele hărţi.

Prăbuşirea marilor temple, morţii şi răniţii zăcând printre dărâmături, distrugerea idolilor monstruoşi şi a falşilor zei au răspândit teama, oroarea, teroarea printre localnici. Odată cu evreii au fugit îngroziţi şi numeroşi egipteni. Ei formau acea "mulţime numeroasă şi diversă". Dar nu toţi evreii au plecat cu Moise; o parte dintre ei au rămas în Egipt. Când Iosif şi tatăl său Iacov veniseră în Egipt, poporul nu i-a urmat în întregime nici pe ei, unii rămânând în patrie. Fenomenul se repeta acum, întocmai: nu toţi evreii au plecat din Egipt în Exodul Final.

Moise şi Aaron s-au îndreptat către oraşul Ramses şi au adunat tot ceea ce fusese pregătit acolo pentru această lungă călătorie. Apoi au plecat spre Pitom, la câţiva kilometri depărtare spre est. Părăsirea acestor oraşe nu a fost, însă, destul de rapidă şi prăbuşirea continuă a zidurilor, ca şi despicăturile care apăreau la tot pasul, au făcut să piară pe mulţi dintre fugarii evrei.

Moise şi-a condus poporul de-a lungul "drumului prin deşertul Mării Roşii". Evreii mergeau pe cinci rânduri. Poporul era vesel şi cânta. Era ziua eliberării din ţara "sclaviei" (credinţa în Amon).

"Şi Iahve mergea înaintea lor - ziua, sub forma unei coloane de nori, spre a le arăta drumul, iar noaptea, ca o coloană de foc, pentru a-i lumina; astfel îşi puteau continua marşul şi ziua, şi noaptea. Coloanele de nori nu încetau niciodată să preceadă convoiul, în timpul zilei, nici coloana de foc, în timpul nopţii". (Exodul, XIII: 21-22).

O gigantică navă spaţială i-a condus pe evrei afară din Egipt!

"Coloana de nori" era câmpul de forţă al acestei nave şi, noaptea, acest câmp magnetic semăna cu o "coloană de foc".

La navele spaţiale din zilele noastre găsim exact aceleaşi caracteristici.

82

Page 83: 37 G H Williamson

Papirusurile egiptene consemnează: "Atunci, coloana de foc s-a ridicat foarte sus în aer. Şi flăcările au distrus pe duşmanii ţării".

Vizitatorii din Spaţiu supravegheau drumul evreilor care purtau Lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu (Aton), conduşi de Moise spre Israel. La fel se întâmplase şi când Tutmes III se îndrepta spre Ierusalim, pentru a lua comorile din Templul lui Solomon, spre gloria lui Dumnezeu. Din acelaşi motiv apar azi "farfuriile zburătoare": ele sunt Paznicii LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI!

Pi-Hahirot se afla pe drumul ce duce de la vechiul Memphis la Pisoped. Când evreii "zăriră pe Faraon şi armata sa venind pe urmele lor, au fost cuprinşi de spaimă". (Exodul, XIV: 10). Ramses îşi urma Destinul său; el spera să-i păcălească pe preoţii lui Amon, spunându-le că vrea să-i ucidă pe evreii fugari; în realitate, dorea să le ofere o escortă sigură lui Moise şi poporului său, până în afara Egiptului! Mulţi evrei nu au înţeles acest lucru şi au crezut că foştii lor opresori îi urmăresc".

Moise, Aaron şi un mic grup de "Aleşi" cunoşteau semnificaţia reală a Exodului, dar mulţimea evreilor, nu. Oare nu se întâmplă astfel şi în zilele noastre? Unii inspiraţi conduc popoarele, dar câţi dintre cei conduşi ştiu pentru ce?

Moise auzi atunci Vocea pe care o mai auzise o dată, în "flacără". Ea i-a ordonat să le spună evreilor să intre în apele Mării Roşii.

"Tu, ridică bagheta şi întinde mâna deasupra mării şi ea se va despica în două, ca astfel copiii lui Israel să poată călca pe pământ uscat, în albia mării!" (Exodul, XIV: 16).

"Şi îngerul lui Dumnezeu, care mergea în fruntea armatei lui Israel, şi-a schimbat locul şi s-a mutat în urma armatei. Coloana de nori s-a mutat în spate, astfel încât să se separe oastea egipteană de evrei". (Exodul, XIV: 19 - 20).

"Moise şi-a întins mâna deasupra mării. Iahve a stârnit un vânt uscat, din Est, care a bătut toată noaptea peste ape. Apele se despicară şi copiii lui Israel intrară în albia uscată a mării, având un zid de apă în dreapta lor şi altul la stânga. Egiptenii îi urmăreau; cu toţi caii Faraonului, carele de luptă şi cavalerii intrară în albia mării". (Exodul, XIV: 21 - 23).

Dar mulţi dintre cei în care Faraonul avea încredere erau, în secret, de partea lui Amon, şi intraseră în albia mării ca să-i ucidă. Dar, s-a întâmplat că... Iahve s-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a stârnit învălmăşeală printre ei. A scos roţile carelor şi le-a îngreunat mersul". (Exodul, XIV: 24 - 25).

Câmpul de forţă al navei spaţiale a blocat grupul egiptenilor urmăritori ai lui Moise şi poporului său. În acel moment, această parte a armatei se găsea în mijlocul mării, între zidurile de apă; întreg acest sector a fost cuprins de curentul de forţe.

"Şi Iahve i-a zis lui Moise: "Întinde mâna spre mare, ca apele să se întoarcă spre egipteni..." (Exodul, XIV: 26).

83

Page 84: 37 G H Williamson

Moise a făcut aşa cum i s-a spus. Marea a revenit la locul ei, acolo unde fusese întotdeauna (nu departe de actualul oraş Suez) şi egiptenii au fost cuprinşi de ape.

"Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intrase după fiii lui Israel în mare; nici măcar unul nu a scăpat". (Exodul, XIV: 28).

Biblia nu spune totuşi că egiptenii au fost omorâţi cu toţii, ci numai cei "care intraseră după copiii lui Israel". Deci, au murit numai aceia care au riscat şi au intrat în albia secată. Cei rămaşi pe mal, alături de Faraon, au scăpat!

Câmpul de forţă al navei spaţiale separase apele Mării Roşii:... La suflarea nărilor tale s-au ridicat talazurile ca un zid..." (Exodul, XV: 8).

"Cavaleria lui Faraon a intrat în mare şi Iahve a adus peste ei apele mării". (Exodul, XV: 19).

În Cartea Exodului nu se spune nicăieri că ar fi murit şi Faraonul. Sunt unii care susţin însă că ar fi pierit atunci, pentru că nu a mai fost găsit niciodată corpul lui. Explicaţia este absurdă căci, dacă s-ar fi înecat, trupul lui ar fi fost aruncat pe mal, şi în cele din urmă mumificat, conform tradiţiei. De altfel, multe corpuri de egipteni au fost scoase de ape pe mal: "Şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării". (Exodul, XI: 30).

Papirusul egiptean Ipuwer (VII: 1-2) notează că Faraonul a dispărut în împrejurări "care nu puteau fi explicate". Aceasta înseamnă că el nu s-a înecat; în Egipt, înecul era un lucru foarte obişnuit. Care să fi fost, atunci, acele împrejurări neobişnuite, care "nu se mai întâmplaseră niciodată mai înainte"?

În unele manuscrise antice, locul de traversare a Mării Roşii este numit "Locul Vârtejului". Apoi: "Faraonul a fost răsturnat de o mare forţă şi proiectat de vârtej în sus... în realitate, el a urcat la cer, nu mai era călare pe cal şi s-a depărtat de armata lui".

"Vârtejul" era câmpul de forţă care acţiona la locul de traversare, iar Faraonul Ramses II a fost ridicat în aer de nava spaţială şi astfel "a urcat la cer". Oamenii nu l-au văzut înghiţit de valuri, au văzut numai calul său cufundându-se în mare, după ce Faraonul se despărţise de animal, şi ei l-au mai văzut ridicându-se, ca şi cum "ar fi fost săltat" de o mare forţă sau chiar proiectat - de vârtej - "sus, în aer".

"... Cavaleria Faraonului, cu carele şi călăreţii săi, intraseră în mare după fiii lui Israel, dar Ramses II nu a intrat şi el în albia uscată, ci a fost ridicat de nava spaţială şi apoi s-a întors la palatul său, aflat în ruină, din Ramses.

Când preoţii lui Amon, care-l ştiau plecat, l-au văzut, nu şi-au crezut ochilor. Nu plecase pe urmele evreilor, ca să-i masacreze? Ei au spus: "Cu siguranţă, aici e vorba de magie. Faraonul ne-a înşelat. Dragostea lui pentru Seti-Mesh (Moise) e mai puternică decât pentru zeii Egiptului. Este, deci, un fals Faraon şi nu este demn să mai conducă cele Două Regate". S-au aruncat asupra lui şi l-au omorât.

84

Page 85: 37 G H Williamson

Ramses II ("Ramses" înseamnă "fiul soarelui", "născut din soare") a murit în mijlocul ruinelor palatului său, aproape de corpul prinţului Seti, care fusese ucis de cutremur. Era cu adevărat "născut din soare", ca toţi cei ce fac parte din "Confreria Binelui", căci lucrase pentru aducerea Celei Mai Mari Lumini a lui Aton, Dumnezeul Unic.

Noul Faraon trebuia să fie Meneptah, al 13-lea fiu al lui Ramses II, singurul supravieţuitor al Casei lui Ramses. El i-a urmat la tron, când acesta a plecat în urma copiilor lui Israel.

În 1860 d.I.Ch. s-a descoperit la El Aeish, oraş la frontiera Egiptului cu Palestina, un altar de granit negru, acoperit cu hieroglife. O inscripţie de pe altar relatează că un fiu al Faraonului "s-a aventurat în Locul Vârtejului", pentru a-şi găsi tatăl. Toţi cei care îl însoţeau pe prinţ au fost ucişi de o teribilă explozie şi prinţul însuşi a suferit grave arsuri.

Cei ce 1-au însoţit pe Meneptah erau credincioşii lui Amon, care îl supravegheau pe Faraonul Ramses II dacă respectă promisiunea de a-i aduce înapoi pe evre, sau îi omoară. Câmpul de forţă i-a învăluit şi ei "au fost omorâţi de o teribilă explozie". Numai Meneptah a supravieţuit, dar şi el a suferit arsuri grave".

Când Meneptah a revenit la Palat, a descoperit corpul tatălui său Ramses II, şi pe al fratelui său Seti, care fusese scos dintre ruine. Preoţii i s-au închinat şi i-au pus pe cap dubla coroană.

De acum, el era Faraonul domnitor în Egipt.

În aşezarea regală "Ramesseum" din Teba s-a descoperit în 1896 o stelă de granit negru, pe care Amenhotep ceruse să se înscrie construcţiile ridicate din ordinul său, la Teba. Meneptah a cerut să se graveze pe dosul ei Cântecul său de Triumf asupra lybienilor şi a altor popoare. Această inscripţie conţine singurele indicii directe care au fost descoperite vreodată, referitoare la copiii lui Israel, pe un monument egiptean!

Descoperirea a provocat o confuzie şi mai mare în concepţiile moderne privind "opresiunea" şi "Exodul" evreilor.

Regele Meneptah îşi cântă triumful asupra duşmanilor săi:

"Am distrus pe Tehenu (un trib de la frontiera libiana a Egiptului).

Ţara hitită a fost pacificată,

Jefuit a fost Canaanul, cu toate relele lui.

Distrus a fost Askolonul.

Cucerit a fost Gezerul.

Yenoamul nu mai există.

85

Page 86: 37 G H Williamson

Israelul este ruină, rasa lui a fost stârpită.

Palestina a devenit o văduvă fără apărare, pentru Egipt".

În acea epocă deci, copiii lui Israel se găseau în Palestina, ceea ce ar însemna că Exodul se produsese cu mult înainte de a fi compus cântecul. Este vorba, în realitate, de acei evrei care rămăseseră în Palestina, încă de pe când Iacob plecase în Egipt.

Trebuie să precizăm că Meneptah nu este "Faraonul Exodului" şi nici Ramses II acela al "opresiunii". Dacă trebuie găsit unul "al Exodului", el nu poate fi decât Aknaton şi Ramses II. Nu există, într-adevăr, nici o dată precisă, dar se ştie că s-a plecat în mai multe grupuri.

Înainte de a fi asasinat, Aknaton dăduse libertate tuturor oamenilor din Egipt şi, în acel moment, mulţi evrei au părăsit Egiptul. A fost atunci începutul Exodului, "Micul Exod".

"Exodul" s-a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp, ce cuprinde valuri succesive, care emigrau de fiecare dată când găseau momentul prielnic.

Referitor la aceasta, dacă vom lua data de 1761 î.I.Ch. când Iosif devine personajul cel mai important în Egipt după Faraon, şi data de 1361 î.I.Ch. când a murit Aknaton, din scădere vom obţine cifra 400!

Numeroşi istorici competenţi recunosc că perioada cât au stat evreii în Egipt a fost de 400 de ani. Alţii spun că a durat 430 de ani. (Exodul, XII: 40).

Cât a durat, în realitate, sejurul evreilor în Egipt?

Dacă luăm, ca bază a perioadei de PREGĂTIRE, anul 1752 - când a sosit Iacov în Egipt - şi adăugăm durata tradiţională a "sejurului", 430 ani, obţinem anul 1322 - anul morţii lui Horemheb. Dacă socotim ca timp al "sejurului" 400 de ani, vom ajunge la anul 1352 - adică epoca lui Tutankhamon!

Dacă ţinem seama de începutul sejurului, indiferent că a durat 430 sau 400 de ani, vom ajunge la adevăr! Anume că Exodul s-a desfăşurat pe o perioadă mai lungă, între domnia lui Aknaton, Tutankhamon şi Horemheb, care fiecare la rândul lui ar putea fi numit "Faraon al Exodului".

Dacă vrem neapărat să ştim cine a fost "Faraonul opresiunii", răspunsul e mai uşor. Nu poate fi altul decât Horemheb, care şi-a persecutat şi propriul popor, tot atât cât pe evrei! Să amintim că evreii nu au fost persecutaţi pentru motive rasiale, în Egipt, ci numai pentru motive politice, pentru credinţa lor în Aton, Dumnezeul Unic.

Pornind de la aceste evidenţe, putem alcătui următorul tabel:

Aknaton - Faraonul Micului Exod.

Smenkere, Tutankhamon, Ay, Setymeramun - faraoni în timpul cărora evreii au părăsit Egiptul, în valuri succesive.

86

Page 87: 37 G H Williamson

Horemheb - "Faraonul opresiunii".

Ramses I, Seti I - faraoni în timpul cărora evreii au continuat să părăsească Egiptul, în valuri succesive.

Ramses II -"Faraonul Marelui Exod".

Meneptah - faraonul perioadei care a urmat "Exodului" evreilor din Egipt.

Exodul final sau "Marele Exod" s-a petrecut la miezul nopţii, între 6 şi 7 aprilie 1233 î.I.Ch.

Începând cu această dată, Egiptul nu a mai fost folosit ca loc de implantare experimentală de către Cea Mai Mare Lumină.

"Şi Moise a zis poporului: "Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, casa sclaviei, căci cu mână puternică v-a scos Iahve de acolo". (Exodul, XIII: 3).

S-a lansat cu acel prilej şi un "cântec de Eliberare:"

"Miriam, proorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână o tamburină şi toate femeile au venit după ea, cu tamburina şi jucând". (Exodul, XV: 20).

Miriam fusese Tantaf, fiica lui Maya. Ea, care odinioară îl onora pe Dumnezeu cântând la sistre, îl lăuda acum cântând la tamburină, şi spunând copiilor lui Israel: "Sărbătoriţi pe Iahve, căci şi-a arătat măreţia".

Salvarea din ţara Egiptului este asemănătoare cu ceea ce va fi salvarea poporului lui Dumnezeu, în momentul ZORILOR AURITE. Cei ce vor fi salvaţi vor cânta Creatorului de-a lungul secolelor.

Cam după o lună de la plecarea evreilor din Egipt, începură să se plângă de traiul greu din deşert. Evreii erau înfometaţi şi cereau hrană lui Moise şi Aaron. Marea navă spaţială era tot timpul sus pe cer, observându-i. Aaron a vorbit mulţimii: "Pe când Aaron vorbea mulţimii lui Israel, s-au uitat către pustie şi iată că slava lui Dumnezeu s-a arătat în nor", (Exodul, XVI: 10).

Atunci din cer căzură nişte pâini, care se aşezau pe sol odată cu roua, iar evreii se hrăniră din ele.

"... Casa lui Israel a numit hrana aceasta "mană". Ea semăna cu bobul de coriandru, era albă şi avea gust de turtă cu miere". (Exodul, XVI: 31).

"Astfel în toate dimineţile fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea căldura soarelui, se topea. (Exodul, XVI: 21).

"Mana" aceasta este asemănătoare cu ceea ce s-a numit "părul îngerului", care s-a observat că se aşază pe pământ, după ce "farfuriile zburătoare" îşi semnalează prezenţa. Cele două substanţe sunt albe şi se "topesc" la soare, sau la căldura mâinilor în care sunt ţinute. "Mana" este creată de câmpul de forţe al navei spaţiale

87

Page 88: 37 G H Williamson

care survola deasupra deşertului. Evreii au primit-o ca şi cum ar fi "căzut din cer", timp de 40 de ani, până când au traversat Iordania. Din acel moment, căderea ei a încetat, tot atât de brusc cum apăruse.

Venirea "manei" îl anunţa pe Christ, fiindcă acesta a spus: "Eu sunt PÂINEA VIEŢII". (Evanghelia după Sf. Ioan, VI: 31-35).

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: Treci înaintea poporului tău şi ia cu tine câţiva bătrâni din poporul lui Israel; ia-ţi în mână toiagul cu care să loveşti Fluviul şi pleacă!" (Exodul, XVII: 5).

Cu puţin înainte, el făcuse să se transforme apa amară a Mării în apă dulce (Exodul, XV: 25). La Refidim, făcuse să ţâşnească apă dintr-o stâncă. Mai târziu, realizează aceeaşi minune la Meriba (Nr. XX: 1-13).

"Vocea spuse lui Moise să lovească stânca şi apa va ţâşni! Moise a ascultat, poporul a băut şi şi-a potolit setea". Vedem, din nou, cum acţiona bastonul-baghetă!

Hur, fiul lui Caleb, era cel care, alături de Aaron, îl susţinea pe Moise astfel încât Iosua şi copiii lui Israel să-i învingă pe Amaleciţi.

Hur era un om foarte influent, bucurându-se de încrederea şi stima lui Moise - care era cumnatul lui, deoarece Hur era soţul lui Miriam. El fusese scribul Ahmoz, la Curtea lui Aknaton, pe când Tantaph era fiica lui Maya - care a devenit Moise -Regăsim relaţia scrib - prietenă (Ahmoz - Tantaph) care apar acum soţ - soţie (Hur - Miriam).

"Hur" înseamnă "alb", strălucitor, nobil, sinceritate", dar şi "scobit, adâncit, subteran, cavernă".

Moise i-a vorbit şefului armatei sale, Iosua, fiul lui Nun, spunându-i să-şi aleagă cei mai buni luptători, pentru a se lupta cu Amaleciţii. A mai spus că el însuşi va fi, în dimineaţa în care se va da lupta, pe vârful colinei, cu bagheta dată de Dumnezeu, în mână.

"Şi Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au urcat pe vârful dealului. Când Moise îşi ridica mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec". (Exodul, XVII: 10-11).

Moise, pe vârful colinei, reprezintă Adevărul Divin, care vine direct de la Iahve.

Cum Moise era obosit, cu mâinile amorţite, ei au luat o piatră şi Moise s-a urcat pe ea, în timp ce Aaron şi Hur, rămaşi mai jos, îi sprijineau mâinile de-o parte şi de alta... "Şi mâinile lui au rămas întinse, până la asfinţitul soarelui". (Exodul, XVII: 12).

Oare Dumnezeu i-a făcut victorioşi pe evrei, în aceeaşi bătălie sângeroasă, numai fiindcă Moise a reuşit să ţină braţele ridicate? Bineînţeles că nu! Această poveste conţine, însă, fapte semnificative.

88

Page 89: 37 G H Williamson

Mai întâi, Moise ţine din nou "bagheta dată de Dumnezeu" în mâna sa; când "ţine braţele ridicate" foloseşte puterea baghetei. Când "le lasă în jos", acţiunea ei încetează.

De asemenea, Hur şi Aaron "au luat o piatră şi au pus-o sub picioarele lui Moise".

PIATRA reprezintă, în simbolismul ei suprem, pe Iahve şi Regatul său spiritual sau Adevărul credinţei. Ea mai înseamnă că Iahve este reprezentantul pe Pământ al Adevărului Divin şi al adevărurilor naturale.

"Piatra" care a fost aşezată sub Moise subliniază că "Domnul este cu el", de asemenea că funcţia de şef a lui Moise se baza pe Adevărul Divin. Numai pentru aceste raţiuni i s-au revelat cunoaşterea vechilor instrumente şi a putut exercita anumite puteri.

"După 3 luni de la plecarea din Egipt, evreii au ajuns la deşertul Sinai. De la Refidim îşi reluaseră drumul şi ajunseseră în deşertul Sinai, unde Israel a poposit în faţa muntelui". (Exodul, XIX: 1-2).

Sinai a fost numit astfel după numele zeului lunii, al Babilonienilor, Sin. Regiunea era cunoscută pentru minele sale de aramă, de fier, de ocru şi de pietre preţioase.

Cu mult timp înainte de Avraam, Regii orientului porunciseră să se facă un drum de la graniţele de Nord şi Vest ale deşertului Arabiei, până spre regiunea Sinaiului.

Pe vârful muntelui, cunoscut sub numele de Muntele Sinai, a primit poporul lui Israel Legea. Acesta se găseşte în partea meridională a insulei cu acelaşi nume, şi este "o masă muntoasă, izolată, ridicându-se abrupt din câmpia impozantă din jur". În faţa versantului din Nord-Vest există, între munţi, o câmpie lungă de 3 km şi lată de 800 m; în acest loc şi-a stabilit Israel poporul.

Partea de nord a lanţului muntos se numeşte Horeb, partea de sud, Sinai. Copiii .lui Israel au plecat din Refidim spre Sinai sau Horeb, muntele unde Vocea s-a adresat pentru prima oară lui Moise, în mijlocul "tufişului în flăcări". Mai târziu, tot aici, Moise a primit cele 10 porunci.

Această regiune, în special Muntele Sinai, a fost UNUL dintre LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

La 60 km spre Nord-Vest, în Valea Cavernelor, pe o stâncă netedă la 150 m deasupra minelor, este sculptat în piatră Faraonul Smenkere din Prima Dinastie, omorând pe Regele învins al Sinaiului. Aici mai există încă 250 de inscripţii ale regilor care au urmat.

La 15 km spre Nord de Valea Cavernelor se ridică un templu antic consacrat lui Hathor, în care Sir Flinders Petrie a descoperit o scriere, care reprezintă cel mai vechi alfabet găsit vreodată!

Muntele Sinai însuşi conţine săli subterane, existând din epoci atât de îndepărtate, încât pare de necrezut că ar fi putut fi executate atunci!

89

Page 90: 37 G H Williamson

"Şi Moise se urcă atunci spre Dumnezeu, şi Iahve îl chemă pe munte". (Exodul, XIX: 3). Dumnezeu, Iahve sau Vocea l-au chemat pe Moise "din munte" (Sinai sau Horeb?)! Ceva trebuia să se găsească în INTERIORUL muntelui!

Apoi, Vocea i-a spus lui Moise "... Te-am adus pe aripi de vultur şi te-am atras spre mine". (Exodul, XIX: 4).

"Aripile de vultur" sunt gigantica navă spaţială!

Copiii lui Israel rămaseră aproape de muntele Sinai timp de aproape 11 luni.

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: "Eu vreau să vin la tine, învăluit într-un nor gros". (Exodul, XIX: 9).

Moise a pregătit poporul pentru evenimentul care trebuia să aibă loc pe muntele Sinai: "... Iahve va coborî în văzul întregului popor, pe muntele Sinai". (Exodul, XIX: 11).

El a trebuit să traseze nişte limite pe munte, avertizând, astfel, poporul: "... Feriţi-vă să vă urcaţi pe munte sau să-i atingeţi baza. Cine va atinge muntele, va muri pe loc...". (Exodul,

XIX: 12).

"A doua zi, la răsăritul soarelui, au început tunete, pe munte au apărut lumini şi o ceaţă groasă; trompeta răsuna cu putere şi tot poporul din tabără tremura". (Exodul, XIX: 16).

"Tot muntele Sinai fumega, pentru că Dumnezeu se coborâse în foc pe el. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere". (Exodul, XIX 18).

"Trompeta" a început să răsune tot mai puternic şi Moise a urcat pe vârful muntelui Sinai; după ce a vorbit el, Vocea a răspuns: "Coboară-te şi porunceşte poporului să nu dea buzna spre Iahve ca să-l privească, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei". (Exodul, XIX: 21).

Este limpede că marea navă spaţială care i-a însoţit pe evrei de la plecarea lor din Egipt, coborâse acum, "învăluită în ceaţă", sub formă de "foc", pe vârful muntelui.

O Voce a vorbit atunci mulţimii adunate, şi Cele 10 Porunci au fost date.

Muntele Sinai reprezintă pentru noi un vârf al Cunoaşterii, atunci când ne aflăm în comunicare conştientă cu Dumnezeu.

Moise a primit Legea gravată pe două tablete de safir Divin. Se spune că această piatră sfântă s-a format din "rouă cerească".

Când Moise a coborât din Munte, a văzut că Aaron, fratele său, ridicase un Viţel de Aur, la care să se închine poporul său.

90

Page 91: 37 G H Williamson

În realitate, Aaron nu intenţionase să confecţioneze un idol - asemănător cu Taurul Sfânt (Apis din Egipt) - pentru poporul său.

Viţelul de Aur ridicat de evrei simbolizează falsele reguli de gândire (idolii), pe care omul şi-i ciopleşte atunci când, deşi ştie singur unde se află Adevărul, întârzie să-l aplice, preferând idealurilor spirituale înalte, acţiunea la nivel inferior a conştiinţei lui.

De îndată ce Moise a văzut idolul, a înţeles că poporul nu era nici pregătit nici demn, încă, să primească tablele de safir. Pentru aceasta el le-a distrus, pentru ca marile mistere să nu poată fi violate de cei care nu aveau înţelegerea necesară.

Am mai spus că puţini dintre copiii lui Israel cunoşteau adevărata semnificaţie a Exodului şi mulţi doreau să revină la zeul vechi, Amon. Printre aceştia se numărau şi egiptenii. Pentru aceasta au ridicat ei Viţelul de Aur, Apis. Oamenii se speriaseră de marele "cerc de foc" şi au crezut că Moise fusese omorât de "flăcări", acolo, pe munte.

Deşi văzuseră cu ochii lor manifestarea unei mari puteri, evreii au ales să rămână la un nivel spiritual modest, construind un idol. Aaron le-a permis acest lucru, pentru că s-a convins că mulţimea nu înţelegea Planul. Pe de altă parte, scopul Exodului fusese atins: Realizarea Planului se va petrece pe Pământul Sfânt. Comorile milenare vor fi în siguranţă în această ţară nouă, şi vor avea o Arcă şi un Tabernacol!

Atunci, după ce Moise a distrus cele două tablete, "... Iahve i-a zis: "Taie două table de piatră, asemănătoare cu primele. Şi eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi". (Exodul, XXXIV: 1).

Moise a tăiat atunci două table de piatră, pe care a gravat zece litere antice. Aceste table erau uşor diferite de tablele originale, şi nu se refereau decât la adevăruri trecătoare, legate de timp. Astfel, vechea înţelepciune s-a întors "spre cer", în marea navă spaţială; iar copiii celor 10 triburi nu au primit decât umbra din Cea Mai Mare Lumină şi din Adevăr.

Pe tablele originale din safir existau 12 Porunci, nu 10! Cele Două Porunci Pierdute nu se pot revela. Ele vor rămâne ascunse până când omul va fi pregătit să le primească. Nimic nu s-a schimbat până în ziua de azi!

Moise s-a urcat din nou pe vârful muntelui Sinai. "Şi Iahve s-a coborât din nou într-un nor, a stat acolo cu el şi a rostit numele Domnului". (Exodul, XXXIV: 5).

"Când Moise a coborât de pe Munte, pielea feţei lui strălucea" (Exodul, XXXIV: 29-35) şi el a trebuit să-şi pună un văl peste faţă pentru că mulţimea, ca şi Aaron, se temeau să se apropie de el. Era "încărcat" cu un câmp de forţă, care răspândea un halou luminos. Mai târziu, se va spune acelaşi lucru şi despre Iisus, a cărui faţă "strălucea ca soarele" în momentul transfigurării, (Evanghelia după Matei, XVII: 2).

"Când Moise intra înaintea lui Iahve ca să-i vorbească, îşi scotea vălul, până ce ieşea din cort...". (Exodul, XXXIV: 34).

91

Page 92: 37 G H Williamson

Moise îşi ascunse faţa (şi forţa pe care o primise) în faţa mulţimii, dar el îşi ridica vălul în faţa lui "Iahve" sau a "Vocii"!

Noile tablete, de piatră brută, au fost păstrate timp de secole în Arca Alianţei. Unii cred că ele au fost distruse în timpul sclaviei babiloniene, dar nu e adevărat, şi într-o zi vor fi găsite! Pentru a păstra cultul lui Aton - al Dumnezeului Unic -printre copiii lui Israel, (deşi Cea Mai Mare Lumină nu li se revelase căci ei demonstraseră că nu sunt încă PREGĂTIŢI să o primească în înalta ei spiritualitate), a fost creată o ordine specială, care îmbina un ritual păgân cu normele spirituale ale cultului lui Aton, având astfel reprezentări simbolice în privinţa sacrificiilor, în ceremonii şi în vestimentaţie.

