28 ) r t ÍJ mam

Seríe nouă Februarie 1944 km\ IV

©BCU Cluj

LUCEAFĂRUL REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ

COMITETUL DE REDACŢIE: VICTOR PAPIUAN, D. D. ROŞCA, OLIMPIU BOITOŞ, MIHAI BENIUC Şl GRIGORE POPA

Colaboratorii revistei : I. Agârbiceanu, Nicolae Albu, Mircea Alexiu, S. Anderco, Corneliu Axente, Nicolae Balcă, A. P. Bănuţ, Vlaicu Bârna, V. Beneş, Lucian Blaga, Lucian Bologa, Radu Brateş, Petre Bucşa, AL Ceuşianu, Paul Constant, V. Copilu-Cheatră, Ilie Dăianu, Dimitrie Danciu, Romeo Dăscălescu, AL Dima, Petru Drăghici, 1. Fruma, Virgil Fulicea, Ion Gherghel, Gherghinescu Vania, Vasile Gionea, Victor Iancu, Zorica Laţcu, Şt. Manciulea, Grigorie T. Marcu, Aurel Marin, C. Munteann, losif Moruţan, Eugenia Mureşanu, Teodor Murăşanu, M. Nanu, Ionel Neamtzu, AL Negură, Vasile Netea, Ionel Olteanu, Petre Pascu, Horia Petra-Petrescu, George A. Petre, Lieu Pop, George Popa, Iulian Popa, O. F. Popa, I. Popescu-Sibiu, loan Râmbu, Marcel Romanescu, M. G. Samarineanu, Constantin Sassu, Ion Şiugariu, Virgil Şotropa, L V. Spiridon, Mihail Spiridonică, D. Stăniloae, R. Şorban, Octav Şuluţiu, Gabriel Ţepelea, Gh. Tulbure, Lucian Valea, Emil Zegreanu.

Manuscrisele, cărţile şi publicaţiile periodice de recenzat se vor trimite pe adresa redacţiei.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

*

Cine reţine un număr din revistă, se consideră abonat şi este rugat să trimită abonamentul prin mandat postai, pe adresa administraţiei.

Redacţia şi administraţia: Sibiu, Strada Oituz Nr. 4.

Abonamente: In ţară, pentru particulari, anual Lei 800.— pentru autorităţi şi instituţii n 2000.—

In străinătate dublu. Exemplarul Lei 80.—

lnscrisó"?n registrul de publicaţii periodice la Tribunalul Sibiu, Secţia Ii-a, Nr. 1469/1941 ripogrsw^jrilicia Traiană". S. A., Sibiu. Secretar de redacţie : Olimpiu Boitoş.

Inter, in Reg. Com. Fi 275J1931

©BCU Cluj

28 J. .1

Ánul IV, Nr. 2 Februarie 1944

eu murgul prin balada.. de

B. Frunte

Când dau ocol fugarnic prin baladă, Ca nişte ghiocei, din depărtare, Răsar copite stinse pe-o cărare Ce urcă în a visului livadă...

Şi, murgule neastâmpărat ca plopul, Te prind atunci de coama vânturată, M'arunc — prâsnel — pe crupa înspumată Şi muşc din deportare cu galopul...

Târziu, oprind cu luna 'nfr'o poiană, Ifi iau în palme capul ca pe-un crin Şi ochii tăi — Cotnar de cel senin — // fur cu sărutare moldovană.

Şi când mireasma codrului e-aproape, Tain, ovăzul stelelor adun; Ţi 'ntind cu drag al inimii fân bun, Iar ceru 'n pumni cobor ca să te-adape.

Adorm apoi... De veghe: tu şi vântul; Visez că — vifor — a 'nceput răzbelu La alt hotar... Eu am căzut, ca Gelu Şi-a ta copită 'mi sapă 'ncet mormântul...

©BCU Cluj

Limba şi caracter naţional de

Olimpiu Boitoş

Cine citeşte presa zilelor noastre, îşi poate da seama ce loc Important deţin in anumite sfere Intelectuale preocupările de limbă. Nu ne referim acum la cercetările savanţilor specialişti, obligaţi prin însăşi profesiunea lor să stăruie In asemenea preocupări, cl la desbaterlle publice ale unor probleme de limbă care îşi găsesc adăpost de oblceiu în presă. Sunt angajaţi în aceste discuţii atât savanţii amintiţi, care se simt obligaţi să coboare în arenă cu lumina temeinicelor lor cuno­ştinţe pentru a lămuri nedumerirea contimporanilor, cât şl unii publicişti pe care îl îndeamnă un desvoltat simţ al Umbli, o sensibilitate ascuţită faţă de orice nesocotire — conştientă sau Incon­ştientă — a structurii graiului românesc şl a legilor evoluţiei sale, în măsura în care se poate vorbi de aceste legi. E Incontestabil că există publicişti pasionaţi pentru problemele de limbă, care reac­ţionează ca în faţa unei jigniri personale împotriva profanatorilor şl îşi consacră toate clipele libere denunţării lor — să ne gândim numai la profesorul braşovean Axente Banclu, fostul director al revistei „Ţara Bârsei" — şl e un bine că se mal găsesc asemenea cruciaţi şl păcat că nu pot transmite mal mult din sacra lor pasiune contimporanilor comozi.

Pentrucă intradevăr atât sunt de numeroase păcatele împotriva Umbli încât ele justifică o cruciadă contra campionilor lor uşuratici. In două categorii mari l-am putea cuprinde pe aceştia. Unii ajung la stâlclrea graiului din prezumţia originalităţii. Ei îşi închtpue că nesocotirea legilor naturale ale limbii naţionale poate constitui un motiv de vrednicie personală, ca orice îndepărtare de rutină sau de locul comun. Avizi de glorie zgomotoasă, ei cred în principiul inovaţiei cu orice preţ şi mal cu seamă ca nesocotirea bunului simţ şi a legilor fireşti de evoluţie. Sunt maniacii originalităţii, incapabili să-şl justifice truda prin valori mai substanţiale şl Incapabili de a înţelege osteneala chibzuită şl fecundă a înaintaşilor. Alţii ajung la acelaşi rezultat nefast din simplă Incon­ştienţă, lăsându-se robiţi Influenţelor din afară. Cutare scriitor din Bucovina, format probabil la o şcoală străină, se încăpăţlnează să „îmbogăţească" tezaurul limbii noastre cu cuvinte formate după normele Umbli germane, uitând o veche constatare a filologiei: că nu există înrudire intre cele două limbi şl deci nu pot comanda aceleaşi legi formaţia cuvintelor lor. Acelaşi scriitor dlspre-ţueşte consecvent topica limbii româneşti şl îşi clădeşte frazele aşa fel încât cetitorul are nevoie să facă efortul deslegătorulul de ghicitori ca să poată înţelege.

Există o seamă de mânuitori al condeiului care caută cu luminarea termenii slavi infiltraţi în vechiul scris românesc, pretinzând că numai prin întrebuinţarea lor în măsură cât mai mare vom păstra caracterul „neaoş" al Umbli noastre, iar alţii repetă greşala cu expresii strecurate mal de curând In câmpul limbii, dar tot atât de străine, tot atât de potrivnice spiritului limbii noastre şl tot atât de puţin necesare. Este cazul scriitorilor originari din Munţii Apuseni, asupra cărora vrem să stăruim.

E firesc ca în graiurile locale ale unei limbi si circule o seamă de elemente pe care nu le vprn Mâini în altă parte, fie că e vorba de cuvinte comune, transformate şl luând o Înfăţişare su'jclíS<>>$(r<(/e'a e8'e £ r e u de ghicit forma genuină şl consacrată, sau de anumite achiziţii nouă, v «re de moment. Graiul Românilor din Munţii Apuseni îşi are şl al particularităţile lui

42

©BCU Cluj

locale. Principial vorbind, printre aceşti termeni locali s'ar putea Întâmpla să existe unii care să denumească o nuanţă de înţeles pentru care alte graiuri — sau însăşi limba literară — să nu albă termeni echivalenţi. Popularizarea acestora ar putea constitui deci o îmbogăţire a tezaurului lexic al limbii comune, S'ar putea întâlni Iarăşi termeni cu o sonoritate mal frumoasă, ori pur şl simplu mal expresivă, a căror răspândire ar putea de asemenea să constitue un bun pentru limba comună şl un merit pentru cel ce l-a făcut acest serviciu. Dar nu aceasta a fost judecata scriito­rilor din Munţii Apuseni şl a celor înregimentaţi în rândurile lor. El şi-au închipuit că orice cu­vânt cu colorit local poate fi întrebuinţat şl prin urmare Impus Umbli literare. A operat şi în cazul acesta intr'o oarecare măsură acea prezumţie a originalităţii pe care am amintit-o mal sus, dar s'a manifestat mal cu seamă o lipsă de preţuire a calităţilor estetice ale limbii, şl încă ceva, despre care va fi vorba îndată.

Aşa se face că opera literară a unor scriitori din Munţii Apuseni — valoroasă sub alte raporturi, căci nu ne referim decât la scriitorii de talent — e plină de cuvinte ca : hat, pentru graniţă, hotar, frontieră ; tărhat, pentru povară, desagă, sarcină, încărcătură ; dărab, pentru bucată ; rât, pentru luncă ; leat, pentru timp, istorie şl alte versiuni mal mult sau mal puţin apropiate ; plaivaz, pentru creion; mârcav — ?; şăitroc — ?; făgădău, pentru crâşmă, cârciumă; hordău, pentru bute, butoiu ; pontier, pentru pahar, ulcică, sticlă ; pogan, pentru mare, zdravăn ; Alduitul, pentru Preasfântul, Dumnezeu ; ciopor, pentru turmă, cireada, grămadă ; solomâzdră, pentru sala­mandră (popular: şolomâodră); glajă, pentru sticlă; batăr, pentru barem, cel puţin. Toate expre­siile acestea le-am cules dlntr'un singur volum, răsfoit io grabă spre acest scop. Din alt volum apare însă o nouă serie, ca : hirneu — ? ; bărântoc — ? ; şugnă, pentru rochie ; iosag, pentru avere; chelnărai — ?; tereadul, pentru ţinutul, regiunea, jurul; cirip, pentru ţiglă; cerdită — ?; goz, pentru gunoi; horliştt — ?; blihanţ — ? ; clinţaică, pentru bot, gură; sarsamuri, pentru unelte, Instrumente ; fâfăraiuri, pentru nazuri, mofturi ; tărnaf, pentru pridvor şl altele la fel.

Fiind vorba de o regiune privită totdeauna cu multă indulgenţă, pentru virtuţile etnice ale locuitorilor ei şl pentru funcţia Istorică împlinită în cursul veacurilor, şt acest abuz de termeni lo­cali, cu rost şi mai mult fără rost, a fost trecut cu vederea. Critica literară s'a mărginit să-1 sem­naleze uneori, dar numai în treacăt şl intr'o formă blajină.

Adevărul este că printre particularităţile graiului din Munţii Apuseni există o seamă de cuvinte cu frumoasă sonoritate, a căror răspândire este o binefacere. Padină pentru plai, murună pentru coama dealului, fac parte din acestea. Alteori întâlnim variante cu o rezonanţă deosebit de expresivă, cum e cazul cuvântului pozdâri, pentru puzderii. Dar numărul acestora păleşte pe lângă al numeroaselor barbarisme înşirate mal sus.

Scriitorii de care vorbim nu-şl dau seama ce prost serviciu fac limbii literare prin pro­pagarea acestui limbaj inestetic, rebarbative. Nu-şl dau seama mai ales că contribue in felul acesta la alterarea caracterului genuin al limbii. Căci întâmplarea face ca majoritatea acestor cuvinte să fie împrumutate din vocabularul limbii maghiare, care nu este şl nu poate fi decât un Izvor de îmbogăţire de mâna a doua pentru lexicul nostru. Un vlăstar al neamului poate fi pus în situaţia de a împrumuta un cuvânt din limba maghiară şl se poate întâmpla ca acest cuvânt să câştige cu timpul drept de cetăţenie şl o circulaţie generală. Fenomenul s'a întâmplat şi în trecut, după cum s'a întâmplat şl fenomenul Invers, al unor cuvinte româneşti Infiltrate în vocabularul unguresc. Dar în exemplele la care ne referim noi avem de-a face cu o uşă larg deschisă unor Infiltraţii străine care în majoritatea cazurilor nu au niclo justflcare, decât cel mult un simţ al pitorescului lipsit şl de gust şi de înţelepciune. Căci în toate aceste cazuri limba dispune de cuvinte vechi, chiar cu variante, care ne pot dispensa de împrumuturi nouă făcute fără niclo socoteală.

Aşa fiind, credem că nu este fără rost să reamintim camarazilor de scris câteva adevăruri stabilite de ştiinţa limbii, în truda el blseculară.

Este mal întâi faptul fundamental că limba noastră este o limbă de origină latină. Lucrul pare banal, şl totuşi nu este aşa. 0 anumită concepţie, devenită o modă, a cheltuit multă energie pentru a ne face să credem că a fost o greşeală să se vorbească de structura latină a poporului român şl că în altă parte, nu în Apusul romanic, avem să ne căutăm legăturile de înrudire t mică, cu toate consecinţele acestei constatări. Istorici şl filosofi au năzuit să servească temeiuri * r \ t concepţii spre care am fost împinşi in atâtea momente de criză ale evoluţiei noastre '"^t*

1* 43

©BCU Cluj

naţiune. împotriva acestei teorii cu mult farmec poetic, produs al unei stări sufleteşti de accentuat romantism, noi credem şl afirmăm structura fundamentală latină a poporului nostru şl caracterul romanic al Umbli noastre. Nu un caracter şl o structură pur latină, ci o trăsătură precumpănitor latină.

Cum am spus, lucrul acesta a fost dovedit de cercetările oamenilor noştri de ştiinţă in timp de două veacuri cel puţin. In ce priveşte limba tn mod special, e dovedit că ea este latină tn structura el gramaticală şl latină ca tezaur lexic, dacă luăm tn considerare frecvenţa cuvintelor, funcţiunea pe care sunt chemate ele să o îndeplinească in scris şl tn graiul de toate zilele.

De aici urmează — şl acesta este un alt adevăr pe care ni l-au transmis llngulştll noştri de binecuvântată memorie — că Îmbogăţirea limbii româneşti prin cuvinte nouă nu se poate face decât in spiritul ei originar, după legile ei organice, care nu pot fi nesocotite şl cu atât mal puUn călcate tn picioare. Această nesocotinţă nu apare tn zilele noastre pentru întâia dată. Au mal fost vremuri când mânuitorii de condei s'au făcut campionii el, dar lucrarea lor a sfârşit in ridicol, caşl a acelora care au volt să întoarcă limba actuală la punctul de plecare al evoluţiei sale.

Iar în ce priveşte împrumuturile de cuvinte, luate de-a gata din alte limbi pentru suplinirea lipsurilor pe care le lasă lucrarea îngrădită a derivaţiei şl a compunerii ca procedee de îmbogăţire lexicală, pentru aceste împrumuturi trebue să ne adresăm tn rândul întâi limbilor romanice surori şl nu acelora care aparţin altor familii glotologlce. Cine face altfel, dă dovadă de o crasă Incon­ştienţă, care poate fi socotită tot atât de bine şl o lipsă de demnitate naţională.

