Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

Peter Brook Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru Sâmbătă, 27 octombrie, la ora 13.00, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, sediul Fundaţiei Löwendal va găzdui două lansări de carte: albumul de fotografie semnat de Mihaela Marin şi intitulat „Cehov, Shakespeare, Bergman văzuţi de Andrei Şerban” (Editura ICR), precum şi volumul „Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru” de Peter Brook, publicat în Colecţia Yorick, tipărită de Editura Nemira. La eveniment va participa regizorul Andrei Şerban, autorul prefeţei volumului lui Peter Brook, pe care o redăm în continuare.1

Încep printr-o confesiune: când am primit invitaţia de a scrie această prefaţă, nu mi-am dat seama cât de greu îmi va fi. Ca regizor, să scrii despre Brook e la fel de intimidant ca pentru un pianist să scrie despre Lipatti sau, pentru un sculptor, despre Brâncuşi.

Mulţi dintre cei care i-am fost foarte aproape ne uitam la Brook ca la un fel de Dumnezeu. Lucrând cu el, simţeam că stăm alături de un adevărat Maestru, deşi el a refuzat întotdeauna acest titlu. El ne spunea mereu: „Nu pot să fac mai mult decât să creez condiţiile în care să vă dezvoltaţi singuri.” Nu a pretins niciodată că ne transmite secretul meseriei, dar într-un singur an, fiind în preajma lui, am învăţat mai mult decât în toţi anii de şcoală: am

1 Recenzie postată de yorick.ro în 22 Octombrie 2012

276

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

înţeles că am nevoie să mă dezvolt, că trebuie să doresc să mă dezvolt şi să fac eforturi în acest scop. Aceste trei cuvinte, nevoie, dorinţă, efort, le-am preluat de la el.

Nu doar lucrul direct cu Brook, dar şi cărţile pe care le-a scris sunt ocazii de a trăi experienţe unice, formatoare.

Despre noua carte Fără secrete (titul sub care a apărut în America volumul „Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru – n. red.) pot să afirm că totul în ea e interesant, începând de la ambiguitatea titlului. Ce înseamnă Uşa deschisă în America sau Fără secret, în România? Uşa e deschisă… înspre ce? Înspre un alt spaţiu, spre o altă viaţă, spre necunoscut? Şi titlul în română te pune pe gânduri… să fie adevărat, chiar nu există secrete? „Viaţa unei fiinţe umane este vizibilul prin care se poate manifesta invizibilul”, spune Brook. Ca întotdeauna, în aparenta lui simplitate, e alunecos şi subversiv, ca un spiriduş shakespearian: te obligă să-ţi pui mereu întrebări. Dacă în Spaţiul gol (carte scrisă la mijlocul vieţii) Brook arăta cu luciditate şi acută precizie starea teatrului contemporan, acum, mulţi ani mai târziu, face un nou tur de forţă, încercând să înţeleagă şi relatând ce a trăit între timp. După ce a expus în Spaţiul gol viziunea sa revoluţionară asupra formelor de teatru – brut, sacru, imediat –, în următorii treizeci de ani a trăit pe viu ideile, a făcut el însuşi verificarea în concret, a ceea ce a descris teoretic. Simţind nevoia să comunice concluziile acestor ani de căutări, Brook ne oferă acum această nouă carte, Fără secrete, pentru a ne ajuta la rândul nostru să simţim mai în profunzime experienţa spaţiului gol. La fel ca Stanislavski şi Grotovski, Brook e conştient că e nevoie de această muncă dublă, prin intermediului spectacolului şi al scrisului, pentru a-i conduce pe spectatorii-cititori spre o înţelegere totală.