Aaron şi fiii săi au fost primii preoţi ai acestui ordin. Sacerdoţiul leviţilor a fost creat anume spre a servi ca mediator între Aton şi naţiunea evreilor, prin sacrificarea animalelor. Astfel de sacrificii n-ar fi fost necesare dacă ar fi fost revelată înţelepciunea tablelor de safir. Prezenţa preoţilor nici atât. Dar, omul era încă nepregătit să se întâlnească cu Creatorul său în Adevărul Divin şi în înţelegerea Perfectă!

Sacrificiile de animale s-au dovedit inutile după ce Marele Maestru Iisus a adus "Împlinirea".

Cât priveşte preoţii, ei vor dispare, odată cu sosirea ZORILOR AURITE, care se apropie! Omenirea se va adresa direct Părintelui Infinit, fără nici un intermediar sau vreun ritual. Ele nici nu au fost vreodată necesare dar omenirea nu a înţeles, iar, până ce se va ridica la această înţelegere, va fi legată de dogme, credo-uri, ritualuri, ce nu sunt decât intermediari, plini de autoritate şi înveşmântaţi în lungi falduri şi care îl slujesc pe Amon!

Forma de cult înalt simbolic ce a fost impusă era de un nivel spiritual scăzut, ce-i drept, dar i-a împiedicat pe evrei să recadă în adorarea Viţelului de Aur sau a Taurului (Apis). Dar, chiar şi aşa, numeroşi evrei au continuat să se închine cultului lui Amon! Altarele mânjite de sânge al jertfelor erau urâte de Aton dar, cât timp ele slujeau glorificării sale, mirosurile lor erau mai plăcute decât tămâia şi mirodeniile din altarele lui Amon! Căci Dumnezeu ştia că omul în final se va cizela, şi plecând de la astfel de ritual, va merge către Cea Mai Mare Lumină.

Piatra Şamir fusese folosită de Regele Solomon, în timpul construirii Templului - care s-a făcut "fără zgomot de ciocane". Aaron a folosit acelaşi fel de piatră, Şamir sau piatra magică, la tăierea pietrelor pectoralului marelui preot!

Cele 12 pietre preţioase ale pectoralului simbolizează cele 10 porunci, în care se cuprind şi cele Două care s-au pierdut! Pectoralul conţinea, de asemenea, Urim şi Tummim. Dar istoricii nu pomenesc deloc de ele!

Aaron a spus: "Prin Urim şi Tummim noi suntem siguri că aflăm voinţa lui Dumnezeu! Cum e posibil acest lucru? Urim înseamnă Lumini, principii radiante, revelaţii. Tummim - sunet, realizat, adevăr. Deci, vom putea înlocui aceşti termeni noi prin "Lumini" şi "Adevăr". Prin folosirea lor marele preot obţinea "oracolul divin", care ajuta poporul în situaţiile grele. Nu erau diferite de globurile de cristal care se găseau

92

Page 93: 37 G H Williamson

în camerele secrete din Egipt. Ele erau două mici "imagini" - chipuri -, care redau oracolele, având ca interpret o Voce.

Urim şi Tummim permiteau lui Aaron să rămână în contact permanent cu marea navă - un "Vas de Lumină", asemănător celui pe care îl condusese pe când fusese Merk, vizitatorul din Hesperus! Era un sistem de comunicaţie care funcţiona în două sensuri! Astfel mentorii din Spaţiu puteau da sfaturi de pe nava lor, în situaţii dificile, evreilor.

Core, fiul lui Yichar, fusese Horemheb. Era gelos pe Moise şi încerca să-i ia puterea. Horemheb a fost totdeauna un "uzurpator" al "tronului". După ce s-a revoltat împotriva lui Moise şi Aaron, Core - împreună cu partizanii săi - au fost înghiţiţi de pământul care s-a deschis sub ei.

"Pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei cu familiile lor, precum şi pe toţi oamenii lui Core şi toate bunurile sale... Ei au coborât de vii în "sheol" şi pământul i-a acoperit". (Numerii XVI: 32 - 33).

"Şi un foc a ţâşnit de la Iahve, care i-a mistuit pe cei 250 de oameni purtători de tămâie. (Numerii XVI: 35).

"Focul" provenind de la marea navă a proiectat vibraţii speciale, care i-au distrus pe Core şi oamenii săi, ca şi forţele negative pe care le reprezentau. "Oamenii purtători de tămâie" erau adoratorii lui Amon, care se găseau amestecaţi printre copiii lui Israel!

Lui Moise i s-a spus atunci să-l ia pe Aaron şi să "poruncească unei stânci" să dea apă. Moise "a ridicat mâna şi, cu "ramura" a lovit stânca de două ori: apa a ţâşnit în şuvoi". (Numerii XX: 11).

"Iahve a spus atunci lui Moise şi lui Aaron: "Pentru că nu m-aţi crezut, nu veţi mai conduce mulţimea aceasta de oameni în Ţara pe care i-o dau. Acestea sunt apele Meribe (Ceartă), unde fiii lui Israel s-au certat cu Iahve, care a fost sfinţit între ei". (Numerii XX: 12-13).

Moise şi Aaron nu vor vedea niciodată "Pământul Făgăduinţei". Visul vieţii lor nu se va mai realiza, căci folosiseră puterea bastonului-vril din proprie iniţiativă, în loc să urmeze ordinele celor care îi conduceau!

Timp de 40 de ani, Israel a fost condus de un "nor supranatural", care de fapt nu era "nor", ci Vizitatorii şi ajutoarele lor, veniţi din alte lumi locuite, mult mai luminate. Moise nu ar fi putut să-şi elibereze - bineînţeles - poporul din sclavie - şi apoi să scoată manuscrisele din Egipt -, şi nici să-l hrănească, în plin deşert, timp de 40 de ani, fără ajutorul direct şi miraculos al "Fraţilor" veniţi din Spaţiu.

Miriam, Aaron şi Moise s-au stins toţi în acelaşi an, odată împlinită Misiunea lor în această viaţă. Miriam a murit la vârsta de 130 de ani şi a fost îngropată la Kadesh. Numele acesta înseamnă curat, pur, sfinţit, şi acesta a fost locul definitiv de odihnă al celei care fusese odinioară Tantaph, preoteasă a lui Isis. De data aceasta îl slujise pe Aton, şi opera sa era încheiată pentru încarnarea prezentă.

93

Page 94: 37 G H Williamson

Aaron, care fusese Regele Hadad din Edom, a murit la 133 de ani, în vârful muntelui Hor. Muntele acesta, care se ridica din deşert, era aproape de graniţa cu Edomul! Această entitate s-a întors, astfel, în ţara încarnării şi vibraţiilor sale precedente!

Una dintre prezicerile cele mai frapante ale Vechiului Testament, care anunţă venirea lui Iisus, se găseşte în Deuteronom, Cap. XVIII.

Un profet asemănător lui Moise va veni în timpurile viitoare. Şi această venire a fost pregătită de Moise, prin Revelaţiile sale.

Psalmul 81 se numeşte "Psalmul lui Asaf' (Asaf), dar şi "Psalm pentru Asaf'. Este, cu adevărat, pentru Asaf, şi nu al sau de Asaf!

Asaf fusese numit de David şi Solomon Maestru al cântecului pentru serviciile Templului. David a scris chiar mai mulţi psalmi dedicându-i lui Asaf:

"El a pus-o drept mărturie în Iosif, când a ieşit împotriva ţării Egiptului. Atunci am auzit un glas pe care nu l-am cunoscut". (Psalmi, LXXXI:5).

David vorbeşte la persoana I şi scrie: "Eu am auzit o limbă pe care nu am înţeles-o". El vorbeşte despre Iosif spunând eu, ca şi cum ar vrea să spună că el fusese Iosif!

Este perfect exact: în Psalmul 81 există dovada absolută că Iosif a fost, mai târziu, David!

"Ai strigat în necaz şi te-am scăpat: ţi-am răspuns în locul tainic al tunetului; şi te-am încercat la apele Meriba". (Psalmi 81:7).

În acest Psalm vorbeşte însuşi Dumnezeu, spunând: "Te-am încercat (eu, Iahve, pe tine, David) la apele Meriba... "Dar Moise a fost omul pe care Iahve l-a încercat la apele Meribe! De ce spune, atunci, acest verset că David este cel care a fost "încercat"? Entitatea David s-a reîncarnat mai târziu şi a fost Moise.

Istoricii cred că David a trăit după Moise, pe când noi am demonstrat că, în realitate, David a trăit cu mai multe secole înainte ca Moise să se fi născut! Dar, dacă acest verset a fost scris cu adevărat de David - cum am mai spus - cititorul se va întreba: "Dar cum a putut să scrie că a fost "încercat" fiind Moise, când Moise nu se născuse încă, atunci?" Iată-ne prinşi, încă o dată, în "secole de haos"! Citirea corectă a celui de-al 81-lea Psalm este: "Tu vei striga în necaz şi eu te voi scăpa, îţi voi răspunde în locul tainic..." După secole, când ordinea cronologică era iremediabil bulversată, copiştii textelor n-au mai înţeles de ce pasajul acesta trebuie scris la viitor! Ei credeau - absolut eronat - că David a trăit după Moise, şi nu înainte. Erau siguri că versetul trebuia scris la trecut Au schimbat timpul verbelor, corectând originalul! Astfel de intervenţii s-au produs multe în decursul secolelor. Rezultatul a fost agravarea considerabilă a "haosului imposibil", haos generat de inexactităţi cronologice!

Cum era scris la origine, versetul 7 era o profeţie făcută de Dumnezeu lui David: promisiunea că Dumnezeu va fi cu David (Moise) în evenimentele care vor veni: "Îţi voi răspunde în locul tainic al tunetului" - înseamnă că David - Moise va fi înconjurat

94

Page 95: 37 G H Williamson

de un câmp de forţă magnetică, generat de o navă spaţială, în momentul în care va auzi vocea şi va primi instrucţiunile!

Moise, care scrisese Geneza - plecând de la vechi manuscrise - şi-a terminat propriile opere şi le-a înmânat preoţilor.

El l-a însărcinat pe Iosua să conducă poporul pe Pământul Făgăduinţei. Apoi, a compus o cantată care trebuie să fie cântată de poporul lui Israel. David compusese şi el cantate, întru Slava lui Dumnezeu!

"La 120 de ani, ochiul său nu era stins, nici vigoarea sa epuizată". Moise a urcat Muntele Pişga şi, pe când contempla Ţara Făgăduinţei, unde ar fi dorit atât de mult să ajungă -Dumnezeu l-a luat şi l-a dus în altă dimensiune... Într-o clipă, a

dispărut. Ajunsese la o vârstă la care nu mai era atât de puternic - uzat de asprimile deşertului - pentru a putea conduce poporul.

El se va reîncarna, mai târziu, spre a-şi contempla OPERA, însă faza prezentă a misiunii sale era încheiată.

Îşi condusese poporul în Egipt pe când era Iosif, apoi reuşise să-l scoată din Egipt...

Muntele Nebo, cel mai înalt pisc al Muntelui Pişga, la vreo 10 km est de depresiunea Iordanului, marchează sfârşitul călătoriei lui Moise, care pregătea apropiata venire a lui Iisus: nu în Egipt, ci în Israel.

Nebo înseamnă planeta Mercur - mesager rapid, scris ceresc, profet. De pe acest vârf Moise a văzut ţara Palestinei: colinele Iudeei şi Galileei, muntele Carmel, creasta înzăpezită a Muntelui Herman, pe care Iisus, mai târziu, se va transfigura.

Moise ştia că "furtunile de pe Muntele Sinai" vor ceda locul "Vocii blânde" a lui Iisus!

În timpul REVELAŢIEI, Moise pregătise venirea CELUI MAI MARE DINTRE PROFEŢI!

"Aici a murit Moise, servitorul lui Iahve, în pământul lui Moab, din ordinul lui Iahve". (Deuteronom XXXIV : 5).

"Până azi, nimeni nu i-a cunoscut mormântul...", căci, ca şi Iosif, Moise a fost dus într-o altă lume spaţio-temporală.

Mormântul său nu va fi găsit niciodată, fiindcă nu a existat niciodată!

Moise îşi primea răsplata: el împlinise "toate semnele şi toate minunile poruncite de Iahve în ţara Egiptului".

După ce Moise a părăsit acest Pământ s-au scurs multe secole, în timpul cărora "Confreria Binelui" a avut de dus o muncă grea şi îndelungată. Membrii săi şi-au continuat misiunea, ocupând poziţiile cele mai umile, în numeroase ţări, în

95

Page 96: 37 G H Williamson

numeroase locuri. În tot acest timp, până la apariţia lui Isus, ei au pregătit permanent venirea lui.

Pentru a completa capitolul asupra REVELAŢIEI să menţionăm, pe scurt, anumite încarnări ale Lucrătorilor întru

Lumină, în cursul acestei lungi perioade care a precedat naşterea lui Iisus.

Isaia, profetul Mântuirii, se născuse în jurul lui 765 a. Ch. El fusese prinţul Seti, al nouălea fiu al lui Ramses II, care pierise odată cu năruirea Palatului regal, în ultima noapte a Exodului Final. Isaia a fost primul dintre Marii Profeţi. El s-a manifestat în timpul domniei lui Ozias, rege al Iudeei, şi a lui Achaz, nepotul lui Ozias. A fost contemporan cu profeţii Osen, Amos şi Michee, pe vremea monarhilor asirieni Teglat - Falaser III, Salmeneser IV, Sargon şi Sennacherib.

Principala contribuţie a lui Isaia este profeţia naşterii lui Iisus şi anunţarea că Domnia Sa aici, pe pământ, nu va avea sfârşit. Dumnezeu însuşi va da un semn: un fiu, al cărui nume va fi Emanuel. Al 53-lea Capitol al Cărţii lui Isaia descrie - într-o manieră poetică - frumuseţea lui Isus şi suferinţele sale, cum a fost "condus la tăiere ca un miel". (Isaia LIII: 9).

El a anunţat jefuirea Siriei, căderea Asiriei şi Babilonului, distrugerea Tyrului şi a întregii ţări: "Ţara se va clătina ca un beţiv". (Isaia XXIV: 20).

El spune că anumite "mlădiţe" vor fi salvate, că cei ai lui Iacov vor reveni spre Dumnezeu... că Domnul va regăsi vlăstarele poporului său, care vor fi apăraţi - din Asiria, Egipt, Patros, Cuş, Elam, Şinar, Hamat şi din insulele mării, şi că pacea va domni atunci printre ei.

El vorbeşte cu speranţă, zicând:

"Va face să dispară Moartea pentru totdeauna. Domnul Iahve va şterge lacrimile de pe toate feţele". (Isaia XXV: 8).

Copiii lui Israel vor fi reuniţi unul câte unul; va suna marea trompetă şi "ei vor veni, aceia care erau pierduţi în ţara lui Assur şi disperaţi în ţara Egiptului". (Isaia XXVII: 12-13).

El prezicea distrugerea:

"Nenorocire pentru Ariei, oraşul unde a poposit David" (Isaia, XXIX: 1) şi urmează "Tu vei fi vizitat de Iahve Savaot, cu tunete, prăbuşiri, mari zgomote, uragane, furtună şi flacăra unui foc devastator". (Isaia XXIX: 6).

După această distrugere, anunţă:

"Atunci, ochii orbilor vor vedea, urechile surzilor se vor deschide; atunci şchiopii vor sălta ca cerbii şi limba mutului va striga de bucurie. Căci apa va ţâşni în deşert, torente în stepă". (Isaia, XXXV: 5-6).

96

Page 97: 37 G H Williamson

După această distrugere, este descrisă înfăţişarea generală a Pământului:

"Orice deal va fi înălţat, orice munte şi orice deal să fie plecate; ce este strâmb va fi îndreptat şi locurile zgrunţuroase vor deveni netede". (Isaia XL : 4).

Este promisă Israelului iertarea, iertarea greşelilor.

După ce vor avea loc aceste catastrofe, vor ieşi la suprafaţa pământului LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI şi vor fi descoperite.

"Eu voi merge înaintea ta, nivelând înălţimile. Voi sfărâma portalurile de bronz, voi sparge barele de fier. Îţi voi înmâna ţie comorile secrete şi bogăţiile ascunse, pentru ca tu să ştii că eu sunt Iahve, Dumnezeul lui Israel, care te chem pe numele tău". (Isaia, XLV: 2-3).

Bunăvoinţa lui Iahve continuă:

"Căci munţii pot să dispară şi colinele să se netezească, dar iubirea mea pentru tine nu va dispare şi alianţa mea de pace nu se va zdruncina - a declarat Iahve, care are milă de tine". (Isaia LIV: 10).

Se promite o pace durabilă:

"Toţi fiii tăi vor fi instruiţi de Iahve. Mare va fi fericirea fiilor tăi". (Isaia LIV: 13).

Prin cuvinte incomparabile, Isaia aminteşte mila lui Dumnezeu: "Tu nu ştii? Iahve este un Dumnezeu etern, el a creat marginile Pământului. El nu se plictiseşte, nu se oboseşte, nici nu părăseşte lucrarea sa, iar inteligenţa sa este de necuprins.

El redă puterea celui obosit şi-l întăreşte pe cel slăbit. Cei tineri sunt cei care obosesc şi se plictisesc, iar când ajung tineri bărbaţi, li se întâmplă să se şi clatine. Dar, cel care are încredere în Iahve îşi reîmprospătează forţele şi capătă aripi, ca vulturii. Ei aleargă fără a osteni şi merg fără a se opri. (Isaia XL: 28-31). Ieremia este numit Profetul Lamentărilor. El a profeţit în vremea domniilor lui Joasias, Joachim şi Sedecias, între 612 şi 550 î.I.Ch. A fost contemporan cu Sofronie, Habacuc, Ezechiel şi Daniel.

Ieremia înfierează păcatele lui Israel şi Iuda şi-i îndeamnă să revină către Iahve: "Unde este Iahve, care ne-a scos din Egipt şi ne-a condus prin deşert, printr-un pământ arid şi prăpăstios, pământ al uscăciunii şi al umbrei morţii?" (Ieremia II: 6).

Să ne amintim marea navă spaţială care îi condusese pe copiii lui Israel, până au ajuns în "Pământul Făgăduinţei". De aceea, el spune: "Unde este Iahve (VOCEA din nava spaţială), care ne-a scos din Ţara Egiptului?"

"Şi v-am dus într-o ţară îmbelşugată, spre a vă sătura cu fructele şi bunurile sale; dar, abia instalaţi, voi aţi şi mânjit ţara mea, aţi schimbat moştenirea mea într-un loc oribil". (Ieremia, II: 7).

97

Page 98: 37 G H Williamson

Avem aici dovada că evreii au părăsit pe Aton, Dumnezeul Unic, după ce au ajuns în Ţara Făgăduită. Dacă ei nu ar fi înălţat Viţelul de Aur şi dacă ar fi primit cele două tăbliţe de safir originale, nu ar fi revenit la un cult păgân. Am spus că, dată fiind lipsa de înţelegere, au fost îngăduiţi să practice un cult de un nivel spiritual mai redus. Perioada care a urmat - după moartea lui Moise până la venirea lui Isus - a fost marcată de lupta constantă dintre credinţa lui Adam (Viţelul de Aur sau cultul lui Apis) şi cea a lui Aton (adorarea Dumnezeului Unic).

"Contra lui, leii răgeau şi urlau. Au transformat Pământul său într-un deşert, oraşele incendiate nu mai au locuitori". (Ieremia, II: 15).

Pentru că evreii nu-l slujeau pe Aton şi nu pregăteau venirea lui Iisus, "leii" din "lăcaşurile secrete" "răgeau" contra lui (Israel).

"Leii" au "redus (transformat) Pământul la un deşert"; fiindcă, fără vrerea reală a lui Israel de a lucra pentru Desăvârşirea apropiată, ţara şi oamenii erau sterili (deşerţi), nu purtau rodul cunoştinţelor spirituale.

În Cartea Exodului citim că Moise a instituit un sacrificiu păgân al sângelui (Exodul, XII: 43 - XIII: 16).

Acest rit păgân fusese permis, căci altfel, omul nu ar fi păstrat cultul lui Aton. Mai târziu, profeţilor inspiraţi - ca Isaia, Ieremia şi Amos - le-a revenit sarcina de a elibera pe oameni de credinţa în ofrande aduse prin jertfe şi sacrificii de sânge.

"Căci eu nu am spus, nici nu am prescris părinţilor voştri să facă jertfe şi sacrificii de sânge". (Ieremia, VII: 22).

Dumnezeu spune că nu a prescris poporului să facă sacrificii atât de oribile, şi totuşi, această idee a dominat totdeauna pe om. La fel cum omenirea crede că Dumnezeu şi-a trimis pe Pământ pe preţiosul Său Fiu, spre a fi omorât ca un miel, pentru ca, prin "sângele" Său - luat termenul la propriu - omul să fie purificat şi să ajungă uşor în Paradis!

Iisus nu a venit, însă, pentru a se sacrifica - prin sângele său - şi a muri ţintuit pe o cruce sângerândă! Ci a venit pentru a-i învăţa pe oameni, prin bună înţelegere, că pot spera totdeauna că vor ajunge la Tatăl Infinit.

"Iată ce propovăduiesc: Ascultaţi VOCEA mea, atunci eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul meu! Urmaţi până la capăt VOCEA pe care am pus-o eu ca să vă înveţe, pentru fericirea voastră. Dar ei nu au ascultat, nu au plecat urechea; ei au urmat încăpăţânarea inimii lor rele; ei au întors spre mine spatele lor şi nu faţa lor". (Ieremia, VII: 23-24).

Aici este clar: poporul "s-a întors" de la Dumnezeu, "încăpăţânarea inimii lor rele" i-a făcut să revină la simobismul grosolan al sacrificiului animal.

"Şi din ziua când părinţii voştri au ieşit din Egipt până azi, v-am trimis toţi servitorii mei, profeţii, în fiecare zi, fără a obosi!" (Ieremia, VII: 25).

98

Page 99: 37 G H Williamson

Se vede că "toţi servitorii" lui Dumnezeu au revenit să trăiască din nou, cu menirea de a profetiza. Dar Dumnezeu spune:

"Ei nu au ascultat, nu au plecat urechea... au fost mai răi ca părinţii lor". (Ieremia, VII: 26).

Ieremia prezice boli şi calamităţi ce vor veni din Nord: "... distrugătorul... a pornit; el a ieşit din locaşul său, pentru a preface ţara ta în desert: oraşele tale vor fi distruse şi lipsite de locuitori. Iată că înaintează ca norii, carele sale seamănă cu uraganul, caii merg mai repede ca vulturul". (Ieremia, IV: 7, 13).

"Ei vor spune: Pace! Pace!, atunci când nu există pace!" (Ieremia, VI: 14).

Este tocmai ceea ce se petrece în vremurile noastre, azi!

"Distrugătorul va apare pe neaşteptate" (Ieremia, VI: 26) şi ţara ta nu va mai fi decât un deşert". (Ieremia, VII: 34).

El anunţa ruina totală a evreilor şi captivitatea din Babilon. Vorbeşte şi de falşii profeţi, care "profetizează în numele meu minciuni". (Ieremia, XXIII: 25) şi-i îndeamnă pe oameni să nu le asculte cuvintele.

Mai anunţă că Nabucodonosor, regele Babilonului, va distruge naţiunile şi popoarele din jurul lui (Ieremia, XXV: 9) şi că, după 70 de ani, poporul său şi el însuşi vor fi pedepsiţi pentru nedreptatea comisă de ei, dar şi ţara Caldeei, care "va deveni o pustietate veşnică". (Ieremia, XXV: 2).

Dumnezeu promise că, după 70 de ani, îi va elibera pe captivi... şi că aceştia îl vor invoca pe Dumnezeu şi că Dumnezeu îi va asculta. (Ieremia, XXIX: 12).

Tuturor celor care vor căuta Adevărul, li se fac promisiuni încurajatoare: "Când mă veţi căuta, mă veţi găsi, fiindcă m-aţi căutat din toată inima voastră". (Ieremia, XXIX: 13).

Ieremia a fost întemniţat din cauza profeţiilor sale, dar a fost eliberat de comandantul Babilonului, atunci când Ierusalimul a căzut (Ieremia, XL: 19).

Ieremia a profeţit devastarea Egiptului de Regele Nabucodonosor: "O, tu, fiică a Egiptului, aşa de bine aşezată, pregăteşte-te de călătorie, căci vei pleca în exil: Nof va fi redusă la starea unui deşert, devastată şi golită de locuitorii săi". (Ieremia, XLVI: 19). Oraşul Nof (Memphis) a rămas până azi o regiune pustie şi tristă din ţara Egiptului.

Ieremia anunţă condamnarea lui Moab, din cauza ofensei aduse lui Dumnezeu şi poporului său şi a insolenţei lui faţă de Dumnezeu: "Dar eu voi schimba soarta lui Moab, în viitor, a spus Iahve". (Ieremia, XLVIII: 47). Nu va fi cruţat nici Babilonul, fiindcă s-a arătat insolent faţă de Dumnezeu: "Chemaţi arcaşii şi îndreptaţi-i contra Babilonului! Voi, toţi care mânuiţi arcul, înconjuraţi-l şi nu-i mai lăsaţi nici o ieşire. Plătiţi-i după faptele lui şi faceţi-i tot ce a făcut şi el. Căci el s-a ridicat împotriva lui Iahve, împotriva Sfântului Israelului..." "Iată, sunt împotriva ta, Trufaşule, zice

99

Page 100: 37 G H Williamson

Stăpânul, Domnul oştirilor, "căci ţi-a sosit ziua, timpul pedepsirii tale". (Ieremia, L: 29-31).

În final, Israel va fi salvat: "Voi readuce pe Israel la păşunea sa, ca el să pască pe Carmel şi-n Basan, şi îşi va potoli foamea pe muntele Efraim şi în Galaad". "În zilele acelea, în timpul acela, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi; şi păcatele lui Iuda, şi nu se vor mai găsi. Căci eu voi ierta tot restul". (Ieremia, L: 19-20).

Ezechiel a trăit pe timpul lui Ioachim, în timpul domniei lui Nabucodonosor, între 606 şi 538 î. I. Ch. A fost contemporan cu Ieremia şi cu Daniel. El a profeţit timp de 22 de ani. A fost dus la Babilon, în timpul Primei Captivităţi (606 î.I.Ch.). El fusese Aaron, fratele mai mare al lui Moise, în perioada Marelui Exod. Profeţiile sale pot fi împărţite în două episoade: înainte de căderea Ierusalimului şi după aceasta.

Primul capitol al Cărţii lui Ezechiel se deschide cu viziunea "Vântului de furtună" şi a celor "patru animale cu formă omenească", a căror descriere corespunde perfect cu cea a "farfuriilor zburătoare", din zilele noastre:

"M-am uitat şi iată a venit de la miază-noapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, din mijlocul căreia sclipea ceva ca un metal incadescent în mijlocul focului. Tot în mijloc se mai vedeau nişte figuri, ca patru făpturi vii, a căror înfăţişare era asemănătoare unui om. Fiecare avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca talpa piciorului unui viţel şi scânteiau ca bronzul lustruit". (Ezechiel, 1:4-7).

Ezechiel descrie Vulturul, Taurul şi omul, aceste simboluri misterioase:

"Feţele lor se asemănau cu faţa unui om: la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou; şi toate patru aveau câte o faţă de vultur" (Ezechiel, I: 10).

Şi continuă descrierea acestor animale: "Făpturile vii alergau şi se întorceau, ca fulgerul". "... era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor... şi toate patru aveau aceeaşi întocmire, înfăţişarea şi alcătuirea lor era în aşa fel, încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în timpul mersului. Aveau nişte obezi (circumferinţă) înspăimântătoare şi, pe acestea, cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur. Şi când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele; şi când se ridicau făpturile vii de pe pământ, se ridicau şi roţile... căci duhul făpturilor vii era în roţi". (Ezechiel, I:14,16-20).

Ezechiel a primit, de la vizitatorii din Spaţiu, veniţi în mijlocul "vântului de furtună" - câmpul de forţă al navei spaţiale - misiunea să avertizeze Casa lui Israel, care se revoltase împotriva lui Dumnezeu - "căci este rasă de rebeli (Ezechiel, III : 27) - să-i prevină că porunca lui Dumnezeu este să se lepede de răutatea lor (Ezechiel, III: 19).

100

Page 101: 37 G H Williamson

"Astfel vorbeşte Domnul Iahve: "Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în mijlocul popoarelor şi de jur împrejurul lui sunt ţări străine. Dar el s-a răzvrătit împotriva legilor şi poruncilor mele şi s-a făcut mai vinovat decât ţările din jur, căci a nesocotit Legile mele şi n-a urmat poruncile mele". (Ezechiel, V: 5,6).

Urmează, în sfârşit, condamnarea Israelului: "Îmi voi împlini judecăţile împotriva şi voi risipi în toate vânturile pe toţi cei care vor mai rămâne din tine". (Ezechiel, V: 10).

"Cei care vor scăpa dintre voi îşi vor aduce aminte de mine, printre popoarele unde vor fi duşi captivi". (Ezechiel, VI: 9).

Tocmai aceşti supravieţuitori au adus Lumina printre popoare.

"... ei vor profana locaşul Meu cel sfânt (locul secret); da, prădătorii vor pătrunde în el şi-l vor profana", (Ezechiel, VII: 22).

Nu s-a petrecut oare acest lucru în Israel şi-n Egipt, unde Supravieţuitorii au adus Lumina?

Ezechiel condamnă, de asemenea, pe falşii profeţi: "Mâna Mea va fi împotriva proorocilor ale căror viziuni sunt înşelătoare şi mincinoase; ei nu vor rămâne în Adunarea poporului meu, nu vor fi înscrişi în Cartea Casei lui Israel, nici nu vor pătrunde în ţara lui Israel... Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicând: "Pace!" când nu este pace..." (Ezechiel, XIII: 9).

Dumnezeu porunceşte poporului lui Israel să se căiască. "Lepădaţi de la voi toate fărădelegile... faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou! Pentru ce să muriţi, Casă a lui Israel? Căci eu nu doresc moartea celui ce moare - zice oracolul

Domnului Iahve - convertiţi-vă, şi veţi trăi! (Ezechiel, XVIII: 31-32).