Lectura unul text împănat cu termeni ca acela reproduşi mal sus ne aduce aminte de povestirile istorice ale Iul Ion Ghtca. Ele sunt pline de cuvinte turceşti, greceşti sau ruseşti, impuse limbajului comun al vremii de anumite împrejurări istorice pe care ne-am învăţat să le blestemăm. In vremea aceea, ele aveau o circulaţie în societate, dar scriitorii au căzut prea arareori tn păcatul de a se face propagatorii lor. Timpul pe urmă s'a însărcinat să le elimine aproape cu desăvârşire şl tn scrisul de mai târziu al lui Ion Ghtca ele apar, în parte, din necesitatea de ordin documentar de a reliefa o trăsătură de epocă, şl mal ales pentru ridiculizarea unei slăbiciuni a epocii respective. Vor scriitorii originari din Munţii Apuseni, pe care îi iubim pentru virtuţile etnice purtate în sânge şl li preţuim pentru calităţile lor plăsmultoare de artă, să ne dea şi el asemenea tablouri de epocă ? In cazul acesta ar fi scuzaţi, dar nu credem în această eventualitate, De aceea susţinem că uşurinţa lor este o greşală şl îl sfătuim să nu-1 mai poarte jugul. Limba română — şl cu atât cal puţin limba noastră literară — nu are nevoie de tărhaturi, şăitrocuri, plaiuazuri, blihanfari şl alte bar­barisme de aceeaşi sonoritate, căci pentru toate noţiunile respective dispune de termeni mal vechi, nu unul, ci mal mulţi, cu siguranţă fiecare mai estetic şl mal expresiv decât aceşti intruşi blestemaţi. Mal presus de toate, să nu uite că poporul român este un popor de origine latină şl limba română o limbă de caracter romanic. Acesta este adevărul istoric, şl un adevăr care ne este drag, căci el e menit să ne asigure viitorul, cu tot ce visurile şl aspiraţiile noastre concep măreţ io legătură cu acest viitor.

©BCU Cluj

Cântece de rob de

CornelHi Axente

Părângule, Părângule, De ce mă chemi, nătângule ? Eu port cătuşe, — vezi-le? De ce-mi îmbii zăpezile, Şi culmile cu stâncile, Şi văile, adâncile ? Avânturile frângu-le, Că dor cumplit, Părângule.

Ţi-am cunoscut ponoarele Şi crestele cu soarele Şi nopţile cu lunile Şi norii cu furtunile, Şi iezările-oglinzile Râzând spre cer întinzi-le... Acum pe toate plângu-le, Părângule, nătângule.

Adună-ţi, munte, poalele Şi culmile prăvale le ; Nu-ţi mai sori spinările, îndepărtează zările, Să nu-ţi mai văd albeţele, Să nu-mi plâng tinereţele, Că doru-i greu, nătângule, Nătângule, Părângule

Zefirule, bătrânule, De ce mai vii, păgănule, Să-mi spui glumind poveştile De dragoste, lumeştile, Să-mi răscoleşti simţirile, Să-mi sângeri amintirile ? Pe fir de plâns înşiru-le, Păgănule, zefirule.

De ce colinzi tu zările ? De ce să-mi ardă nările

©BCU Cluj

Miresmele poenelor Din ţara cosânzenelor ? Cuvintele-ţi, hoţeştile, Cu gând ascuns grăeşti-le. Ce ţi am făcut, păgânule, Zefirule, bătrânule ?

Mai bine volburează-te, In viscol întrupează-te, Să furi tăciunii focului Din vatra nenorocului. Aprinde-le văpăile Şi pustieşte văile. Răzbună-mă, stăpânule, Zefirule, păgânule.

Şi voi, privighetorilor, Flecarelor, surorilor, De ce-auriţi răzoarele Topind în picuri soarele ? Cu cântece, fierbinţile, De ce-mi furaţi voi minţile ? Eu zac legat, hoinarelor, Privighetori, flecarelor.

Nu-mi mai stârniţi ispitele Cu câmpuri, smălţuitele. Nu ştiţi, nepăsătoarelor, A toate ştiutoarelor, Că sunt robit oftatului Din pragul inseratului Până 'n roşeaţa zorilor, Surori, privighetorilor ?

Lăsaţi-mă păcatelor... Doar de-oiu muri, suratelor, Aduceţi vraja cântului La marginea mormântului. Atunci daţi ciripirilor Căldura prohodirilor, Să ştiu şi eu, surorilor, Că's plâns...

Privighetorilor !

©BCU Cluj

Moartea sărmanului Lazâr de

Slelian Manta-Jugureanu

A fost pentru mlae cea mal impresionantă moarte. Poate, unde am reconstltuit-o mintal, după spusa altora. Şi mal ales fiindcă vedeam tn

durerea care mă covârşise răscumpărarea palidă a celor optsprezece ani de nedreaptă Indiferentă cu care Înconjurasem pe mort.

Era fratele tatei. Un frate scăpătat, molatec şl ros de nevoi. Noi de loc suntem de pe valea Arleşului, delà Câmpeni, unde avea bunicul o casă sub

pieptul muntelui, pe care o umpluse cu o spuză de copil. Bătrânul n'a fost niciodată bogat, aşa incât feciorii şl-au croit singuri un rost in vleaţă, după mintea şi priceperea fiecăruia. S'au îm­prăştiat ca făina orbului şi rând pe rând s'au prăpădit toţi — afară de tata şl frate-său de care vorbesc — măcinaţi de năcazuri grele.

Tata, in tinereţile lui, a holoagărlt ca flecare moţ sărac, bătând drumurile colbuite până la Cluj, Arad şl Satu-Mare, cu cercuri de-a-curmezlşul peste piept şl fierăstrăul la umăr...

După însurătoare s'a tras insă la Turda şl s'a căpătuit aprod la tribunal. Avea scris cu înflorituri şl glas tunător. In privinţa asta, meseria cea nouă se asemăna cu cealaltă veche, numai că tn loc să strige: „Cercuri la clubară, cofe, cercuriI", chema pe nume împricinaţii veniţi să se judece cu anii pentru o palmă de loc plin de stelurl goale, ori pentru o gallţă dosită.

A fost om strângător şl a durat casă vrednică de toată lauda, tn marginea Turzil. Ba pe mine şl soră-mea ne-a trimis la şcoli, să avem parte de o pâine mal albă şl cu mai puţin grele osteneli câştigată.

Lazăr, fratele tatei, a rămas la Câmpeni, să holongărească până la bătrâneţe, pentru un căuş cu făină, ori zece-doisprezece lei ziua de lucru. Era niţel cam moale. Se vedea asta şl din mersul lui, dat mal cu seamă din felul in care îşi striga meseria pe străzile oraşelor: „Să punem cercuri la clubară, doamnăăă !" Nu-1 răzbătea glasul nici peste trei case, necum până la capăt de uliţl.

Păşea agale, împovărat de griji şl suferinţă, târînd prin praf sau pe asfalt două opinci uriaşe dlntr'o piele de porc şl capetele sdrenţulte ale obielelor. Iarna şl vara, peste părul mânjit tn tot solul de unsori şi plin cu palele culcuşurilor pe unde înoptase îl sta o cuşmă veche, peticită şl roasă de vânturi. Hainele erau pururea îmbâcsite şl negre, căci se schimba odată la mal multe luni, când se întorcea după lungi rătăciri pe drumurile Ardealului bătucit de trudă şl sărac, precum plecase. Cel câţiva crelţarl strânşi amarnic in chimirul jerpelit, n'aveau cum să acopere nevoile sale, ale Măriei, femela sa şl ale copiilor.

Bătea la poarta cocioabei cu o nesfârşită mâhnire în luminile pierdute ale ochilor, aşteptând resemnat ploaia de ocări ce avea să se reverse din gura nevestei şl căutăturile jalnice din pri­virea feciorilor.

— Ce-al adus? Lăsa lângă lada de mălai traista drumeţiei de o vară, îşi lepăda pe colţul patului cuşma

şl murmura trecându-şl palma peste obraz; — Ia, ce-am putut şl ea. Aici in stralţă sunt câteva chile de făină. Mai am arNşac 'treg

la Turda; vine Toader Mutu cu carul şl-1 aduce. Bani am puţini, numai o hârtie de-? aLe şl

47

©BCU Cluj

douà-trel sute. Á fost timp rău ; un pol la zi cu pita mea. Nu poţi strânge mal mult. Toate dru­murile sunt pline de holoangărl până la Braşov şl Timişoara. Nimeni nu mal cumpără clubară ; dau bucuroşi preţ pentru cazane de fier,..

— Taci, cocişule, că al băut banii şt ai umblat tn stricăciuni cum ţl-1 felul, nu te-ar răbda Domnul !

Omul ridica din umeri, cercând să se desvlnovăţească : — Poate pe iarnă mă reped la Turda şl mă vâr slugi la vreun jidov bogat, să mal pun

ceva de-o parte... Vorbea puţin acasă. Nevastă-sa se nimerise aprigă, pe cât era el de moale şl greoiu la

gând. Necazurile o făcuseră şi mai rea decât înainte. Cât era iarna de lungă tribăluia In jurul cocioabei, bătând cule in poarta dărăpănată, ori

işi pregătea ciubărele pentru primăvară. La amiază mânca Încet, dumicând cu mare grijă, un codru de mămăligă şl o fiertură subţire şl sărată. Niciodată nu se sătura, dar totdeauna mulţumea cerului pentru ospătare. II durea numai foamea nepotolită a copiilor ţi căutăturile aspre ale femeii pornită pe sfezl şl judecăţi.

De cum se desprimăvăra aşeza marfa în carul vreunul Moţ şl pornea delà capăt rătăclrea-i fără răsplată peste întreg podişul Transilvaniei.

La noi poposea rar. Mal bucuros apuca drumul Zlatnel, şt de acolo cobora prin Alba-Iulia pe Murăş în jos către Banat.

II auzeam deschizând cu grijă poarta curţii, cu temere să nu trezească vecinii din somn, cum păşea lat pe pietrişul rânduit până în uşa bucătăriei. La uşă nu bătea, socotind că şl-a făcut datoria ciocănind în stâlpul porţii.

— Bine v'am găsit I Bucuroşi de oaspeţi ? — Bucuroşi I răspundea mama, deşi o auzisem de câteva ori bombănind că iar „a venit

sărăntocul !" — Plec mâine în zori, mărturisea el, să nu creadă nimeni altcum, închtpulndu-şl că-şl va

prelungi şederea cine ştie cât. — Să fii sănătos ! — Ajută-vă Domnul I şl repezea peste piept o cruce evlavioasă, punctată apăsat în patru

locuri ale trupului. De cele mai multe ori îl întâlneam lângă şcoala noastră. Llopăla greu, înotând cu mersu-1

nefiresc printre casele oraşului. De câte ori nu şl-a mărturisit mirarea, spunând că în târguri toate casele sunt cât şcoala din Câmpeni de mari,.,

Mă saluta adânc, ceremonios, ca pe „domni". Răspunsul meu abia venea. Cercetam în jur, dacă nu cumva prietenii au descoperit pe obrazul lui brăzdat vreo linie asemănătoare cu alta de pe chipul meu. Aş fi murit de ruşine dacă ml s'ar fi pus întrebarea: „Ţl-e rudă?"

Totuşi mă cutremuram văzându-1 oglindită în faţă acea neţărmurită tristeţe de moarte care 1 se întipărise adânc în cute şt priviri.

Soră-mea nici măcar nu se ostenea să-t întoarcă blneţele. Se făcea că nu-1 observă. De altfel şl în casă el ocolea privirile dispreţuitoare ale el, trecându-şl ochii brusc delà tata la mama peste locul unde stăm noi de obicei. Avea in atitudinea asta ceva din aerul unul câine bătut de stăpân.

Singur tata îl Iubea. Erau doară fraţi I — Ce-1, Lazăre, cum îţi merge meşteşugul ? — Bine ! răspundea holoangărul neschimbat. — Al mâncat? — Mm ; am mâncat acasă. — Să-ţl pună ceva într'un blid. — Nu-ţl da osteneală I Dar mânca. Mânca cu foame de om hămesit, îndelung, cântărind flecare înghiţitură. Vedeam

că M teme de mama să nu creadă cumva că mănâncă mult. Da să se scoale delà masă şl numai porunca tatei îl oprea scurt: -••> Nu-1 gata; să-ţl mal pună un blid de fiertură de fasole.

y*- Că sunt sătul, Mlhal.

48

©BCU Cluj

— Mănâncă I Seara la culcare tşl lua zeghea peticită, traista şi se sula In şura ca fân. N'a dormit nici­

odată altundeva, deşi era un pat tn bucătărie, unde nu se culca nimeni. In zorii zile!, când mama grăunţa pasările, se pregătea de plecare liniştit, trecându-şl peste

piept samarul şl uneltele. — Eu vă las cu bine. Mare mulţămltă pentru găzduire. Tata 11 strecura totdeauna câţiva lei In buzunar şl uneori câte un pachet de tutun din

cel de şase. — Să mai vii, Lazăre. — Nu vreau s'o supăr pe cumnata. II vedeam pe tata mângâtndu-şt încurcat mustaţa. Şi mama era cam aprigă din fire., . — Când ţi-1 drumul Încoace, te abaţi şt tu. S'a mal abătut odată. Era In miez de noapte. Sosise cu trenul delà Braşov şl nu mâncase de două zile. Hainele

de pe el erau rupte, mal rupte ca de obicei şl negre de nelăute. Pe drum 11 prădaseră hoţii, Intre Câmplna şl Predeal, luându-1 toţi banii ce bruma adunase şi bătându-1 crunt.

Când ne-a spus păţania, bâlbâia şl-şi bulbuca ochii sub pleoape de spaimă. Atunci am văzut cât e de bătrân şl nemllostlvlt de soartă. Il crescuse barba ca la un călugăr, aspră, ţepoasă şl rară, dându-l înfăţişarea sălbatică a schivnicilor uitaţi prin nepătrunse coclauri. Sub coperemântul ei, pielea sbârcltă ţesea dungi neregulate de-a-curmezlşul obrazului.

Sunt sigur că tata 1-a Întors măcar jumătate din pagubă, căci l-am auzit socotind, pe când Însemna anumite cifre pe-un colţ de hârtie, cât are de dat la bolda jidovului, cât la crişmă şl ce mal rămâne pentru nevoile şcolii mele şl pentru o şurţă a soră-mi.

A doua zi cădea o Duminecă. La masă, Lazăr părea altul. Era bărbierit proaspăt şi in locul cămăşii murdare avea alta

nouă, curată, una dintre cămăşile tatei, care se îmbrăca tot mal rar in portul ţărănesc, şl asta din cauza gurii sorel.

Ii venea să zâmbească şl se ştergea mulţumit la nas cu podul palmei. Atât de puţine bucurii a avut in sbuciumata Iul vleaţă...

S'a întâmplat ca atunci să fie cozonac şl bătrânul se minuna de aşa pâine gustoasă, apucând cu mare cumpătare câte o bucată de pe farfurie şl punându-şl-o dinainte.

— Bine trăeştl tu, Davide I Recunoaşterea asta ii satisfăcea pe tata, fiindcă aveau să audă mulţi din Câmpeni că noi

mâncăm bunătăţi neasemuite. Pentru un holoangăr nu era puţin lucru., , l-au pus in traistă o jumătate, să ducă la nevastă şl la copil şi omul nu mal contenea

blnecuvântândo -ne. Pe urmă s'a dus. . , De atunci nu l-am văzut mal mult. Rătăcirile fără capăt pe toate căile Ardealului, lipsurile,

şi-au spus cuvântul necruţător şl definitiv. I s'a slăbit vederea şl reumatismele l-au aşternut la pat, ferecându-l in lanţuri de tăioasă suferinţă. Foamea s'a Încuibat in casa lui, muşcând din trupuri ca o fiară. Boala lua acolo şl ultima nădejde de traiu...