Cariera lui Brook poate fi împărţită în două mari etape: înainte şi după stabilirea la Paris. Prima a durat până spre vârsta de 45 de ani: într-un amestec eteroclit de teatru clasic, comedie muzicală, Broadway, operă sau film, dorind mereu să se reinventeze, Brook a traversat toate formele teatrale, în căutarea unei expresii unice, care a culminat cu Visul unei nopţi de vară, cel mai mare succes al carierei sale de regizor, ca făuritor de spectacole. Şi exact în acel moment a intervenit ruptura. Brook a simţit nevoia, a avut dorinţa şi a făcut efortul să pornească de la zero. S-a expatriat din Anglia la apogeul carierei, el regele teatrului, când toată presa engleză considera spectacolul lui cu Visul mai bun chiar decât piesa lui Shakespeare însuşi. S-a stabilit în Franţa, într-o cultură dificil de asimilat pentru un britanic, lăsând în spate glorie, oportunităţi şi titluri, pentru a re-începe, a se dez-învăţa de tot ce a învăţat şi a se angaja pe o direcţie plină de riscuri în căutarea necunoscutului. A înfiinţat Centrul Internaţional de Cercetări Teatrale, unde, împreună cu un grup de tineri actori, regizori şi muzicieni veniţi din toate colţurile lumii (printre care mă aflam şi eu), a început un drum pe care l-a urmat neclintit: ani de lucru în laboratorul teatral cel mai intim, unde

277

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

scopul era nu neapărat crearea de spectacole, ci investigarea prin exerciţii a unor forme noi şi diferite de expresie. Toată viaţa Brook a căutat intenţionat dificultăţile.

Între timp, teatrul său şi-a schimbat direcţia: Brook nu a mai fost preponderent interesat, sub influenţa lui Artaud, de subiectul violenţei ca în anii ’60 (de la Lear şi Marat Sade la US – spectacolul documentar despre războiul din Vietnam), ci a devenit treptat iluminat de vibraţii de o altă natură, rezultat al unei căutari spirituale. Mahabharata, Conferinţa păsărilor sunt exemple ilustre ale acestei noi direcţii. Brook se dezvolta el însuşi, adoptând o atitudine mai calmă, mai luminoasă, a toleranţei şi a înţelegerii spirituale, în căutarea unei alte viziuni, a unei alte percepţii prin teatru. De ce facem teatru? Nici un răspuns nu e satisfăcător. „Ceva e însă acum clar şi sigur: nu are niciun sens să mergi la

teatru să cauţi ce poţi să găseşti uşor în altă parte”, conchide Brook. Teatrul e despre viaţă. Despre ce altceva ar putea fi? E posibil ca în acel scurt interval pe care îl petrecem împreună să intrăm într-o relaţie cu totul diferită decât cea din viaţa obişnuită? Una mai intensă, mai esenţială? Aceasta a devenit pentru Brook întrebarea-cheie.

Teatrul nu poate înlocui viaţa, dar poate fi o metaforă care ne poate ajuta să revenim în experienţa vieţii mai puternici. Teatrul grec e mereu exemplul – spectatorii vedeau pe scenă catastrofe şi orori, şi moarte, dar, pe cât de inevitabil se arăta sfârşitul şi pe cât de dureroasă era suferinţa, totuşi la final ei plecau acasă deloc trişti sau deprimaţi, dimpotrivă, erau plini de o energie nouă, revitalizaţi şi bucuroşi că au înţeles ceva esenţial despre viaţă, pregătiţi pentru a începe ziua următoare cu mai multă încredere.

Scopul teatrului nu era să producă indignare şi negativitate, ca teatrul german contemporan, încă la modă, pe care atât de mulţi

la noi îl imită, crezând naiv că, dacă eşti dur, sarcastic şi vezi totul în negru, vei face bine în lume. Brook: „Să prelungim boala societăţii prin mesajul scenei? Ar însemna să reproducem condiţiile care au produs exact lucrul pe care teatrul îl denunţă. Când ne amintim că teatrul grec avea drept scop însănătoşirea, ar trebui să cântărim efectul creat de dorinţa de protest şi de a arăta cât de negru e totul, dacă asta nu înseamnă să înfigem cuiul şi mai adânc în loc să-l

278

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

scoatem”. Teatrul de azi de acest tip infirmă tot ce au afirmat grecii, e oglinda distorsionată a unei societăţi bolnave, o pierdere de timp.