Ezechiel anunţă condamnarea Faraonului şi a Egiptului însuşi. (Ezechiel, XXXIX: 12) : "Voi preface ţara Egiptului într-o pustietate în mijlocul altor ţări devastate, şi cetăţile ei vor fi pustii între alte cetăţi pustii, timp de 40 de ani. Iar pe egipteni îi voi risipi printre popoare şi-i voi împrăştia printre felurite ţări".

"Astfel vorbeşte Iahve: "După patruzeci de ani voi strânge pe egipteni din mijlocul popoarelor unde au fost risipiţi. Voi aduce pe captivii Egiptului, înapoi în ţara lui Patros... şi voi alcătui acolo o împărăţie slabă. Da, va fi cea mai neînsemnată dintre împărăţii şi nu se va mai înălţa peste popoare; îi voi împuţina, ca să nu stăpânească peste popoare... Aşa vorbeşte Domnul, Iahve... Iată, dau lui Nabucodonosor împăratul Babilonului, ţara Egiptului; el îi va ridica bogăţiile, o va prăda şi o va jefui; aceasta va fi plata armatei sale". (Ezechiel, XXIX : 12-15,19).

"Astfel vorbeşte Domnul, Iahve: "Voi distruge idolii şi voi stârpi din Nof chipurile deşarte. Nu va mai fi nici un prinţ în ţara Egiptului şi voi răspândi groaza în ţara Egiptului". (Ezechiel, XXX: 13).

Ultima profeţie se referă la timpurile prezente: frica domneşte în întregul Egipt!

101

Page 102: 37 G H Williamson

"Cum îşi îngrijeşte un păstor turma, aşa îmi voi îngriji eu oile şi le voi strânge din toate locurile de pe unde au fost risipite". (Ezechiel, XXXIV: 12).

"Eu voi veni în ajutorul oilor mele, ca să nu mai fie jaf..."

"Voi pune peste ele un singur păstor, pe slujitorul meu David. Eu, Iahve, voi fi pentru ei Dumnezeul lor, şi slujitorul meu David va fi un prinţ în mijlocul lor. Eu, Domnul, am zis. (Ezechiel, XXXIV: 22-24).

"Copiii lui Israel vor fi din nou reuniţi... "Nu vor mai fi o pradă a neamurilor, nu îi vor mai mânca fiarele din ţară, ci vor locui în siguranţă şi nu îi va mai tulbura nimeni" (Ezechiel, XXXIV: 28).

Învierea osemintelor din Valea oaselor uscate (Ezechiel, XXXVII) poate trimite la reîncarnarea sufletelor, care, plecate dintre vii, vor primi duh de viaţă, pentru a se bucura de pace în EPOCA NOUĂ, a Dumnezeului Unic!

Gog, din ţara Magog - simboluri ale naţiunilor păgâne şi ale forţelor rele din cuprinsul tuturor naţiunilor, vor avea de suferit în vremile viitoare (pe care noi le trăim acum):

"Vei înainta împotriva poporului meu Israel, ca un nor care acoperă ţara". Aceasta se va întâmpla la sfârşitul zilelor, "în zilele din urmă".

"Când Gog va porni împotriva pământului lui Israel - zice Iahve - "mi se va sui în nări mânia aprinsă", "va fi un mare cutremur în ţara lui Israel... toată suflarea va tremura de prezenţa Mea: munţii se vor răsturna, pereţii stâncilor se vor prăbuşi şi toate zidurile vor cădea la pământ... va cădea o ploaie torenţială şi pietre de grindină, va ploua foc şi pucioasă peste el şi peste popoarele cele multe care vor fi cu el... Şi ei vor şti că sunt EU, Domnul". (Ezechiel, XXXVIII : 16,18-20,22-23).

Războiul Sfânt, care se desfăşoară acum în orientul Mijlociu poate fi mai uşor înţeles, dacă îl privim prin prisma acestei antice profeţii!

Amos era un păstor din Teqoa, situat la câţiva kilometri de Bethleem. El a făcut profeţii în timpul domniei lui Ozias, regele din Iudeea, şi în timpul lui Ieroboam II, în Israel. Isaia a profeţit în aceeaşi epocă, începând aproximativ de la 745 î.I.Ch. Amos era un om din popor, străin de confreria profeţilor. El a pronunţat sentinţe împotriva a 6 naţiuni păgâne: Siria, Tyr, Ammon, Filistia, Edom şi Moab. El a mai pronunţat, de asemenea, sentinţe, contra lui Iuda şi Israel, condamnând opresarea celor săraci.

El s-a adresat cu dezinvoltură Israelului: "Căutaţi-mă şi veţi trăi!" (Amos, V: 4), chemându-i la pocăinţă:

"Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi păcatele voastre sunt fără număr, voi asupriţi pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi în picioare dreptul săracilor..."

"Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi şi ca astfel Domnul să fie cu voi, aşa cum spuneţi".

102

Page 103: 37 G H Williamson

"Urâţi răul şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii şi, poate, Domnul Savaot va avea milă de rămăşiţele lui Iosif. (Amos, V: 2,14-15).

Amos condamnă ritualurile de sărbătorire, jertfele, ceremoniile religioase, aducerea ofrandelor de pace: "Când îmi aduceţi arderi-de-tot şi daruri de mâncare, eu nu le vreu şi nu le voi primi, nici nu mă voi uita la viţeii îngrăşaţi aduşi ca jertfe". (Amos, V: 22).

El recomandă, apoi:

"Ci justiţia să curgă ca o apă şi dreptatea ca un pârâu care nu seacă niciodată". (Amos, V: 24).

"Sacrificii şi tăieri de animale mi-aţi adus voi oare în deşert, timp de 40 de ani, Casă a lui Israel?" (Amos, V: 25). Acest verset este o dovadă că sacrificiile păgâne nu sunt expresia voinţei Divine şi nici a ascultării ei!

Amos era un profet provenit dintre oamenii simpli şi el s-a făcut susţinătorul cauzei lor.

"Ascultaţi aceasta, voi, care zdrobiţi pe sărac şi aţi vrea să-i faceţi să dispară din ţară pe cei umili... Iahve jură pe Casa lui Iacov, să nu uite niciodată vreunul din actele voastre, oare nu din cauza lor vin cutremurele de pământ şi locuitorii lui sunt mereu în doliu?...

"În acea zi de sfârşit - spune cuvântul lui Iahve - eu am să fac să dispară Soarele în plină amiază şi voi acoperi pământul cu întuneric în plină zi". (Amos, VIII: 4,7-9).

Versetele precedente prezic ruina fizică a lumii. Amos prezice şi o "foamete" a lumii:

"Iată venind - zice Domnul Iahve - o vreme, când voi trimite foamea în ţară, nu o foame de pâine, nici o sete de apă, ci de-a auzi cuvintele lui Iahve. De la o mare la alta, se va merge clătinându-se, se va rătăci de la nord la răsărit, pentru a căuta cuvântul lui Iahve şi nu-l va afla!" (Amos, VII: 11-12). Se mai anunţă şi altă catastrofă:

"Şi Stăpânul, Domnul Iahve Savaot atinge pământul şi el se desface şi toţi locuitorii lui jelesc. Se înalţă ca râul Nil şi se coboară ca râul Egiptului". (Amos, IX: 5). Evreii se vor reuni, cu toţii:

"... voi porunci şi voi vântura Casa lui Israel între toate popoarele, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ... în acea zi, voi ridica din căderea lui Tabernacolul (cortul lui David), îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi, aşa cum era odinioară"...

"... îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o - zice Domnul, Iahve - Dumnezeul tău". (Amos, IX: 9,11,15).

Conform Divinei Tetrade, cele patru "Animale" - "Făpturi" simbolizează pe cei patru "Mari" profeţi şi, mai târziu, cei patru Evanghelişti:

103

Page 104: 37 G H Williamson

Om (înger)

Leu

Taur

Vultur

Ezechiel Daniel Ieremia Isaia

Matei Marcu Luca Ioan

Totuşi, acest vechi sistem simbolic nu arată corect încarnările acestor entităţi, cu excepţia a două dintre ele.

Isaia (Vulturul) a devenit mai târziu Ioan; Ieremia (Taurul) a fost mai târziu Luca; dar Daniel nu a devenit Marcu şi Ezechiel nu a fost Matei.

În timpul lui Iisus, Daniel a fost Iosif, tatăl lui Iisus. Şi Ezechiel, în aceeaşi epocă, a fost tânărul Marcu!

Tabloul simbolic "corectat" (ţinând cont de reîncarnările viitoare ale entităţilor) este: Om (înger) Leu Taur Vultur

Amos Ezechiel Ieremia Isaia

Matei Marcu Luca Ioan

În simbolistica egipteană, vom găsi entităţi corespunzătoare acestora. Astfel, cei patru zei ai morţii stau în faţa Judecătorului şi au patru naturi diferite:

Om

Câine (şacal)

Maimuţă

Vultur

Aceste patru animale sacre - pot fi văzute pe tăbliţele funerare - apar la judecarea omului care a murit, şi pledează în favoarea lui înaintea lui Osiris.

Mai târziu, Câinele (sau Şacalul) originar a devenit un Leu şi Maimuţa un Taur. Omul şi Vulturul au rămas neschimbate. Dar cele patru "Animale" acţionează totdeauna ca mediatori între om şi zei. I-au apărut lui Isaia, ca el să-i prevină pe oameni de iminenţa catastrofei; i-au apărut lui Ezechiel sub formă de "roţi", tot pentru a anunţa pe oameni de venirea unei catastrofe. Aceste patru "creaturi" aparţin vizitatorilor din spaţiu. În cartea mea "Alte limbi - altă carne", am explicat şi tratat în amănunt acest subiect.

104

Page 105: 37 G H Williamson

Navele spaţiale ("farfuriile zburătoare") sunt simbolizate în numeroase religii ale pământului şi complet integrate acestora. . Un singur exemplu: Ashur, zeul suprem al Asiriei, este reprezentat stând pe un disc înaripat!

Printre cele mai stranii simboluri folosite în Biblie este acela al "viespilor" (în ebraică, cuvântul "viespe" exprimă ideea unei maşini care zboară):

"Voi trimite viespi înaintea ta şi vor alunga din faţa ta pe heviţi, canaaniţi şi hitiţi." (Exodul, XXIII: 28).

"Şi Domnul Iahve Dumnezeul tău va trimite chiar şi viespi împotriva lor, până la deplina distrugere a celor care vor fi rămas şi a celor ce se vor ascunde de tine.

Să nu te înspăimânţi de ei; căci în mijlocul tău este Iahve, un Dumnezeu mare şi de temut". (Deuteronom, VII: 20-21).

"Şi am făcut să fiţi precedaţi de viespi, care au alungat din faţa voastră, ca pe cei doi regi amoriţi, nu cu sabia, nici cu arcul tău". (Josua, XXIV : 12).

Referirile la "viespi" trimit la epoca în care copiii lui Israel intrau pe "Pământul Făgăduinţei" şi se temeau de locuitorii pe care îi vor găsi acolo. Dar Dumnezeu a spus poporului lui Israel:

"Să nu te temi de ei; adu-ţi aminte ce a făcut Iahve, Dumnezeul tău, Faraonului (credinţei în Amon) şi întregului Egipt". (Deuteronomul, VII: 12). Şi Deuteronomul urmează, amintind: "de marile încercări pe care ţi le-au văzut ochii, de minunile şi semnele, de mâna puternică şi de braţul întins, cu care te-a scos Iahve, Dumnezeul tău, din Egipt". (Deuteronomul, VII: 19).

Desigur, noi ştim că poporul a fost condus afară din Egipt şi protejat de nava spaţială care se afla în aer. Iar când, în sfârşit, poporul era gata să intre în "Ţara Făgăduinţei", Dumnezeu spune:

"Aşa va face Iahve, Dumnezeul tău, tuturor popoarelor de care te temi". (Deuteronomul, VII: 19).

Se promite, astfel, copiilor lui Israel, că navele spaţiale îi vor precede. Altfel spus, după ce i-a condus timp de 40 de ani, exact înainte de a-i lăsa cu soarta lor, uriaşa navă şi "viespile" sale (aparatele mai mici, pe care le conţine) au făcut o demonstraţie de forţă şi putere în faţa locuitorilor ţării în care evreii trebuiau să convieţuiască de atunci înainte. Era un mod de a impune respect celora care erau martorii evenimentelor şi de a uşura condiţiile pentru poporul care "rătăcise" vreme de patru decenii. Dar, Dumnezeu îi spune poporului său să nu tremure în faţa "viespilor", căci Iahve este cu el. (Deuteronomul, VII: 21). Ioel (în jurul anului 720 î.I.Ch.) vorbeşte de ziua apropiată a venirii lui Dumnezeu şi a Judecăţii. El anunţă Epoca Evangheliei şi, ca şi Ioan în Apocalips, profetizează epoca "Secerişul (Recolta) pe Pământ".

Mai târziu, el se va întoarce, devenind Ioan Botezătorul. Ilie, profetul lui Dumnezeu (în jurul anului 875-800 î.I. Ch.), va deveni şi el Ioan Botezătorul! Cum este posibil ca

105

Page 106: 37 G H Williamson

doi oameni să devină, mai târziu, un singur om? Vom vedea, în cele ce urmează, în Cap. Împlinirea.

Ilie se născuse în Gilead, în ţara lui Ieftah (Iephtah). A fost un copil al pustietăţii din deşert şi de pe munţi. Purta o manta de piele de oaie (sau păr de cămilă) şi părul său bogat îi cădea pe spate.

Misiunea sa a fost de a alunga cultul falsului zeu Baal (Amon) din Israel. Trebuie să se pregătească calea pentru venirea lui Iisus.

Ilie s-a urcat pe muntele Horeb (Sinai), acolo unde Moise primise tablele Legii, şi a devenit conştient că a sosit momentul să părăsească Pământul. S-a îndreptat spre locul unde murise Moise, cu secole înaintea lui, pe Muntele Nebo - cel mai înalt vârf al muntelui Pişga...

Ilie fusese profetul "Focului". El achemat "focul" să coboare din cer şi să vină pe Muntele Carmel; a chemat "focul" să se năpustească asupra soldaţilor lui Ahaziah, pentru a-i distruge. Tot el, ca şi Moise înaintea lui, a separat apele.

S-a folosit de mantia sa, în locul bastonului, şi a separat apele Iordanului. (A Doua Carte a Regilor, II: 8).

Ilie a auzit aceeaşi Voce pe care a auzit-o şi Moise, şi a fost dus la cer, la fel ca "marele Legislator".

"Cum mergeau ei (Ilie şi Elizeu) vorbind, iată că un car de foc a apărut... şi s-a aşezat între ei doi; Ilie (şi el!) s-a urcat la cer într-un vârtej". (A Doua Carte a Regilor, II: 11).

Profetul care făcuse să se abată "focul", pleca acum într-un car, tot din "foc". Un "Vârtej" (câmp de forţă) 1-a preluat astfel, căci nu era nevoie ca el să facă experienţa a ceea ce se numeşte

"moarte"!

"Şi Elizeu (Elisei) vedea şi striga: "Tată al meu! Tată! Carul lui Israel şi Atelajul (călărimea) lui!" Şi nu l-a mai văzut"... (A Doua Carte a Regilor, II: 12).

Acest "car" al lui Israel era, într-adevăr, aceeaşi navă spaţială care condusese poporul în Exod; este aceeaşi care l-a dus pe Moise în altă dimensiune spaţio-temporală; şi a fost aceeaşi Rachetă-Mamă care a lansat aparatele de recunoaştere ("viespile") asupra celor care se opuneau intrării evreilor pe "Pământul Făgăduinţei".

Nava îl ducea acum pe Ilie, care-şi împlinise misiunea. Mantaua profetului căzuse şi Elizeu a ridicat-o, spre a-l urma pe Ilie ca profet al lui Dumnezeu. (A Doua Carte a Regilor, II: 13).

Deşi entitatea Ilie nu fusese Moise, ea a fost totuşi foarte apropiată, atât de opera, cât şi de "vibraţiile" acestuia. Ilie a fost păzitorul şi administratorul legii Divine pe care o revelase Moise.

106

Page 107: 37 G H Williamson

Ilie ştie că va fi dus departe de Pământ, ca şi Moise; de aceea, el s-a îndreptat spre locul unde "îngerii" (vizitatorii din spaţiu) îl ridicaseră pe Legislator şi - desigur - a fost ridicat şi el, în acelaşi mod. Ridicarea la cer a acestor doi oameni anunţă miracolul "Răpirii Bisericii" final, care se va produce atunci când "carele îngerilor vor coborî pe Pământ, spre a ne uni, întru întâmpinarea lui Iisus, în a doua sa venire".

"Transportul Bisericii" se va face în acelaşi fel, ca şi ridicarea la cer a lui Moise şi Ilie. Acesta este motivul pentru care sunt aici vizitatorii din spaţiu, în "farfuriile lor zburătoare".

Ilie va reveni mai târziu, sub forma îngerului Sandalfon (Sandalphon). A fost unul din "îngerii" - mesagerii din altă lume - care i-a apărut lui Ezechiel, cu sute de ani mai târziu, pe "roţi". Fiind Sandalfon, Ilie nu se mai întrupase într-un corp nou. Amintiţi-vă că el fusese dus acolo întrupat El nu s-a mai reîncarnat, în altă lume.

Cuvântul "înger", înseamnă, în limbile vechi, "pasărea lui Dumnezeu", "mesager", "om al cărui suflet este înaripat". Vizitatorii actuali veniţi din Spaţiu sunt, efectiv, "soli" sau "păsări ale lui Dumnezeu". Tot astfel, Ilie a fost Sandalfon, un om al cărui spirit era "înaripat". De bună seamă că era "înaripat", de vreme ce a fost ridicat de carul-navă spaţială!

Referitor la naşterea lui Pitagora (590-500 î.I.Ch.) s-au păstrat numeroase şi curioase legende. El fusese Tutmes (Tuthmese) III, cel care adusese comorile Templului lui Solomon în Egipt. Cei vechi pretindeau că nu era un muritor, ci un zeu, care luase formă umană spre a veni pe Pământ şi a instrui omenirea. Ceea ce este, desigur, foarte exact, pentru că Pitagora era unul dintre membrii "Confreriei Binelui".

Pitagora a fost întemeietorul unei şcoli la Crotona, colonie . doriană din Italia de Sud. El a adunat în jurul lui un număr de studenţi, selectaţi de el, pe care i-a învăţat înţelepciunea secretă care îi fusese revelată, ca şi bazele matematicilor oculte, ale muzicii şi ale astronomiei - considerate de el ca baza triunghiulară a tuturor artelor şi ştiinţelor.

Aknaton cel pios s-a reîncarnat în 469 î.I.Ch. şi a fost filosoful atenian Socrate. Când a fost acuzat de impietate şi "inovaţie" şi apoi condamnat la moarte, Simmias şi Cebea au asistat la moartea sa. Trebuie să ne amintim că tânărul Tutankhamon se afla printre cei care au asistat la moartea lui Aknaton, în cetatea condamnată Aketaton, când acesta din urmă a sorbit otrava. De data aceasta, când Socrate a băut cupa fatală cu cucută, Simmias, care fusese Tutankhamon, era de faţă! Regăsim, deci, relaţia precedentă: persoană asasinată -martor (Aknaton - Tutankhamon) repetându-se în Socrate -Simmias!

Cebes fusese Genubat, fiul lui Hadad. Dar el mai fusese şi micul fiu al lui Tutankhamon, îngropat în acelaşi mormânt cu copilul - Faraon). Se repetă, deci, relaţia precedentă: tată - fiu (Hadad - Genubat şi Tutankhamon - micul său fiu), schimbată în aceea de prieteni şi colegi studiind la aceeaşi şcoală (Simmias - Cebes).

Marele Maestru Filolaus (Philolaus, Phylos), în jurul anului 480 î.I.Ch., s-a refugiat mai întâi la Lucania, apoi la Teba, în Egipt, unde i-a avut elevi pe Simmias şi Cebes.

107

Page 108: 37 G H Williamson

Vom regăsi pe tânărul Simmias în Egipt, unde el fusese Faraon (Tutankhamon) şi unde s-a reîncarnat de mai multe ori.

În perioada cât a stat la Teba, împreună cu Filolaus, Simmias (fost Tutankhamon) a încercat să descopere camerele ascunse ale LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI din Marea Piramidă şi Sfinx. Cercetările sale, însă, au eşuat. El ştia că fusese "Ratut" (Tutankamon) şi dorea să regăsească tăbliţele pe care le scrisese el însuşi, cu secole înainte. Dar aceasta nu trebuia să aibă loc mai devreme de a se reîncarna din nou, în timpul lui Iisus.

Entitatea care fusese profetul Ioil (Ioel) s-a reîncarnat, devenind Ioan, fiul preotului Zaharia cu soţia sa, Elisabeta. El a anunţat venirea lui Iisus.

Ioan Botezătorul reprezintă o percepţie foarte elevată a Adevărului, dar care nu este, încă, animată de Spiritul Sfânt.

Totul era acum pregătit pentru venirea lui Iisus, ACELA care avea să scoată lumea întreagă din întuneric şi să o ducă spre Lumina unei mari Înţelegeri.

CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT în numeroase ţări. El se arătase - ZORILE - în Egipt, sub forma lui ATON, Dumnezeul Unic. Fusese REVELAT în cursul Marelui Exod, în "tufişul arzător", prin intermediul celor Două Table ale Legii; acum, el trebuia să fie ÎMPLINIT!

ÎMPLINIREA

Cuvântul se împlineşte

"... Va veni o Stea, ieşită din Iacov, şi un Sceptru se va ridica, ieşit din Israel..." (Numerii, XXIV: 17).

Promisiunea unui Rege Etern, care trebuie să apară în familia lui David, a fost repetată de nenumărate ori lui David şi Solomon. O găsim adesea în Psalmi şi ea a fost repetată fără încetare de profeţii Amos, Isaia, Mica (Micheu), Ieremia şi Zaharia, timp de multe sute de ani.

În momentul ales, îngerul Gabriel a fost trimis la Nazaret, către Maria, care era din familia lui David. Şi Gabriel spune: "Bucură-te, Maria, căci ai primit graţia lui Dumnezeu. Iată că vei concepe şi vei naşte un fiu, şi îi vei da numele Iisus. El va fi Mare şi se va numi Fiul Celui Prea Înalt... Şi Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui său David. El va domni peste casa lui Iacov în veci şi domnia sa nu va avea sfârşit". (Luca, I:30:33).

Prin copilul Iisus, promisiunile făcute lui David îşi găseau împlinirea. Îngerul a spus Mariei: "Domnul Dumnezeu îi va da (lui Iisus) tronul tatălui său, David". Această propoziţie este foarte interesantă, căci Iosif, tatăl lui Iisus, fusese Moise şi, într-o altă încarnare, fusese celălalt Iosif, fiul lui Iacov. Fusese, de asemenea, şi David, astfel

108

Page 109: 37 G H Williamson

că - atunci când îngerul îl numeşte pe David tatăl lui Iisus - el spune chiar adevărul, de vreme ce Iosif fusese David!

Trebuie să ne amintim că Menelik era fiul lui Solomon şi al Reginei din Saba (Hatshepsut); de aceea descendenţii săi, care au fost mai târziu regii Abisiniei, sunt înrudiţi direct cu David şi cu Solomon.

Menelik şi Iisus, aşadar, amândoi descendenţi din "rasa" lui David! Ceea ce dovedeşte că au existat aceleaşi vibraţii, în vechiul Israel şi în Egipt! Locul unde trebuia să se împlinească Planul a fost când Egiptul, când Israelul, până în clipa când atât momentul cât şi locul împlinirii au întrunit condiţiile perfecte.

Iisus putea să se încarneze în Faraonul Sananda, descinzând din Menelik, sau putea foarte bine să fie Iisus, fiul lui Iosif.

În amândouă cazurile, Isus cobora direct din David.

Şi, în cele din urmă, el s-a născut în Bethleem, oraşul lui David.

Teoria nefericită cu Maria cea veşnic "fecioară" este absolut nefondată! Oare virginitatea merită a fi "sanctificată" mai mult decât maternitatea? Înafara lui Iisus, Maria a avut şi alţi copii. Faptul acesta este povestit de Luca (II:7), care spune că Maria "a adus pe lume pe primul născut". De ce "primul născut", dacă nu ar fi existat şi alţii?

Cei "patru fraţi" ai lui Iisus, menţionaţi în Evanghelia lui Matei (XIII: 55), erau fiii lui Iosif şi ai primei lui soţii, Marta; nu erau decât fraţii vitregi ai lui Iisus. Au fost: Iacov (Iacov cel Mic, Epistola către Galateni, I:19), Iosif, Simon (Simion) şi Iuda (Iuda Daddaeus). Acest "Iuda", menţionat aici, avea să devină apostolul Iuda, căci în Biblie se spună că "Iuda era "fratele lui Iacov (cel Mic) (Luca, VI: 16). Nu înseamnă că era fratele lui Iacov şi al lui Ioan, fiii lui Zevedeu, ci al lui Iacov "cel Mic".

După el, Iisus a mai avut un frate mai mic şi două surori, toţi trei născuţi din unirea lui Iosif cu Maria. Fratele lui a fost Lazăr, iar surorile au fost Maria şi Marta. (Matei, XIII: 56).

Marta fusese Tantaf (fosta preoteasă a lui Isis, născută din Maya şi Ilipaamun), apoi Miriam, în încarnările precedente.

Găsim aici o primă relaţie tată-fiică (Maya-Tantaf), schimbată în frate-soră (Moise-Miriam) şi devenită în sfârşit iar tată-fiică (Iosif-Maria).

Numele evreiesc care se află la originea numelui lui Lazăr este contestat. Totuşi, Lazăr este o formă a lui Elizeu (Eliezer -"Ajutorul lui Dumnezeu") (Exodul, XVIII: 4). Găsim deci pe Iosif (care fusese Moise), dând unuia dintre fiii săi numele (acelaşi) de Lazăr sau Elizeu!

"După ce s-a născut Iisus în Bethleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată, au venit Magii de la Răsărit de Ierusalim, zicând: "Unde este Regele Iudeilor, care s-a

109

Page 110: 37 G H Williamson

născut? Fiindcă i-am văzut Steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm lui". (Matei, II: 1-2).

Regele Irod i-a chemat pe Magi şi i-a întrebat când apăruse Steaua pe cer. (Matei, II: 7). Ceea ce înseamnă că nu era o stea obişnuită şi că ea apărea pe cer prima oară!

"Apoi, i-a trimis la Bethleem: "Duceţi-vă, cercetaţi amănunţit despre Copil şi când îl veţi găsi, daţi-mi de ştire... Cu aceste cuvinte, au plecat la drum. Şi iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Copilaşul". (Matei, II: 8-10).

S-a stabilit prin calcule că a existat o conjuncţie Jupiter-Saturn, în anul 6 î.I.Ch. Toate acestea nu explică în mod satisfăcător de ce "Steaua a mers înaintea lor, până ce s-a oprit deasupra locului unde era Copilul". Unii astronomi cred că "Steaua din Bethleem" a fost, poate, un simplu astru care a explodat şi a ars, strălucind, în acel moment. Numeroase stele explodează în fiecare an în Galaxia Căii Lactee, şi asta nu explică nimic! Teologii se înşeală grosolan asupra "luminii supranaturale" generate de stea, pe care au văzut-o Magii. În realitate, era vorba de o navă spaţială, aceeaşi care condusese poporul lui Israel afară din Egipt şi care îl hrănise cu "mană" timp de 40 de ani, şi care trimisese "aparatele de recunoaştere" (viespile), pentru a uşura intrarea evreilor pe "Pământul Făgăduinţei". Această navă părăsise Pământul, după acţiunea viespilor, pe malul Iordanului (apele Iordanului fuseseră despicate - separate - şi zidurile Ierihonului se prăbuşiseră). Nava se întorsese, acum, pentru a vesti naşterea lui Iisus, Fiinţa Supremă a sistemului nostru Solar, FIUL LUI DUMNEZEU!

Când Magii au ajuns la Bethleem, Iisus nu se afla în "staul" cum se crede în general, ci într-o casă". (Matei, II: 11).

Cei trei Magi erau, în realitate, reprezentanţi ai navei spaţiale. Ei veniseră "de la Răsărit", acolo unde apăruse "Steaua". Unul dintre Magi era Mer (cel care a adus smirna) şi care fusese mai înainte Ahmoz (Ahmese), scribul lui Aknaton, apoi Hur, soţul lui Miriam.

Iisus este "Steaua" care răspândeşte Lumina înţelepciunii Sale Divine şi El a venit pe Pământ cu această lumină.

Stelele cerului îi reprezintă pe oamenii de înaltă spiritualitate, care posedă cunoaşterea Binelui şi Adevărului.

"O Stea ieşită din Iacov" îl reprezintă pe Domnul Iisus şi forma Sa umană; iar "Sceptrul ieşit din Israel" înseamnă domnia Adevărului Divin. Cu alte cuvinte, un Maestru se va naşte (Astrul), care va fi descendent al lui Iacov, şi el va avea formă umană. Va veni pentru ca toate naţiunile şi toate puterile lumii să fie conduse de Adevărul Divin!

Imediat după naşterea lui Iisus, nişte păstori dintr-o câmpie învecinată au văzut pe "Îngerul Domnului" şi "gloria lui Dumnezeu i-a învăluit în lumina sa". (Luca, II: 9). "Şi, deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu..."(Luca, II: 13). "După ce îngerii au plecat de la ei, în cer..." (Luca, II: 15).

110

Page 111: 37 G H Williamson

"Îngerul" care a apărut era Gabriel ("omul lui Dumnezeu"), acela care i-a apărut Mariei, iar "gloria sau lumina Domnului, care îl învăluia" era lumina care venea de la marea navă spaţială. S-ar părea că au apărut mai mulţi "îngeri" odată cu Gabriel şi, după ce a fost dus mesajul, "s-au întors, plecând spre cer".