Curând şl-a simţit sfârşitul aproape. — Tu, muiere, dă veste lui frate-meu să vină până aici Înainte de a Închide ochii ! mar­

mura slab bătrânul. — Nu vine, că are altele mal grei« de făcut, — A spus el aşa ? — Ştiu ea ! Işl legăna capul scheletic pe sacul umplut cu paie, Iar lacrimile şlroiau In colţul pleoapelor. — Vesteşte-1, femele, că vă blastăm în prag de moarte I Nevastă-sa ne ura. Şi n'a trimis vorbă tatei, să nu ne vadă ultându-ne mustrător în sărăcia

unde şedeau. — E frate-mea, muiere, şl m'a ajutat de câte ori a putut. M'a bărbierit, ml-a dat .cămaşă

nouă şl m'a ospătat, E frate-mea, cheamă-11

49

©BCU Cluj

— Il chem, ogoeşte-te'l Dar ie simţea sfârşit, tot mal sfârşit, şl tata nu sosea încă. — Nu pleacă nici un Moţ la Turda ? Să se ducă măcar unul, să-1 spună lui David că eu

mor de-acuma, mă prăpădesc. Femele, ascultă-mă I E păcat fără Iertare la cer I In cea din urmă zi dinaintea sorocului, Învăţătorul, care îşi avea casa lângă a lor, înfruntând

duhoarea otrăvită a odăii, a venit să-i aducă ceva de-ale gurii. — Dascăle, numai tu mă poţi asculta. Nu ţl-am cerut nicicând nimic, Ajută-mă astăzi,

când mă vezi bolnav şi neputincios. Dă veste la frate-meu din Turda să se repeadă neîntârziat aici, să-1 mal văd odată.

Auzi, dascăle, ori nu? A fost bun cu mine. Eram tntr'un rând rupt şl nebărbierit şl-ml era foame. A luat o

cămaşă de a Iul şl mi-a întlns-o : „Na, Lazăre I" A ascuţit briciul şt mi-a dat jos barba. Nu uit . . . M'a aşezat la masă şi m'am ospătat..,

învăţătorul a trimis tntr'adevăr veste, dar prea târziu, când Lazăr se Împăcase cu toate şl se mutase de pe lumea asta. Sub seară nu mal vorbea bine, I se tnodase limba in gâtlej şl se trudea zadarnic să se facă Înţeles, Totuşi gemetele semănau vag cu numele tatei. O tânguire stinsă, disperată, plină de Imputări.

Dar el Iertase pe toţi, cu mâinile uscate ca Iasca intlnse blnecuvântător Înainte. Când am primit solia delà Câmpeni, el odihnea In apele deplinei Împăcări.

Tata şl-a adunat toate puterile să nu Izbucnească în hohote de plâns. Mortul 11 fusese frate. Frate bun. Cu el se dărâma şl ultimul stâlp al altei vieţi, pe care noi n'o puteam înţelege, fiindcă trăia Întreagă numai in Inima Iul.

Ochii tatei erau insă cuprinşi de umbrele unei tristeţi sfâşietoare. Ml-a zis muşcând câteva fire din mustaţa ninsă :

:— A muîlt Lazăr I Poate că durerea atât de adâncă ce i-o citeam in fiinţa lui m'a făcut să lăcrămez la

început. Ml se urcase un nod aprig in gâtlej, tălndu-ml respiraţia şl parcă mă năpădise sfârşala. Gândurile indurerate l-au adus pe mort mal aproape decât oricând, cu toate amănuntele amare câte le ştiam . . .

Ceea ce nu văzusem, sau nu înţelesesem până atunci, se arătau azi cutremurător de limpezi, Am simţit în cutremurarea acelor clipe calvarul necontenit al sorţii fratelui tatei, existenţa lui aşa cum s'a tors ea atâţia ani de-a-rândul.

Ml-am amintit de sărmanele-1 mulţumiri, cari n'aveau cum să schimbe curgerea ticăloasă a ceasurilor înecate în suferlnţl...

L-am auzit strigând pe tata ! Vieaţa care nu-1 dăruise cu nimic, In pragul sfârşitului îi refuzase mişeleşte şl ultima mare,

înfiorătoare dorinţă . . . Pentru păcatele mele, pentru nu ştiu precis ce, am Izbucnit neostoit în plâns. îmi legănam

obrazul in palme : — Sărmanul Lazăr, sărmanul Lazăr I Iar plânsul îmi liniştea sufletul, ca o apă rece pe un drumar obosit.

50

©BCU Cluj

Poezii de

Petre Pascu

Loc natal Triumfător, peste coline, se 'nalţă Satul prin care trec cu paşi măsuraţi. De mult nu am mai fost pe-aici, de m Bate inimă, ochi lăcrimaţi!

S'or mai aprinde şi acum la horă, Câţi flăcăi şi pentru cari Ilene ? Seara, peste zăvoiu, încă se văd Păsări albe 'n sbor alene ?

Pomi şi uliţi, oameni, sunt la fel. Tot de aur şi gutui amiaza. Dar pe chipul, chipul meu de-atunci, Altfel soarele îşi joacă raza.

De atâţia ani se odihnesc aici Amintirile în umbră deasă : Lei de peatră, doi frăgari albaştri, Nucul mare aplecat spre casă...

Sfântul cântec al pământului Scrie-l-aş cu svonul lui în mână; Satului, iubit şi trainic semn, Pururi să-i rămână.

Cântec de marinar Vasul a pornit de mult în larg, Rada goală e şi tristă. Ieri, cât cerul mare un catarg, Mai zărim azi pânza de-o batistă...

Apa se înalţă 'n curcubee iar, Râde 'n zare aşteptarea. Duce valul dor de marinar, E de el înfiorată marea.

Arde ochiu 'n far mai alb, mai viu. La un ţărm otgoane-s trase. Unde-s cântecele să le scriu, Largilor întinderi — cuirase ?

©BCU Cluj

Colindătorii Un act de

Petre Hossu

P E R S O A N E L E :

Arghlr, 12 ani Bătrânul Andrei Doctorul Primul Colindător Al doilea Colindător

Cameră sumbră, ziduri vechi. In dreapta şi în stânga câte o uşă ce dă spre încăperile vecine. In peretele din fund se deschide la mijloc o poartă largă şi arcuită. In stânga portretul unui strămoş ce s'a luptat odinioară cu păgânii, în dreapta un orologiu cu pendulă Două ferestre înalte se deschid spre un câmp mohorît de după amiază de iarnă.

Cei doi pereţi laterali sunt acoperiţi de cărţi multe, legate în piele neagră. In faţă, în stânga, căminul în care ard butuci grei. In dreapta, în fund, canapeaua lui Arghir acopeiită cu o cuvertură bogată. In mijlocul camerii o masă înconjurată de câteva scaune cu spetează sculptată. Lângă cămin un fotoliu.

Atmosfera este încărcată de lâncezeala unui morb latent ce mistuie zidurile şi prezenţele. De sus coboară un calm sufocant ce precede obsesia. Persoanele vorbesc rar şi sugrumat, cuprinse de o panică inconştientă. Totul se macină în bătaia regulată a pendulei-

Inserare. Bătrânul sade la masă cu spatele către cămin, ţinând o carte deschisă, dar a uitat demult să întoarcă pagina. Lampa cu glob alb îi luminează faţa răvăşită de griji. Cu mâna straşină la ochi, el ascultă absent svonul de harfă ce vine prin uşa deschisă din dreapta. Sunetele pătrund frânte şi se sting ca nişte iluzii bolnave.

Pe urmă întinde mâna ca să întoarcă pagina, dar renunţă ca la un act inutil. Schiţează un gest parcă ar vrea să se ridice, dar recade pe scaun. Are mereu sensaţia mistuitoare a inutilului.

Doctorul intră pe nesimţite din dreapta. Se apropie zâmbind şi atinge braţul Bătrânului, dar acesta nu simte.

B ă t r â n u l . — (se gândeşte) In jurul meu boală... moarte. Stau Intre el ca un stârv străin ce-1 sfidează... El şl-au pierdut cu toţii nădejdea că într'o zi aş putea trece. . . nici nu mă aşteaptă... Dar odată mă vor vedea că am plecat. Iml voi umplea desaga de drum In pripă cu o rugăciune. Se vor ridica delà masă... surprinşi... iar eu vol mai îmbrăţişa odată casa şl lumea . . . Voi pleca uşor ca o arătare. Arghlr Iml va surâde frumos ca într'un salut final înainte de călătoria cea mare.. . (zăreşte pe Doctor) De unde vil, străine ? . . .

D o c t o r u l . — (îl atinge din nou) Sunt eu, Doctorul. Priveşte-mă, atlnge-ml obrazul... B ă t r â n u l . — Ce face? E mal bine? D o c t o r u l . — Nlcio grijă. Până dimineaţă va naşte in pace. . . durerile-1 vin tot mal

des. Dar nu va ţine mult... Data trecută cu Arghlr a fost altceva , . . prima naştere... B ă t r â n u l . — (Ii prinde mâna, muşcându-şi buzele). D o c t o r u l . — Pe Andrei l-am trimis după soră... B ă t r â n u l . — Al venit să-1 vezi pe Arghlr, nu-1 aşa? E tot mal slab. Se duce?, . . Ce

1-aryputea opri oare din drum? d o c t o r u l . — Boală neştiută,., rană tn suflet. La acestea na găseşti l e a c .

Al treilea Colindător Maria Copilul Isus

( Melchior Craii delà Răsărit ! Baltazár

v Al treilea Crai

52

©BCU Cluj

B ă t r â n u l . — Il auzi cum cântă ? . . . De luni de zile acelaşi lucru. Se Izolează şl cftntâ... Când se opreşte, ceva se rupe strident In aer. Vorbeşte rar... şl se înseninează, dar pentru scurtă durată...

D o c t o r u l . — V'am spus să nu-1 lăsaţi singur. I-aţl adus cărţi şl albume ? B ă t r â n u l . — (ü arată o carte mare pe masă) Iată aibumul pe care 1 l-am lucrat toamna

trecută. Odinioară, lţl mal aminteşti că i-am făcut unul frumos Iul Andrei, când eraţi la şcoală la Irodia... Pe atunci desenam uşor, aveam vedere limpede... Acum am îmbătrânit, îmi tremură mâna şl ml s'au îngroşat vinele. Când pun mâna pe creioane, le simt grele şl aspre...

D o c t o r u l . — (examinează albumul) Frumos, bătrâne... Dar de ce îl lăsaţi singur? B ă t r â n u l . — De-ai şti cât ml-e de greul Ceva mă face sfios ca un copil. Numai o

singură dată am indrăsnit să trec dincolo la el, să-1 văd de aproape ce face. Era o seară Îngheţată de Decemvrie.., M'am furişat în prag, căci nu mal cântase demult. L-am surprins privind pierdut din marginea ferestrei de lângă cămin,.. Focul îi lumina ochii goi de gâadurl. Se pierduse în depărtări,.. Simţii cum cineva se strecoară între noi , , . acolo la fereastră, în spatele lui . . .

D o c t o r u l . — Devii tot mal temător, bătrâne, Arghlr trebue îngrijit de aproape şl intr'o zi va fi Iarăşi bine. Până atunci nu-1 lăsaţi singur. Staţi mereu câte unul în preajma Iul.

B ă t r â n u l . — Dacă 1-al fi văzut, doctore, în seara aceea. Nu îndrăsneam să mă retrag ca să nu-1 tulbur. De afară veneau luminile satului una câte una. . . Se aprindeau pâlpâind până când femela trăgea sticla pe lampă . , , Et le număra : mă iubeşte . . . nu mă iubeşte.,. mal e mult... nu mal e mult, ori aşa ceva. Intr'un târziu s'a întors spre mine şl mi-a surâs sfâşietor, parcă avea sânge închegat în privire... — Tata mare a venit să-şi vadă nepotul. . . Tată mare, să ştii că eu nu mal am multe zile. Azi după masă a fost o umbră pe la mine să-ml spună : Arghlr, băiat fără zile, găteşte-ţl lădiţa, că nu-1 timp de aşteptat.,. Ştii, a intrat uşor printre crăpăturile delà fereastră. S'a aşezat ostenită aici in palmă şl abia a putut şopti vestea ce-o aducea... Nu-1 straniu, do:tore? Pe urmă ml-a spus: Tată mare, cu mine nu-i bine. . . o ştiu demult.

Am Ieşit pe nesimţite, cu ochii plecaţi. Ceva mă strângea în gât. Când am ajuns aici m'a năpădit plânsul. Am stat aşa până s'a întunecat afară, singur cu o tristeţe ce-şl împrăştia buruiana în ferestre şl în casă . , ,

D o c t o r u l . — (îl mâgăie, cu gândul la Arghir) Bietul copil , . . B ă t r â n u l . — Ascultă. . . (din camera lui Arghir se aude un freamăt de moară) acolo se deapănă

firul unei vieţi prea scurte .. . Doctore, nu simţi cum z ua se rumegă sfâşietor acolo ? . . . Un om aşteaptă sosirea necunoscutului care să-1 la locul la masă, în aşternut ori intr'o vie aţă străină... De luni de zile îl văd înf erbântându-se de aşteptare... cu ochii, cu buzele . . . cu degetele tre­murătoare de nelinişte . . . (Orologiul bate ora 5.)

D o c t o r u l . — Să mergem la e l . . . pe urmă iţi voi spune ce vine. . . Ştii că trebue să plec şl eu acasă. Dar după ce vor trece colindătorii voi veni din nou. , .

B ă t r â n u l . — (îşi trece mâna peste frunte) îmi şl uitasem,, . azi e Ajunul, doctore. Atunci să trecem la Arghlr. Lulza nu se poate trezi în timp ce suntem acolo ?

D o c t o r u l , — Se aude, am lăsat uşa întredeschisă. Ies prin stânga. Uşa rămâne deschisă. Se aud paşii lor şovăind prin întuneric. Aprind lampa şi se aude o

exclamaţie.

D o c t o r u l , — (de alături) Nu te speria. Dar adu repede lapte cald,, . Bătrânul intră tremurător, se apropie de cămin, apoi se întoarce la uşă să întrebe ceva, dar renunţa şi revine

a cămin de unde scoate cana cu lapte încălzit. Pauză. Tăcere.

Bate ora 7.

A n d r e i , — (intră pe poarta din fund şi priveşte neliniştit în jur) Aici s'a întâmplat ceva , , . Unde O fi tata ? . . . Tată I (intră Doctorul asudat, apoi Bătrânul. Un moment de stupoare) Tată I Doctore I Veniţi delà Arghlr. Ce face ? A păţit ceva ? Presimt că s'a întâmplat o nenorocire. Vl-o citesc in priviri.,. De Ce tăceţi ? Tată, Ce s'a întâmplat ? (se repede spre uşa din stânga, dar se retrage cu ochii măriţi de surpriză. Intră Arghir, palid şi uşor visător. Păşeşte rar, cu o grea sforţare).

A r g h l r . — Sunt aici, tată. M'al chemat? 1 A n d r e i . — (îl sărută plângând) Fiul meu, fiul meu. . .

53

©BCU Cluj

A r g h 1 r. — Tată I Să-ţi spună Doctorul, cu mine nu-i bine , . . Acum aş vrea să dorm mult, să nu mă mal trezesc. Ml-au amorţit mâialle, abia pot să le mai mişc. Uite de aici din Încheieturi... de abia pot să le mal mişc. Astă seară am căzut ameţit aşa deodată. Am văzut ceaţă multă şl n'am mal ştiut de mine, M'em trezit cu Doctorul la căpătâi. In somnul greu 11 auzeam aici alături. Povestea cu bunicul... Tata mare vorbea de mine... iar el asculta.,. Acum aş vrea să dorm. Sunt rupt de oboseală (se culcă pe canapea, iar Doctorul îl acoperă cu pătura). Uite, tată, halde mal aproape... Mi-a ieşit steaua. In flecare seară o privesc când adorm. Intr'o zi se va stinge şi ea . . . E steaua mea , , , steaua mea , . , (îngână obosit, apoi adoarme).

D o c t o r u l . — (către Andrei) A venit sora ? A n d r e i . — (arată spre camera din dreapta) E dincolo, aşteaptă. D o c t o r u l . — Arghir se apropie de sfârşit... Nu ştiu doar ceasul cândva trece. Poate

chiar mâine, poate incă astăzi. Fiţi cu băgare de seamă. Eu plec să primesc colindătorii. După miezul nopţii mă voi Întoarce, pe când va avea Lutza nevoie de mine. Dacă durerile 1 se vor înteţi, să-mi trimiteţi vorbă. . . Dar nu uitaţi I Unul va rămâne de veghe lângă Arghir... (le strânge mâna şi iese pe poarta din fund. In urma lui un val de frig de afară ; cei doi se înfioară).