Brook refuză această optica şi continuă să meargă solitar împotriva curentului. Căutările sale tind spre lumină, spre captarea unor energii de altă calitate. E evidentă la el acum dorinţa de a înţelege viaţa şi tot ce ni se întâmplă dintr-o alta perspectivă, cu o inteligenţă şi o sensibilitate, din care transpare acceptul că mila şi compasiunea sunt la fel de adevărate cum e cruzimea, iar întunericul există numai pentru că există lumina. Citim în Fără secrete: „În teatru este vorba despre viaţă. Acesta este punctul de pornire şi nu există nimic mai important. Teatrul este viaţă. Viaţa în teatru este mult mai interesantă şi mai intensă pentru că e mai concentrată. Actul de a reduce spaţiul şi a comprima timpul conduce la această esenţializare”.

Lucrând intens cu Brook am simţit direct cum spaţiul şi timpul se comprimau în efortul comun şi observam schimbarea care avusese loc în el însuşi. Ambiţia de „auteur”, a cărui semnătură avea forţa unui magician al teatrului, cu timpul s-a topit până nu a mai rămas nimic; regizorul ambiţios şi egocentric al primei perioade, care şoca şi epata o lume prin spectacolele sale, a dispărut. Făcătorul de minuni a devenit anonim şi modest, în spiritul umil al meşteşugarilor medievali. „Absolut minunat este faptul că teatrul se află exact la intersecţia dintre marile întrebări ale umanităţii – viaţă, moarte – şi meşteşug, care e o dimensiune practică, precum în olărit. În marile societăţi tradiţionale, olarul este cel care încearcă să găsească răspuns la întrebările fundamentale, dar în acest timp el îşi lucrează vasul. Această dublă dimensiune este posibilă în teatru.” La sfârşitul unei zile de lucru împreună, spaţiul părea gol, dar era plin de vibraţii ale prezenţei noastre. O acţiune, un gest sau un sunet simplu, exprimau nu atât propria individualitate, cât aspiraţia înspre o comuniune ce depăşea expresia personală.

Ajuns aici în evoluţia sa, Brook era din ce în ce mai neînţeles de lumea obişnuită a teatrului. Revenind sporadic la Londra, afirma: „Am admirat dintotdeauna teatrul britanic, pentru incredibila sa energie şi vitaliate, dar în acelaşi timp simt că există o teamă, o suspiciune faţă de puterea invizibilului sau faţă de tăcere”. Brook era acum privit cu suspiciune. Exerciţiile, experimentele, nu erau pe placul englezilor, încercările concrete de teatru sacru sau imediat nu-i convingeau. Brook scrie în Fără secrete: „Teatrul sacru presupune să accepţi că mai e ceva în planul existenţei, dedesubt, în jur şi deasupra, o altă zonă care trece dincolo de invizibil, care depăşeşte formele pe care noi le putem decripta sau înregistra şi în care se găsesc surse de energie extrem de puternice. De-a lungul acestor prea puţin cunoscute câmpuri energetice se află impulsuri care ne ghidează spre «calitate». Toate impulsurile umane către ceea ce numim – stângaci şi imprecis – «calitate» provin dintr-o sursă a cărei natură adevărată o ignorăm cu totul, dar pe care suntem capabili să o

279

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

recunoaştem atunci când apare în noi sau într-o persoană de lângă noi. Nu se comunică prin sunet, ci prin tăcere. Când au început să fie folosite cuvintele, această natură a fost numită sacră.”