Păstorii au putut vedea pe copilul-Iisus în "iesle" cu câteva clipe înainte să ajungă cei trei Magi. Într-adevăr, Iisus nu se mai afla în "iesle" la venirea celor trei, ci într-o "casă". După plecarea celor trei Magi (Matei, II: 12-13), "Îngerul" i-a spus lui Iosif "să se ridice", să-l ia pe Iisus şi pe mama Sa Maria, şi să fugă în Egipt. În realitate, Gabriel era deja la bordul navei spaţiale şi a intrat în contact cu Iosif prin telepatie (într-un "vis"), graţie câmpului de forţă magnetic al navei (utilizat pentru comunicaţii). Iosif pe când era Moise îşi luase soţia, Cippora ("mică pasăre", care fusese Maketaton - a doua fiică a lui Aknaton - şi care era acum fiica preotului Iethro din Madian, anume una dintre cele 7 fiice) şi pe copilul lor, i-a pus pe un asin şi părăsiseră ţara Madian, pentru a se întoarce în Egipt. Oare a procedat întocmai şi cu Maria şi Iisus? Ei, bine, nu! Cu toată reprezentarea care se face aşa-numitei "Fugi în Egipt"!

"... El a luat, în toiul nopţii, pe copil şi pe mama lui şi s-a retras în Egipt". (Matei, II: 14).

Gabriel îl prevenise pe Iosif că regele Irod va porunci să fie căutat Iisus pentru a-l ucide, dacă nu plecau imediat din Bethleem. Astfel că Iosif a aşezat pe copil şi pe Maria pe un asin şi au părăsit oraşul lui David, pornind peste câmpuri. Apoi, au fost preluaţi la bordul unei nave spaţiale şi conduşi de Gabriel în Egipt. Acelaşi Gabriel îl anunţase pe Daniel (pe David) de "Profeţia celor 70 de săptămâni". (Daniel, IX: 21). Gabriel îl ajuta acum pe Iosif, care fusese Daniel! Daniel spune: "Rosteam încă rugăciunea, când Gabriel, fiinţa pe care o văzusem la început în viziune zburând cu repeziciune a venit spre mine în plin zbor şi m-a atins, la ora sacrificiului de seară". (Daniel, IX:21).

Pentru că îşi începuseră călătoria pe asin şi pentru că cei dintâi istorici nu şi-au putut imagina prin ce alt mijloc ar fi putut călători spre Egipt, până în zilele noastre a persistat varianta că au făcut această lungă călătorie pe un asin! Numai că aici n-a fost vorba de o "fugă", ci de un zbor spre Egipt!

Şederea în Egipt a fost lungă... doar de doi ani. Irod a murit şi ei au putut să se întoarcă în siguranţă. Iosif şi Maria au trăit în oraşul On (Heliopolis) cât au stat în Egipt. În acest oraş trăise şi Iosif, tatăl lui Iisus, pe când era celălalt Iosif, fiul lui Iacov! Entitatea revenea la vibraţia primă a unei alte vieţi!

"După ce a murit Irod, un înger (Gabriel) al Domnului se arătă în visul lui Iosif, în Egipt; zicând: "Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui şi du-te în ţara lui Israel, căci au murit cei care căutau să-i ia viaţa copilaşului". (Matei, II: 19-21). "Iosif s-a sculat, a luat copilaşul şi pe Maria şi a venit în ţara lui Israel". "Iosif s-a sculat" nu înseamnă că Iosif "visa"; el a primit un mesaj telepatic de la Gabriel şi s-a "ridicat" până la nava spaţială din aer. Când versetele originale ale scrierilor biblice vor fi corect traduse - în vremurile ce vin - semnificaţia lor va deveni limpede! Căci există manuscrisele originale ale textelor biblice, aproape în totalitate! Secretul ascunzătorilor lor va fi şi el revelat.

111

Page 112: 37 G H Williamson

Iisus "s-a urcat la bordul" unei nave spaţiale şi a fost dus în Egipt; doi ani mai apoi, el s-a întors în acelaşi mod.

"Confreria Binelui" anunţase venirea unui mare şi minunat Rege, descendent al lui David, care va guverna şi va face fericită întreaga lume. Cu mult înainte de apariţia sa, acest Rege primise un nume: MESIA (în ebraică) sau CRIST (în greacă). Cele două cuvinte înseamnă acelaşi lucru: "CEL CARE A FOST UNS (ALES)" de Dumnezeu, pentru a împlini în lume OPERA (LUCRAREA) Sa, despre care vorbiseră profeţii. ISUS era numele său ca persoană, iar MESIA sau CRIST desemna Misiunea pe care avea să şi-o asume.

Ioan Botezătorul era fiul preotului Zaharia şi al soţiei lui, Elisabeta. Gabriel i-a apărut şi lui Zaharia, anunţându-l că va avea un copil de la Elisabeta. Acest preot fusese Aaron, apoi Ezechiel, în alte încarnări. Iar Elisabeta fusese Elişeba, şotia lui Aaron. Ne reîntâlnim, deci, cu relaţia soţ-soţie, între Aaron -

Elişeba şi Zaharia - Elisabeta. De fapt, Elişeba şi Elisabeta sunt unul şi acelaşi nume.

Entitatea care fusese profetul Ioil (Ioel) s-a reîncarnat o primă dată şi a devenit Ioan Botezătorul. El s-a retras din lume şi a trăit ca ermit în deşert (Luca, I: 80). Au trecut mulţi ani până ce prietenii din copilărie, Iisus şi Ioan, să se regăsească (aproape 30 de ani). Pe când trăia izolat în deşert Ioan s-a îmbolnăvit, iar entitatea care fusese Ioil i-a părăsit corpul; acela care fusese Ilie i-a preluat atunci corpul Botezătorului!

Gabriel îi spusese lui Zaharia: "(Ioan) va merge înaintea Lui în spiritul şi în puterea lui Ilie". (Luca, I: 17). Mai târziu, Iisus însuşi va revela că Ilie revenise la viaţă sub forma lui Ioan Botezătorul. (Matei, XI: 14). Pentru că Ioil nu-şi putea îndeplini până la capăt misiunea, Ilie 1-a înlocuit. Ioil s-a reîncarnat, în acest timp, devenind Toma Necredinciosul.

Misiunea Botezătorului a fost dusă la îndeplinire când l-a botezat pe Iisus, şi o Voce, venind din ceruri, i-a spus: "... Acesta este fiul meu mult iubit, care are întreagă a mea încredere!" (Matei, III: 17).

Locul ales pentru apariţia lui Iisus - MESIA al Lumii - a fost partea de jos a Iordanului, chiar în locul unde Iosua despărţise apele spre a permite poporului lui Israel să intre în "Pământul Făgăduinţei". Imediat spre est, la limita văii Iordanului, erau culmile înalte ale muntelui Nebo de unde Moise a putut contem-pla "Pământul Făgăduinţei" şi de unde, după aceea, a fost ridicat spre cer. Tot aici, "carul de foc" al lui Israel l-a preluat şi pe Ilie. La 7 km spre Vest, la marginea văii, să găsea oraşul Ierihon, ale cărui ziduri s-au prăbuşit, în urma acţiunii navei spaţiale şi a "viespilor" sale. Apele Iordanului fuseseră separate de către câmpul de forţă al navei cosmice, precum înainte cele ale Mării Roşii (Iosua, III: 16-17).

"Conducătorul armatei lui Iahve" i-a apărut lui Iosua, când acesta "a ridicat ochii şi 1-a văzut". (Iosua, V: 13-14). Apoi, acest "comandant" i-a spus lui Iosua să-şi scoată sandalele din picioare, "căci locul pe care te afli tu e sfânt". (Ioan, V: 15). Este întocmai ceea ce îi poruncise lui Moise să facă VOCEA, ca să stabilească un contact direct cu solul!

112

Page 113: 37 G H Williamson

Locul acesta de la Iordan avea vibraţia necesară pentru Botezul lui Iisus. În trecut, în mai multe rânduri, aici avuseseră loc minuni; Betel (Berhel) - locul în care Aavram înălţase altarul spre a slăvi pe Dumnezeul Unic (Aton) şi unde Iacov văzuse "scara cerească" cu îngeri, urcând şi coborând treptele -era aproape. Iacov îi văzuse, desigur, pe vizitatorii din spaţiu! La mică distanţă, la sud, de aceeaşi parte a crestei muntoase ca şi Betel, se află Ierusalimul, "oraşul Sfânt", cetatea preotului Melchisedec. Dar, acum, Isus-Cristos era tocmai Melchisedec!

Ceea ce s-a numit "ani necunoscuţi" în viaţa lui Iisus, dinaintea botezului, au fost anii în timpul cărora a călătorit, din Marea Britanie până în Egipt şi Tibet. În Marea Britanie, Iisus a trăit într-un loc devenit mai târziu locul de amplasament al faimoasei mânăstiri Gladstonebury. În Egipt, el a pătruns în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI din Marea Piramidă, de sub Sfinx şi din alte părţi!

În prima zi a sărbătorii Azimilor, cei 12 Apostoli (Discipoli), l-au întrebat pe Isus: "Unde vrei să pregătim masa de Paşti?" (Matei, XXVI: 17). Iisus a răspuns: Vreau să petrec Paştele în casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, "căci Vremea mea este aproape". Cei 12 Discipoli au pregătit Paştele în Camera Înaltă a Mariei din Ierusalim, la mama tânărului Ioan, care s-a numit mai târziu Marcu. (Faptele Apostolilor, XII: 12). Această cameră (odaie) "înaltă "simbolizează starea elevată pe care o dobândeşte spiritul nostru, atunci când ne gândim la lucruri spirituale. Această stare este atinsă prin rugăciune, când ne cufundăm în tăcere, prin folosirea unor cuvinte adevărate sau prin adâncă meditaţie spirituală.

"Şi, venind seara, el (Iisus) se afla la masă cu cei doisprezece" (Matei, XXVI: 20). Cei doisprezece erau (Matei, X: 1-4).

 

1. SIMON, zis PETRU - care fusese Aknaton, apoi Socrate;2. ANDREI - fratele lui Petru, care fusese preot al lui Aton în timpul domniei lui

Aknaton;

3. IACOV - fratele lui Ioan, unul dintre fiii lui Zevedei;

4. IOAN cel Iubit - care fusese prinţul Seti şi apoi Isaia;

5. FILIP - fusese Amenhotep III şi, mai târziu, Ramses II;

6. NATANIEL sau VARTOLOMEU - fusese Mahu, şeful poliţiei, sub Aknaton;

7. TOMA - fusese Ioil, apoi prima entitate încarnată ca Ioan Botezătorul; Ilie a luat corpul Botezătorului, iar primul ocupant a luat corpul lui Toma... un "schimb de corpuri" formidabil, similar celui care s-a produs între David şi Ahmoz I!;

8. MATEI - fusese Ahmoz, scribul lui Aknaton, apoi Hur şi, în fine, Amos;

9. IACOV cel Mic - fusese Huya, majordomul reginei Tyiy, mama lui Aknaton; fiul lui Alfeu;

113

Page 114: 37 G H Williamson

10.LEVI sau LEBEDEU sau LEBEUS, supranumit Tadeu (Iuda Taddeus)

11.SIMON Canaanitul

12. IUDA Iscarioteanul - care l-a trădat pe Iisus; entitatea aceasta îl asasinase pe Aknaton, apoi şi pe Tutankhamon.

 

Cei doisprezece îl aveau ca şef pe Simon Petru, nu fiindcă ar fi fost mai în vârstă - era de aceeaşi vârstă cu Iisus - ci pentru că el fusese piosul Aknaton, acela care proclamase în faţa lumii neîncrezătoate Naşterea lui Aton, Dumnezeul Unic. Iisus a ales pe oamenii aceştia, cu origini diverse, fiindcă ştia - graţie viziunii sale interioare - ce fuseseră toate aceste entităţi în trecut şi care era misiunea specială, a fiecăruia dintre ei, pe Pământ.

Casa Mariei din Ierusalim a fost loc de întâlnire pentru primii credincioşi ai lui Iisus. Maria era o văduvă bogată, care a sprijinit LUCRAREA lui Iisus. Barnabe, unchiul lui Marcu, a făcut din această casă "cartierul său general", cât a stat la Ierusalim. S-a pretins că Marcu nu l-a cunoscut niciodată pe Iisus şi că a scris Evanghelia sa dispunând de informaţii (date) la "a doua mână", de la Petru. Este cu desăvârşire inexact. Marcu avea 12 ani când s-a derulat CINA, în această casă. La 12 ani un evreu era considerat deja bărbat şi, prin urmare, nu era un copil în ochii celor din jur!

În noaptea aceea, Marcu a servit pe Discipoli şi pe Iisus în Camera Înaltă. A observat întreaga scenă, stând pe treapta cea mai de sus a scării, nu departe de masa cea lungă şi mare, cioplită grosolan din lemn. El a fost acela care a umplut cupa lui Iisus, când Maestrul a cerut să bea. (Matei, XXVI:27).

Marcu crescuse într-o casă impregnată de spiritualitate! Şi, deşi nu avea decât 12 ani, crescuse în cele mai bune şcoli ale epocii. Vorbea şi scria în mai multe limbi.

A fost profund impresionat de credincioşii care veneau în casa mamei sale, noapte de noapte, pentru a asculta cuvântul lui Iisus. El auzise şi cuvintele Maestrului, adresate numai micului grup al Apostolilor! Numai cei Doisprezece au audiat învăţătura cea mai importantă a lui Iisus, de faţă fiind totdeauna Maria şi fiul ei, Marcu.

Nu trebuie, deci, să ne mire că Ioan-Marcu s-a interesat încă de tânăr de CUVÂNTUL TATĂLUI INFINIT!

Înainte să se celebreze CINA, prin apă şi vin, Iisus a spus Apostolilor că unul dintre ei îl va trăda. Iuda Iscarioteanul, simţindu-se profund culpabil, a întrebat: "Maestre, oare eu sunt acela?" Iisus a răspuns: "Tu ai spus-o!" Atunci Iuda a ieşit din Camera Înaltă, şi cei rămaşi au sărbătorit Cina.

Apoi, Iisus şi Cei Unsprezece au cântat împreună, ca nişte buni fraţi, Psalmul. (Matei, XXVI: 30). După aceea, s-au dus pe Muntele Măslinilor. Era o creastă de coline, în apropierea Ierusalimului, la est de oraş. Aici a avut loc, mai târziu, înălţarea lui Iisus.

114

Page 115: 37 G H Williamson

David urcase Muntele Măslinilor când fugea de Absalon.

Ezechiel văzuse pe vârful acestui munte mari nave spaţiale. Cel care fusese în trecut Ezechiel, revenise acum la viaţă: era tânărul Marcu!

"După aceea, heruvimii şi-au întins aripile şi roţile s-au pus în mişcare cu ei şi slava lui Dumnezeu era sus, deasupra lor.

Slava lui Iahve s-a înălţat din mijlocul cetăţii şi s-a aşezat pe muntele care se află la răsăritul cetăţii (Muntele Măslinilor).

Pe mine Spiritul m-a răpit şi m-a dus, iarăşi, în viziune, prin spiritul lui Dumnezeu, la Caldeeni, printre captivi. Şi astfel, viziunea pe care o aveam a dispărut". (Ezechiel, XI: 22-24).

Deci, Marcu (fostul Ezechiel), îşi avea casa pe locul unde Ezechiel văzuse vizitatorii din spaţiu!

"Atunci Iisus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani..." (Matei, XXVI: 36). Această grădină era alăturată casei Mariei din Ierusalim. Aici exista o presă de extragerea uleiurilor. "Ghetsimani" înseamnă, de fapt, "presă de ulei".

Iisus cu cei unsprezece veniseră să se plimbe în acest loc, după celebrarea Cinei, în casă. Grădina şi casa erau la picioarele Muntelui Măslinilor.

În timp ce Iisus şi ceilalţi mergeau vorbind prin grădină, Marcu s-a apucat să strângă masa din Camera Înaltă. Când a vrut să ia Cupa, s-a tras înapoi, uluit. Nu era decât o cană de argilă, veche şi de formă grosolană, provenind din bucătăria mamei sale... Dar, acum, ea avea un contur luminiscent. În penumbra acelei odăi mari, ea strălucea slab, abia perceptibil, totuşi foarte vizibil pentru ochii ageri ai băiatului. Marcu a luat-o, a învelit-o în haină şi s-a dus direct în odaia sa. S-a dezbrăcat la iuţeală şi s-a culcat, dar somnul nu s-a lipit de el. Se gândea la Iisus, care era afară, în grădină. Cine era omul acesta, pe care avea impresia că îl cunoaşte atât de bine? A înţeles că toată viaţa, câtă îi este dată pe lume, va fi legată de viaţa şi opera lui Iisus.

Iisus, pe care l-a cunoscut Marcu, nu era fiinţa efeminată şi obscură pe care o reprezintă artiştii moderni. Iisus a fost un bărbat viguros, clădit puternic, impunând respect - nu numai prin calităţile lui mentale şi spirituale, ci şi prin forţa lui atletică!

Cum ar fi putut omul cel mai perfect al tuturor timpurilor să fie posesorul unui trup emaciat, aşa cum ne este figurat azi, ţintuit pe Cruce? Nu, de o mie de ori, nu!

Iisus a fost perfect, din punct de vedere spiritual, mental şi FIZIC!

Corpul său era solid şi robust şi comportarea sa nu avea nici moliciuni, nici delicateţuri nepotrivite unui bărbat. El dădea impresia că e modelat în marmură de cea mai fină; nu avea nici un defect, nici un semn particular. Era agil şi frumos, suplu ca cel mai bun dintre atleţi. Măsura un metru optzeci şi cântărea aproximativ 80 de kilograme. Părul său era blond (aproape roşu) şi era îmbrăcat într-o tunică scurtă,

115

Page 116: 37 G H Williamson

după moda romană. Cel mai adesea purta o barbă scurtă aurie, şi numai în ultimul an, care a precedat Cina, a lăsat-o să crească mai lungă. Figura lui nu era feminină, ci fin desenată; trăsăturile erau masculine şi energice; maxilarul solid şi pătrat; fruntea era înaltă, uşor bombată, mai perceptibil în anumite momente.

Iisus părea a fi amestecul a două tipuri: se înrudea tot atât de bine cu tipul roman, ca şi cu cel grec. Cu toate acestea, nu era cu adevărat nici unul, nici celălalt. Cu o expresie liniştită, senină, chipul său radia forţă, ceea ce e caracteristic figurii unui om perfect!

Pe când tânărul Marcu medita la Iisus, la înţelesurile Cinei şi ale plimbării prin grădina mamei sale, a auzit zgomote nedesluşite şi svoană de voci.

A ieşit repede din pat şi, privind pe fereastră, a observat soldaţi romani pătrunzând în pădurea de măslini. N-a mai apucat să se îmbrace; învelindu-se numai cu cearceaful, a ieşit afară, pe întuneric, alergând prin pădure către torţele ridicate de soldaţii romani, pe care îi vedea cum se apropie de Iisus.

Soldaţii se îndreptau încet spre Maestru, cu săbiile în mână. Unul dintre ei l-a rănit la faţă pe Malchus, servitorul marelui Preot, şi i-a tăiat şi urechea dreaptă. Nu Simion Petru a făcut acest lucru, cum se crede în general. (Ioan, XVIII: 10).

Un alt soldat s-a apropiat de Iisus şi a ridicat sabia, să-l lovească. Marcu a văzut şi s-a repezit să-l apere pe Iisus. Sabia nu l-a atins pe Iisus, dar i-a tăiat degetul cel mare - policele - lui Marcu, însemnându-1 pe toată viaţa. Din această cauză a fost numit el, mai târziu, "însemnatul": şi pentru dragostea faţă de Iisus, dar şi pentru amputarea degetului, care dovedea devotamentul său. Şi, pentru că detesta numele de Ioan, el a adăugat pronumele roman Marcu, devenind Ioan-Marcu.

Iisus l-a certat pe soldatul care ridicase sabia la el: "Bagă sabia în teacă, că acel care scoate sabia, de sabie va muri!" (Matei, XXVI: 53). "Crezi că n-aş putea ruga pe Tatăl Meu să-mi trimită mai bine de douăsprezece legiuni de îngeri?"... (Matei, XXVI: 53). Este o referire la faptul că "îngeri" sau "trimişi din spaţiu" (din "ceruri") ar fi putut imediat să se pună la dispoziţia lui Iisus, dacă el ar fi dorit-o.

Dar nu acesta era Planul.

Cei Unsprezece Discipoli au fugit din grădină, lăsându-l pe Iisus şi pe Marcu doar cu soldaţii. (Marcu, XIV: 50).

"Un tânăr îl urma, având aruncată pe el o învelitoare de in, pe trupul gol. Au pus mâna pe el, dar el a lăsat învelitoarea şi a fugit, gol". (Marcu, XIV: 51-52).

Descrierea "tânărului gol" nu se găseşte decât în Evanghelia lui Marcu. Căci Marcu este acela care povesteşte ce s-a petrecut în grădină, cu Iisus. Un scurt moment, el a mers alături de Iisus şi i-a ţinut mâna. S-au privit îndelung. Marcu n-a mai dat atunci atenţie trăsăturilor fizice ale acestui Fiu al omului. Cu toate că erau remarcabile, aceste trăsături s-au estompat şi Marcu n-a mai fost atent decât la ochii Lui... Privirea băiatului s-a cufundat în aceea a lui Iisus, în ochii săi!

116

Page 117: 37 G H Williamson

Ei conţineau o forţă atât de neobişnuită, o putere atât de copleşitoare, încât Marcu a scos un strigăt A avut impresia că se dizolvă şi este dus prin noaptea plină de stele, undeva, acolo... undeva, spre galaxiile strălucitoare ale unui spaţiu spiritual fără seamăn. Era în acea privire o blândeţe plină de compasiune şi afecţiune - o blândeţe frăţească, atotştiutoare! Marcu nu-şi putea întoarce privirile din ochii Maestrului. Avea impresia că părăsise pământul şi contemplă inima însăşi a lui Dumnezeu.

Atunci l-au prins soldaţii pe Marcu şi l-au întrebat cine este şi ce are comun cu Iisus. Iar el a fugit, lăsându-le cearceaful în mâini.

"Şi ei l-au dus pe Iisus la marele preot..." (Marcu, XIV: 53).

Iisus a făcut o puternică impresie asupra guvernatorului roman, celebrul Pilat. Acest mare demnitar al Romei nu dorea să-l răstignească pe Iisus, dar, încă o dată, preoţii lui Amon au fost mai puternici. După Crucificare, soţia lui Pilat, Procula, s-a creştinat şi a început să frecventeze casa Mariei, mama lui Ioan-Marcu, spre a asista la adunările care continuau să se ţină, cu toată absenţa Maestrului dintre Lucrători.

Procula avusese un vis în legătură cu Iisus, pe care ea nu l-a uitat niciodată. (Matei XXVII: 19). Pilat însuşi, mai târziu, nu i-a pus decât o singură întrebare: "Ce este Adevărul?"

Marcu se afla pe Golgota când a fost răstignit Iisus. Golgota era o colină în afara Ierusalimului, care, de atunci, se mai numeşte şi "Calvarul". În limba armeană-ebraică, "Golgota" înseamnă "Locul Căpăţânii". Craniul este sediul inteligenţei, care - prin Duhul Sfânt - poate asigura mântuirea veşnică a sufletului.

Iisus (mentalul) a fost crucificat pe "locul craniului", pentru ca toate cele existente să poată fi pătrunse de Crist (Adevărul). Isus a fost ţintuit pe Cruce prin încheietura mâinilor şi prin picioare, nu prin mijlocul mâinilor, cum se crede curent şi cum este reprezentat până în zilele noastre.

"De la ceasul al şaselea până la al nouălea, s-a făcut întuneric peste toată ţara", a izbucnit o furtună puternică şi un fulger a despicat cerul. (Matei, XXVII: 45).

"Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: "Eli, Eli, lama sabachthani!"... (Matei, XXVII: 46).

Iisus nu a rostit, în realitate, "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" De-a lungul întregii sale vieţi, prin învăţăturile şi faptele sale, el a dovedit că elementul predominant al fiinţei sale era credinţa în Dumnezeul Unic. Astfel că nu e câtuşi de puţin verosimil ca, în ultima şi suprema încercare a destinului său, el să fi pierdut această credinţă. Cum s-ar fi putut lăsa el pradă îndoielii absolute şi disperării, rostind: "... Pentru ce m-ai părăsit?"

Robert B. Stacy-Judd are perfectă dreptate când interpretează ultimele cuvinte ale lui Iisus astfel: "Rănile mele vor rămâne deschise din cauza celor care mă calomniază şi mă vor calomnia!"

117

Page 118: 37 G H Williamson

Interpretarea sa se bazează pe limba maya, care ea însăşi provine din limba originară - limba mamă sau Solară: limbajul universal al "îngerilor".

Singura corecţie aplicată de Stacy-Judd este aceasta: el a suprimat primul "h" din cuvântul "sabachthani" şi înlocuieşte pe "s"cu "z". S şi Z sunt sinonime în limba maya şi în alte limbi vechi.

Primul "h" al ultimului cuvânt din frază este o legătură de unire sau chiar o eroare de transcripţie. Astfel "sabachthani" devine "zabac(h)thani".

Manuscrisele antice conservate în apropierea lacului Titicaca confirmă afirmaţiile lui Stacy-Judd. Cuvintele lui Iisus nu au fost rostite într-o limbă familiară epocii sale, ci într-una clasică, aparţinând timpurilor foarte vechi - limbă păstrată de societăţile secrete şi de misterioasele şcoli ale Marilor Maeştri.

Iisus a rostit aceste cuvinte voind să lase omenirii un mesaj prin care să comunice două lucruri.

Primul: cei care vor calomnia şi trăda Cauza Sa, vor perpe-tua această Cauză de-a lungul istoriei omenirii.

Al doilea: acei care vor fi credincioşi şi fermi în credinţa lor vor fi un balsam vindecător pentru rănile Sale.

"Eli, Eli, lama zabacthani!" a strigat Iisus.

"Unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind aceste cuvinte, au zis: "Strigă pe Ilie!" (Matei, XXVII: 47). Dar ceilalţi ziceau: "Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l mântuiască!" (Matei, XXVII: 49).

Oamenii ştiau că Ilie fusese ridicat "la cer" de un "car de foc" şi credeau că, poate, acelaşi Ilie va veni să-l salveze pe Iisus şi să-l ducă, la rândul său, "la ceruri", însă PLANUL era altul.

Nici un vizitator din Spaţiu, nici un înger Gabriel, nici o "viespe" şi nici o "rachetă-mamă" nu au intervenit!

"Tată, în mâinile Tale îmi dau Duhul... totul s-a terminat!"

Şi Iisus a murit pe Cruce, vineri, 7 aprilie.

În adevăr, "totul era sfârşit"... ÎMPLINIREA se realizase pentru om; misiunea lui Iisus reuşise.

El "şi-a dat duhul" exact în momentul în care era sacrificat mielul pascal în Templu. De aceea a fost îmbrăţişată teoria conform căreia Iisus ar fi venit pe pământ pentru a eşua în misiunea Sa şi a fi crucificat, pentru ca toţi oamenii să poată fi salvaţi prin sângele Său udând altarele.

118

Page 119: 37 G H Williamson

Să repetăm că este un pur păgânism un asemenea raţionament, care se bazează pe ideea că salvarea, mântuirea nu pot fi dobândite decât prin sacrificiul de sânge adus pe altare!

Iisus a venit pe Pământ pentru a trăi şi nu pentru a muri! În viaţa Sa îşi află omul mântuirea! În cuvintele Sale, care au împlinit vechi profeţii, în felul Său de a trăi - iată unde este izvorul izbăvirii veşnice a omului. Moartea Sa nu trebuie socotită ca rezultat al voinţei Tatălui.

Fundamentaliştii de astăzi, care glorifică "sângele vărsat", sunt aceiaşi păgâni de ieri, care căutau cu aviditate mirosul sângelui răspândit pe altare!

Ei cred că aici se află adevărata mântuire, care-i va elibera de păcate. Sângele lui Iisus trebuia să fie vărsat; în parte, fundamentaliştii au dreptate. Dar ei nu văd sensul spiritual mai profund. Sângele lui Iisus trebuia să fie vărsat prin străpungerea

coastei Sale.

"Ci unul dintre ostaşi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă". (Ioan, XIX: 34).

Profeţiile anunţaseră răstignirea lui Isus şi străpungerea coastei lui.

"Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns". (Zaharia, XII: 10).

"Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de răufăcători dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele". (Psalmi, 22:16).

Sângele vărsat a eliberat anumite elemente, care au pătruns pământul de Spiritul lui Iisus; ele nu puteau fi altfel emise decât prin străpungere şi, de aceea, profeţiile o anunţă.

Fiecare individ are o anume "frecvenţă" a sângelui, proprie lui.

Nu există două astfel de "frecvenţe" identice între două fiinţe, în întreaga Creaţiune. Din acest motiv, transfuziile sanguine nu sunt de dorit!

Formaţia "cristalină" a sângelui transportă o anumită ener-gie luminoasă prin tot corpul. Iată viaţa!

Nu sângele, în sine, este viaţa. Dar, prin el, viaţa pătrunde în corp şi în toate componentele lui. Nimeni nu trăieşte numai graţie funcţionării inimii, ficatului, creierului sau a unei cantităţi de sânge. Viaţa este în altă parte, iar noi trăim după cum o asimilăm.

Cu alte cuvinte, sângele este "curentul vieţii".

119

Page 120: 37 G H Williamson

Când sângele lui Iisus a căzut pe solul terestru, pe Muntele Golgota, omenirea a primit asigurarea că Iisus va reveni! El nu putea reveni decât dacă "frecvenţa" Sa particulară şi "vibraţia" Sa ajungeau în şi pe Pământ! A fost, deci, un angajament precis, o relaţie programată între el şi planeta Terra. Astfel stând lucrurile, el trebuie să revină!

După străpungerea lui Iisus, unii dintre martorii răstignirii s-au grăbit spre locul unde picura, în pârâiaşe, până pe pământ, sângele lui, spre a fi atinşi de puţin sânge. Ce înseamnă asta? Nu e prea plăcut pentru nimeni să se lase udat de sânge cald, omenesc! Să ne amintim că, în timpul Exodului, copiilor lui Israel li se spusese: "să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşilor şi pragul de sus al caselor..." (Exod, XII: 7). "Sângele va fi pentru voi ca un semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece mai departe, aşa că nu vă va nimici nici o nenorocire, atunci când voi lovi ţara Egiptului". (Exodul, XII: 13).