A r g h i r . — (în somn) Ml-e frig, să mergem mal repede.,. B ă t r â n u l . — Nu-i nimic, aiurează. A n d r e i . — (îngână vorbele Doctorului) , , , astăzi, ori poate mâine , . . Tată, rămâi lângă el ?

Eu voi veghea la căpătâiul Lulzei . . . (se retrage). B ă t r â n u l . — (singur, deschide din nou cartea) Plâng mamele Ierusalimului, din Betleem curg

valuri de sânge,., Astă noapte se va naşte Fiul Omului,., (se întoarce spre Arghir) Fiul Omului,.

Pauză. Bătrânul rămâne namişcat. Arghir se frământă pe canapea.

Bate ora 9. Bătăi în poartă, glasuri de copii. «••

B ă t r â n u l . — (se întoarce) Cine-1 ? P r i m a i C o l i n d ă t o r . — Colindătorii I Venim la A r g h i r . , , Sunt eu, Victor. B ă t r â n u l . — Aşteptaţi ! Vin acum să vă deschid, (Cei trei copii încep să cânte Florile Dalbe.

Colinda creşte, pe urmă o cântă tot mai încet, parcă s'ar fi rupt o coardă a nopţii. Bătrânul ascultă nemişcat, trage zăvorul ruginit, intră cei trei colindători.)

Pr imul , — Bună seara Iul Crăciun în casă creştină (ceilalţi doi îşi fac cruce.) Al d o i l e a , — Arghir doarme ? Am venit să-1 luăm cu noi. Aşa ne'-am înţeles ieri. B ă t r â n u l , — Ştiţi că-1 bolnav. Doctorul a spus să stea în pat. Al t r e i l e a . — (către ceilalţi) Nu v'am spus ? Pădurarul ne-a povestit c'a văzut pe Doctor

ieşind adineauri de aici. B ă t r â n u l . — Să fi tot plecat de două ore. . . A l t r e i l e a . — (priveşte la ferestre şi-i coteşte pe ceilalţi) Nu aveţi ştergărl CU flori ? Astăzi

e noaptea de Crăciun în toate casele , . . B ă t r â n u l . — N'a fost cine să Ie pună . . , Mama Iul Arghir aşteaptă un copil... A l d o i l e a . — Mie ml-a spus Arghir . , . B ă t r â n u l . — Când ? Al d o i l e a . — Să tot fie două săptămâni de atunci.., îmi spunea că va fi mal frumos

ca steaua lui.., îmi amintesc bine de tot. Plângea şl râdea de bucurie.., Noi suntem opt fraţi. Eu nu plâng când se naşte încă unul. La noi se împuţinează pâinea...

B ă t r â n u l , — (arată spre al treilea) Dar micul clne-1 ? A mal fost la noi ? Al t r e i l e a . — Eu sunt Cornel. Noi stăm dincolo de sat, . . voi dincoace... A l d o i l e a , — Au moară şl curse mari de şobolani, ca să nu le mance făina. Arghir

a fost odată cu mine acolo. Ne-am scăldat în vad şl am sărit de pe roată în apă. Al t r e i l e a . — Arghir nu vine ? B ă t r â n u l . — Voi ştiţi că iarna trecută a fost cu voi. Noi 11 facem totdeauna pe voie.

Dar acum nu se poate. Doctorul a spus că-1 bolnav rău. Dar o să-1 trezesc să vă vadă . . . (U trezeşte.) A r g h i r . — (suspină) Tată mare, clne-d venit la colindat ?

t A l d o i l e a . — Am venit să te luăm cu noi. Dar ne-a spus bătrânul că eşti bolnav. Ne par atât de rău. . . Tot drumul am vorbit numai de tine. Acum să mergem, băieţi...

te

©BCU Cluj

A r g h 1 r. — Bunicule, de ce să nu merg la colindat ? Nu tu ml-al spus că purtăm en noi o minune în noaptea de Ajun ? . , . Piec, bunicule, cu ei. Acum sunt mal bine... Mi s'au des-morţlt mâinile, demult n'am fost atât de fericit,. . Ufte... (îi arată mâna) aici ml-a coborlt umbra prin fereastră . . . Aici s'a culcat ca o veverifă. Acum pielea mi s'a subţiat şl-l moale ca blana el. . . Bunicule, trebue să merg la colindat. Isus coboară jastăzl printre noi . , , Noi îl vestim... noi îl cântăm...

B ă t r â n u l , — Arghlr, se va supăra tata,.. Nu uita că mama Luiza astă noapte.,. A r g h i r. — Voi spune o colindă şl pentru cel care vine.. . Dimineaţă când mă voi în­

toarce cu cişmele pline de zăpadă, îmi vei da cealu fierbinte şl o să mă culc pe o săptămână. (se scoală) Merg dincolo să îmbrac hainele de lână neagră cu care am fost şl data trecută.

B ă t r â n u l . — Mal rămâi, Arghlr... să-1 întrebăm pe tata. A r g h l r . — Ştii bine că el n'o să mă lase, dar va trebui totuşi să plec. Toate îmi po­

runcesc să plec . . . (Iese.) Al d o i l e a , — A slăbit mult. Mal bine nu veneam,.. Al t r e i l e a . — A{1 văzut cât de negre îl băteau pleoapele ? Dacă o să vină cu noi

nu va fi bine . . . B ă t r â n u l , — Poate că aşa-1 sortit, să-şl zică şl el colinda din urmă,.. Pr imul . — Bine face că vine. Cine ştie când va mai putea colinda din nou. E aşa

de slab. Crăciunul viitor e departe. Până atunci, , , B ă t r â n u l . — (oftează, către al treilea) Tu, micule, nu te temi de întuneric ? A l t r e i l e a . — In noaptea Ajunului nu-1 întuneric. Tata ml-a spus că îngerii mătură

în lume şl îa cer. . . Vântul nici nu-1 rece. . . de abia la Bobotează se lasă gerul... B ă t r â n u l . — Cum de te-a lăsat mămica să pleci cu băieţii ? Oii te-ai furişat de acasă

fără să ştie nimeni ? Al t r e i l e a . — Mama-1 moartă. Al d o i l e a . — I-a născut un frate mort. Ml-a spus mama într'o seară când au început

să bocească clopotele. B ă t r â n u l . — (către al treilea) Când ai mal fost pe îa noi ? Al t r e i l e a . — N'am fost niciodată. într'o după amiază m'am jucat cu Arghlr în Poiana

Popii. Atunci ml-a dat un fluier înflorit cu fierul,. . A l d o i l e a . — Ulte-1 că-1 gata. (Intră Arghir cu faţa răvăşită de durere. Poartă aceleaşi haine cu

care ieşise, se vede că a renunţat să plece ) A r g h l r , — Plecaţi, prieteni, Arghlr nu mal vine. . . In ziua Naşietli veţi auzi poate

clopotele pentru mine... Hainele ml-s prea largi, parcă le-aş fi împrumutat delà un mort. Le-am încercat pe rând. V'aduceţl aminte de sperietoarea din Grădina Chindii ? Aşa atârnă bluza pe mine.., Hainele de lână au fost croite pe măsura altuia. Un Arghlr de odinioară. (Plânge sugrumat ; copiii se retrag tăcuţi ; Bătrânul îl conduce la canapea.)

B ă t r â n u l , — Culcă-te, Arghir, încearcă să te gândeşti la altceva, A r g h l r . — De ce m'am născut, tată mare ? B ă t r â n u l , — (îl mângâie) Mâine vel avea un frate... ori o soră. In cer hotărăsc acum

sfinţii şl îngerii. Acel care ne va vesti a şi pornit la drum.,, A r g h l r . — (chinuit) Tată mare, lumea e prea largă pentru mine, ca şl bluza.,. B ă t r â n u l . — (îl culcă încet) Uşor.. . să nu-ţl tulburi somnul, acum se apropie . . . A r g h i r . — Bunicule, colinda mea clne-o va zice ? B ă t r â n u l . — Vom zlce-o mâine în zori Ia biserică. A r g h l r . — Nu, bunicule, o voi zice în cer. . . B ă t r â n u l . — (trage flacăra delà lampă) Noapte bună, Arghir, A r g h l r , — Noapte bună, bunicule, (Se întunecă. Bătrânul aplecat la masă citeşte, în timp c«

lumina scade ca o părere.)

Bate ora 3 dimineaţa. Un zid se deschide şi intră Magii. De departe se aude : . . . Trei Crai delà Răsărit Cu steaua-au călătorit,..

t i sunt sfârtecaţi, bărbile sclipesc însângerat«.

©BCU Cluj

À r g h 1 r. — (în somn) Blne-afl venit, Crai buni... Ţie, Melchior, de ce Iţi sclipeşte barba de sânge ? Şt ţie, Baltazár,,, In albumul meu, bunicul v'a făcut altfel. Un verde deschis ce îm­prăştie lumină...

B a l t a z á r , — Am trecut printre oameni. Unul a Încercat să ne scoată ochii. Lui Melchior l-au spart lumina, ,, Àcum nu vede decât cu un singur ochlu.

A r g h i r , — Astă noapte voiam să zic colinda voastră. O cântasem Ieri la harfă.,, (de alături harfa cântă singură colinda tristă despre călătoria Magilor) Ştiţi că şl eu am O stea. Dar stă mereu nemişcată.., aşteaptă să pornesc la drum . . ,

B a l t a z á r . — Drun ui tău va merge mult mal departe ca al nostru,, . M e l c h i o r . — Intr'o {ară mal frumoasă ca oricare alta. Ne-a spus micul Isus. Acolo

sunt numai grădini cât vezi cu ochii. Pretutindeni se joacă grupuri de copil. . . In copaci, pe smel in văzduh şl beau seva din rodii,.. Oamenii mari când sosesc acolo, se Întrupează in suflet şl chip de copil...

B a l t a z á r . — Am auzit că astă noapte al vrut să mergi la colindat... dar hainele îţi erau prea largi . . . şl erai prea slăbit,,,

M e l c h i o r . — Acolo vei primi haine nouă, strălucitoare, şl vel fi iarăşi volnic... A l t r e i l e a , — (ce stătuse mut) 1(1 vom trimite steaua să te ducă pe calea îngustă.. .

(Se irosesc în besnă ; lumina slăbeşte ; Bătrânul a încremenit lângă carte ; Arghir se mişcă neliniştit. Intră Maria cu Isus-copilul de mână.)

Maria . — Arghir, plânsul tău s'a făcut auzit până sus la ceruri,,. I s u s - c o p i l u l . — (Se apropie zâmbind şi-1 sărută uşor pe buze şi pe frunte.) Maria . — Când vei veni, nu uita să furi o coardă delà harfă şl să-o aduci bunului

Dumnezeu, El îţi va da în schimb harfa Arhanghelului,., cea din veac. , . (Maria şi Isus se irosesc în întuneric. Arghir se mişcă din nou împăcat )

B ă t r â n u l . — Casa îmi pare largă ca bolta de sus, , , dar aerul mă sugrumă... (se apropie de Arghir şi-1 priveşte surprins) Cum s'a înseninat, arome tari venite de departe l-au învelit trupul , , . (Se retrage umilit şi recade în nemişcare.)

A r g h i r . — Rugăciune, Doamne, tţl zic Ţie, Robul Tău Arghir Te roagă Să-1 primeşti în curţile Ralului . . . (Cade într'un somn greu de plumb.)

Bate ora 6 dimineaţa. Lumina zorilor îşi mijeşte primele raze la ferestre. Bătrânul rămâne nemişcat la masă. Un ţipăt prelung vine din camera Luizei, apoi încă unul . . . Din nou tăcere. Arghir în vis primeşte Colindătorii. Vin din nou cei trei copii de seara. Sunt diafani şi angelici.

A r g h i r . — Colinda mea când o volu zice ? C o l i n d ă t o r i i . — Vom merge împreună la Curţile Împărăteşti,,. Vom bate de trei ori

la poartă şl vom cânta colinda cerului, . . Arghir se scoală. Cei trei îl iau şi-1 duc cântând : Sculafi, sculaţi, boieri mari. In cameră se întunecă. Prin

besnă răsbat cele din urmă ecouri ale Colindătorilor. In camera din stânga s'a rupt o coardă la harfă. Lumina creşte. Bătrânul ridică ochii de pe pagină şi se întoarce spre Arghir, care-1 priveşte cu ochii larg deschişi. Mâna dreaptă întinsă sub tâmplă îi cade peste marginea canapelei Bătrânul se apropie şi-i închide ochii, apoi îl sărută pe frunte.

Din camera Luizei se aud ţipetele noului născut. Pe urmă tăcere.

Cortina cade încet.

5ê

©BCU Cluj

Svon de tinerefe de

losif Moruţan

Te caut picur de aur şi soare din grâne, Te caut în palme şi 'n sân năframă cu pane Pe care s'o frâng cuminecării ispitelor mele. Te caut tânără şi bună în ierburi culcate de iele Şi 'n imaşe cu mioare ce se roagă la stână, Când Domnul lasă moinei firul ploii din mână.

Te caut în fântâni, în rodii şi 'n râu, In ţarini, în mălini şi n spicul de grâu. Te caut în amiezi, în ojăni, în amurg, In dimineţi, în soare şi 'n ploi care curg Peste ierbi şi brânduşe crescute în an, Curate ca psalmii culeşi din guri de ţăran.

Ceaţă te sorb din linguri de lemn, Din umbre de cruci peste care în semn Doar Domnul creşte cu pace, spre cer rugăciune, Spre noi semn de curată şi nouă minune. Te sorb din palmele umbrelor căzute pe ape, Din ploi, din meri, din prunii de-aproape.

Te sorb din urmele Joenelor ce trec spre fănaţe, Din râsul şi jocul copiilor ce poartă pe braţe Toate amiezile pline cu svon de cânt şi poveste. Te sorb din mâine, din ieri, din ce este; Din cânt, din lacrimi, din zori, din rouă, Domniţa 'mpăcării, curată, bună şi nouă.

©BCU Cluj

Muntele Strigoilor de

Gustav Adolfo Bécquer

Nu ştiu la cât să fi fost când mă trezi — era 'n Noaptea Morţilor — glasul clopotelor. Sunetul lor monoton şl cu ecou de veşnicie Îmi aminti legenda pe care o auzisem nu demult, tn Sorla.

încercai să adorm din nou. Cu neputinţă I Odată aţâţată, imaginaţia e un cal care şl-a rupt zăbala şi pe care încerci zadarnic să-1 opreşti, trăgând de frâu. Ca timpul să treacă mai re­pede, mă hotăril s'o scriu ; şl aşa şl făcui.

Eu, legenda, am auzlt-o în chiar locul unde s'au petrecut faptele. Scrllnd-o, nu odată numai ml-am întors cu teamă capul spre ferestrele balconului) care sbârnâiau scuturate de vântul rece al nopţii.

I — Legaţi cânii, sunaţi din corn pentru adunarea vânătorilor şl să ne întoarcem în cetate.

Se face noapte, şl azi e Ziua Tuturor Sfinţilor, Iar noi suntem pe Muntele Strigoilor. — Să ne întoarcem ? Aşa de curând I — De-ar fi altă zi nu m'aş lăsa până n'aş sfârşi cu halta asta de lupi, stârnită de zăpezile

Muntelui Mencayo din ascunzişurile el ; azi însă, peste putinţă. Nu peste mult va suna rugăciunea în Biserica Templierilor şl sufletele celor morţi vor începe să tragă clopotele în capela lor din munte.