Lucrând cu Brook am înţeles că pentru aceasta avem nevoie de exerciţii, căci ele sunt menite să dezvolte o mai mare deschidere şi sensibilitate a întregului trup, un alt fel de a asculta, de a privi, de a respira, de a te raporta la tine însuţi şi la ceilalţi. Astfel începi să devii conştient de dificultăţi. Ce contează e să lupţi cu propriile slăbiciuni. În acelaşi timp, poţi să ai o altă percepţie, impresia unor energii cu calităţi diferite de cele pe care le cunoşti de obicei – un sentiment de a fi în contact cu ceva care te depăşeşte, la care nu se poate ajunge cu reacţiile familiare. Cu ajutorul exerciţiilor îţi dai seama că te afli pe un drum neştiut, dar faptul de a nu fi singur, ci împreună cu alţii e un ajutor. După o serie de exerciţii concentrate, împreună, nu se poate să nu simţim, chiar şi pentru un scurt timp, că suntem mai deschişi, mai puţin greoi ca înainte. În lucru, Brook remarca mereu că important e curentul care s-a creat intre noi, asta e ceea ce contează, nu reuşita individuală a unui sau a altuia. Nu are importanţă cât de bine faci un exerciţiu, ci senzaţia că eşti altfel pregătit pentru repetiţie sau proiectul zilei decât dacă nu faci nimic. Apelul e amintit din nou: ca să cauţi această calitate, trebuie mai întâi să creezi înăuntru un spaţiu gol.

În mod subtil, Brook, ca şi Grotovski înaintea lui, pare să spună că aceste experienţe depăşesc sfera teatrului şi sunt extrem de fragile dacă apar expuse într-un context public, dând prilej la confuzii şi comentarii inutile; de aceea Brook a decis în mod just să le practice în grupuri restrânse, acolo unde pot fi verificate ca pregătire pentru spectacol.

Pentru un actor e foarte greu să reconstituie seară de seară aceeaşi experienţă. El e chemat să retrăiască aceleaşi emoţii, asta e meseria lui, e plătit să refacă zilnic viaţa altuia. Dar cine poate să retraiască de zeci şi sute de ori, cu adevărat, durerile sau bucuriile de nerepetat, care nici măcar nu sunt ale lui? De aceea, ne aminteşte Brook, pentru un actor ce e important e motivaţia cu care urcă pe scenă; ea trebuie să fie reînnoită, de fiecare dată să fie proaspătă. Altfel cum să poată juca seară de seară acelasi rol, în mod pur, fără clişee şi manierisme, dacă nu se întreabă ca pentru prima oară, spontan, de ce joacă? Acelaşi moment pe care ieri l-a simţit din plin şi pentru care a fost aplaudat, azi nu mai corespunde stării în care se afla. Publicul e cu totul altul şi, deşi continuă să-l aplaude, reacţiile lui au devenit uscate, mecanice… Exterior, mişcarea e aceeaşi, aparent nimic nu s-a schimbat, dar jocul nu mai are viaţă. Ca să fie vie astă seară, motivaţia cu care joacă trebuie să fie diferită. Altfel, imită ce a făcut ieri, dar nu e prezent acum, aici, ci rămâne în trecut. Teatrul se întâmplă în clipa asta, acum sau niciodată. Ca să fie sigur că e prezent acum, aici, actorul trebuie să se pună neîncetat sub semnul întrebării. Secretul florii lui Zeami şi Fără secrete sunt două titluri de carte aparent contradictorii, care ajung, de fapt, la aceeaşi concluzie.

280

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

Obstacolele ajută, dacă sunt văzute. Rezistenţa pe care o opun dificultăţile reprezintă un material excelent cu care se poate lucra. Ce spune Brook îmi aminteşte de cele mai bune condiţii de lucru în teatru pe care le-am avut când eram tineri începători, fără niciun ban la dispoziţie, când nu ne cunoştea nimeni şi trebuia să ne luptăm pentru orice fleac, dar care pentru noi avea o importanţă maximă. Teatrul poate avea loc oriunde. Însă, în orice moment în viaţă, întrebarea esenţială rămâne: câte ore sau minute sau secunde pe zi îţi aminteşti să te pregăteşti, să-ţi acordezi instrumentul?