Era vorba de sângele mielului pascal. Prin sângele Mielului, graţie frecvenţei particulare a vibraţiilor sale, evreii au fost cruţaţi în Egipt. Mulţimea îngrămădită în jurul Crucii lui Iisus cunoştea toate acestea.

Ea spusese, în timp ce Iisus se afla în faţa lui Pilat: "Sângele lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" (Matei, XXVII: 25). Voia aceasta să însemne că oamenii se simţeau răspunzători pentru moartea lui Iisus, sau oare priveau, din nou, din perspectiva mântuirii? Reflectaţi!

Martorii peste care a curs sângele, chiar în cantitate infimă, erau siguri că fac parte dintre cei care vor supravieţui. Ioan cel iubit a fost unul dintre aceştia, şi nu a murit pe Pământul acesta, nici de moarte naturală, nici de una violentă!

Când sângele lui Iisus a căzut pe pământ, s-a creat o legătură eternă între Iisus şi Lumea Sa, legătură imposibil de distrus.

Acest contact face posibilă întoarcerea Sa...

O întoarcere care, acum, este aproape.

Sângele simbolizează Adevărul Divin. El reprezintă, de asemenea, şi lucrurile cereşti şi, în accepţiunea sa cea mai pregnantă, esenţa omenească a lui Dumnezeu, Dragostea şi Mila Sa faţă de omenire. Sângele Său a fost numit, de aceea, Sângele Alianţei. Sângele şi apa care au curs din coasta lui Iisus semnifică unirea lui Crist cu rasa umană, prin mijlocirea Adevărului Divin - spiritual şi natural - care acţionează prin Bunătatea şi Iubirea Divină.

Corpul lui Iisus - Adevărul Divin - este semnificat, totodată, şi de Marea Piramidă. Ea conţine camere secrete care vor fi revelate omenirii, într-o bună zi. Tot astfel, corpul lui Iisus conservă "secretele" vibraţiei sacre; când a fost străpuns de lance, această vibraţie a fost eliberată. În plan simbolic, acest moment îl evocă pe acela al deschiderii LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI, odată cu NOUA ERĂ A ADEVĂRULUI.

120

Page 121: 37 G H Williamson

Sângele vărsat în acea zi a fost unul dintre simbolurile marelui PLAN destinat să purifice şi să răscumpere omenirea pe Pământ, prin răspândirea, în curenţii săi vitali, a unui nou curent, mai pur, prin Iisus.

Sângele reprezintă viaţa, el fiind vehiculul ei prin tot trupul.

Dar el însuşi nu este viaţa.

Sângele vărsat pentru "păcatele" omeneşti este semnul unei uniri desăvârşite între Iisus şi Terra, între Tatăl şi omenire.

"Iată-l venind, însoţit de nori; şi fiecare-L va vedea, chiar şi aceia care L-au străpuns..." (Apocalips, I: 7).

Atunci:

"Şi iată, perdeaua Templului s-a sfâşiat în două de sus, până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat". (Matei, XXVII: 51-52). Să ne amintim că mai existaseră şi înainte cutremure de pământ devastatoare, legate de împlinirea Planului! Cutremure în Egipt, în timpul nopţii Exodului Final; cutremure pe Muntele Sinai, când Moise a primit Tablele Legii!

Mormintele se mai deschiseseră şi trupurile celor morţi mai ieşiseră din ele şi în Egipt, iar acum şi pe Golgota, în ora cea de pe urmă. "Perdeaua Templului s-a sfâşiat în două!" Deschiderea mormintelor şi ruperea vălului sunt două simboluri care sugerează o nouă etapă în interpretarea de către omenire a mesajelor transmise prin LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

Când au avut loc în Egipt astfel de evenimente, omenirea se găsea în perioada REVELAŢIEI. În momentul despre care vorbim acum, aceleaşi forme reprezentau, simbolic, punctul culminant al perioadei de ÎMPLINIRE!

Omul va avea de văzut, de aici înainte, dincolo de vălul "Misterului Misterelor". Noua vibraţie, emisă de Isus, era garanţia acestei împliniri!

Tatăl rupe vălul, proclamând astfel dispariţia barierei care îl separa pe om de Dumnezeu.

Pe când mulţimea părăsea Golgota, întorcându-se în Ierusalim, furtuna s-a înteţit, devenind şi mai violentă. Privind la Crucea lăsată în urmă, mulţimea văzu cum corpul lui Iisus radia o lumină puternică, violetă!

Lumea era scufundată în întuneric, dar Iisus se transfigurase acum în "Lumina Lumii".

Adevărul Divin pe care îl adusese cu El în misiunea Sa pe Pământ devenea "Lumina Lumii", pe o planetă înfometată spiritual!

121

Page 122: 37 G H Williamson

În timpul Exodului, "din cer" căzuse mană; Moise făcuse să ţâşnească apă din stâncă seacă. Acestea erau semnele premergătoare venirii lui Iisus, care semnificau Pâinea şi Apa vieţii. Moise împlinise "miracole" cu ustensilele străvechi -bastonul-vril, de exemplu. Iisus a săvârşit "minuni" fără a se sluji de vreun instrument sau accesoriu de acest gen. El a folosit numai puterile Spiritului Său - Puterea mentală pe care o posedă orice om şi pe care ar putea-o folosi, dacă urmează MAREA CALE, arătată de Iisus omenirii, în timpul ÎMPLINIRII.

"Iosif a luat trupul, 1-a înfăşurat într-o pânză curată de in şi l-a pus într-un mormânt proaspăt, săpat în stâncă; apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat". (Matei, XXVII: 59-60).

"Pânza" - Giulgiul (sau haina?) Sfânt din Torino, proprietatea Casei de Savoia (ex-suveranii Italiei), este păstrat în Catedrala din Torino. Este "giulgiul curat" de care s-a servit Iosif ca să înfăşoare trupul lui Isus. O bucată de pânză de circa zece metri lungime şi trei metri şaizeci şi cinci lăţime. Pe suprafaţa ei se distinge o formă, care seamănă cu negativul fotografic, de mărime naturală, al unui trup uman.

Prin fotografierea acestei "proiecţii" negative, s-a obţinut imaginea unui trup, în "pozitiv" fotografic.

Reacţiile chimice dintre aromele cu care fusese uns trupul lui Crist, în amestec cu secreţiile corpului său, au produs impregnarea pânzei de giulgiu într-un mod de neşters. Iosif din Arimateeea şi Nicodim făceau amândoi parte din Sanhedrin şi, potrivit obiceiurilor funerare ale evreilor, la înmormântarea lui Iisus, ei i-au frecat trupul cu un amestec de aloe şi mirt, după care l-au învelit în acoperitoarea de in alb. Pânza respectivă, ca şi mormântul, aparţineau lui Iosif. Giulgiul era însă mult mai vechi. El era o proprietate sacră, căci îi aparţinuse lui Ilie; era celebra manta de care acesta se slujise pentru a separa apele Iordanului, cu puţin înainte de a fi ridicat la cer. (A Doua Carte a Regilor, II: 8).

Mantaua aceasta, cu "puteri" supranaturale, păstrează sângele şi imaginea reală a figurii lui Iisus, ca şi a urmelor rănilor de pe fruntea sa, ale loviturilor de bici, a coastei sale străpunse, ale rănilor de la rădăcina pumnilor săi, care sunt, până azi, foarte vizibile.

După îngropare, Simon Petru şi Ioan au intrat în mormântul lui Iisus. Ei au văzut pânza căzută la pământ. Petru a ridicat giulgiul, ca să-l păstreze, ca pe o relicvă sacră.

"... (Ioan) s-a aplecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză pe jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care venea după el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză pe jos, iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Iisus nu era cu fâşiile de pânză, ci împăturit şi pus deoparte". (Ioan, XX: 5).

Iisus anunţase limpede, de mai multe ori, că El va învia din Morţi, la trei zile după Crucificare. În cea de-a treia dimineaţă, Petru, care rămăsese în casa Mariei din Ierusalim, l-a luat cu el pe tânărul Marcu şi împreună s-au dus la mormântul lui Iosif din Arimateea. Zorile acelei zile fuseseră furtunoase, dar dimineaţa era calmă, ca şi

122

Page 123: 37 G H Williamson

moartea! Cei doi discipoli au ajuns în faţa mormântului, unde o piatră enormă bloca intrarea. Mormântul era păzit de doi soldaţi romani.

Petru începu să se simtă ciudat - o stare confuză şi senzaţia că se află în prezenţa unei puteri teribile. Deodată, o rază subţire de lumină strălucitoare, albă, a apărut de sus şi a pătruns în mormânt printr-o mică deschizătură aflată în dreapta uşii acoperite de piatră. "Şi iată, a fost un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi s-a aşezat pe ea. Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada". (Matei, XXVIII: 2-3).

Un cutremur de pământ avusese loc şi în momentul răstignirii lui Iisus pe Cruce, şi, de asemenea, la primirea celor Două Tabele cu Legi, pe Muntele Sinai, şi în timpul Exodului din Egipt. Cutremurele par a fi mijlocul prin care Creatorul atrage atenţia asupra evenimentelor importante!

Paznicii, înspăimântaţi, au căzut pe spate, aruncaţi de clătinarea solului. Totul era scufundat în beznă şi ei nu puteau zări îngusta rază de lumină, care era perfect vizibilă pentru Petru şi Marcu. Dar şi soldaţii simţiră o "prezenţă". Şi, deasupra, se arătă "astrul". Sângele le-a îngheţat în vine şi i-a cuprins tremurul în faţa acestei forţe pe care nu o vedeau clar şi nu o puteau înţelege.

Garda a fugit de la mormânt şi, mai târziu, a povestit cele întâmplate. După ei, piatra fusese rostogolită de pe uşa mormântului. În realitate, aceasta nu a fost niciodată dată la o parte! Paznicii şi ofiţerii au minţit, pentru a scăpa de ridicol şi de pedeapsă fiindcă au părăsit postul.

Pe când Petru îl ţinea de mână pe Marcu, au auzit amândoi un zumzet foarte ascuţit; privind spre cer, spre locul de unde izvora raza luminoasă, au văzut "o stea" albă învârtidu-se lent în jurul mormântului.

"Astrul" care anunţase naşterea lui Iisus revenea, pentru a-L scoate din moarte - care nu este eternă - şi pentru a-L purta într-o altă dimensiune a existenţei.

Bâzâitul a crescut în intensitate, apoi s-a oprit brusc. Marea piatră a început să strălucească, mai slab la început, pe urmă din ce în ce mai puternic, până ce căpătă o anume transparenţă, astfel că cei doi martori puteau vedea prin ea, ca printr-un cristal uriaş. În interiorul mormântului, lumina sclipea cu vii irizaţii violete şi părea însufleţită de lente pulsaţii. Piatra însăşi se transformase într-un uriaş ametist, de o frumuseţe magnifică!

"Îngerul Domnului a coborât din cer", sub forma unei raze de lumină "albă" pură. (Matei, XXVIII: 3). Apoi, în chip de lumină violetă, a "răsturnat" piatra, schimbându-i structura atomică, pentru a-i permite lui Iisus să treacă prin ea. De aceea am spus că piatra nu a fost dată la o parte. De ce să fi avut nevoie Iisus de un act atât de concret spre a părăsi mormântul? Mai târziu, şi-a demonstrat capacitatea de a pleca şi veni, oriunde dorea. Putea să şi dispară şi să apară, în acelaşi mod.

Lumina violetă s-a fixat, atunci, pe figura înfăşurată în giulgiul de in. După câteva momente, forma umană s-a ridicat din linţoliu, fără să-l fi îndepărtat de pe ea.

123

Page 124: 37 G H Williamson

Imaginea luminoasă care se ridica a căpătat o aparenţă mai materială, astfel încât Petru şi Marcu şi-au recunoscut în ea Maestrul, pe Iisus Cristos. Sub privirile celor doi, Iisus a trecut prin stânca, acum perfect

transparentă, deşi rămasă corp solid, la fel de uşor, ca şi cum ar fi fost făcută din rouă dimineţii.

Maestrul Iisus şi-a pus mâna pe umărul lui Petru şi l-a sărutat pe frunte pe tânărul Marcu. În acea clipă, amândoi şi-au regăsit memoria, Petru amintindu-şi astfel că fusese altădată Aknaton, iar Marcu de scurta sa viaţă şi domnie, avută sub întruchiparea lui Tutankhamon.

Marcu îl considera pe Petru ca pe un tată, de când al său murise. Petru îl numea adesea pe tânărul evanghelist "Marcu, fiul meu".

Petru a înţeles că acum îi erau iertate acele cuvinte de renegare, pe care le rostise într-un moment de frică. Amândoi martorii acestei prime Aurore Pascale au înţeles, de asemenea, că Planul pe care îl slujiseră şi pentru care lucraseră - demult, în Egipt - era ÎMPLINIT, în prezent, cu ziua care tocmai începea!

Aknaton şi Tutankhamon pregătiseră venirea Faraonului Sananda, care nu se înfăptuise niciodată, pentru că nu existase încă momentul prielnic. Acum, Sananda se ivise şi venise la viaţă sub înfăţişarea umilului lisus, care se ridicase din morţi, pentru a dovedi tuturor oamenilor că: VIAŢA ESTE VEŞNICĂ!

Iisus a lăsat un "semn" pe fruntea tânărului Marcu şi i-a spus că fiind el un om "însemnat" pe viaţă (policele de la o mână îi fusese retezat cu sabia de un soldat în grădina mamei sale), va purta, de acum, pentru vecie, şi semnul DISCULUI DE AUR AL SOARELUI, pe fruntea sa. Isus i-a spus lui Marcu aceea că, într-o zi, el îi va spune aceste cuvinte unui om pe care încă nu-l cunoaşte, dar care va veni să slujească CAUZA, după ce va fi atins de o lumină orbitoare (era vorba de Paul din Tars).

Umbrele dimineţii se risipeau cu repeziciune şi Iisus s-a despărţit de Petru şi Marcu. Lumina violetă l-a înconjurat din nou şi o coroană aurită părea că-i învăluie minunatul lui chip. Raza de lumină albă venea de sus şi Maestrul Iisus începu să se înalţe în aer, purtat de raza strălucitoare, până ce dispăru din privire. Ultimele cuvinte auzite de cei doi au fost:

"Mergeţi acum şi anunţaţi VESTEA lumii întregi:" EU SUNT ÎNVIEREA ŞI VIAŢA!

Petru s-a dus direct la casa "Fiilor Tunetului", fiii lui Zevedei, Iacov şi Ioan. Aici, a povestit cele întâmplate sub privirile sale.

În acelaşi timp, Marcu s-a ascuns în apropierea mormântului.

La putină vreme după ce Petru a părăsit cavoul, Pilat însuşi, însoţit de câţiva ofiţeri romani, au venit să inspecteze mormântul. Nu credeau relatările soldaţilor. Oare ce voiseră să spună aceia, vorbind despre spaima care pusese stăpânire pe ei, deodată, şi de senzaţia că o forţă teribilă se află în preajmă? Piatra de la intrarea în

124

Page 125: 37 G H Williamson

cavou era la locul ei, neclintită. Cum ar fi putut lisus, mort, ieşi din mormânt? Ca să se convingă, Pilat porunci ca stânca să fie dată la o parte din gura mormântului şi, atunci, văzură cu toţii cripta goală...

LĂCAŞUL SECRET AL LEULUI eliberase cel mai preţios secret al său.

Cum putuse ieşi trupul, când mormântul fusese pecetluit?

Pilat s-a întrebat din nou - "Care este adevărul?" Pe urmă, a poruncit soldaţilor să uite cu desăvârşire această poveste. La interogatoriile luate mai târziu altor ofiţeri, aceştia au povestit cum, în timpul nopţii, ucenicii fanatici ai Nazarineanului veniseră şi imobilizaseră gărzile, apoi prăvăliseră piatra care închidea mormântul şi furaseră trupul lui Crist al lor! (Matei, XXVIII: 13).

Pilat cunoştea adevărul, dar a raportat aceeaşi poveste mincinoasă împăratului Tiberiu, la Roma.

Soldaţii au mai rostogolit o dată piatra, iar Pilat a rostit: "Să plecăm acum, înainte ca cineva să ne găsească aici, în faţa mormântului gol - care a devenit acum un straniu simbol al vieţii... Căci, unde se află cel ce era mort?"

După ce Petru a părăsit mormântul, ducându-se la casa lui

Iacov şi Ioan, tânărul Marcu s-a ascuns în preajmă şi a asistat la scena dintre Pilat şi soldaţii săi, în faţa cavoului. Apoi, a sosit Maria din Magdala (Magdalena) şi a găsit mormântul gol. După plecarea ei, a pătruns şi Marcu în cavou. Între timp, femeile, care se apropiau, vorbeau între ele: "Cine ne va da la o parte piatra de la intrare? Însă, ajunse în faţa cavoului, văzură cum piatra era trasă la o parte; dar piatra aceea era foarte grea. Intrând în mormânt, ele văzură un tânăr aşezat la dreapta, îmbrăcat într-un veşmânt alb şi ele fură cuprinse de uimire". (Marcu, XVI: 3-5).

În unele paragrafe din Biblie se menţionează că, în mormânt, stătea un tânăr aşezat în partea dreaptă; în altele se vorbeşte despre "doi îngeri cu haine albe, stând unul la cap şi altul la picioare, pe locul unde fusese depus corpul mort al lui Isus". (Ioan, XX: 12).

Când femeile au intrat în mormântul slab luminat, ochii lor, încă neobişnuiţi cu întunericul dinăuntru, l-au luat pe Marcu drept un "înger", nerecunoscându-l. Mai mult, Biblia spune: "... ele au văzut un tânăr aşezat pe partea dreaptă..."

În partea aceasta se afla locaşul prin care pătrundea lumina zilei în cavou. Marcu era plasat exact în locul unde cădea raza luminoasă, lucru care îl făcea să semene unui "înger de Lumină". Aceasta le-a făcut pe femei să se sperie la vederea tânărului îmbrăcat în alb. Hainele lui albe reflectau lumina şi, în plus, în cavou persista o anume vibraţie. Toate acestea, luate la un loc, făceau scena şi mai ciudată, în mintea femeilor. Ele au simţit puterea aceea şi au părăsit mormântul în fugă, să meargă să le ducă Discipolilor vestea. Nu frica le-a făcut să plece, aşa cum o făcuseră gărzile romanilor, ci "exaltarea": ele au plecat "iniţiate", pline de nelinişte şi uimire... Erau tulburate, dar fericite.

125

Page 126: 37 G H Williamson

Iată ordinea în care s-au derulat evenimentele din Dimineaţa Învierii:

1. Petru şi Marcu ajung înaintea mormântului. O lumină albă, venind de la "astrul" din cer, intră prin deschizătura care se găsea în dreapta mormântului.

2. Cei doi gardieni fug, îngroziţi.

3. Iisus învie din morţi şi le vorbeşte lui Petru şi Marcu.

4. Iisus se ridică până la nava spaţială, care se găseşte în aer.

5. Petru se duce acasă la Iacov şi Ioan.

6. Marcu se ascunde aproape de mormântul rămas gol.

7. Pilat, însoţit de ofiţeri romani, ajunge la mormânt; ei dau la o parte piatra mormântului, ca să verifice dacă trupul lui Iisus e înăuntru.

8. Pilat vede că nimeni nu se apropiase de mormânt şi porunceşte tuturor să părăsească acel loc.

9. Maria Magdalena era în fruntea grupului de femei şi, ajunsă prima, la vederea mormântului gol aleargă spre casa lui Iacov şi Ioan, unde îl întâlneşte şi pe Petru. (Ioan, XX: 2). Ea nu a văzut în mormânt "îngeri", pentru că Marcu încă nu intrase acolo.

10.Marcu iese din ascunzătoare şi intră şi el în mormânt.

11.Ajung în mormânt şi celelalte femei şi, văzând "îngerul" - care în realitate este Marcu - vorbindu-le: "Nu vă speriaţi. Voi îl căutaţi pe Iisus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu mai este aici. Iată locul unde a stat". (Marcu, XVI: 6).

12.Femeile pleacă să anunţe vestea celorlalţi Discipoli. Apoi, Marcu părăseşte şi el mormântul, îndreptându-se către casa mamei sale.

14. Ioan ajunge şi el la mormânt, primul - după aflarea Veştii (Ioan, XX: 4), fiindcă învierea lui Iisus nu i se părea de crezut. Îl urma Petru, care nu se grăbea, fiindcă el mai fusese acolo în acea dimineaţă, cu Marcu.

15. Ioan vede legăturile de la trupul lui Iisus pe jos, în mormânt, dar nu intră; Petru, care era înapoia sa, intră însă în cavou, şi vede la rândul său giulgiul. (Ioan, XX: 5-6).

16. Ioan îl urmează pe Petru în interiorul cavoului, "Atunci a intrat, la rândul său, şi celălalt Discipol (Ioan), ajuns cel dintâi la mormânt. El a văzut şi a crezut". (Ioan, XX:8).

17.Maria Magdalena, urmându-i cu greu pe Petru şi Ioan, s-a întors la cavou şi a rămas acolo, după plecarea acestora. Este singură şi plânge.

126

Page 127: 37 G H Williamson

18.Maria din Magdala priveşte în interiorul mormântului şi vede doi "îngeri"; apoi îi apare însuşi Iisus. Cei doi "îngeri" - "trimişi"- sunt Gabriel şi un alt ocupant al "navei-stele", care revenise spre mormânt, cu Iisus la bord. Aceeaşi navă survolase locul, mai devreme, în timpul dimineţii, când Iisus învia din morţi.

19. Iisus spune Mariei din Magdala: "Nu mă atinge, căci eu încă nu am urcat la Tatăl..." (Ioan, XX:17). Iisus nu voise ca Maria să-l atingă fiindcă, dacă ar fi făcut-o, i-ar fi schimbat "frecvenţa". Întrucât învierea Sa se datora acţiunii razei venite de la nava cosmică - care transformase complet structura sa atomică, ca şi pe a pietrei de la uşa mormântului - o schimbare o frecvenţei vibraţiilor sale s-ar fi soldat cu dezintegrarea formei lui. Înainte, la ieşirea din cavou, Iisus îi atinsese pe Petru şi pe Marcu. Dar o polaritate feminină - de semn negativ - în acest moment, când nu mai era protejat de raza violetă, ar fi fost catastrofală. Mai târziu, alte femei l-au atins (Matei, XXVIII:9) şi nimic rău nu s-a întâmplat.

20.Maria Magdalena părăseşte mormântul, ca să le povestească Discipolilor că-l văzuse pe Iisus. (Ioan, XX: 18).

"Un înger" aşezat pe o piatră (Matei); "un tânăr" aşezat în mormânt (Marcu); "doi bărbaţi" apăruţi în faţa lor (Luca); "doi îngeri" aşezaţi în mormânt (Ioan) - aceste exprimări diferite, aparent contradictorii, înseamnă pur şi simplu că, în anumite momente, erau vizibili "doi îngeri", iar în altele, doar unul. Cel puţin, aşa ne spun teologii moderni. Dar, de ce când unul, când doi?

Când se pomenea de un singur înger, este vorba de Marcu, cel aflat în mormânt; o spune evanghelistul Marcu, cel ce o ştie cel mai bine, fiindcă el însuşi se afla în acel moment în cavou şi numai el putea fi "îngerul aşezat"!

Când sunt pomeniţi "doi oameni" sau "doi îngeri" este vorba despre Gabriel - care fusese prezent în momentul naşterii lui Iisus şi care, acum, îl însoţise din lumea aceasta spre alte lumi, şi de un alt "trimis" de pe "nava-stea".

După Înviere şi Înălţare, Discipolii s-au întrunit, iar Maria - mama lui Iisus - le-a arătat ce a vrut să spună Iisus prin cuvintele: "Vă veţi naşte a doua oară!" Ea le-a explicat cum învierea lui Iisus simboliza Cel Mai Mare dintre Adevăruri. Acest Adevăr este că toţi oamenii trăiesc mai multe vieţi (încarnări), pentru a ajunge la cunoaşterea de sine şi a atinge perfecţiunea pentru a se putea înălţa spre lumi din ce în ce mai măreţe, în perfecţiunea lor.

Într-adevăr, Învierea simboliza Cel Mai Mare Adevăr -niciodată revelat omului, până atunci; Ţelul însuşi al ÎMPLINIRII. Unul dintre termenii care înseamnă, în Biblie, "Înviere", este sinonim cu cel ce semnifică "trandafirul din Ierihon". Această plantă stranie, când începe să se ofilească -din lipsă de apă sau din orice alt motiv - îşi smulge rădăcinile, ridicându-se deasupra solului, îşi răsuceşte tulpina şi se deplasează rostogolindu-se ca o minge; apoi, când se află într-un loc prielnic vieţii, îşi înfige din nou rădăcinile în pământ, se îndreaptă şi continuă o nouă viaţă!

Celălalt termen biblic, care desemnează "învierea", mai are sensul de: "totdeauna ridicându-se din nou".

127

Page 128: 37 G H Williamson

Maria spusese Discipolilor că toţi oamenii erau asemenea Trandafirului din Ierihon. Când mor, dintr-un alt motiv oarecare, ei părăsesc pământul (îşi smulg rădăcinile din sol); dar, după un timp, ei vor reveni (înfigându-şi din nou rădăcinile în pământ), pentru a trăi o viaţă nouă (spre a se ridica la o nouă viaţă).

Exprimarea ei metaforică nu are alt înţeles decât REÎNCARNAREA!

Iisus a învăţat pe Discipoli Doctrina Reîncarnării, dar ea a fost suprimată ulterior de un grup de teologi, care doreau să menţină omul în ignoranţă în faţa acestui Mare Adevăr!

Voi trata acest aspect în viitoarea mea carte - "Another Mountain" (Un alt Munte).

Omul va învia din morţi! Că a avut defecte, că eforturile lui din trecut nu s-au soldat cu reuşite sau că dorinţele şi idealurile vieţii lui nu au fost atinse, ce importanţă mai are? Omul va găsi perfecţiunea, când va învia, ca Iisus, dincolo de limitele Timpului şi Spaţiului.

Omul trebuie să trăiască şi să moară de atâtea ori, până ce va deveni UNA cu PERFECŢIUNEA, în Eternitate! Marele Adevăr se găseşte în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI şi, totuşi, Adevărul Vieţii Veşnice este cu mult mai mare. Este cel dovedit de Iisus, care l-a revelat lumii. Învierea lui anunţă învierea care se va petrece cu toţi oamenii. Iisus a suprimat "Moartea", aducând viaţa şi nemurirea la lumina lumii.

"Căci, moartea a venit printr-un om şi tot printr-un om va veni şi mântuirea sau învierea din morţi". (Prima epistolă către Corinteni, XV: 21).

Învierea este înălţarea omului întreg spre "Cunoaşterea" lui Iisus. Adică - a spiritului său, a sufletului său şi a corpului său.

Toate facultăţile spiritului sunt elevate, pentru a deveni conforme ideilor perfecte ale Spiritului Divin.

O Înviere va avea loc atunci, pentru toţi aceia care-şi vor fi conformat vieţile lor Legii Spirituale.

Iisus spusese: "Şi Eu, ridicat de la pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii". El arăta, prin aceasta, de ce moarte avea să moară. (Ioan, XII: 32-33).

El a fost, într-adevăr, "ridicat de la pământ" de câmpul de forţă care L-a dus la cer, aşa cum fuseseră duşi Moise şi Ilie, spre alte dimensiuni ale Timpului şi Spaţiului.

Iisus a mai apărut, totuşi, Discipolilor: "... Mi-a fost dată întreaga putere, în cer şi pe Pământ". (Matei, XXVIII: 18)..

"Şi Eu sunt cu voi, pentru totdeauna, până la sfârşitul lumii". (Matei, XXVIII: 18). În cursul celor 40 de zile câte au trecut între Învierea Sa şi Înălţare, el a apărut Discipolilor -individual sau în grup - de zece sau unsprezece ori, cum spun martorii.

128

Page 129: 37 G H Williamson

S-a arătat astfel, ca un om viu, pentru a alunga îndoiala din spiritul lor. (Faptele Apostolilor, I:3).

"Dar veţi primi o forţă, aceea a Duhului Sfânt, care se va coborî asupra voastră. Atunci veţi fi martorii mei la Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului".

Când a rostit aceasta, ei L-au văzut înălţându-se; apoi a venit un nor, care L-a ascuns privirii lor. Şi cum stăteau ei acolo, cu ochii fixaţi spre cer, în timp ce El pleca, iată că le-au apărut doi oameni îmbrăcaţi în alb". (Faptele Apostolilor, I: 8-10).

Iisus le-a spus Discipolilor că trebuia să meargă să ducă CUVÂNTUL ÎMPLINIT peste tot pe pământ. Apoi, a fost luat la cer de o rază albă, până la "nava-stea", care era ascunsă într-un "nor" produs de ea însăşi.

"Norul" seamănă cu norii artificiali produşi de "farfuriile zburătoare" din zilele noastre, ca să se facă invizibile, fenomenul fiind observat de multe ori.

Spusesem mai înainte că Discipolii au văzut din nou pe cei doi "îngeri" din "nava spaţială", care erau Gabriel şi "asistentul" său. Ei sunt aceiaşi "doi îngeri" văzuţi de femei în mormântul gol. "Îngerii" au spus atunci Discipolilor adunaţi:

"... oameni din Galileea, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?

Acest Iisus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer". (Faptele Apostolilor, I: 11).

Iisus trebuia să revină în acelaşi mod!

Discipolii au părăsit atunci Muntele Măslinilor, întorcându-se la Ierusalim. Muntele era la est de Ierusalim şi exact în acel loc Ezechiel văzuse "heruvimi desfăşurându-şi aripile şi punând în mişcare roţile, pentru a se ridica în slăvi, deasupra". "Şi slava lui Iahve s-a înălţat din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele de la răsăritul oraşului (Ierusalim)". (Ezechiel, XI: 22,23).

Nava spaţială a apărut din nou pe Munele Măslinilor pentru a-l lua pe Iisus din lumea aceasta şi L-a readus în acelaşi fel.