— In ruinele acelea ? Uah I Vrei să mă sperii I — Nu, frumoasă verlşoară, tu nu ştii cele ce se petrec prin aceste locuri, neflind nlclun

an de când al venit aici de foarte departe. Strânge frâul lepel şl o volu lăsa la pas şl eu pe-a mea şl până la castel îţi volu spune povestea lor.

Pajii se strânseră in grupuri vesele şl sgomotoase. Conţii de Borhes şi de Alcudiel se urcară pe call lor mândri şl cu toţii porniră în urma copiilor lor, Beatrice şl Alonso, care erau acum destul de departe.

In timpul mersului, Alonso începu povestirea făgăduită, astfel: — MLntele acesta, căruia azi îl zic al Strigoilor, era odată al Templierilor, a căror mă­

năstire o vezi colo la marginea lâulul. Templierii erau războinici şi călugări în acelaşi timp. După ce Soria a fost luată delà Arabi, regele chemă pe aceşti călugări din ţinuturi îndepărtate, pentru a apăra cetatea din spre partea punţii. Prin aceasta aduse însă o gravă jignire nobililor săi din Castilia, care ar fi înţeles ca singuri să apere cetatea, după cum singuri au cucerit-o.

O ură adâncă născu de aci, între cavalerii noului şl puternicului ordin şl nobilii cetăţii, şl după ce ea coapse ani de-a-rândul, sparse deodată. Cel dintâi împrejmulră muntele, unde el aveau vânat destul nu numai pentru a-şl mulţumi nevoile, ci şl pentru a-şl satisface plăcerile. Ceilalţi hotărîră, să organizeze o mare vânătoare pe locul împrejmuit şl in ciuda opreliştii stricte a clericilor cu p teni, cum 11 numeau el pe duşmanii lor. Vestea sfidării se răspândi şi nimic nu fu ca să opre scă pe unii delà pofta de a vâna, pe ceilalţi delà dorinţa de a-1 împiedeca.

Expediţia hotărîtă se porni ; dacă nu-şl vor mal fi amintit în urmă fiarele de ea, aceasta a rămas vie până la moarte in Inima atâtor mume câte au îmbrăcat haina cernită pentru fill lor.

98

©BCU Cluj

Căci ou vânătoare a fost aceea, cl bătălie înspăimântătoare : muntele a rămas sămănat cu cadavre. Lupii, pe care voira să-1 stârpească, avură un ospăţ sângeros. In cele din urmă Interveni autoritatea regelui : muntele, blestemat prilej de atâtea nenorociri, fu declarat părăsit ; capela călugărilor aşe­zată pe acel munte şi In a cărui tindă au fost îngropaţi prieteni şl duşmani, începu să se ruineze.

De atunci, se zice că la căderea Nopţii Morţilor se aude sunând singur clopotul capelei şi că sufletele morţilor învăluite în fâşii din giulgiul lor aleargă într'o vânătoare fantastică printre scaieţi şl mărăcini. Cerbii mugesc, lupii urlă, iar năpârcile scot şuerăturl îngrozitoare. S'au văzut chiar, a doua zi, în zăpadă, urmele picioarelor descarnate ale scheletelor... Pentru aceasta îl zicem noi, în Sorla, Mantele Strigoilor şl pentru aceasta am voit să ieşim din el mai 'nalnte ca noaptea să cadă.

Povestirea lui Alonso se sfârşi tocmai când cel doi tineri ajunseră la capătul podului care conducea în oraş prin acea parte. Statură aci până când cel rămaşi In urmă îi ajunseră şi-apol cu toţii se pierdură printre strâmtele şl întunecoasele străzi ale Sorlel,

II Servitorii sfârşlau de strâns masa ; înaltul cămin gotic al palatului conţilor de Alcudlel

arunca o lumină vie asupra câtorva grupuri de doamne şl cavaleri, care strânşi în jurul focului stăteau de vorbă familiar. Afară, vântul se Izbea cu tărie în geamurile prinse în plumb ale ogi­velor salonului.

Două persoane singure păreau străine de conversaţia generală : Beatrice şi Alonso. Cufundată intr'un gând nedefinit, ea urmărea ca ochii jocul capricios al flăcării ; el privea reflexul viu al focului strălucind în pupilele azurii ale ei. Păstrau amândoi, de o bună bucată de vreme, o tăcere adâncă.

Mai încolo, doamnele povesteau — în legătură cu Noaptea Morţilor — lucruri pline de spaimă în care vedeniile şl strigoii ţineau locul de frunte ; în depărtare, clopotele bisericilor din Sorla răsunau monoton şl trist.,.

— Frumoasă verişoară, — făcu in cele din urmă Alonso, rupând tăcerea lungă în care erau cufundaţi, — In curând ne vom despărţi şl poate pentru totdeauna ; câmpiile sterpe ale Castiliei, obiceiurile el aspre şl războinice, moravurile simple şl patriarhale, nu-ţl plac, o şttu ; te-am auzit suspinând adeseori: poate pentru vreun tânăr îndrăgit rămas singur, acolo departe, la voi. . .

Beatrice făcu un gest de rece indiferenţă : un întreg caracter de femee se revelă în acea strângere dispreţuitoare a buzelor el subţiri.

— . . . Ori poate pentru pompa curţii franceze, unde al trăit atât de mult, se grăbi să adauge tânărul. Pentru o pricină sau pentru alta, simt că n'o să fie mult până o să te pierd... Despărtlndu-ne, aş vrea să duci o amintire delà mine. Mal ţii minte de când am fost la biserică pentru a mulţumi Iul Dumnezeu că ţi-a redat sănătatea pe care al venit s'o cauţi aici ? Juvaerul care prindea peana pălăriei mele ţi-a atras luarea aminte. Ce frumos i-ar sta prinzând un văl pe pletele tale întunecate. El a împodobit pe cel al unei mirese : tatăl meu 1-a făcut dar celei care ml-a dat vleaţă şl ea 1-a purtat înaintea altarului... Il vrei ?

— Nu ştiu cum e la voi, — făcu frumoasa femee, — în ţara mea însă un dar primit înseamnă un legământ, şl numai de ziua naşterii, ori a numelui se poate primi un dar delà o rudă, care, mergând la Roma, ar putea obţine un anumit pergament.1)

Tonul rece cu care Beatrice pronunţă aceste cuvinte turbură o clipă pe tânăr ; revenlndu-şl, el zise cu tristeţe :

— Ştiu, verişoară, dar azi e Ziua Tuturor Sfinţilor şl deci şi a lut tău ; azi se fac sărbă­toriri şl se dau daruri. Vrei să-1 primeşti pe cel pe care eu ţi-l ofer?

Beatrice îşi muşcă buzele şl întinse mâna pentru a lua obiectul preţios fără să adauge un cuvânt. Şi din nou cel doi tineri rămaseră în tăcere şl din nou se auzi glasul sugrumat al bătrâ­nelor care vorbeau de vrăjitoare şl moroi, vâjâitul vântului care făcea să sbârnâle geamurile ogi­velor şi răsunetul trist şi monoton al clopotelor.

Apoi convorbirea întreruptă se legă Iar : — Tot mal 'nalnte ca Ziua Tuturor Sfinţilor să se sfârşească, zi în care se serbează ca şl

al tău, al meu, şl în care poţi, fără teamă că-ţl vel lega voinţa, să dai un dar, vreau să-njl laşi ') Aluzie la dispensa pe care o poate da papa când doi tineri în deaproape înrudiţi vor să se căsătorească.

3* 59

©BCU Cluj

şl tu o amintire, Imi vel asculta tu această dorinţă ? — zise el, aţintlndu-şl privirea In ochii verl-şoarel sale, care străluciră ca un fulger, Iluminaţi de un gând drăcesc,

— De ce nu ? — exclamă aceasta ducându-şl mâna la umărul drept ca spre a căuta ceva între creţele largi ale mânecii de catifea brodată cu aur.. . Curând însă adăugă, cu o expresie de copilărească părere de rău :

— Ştii funta albastră pe care o purtam azi la vânătoare şl care din pricina nu ştia cărui simbol al culorii el ziceai că e deviza sufletului tău?

— Da. — Am plerdut-o... am pierdut-o, şl pe ea tocmai voiam să ţl-o las ca amintire. — À1 plerdut-o I Şl unde ? — întrebă Alonso, rldlcându-se de pe scaun cu o Indescrip­

tibilă expresie de teamă şt de nădejde în acelaşi timp. — Nu ştiu.. . pe munte poate. — Pe Muntele Strigoilor ? — îngălmă el pălind şl căzând înapoi pe scaun. Pe Muntele Strigoilor I Apoi urmă cu glas scăzut, întretăiat: — Ştii de sigur — o vel fi auzit de mil de ori — că în cetate, in toată Castilia, oamenii

mă numesc regele vânătorilor. Neavând încă prilej să dau dovadă de puterile mele în luptă, ca înaintaşii mei, am pus în această distracţie — vânătoarea, Icoană a războiului — toată vigoarea tinereţii mele, toată ardoarea ereditară a neamului meu. Covoarele pe care piciorul tău calcă, sunt pieile despoiate ale fiarelor omorîte cu mâna mea. Cunosc ascunzişurile ca şl obiceiurile acestora. M'am luptat cu ele ziua, noaptea, pe jos, călare, singur, cu ceata şl nimeni nu se va găsi să spună că m'a văzut fugind de primejdie o singură dată. De-ar fi altă noapte aş sbura după acea funtă şl aş face-o bucuros, ca şl cum aş merge la o serbare ; în noaptea asta însă... în noaptea asta, — la ce aş ascunde-o? — mi-e teamă. Auzi? Clopotele... şl rugăciunea a sunat In San Huan del Duero ; strigoii din munte vor începe acum să-şl înalţe căpăţlnlle gălbui dintre mărăcinii care acoperă gropile lor. Strigoii, a căror singură vedere poate îngheţa de groază sângele celui mai viteaz, înălbi părul dlatr'odată ; strigoii, care te prind şl te poartă în vârtejul fantasticei lor alergări, ca pe o frunză pe care o duce vântul, nimeni nu ştie unde.

In timp ce tânărul vorbea, un surâs abia văzut se desemna pe buzele Beatrlcel, Ea exclamă — când el sfârşi — pe un ton Indiferent, aţâţând jăratecul din sobă, unde lemnul sărea şl trosnea asvârlind scântei în mil de culori.

Oh I Asta nici decum 1 Ce nebunie 1 Să mergi acum pe munte pentru un asemenea lucru de nimic. 0 noapte atât de neagră, Noaptea Morţilor, şl pe un drum împânzit de lupi !

Spunând aceste cuvinte din urmă, ea le accentua în aşa chip, că Alonso nu putu să nu înţeleagă toată amara ironie. Ca svârllt de un arc, el sări în picioare, îşi trecu mâna pe frunte ca spre a-şl smulge teama — ca şl cum ea pornea din cap şt nu din Inimă, — şl cu glas tare zise Indreptându-se spre frumoasa sa verlşoară, care stătea încă aplecată deasupra vetrei, sillndu-se să aprindă iar focul.

— Adio, Beatrice, adio I Mă întorc . . . curând. — Alonso, Alonso, — făcu aceasta, întorcându-se cu repeziciune ; dar când vru, sau se

prefăcu că vrea, să-1 ţină să nu plece, tânărul dispăruse. Puţin după aceea se auzi sgomotul unul cal care se depărta în galop. Frumoasa femee,

cu o expresie luminoasă de orgoliu satisfăcut, care-1 coloră în roşu obrajii, ascultă cu luare aminte sgomotul acela care slăbea, se risipea şl în cele din urmă se pierdu.

Bătrânele în acest timp continuau poveştile lor cu strigoi. Vântul scutura ferestrele balco­nului, iar clopotele oraşului răsunau în depărtare.

III Trecuse un ceas, două, trei ; miezul nopţii avea să sune în curând, Beatrice se retrase în

camera el de rugăciuni. Alonso nu se întorcea ; nu se întorcea, când în mal puţin de un ceas ar fi putut s'o facă.

— II va fi fost frică — îngână ea, închizând cartea de rugăciuni şl îndreptându-se spre pat, dup-a ce a încercat zadarnic să murmure câteva din rugăciunile pe care biserica le consacră în Ztua Morţilor, celor care nu mal sunt.

60

©BCU Cluj

După ce a stins lumina şl a tras perdelele de mătasă, adormi. Un somn neliniştit, neadânc, nervos, puse stăpânire pe ea.

Miezul nopţii sună la orologiul din Postlgo. Beatrice auzi ca prin vis bătăile clopotului, încete, surde, nespus de triste, şl Întredeschise ochii. Crezu că a auzit, odată ca ele, pe cineva rostind numele el i dar departe, foarte departe şl cu o voce stinsă, plină de durere. Vântul gemea, Izbindu-se in geamurile ferestrei.

— Va fi fost vântul, îşi zise ea ; şi ducându-şi mâna la Inimă, încercă să se liniştească. Dar lnlma-1 bătea tot mal tare. Uşile de lemn de zad ale camerei de rugăciuni scrâşniră din ţâţâni, scoţând un sunet ascuţit, prelung, strident. Mai întâi unele departe, apoi altele mai aproape, uşile care conduceau în camera el începură să scârţâie rând pe rând ; unele cu un sgomot surd şl grav, altele cu un scâncet prelung şl pătrunzător. In urmă linişte, o linişte plină de sgomote ciudate, liniştea miezului nopţii cu şopote monotone de ape, lătrat de câne îndepărtat, voci nedesluşite, cu­vinte neînţelese, ecou de paşi ce merg şl vin, foşnet de rochii târite, suspine ce se înăbuşe, răsuflări ostenite pe care le simţi aproape, tresăriri Involuntare care dovedesc prezenţa cuiva pe care nu-1 vezi, dar a cărui apropiere o simţi în întuneric.

Beatrice, nemişcată, tremurând, scoase capul prin perdele şl ascultă o clipă. Àuzea mil de sgomote deosebite, îşi trecea mâna pe frunte, asculta din nou : nimic, tăcere. Ochii el aprinşi vedeau, cu limpezimea pe care o dau crizele nervoase, forme confuze mlşcându-se în toate părţile ; şl când dilata pupilele, flxându-le asupra unui punct, nimic, întuneric, umbre de nepătruns.

— Ah ! exclamă ea, lăsând din nou frumosul ei cap pe perna de atlaz albastru a patului, sunt şl eu tot aşa de fricoasă ca aceşti bieţi oameni a căror inimă svâcneşte de groază sub haina de zale, la auzul unei poveşti cu strigoi ?

Şl închizând ochii, încercă să adoarmă . . . ; dar îl fu zadarnică sforţarea. Deodată sări drept în picioare, mal neliniştită, mal palidă, îngrozită. Asta nu mal era o părere. Draperiile de brocat ale uşii fâşâiră despărţindu-se şl paşi înceţi sunau pe covor ; sgomotul acelor paşi era surd, aproape Imperceptibil, dar continuu şl la fiecare mişcare se auzea scârţâind ceva, ca şi cum ar fi fost lemn ori os. Şi paşii se apropiau, se apropiau tot mai mult ; scăunelul de rugăciuni, care era la capul patului, se mişcă. Beatrice scoase un ţipăt ascuţit şi strângându-se în hainele care o acopereau işl ascunse capul şi-şi ţinu răsuflarea.

Vântul biciuia geamurile balconului ; apa fântânii de departe cădea mereu şl cădea cu un sgomot etern şi monoton ; prin vijelia de vânt se desluşea lătratul cânilor. Şi clopotele oraşului Sorla, unele aproape, altele mai departe, sunau trist, pentru sufletele celor morţi.