Brook: „Un corp neantrenat e ca un instrument muzical dezacordat – cutia lui e plină de sunete neplăcute şi inutile, care împiedică melodia adevărată să se audă”. Atunci când instrumentul actorului este bine lucrat, toate tensiunile şi obişnuinţele inutile dispar. Iar el e pregătit să se deschidă posibilităţilor infinite pe care le oferă spaţiul gol. „Pentru ca un actor să fie convingător, cu mintea în alertă, cu sentimente adevărate şi un trup bine antrenat, aceste trei elemente – creierul, emoţia şi corpul – trebuie să se afle în deplină armonie. Numai în aceste condiţii el poate să fie, să trăiască şi să transmită ceva mult mai puternic într-un spaţiu restrâns decât la el acasă”, spune Brook, „în acelaşi timp cu o ureche atentă la lumea interioară şi o alta, la lumea exterioară. Asta ar trebui să se întâmple cu orice actor adevărat. Să se afle în acelaşi timp în două lumi diferite.” Ne putem întreba: este teatrul o cale pentru o înţelegere mai bună a lumii? Răspunsul lui Brook e clar. Tocmai pentru că trăim în lumea aceasta fragmentată, teatrul contemporan este haotic şi confuz şi nu satisface nevoia şi dorinţa multor oameni de a avea o altă posibilitate, alt dialog, de a fi împreună pentru altceva decât pentru deziluzie şi disperare sau pentru o simplă distracţie, ca o evadare din viaţă, ci de a merge la teatru pentru a primi impresii de calitate superioară. O educaţie ce ne lipseşte cu desăvârşire, pe care nici o şcoală nu a ştiut să ne-o transmită.

Experienţa cu Brook m-a ajutat să înţeleg în mod clar că fac teatru având acest ţel: că teatrul ar putea face un bine. Cu ce impresie rămân recitind cartea? Într-un cuvânt: speranţă. Brook spunea, într-un alt context, că mergi la teatru, ca pentru zece secunde, să poţi avea gustul unei alte lumi. mai bune. Adevărat, a construi o lume mai bună poate lua mii de ani, dar dacă mergem la teatru şi macar o dată avem gustul unei alte lumi posibile, atunci teatrul merită să continue să existe, e încă nevoie de el.

Brook: „Teatrul a avut dintotdeauna un rol important de jucat: să distrugă tabuuri sociale, să rupă bariere şi să pună sub semnul întrebării convingeri deja stabilite. Rolul teatrului era să şocheze. Dar azi teatrul nu mai şochează pe nimeni. Violenţa, scandalul şi ridicolul mereu prezente pe ecranele de televiziune reflectă şocurile neînsemnate, dar repetate ale vieţii noastre zilnice lipsite de eroism. Departe de orice vis eroic, singura noastră consolare e să avem o licărire din ce lipseşte, să putem obţine semne dintr-o altă lume de la

281

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

care nu mai avem acces.” Să rezistăm tendinţei de a trăi doar pe orizontală, să ne întrebăm despre scopul pentru care suntem aici, ceva ce am uitat cu desăvârşire.

Ideile expuse mai sus mi-au fost inspirate de Brook, care astăzi, apropiindu-se de impresionanta vârstă de 90 de ani, continuă să lucreze, cu acelaşi elan, curiozitate şi deschidere dintotdeauna, comparabil, fără să exagerez, cu un vulcan care continuă să ardă. Iată exemplul viu, întruparea perfectă a imaginii lui Zeami: floarea tinereţii renăscută într-un copac bătrân.

Îmi e greu să cred că Brook a ajuns aici fără secrete. El care spune că: „un rol reprezintă o fiinţă unică plină de secrete…” a scris acum Fără secrete. Între cele două extreme, între paradoxuri, toate întrebările se nasc.

Andrei ŞERBAN

282