Înălţarea lui Iisus reprezintă înălţarea supremă a tuturor oamenilor, de la pământ, spre Adevărul şi Graţia Divină.

Când ucenicii lui Iisus s-au întors în Ierusalim, au urcat în Camera înaltă din casa Mariei, mama lui Marcu. (Faptele Apostolilor, I:12,13).

Era camera în care avusese loc Cina, şi au rămas acolo să se roage, până în ziua de Rusalii (cincizeci de zile după Răstignire). Tot atunci au fost desemnaţi Matei şi Iosif (zis Barsabas), ca eventuali candidaţi pentru ocuparea locului rămas gol în grupul Apostolilor, prin plecarea lui Iuda Iscarioteanul. Aceştia doi fuseseră preoţi ai lui Aton sub domnia lui Aknaton. Până la urmă Matei a intrat în grup, prin tragere la sorţi. (Faptele Apostolilor, I:23-26).

129

Page 130: 37 G H Williamson

În timpul celor zece zile care au urmat Înălţării lui Iisus, mama lui, Maria, le-a explicat Discipolilor semnificaţia Învierii (sau Reîncarnarea, de vreme ce omului îi sunt date mai multe vieţi). (Faptele Apostolilor, I: 14). Ea le-a spus că omul nu revine la viaţă sub formă de plantă sau animal - transmigrare sau metempsihoză - ci rămâne totdeauna fiinţă umană, bărbat sau femeie.

Paul (Saul) era un evreu din Tars, oraş în Cilicia. Aflându-se pe drumul Damascului, "1-a învăluit o mare lumină venind din cer". (Faptele Apostolilor, XXII: 6). Cei care erau cu el au observat lumina, dar nu au auzit vocea lui Iisus, care i-a vorbit lui Paul. (Faptele Apostolilor, XXII: 9). Lumina puternică 1-a orbit pe Paul, o vreme. (Faptele Apostolilor, XX: 11). Paul fusese altădată Faraonul Meneptah, fiul lui Ramses II, cel care fusese şi el orbit şi ars de o mare lumină, căzând din cer, pe când se afla la un drum!

Apostolul numit Iosif era un evreu din Cipru, din tribul lui Levi. L-au supranumit Barnaba, nume care înseamnă "fiu al îndemnului". Acest Barnaba fusese Moise, apoi Iosif, tatăl lui Iisus. Când Iisus era de 12 ani, Iosif, tatăl lui, l-a dus la Ierusalim. După moartea lui Iisus, Iosif a mai trăit o perioadă, apoi a murit şi el, încarnându-se imediat într-un alt Iosif, supranumit Barnaba.

Barnaba a sfătuit pe toţi Apostolii din Ierusalim să-l primească pe Paul. Între timp, Biserica din Ierusalim aflase că grecii se arătaseră binevoitori la Cuvântul lui Iisus. De aceea, Apostolii s-au gândit să organizeze Biserica în Antiohia, trimiţându-l pe Barnaba să cerceteze situaţia. El s-a dus în oraşul Tars, să-1 găsească pe Paul şi să-1 "pună la lucru", întovărăşindu-l la prima misiune a acestuia. Barnaba era un tovarăş bun, care semnifica Cuvântul Adevărului. Era convins de sinceritatea lui Paul şi opinia lui i-a influenţat favorabil şi pe Apostoli. Astfel au plecat cei doi în Antiohia. Acesta era al treilea oraş al Imperiului Roman, întrecut numai de Roma şi Alexandria. Avea mai mult de o jumătate de milion de locuitori şi era poarta de intrare în bazinul mediteraneean, către marile căi de acces spre Orient. A fost supranumită "Antiohia cea frumoasă" şi "Regina Orientului". Mulţi locuitori ai săi au primit cu bucurie Cuvântul lui Iisus şi în acest oraş a apărut pentru prima oară termenul de "creştin" (Faptele Apostolilor, XI: 26). Antiohia a fost centrul marelui efort de creştinare a întregii lumi!

În momentul convertirii sale, la Damasc, lui Paul i se revelase că va merge să propovăduiască Evanghelia păgânilor. De atunci, fiecare etapă din experienţa destinului său l-a pregătit pentru lucrul său de misionar. Seria experienţelor a culminat cu cele din Antiohia, devenită o "trambulină" pentru Cuvânt, spre celelalte colţuri ale lumii.

Paul şi Barnaba au fost misionari plini de ardoare, care au realizat mult pentru răspândirea Adevăratului Cuvânt. Ei au mers la Ierusalim şi, în acest timp, Petru a fost întemniţat, Iacov, fratele lui Ioan, a fost omorât, şi Irod a murit (în anul 44 d.Ch.).

În timpul şederii la Ierusalim, Paul şi Barnaba au locuit în casa Mariei, mama lui Ioan-Marcu. Barnaba era unchiul lui, căci Marcu era "fiul soacrei lui Barnaba". Relaţia care lega pe Tutankhamon de Casa lui Maya se prezintă acum inversată, prin prezenţa lui Barnaba - Maya, în Casa lui Marcu-Tutankhamon. Ceea ce Maya făcuse pentru tânărul Faraon, face acum tânărul Evanghelist pentru unchiul său.

130

Page 131: 37 G H Williamson

Paul, care fusese Faraonul Menoptah, lucra acum cu Barnaba, care fusese Moise, şi cu Marcu, care fusese Aaron. Filip, care fusese Ramses II, tatăl lui Meneptah, făcea parte dintre cei 12 Apostoli.

Paul şi Barnaba s-au întors în Antiohia, luând cu ei pe Ioan-Marcu, în vârstă, în acel moment, de 26 de ani. (Faptele Apostolilor, CII: 25).

Unii teologi susţin că Petru a luat cu el şi Cupa ultimei Cine la plecarea spre Antiohia, în anul 36 d.Ch. Nu e adevărat! El luase totuşi cu el Sfântul Giulgiu (mantaua lui Ilie), adus din mormântul gol al lui Iisus.

Ioan-Marcu păstra Cupa, aceasta fiind a mamei sale, şi el o luase din Camera Înaltă, îndată după Cină. Când a plecat în Antiohia, cu Paul şi Barnaba, a dus-o cu el. Cupa a fost păstrată mulţi ani în acest oraş, unde a fost socotită o relicvă preţioasă de către toţi misionarii acestei ţări.

Pe Barnaba, Paul şi Marcu, la plecarea din Antiohia, i-au condus "îngeri" sau "trimişi", ca şi odinioară pe copiii lui Israel, care urmau "norul" călăuzitor. Ei au poposit mai întâi pe insula Cipru, la 80 km de coasta Siriei. Ciprul era locul de naştere al lui Barnaba şi creştinii acestui ţinut de origine iudeică au fost primii care au predicat Adevăratul Cuvânt în Antiohia. Din acest motiv nu trebuie să pară ciudat că cei trei - conduşi de Barnaba - hotărâseră ca drumul lor spre Asia Mică să treacă prin Cipru.

În timpul primelor lor experienţe misionare, cei trei au călătorit şi au conlucrat în mod ideal. De la Paphos (Pafos), unde s-au îmbarcat, s-au îndreptat spre Pergam, în Pamfilia. Dar Ioan-Marcu i-a părăsit, spre a se înapoia la Ierusalim. (Faptele Apostolilor, XIII:13).

Paphos se afla pe versantul vestic al Ciprului. Până la Pergam, situat pe coasta Asiei Mici, erau 100 de mile marine, în linie dreaptă. Marcu nu fusese obligat să facă parte din acest grup de misionari şi el fusese bine primit ca "Lucrător" al Domnului. De aceea, Paul nu dorea să renunţe la Marcu, tânărul fiind util celor doi, mai vârstnici. El veghea la aprovizionarea zilnică, pe când aceştia predicau şi răspândeau învăţătură. Ţinea şi un jurnal de călătorie, unde însemna întâmplările de peste zi. Ca şi Paul, voia şi el să ajute pe păgâni, să ducă Cuvântul lumii întregi.

Ioan-Marcu avea două naturi: una, aparentă, politicoasă şi strălucitoare. Cealaltă, profund spirituală, se exteriorizase şi se dezvoltase graţie încrederii arătate de unchiul său, Barnaba.

"Ioan " înseamnă "har" şi "milostenia Domnului", "dar de la Dumnezeu".

"Marcu" - "strălucitor", "politicos", "şlefuit", "lucitor".

Biblia nu ne spune pe nicăieri de ce Ioan-Marcu l-a părăsit pe Paul şi Barnaba la Pergam. Unii spun că Marcu a "dezertat", fiindcă era un timid, îi era teamă şi nu era cu totul câştigat Cauzei Evangheliei. Dar cel care parase lovitura de sabie în grădină pierzând un deget nu fusese un timid. Cel rămas lângă Iisus, după ce toţi ceilalţi fugiseră, nu era un fricos. Mai mult: era atât de fidel cauzei convertirii păgânilor, încât

131

Page 132: 37 G H Williamson

a renunţat pentru totdeauna la numele de Ioan. A preferat numele roman, de "Marcus" - "Cel care a fost însemnat". Iisus însuşi îl numise "Însemnatul". Pentru ce a luat el o asemenea decizie la Pergam?

Noaptea, Marcu a auzit o Voce adresându-i- se şi a înţeles că era Maestrul Iisus. Vocea i-a spus că îl aştepta o sarcină mai importantă la Ierusalim şi la Roma. "Marcu, Evanghelistul Meu, mergi să-ţi regăseşti mama şi pregăteşte-te pentru misiunea pe care o ai împreună cu Simion, care are nevoie de tine!"

Petru, care îi favoriza pe evrei, având încredere numai în ei, nu a vrut, la început, să le permită păgânilor să facă parte din Biserică. Marcu îi va fi de mare ajutor lui Petru, secondându-l. Era foarte instruit şi îi servea de secretar şi copist. El a tradus scrierile lui Petru în greacă şi latină, ca păgânii să poată primi Cuvântul.

La prima lui călătorie ca misionar, alături de cei doi, Marcu crezuse că un om ca el, care ştie mai multe limbi, va putea cel mai bine să-şi îndeplinească misiunea în mijlocul lumii neiudaice. Vocea îi spusese, însă, că va avea de împlinit o sarcină cu mult mai importantă, alături de Petru. Marcu 1-a căutat pe Paul şi i-a spus: "Drumul Damascului a fost pentru tine un loc de hotărâre, Paul din Tars. A fost pentru tine marea hotărâre care ţi-a schimbat total viaţa şi te-a adus până la lucrul pe care îl faci acum printre păgâni. La rândul meu, pentru mine, acum, Pergam este un loc de răscruce în viaţă. Nu te însoţesc mai departe, trebuie să plec imediat la Ierusalim". Aceste cuvinte l-au rănit adânc pe Paul, care nu putea înţelege cum de îl părăseşte, acum, în cea de-a doua călătorie misionară a lor, în care şi Barnaba îi părăsise. Deşi Marcu se rugase să-l ia cu ei, Barnaba nu fusese de acord şi atunci Paul, care îl dorea de tovarăş pe Marcu, a trecut peste refuzul lui Barnaba, care nu a mai venit cu ei. Rana despărţirii de Barnaba încă era proaspătă în sufletul lui Paul. Mai apoi, au lucrat iarăşi împreună. Dar, de data aceasta, Paul plecase în Cipru numai cu Marcu.

Paul îl luă pe Silas, atunci, şi plecară în Siria. Acest Silas fusese Natan, profetul din timpul lui David, apoi preot al lui Aton, în vremea domniei lui Aknaton.

Marcu reflectă profund la adevăratul scop al vieţii sale, în timpul călătoriei spre Pergam. Se afla încă pe corabie, când i-a vorbit Vocea. Când ancora a fost aruncată în portul Pergam, el se hotărâse. Nu putea încă înţelege importanţa misiunii impuse de Iisus şi ale cărei amănunte urma să le afle pe parcurs. Nu putea să-i explice nici lui Paul de ce era atât de însemnată despărţirea lor. Şi acesta se simţi foarte mâhnit. Atunci, i-a spus lui Paul: "Paul, prea-iubitul meu frate, am fost sfătuit de Duhul Sfânt să mă întorc la mine, la Ierusalim. Acelaşi, care te-a îndemnat pe tine, o face acum şi cu mine şi trebuie să fac ce-mi cere. Cu ani în urmă, Petru şi cu mine am fost martorii Învierii Lui. Şi, aşa cum tu L-ai văzut învăluit în lumina orbitoare, mă poţi înţelege când îţi vorbesc despre toate acestea. În dimineaţa aceea binecuvântată El mi-a spus că, aşa cum eram eu însemnat de sabia soldatului, voi purta şi semnul Discului Solar de Aur, pe vecie, pe fruntea mea. Mi-a spus să repet aceste cuvinte, într-un viitor apropiat, unui om pe care nu-l cunoşteam încă, dar care va servi Cauza, după ce va fi izbit de o lumină strălucitoare. Acest om eşti tu, Paul, iar semnul pe care îl port trebuie să mă ducă acum într-o altă ţară, spre o altă misiune. Tu, dragul meu prieten, ai o mare misiune de îndeplinit faţă de copiii Tatălui, dar această misiune nu este şi a mea. Lucrăm împreună, dar sarcina mea este de altă natură. Iisus are nevoie de noi toţi şi vom merge acolo unde ne conduce El".

132

Page 133: 37 G H Williamson

Atunci, cei trei s-au separat, Marcu întorcându-se la Ierusalim.

În 1910 d.Ch., în ruinele unei vechi catedrale, pe locul vechii Antiohii, s-a găsit un caliciu conţinând o cupă, pe care unii au luat-o drept Cupa folosită de Iisus la Cină. Caliciul din Antiohia are, desigur legătură cu Cupa Cinei, dar nu este Cupa originală. Cupa fusese luată de Marcu, de pe masă, din dreptul locului pe care şezuse Iisus, la masa cea lungă din Camera Înaltă. Cei doisprezece avuseseră cupe de argint, dar Iisus a cerut tânărului Marcu să-i aducă o cupă modestă, de argilă!

Prin urmare, Marcu i-a dat o cupă din cele obişnuite. Simbolul acestei Cupe este clar. Cupa făcută din pământ reprezintă Corpul lui Iisus, iar vinul - Sângele lui, care urma să fie vărsat de Cruce. Ea mai simbolizează şi Pământul care avea să primească Sângele lui Crist. Ea este, deci, simbolul adevăratului spirit sau adevărul credinţei. Marcu văzuse Cupa strălucind în Camera Înaltă, slab luminată. O luase în camera sa, ca s-o pună în siguranţă. Şi, în cei 14 ani care urmaseră de la Răstignire, el a păstrat-o şi a arătat-o din când în când Discipolilor, care se arătau în Camera Înaltă din casa lui. Când a plecat în Antiohia, cu Barnaba şi Paul, Marcu a luat cu Sine şi Cupa. Acolo, a încredinţat-o Bisericii Antiohiei (fondată în anul 42 d.Ch.).

Ca şef al Apostolilor, Petru vizita principalele Biserici din lumea romană. În anul 50, el a mers în Antiohia. Înainte, în anul 36, el adusese în acest oraş Giulgiul Sfânt, predându-l credincioşilor. Dorea acum să readucă Cupa la Ierusalim, căci credincioşii acestui oraş voiau să o aibă la ei.

Cupa, şi nu Crucea a fost cel mai mare simbol al creştinătăţii!

În anul 50, în Antiohia, Petru avea la el cupa de argint pe care o folosise el la Cină. A dat-o lui Linus, artistul grec care a cizelat din argint superbul caliciu care conţinea Cupa de argilă. Tocmai îl terminase şi-l aşezase în camera secretă a Bisericii din Antiohia. Linus l-a condus acolo pe Petru şi în această cameră au înlocuit Cupa lui Iisus, cu aceea de argint a lui Petru, identică în formă şi mărime. Fireşte, se potrivea perfect în acel caliciu!

Petru s-a întors la Ierusalim cu Cupa de lut, în acelaşi an întrunindu-se Consiliul. Cu toate că Dumnezeu îi spusese lui Petru să primească pe păgâni în sânul Bisericii fără a fi circumcişi, deşi atât Apostolii, cât şi Bătrânii erau convinşi că aşa este bine, totuşi o sectă puternică de discipoli - Fariseii -recomandau contrariul. Fraţii din Antiohia începuseră o campanie violentă contra păgânilor care fuseseră creştinaţi fără să fie circumcişi.

Biserica era sfâşiată de discordia acestui aspect. Totuşi, în timpul Conciliului, Apostolii au exprimat ferm hotărârea că vechiul ritual nu era necesar, de acum, pentru păgânii care voiau să se convertească.

Petru simţise că fraţii săi din Ierusalim erau neliniştiţi de situaţia din Antiohia şi a înţeles că ei doreau revenirea Cupei la Ierusalim, ca să nu rămână în mâinile păgânilor creştinaţi de curând. De aceea făcuse schimbul şi cea adevărată luase drumul Ierusalimului.

133

Page 134: 37 G H Williamson

Douăzeci de ani după Răstignire, artistul grec Linus a făcut caliciul de argint care trebuie să conţină Cupa Cinei. Acest Linus fusese Solomon, autorul Leilor şi al Tronului cu Lei. Tot el - Rahotep, artistul autor al Tronului-Leu şi al măştii de Aur. "Linus" înseamnă "asemănător Leului". Acelaşi Linus a fost, mai târziu, la Roma, prietenului lui Paul, care a trimis salutările sale lui Timoteu. (A doua Epistolă către Timotei, IV: 21).

Timotei însuşi fusese Faraonul Smenkere, în timpul celei de-a 18-a Dinastii. Iar Meriten, sora lui Tutankhamon şi a lui Smenkere, s-a reîncarnat în Lois, bunica lui Timotei. (A doua Epistolă către Timotei, I: 5).

Linus s-a creştinat, după ce Biserica l-a însărcinat să facă receptaculul Cupei de argilă. Acesta trebuia să fie din argint pur şi să aibă modelat pe el viţă de vie, ciorchini de struguri şi păsări, servind ca ornamentaţii pentru figurile lui Iisus şi ale Apostolilor. Mâna dreaptă a lui Iisus atingea un platou, pe care se aflau cinci pâini şi doi peşti. Exact deasupra lui un porumbel, alături, un miel şi viţă de vie. Toate acestea reprezentau Creştinismul. Au fost figuraţi însă numai zece Apostoli. În adevăr, Linus nu îi văzuse personal pe cei 12 Apostoli, pentru a le cunoaşte trăsăturile chipurilor. Dar, pentru Iisus, el a avut o viziune, în care El i-a apărut. Linus, foarte impresionat, s-a convertit atunci la creştinism şi a isprăvit caliciul cu puţin timp înainte de venirea lui Petru în Antiohia, în anul 50.d.Ch.

Cupa lui Petru, aşezată în locul Cupei de lut, era o cupă ce fusese mult folosită şi execuţia ei, cizelarea mai ales, erau mediocre. Receptacolul însă, făurit de Linus, era splendid. Se spune chiar că el este opera unui mare făurar din şcoala greacă a primului secol!

Linus reuşise să exprime perfect blândeţea, puterea şi măreţia figurii lui Iisus. Arta şi stilul său nu au mai fost egalate niciodată în arta creştină. Figurile Apostolilor erau şi ele izbutite. Caracterul lor frumos şi sufletul bogat al acestor oameni erau redate cu măiestrie în metal. Pe acest caliciu, Iisus este reprezentat ca un bărbat frumos, cu părul tăiat după moda romană. Nu poartă barbă, iar ochii îi sunt minunat de buni şi blânzi.

Acum câţiva ani, pe ţărmul mării Galileeii, cercetătorii au descoperit o statuie - o stelă - din marmoră, de mărime naturală, care are o inscripţie: "Eu, Maria din Magdala, am pus să se facă această statuie a lui Iisus Cristul, care a făcut atâta pentru mine, pentru ca lumea să vadă cum arată El". Ei, bine, statuia acestuia este întrutotul asemănătoare cu Iisus reprezentat pe caliciul din Antiohia!

Bineînţeles, Isus purta barbă în momentul Răstignirii, dar cea mai mare parte a vieţii sale a purtat părul scurt şi nu avea barbă!

Cupa a rămas la Ierusalim până în anul 63 d.Ch. În acest an, Iosif din Arimateea, cu toate că era membru în Sanhedrin, a aflat că s-a plănuit asasinarea lui, fiind un credincios binecunoscut al lui Iisus. El era un armator bogat, care comercializa aramă în Marea Britanie. Ca să se salveze şi a-şi continua opera, s-a îmbarcat pe unul din vasele sale, cu destinaţie spre această ţară. Cu el au plecat atunci 12 oameni. A luat atunci cu sine şi Cupa de argilă, dar nu şi caliciul de argint care a

134

Page 135: 37 G H Williamson

rămas mai departe în oraşul în care îl făurise Linus şi care păstra, mai departe cupa de argint a lui Petru.

Iosif datora cea mai mare parte a bunurilor sale comerţului cu aramă. Singurele depozite de. aramă şi plumb cunoscute de lumea antică erau cele din Mendip-Hills, la nord de Gladstonebury (Anglia) şi numeroşi scriitori ai antichităţii menţionează că acest comerţ era foarte important în lume. Minerii din Cornouailles cântă şi azi o melodie, pe cuvintele: "Iosif era meşter tinichigiu".

Iisus fusese cu Iosif în Marea Britanie, pe când era copil, iar acum Iosif se întorcea pe locurile umblate atunci de Iisus. El ducea cu el lancea care străpunsese coasta lui Iisus, pe Cruce. Filip avea această lance şi-i ceruse lui Iosif să o ia cu el, împreună cu Cupa. Iosif a păstrat cele două relicve sacre într-o cameră secretă şi, mai târziu, ele au fost ascunse într-o criptă sub Mânăstirea din Gladstonebury.

De curând s-a descoperit un caliciu, care s-a numit "caliciul din Gladstonebury". Este o piesă cizelată în Marea Britanie, pentru Cupa de argilă. Exact aşa cum cizelase Linus pe cel din Antiohia.

Iosif a murit la Gladstonebury şi a fost îngropat acolo. Mormântul său a fost descoperit, dar lucrul nu a fost dat publicităţii, dat fiind uriaşa lui însemnătate. Cupa a dispărut mai târziu din mânăstire, căci a fost preluată într-o altă dimensiune spaţio-temporală! Va apare şi aceasta, pe Pământ, în curând!

Prin urmare, caliciul din Antiohia este autentic în măsura în care a conţinut cândva Cupa lui Iisus, dar nu a păstrat-o, pentru că acest lucru s-a petrecut cu cel din Marea Britanie.

Evenimentele care au avut loc la Roma, după acest moment, sunt prea numeroase spre a ne ocupa de ele în cartea de faţă, dar le voi aborda în lucrarea mea viitoare, "Mantaua de Aur".

Între timp, Marcu a plecat la Roma, să lucreze împreună cu Petru, servindu-i acestuia drept secretar.

Faraonii din vechime, ca şi cei care făceau parte din "Confreria Binelui", trăiau acum sub înfăţişarea unor oameni umili. În timpurile de demult ei se încarnaseră în conducători de ţări şi popoare, dar în momentul venirii lui Iisus, poziţia lor era schimbată! Fuseseră persecutaţi şi pe când erau faraoni, şi erau şi acum! Conducătorii din epocile acelea nu au fost, aşadar, lucrători cuprinşi în Plan, ci spirite terestre, care au guvernat din clipa în care Planul cu Aknaton eşuase. Lumea a fost, un timp, lăsată pradă forţelor negative, ca oamenii să ajungă să caute, din nou, CEA MAI MARE LUMINA!

Marcu şi-a scris Evanghelia pe când se afla la Roma, la cererea creştinilor de acolo, care doreau să aibă scrisă amintirea Cuvântului.

Evanghelia lui a fost prima din cele patru.

135

Page 136: 37 G H Williamson

Petru, pe vremea când predica la Roma, cu Marcu, a scris prima sa Epistolă. "Biserica care este în Babilon (Roma), aleasă ca şi voi, vă salută, ca şi Marcu, fiul meu". (Prima Epistolă a lui Petru, V: 13).

Marcu a fondat Biserica din Alexandria (cea coptă).

Unii teologi cred că aceasta s-a petrecut între 41 şi 44 d.Ch., în timpul domniei lui Claudius (după Cronica lui Eusebius). Este inexact, căci Marcu se afla, în 44, cu Barnaba şi Paul, în drum spre Antiohia. Noul Testament nu spune ce a făcut Marcu între anii 50 şi 60. Este perioada în care a colindat întâi în Egipt, apoi la Roma. Marcu fusese numit Episcop al Alexandriei de către Petru şi, cât a stat acolo, s-a dus de mai multe ori în regiunea vecină cu Marea Piramidă şi Sfinxul. În altă încarnare el fusese Tutankhamon, în căutarea manuscriselor pe care le redactase. El mai fusese şi Simmias (grecul), şi acela căutând fără succes manuscrisele, pe când urma cursurile lui Filolaus (Filos), la Teba.

Marcu a pătruns în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI, de sub Sfinx, în Templul subteran, şi a ajuns în camerele secrete din interiorul Marii Piramide. A luat cu acel prilej anumite manuscrise şi tăbliţe pe care le-a adus la Alexandria.

Pentru ce a luat el toate acestea? Pentru a revela comunităţii din Alexandria cunoştinţele pe care ele le conţineau; adică celor care erau în Lumină şi care o serveau! Venise momentul pentru revelarea acestei cunoaşteri.

Clerul lui Amon purta, în continuare, un "război sfânt" împotriva tuturor acelor care îl slujeau pe Aton, Dumnezeul Unic.

Preoţii forţelor negative aflaseră că Marcu a descoperit -într-un fel sau altul - anumite scrieri antice. Ei nu-l puteau lăsa să divulge secretul. De aceea, în timp ce acesta se afla în meditaţie într-o zi, a fost atacat, scos afară din Biserică şi târât pe străzile Alexandriei, apoi aruncat în închisoare.

În noaptea aceea, în închisoarea în care fusese dus, i-a apărut Iisus, care l-a îmbărbătat. A doua zi, represaliile din ajun s-au repetat cu violenţă şi Marcu a murit, întâlnindu-şi, astfel, Maestrul.

Urmaşul lui a fost Anianus; cunoştea secretul manuscriselor, dar nu ştia de unde proveneau. Aceste tăbliţe fuseseră îngropate odată cu Marcu, într-o criptă secretă, aproape de Biserică.

Marcu a murit în anul 62 sau 63 d.Ch., cum spune Sfântul Ieronim. El nu putea fi mort atunci, deoarece A doua Epistolă către Timotei (IV: 11) vorbeşte de el ca despre un om viu! El se afla alături de Paul, când acesta a fost martirizat, în anul 67. Deci, nu putea fi mort în 62-63. A fost târât pe străzile Alexandriei, de către preoţii lui Amon, în timpul sărbătorii păgâne a idolului Serapis. Acestea se petreceau la 24 aprilie, în 70. Şi a murit a doua zi, pe 25 aprilie, în 70 d.Ch.

Petru şi Pavel au fost martirizaţi în aceeaşi zi, în timpul persecuţiilor lui Nero, pe 29 iunie, anul 67 d.Ch. Paul a fost decapitat în afara zidurilor Romei, pe drumul către Ostia. El fusese în Spania, dar nu rămăsese multă vreme acolo, ci se întorsese la

136

Page 137: 37 G H Williamson

Roma, pentru a lucra cu fraţii săi. Vechile neînţelegeri dintre Marcu şi Paul erau acum uitate, căci Paul aflase de ce îl părăsise tânărul Evanghelist la Pergam. Paul fusese iniţiat în

Misterele Antice, căci în prima sa Epistolă către Corinteni se autointitulează "Maestru arhitect" (adept).

Din Roma, el a scris A Doua Epistolă către Timotei:

"Căci eu am făcut deja libaţia şi timpul plecării mele a venit. Am purtat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa". (A Doua Epistolă către Timotei, IV: 6-7).

Paul îi cere lui Timotei să vină la el cât mai curând posibil. El, Petru, era singur cu Luca, de când era hărţuit de Nero, iar Marcu fusese însărcinat cu o misiune evanghelică care îl ţinea, pentru moment, departe de Roma.

"Numai Luca este cu mine. Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, căci el este preţios, în misiunea mea". (A 2-a Epistolă către Timotei, IV: 11).

Luca, medicul, fusese Sinuhe - medicul de la curtea lui Aknaton, apoi a devenit profetul Ieremia. Timotei l-a întâlnit deci pe Marcu, şi i-a transmis mesajul primit de la Paul, din Roma. Ştia că situaţia era critică, în ce-i privea pe Paul şi Petru, de când Nero organiza "băile de sânge" zilnice, pentru satisfacţia sa dementă. Timotei şi Marcu au ajuns la Roma, cu câteva zile înainte de moartea lui Petru şi a lui Paul.

Am vorbit deja despre cei patru zei egipteni ai morţii: Câinele (sau Şacalul), Maimuţa, Omul şi Vulturul. Aceştia corespund simbolurilor celor 4 Evanghelişti:

Matei Om (înger)

Marcu Leu

Luca Taur (Viţel, Bou)

Ioan Vultur

Aceste patru "Animale vii" se regăsesc în majoritatea perioadelor artistice, în Egipt, în Asiria şi în Israel. Ezechiel a vorbit de ele, a făcut-o şi Ioan, la Patmos. Aceste patru "creaturi" reprezintă, prin cei patru Evanghelişti, patru aspecte ale lui Iisus.

Matei este reprezentat ca un om înaripat sau un înger, pentru că şi-a început Evanghelia amintind ascendenţa lui Crist şi fiindcă a insistat în scrierile lui asupra naturii umane a lui Iisus, mai mult decât asupra celei divine.

Marcu este simbolizat de Leu, pentru că a insistat îndeosebi pe învierea lui Iisus (sau noua Naştere) şi pentru că, în Evanghelia sa, pune accentul pe demnitatea regală a lui Iisus şi pe forţa acestuia, aşa cum ea s-a manifestat prin învierea din Morţi. Evanghelia lui începe cu misiunea lui Ioan Botezătorul. "Vocea celui care a strigat în

137

Page 138: 37 G H Williamson

deşert" este reprezentată printr-un Leu, ale cărui răgete răsună în deşert şi în locurile sălbatice.