Astfel trecu un ceas, două, noaptea, un veac, pentrucă noaptea aceea păru veşnică. In cele din urmă, aurora se ivi şl Beatrice, venlndu-şl în fire, deschise ochii la primele raze ale luminii. După o noapte de nesomn şl de groază, e atât de frumoasă lumina limpede şl albă a zilei 1 Dădu la o parte perdelele şl se pregătea să râdă de teama ei, când deodată o sudoare rece îl scaldă tot trupul; ochii îl Ieşiră dtn orbite şl o paloare de moarte ii decolora obrajii. Pe scău­nelul de rugăciuni văzu, plină de sânge, sfâşiată, panglica albastră pe care o pierduse pe munte, funta albastră pe care a plecat s'o caute Alonso,

Când servitorii veniră Îngroziţi să-t aducă vestea morţii primului născut de Alcudlel, care a fost găsit în acea dimineaţă chiar mâncat de lup), în mărăclnlşul din Muntele Strigoilor, o aflară nemişcată, cu faţa crispată, ţlnându-se cu amândouă manile de stâlpii de abanos ai patului, cu ochii căscaţi, cu gura întredeschisă, buzele albe, manile şl picioarele ţepene, moartă, moartă de groază.

* *

Spun că după acea întâmplare, un vânător rătăcit, care petrecu Noaptea Morţilor pe Muntele Strigoilor, nemal ştiind să lese din el, povesti a doua zi, mal 'nainte de a muri, lucruri groaznice. Intre altele el dădea asigurări că a văzut scheletele foştilor templieri şl pe cele ale no­bililor din Sorla, îngropate în tinda bisericuţei, ridlcându-se în clipa când începu rugăciunea, cu un sgomot înspăimântător, şl călare pe scheletele cailor, urmărind ca pe o fiară sălbatică o femeie frumoasă, palidă, despletită, care, cu picioarele goale şl sângerânde şl scoţând strigăte de jj'^ază, alerga in jurul mormântului lui Alonso.

Trad, din limba spaniolă de EUGEN. TĂNASE

61

©BCU Cluj

Versuri de

G. George8cu

Buna Vestire Pe străzile ascunse de case anonime, Bălţile sug zăpada murdară din gunoi, Plămânul se dospeşte în aburii greoi Ca 'ntr'o spălătorie cu râncedă grăsime.

Dar soarele alungă ziua de rând şi vine Schinteetor, odată cu fragedele flori Aduse de copiii din satele vecine, Şi intră în spitale, cazărmi şi închisori.

Apoi, cu o copită de aur, vestitoare, Izbeşte cu tărie pământul de trei ori Şi trupul se ridică din răni nimicitoare, Cu braţele deschise, cuprinse de fiori.

Revederea din urmă In camera albă din oraşul străin, Swletul meu tremură lângă uşă, Chipul bolnavei, aşteptând să revin, îşi mişcă buzele, stinsă cenuşă.

Ultimul ceas, în genunchi, lângă rană... Spală-le sarea ochilor goi, Tu, amintirea cea mai umană, Cununiile morţii sărutaţi-le 'n doi.

Lung, lung privindu-mă, se tot duce în zare Galbenul chip in tăcutul apus, Pe vălmăşagul lumii fugare Cancerul negru se 'ntinde nespus.. .

©BCU Cluj

Semne negre O celulă ascunsă apare Dintr'odată în noi, ca un spin Şi ne 'nfeapă prin somn — ori ne pare — Intorcăndu-ne cu botul ei fin.

Cu putere, uneori, liniştită, Ne ridică în lupă un gând, Alteori, ca o spaimă subită, Ne străbate prin nervi fluturând.

In zadar ai ţipat, căci de-odată Cu o mână pe gură l-a stins Şi-al tăcerii veşnic cuprins Ţi se joacă 'n priviri ca o pată.

Stampa medievala de

D. Longhin

Sub ziduri sumbre: domuri şi firide. Cornul de ploae sună pe ape fecund — O, fecund, cu ecouri lichide, lichide Pe solul de vânătoare burgund.

In galbene porţi scutierii cu flinte: vitrouri, In sboruri şoimul trece suliţos spre cer — O, pe cer se rostogolesc nouri, nouri Apoi, fulgerul despicând codrul-hanger.

Prin verzile creneluri încerc conturare. Sânge şi flori amurgu 'ncunună, — încunună, o, încunună cu neagră culoare Moartea landgrafului ; cornul sună...

întunecimi Miază-noapte aduce pe vânt, Ajuratelor ziduri un ornic le trece. Rece, fantoma răcneşte: sânt — aici, sânt... Seniore, lângă mine curând vei petrece.

©BCU Cluj

Colecţia de arta Prof. C. Petranu de

T. Bodogae

Cunoşteam până acuma in profesorul de Istoria Artelor delà Universitatea clujată pe spe­cialistul in materie de artă transilvană, calitate in care, prin lucrările sale tipărite, aproape toate în limbi străine, prof. C. Petranu şl-a făcut un nume din cele mal cunoscute în cercurile de cer­cetări artistice din Europa. Mal ştiam că D-sa, ca director al muzeelor transilvane, este în privinţa achiziţionării şl conservării operelor de artă persoana cea mal Indicată şl cu numele cel mal con­sacrat, după cum tot atât de notoriu e şl faptul că frumoasele şl totdeauna bogat Ilustratele D-sale conferinţe, cu subiecte din cele mal variate epoci şi capitole din Istoria artei române şl străine, constltuesc adevărate delicii spirituale. Nu ştiam însă până bine de curând că prof. Petranu este, şl încă de peste 30 de ani, un foarte pasionat colecţionar de tot felul de obiecte de artă şl că locuinţa O sale închide între pereţii ei valori cari depăşesc nu numai aşteptările celor mal bine înstărite familii cu tradiţii boiereşti de multe veacuri, ci parcă întrec şi pe unele muzee destul de bogate.

Ceea ce face în locuinţa D-sale vizitatorului o impresie deosebit de bună este gustul şi simetria cu care fiecare obiect e aşezat la locul cel mal potrivit. Nimic supraîncărcat în cuprinsul celor 4 camere şi totuşi câtă bogăţie şl câtă frumuseţe I

Intrebâad despre modul in care au fost achiziţionate diversele obiecte, d-1 prof. C. Petranu ml-a răspuns :

„Colecţionez de peste 30 de ani obiecte de artă de tot felul, dar nu pentru a avea colecţii numeroase ori chiar muzeu, ci doar pentru înfrumuseţarea locuinţei. O locuinţă frumoasă trebue să albă stil, ordine, flecare mobilă şl fiecare obiect să fie la locul lor cel mal potrivit şl să ifacă efect atât ca întreg; cât şi ca amănunt : întregul să denote un gust superior, Iubire şl pricepere pentru artă, Iar în particular, piesele singuratice să nu fie de valoare inegală, adecă lucruri preţioase şl rare alături de altele mediocre şl la îndemâna oricui. Cea mai deplină armonie trebue să existe in aranjarea mobilelor şl a obiectelor decorative, după cum şl alegerea culorilor la perdele, covoare, mobile şl tapete trebue să fie de aşa natură, încât la un moment dat nimic să nu se mal poată schimba delà loc fără ca armonia şl simetria întregului să nu sufere. Schimbarea e permisă cu o singură condiţie : când valorile de pân' odată se pot înlocui cu alte valori şl mal mari, lucru care cere mult timp şl, fireşte, mulţi bani. In împrejurările actuale se pare că am ajun« la un asemenea punct, când obiectele de artă nu se mal pot aduce din străinătate, Iar în ţară au dispărut din circulaţie. Şl mai rău stau lucrurile dacă se deterlorlzează ceva : nu mal găseşti specialişti şl material pentru a le restaura."

Dar să plimbăm sufletul cititorului pria cele 4 camere în care sunt aşezate, într'o minunată ordine şl cu un gust artistic deosebit de rar, obiectele din „loculnţa-muzeu" a prof. Petranu. (Cu toate n& ele nu-ţi fac deloc Impresia de muzeu ; totul, absolut totul : birou, covoare, ceasuri, dor­mitor, salon, veselă, tacâmuri, chiar lăzi de lemne şl scrumiere — toate de calitate artistică — iad/plinind flecare serviciile sale de obiecte de uz zilnic.)

In prima încăpere, un entrée-salon destul de spaţios, te întâmpină un splendid lustru de Murano cu şase braţe : la stânga un paravan empire cu ornamente sculptate şl aurite şl cu o ml-

64

©BCU Cluj

nunatä broderie de flori şl ffuct« ; in mijloc o frumoasă masă Biedermeyer, sprijinită pe picioare de liră ; pe masă un frumos covor de măiasă turcesc cu tugra şi inscripţii sacre in argint ; iar deasupra patru sfeşnice de argint în stil rococo şi trei tave de argint în baroc, precum şl altă argintărie măruntă. Pe pereţi, trei portrete familiare : a părinţilor (tata, fost profesor de teologie la Arad, tablou lucrat de Chldu, Iar al mamei operă a pictorului Demian) şl ai unul strămoş. Tot pe pereţi sunt atârnate blazonul familiei Petranu din 1716 în cadru florentin, precum şl diploma de numbru corespondent al Academiei Germane din München (fixat în cadru empire) şi medalia „Marianerkreuz" cu ordinul Cavalerilor Germani, Tot în această încăpere se mai remarcă vreo patru covoare preţioase : un Hamadan din păr de cămilă, un frumos Stras, un rarisim Kasak şl un covor de rugăciune lucrat foarte mărunt în mătasă.

In camera de lucru din dreapta se desprinde în primul rând mobila masivă de stejar lucrată în stil romanlc-lombard, cu sculpturi numeroase, dintre cari scena „căderii Ierlhonulul" şl „Iudita în tabăra Iul Holofern" (1,80X0,52 m.) atrag atenţia privitorului în chip deosebit. Alături, silueta sveltă a trei măsuţe, una din tei cu picioare de cariatide, alta în străvechiul stil Louis XVI, iar o a treia în empire. Din sticlărie remarcăm : două oglinzi mari de Mürano, un lustru de cristal cu 12 braţe şi 2 vase tot de cristal lucrate în stil boem, cu multe şl frumoase gravuri ( 2 0 X 3 0 cm). Nu ştii ce să admiri mal mult : grupul de porţelan (o vizită la curtea Iul Ludovic XVI) în mărime neobişnuită (70X^2 cm) şl de fabricaţie rarisimă — alături şl alte grupe în porţelan Meissen: Venus şl Bachus — sau orologiile în stil francez, cu sunetele lor metalice şl în cea mal perfectă stare de funcţionare, de cloe ştie câte sute de ani ? Să mal vorbim de vasele şi de cuţitul de tăiat hârtie japoneze, de păunul în bronz şl cristal (servind de lampă electrică), sau de buldogul în porţelan de Copenhag', de mapa de scris în piele veneţiană, ori de prea frumoasa colecţie de arme : săbii şl pistoale orientale cu mânere de argint sau de os, îmbrăcate cu gravuri şi cu lucrări în damasc? Fireşte, va trebui să nu uităm cele 11 covoare, dintre cari unele (polonez cu decor de animale în aur şl argint, Ia fel Kasak figurai, 3 covoare de rugăalune, un Buchara, Sultan, etc.) sunt dintre cele mal preţioase piese din întreaga locuinţă atât de bogată a profesorului Petranu.

Camera din stânga entrée-uiui, întreagă în stil Biedermeyer original, în brun întunecat şt cu coloane, serveşte de dormitor. Patul, două noptiere şi un dulap mare au la suprafaţă semnul stilului Bledermeyer original : segment ieşit înafară. Baldachinul uriaş de deasupra patului este din brocat verde de mătasă, întocmai ca şl perdelele şl stofa delà canapea şl scaune. Nu mal puţină Impresie lasă şl minunatul candelabru boem cu 12 braţe, cele două vase japoneze înalte (60 cm.), sfeşnicul vechiu vlenez de porţelan, orologiul cu 4 coloane empire şl cele două tablouri rotonde olandeze din sec. XVII, cuprinzând scene de lupte. Natural, covoarele preţioase Bekgistan, Şirvan şl Kasak nu lipsesc nici aici, întocmai ca şi oglinda de Murano şl porţelanurile. Foarte frumos sunt croşetate storurile baldachinului şi ale perdelelor, întocmai ca şl migăloasa acoperitoare de pat lucrată din dantelă in „point de lace". Deasupra uşii de trecere în ultima încăpere tronează o Icoană veche rusească a Sf. Nicolae, p'lnă cu numeroase scene din vleaţa sfântului, lucrate in mlcrogr avură.

Camera de oaspeţi este şl ea în acelaşi stil Bledermeyer original. Oglinda cu consola ei şi masa cu coloane se potrivesc de minune cu canapeaua în formă de corabie, îmbrăcată ca şl perdelele, faţa de masă şi scaunele in acelaşi brocat preţios. Tot acest bordo al mobilelor con­trastează în chip foarte plăcut cu zugrăveala albastră a pereţilor. Din cameră mai remarcăm o frumoasă măsuţă de Sorento, un orologiu „altdeutsch", lucrat la finea sec. XVIII la Oradea, altul in stil empire, apoi trei vase japoneze, un bust în marinară al sorei profesorului, lucrat de artistul italian Trapassl, Pe pereţi un tablou Impozant reprezentând cetatea Arva de Telcpy, alte două de italianul Perroni şl un peisaj de Alex, Pop. Două covoare Belaglstan şl o broderie japoneză se amestecă printre cele două lucruri de mână bănăţene : o faţă de masă şl o perinlţă, lucrate cu cel mal frumos gust al coloritului şl simbolicului.

Acestea sunt, redate schematic, valoroasele obiecte de artă pe care cu multă osteneală şl cu mal multă dragoste le-a adunat din aproape toate ţările Europei pe care le-a cutreerat, dus de dorul după noutate şl frumos şl mal adesea chemat pentru cercetări, prof. C. Petranu, E drept că multe din aceste lucruri preţioase (mal ales dormitorul şl mobilierul din camera de oaspeţi) tţunt moştenite delà părinţi şl rude, cu trecut destul de cunoscut în Istoria arădană. Când calculăm

4 65

©BCU Cluj

venitele unul profesor universitar,5 care trebae să se pună la curent cu toate noutăţile specialităţii sale — şl cine nu ştie că publicaţiile şi utilajul de cercetări ale unul Istoria şi cercetător de artă sunt din cele mal costisitoare ? — ne putem închipui cu câte greutăţi a trebuit profesorul Petranu să lupte până a putut achiziţiona atâtea rarităţi artistice. Pasiunea frumosului şt dragostea cu care numai cel dăruiţi de Dumnezeu cu anumite înclinări ştiu să iubească întrupările materiale diferite ale acestui frumos, vor fi îndemnat adesea pe prof. Petranu să se aventureze în împrumuturi şl în jenante situaţii financiare. D-sa poate avea în-ă adânca mulţumire sufletească, pe care iarăşi numai puţini o pot gusta şl de bună seamă are drept la aprecierea $1 recunoştinţa tuturor, că într'un veac de aranjamente burgheze şl de fărâmiţări în lucruri a căror valoare dispare uneori odată cu trecerea omului din această lume, şl-a câştigat un nume şi o valoare care trece cu mult dincolo de multele milioane la cât s'ar putea evalua pe uşor colecţia Domniei Sale de artă.

Cercetător ager al magazinelor de anticariat din Arad, Timişoara, Oradea, Sibiu şl Cluj, ca să nu mal vorbim de numeroşii agenţi prin toate părţile, care-1 Informau de aflarea vreunui nou obiect de artă, prof. Petranu are în cele peste 100 de piese de valoare rară artistică, aproape numai lucruri antice, dar pe care, cu pedanteria şi cu dragostea de artă care-1 caracterizează, le îngrijeşte şi păstrează tot timpul în cea mal perfectă stare de prospeţime şl curăţenie. Reparatul şt păstrarea lor curată este apoi un lucru de care D-sa se interesează personal, după cum tot D-sa pune mâna singur pe aspirator pentru a praful covoarele, a spăla şl şterge cristalele, sau a curaţi şi lustrul porţelanurile, lucruri de care personalul de serviciu nu are voie să se atingă. Nici chiar soarelui nu-1 este permis să-şl trimită razele, pentru a nu decolora brocaturile, covoarele, mobilele şl a nu tnegrl cristalurile.