Luca este reprezentat prin Taur (Viţel) deoarece, în Evanghelia sa, a insistat mai ales asupra Preoţiei lui Iisus şi a jertfei Sale.

Ioan este Vulturul pentru că, asemenea unui vultur, se înalţă pe aripi puternice, sus, spre ceruri. Ioan s-a ridicat prin "spiritul său" în sferele cele mai înalte, pentru a contempla natura divină a lui Iisus şi a aduce pe pământ revelaţia Misterelor sublime.

Cei patru Evanghelişti reprezintă, astfel, cele patru aspecte

ale lui Iisus:

Matei Încarnarea

Marcu Învierea

Luca Patimile (Crucificarea)

Ioan Înălţarea

Petru ştia că scopul încarnării sale prezente fusese împlinit. El a fost dus în faţa lui Nero ca şef al Apostolilor. A fost răstignit cu capul în jos, în grădinile lui Nero, pe Vatican. Când a fost condamnat la răstignire, a spus:

"Nu sunt demn să mor la fel cu Domnul meu! Îndeplineşte-mi ultima dorinţă, Nero: să fiu aşezat cu capul în jos pe cruce!"

În ultimele clipe ale agoniei sale pe cruce, Marcu şi Linus s-au apropiat de marele Apostol, care le-a murmurat:

"Marcu, fiul meu, întoarce-te în Alexandria, fraţii noştri au nevoie de tine..."

"Linus, discipolul meu drag, tu trebuie să iei locul meu la Roma. Să îndrumi poporul Domnului spre Credinţă!

Paul din Tars va fi cu mine în această noapte, când ne vom întâlni cu Domnul nostru!"

Un soldat a aprins rugul la picioarele crucii pe care era ţintuit Petru, iar Marcu şi Linus s-au retras. Atunci, ei au observat un corp strălucind în lumină, staţionând în apropierea lui Petru care ardea... Acesta era corpul spiritual al lui Paul, care părăsise corpul material al aceluia, pentru a fi alături de Petru! Astfel, Marcu a asistat la ultimele clipe ale lui Simon Petru. Scena aceasta mai avusese loc între aceste două entităţi. Întâi la Aketaton, apoi într-o închisoare, şi acum, în grădinile lui Nero!

Marcu, fiind Tutankhamon, l-a văzut murind pe Aknaton, care fusese încarnarea lui Petru. Apoi tot el, fostul Tutankhamon, devenit Simmias, l-a privit pe Socrate murind

138

Page 139: 37 G H Williamson

otrăvit. Acum Marcu (fost Tutankhamon şi Simmias) asista la martiriul lui Petru (care fusese Aknaton şi Socrate).

Comunitatea din Roma a fost profund îndurerată de moartea simultană a lui Petru şi Pavel. Cum va mai putea, oare, supravieţui opera fără aceşti conducători?

Credincioşii au crezut că era sfârşitul Cauzei. Şi Lucrătorii, care încercaseră aceleaşi sentimente la moartea lui Aknaton, în Egipt, gândeau acum că totul e pierdut!

Paul murise prin decapitare, aproape de Roma, într-un loc numit Aquae Salvae (azi "Trei Fântâni" - Tre Fontane), la est de Cale d'Ostia. El s-a întâlnit în moarte cu fratele său, la sfârşitul domniei lui Nero, anul 67 d.Ch.

În anul următor, la 6 iulie 68, crudul Nero a fugit din Roma şi s-a sinucis.

Marcu şi Linus au descris sfârşitul lui Petru şi al lui Paul. Povestirile acestea, împreună cu alte scrieri, au fost depuse într-un mormânt vechi, în afara Romei. Manuscrisele au fost aşezate sub o piatră mare, într-un beci care servea ca mormânt.

La intrare a fost schiţat, în grabă, un semn. În curând, mormântul va fi scos la iveală în urma unui cutremur, iar atunci manuscrisele lui Marcu şi Linus vor fi revelate.

Câtăva vreme, trupurile lui Petru şi Paul au fost lăsate într-un cavou din Via Apia. (Appiana).

Tunica (Mantaua) purtată de Iisus în ziua Răstignirii fusese păstrată de un soldat roman, după ce hainele lui Iisus au fost trase la sorţi, pe Golgota (Matei, XXVII: 35). Acest soldat roman, imediat după înălţarea lui Iisus s-a creştinat, şi a dat mai târziu această Tunică lui Paul, pentru a fi în siguranţă. Paul vorbeşte de ea, în A 2-a Epistolă către Timotei: "Venind, adu Tunica pe care am lăsat-o în Tars, la Carpos, şi să aduci şi cărţile mele şi mai ales pergamentele". (A 2-a Epistolă către Timotei, IV: 13).

Paul putea să-şi procure oricând orice haină de la Roma. De ce să fi avut el nevoie să-i aducă Timotei tocmai acest veşmânt, dintr-o călătorie atât de lungă?

Răspunsul e simplu: nu era o "haină" obişnuită!

Tunica lui Iisus fusese lăsată la Carpos şi Paul voia ca Timotei să o aducă, atunci când va veni la Roma cu Marcu. El cere şi cărţi, dar insistă în mod special asupra "pergamentelor"!

Cărţile trebuie să fi conţinut cunoştinţe larg răspândite, însă termenul de "pergamente" sugerează manuscrise secrete şi mărturia despre lucrul fraţilor, consemnată în scris!

După ce Tunica a fost adusă de Timotei la Roma, ea a fost dată lui Linus, care a păstrat-o cu sfinţenie toată viaţa! "Pergamentele" erau o parte din scrieri, pe care

139

Page 140: 37 G H Williamson

Linus le-a plasat în beciul-mormânt alături de descrierea-relatare a morţii lui Petru şi a lui Paul.

Petru a vrut ca Linus să-i preia responsabilităţile, la Roma. De aceea, Tunica a fost transmisă fiecăruia dintre cei ce s-au succedat lui Linus, timp de generaţii. În zilele noastre, Tunica se află în cavoul subteran ascuns adânc sub Bazilica Sf. Petru, de la Roma.

Timp de mai multe secole după înălţarea lui Iisus, "Confreria Binelui" s-a reîncarnat periodic, fără încetare. Membrii ei au fost uneori menţionaţi în istorie, dar, de multe ori, au fost uitaţi!

Legea adusă de Moise fusese doar un "interludiu", pentru a aştepta momentul în care omenirea va fi pregătită să primească o Revelaţie completă.

Era momentul ideal ca Iisus să vină, pentru a ÎMPLINI CUVÂNTUL!

"Şi noi, în timpul copilăriei noastre, eram supuşi elementelor (principiilor) lumii; dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu şi-a trimis fiul, născut din femeie, născut sub Lege, pentru ca să răscumpere pe cei supuşi Legii, ca să dobândim Învierea. Şi dovada că sunteţi fii, este că Dumnezeu ne-a trimis în suflet Duhul Fiului Său, care strigă Ava, adică Tatăl! Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu". (Epistolă către Galateeni, IV: 3-7).

"Copiii lui Dumnezeu", în timpul "supunerii lor", în Egipt, zăriseră, pentru scurt timp, Cea Mai Mare Lumină, pe timpul domniei lui Aknaton.

A venit apoi Legea, care a servit Planul său, după care omul trebuie să fie salvat.

Apoi a venit Timpul Plenar, când omul a fost primit - nu ca sclav - ci ca Fiu al Tatălui Ceresc, el însuşi, graţie împlinirii Cuvântului.

Timp de milenii, cât a durat această perioadă de încercări, membrii "Confreriei Binelui" au slujit fără încetare Cauza. Cu toate opreliştile, forţa lor nu s-a stins, ci dimpotrivă, ea a crescut proporţional cu munca lor.

"El dă putere celui obosit, întăreşte pe cel slăbit. Tinerii obosesc şi se plictisesc, se întâmplă celor tineri să şovăie. Dar cei ce speră în Iahve, îşi vor reînnoi forţele, vor căpăta aripi, ca vulturii. Ei aleargă fără şovăială şi fără odihnă". (Isaia, XL: 29-31).

Este adevărat: a dat aripi ca vulturilor unora dintre aceşti Lucrători în Lumină, când au fost luaţi spre alte dimensiuni spaţio-temporale. Isaia - care a fost, mai târziu, Ioan cel Iubit -a spus Adevărul. Cei care primesc împlinirea revelată prin Isus nu vor obosi niciodată, nici nu vor fi delăsători.

Cuvântul a fost PREGĂTIT, el a fost REVELAT umanităţii, apoi a fost ÎMPLINIT.

Acum, el trebuia să fie DESCOPERIT.

 

140

Page 141: 37 G H Williamson

DESCOPERIREA

Cuvântul a fost descoperit

 

Mii de manuscrise, cele mai preţioase din lume, provenind din toate ţările antichităţii - papirusuri, pergamente, ceară şi hârtie velină, tablete de piatră, de lemn şi de lut ars, pergamente de piele de viţel - au fost depozitate în construcţii speciale din Biblioteca din Alexandria.

Iulius Cezar a ordonat ca flota s-o incendieze, în port, în anul 51 d.Ch. Acest incendiu a provocat distrugerea a numeroase încăperi şi pierderea unor manuscrise de valoare, aducând, prin aceasta, EPOCA de TENEBRE, de întuneric, pe pământ!

Totuşi, manuscrisele care conţineau cunoştinţele cele mai importante au fost salvate şi duse în camerele secrete ale Sfinxului şi Marii Piramide, de către iniţiaţii Şcolilor de Iniţiere.

Când Cezar a incendiat flota, au trecut mai multe ore până ce focul de la corăbii să se extindă la primele clădiri ale Bibliotecii. Bibliotecarii, ajutaţi de sclavi, au reuşit să salveze documentele cele mai importante şi cele mai sacre ale Bibliotecii. Ele se găsesc acum, adânc îngropate, în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI.

În 389 d.Ch. Edictul lui Teodosie a provocat distrugerea a ceea ce mai rămăsese din Bibliotecă. Forţele negative fidele lui Amon încercau prin orice mijloc să şteargă de pe faţa lumii credinţa în Aton. În perioadele când aceste forţe erau foarte puternice, Marile Secrete ale Luminii au fost îngropate şi ascunse, un timp. Ele nu s-au pierdut niciodată, ci numai ascunse, pentru a aştepta momentul când omul va avea din nou nevoie de ele.

Adoratorii lui Amon au încercat să şteargă amintirea lui Aknaton şi a operei sale în Egipt, ei au încercat cu şi mai multă tărie ca generaţiile viitoare să nu afle Adevărul despre Iisus. De fapt, sperau ca omul să nu afle nimic de existenţa însăşi a lui Iisus.

"Confreria Binelui" s-a reîncarnat în toată perioada Erei Tenebrelor, şi membrii ei au devenit Reformatori, preoţi şi conducători de popoare, predicând Adevărul. Marii şefi religioşi erau necesari pentru a salva umanitatea de influenţa cultului lui Amon şi de a o înălţa spre Adevăr.

În Egipt, după ce preoţii lui Amon au înlăturat pe Aton, lucrurile erau diferite. Cum ei nu se puteau opune la modul de viaţă al creştinilor, deciseseră să creeze o religie de stat, pe care să o conducă, bineînţeles, ei înşişi.

Astfel, preoţii lui Amon deveniră preoţii Crucii. Ei scoaseră învăţăturile sacre, doctrina reîncarnării, revelată de Iisus şi de Apostoli, dându-şi seama că, dacă omul află că are putinţa de a se ridica deasupra slăbiciunilor sale, graţie mai multor încarnări, şi să intre în "Împărăţie" (Rai), ei nu vor mai putea menţine controlul asupra lui.

141

Page 142: 37 G H Williamson

În credinţa instaurată de ei, trebuia să te rogi în Iisus cel viu care a înviat, dar, în realitate, prin aceasta îl răstigneau din nou pe crucea pătată de sânge. Au smuls din inima omului amintirea acestei cruci şi semnificaţia ei, şi o atârnară în jurul gâtului lor gras şi lac de sudoare. Deşi Iisus a spus că omul nu are nevoie de nici un intermediar pentru a se adresa Tatălui Ceresc, preoţii cu lungi vestminte, fâlfâitoare, ai lui Amon, s-au erijat în interme-diari între Dumnezeu şi om.

Dar, Lucrătorii pentru Marele Plan al Luminii vor reuşi să aducă Lumina!

Iisus a spus: "Păziţi-vă de cei cărora le place să meargă în haine lungi, cărora le place să primească saluturi în pieţele publice, să ocupe primele scaune în sinagogi şi primele divane la ospeţe, şi care devorează bunurile văduviei, prefăcându-se că fac rugăciuni; aceştia vor fi aspru pedepsiţi". (Luca, XX: 46,47 şi Marcu, XXI: 38,40; Luca, XI; Matei XXIII: 57).

Când Iisus vorbeşte de "farisei şi scribi", face aluzie la adoratorii lui Amon, ipocriţii de atunci şi de totdeauna!

După cum am mai spus, membrii "Confreriei Binelui" s-au reîncarnat în mari conducători de popoare ai Egiptului; în timpul epocii de mare putere a Romei, mai târziu, ei au fost oameni simpli, care au instruit poporul. În timpul Erei Tenebrelor, ei au fost mari reformatori şi mari conducători.

Astăzi, în secolul XX, ei trăiesc din nou ca umili lucrători.

Împăraţii antici romani sunt aşezaţi din nou pe tronurile lumii!

Planul a respectat întotdeauna schema, care se repetă de nenumărate ori:

Întâi - domnia tenebrelor, apoi - venirea Luminii, un oarecare timp, apoi - întoarcerea întunericului...

Apostolul Filip a venit pe pământ şi a fost Arthur, rege al Marii Britanii (care nu a fost aşa de faimos cum se crede). El era Şeful Cavalerilor Mesei Rotunde (aprox. anul 500 d.Ch.). În acea epocă, Barnabe s-a reîncarnat şi a devenit Merlin - marele vrăjitor, magician şi profet. Tiyi, soţia lui Amenhotep III, a devenit Genoveva, soţia lui Arthur.

Regăsim relaţia soţ-soţie care îi unea pe Amenhotep III cu Tiyi, repetându-se la cuplul Arthur - Genoveva.

La Curtea lui Amenhotep III, Merlin a fost Maya, apoi s-a încarnat ca Moise şi Barnabe.

În unele momente ale vieţii sale evanghelice, Marcu a fost trimis de Petru pe coastele de est ale Adriaticei. El era însoţit de prietenul său Hermagoras (fost Genubat - fiul lui Hadad, apoi a fost fiul mort mic al lui Tutankhamon, apoi a fost Cebes, care asistase la moartea lui Socrate).

142

Page 143: 37 G H Williamson

Marcu a fost Merk, conducătorul Navelor de Lumină venite pe continentul Mu. Numele Hermagoras înseamnă "fiu al lui Mercur" - ei fuseseră, efectiv, tată şi fiu: Hadad şi Genubat; apoi Tutankhamon şi micul lui copil şi, în fine, tată şi fiu în mai multe reîncarnări!

Marcu şi Hermagoras au sosit în Aquileia, care era un port maritim înfloritor şi oraşul reşedinţă de odihnă preferat de împăraţii romani. Era supranumit "a doua Romă".

Petru l-a numit pe Hermagoras Episcop de Aquileia. Când Marc a părăsit portul, corabia sa a fost prinsă de furtună şi aruncată spre sud-vest, printre insulele lagunei. Corabia a eşuat pe una din ele, unde azi se ridică biserica San Francisco della Vigna. Acolo, când el se odihnea pe corabie, aşteptând refluxul, a avut viziunea învăţătorului Iisus, care îi spunea: "Pax tibi Marce Evanghelista Meus" (Pace ţie Marc, evanghelistul Meu). "Un oraş mare va fi clădit în acest loc, în onoarea ta".

S-au scurs patru secole şi profeţia lui Iisus s-a împlinit, parţial, atunci când Goţii şi Vandalii, apoi Hunii conduşi de Atila, au ars oraşul Aquileia Altinium şi alte oraşe ale continentului, forţând pe oameni să meargă în insulele lagunei. Şi acolo, ei au fondat marele oraş Veneţia.

Alte patru secole trecură şi profeţia se împlini complet, atunci când oraşul Veneţia a fost consacrat SFÂNTULUI MARCU!

În timpul perioadei de Descoperire, corpul Sf. Marcu a fost adus pe locul unde, într-o vreme anterioară, el lucrase - oraşul Veneţia!

După martirajul de la Alexandria, a fost înmormântat lângă prima biserică, având alături tabletele scrierilor secrete pe care le găsise în Marea Piramidă şi în Templul de sub Sfinx.

În anul 829, au sosit la Alexandria doi căpitani veneţieni -Tribunus de Malamocca şi Rustius de Torcello - trimişi ai Dogelui Veneţiei, Giustiniano Participazio, pentru a lua corpul şi scrierile lui Marcu şi a le aduce la Veneţia. Mahomedanii, dar mai ales adoratorii lui Amon, erau atunci ocupaţi cu distrugerea bisericii unde era înmormântat Sf. Marcu. Erau demontate coloanele de marmură şi plăcile pentru a se construi noi temple. Dogele şi-a amintit profeţia care spunea că, într-o zi, numele lui Marcu va fi legat de Veneţia. Atunci a decis trimiterea celor doi căpitani, pentru a prelua corpul şi manuscrisele îngropate odată cu el.

Cei doi marinari s-au dus să-l întâlnească pe preotul Theodorus şi pe călugărul Stauracius, care era paznicul vechii biserici. Stauracius i-a dus la cripta secretă, cu sarcofagul lui Marcu. Călugărul ştia că scrierile trebuie duse departe de Alexandria, căci preoţii lui Amon căutau în zadar scrierile, dărâmând biserica piatră cu piatră. Stauracius şi cei doi căpitani au luat corpul şi manuscrisele, dar nu ştiau cum să le ducă până la corabie, fără să fie văzuţi. Călugărul avu atunci o idee. Puseră într-un paner mare preţioasa încărcătură şi deasupra aşezară carne de porc! Ofiţerii vămii, mahomedani cu turban, s-au dat la o parte dezgustaţi şi dispreţuitori faţă de acest coş, plin cu carne de porc, animal impur pentru ei. În final, corpul fu învelit într-o pânză mare, albă, şi fu ridicat, pentru mai multă siguranţă, în vârful catargului, fixat

143

Page 144: 37 G H Williamson

cu un cârlig. Corabia putea fi uşor zărită, din cauza marilor ei pânze albe şi a unei cruci roşii, trasate pe una din vele.

Marcu a fost Sf. Gheorghe, în jurul anului 303 d.Ch., iar simbolul Sfântului Gheorghe este Crucea Roşie!

Pe corabie, deci, în 829 d.Ch., se pusese o mare Cruce Roşie, pentru a indica prezenţa corpului lui Marcu şi a manuscriselor antice.

Lucrătorii nu ignorau faptul că Marcu a fost Sf. Gheorghe şi au folosit acest simbol, ştiind că el va fi recunoscut de toţi "studenţii în mistere", din toate ţările.

Marcu ajunse, în fine, la Veneţia, unde Iisus îi spusese că "un mare oraş va fi construit în onoarea ta". Stauracius a călătorit cu acea corabie şi la Veneţia a primit titlul de "stareţ" al Bisericii Sf. Marcu.

Dogele de atunci era, în realitate, Marcu însuşi.

El, care descoperise în Egipt scrierile secrete, pe care le redactase el însuşi, pe când era Tutankhamon. El era acela care trebuia să vegheze ca documentele să fie plasate într-o ascunzătoare sigură. Acesta era scopul prezentei sale încarnări. Şi era potrivit să-şi primească, sub înfăţişarea dogelui, propriul corp - al lui Marc - spre a fi îngropat, împreună cu scrierile sale!

Toate acestea fură depuse trei ani mai târziu, în camerele secrete ale Bisericii Sf. Marcu, construită special pentru a primi aceste relicve. Dogele a supravegheat toată operaţia şi profeţia s-a împlinit cu acest prilej întrutotul. Dogele a găsit pe corpul lui Marcu un inel. Era inelul pe care Petru îl pusese pe degetul evanghelistului, când l-a numit Episcop de Alexandria. Dogele, care ştia că el a fost Marcu şi că are datoria să protejeze tabletele, a luat inelul şi şi l-a trecut în propriul lui deget.

Construcţia bisericii, începută în 830, a fost terminată în 834. Sub biserică, plasată în Piaţa San Marco, se găsesc încă, în zilele noastre, manuscrisele anticei Dinastii a 18-a a Egiptului, aşteptând momentul în care vor fi aduse la lumină. Iar, dominând piaţa şi biserica, veghează Leul Sfântului Marcu - care, în chip simbolic, este înaripat. Semn potrivit pentru noile LĂCAŞURI SECRETE ALE LEULUI.

Marele continent al Americii de Nord, care a cunoscut în vechime civilizaţia foarte avansată a Continentului Mu şi a Atlantidei, şi care a suferit mai apoi o cădere culturală timp de o mie de ani, este brusc Patria-Mamă a numeroaselor naţiuni indiene. Legendele tuturor triburilor indiene sunt pline de poveşti care istorisesc cum au ajuns în cele din urmă pe suprafaţa pământului, unde au observat că ţara era plină de nămol şi de bălţi. Atunci au înţeles că un mare ocean acoperise cândva această regiune, înainte de sosirea lor. Antropologii au încercat să ascundă aceste legende, care povestesc că poporul indian a ieşit din sânul (din matricea) Ţării-mamă, pentru a trăi la suprafaţa ei. Ei explică aceste mituri spunând că indienii -ignoranţi şi superstiţioşi şi primitivi din America - văd grâul şi plantele ieşite din pământ şi crescând sub acţiunea Soarelui care încălzeşte Pământul şi, din acest motiv insinuează că ei înşişi ar fi ieşit, tot în acest fel, din Pământul-Mamă. Povestea ar putea fi adevărată, nu numai din punct de vedere "simbolic".

144

Page 145: 37 G H Williamson

Antropologii, istoricii şi alţi cercetători vor descoperi că "miturile", "legendele" celor "primitivi" şi "superstiţioşi" nu sunt nici mituri, nici produse ale imaginaţiei unor sălbatici ignoranţi. La originea tuturor acestor relatări legendare a stat un fapt real.

Indienii din America de Nord au ieşit din cavernele subterane, pentru a reveni la viaţă, ca înainte la suprafaţă.

Cataclismele care au înghiţit Mu şi Atlantida, ca şi efectele dăunătoare intense ale bombardamentelor razelor cosmice, au obligat pe cei scăpaţi teferi din catastrofe, numeroase triburi indiene, să se refugieze sub pământ.

Din aceste motive, un continent atât de mare n-a fost tulburat de civilizaţie până în timpul lui Cristofor Columb (1492 d.Ch.). El trebuia să servească drept leagăn al unei rase de oameni.

Totuşi, în America există şi Lăcaşuri secrete ale leului!

Tabletele antice de teleonium se găsesc şi acum în regiunea de sud-vest a ţării, iar "oamenii sălbatici" ai "pădurii" (Indienii) au moştenit o fabuloasă comoară de scrieri, pe care o vor reda umanităţii, atunci când omul va avea nevoie de Adevăr.

Omul alb ar fi putut să înveţe multe lucruri de la omul roşu, ar avea ce învăţa şi azi dacă ar sta să-l asculte, dar, desigur că el nu-l va asculta, căci e orbit de orgoliul propriei sale importanţe pe scena lumii. Dar, cine e mai sălbatic: cel ce-şi omoară semenul cu arcul cu săgeţi sau cel care nimiceşte mii de fiinţe omeneşti într-o secundă, cu super-arme. Singurul domeniu în care omul modem se dovedeşte foarte avansat este cel al distrugerii masive a semenilor săi şi a tuturor valorilor care au existat vreodată pe pământ...

Planeta durerilor - întunecată - planeta roşie.

"Confreria Binelui" s-a încarnat în America de Nord între 1100-1300. Scopul acestor încarnări era să descopere din nou LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI şi a le proteja, după ce se va asigura că nimic rău nu s-a întâmplat în decursul secolelor, de când au fost depuse spre păstrare, pentru a fi revelate omului modem, care îşi va face apariţia în curând, cu viitoarea revoluţie industrială! În regiunea de sud-vest a Americii se găsesc trei zone care fac parte, la origine, din cele 7 oraşe sfinte ale Cibolei. Aceste regiuni sunt: Mesa Verde, Montezuma şi Casa Grande.

Unele dintre ele au fost devastate şi jefuite de spaniolii veniţi în sec. XVI. Ele fuseseră construite cu cărămizi de pământ, şi nu de aur, cum crezuseră spaniolii. Fabulosasa "comoară" de care auziseră spaniolii, era aluzie la tablele provenind din timpuri vechi, care se găseau în caverne secrete, aproape de marile construcţii ale indienilor Pueblos. Aceste trei centre de civilizaţie indiană au cunoscut o mare trezire religioasă şi deveniseră "Mecca" triburilor indiene din America de Nord. Aceleaşi entităţi, care au trăit în Sud-Vest când acea regiune se numea Ţara Telos, au revenit acum şi au fost preoţi mari ai omului roşu.

"Navele de Lumină" au venit din planetele vecine, cum mai făcuseră cu mii de ani înainte, când au venit să conducă Exodul, în afara Continentului Mu, condamnat.

145

Page 146: 37 G H Williamson

Între 1200 şi 1250 ei au venit pentru alte motive. Ei nu au mai adus de data aceasta pe nimeni, pentru că un Exod nu mai era necesar. Veneau pentru a observa regiunea care suferise mari schimbări naturale, cu multe mii de ani înainte, când

scrierile au fost plasate în şi pe pământ. Tabletele de teleonium au fost depuse în caverne, în temple subterane şi chiar în vasele spaţiale, îngropate în pământ

Şefii indieni şi popoarele lor au fost vizitaţi de fraţii lor veniţi din spaţiu, şi din aceste întâlniri s-au născut repede legende despre "zeii cu părul blond veniţi din Cer". Semnificaţia lor exactă a fost uitată treptat, pentru că legendele erau transmise prin viu grai, din generaţie în generaţie.

Actualii indieni din Sud-Vest cred că "zeii din Cer" şi "Zeii Soarelui" vor veni în curând şi că-i vor lua cu ei.

Entitatea care a fost Moise revine în regiunea unde a fost altădată Prinţul Domnitor al Lemuriei; a venit cu numele Pueblo Indianul, dar venea din marile centre de civilizaţie din Mexic. Aceea care fusese Doamna Soarelui va reveni, de asemenea, ca bărbat, ca şi fratele indianului venit din sud. Ei au sosit la Motezuma şi au profetizat numeroşi ani, anunţând triburile că o mare navă a "Soarelui" va sosi în viitor. Apoi au plecat la Mesa Verde.

Această regiune din America - Arizona de azi - este cunoscută azi de indieni ca "Ţara poporului Soarelui" sau "Ţara Leului". Cuvântul "Arizona" exprimă acest înţeles, căci "ari" în ebraică înseamnă "leu adult".

Merk, cel care s-a instalat la Telos, s-a reîncarnat succesiv în Tutankhamon, Aaron, Marcu, Sf. Gheorghe, şi va reveni acum la bordul unei "nave de lumină". Doamna Soarelui, devenită acum entitate masculină, l-a primit când a aterizat la Mesa Verde, aşa cum îl primise cu mii de ani în urmă, la Telos.

Marele Templu al Soarelui de la Telos, care a fost mult timp o enigmă pentru arheologi, a fost construit pentru a comemora venirea navei din Soare printre indieni.

Legendele lor de azi spun că, atunci când unii dintre membrii populaţiei lor au învăţat să fabrice instrumente care "lansau trăznete", au clădit acest templu ieşit din comun.

În interiorul acestui templu al Soarelui se găsesc două construcţii rotunde, de care legendele spun:

"Zeii, cu instrumentele lor, au lansat trăznetul şi au ridicat una dintre construcţii, în timp ce muritorii, cu unelte obişnuite, au înălţat-o pe a doua. "Zeii trăsnetului" erau, bineînţeles, vizitatorii din spaţiu. Ei au învăţat pe unii dintre şefii indieni cum să folosească Forţa Magnetică de Rezonanţă - A patra mare forţă elementară.

Într-un loc din Templul Soarelui, vizitatorii ruinelor de la Mesa Verde pot vedea încă un simbol curios înscris pe piatră. S-ar spune că e format natural, dar seamănă mult cu un disc solar cu raze. Este locul exact unde marele vas al "Soarelui" a aterizat în secolul al XIII-lea, "Discul" şi "Razele" sale fiind produse de câmpul de forţă al navei. Acest lucru s-a făcut cu intenţia de a se marca locul. Găurile săpate în centrul

146

Page 147: 37 G H Williamson

discului de piatră sunt încă vizibile şi azi şi erau folosite pentru a se introduce în ele cuie de lemn (pene), pentru a se determina poziţia soarelui.

Din toată istoria arheologiei, nimic nu poate fi comparat cu Templul Soarelui. N-a avut acoperiş, ceea ce a făcut pe unii savanţi să creadă că n-a fost terminat niciodată. Dar este o eroare, pentru că el a fost intenţionat construit astfel. Culoarele sale sunt unice în felul lor şi au fost realizate după un ritual foarte precis, rezultat al vizitei spaţiale care s-a petrecut pe acest loc. Când au verificat dacă scrierile antice se aflau în siguranţă şi intacte, vizitatorii spaţiali au plecat spre Hesperus (Venus).

Şeful indian venit din sud păzea "locurile secrete ale leului", aşa cum le-a păzit când era Maya, pe cele care se aflau în Egipt. Apoi, după ce el a plecat de la Mesa Verde, ascunzişurile au fost din nou uitate, căci numai "controlorii" din spaţiu şi cu el le cunoşteau amplasamentul. Legendele şi simbolurile indiene evidenţiază că vizitele din afară au fost făcute periodic, în diverse părţi ale Lumii Noi. Dacă-i întrebi pe indienii de azi de ce nu mai apar vizitatorii din spaţiu, atât de des, ei răspund calm că, după venirea omului alb, aceia nu mai vizitează atât de des poporul indian.