Dacă multe din preţioasele obiecte de artă adunate de prof. Petranu trebue să stea azi la dulapuri, pe scări ori în pod, după ce ele s'au îăsfăţat sute de ani în castele somptuoase din Austria, Germania, Italia, Spania, Franţa sau Rusia, de unde D-sa le-a achiziţionat, vremurile mal bune pe care avem dreptul să le aşteptăm vor da acestor comori rare în Muzeul Naţional al Transilvaniei delà Cluj — căruia doreşte prof, C. Petranu a le încredinţa spre păstrare — locul lor cel mai potrivit. Ii dorim din suflet această bucurie şl legitimă satisfacţie.

eê

©BCU Cluj

TEXTE, SCRISORI SI AMINTIRI

Prima călătorie a lui losif Vulcan prin Ardeal de

Petre Pascu

In revista „Familia", începând cu data de 26 August 1868, găsim o serie de articole in cari Ioslf Vulcan ne relatează prima sa călătorie în părţile transilvănene. Ce interes prezintă aceste însemnări, ca ele, după scurgerea alor şaptezeci şl cinci de ani, să fie reamintite publicului cititor de astăzi ? Cu ce anume s'ar putea justifica un pasionat iubitor al trecutului, atuccl când el s'ar încumeta să readucă la lumină unele fapte şi întâmplări, în speţa noastră, călătoria unui scriitor şl cărturar prin Ardeal ?

De bună seama, vleaţa este supusă legilor fireşti ale evoluţiei. închistarea omenirii în for­mule stereotlpe n'ar ajuta la nimic. Adagiul „bietul om e sub vremi" nu este o maximă goală şi lipsită de sens. Ea închide la sine trecerea prin ani, cum şl nevoia omului de a se adapta mediului dlntr'un stagiu avansat. Sunt însă anumite lucruri cari vorbesc mereu de permanenţa sufletului unui popor pe meleagurile dobândite delà părinţi, oricât acest suflet ar fi schimbat de zeităţile investite cu puterea de a mişca ornicul.

Ioslf Vulcan s'a hotărît, prin luna Iulie 1868, să întreprindă o călătorie pentru a cunoaşte Ardealul, cum şt alte oraşe din Româala, cu deosebire Capitala. Parcursul acestei destul de teme­rare excursii, pe vremea aceea, 1-a publicat în revista pe care o conducea, sub titlul : Suveniri de caiet oria. Deci vom avea prilejul să ne facem o părere asupra, în deosebi, a unor oraşe şi localităţi cari, oricât de împestriţate vor fi fost ele prin Invazia străinilor, tot româneşti au rămas. Vom reţine ceva din amănuntul asupra obiceiurilor trăite de lccalnlrl, asupra stadiului lor de civilizaţie şl gradul de cultură atins. Dar demn de subliniat este şl pitorescul unei călătorii de acum aproape un secol. Ioslf Vulcan ne spune ce 1-a îndemnat să-şl la „lumea în cap" : o promisiune făcută unui amic al său, precum şl dorinţa de a face „o mică excurslune în frumoasa şl duioasa Transilvaniei patria strămoşilor mei". Se Iviră apoi două ocazii cari îl îmboldiră să evadeze din Pesta : adunarea Asociaţiunii în Gherla şl teatrul românesc care, după cum se ştie, izbutise a forma o stagiune permanentă in Arad. Ioslf Vulcan nu asistase încă la reprezentaţii româneşti. De aceea se decise să treacă prin Arad, unde urma să zăbovească mal multe zile pentru a lua parte, ca spectator, la jocul de scenă al trupei Iul Pascali. In programul adunării generale a Astrel erau trecute şl câteva reprezentaţii teatrale date de teamül de artişti delà Arad. Pascali însă, din motive uşor de ghicit, printre cari vor fi fost de sigur şl greutăţile deplasării, n'a putut să-şl transporte caravana la Gherla. Dacă na trecea prin Arad, drumeţul nostru s'ar fi văzut lipsit de favorul mult dorit de a vedea şi savura teatru în „limba noastră dulce şl sonoră".

Pentru omul de azi, momentul plecării lui Ioslf Vulcan e un adevărat amuzament, ceea ce de sigur n'a fost şl pentru acela care îşi lua curajul să înfrunte tot cortegiul de greutăţi ce av^a să întâmpine tntr'un aşa lung drum, Să-1 lăsăm puţin să vorbească pe îndrăsneţul călător : „Era

4* 67

©BCU Cluj

intr'o Lunt dimineaţa cind luai lumea in cap, plecând pe drumul de fler către Arad. Nu-ml place sä călătoresc pe drumul de fler, pcntrucă în vagoanele sale strâmte mă simţesc ca intr'o închisoare ; apoi afară de aceasta mai totdeauna am acel „malheur" de călătoresc cu neşte oameni, cu cari nu mal doresc să fac cunoştinţă,"

Lui losif Vulcan se vede că îl plăcea totuşi să trăiască între oameni, pentrucă e mereu ÎQ căutare de cunoscuţi. Schimbă deci compartimentele, până ce întâlneşte vreo cunoştinţă. Printre altele, are norocul să dea de un vechlu conşcolar in tovărăşia soţiei sale. Trecem peste conversaţia de circumstanţă a unor oameni cari nu s'au văzut de mult ; nu vom stărui nici asupra păţaniei lui losif Vulcan, de a-1 cădea de sus un „cuferu" pe cap, tocmai îo momentul câad făcea ochi mai dulci consoartei tovarăşului său de drum, fapt care li făcu pe un bătrân de alături să 1 şoptească la ureche : „Vezi, aşa păţeşte cel ce vrea să-şi petreacă cu nevasta altuia".

In curând, la o staţie viitoare, prietenul de copilărie al lui losif Vulcan se dădu jos, iar după o altă oprire a trenului s'a urcat în vagon un ungur din Arad. Evident, curiozitatea Iul losif Vulcan se aţâţă îndată şl na se putu reţine să nu intre în vorbă cu el. Află astfel din gura ungu­rului, căruia nu-i descoperi că e român, că „între Românii din Arad sunt mulţi oameni bravi şl bineslmţitorl, dar sunt şi câţiva demagogi, cari strică toate".

Nu credem că am abuza de calitatea noastră de simplu transcriltor, dacă am reproduce un pasagiu din convorbirea lui losif Vulcan cu noul său „ortac" de călătorie. E mal Intâtu vorba de un preludiu, de un fel de introducere la ceea ce va constata el la faţa locului. Mal este apoi savoarea de neegalat a limbajului :

„— Acuma — continuă el (ungurul, n, r.) — se produce o societate teatrală română. — Ei bine I asîstat-al la vreo reprezentare ? — Da, pentrucă eu ştiu şl româneşte. — Şi fost-al mulţămlt ? — Fost. Limba română e o limbă dulce şl sonoră, melodia ei armonioasă de pe scenă te

încântă cu plăcere. — Sper că mâne şl eu volu avea ocazlune a mă convinge despre aceasta, -r- Ştii dta româneşte ? — Ştia — răspunsei — pentrucă sum român. — 'Mi pare bine. Cugetat-am eu îndată că eşti român," La Curtlcl ungurul se dădu jos, Iar peste o jumătate de oră trenul Intra în gara Arad. Bucuros de a fi scăpat din „închisoarea" trenului, losif Vulcan întâmpină o altă decepţie :

străzile oraşului erau înecate intr'o prăfărie care îl Irită peste măsură şi nici nu vru să creadă că se găseşte tntr'adevăr în Aradul aşa de aşteptat. Totuşi are şl cuvinte de laudă la adresa Iul : „Aradul e un oraş frumos, foarte avut, comerciul se bucură de o înflorire frumoasă într'însul, şl de cumva se va deschide drumul de fer cătră Alba-lulla, are să devină un oraş mare, — acuma însă-1 lipseşte pardoseala".

Pe Pascali îl găsi intr'o grădină, dimpreună cu soţia sa. întâlnirea a fost cât se poate de afabilă. Doamna Pascali îl spuse că în seara următoare va declama, îmbrăcată în costum naţional, poezia „Copila română" din comedia „Nu vătămaţi fetele bătrâne", autorul fiind însuşi noul sosit tn Arad, Urmă între Pascali şl losif Vulcan un dialog privitor la teatrul de dincolo de munţi, cum şi despre ldeea înfiinţării unul teatru naţional în imperiul austriac.

Pascali făcuse o pauză de scenă, fiind suferind. Acuma toţi îl aşteptau cu nerăbdare, mal ales că se strânsese lume multă din jurul Aradului. In seara sosirii Iul losif Vulcan, oraşul era frumos luminat, căci se serba ajunul onomasticei Împăratului, Iar o „bandă militară delecta pu­blicul cu melodiile sale". După o scurtă preumblare prin piaţă şi după cina dlntr'o grădină, losif Vulcan s'a retras la hotelul Vas. Seara următoare şt a doua seară, urmăreşte reprezentaţiile, la teatru. Iată ce ne spune despre jocul marelui artist : „Din nenorocire, Intervenind un morb repentln, nu se putură reprezenta piese mal mari, ci numai comedii mal scurte. Dar şl in aceste aval oca* ziune a mă convinge că d-1 Pascali întru adevăr e un mare artist, carele ar putea să joace cu srcces in orice teatru de rangul prim, şl că d-na Pascali nu numai in vleaţa socială, dar şl în cea artistică e soţia Iubitului său bărbat".

68

©BCU Cluj

După trei zile de şedere in Arad, Iosif Vulcan luă drumul Oräzü, ca poştalionul. Drumul era greu, lung şl obositor. Călătoria până la Oradea-Mare a durat delà orele şapte seara până di­mineaţa la orele nouă. Ia oraşul de pe Crfşuri, Io?lf Vulcan nu rămâne decât până in ziua urmă­toare la amiază, De aici, împreună cu prietenul său Popfiu, se îndreaptă spre Cluj. Drumul cu di­ligenta era anevoios, deşi vremea era frumoasă şi cu toatecă peisajul ii încânta pe drumeţi. Stră­bătură satul Vadu, Banlaca, Borodul-Mare, capitala celor şapte sate Borodane. In tot parcursul drumului erau legănaţi de ritmica batere a apei din cele trei Cri şuri.

La orizont 11 se arăta ecum cel dintâi sat din Transilvania, Cucla (Ciucea?) şi nu peste mult, lăsându-1 in urmă pe acesta, au poposit in Hadin. Aici, diatr'un amănunt, putem deduce cât de statornic e sufletul românesc pe aceste meleaguri şl ce mult era împământenit cb!celui şl portul românesc. La Hodln, aşa dar, le iese in cale o tânără ţărancă în straie de-ale noastre. La inceput călătorii crezură că e vorba de o româncă îastrălnată, deoarece nu vorbea decât ungu­reşte. S'au convins mai apoi că frumoasa ţărancă e in adevăr de altă naţie, însă, potrivit obiceiului din sat, îmbrăcase ila. Tot in Hodln au mai întâlnit un conte, reîntors tocmai dlntr'o călătorie in străinătate. Magaatul avea idei liberale şl democratice. „Se vedea că vine din străinătate !" Şi mal reflecta Iosif Vulcan: „Ar fi bine de s'ar duce toţi ungurii măcar odată în vleaţa lor in străinătate, căci acolo ar învăţa cel puţin atâta că afară de unguri mal sunt şl alte popoare pe faţa pă­mântului".

Lăsând în urmă satul Căpuş, seara au sosit in Gllău. Din cauza întunecimii, nu le-a fost dat să vadă castelul lui Gelu, Bezna deasă nu era luminată decât de raza lămpii delà „cocie" sau de pâlpâirea câte unul foc de-al păstorilor, pe culmi.

La Cluj au ajuns în cap de noapte. Autorul „Suvenlrilor" nu se opreşte la des rierea oraşului fiindcă : „Puţine dintre stimatele mele cetitoare vor fi de acele, cari n'au fost măcar odată la Cluj'". Totuşi nu se îndură să nu amintească fericita „ocazlune a vizita frumseţile şl rarităţile sale spre a vi le reprezenta acuma îatr'un tablou mltutelu". In capifala Transilvaniei n'au stat decât până a doua zi la amiază, când îşi contlnuază drumul spre Gherla,

Pe măsură ce înaintau în Transilvania, au băgat de seamă că sunt primiţi cu tot mal mari titluri: „Pe când ajunserăm la Cluj — spune Iosif Vulcan, — fratele Popfiu deveni episcop, far mie-mi ziceau „ilustrlsime". Bine înţeles că odată cu nobleţă acordată ad-hoc, se măreau şi pre­tenţiile acelor ce îi serveau.

Sumar, Gherla e descrisă în modul următor : „Gherla e un orăşel cu mult mat mare de cât cum cugetam; stradele-1 sunt regulate şi are o piaţă frumoasă şi o închisoare renumită in toată Transilvania, Majoritatea locuitorilor e armeană, iar elementul român e prea mic".

Despre felul cum a decurs adunarea Asociaţlunii nu suntem informaţi de loc, sub cuvânt că asupra el „s'a scris destul în foaia aceasta".

Delà Gherla au apucat-o spre satul Nicula, a cárul faimă era notorie prin aceea că aco'o se lucrau icoane bisericeşti. Mare îe-a fost mirarea, câod printre alte zugrăveli au zăift şi un „Sântulu Nicolae în călţunl ungureşti".

Din Nicula s'au întors la Gherla, iar de aici la Ciuj, unde cel doi tovarăşi de călătorie se despărţiră.

Peste o săptămână Ioeif Vulcan se vedea din nou la Pesta. Acasă nu stătu decât puţină vreme, căci mirajul călătoriei 11 robise sufletul, De astă dată Întreprinde o călătorie cu vaporul, spre Bucureşti,

69

©BCU Cluj

G Â N D S I F A P T A

Grigore Popa: Peisaj ardelean (Ed, »Miron Neagu« 1943)

Noua carte a lui Grigore Popa cuprinde esseuri, pu­blicate în epoca Clujului şi a Parisului, între anii 1933 — 1938.

De sigur, aceasta nu scade întru nimic valoarea lor. Totuşi cartea ne redă o anumită atitudine ideologică, o parte numai din preocupările ce frământă sufletul autorului, o limitare a mărturisirii de multe ori lirică. Citirea ei îţi strecoară nostalgia vremurilor de altădată. Clujul, oraşul in care au fost scrise cele mai multe dintre esseurile pre­zentate, apare ca un refren dureros la sfârşitul fiecărui ca­pitol, ca o mustrare dar şi ca o convingere categorică a unei reveniri apropiate pe meleagurile temporar părăsite.

Dacă unitatea lor este menţinută prin stilul specific pe care îl regăsim şi azi în scrisul lui Grigore Popa, aceasta nu este de ajuns pentru o caracterizare completă şi defi­nitivă. Nu insinuăm că autorul nu ar subscrie şi azi ideile de altădată. Nu putem însă limita evoluţia scrisului poe­tului Grigore Popa şi nu putem admite posibilitatea unei definiţii ultime, bazate pe date parţiale.

„Peisajul ardelean" cuprinde pagini retrospective, atin­geri anteice de vechea matcă, din care scrisul actual al lui Grigore Popa îşi extrage vigoare nouă. Culoarea unui au­tentic timp trecut pe care o păstrează însă aceste esseuri ne arată şi drumul pe care 1-a străbătut poetul până în pragul celorlalte opere similare apărute ulterior : „Invitaţii", 1942 ; „In duhul ortodoxiei naţionale" 1942 ; „Itinerar spi­ritual" 1943.

Viziunea „Peisajului ardelean" este precedată de un imn cu gravă cadenţă, cântare împletită din blestem biblic şi hotărîre eroică, întitulat : „Transsylvaniáé amori et dolori sacrum" De te voiu uita, Transilvanie, uitată să fie dreapta mea ! Să se lipească limba mea de cerul gurii mele, dacă nu-mi voiu aduce aminte de tine, dacă nu voiu pune Transilvania în fruntea bucuriii mele. Pentru tine, sfântă Transilvanie, trăim, luptăm şi murim".