Simbolul obişnuit al Discului Solar, aşa cum a fost decoperit foarte frecvent, şi care este făcut din cercuri concentrice, nu este, de fapt, un simbol solar. El reprezintă "roţi în interiorul roţilor", asemănătoare celor pe care le vedea Ezechiel. Navele spaţiale erau aproape de fluviul Chebar, în secolul VI î.I.Ch., ca şi cele de la Marele Canion, din sec. al XIII-lea d.Ch.

Indienii din Est au legende care vorbesc despre "poporul din Stele" şi despre "poporul de Sus". Indienii Mandan din Dakota de sud cred că universul se împarte în trei straturi: Lumea de Sus, Lumea pe care trăim (Pământul) şi Lumea de dedesubt. Ei cred că există oameni care trăiesc în aceste lumi. În alţi termeni: sunt rase subterane, rase de suprafaţă şi popoare care trăiesc deasupra, în ceruri.

Mondanii cred că cometele şi constelaţiile sunt persoane sacre, care au trăit altădată pe pământ. Popoarele pământului nu respectă legile divine şi nu tratează cu persoanele sacre aşa cum s-ar cuveni, de aceea acestea s-au întors în Cer şi s-au stabilit acolo.

Asta face trimitere la timpurile când vizitatorii din spaţiu au trăit pe pământ, printre naţiunile indiene.

Se pare că indienii i-au tratat de o aşa manieră încât au hotărât să plece, întorcându-se în lumea lor natală, şi foştii vizitatori locuiesc acum în Stele şi Constelaţii.

Găsim în mod curent la numeroase triburi indiene expresia "buchete de iarbă sacră" şi unele dintre ele se crede că ar conţine unele obiecte sacre venite din altă lume, de sus; de aceea, ele se numesc "buchete de iarbă de Sus", sau "mănunchi de iarbă din Stele". La origine, aceste buchete au conţinut în adevăr cadouri şi daruri oferite de vizitatorii din spaţiu. Imaginaţi-vă că, într-unul din aceste buchete s-a găsit o bucată de metal necunoscut, făcând parte dintr-o rachetă venusiană, de acum multe sute de ani! Şi acestea fac parte din LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

147

Page 148: 37 G H Williamson

Unele din descoperirile făcute în America de Nord, de obiecte de origine indiscutabil egipteană, au fost făcute în morminte şi temple care se află în regiunea de Vest a Statelor Unite. Cum a fost posibil ca astfel de obiecte - cum ar fi, de pildă, scarabeii - să fie îngropate alături de indieni care au murit în anii 1100-1300 d.Ch.?

Cum au ajuns aceste obiecte din Egipt în America? Ele au fost găsite adânc îngropate în pământ îngheţat, în Alaska şi mai la nord încă, s-au găsit lămpi egiptene şi alte obiecte. Din păcate, aceste enigme au fost îndepărtate sau examinate în grabă de savanţi, care se tem ca scumpele lor teorii să nu se năruie, la lumina unor astfel de probe.

Indienii Navajos au o legendă care vorbeşte de un zeu cu pielea albă şi părul blond, care vine pe pământ sosind din Cer într-un nor înconjurat de fulgere. El i-a învăţat să guverneze în mod înţelept. Iar indienii au fost uimiţi de marea sa înţelepciune. Vizitatorul le-a spus că se va întoarce şi-i va ajuta din nou, dacă vor avea nevoie de el.

Aproape toate popoarele au legende despre "micul popor" sau zeii sosiţi "la bordul navelor zburătoare". Aceste poveşti au persistat de-a lungul secolelor, din India până-n America. Oamenii care trăiesc azi în regiuni de deşert, albi sau roşii, au văzut multe lucruri curioase, dar refuză să vorbească sau să le relateze lumii exterioare. Am constatat că sunt neîncrezători şi preferă să tacă.

Indienii Navajos şi Hopis au văzut de multe ori "bondari" sau "farfurii zburătoare", dar se feresc să vorbească despre ele, chiar între ei. Cu mulţi ani în urmă, numeroşi indieni au observat un obiect sferic foarte mare, de mai mult de 35 picioare diametru. Cum traversa cerul cu viteză mică, făcea impresia că-şi schimbă forma, din lunguieţ devenind ca o pară, transformându-se mereu şi făcând un du-te-vino, în culorile curcubeului. Maşina respectivă a început să coboare pe versantul de sud-est al Muntelui Navajos. Ea a zburat foarte aproape de sol un timp şi mulţi se precipitară spre acel loc, s-o salute, dar ea s-a îndepărtat şi a dispărut. Un indian Hopi, care a asistat la acest început de aterizare, a povestit: "... da, noi ştim cine sunt, sunt cei pe care îi aşteptăm!..."

Toate popoarele primitive au poveşti despre Zeii albi, cu părul blond, care trebuie să vină, pentru a-i ajuta să se ridice spre o nouă viaţă.

Indienii Chippewas din Nord vorbesc de oameni mici, care vin în canoe de piatră sau metal. Şi puteau merge cu acele canoe pe sub apă. Un bătrân Chippewas mi-a spus: "Când strămoşii noştri se apropiau de acele canoe, erau adesea traşi sub apă. Noi am crezut că ei s-au înecat, dar vom vedea într-o zi, aceeaşi canoe sosind în alt loc, mai târziu"

Legenda "oalei Magice" este tot de origine Chippewas. Cu mulţi ani în urmă, un mare vrăjitor şi mai mulţi războinici erau într-o expediţie. Într-o noapte, au văzut o lumină căzând din cer şi lovind versantul unei coline. În dimineaţa a doua, s-au dus să vadă şi au găsit o oală enormă, rotundă, având pe suprafaţa ei sculptate animale curioase. Această marmită a tribului Chippewas, cu figuri de animale, aminteşte mult de "roţile" lui Ezechiel, cu figurile celor patru animale.

148

Page 149: 37 G H Williamson

Cei care se vor strădui să examineze aceste lucruri se vor găsi în faţa unor concluzii cu totul neaşteptate.

Piramide există nu numai în Egipt, ci pe tot pământul.

Când calendarul de piatră aztec va fi, în fine, descifrat, el va revela amplasamentul piramidelor existente în America. Acesta a fost ascuns cu dibăcie, înainte de sosirea unor oameni cum Cortez sau Coronado. Un scafandru celebru a descoperit chiar, acum câţiva ani, o piramidă de piatră imensă pe fundul unuia dintre cele mai mari lacuri din Wisconsin. Cunoştinţele conţinute în calendarul de piatră aztec sunt echivalente cu cele plasate simbolic în Marea Piramidă. Calendarul de piatră a fost o amintire nepieritoare pentru Lumea Nouă (cele două Americi). Marea Piramidă a fost, tot astfel, martor pentru Lumea Veche (Egipt).

Gigantica limbă care iese de pe figura Zeului Soarelui, pe calendarul de piatră aztec, simbolizează Lumina Lumii înscrisă în tabletele şi manuscrisele care au fost depozitate în piramidele din America, la fel de bine ca şi în camerele secrete din Egipt şi din alte părţi.

LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI rămân a fi descoperite în lumea întreagă.

Oameni precum Cortez, Coronado şi Pizzaro au încercat să descopere "locurile sacre ale Leului" din Lumea Nouă, exact cum ei au urmat acelaşi scop în încarnările din Lumea Veche. Au eşuat, căci camerele secrete ale Celui Mare sunt bine păzite şi protejate.

Omul nu trebuie să primească aceste cunoştinţe înainte de venirea orei potrivite pentru aceasta. Starea documentelor a fost verificată în secolul XIII, apoi în secolul XVI, când mâna clerului lui Amon s-a întins pentru a distruge, încă o dată, cunoaşterea Adevărului. Cortez a ars textele sacre ale aztecilor şi, sub semnul crucii însângerate, au omorât, violat şi jefuit.

Dar Adevărul nu a fost redus la pulbere decât în momentul început cu uzurparea tronului de către Horemheb. În acelaşi scop, Montezuma, înainte de a muri, a pus în siguranţă cele mai importante scrieri, care se vor descoperi în sălile secrete de sub ruinele templelor aztece ale Mexicului.

Coronado, în altă încarnare, a fost unul dintre savanţii responsabili de distrugerea continentului Mu. El a revenit pentru a încerca să găsească capsulele temporare îngropate cu mii de ani înainte, dar n-a reuşit să le găsească, nici pe cele 7 oraşe ale Cibolei şi secretele lor.

La 16 noiembrie 1532, Inca Atahualpa a fost luat prizonier de Pizzaro, cuceritorul spaniol al Peru-ului. Atahualpa a fost Tutankhamon, şi Pizzaro - unul dintre asasinii faraonului Smenkere, din a 18-a Dinastie egipteană. Pizzaro căuta, de fapt, "Marele Disc Solar" de aur, care a fost adus la origine din Patria-Mamă - continentul Mu. Alţi exploratori în America de Sud au căutat zadarnic fabulosul El Dorado, dar nu l-au găsit niciodată.

149

Page 150: 37 G H Williamson

De fapt, este vorba de oraşele pierdute în interiorul lui Mato-Grosso brazilian, oraşe care au făcut parte dintr-o colonie Mu.

"Discul Solar de Aur" a fost făcut din aur pur - "aur alchimic".

Când Pizzaro l-a asasinat pe regele Atahualpa, curieri veniţi din toate colţurile ţării Inca au adus obiecte de aur lui Pizzaro, ca acesta să-l cruţe pe Inca. Aflând că regele lor e mort, au încetat să mai aducă aur. Pizzaro n-a fost destul de răbdător, fiindcă dacă ar fi aşteptat încă puţin, ar fi pus mâna pe una dintre cele mai mari comori ale lumii, căci Discul Solar era mai mult decât o simplă imagine de veneraţie, a unui cult. Când era lovit, emitea nişte vibraţii a căror frecvenţă făcea posibilă teleportarea pentru preoţii Soarelui. Ei trebuiau doar să lovească Discul cu nişte instrumente anumite!

El putea, de asemenea, să provoace cutremure de pământ.

Discul fusese ascuns odată cu statuile de aur masiv, făcute în mărime naturală, care reprezentau pe precedenţii regi incaşi. Obiectele cele mai importante au fost păstrate pentru "Sfârşit", aşa că Pizzaro n-a primit decât piese de mai mică importanţă.

De ce erau aceste statui de mărime naturală?

Pentru că trupurile reale ale împăraţilor defuncţi, la Incaşi, erau transmutate, prin metoda vibraţiilor, în aur masiv. Aceasta era metoda lor de mumificare.

Discul Solar este acum plasat sub paza "Confreriei celor 7 Raze", lângă lacul Titicaca, din Peru. Unul dintre cei mai mari ghicitori din Egipt s-a reîncarnat în Nostradamus (1503-1566). Profeţiile lui remarcabile au fost posibile prin întrebuinţarea unei bule de cristal, care la origine provenea din spaţiu, din timpul construcţiei Marii Piramide. Nostradamus a prezis descoperirea energiei atomice şi a anunţat distrugerea definitivă a civilizaţiei, prin eliberarea unei astfel de energii. El a dat totuşi o rază de speranţă: "Cerul va arăta semne" - voind să spună că ni se va da o ultimă şansă pentru a ne decide destinul. E vorba aici, desigur, de "semne" însemnând vizitatori veniţi din spaţiu. El a vorbit mult despre evenimentele care vor veni în zilele noastre: "un mare roi de albine va apare şi nu se ştie când va sosi". Viespile din Biblie şi albinele lui Nostradamus sunt farfuriile zburătoare de azi. În epistola către Henric II al Franţei vorbeşte de "păsări ciudate", care vor striga "acum! acum!" "Păsările ciudate" şi "roiurile de albine" sunt vizitatorii din spaţiu.

Membrii Confreriei Binelui colindă pământul din nou în zilele noastre, dar lumea nu cunoaşte pe aceşti bărbaţi şi femei.

Iosif interpretează şi acum viziuni?

Nero serveşte omenirea, făcând cercetări filosofice?

Marcu caută şi acum "Locaşurile secrete"?

Simon este în continuare "zelos"?

150

Page 151: 37 G H Williamson

Linus este acelaşi mare artist?

Doamna Soarelui adună mereu fapte?

Timotei lucrează în prezent cu Luca?

Sitammun şi-a realizat visul de a fi un "canal" al Cuvântului?

Matei trăieşte în deşert?

Pavel a fondat UNITATEA?

Miriam se interesează încă de muzică?

Şi toţi sunt reîncarnaţi, în afară de Iuda Iscarioteanul. Lumea nu-i cunoaşte, cu excepţia celor care îi servesc.

Multe descoperiri se vor face în Egipt în viitorul apropiat.

Se vor aduce la lumina zilei, în urma săpăturilor efectuate în Statele Unite, în America Centrală şi de sud, lucruri fantastice. Vor fi găsite documente stupefiante în Yucatan, unde există numeroase caverne profunde, subterane. Cartea Cuvântului Adevărului se va deschide lumii întregi atunci când conducătorii de popoare se vor reîncarna în persoana suveranilor lumii; astăzi, această carte se reînchide, fiindcă aceiaşi Lucrători se reîncarnează, dar nu sunt cunoscuţi.

Totuşi, momentul când ei îşi vor dezvălui adevărata lor natură este aproape. Nu identităţile lor vechi, ci scopul lor pe acest Pământ în slujba Tatălui Ceresc şi a omului. Ei fac parte din altă creaţie, distinctă, ei se încarnează numai pentru a sluji.

Altădată, omul a recurs la faraoni şi la regi, acum el nu mai are nevoie decât de el însuşi în relaţiile cu Creatorul său. Preoţii fără scrupule ai lui Amon caută să despoaie omul de moştenirea lui legitimă, dar vor eşua; ei nu vor putea rezista vibraţiilor interne ale unei noi ordini cosmice.

"Piatra aruncată de constructori a devenit piatră unghiulară". (Psalmul CXVIII: 22).

"Vouă, deci, credincioşilor, onoarea, dar pentru necredincioşi, piatra pe care au aruncat-o constructorii, numai aceea a devenit piatră de vârf". (Prima Epistolă a Sf. Petru, II: 7).

Singura construcţie care corespunde descrierii acestei construcţii spirituale date de Iisus - piatra unghiulară principală şi piatra de vârf - este Marea Piramidă a Egiptului. Singura piatră de înălţare sau de vârf a unei piramide poate fi în acelaşi timp o piatră unghiulară şi o piatră care este situată în vârful edificiului, în care se reunesc cele 4 laturi. Această dublă condiţie nu poate fi îndeplinită de nici o altă construcţie.

Iisus - "piatra de greutate spirituală" - nu este cu noi (corpul) în acest moment; cum este absentă piatra de vârf a Marii Piramide, care simbolizează pe Iisus absent. Ea a

151

Page 152: 37 G H Williamson

fost "aruncată de constructorii piramidelor, care au venit mai târziu, după cum şi Iisus a fost aruncat de oameni". (Isaia, LIII: 3).

"... Iată că eu pun la Sion o piatră-martor, angulară (unghiulară), preţioasă, fundamentală. Cel care crede nu se va clătina". (Isaia, XXVIII: 16).

Prima piatră simbolizează prima venire a lui Iisus. Atunci când va fi momentul celei de a doua veniri, ea va deveni piatra unghiulară a edificiului.

"Astfel, voi nu sunteţi nici străini, nici gazde: voi sunteţi concetăţeni ai sfinţilor, voi sunteţi din Casa Tatălui Ceresc. Căci construcţia care sunteţi voi - corpul vostru - are ca temelie pe apostolii şi profeţii dinainte şi drept piatră unghiulară pe Iisus însuşi. În el orice construcţie se perfecţionează şi se amplifică într-un templu sfânt, întru Tatăl Ceresc; în el şi voi, de asemenea, v-aţi integrat construcţiei, pentru a deveni o casă a lui Dumnezeu, în Spirit". (Epistola către Efesieni, II: 19-22).

Când Iisus va reveni, când în mijlocul "norilor", "marea piramidă unghiulară de aramă" va fi din nou repusă la locul ei, edificiul va fi terminat.

La câteva luni de la lansarea primelor bombe atomice asupra a două oraşe japoneze, un tânăr păstor bediun păştea capre în lungul coastei de est a Mării Moarte. El escaladă faleza care domina deşertul, fugărind un animal rătăcit de turma sa. Aruncă o piatră în deschizătura uneia dintre grotele săpate de vânturi în faleza albă de gresie. Auzind zgomot de vas care se sparge, intră în interiorul cavernei şi descoperi imense oale de lut, pline de blocuri compacte, răspândind un miros urât. Câteva luni mai târziu s-a aflat că era vorba de documente, care făceau parte dintr-o veche bibliotecă de rulouri şi manuscrise.

În 1951, numeroase rulouri de hârtie conţinând mii de fragmente au fost dezgropate din altă cavernă, în acelaşi loc.

Manuscrisele de la Marea Moartă conţineau cea mai mare parte din Biblie şi documentele conexe, dar, de asemenea, mărturii care aruncă o lumină nouă în ce priveşte anturajul şi gândirea religioasă ale tânărului Iisus. Aceste manuscrise revelau că Iisus, Ioan Botezătorul şi Ioan cel Iubit au făcut parte din ordinul monahal al Esenienilor. Descoperirea nu se limita numai la scrieri biblice originale. În întinderea deşertului, situat între falezele cu manuscrise şi malul de vest al Mării Moarte, au ieşit la iveală ruine, care arătau că aici a fost o veche mânăstire a Esenienilor. Lucru foarte important!

Istoria lor aruncă o nouă lumină asupra studiului Bibliei şi asupra situaţiei creştinismului. Căci esenienii au influenţat considerabil dovedirea Noului Testament. Rulourile au fost descoperite pentru prima dată la începutul anului 1947... Chiar în acest an şi-au făcut apariţia pentru prima dată "farfuriile zburătoare" pe cerul Terrei! În 1947, "lăcaşurile secrete ale Leului" au început să se deschidă.

Conţinutul manuscriselor nu a fost divulgat deloc popoarelor pământului, căci descoperirea unui material aşa de original nu poate decât să răvăşească numeroase credinţe şi dogme teologice înguste, de astăzi.

152

Page 153: 37 G H Williamson

Erudiţii Bibliei, care studiază rulourile, ezită să dea în vileag descoperirile, căci acestea ar antrena importante shimbări teologice. Aceste manuscrise arată că esenienii se numeau între ei "Copiii Luminii", "Fiii Luminii", "Fiii Tatălui Ceresc", "Fiii Cerului". Aceste manuscrise fac desigur aluzie la Confreria Binelui, în slujba lui Aton, Dumnezeul Unic. Ele revelează că această Confrerie se opune permanent "Fiilor întunericului", adoratorii falsului zeu Amon.

Manuscrisele vorbesc de timpul viitor, când Iisus va împărţi Pământul şi va salva pe cei aleşi, care vor forma poporul NOII ALIANŢE.

Alte rulouri indică pe esenieni drept "Fii ai Noii Alianţe". Se referă de multe ori la pâinea ruptă şi vinul băut, care sunt simbolurile "mesei sacre". Vinul reprezintă "viţa sacră a lui David", iar pâinea "viaţa şi cunoaşterea Tatălui Ceresc".

Aceşti "Copii ai Celei Mai Mari Lumini", care sunt descendenţi din Viţa de vie sfântă a lui David" servesc în perioada "ospăţului sacru", "viaţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu".

Cum va reacţiona lumea creştină pusă în faţa probelor absolut convingătoare că învăţăturile lui Iisus se bazează pe o remarcabilă moştenire spirituală, la care au contribuit mai multe persoane? Cum vor primi teologii cu spirit limitat faptul indiscutabil că revelaţia creştină n-a fost explozia spectaculoasă a unei nebuloase spirituale deasupra întinderilor dezolate ale Iudeii?

Dar acest deşert nu era abandonat! El era plin de numeroase "lumini", lumini care au fost fluturate cu curaj, în timpul luptelor care au urmat, timp de secole, de "Lucrătorii", al căror devotament pentru Aton - Dumnezeul Justiţiei şi al Milei -apărând în mijlocul perioadei de idolatrie a cultului lui Amon -îi arată ca pe instrumente remarcabile ale revelaţiei divine.

Teologii au refuzat altădată de a accepta că pământul este rotund, cu toate că savanţii antichităţii au spus-o şi au dovedit-o, timp de milenii. Ei au refuzat să creadă că există şi alte sisteme planetare, cu Sori şi Lună, în afară de săracul nostru Pământ şi satelitul său. Ei au strigat: "erezie" şi au proclamat că oameni animaţi de spiritul rău voiau să distrugă "fundamentele credinţei sacre".

"Credinţa sacră" nu poate fi distrusă, dacă ea vine într-adevăr de la Tatăl Ceresc, dar cei care predică oamenilor doctrinele după poruncile Tatălui Ceresc vor fi cuceriţi de noile revelaţii pe cale să fie cunoscute de umanitate.

Ceaţa întunericului, credinţa în Amon va fi alungată şi Tatăl Infinit va fi revelat în fine, mult mai exigent în ceea ce priveşte Dragostea Sa Divină şi mai explicit în ceea ce priveşte subiectul Alegerii ce i se oferă umanităţii, fragile şi îndărătnice; totul va fi mai convingător şi mai real pentru sceptici! Adevărul nu va rămâne mult timp încă acoperit de mister.

"În prezent, Celui care are puterea de a vă întări, după Evanghelia Mea şi după vestirea lui Iisus, revelaţia unei taine care a fost ascunsă timp de veacuri; dar astăzi s-a arătat prin scrieri profetice, la porunca Dumnezeului celui veşnic, şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, pentru ca ele să vină la ascultarea credinţei". (Epistola către Romani, XVI: 25 - 26).

153

Page 154: 37 G H Williamson

Misterele vor fi dezvăluite în întregime când pe Pământul sfâşiat de cutremure de pământ, "Lăcaşurile secrete ale Leului" nu vor mai fi secrete.

"Misterul Misterelor" va fi revelat în sunetul marilor trompete. Terra îşi va primi recompensa, căci timp de secole, gândurile oamenilor răi au provocat o vibraţie care trebuie să se exprime acum pe un plan fizic. Gândurile celor care sunt în lumină au căpătat şi ele o "frecvenţă", care va deschide, neapărat, camerele secrete ale templelor secrete din timpurile cele mai vechi. La fel, ele pot sigila şi proteja manuscrisele, ca şi mormintele. Vibraţiile pot tot atât de bine să le deschidă, în "Plenitatea timpului!"

"Căci nimic nu este acoperit care nu trebuie scos la iveală, nimic ascuns, care nu trebuie să fie cunoscut". (Matei, X: 26).

"Şi vor fi fulgere şi nişte tunete, însoţite de un cutremur puternic; de când sunt oameni pe pământ niciodată nu s-a văzut un cutremur aşa de violent". (Apocalipsul, XVI: 18).

Nostradamus a prezis un mare cutremur de pământ care va descoperi Mormântul lui Sf. Petru şi care va distruge Vaticanul! Ceea ce a fost descoperit şi numit "mormântul Sf. Petru" nu este adevăratul mormânt al Apostolului. Cele 7 coline ale Romei vor fi separate violent şi mormântul şi adevărurile vor fi scoase la lumină, tot aşa cum s-a întâmplat cu mormântul lui Iosif din Egipt - în timpul începerii Exodului, când în plină noapte a Exodului Final, printr-un violent cutremur de pământ, a fost descoperit şi scos la suprafaţă. Acum se va întâmpla la fel, acele morminte şi adevăruri vor fi revelate unei lumi care va radia de strălucirea unei noi vibraţii, a ZORILOR AURITE.

"Cine are urechi de auzit să audă... Învingătorului îi voi da mană ascunsă; îi voi da, de asemenea, o pietricică albă, pe care va fi gravat un nume nou, pe care nu-l cunoaşte nimeni, decât cel care îl va primi". (Apocalips, II: 17).

"Secerişul "Îngerilor trimişi" va fi slab; ei vor mânca din mana ascunsă; lor li se va da o pietricică albă. Pe această pietricică va fi gravat un nume nou".

"Mana ascunsă" este o frecvenţă a Zorilor de Aur, "pietricica albă" este planeta purificată; "numele nou" este o entitate venită dintr-o altă dimensiune spaţio-temporală.

Când LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI se vor deschide omului, el se va găsi în mijlocul "Locurilor Secrete ale Tunetului" şi vechea Cunoaştere a locurilor secrete, treptele îi vor aparţine din nou, după milioane de ani de cercetare. Pământul va fi scuturat şi se va cutremura; temelia colinelor se va micşora, ele vor fi zguduite. Cerurile vor proclama NOUTATEA şi UNIREA eternă a tuturor lucrurilor.

Toate acestea se vor întâmpla în această generaţie.

Şi până în momentul Descoperirii Finale, Adevărul Luminii Celei Mari este asemănător unui Leu, avid de prada sa, ca un leu tânăr, ascuns în lăcaşurile sale!

154

Page 155: 37 G H Williamson

Doctorul Williamson, celebrul specialist anglo-saxon în ezoterism şi misticism, a fost unul dintre cei patru martori ai faimoasei călătorii a lui Georges Adamski, în farfuria zburătoare.

El ne vorbeşte astăzi despre vechii maeştri ai Terrei, care aparţin unei epoci în care rasa umană era încă în copilărie. El ne arată că ştiinţa predecesorilor noştri nu este total pierdută, căci a rămas încredinţată unor arhive secrete, accesibile câtorva foarte rari iniţiaţi. Aceste ascunzători închid o ştiinţă ocultă şi ele se numesc "Lăcaşurile secrete ale Leului", de care vorbeşte tradiţia.

Imensul interes al cărţii dr. Williamson este că a încercat să povestească conţinutul acestor arhive şi să descopere locurile pe unde sunt ele păstrate.

M. Maier - Tripus Aureus

 

EPILOG

Când omul va fi cucerit oceanul şi când va zbura în aer cu aripi asemenea păsărilor, când el va învăţa să stăpânească trăznetul, atunci va începe timpul războiului.

Mare va fi bătălia care se va desfăşura între tenebre şi lumină. Naţiunile se vor ridica contra naţiunilor, servindu-se de forţe rele. Nişte arme de forţă vor face să dispară oamenii de pe Pământ; atunci vor veni Fiii Dimineţii şi ei vor elibera secretul lor către copiii oamenilor, zicând: "o, omule, încetează luptele tale fratricide, numai aşa vei putea ajunge la Lumină. Desparte-te de scepticismul tău, o, frate al meu, şi fii cărarea şi înţelege că noi avem dreptate". (Tabletele de smarald).

Un mare ciclu temporal este pe cale să se încheie, un altul va începe în curând.. Iisus bate la porţile inimii omenirii. Cei care-l vor lăsa să intre sunt "Copiii Noii Alianţe".

Cei care vor gândi că perfecţiunea nu poate fi atinsă, decât eliminând şi înăbuşind orice dorinţă, vor afla un mare adevăr universal:

Omul nu a fost niciodată judecat după ce n-a făcut

El este judecat pentru viaţa sa,

Pentru gândurile sale,

Vorbele sale,

Şi nu pentru faptele pe care nu le-a făcut.

Alături de descoperirile făcute pe Pământ, omul va face multe descoperiri ştiinţifice în Pământ. În trecut, omul a explorat continente necunoscute. În viitor, echipat cu instrumente stranii, el va explora regatele necunoscute ale Luminii, Culorii, Sunetului, şi ale Conştiinţei.

155

Page 156: 37 G H Williamson

Noi vom asista atunci la Crepusculul Zeilor, când distrugerea finală a Vechii Ere se va produce, şi oamenii şi zeii vor fi regeneraţi şi reuniţi. Omul va primi atunci revelaţia exactă a moştenirii sale nemuritoare. El va afla că lucrurile terestre pot să-i reveleze natura spiritului său. Din Est vor veni imense secrete. Mari Reuniuni ale Celor Vechi au avut loc, având ca proiecte dragostea pe Pământ, pentru bărbaţii şi femeile ce locuiesc pe această planetă.

Aceste adunări ale Celor Vechi s-au ţinut pe Pământ şi ei au căutat conţinutul ce trebuiue împărtăşit oamenilor; în adevăr, ei au văzut Casa Comorilor care conţine Cunoaşterea, ce va fi revelată, dar care acum este ascunsă.

"Mare, mare este bogăţia îngropată, atât de mare încât spiritul omului nu poate s-o conceapă; civilizaţii, care s-au născut şi care au pierit odinioară, se vor ridica din ruinele timpului, ele se vor manifesta din nou; mari ape se vor retrage şi vor lăsa să apară secretele lor...

În adevăr, munca va începe din nou". (Scripturile de Aur, LXXXVI: 32-35).

"Cine locuieşte în LOCURILE SECRETE ale Celui Prea Înalt, la umbra Celui Atotputernic?" (Psalmii, XCI: 1).

"În adevăr, Domnul Iahve nu va face nimic, numai va da pe faţă secretul său, faţă de servitorii săi, Profeţii. Leul a rostit: CINE NU S-AR TEME? Domnul Iahve vorbeşte: CINE NU

VA PROFEŢI?" (Amos, III: 7-8).

 

Reîncarnările lui Merk

MERK - conducătorul Navelor de Lumină, venit de pe Venus; a luat legătura cu femeia-istoric; a ajuns cerşetor pe timpul lui Iosif. L-a ajutat soţia lui Iosif, Asenath, care era fosta femeie-istoric.

HADAD - prinţ al Edomului, a rămas orfan, crescut de Faraonul Ahmoz I; se însoară cu sora Reginei Tafnes, cumnata lui Ahmoz I.

MARE PREOT ÎN EGIPT - în timpul Faraonului Tutmes III; ajunge TUTANKHAMON, fratele mai mic al lui Aknaton,

căruia îi urmează la domnie; se însoară cu fiica lui Aknaton, care este fosta soră a Reginei Tafnes.

AARON - fratele lui Moise

Profetul EZECHIEL

SIMMIAS - studentul grec care asistă la otrăvirea lui Socrate

156

Page 157: 37 G H Williamson

SFÂNTUL GHEORGHE

MARCU EVANGHELISTUL

DOGELE VENEŢIEI, apoi vine într-o Navă de Lumină la Mesa Verde, unde îl primeşte Doamna Soarelui, încarnată în bărbat

Regele Inca ATAHUALPA - asasinat de Pizzaro, care fusese ucigaşul Faraonului Smenkere

157