Organizarea tripartită a lucrării este susţinută de o uni­tate metodică, pe care autorul o subliniază la începutul esseului: „Fenomenul românesc din Ardeal". Accentuând

asupra caracterului aistoric al studiului, Grigore Popa nu cercetează cauzele geografice, sociologice, care ar fi putut determina atitudini şi viziuni, ci coboară în inima prezen­tului revelându-i virtuţile şi posibilităţile de rodire în viitor. Denumind această metodă „verticală", de profunzime, de-finiţiunile pe care le dă apar sub semnul datelor unei psi­hologii a adâncimilor. In acest caz panromânismul nu e decât o solidaritate a sufletului românesc cu plaiul, iar cu­noaşterea nu e posibilă decât prin trăire totalitară şi intui­tivă. Interveitind cronologia esseurilor, începem cu partea a doua a cărţii, întitulata „Culmi". Inafară de primul esseu „ 0 definiţie a intelectualului" şi de ultimile două „Preludii la o metafizică eroică" şi „Viziunea muzicală a lui Sabin Drăgoi", celelalte sunt o documentată cercetare, dar şi o lirică prezentare a operii lui Lucian Blaga, privită sub aspectele ei multiple. Aderarea completă a comentatorului la opera filosofului Blaga se bazează pe afinităţi profunde, iar valorificările categorice îţi impun credinţa că nu este vorba numai de o simplă înţelegere a sistemului filosofic blagian, dar şi de o adâncă trăire a lui.

„Suntem datori s'o spunem, scrie Grigore Popa, că în Spaţiul Mioritic nu există cuvânt la care să nu aderi, şi credem că acesta este supremul elogiu ce se poate închina unei cărţi".

începând cu esseul „Lucian Blaga ca filosof al culturii" pentru a termina cu cel întitulat „Lucian Blaga şi senti­mentul tragic al istoriei", studiul asupra filosofiei lui Blaga este făcut entuziast şi expansiv, ca în faţa unei revelaţii. Prezentându-ne valoarea cărţii „Orizont şi stil", Grigore Popa menţionează încercarea îndrăsneaţă şi originală a lui Blaga de a pune accentul cel mare pe puterile generatoare de stil şi forme ale celuilalt tărâm, al inconştientului. In „Cartea duhului meu", aşa numeşte autorul fundamentalul „Spaţiu Mioritic", ni se destăinue aplicare şi verificare în concret a adevărurilor stabilite în „Orizont şi stil".

Predilecţia Domnului Grigore Popa pentru filosofia lui Blaga porneşte şi delà o convingere, mărturisită in studiul

70

©BCU Cluj

..Ueíi".? wdsii!» (laiifci'Fniloi)IA" ^m cire du,i.ufà opera cu acelaşi nume. Cităm :

„Poetul trăeşte şi înţelege şi nu ştie. El pricepe direct şi vertical. Icoanele viziunilor lui sunt totdeauna totalitare. De aceea poeţii, chiar şi aceia care îmbracă mantia severă a filosofiei sau istoriei, sunt cei mai pricepuţi deschizători de perspective, tălmăcitori ai culturii şi ai [esenţialităţii unui popor".

Misiunea filosofică a poetului apare evidentă, alături de aceea mai veche de luptător şi profet. Admiraţia super­lativă a lui Grigore Popa faţă de opera lui Lucian Biaga nu este o subordonare. Ne asociem obiecţiunii pe care judicios o face sistemului lui Blaga, atunci când în faţa tezei favorabile a iraţionalului, ridică afirmaţia următoare :

„Cum se face că lucruri considerate la un moment dat iraţionale, deci mistere, au putut fi transpuse, interpretate şi explicate în termeni raţionali? Aşa s'a întâmplat cu ce­lebrul experiment al lui Michelson, în legătură cu legea constanţei luminii şi cu principiul lui Carnot, care graţie calculelor de probabilitate formulate de Gibbs, Boltzmann şi Maxwell a devenit inteligibil".

A insista asupra celorlalte articole : „Despre metaforă şi cultură ; Artă şi valoare ; Lucian Blaga şi sentimentul tragic al istoriei" : ar însemna să facem rezumatul prezen­tărilor critice pe care Grigore Popa le scrie asupra activi­tăţii filosofico-literare a lui Lucian Blaga.

Studiul întitulat „Preludii l i o metafizică eroică" di­scută temele filosofice din încercarea de sinteză a profe­sorului D. D. Roşea, „Existenţa tragică". Caracterul dia­lectic hegelian al cărţii este subliniat. La fel poziţia origi­nală pe care o are în faţa problemelor filosoful Roşea, precum şi gustul de mare artist ce reuşeşte să redea „fră­gezimea şi adâncimea gândirii fără gravitatea armăturii ex­terioare".

Portretul poetului Octavian Goga este admirabil schiţat in esseul „Octavian Goga şi Lucian Blaga la Universitate". Socotindu-1 pe cântăreţul pătimirii noastre „stil de vieaţă românească", personalitatea lui Goga apare precis conturată :

„El se agită necontenit ca frunza plopului, înregistrează totul cu cea mai precisă constanţă şi mai ales domină totul. Amploarea cuvântului său sincer şi răscolitor este luminată de o raţiune neînduplecată". Credem că Grigore Popa ar putea să ne dea monografia perfectă a operii şi vieţii lui Octavian Goga, cu atât mai mult cu cât perspectiva din care ar privi subiectul tratat ar fi suficientă pentru crista­lizarea aprecierilor.

* * Esseurile în care ideile desprinse din substanţialitate

proprie pot să contureze profilul autentic al gândirii şi ta­lentului lui Grigore Popa, sunt: Peisaj ardelean, Fenomenul românesc din Ardeal, Oameni de idei jŞi administratori de idei, Pentru o filosofie românească, O definiţie a intelec­tualului şi întreg capitolul ultim întitulat : „întoarcere la izvor".

In Peisaj ardelean, Grigore Popa distingea pe bună dreptate, în 1933, Ardealul politic de Ardealul real al ba­ladelor vitejeşti, fanatic şi polivalent. Lumea ardeleană a epocii este împărţită în trei generaţii : generaţia antebelică, crescută în credinţa idealului naţional ; generaţia „drumului invers" care, printr'un fericit concurs de împrejurări, şi-a cucerit posturile de răspundere şi a crescut în plenitudinea burselor şi beatitudinea marei biruinţe, şi in sfârşit, gene­

raţia mai noua, mai bine pregătită, crcsculă'intr'o atmosferă devais . Iii, atribuie generaţiei celei mai tinere- misiune« cea mai grea. Această tânără generaţie ardeleană este încadrată totalitar în generaţia mare românească şi are note distinctive: „cunoaşterea prin trăire intuitivă, tragismul atitudinii eroice şi certitudinea incertitudinilor". Valabilitatea afirmajiunilor a primit în parte certificarea vremurilor istorice pe care le trăim. Esseul cel mai polemic, scris cu nerv, este de sigur Oamenii de idei şi administratori de idei. Filipica împo­triva omului aJministrativ, profesorului universitar mediocru şi biurocratísmului absurd, creiază o tipologie nu prea depărtată „de cea fixată de Eminescu în Scrisoarea 111. . . "

„Cu excepţii care ne fac onoare, profesorii noştri uni­versitari nu fac decât să administreze uneori în condiţii extrem de mediocre ideile altora, de predilecţie cele cu­prinse în tratatele s !răine. Şi acestea scrise mai ales în limba în care profesorul respectiv şi-a făcut studiile" (p. 98).

La fel sunt arătate defectele celorlalte instituţii surprinse în defectuozitatea funcţionării lor. Exagerările propagandei culturale la sate, iluziile şi ereziile culturalizatoare, împă­mântenirea tuturor experienţelor din afară, indiferent dacă corespund unei necesităţi sau nu, sunt combătute cu un talent polemic de autentică savoare. Caricatura este prinsă just şi ţintuită în verbul ironic, fără putinţă de scăpare.

„Dacă aşa stau lucrurile, nu e de mirare că unii propagan­dişti culturali, aici în Ardeal, organizează concursuri de gim­nastică la ţară, tocmai în dricul primăverii şi al verii, când ţăranii desfăşoară cea mai intensă muncă, cu picioarele în pământ şi fruntea în lumină. Aş vrea să-mi spună cineva ce nevoie simt ţăranii noştri ca, după o săptămâDă de arat, săpat, secerat sau cosit, în care corpul întreg s'a încordat şi a fremătat în fiecare încheetură, să mai sară pe o sfoară, să alerge, sau ceea ce e pur şi simplu stupid, să joace foot ball".

Valoroase apar esseurile „Sensul plastic al vieţii" şi mai ales „Fenomenul românesc din Ardeal", unde origina­litatea autorului este distinctă şi liberă de orice influenţe, încadrându-se perfect, ca o completare delà sine, alături de studiile publicate sub titlurile: Existenţă şi adevăr la Soeten Kirkegaard, 1940; L'actualité de Pascal, 1937 ; Inte­ligenta socială şi psihologia conducătorului, 1935 ; Prezenta divină în filosofia contemporană, 1942 ; Luceafărul, 1942 ; Armand Godoy, poete latin et chrétien, 1942 şi Existenţia­lismul, 1943.

Claritatea latină, îmbinată cu talent poetic, invălue în-tr'un tot unitar atitudini metafizice cu rezonanţe autohtone străvechi. Tâlcul real al întoarcerii la izvor este precedat de amplificare în „largul tuturor zărilor sufleteşti, îmbogă­ţită multiplu înaintea revenirilor". Aşa se explică idealul in­telectualului care trebue să fie în primul rând „omul cosmic", datorind destinului şi misiunii unitatea integralistă şi or­ganizarea lui interioară. Fenomenul românesc din Ardeal, cu polivalenţe sufleteşti, este strâns legat pe de o parte, prin calităţi afinitar comunitare, de lumea externă şi pe de altă parte, strâns legat de plaiul transilvan pe care se simte singur stăpân prin rezistenţa biologică, certitudinea etnică şi mai ales masivitatea originară. „Asta îl face să treacă doinind din frunză pe sub zidurile înalte şi austere ale burgurilor transilvane". Concepţia despre rasă a Ro­mânului este cu mult mai filosofică, rasa fiind concepută ca stil de vieaţă, atitudinea lui e mai spectaculară, iar pan-dantul religios al sensibilităţii plastice nu poate fi decât toleranţa. Convertind ecuaţia transilvanismului în ecuaţia

71.

©BCU Cluj

românismului, Grigore Pop» păstrează celei dintâi, pe bună dreptate, diferenţa specifică * „masivităţii ardelene", alătu­rând-o visătoriei Moldoveanului, simţului politic muntenesc, sau aptitudinii practice -oltene. O altă specie, minoră prin dimensiune, dar tot atât de valoroasă prin conţinut, păstrând faţă de esseu un raport analogic aceluia dintre satiră şi epigramă, ii formează creionările precise, le-am putea numi medalioane şi efigii de luminozitate şi conciziune, cuprinse în capitolul ..Epigoni şi genialişti". Dintre acestea fac parte : înălţimea timpului, responsabilitatea generaţiilor şi a scri­sului. Echivalenţa lor o aflăm in motivele centrale ale unei partituri.

încheiem sumara cronică prin relevarea calităţii pri­mordiale : stilul autorului. Mlădios şi muzical, impetuos şi biând, suind cu uşurinţă trepte delà şoapta lirică până, chiar, la grandilocvenţa retorică, cuvântul este un supus credincios al lui Grigore Popa. Cităm:

„Plaiul transilvan este cuibul călduros al naşterii lui, leagănul copilăriei şi câmpul de trudă şi faptă mare al băr-

A închis ochii pe veci Ion Simionescu, preşedintele în funcţiune al Academiei Române. Pentru un om politic de mare suprafaţă este un noroc — din punctul de vedere al rostu­rilor sociale — să-şi încheie existenţa, când vine sorocul, la postul de comandă al afacerilor publice pe care le-a servit in timpul viefii. împrejurarea aceasta fixează în conştiinţa semenilor meritele faptelor sale şi dă vieţii împlinite o aureolă meritată. Acelaşi este cazul şi pentru marele om de cultură, omul cu funcţie conducătoare pe tărâmul acti­vităţilor care ţin de sfera culturii. Ion Simionescu a făcut parte din această elită conducătoare şi a fost un reprezen­tant strălucit al ei. De aceea Providenţa l-a învrednicit să-şi incheie vieaţa în apoteoză, în momentul când exercita man­datul de preşedinte al celei mai înalte instituţii de cultură pe care o are ţara.

Profesor universitar, Ion Simionescu a fost în rândul intâi un om de ştiinţă. In această calitate, el şi-a făcut pe deplin datoria şi disciplina pe care o reprezenta îi dato-reşte o seamă de lucrări de reală valoare. Dar — şi lucrul acesta a mai fost spus de atâţia alţii — el nu s'a mărginit la activitatea de laborator, în sine atât de nobilă şi de fe­cundă, ci a ieşit în arenă ca să promoveze vieaţa culturală a neamului în toată întinderea ei. Să o promoveze şi să o îndrumeze.

Era înzestrat în mod excepţional pentru această funcţie. Orizont sufletesc larg, spirit transfigurat de căldura unui umanism care, din nefericire, se manifestă destul de spo­radic, Ion Simionescu avea o temelie solidă care-i garanta libertatea de mişcare, îi dădea posibilitatea să acţioneze in

băţiei sais. De aceea el işi scutură nestingherit pomul bu­curiilor şi «1 tristeţilor pretutindeni, deschlzându-şl drumuri nouă in inima veacului. Plaiul este casa lui. De el şi-a legat destinul şi după el freamătă toată fiinţa spirituală a Ro­mânului".

Ultima carte a lui Grigore Popa, interesantă prin mul­tiplicitatea problemelor, valoroasă prin stil, prezintă şi im­portanţa unei actualităţi trăite.

Ea cuprinde atitudinea fermă a luptătorului, ce işi apără dârz — dar nu rigid — poziţiile câştigate, sau işi revendică impetuos pe cele pierdute vremelnic.

Nota distinctivă a entuziasmului învăluitor ridică pe scut, gata să primească laudele izbânzii sau săgeţile duş­manilor, orice problemă — fie ea din domeniul eternităţii filosofice sau numai din cuprinsul efemer al pământescului. Şi totuşi zâmbetul unei largi înţelegeri a umanului înso­ţeşte scrisul lui Grigore Popa.

MIHAI NANU

fiecare moment. Prilejurile de acţiune sunt nelimitate pentru cine nu le ocoleşte, pentru omul care nu caută vieaţa co­modă, ci dăruirea de sine, generoasa cheltuire de energie în serviciul colectivităţii. Iar Ion Simionescu, înzestrat cu acea simpatică comunicativitate moldoveana, cu acea age­rime de spirit nuanţată de imaginaţia creatoare care vră­jeşte, nu a ocolit aceste prilejuri şi le-a servit totdeauna din plin. L-a ajuiat şi o rară putere de muncă, facultate personală vrednică şi ea de laudă atunci când este între­buinţată pentru fapte creatoare de cultură.

Mai presus de toate stă însă, poate, patriotismul lui Ion Simionescu. Nu suntem în domeniu politic, şi totuşi trcbue să vorbim de patriotism. Căci trebue să fii stăpânit pu­ternic de dragostea de neam ca să cobori treapta unei pro­fesiuni înalte şi să te amesteci în mulţime, pentru a o în­druma, pentru a o ridica spre limanul înalt al propriei tale vieţi. Activitatea publicistică a lui Ion Simionescu, atât de bogată, opera de popularizare a ştiinţei, făcută pe o s:ară atât de întinsă, acele cărţi de educaţie — în sensul larg al cuvântului — destinate unei pături largi de cetitori şi mai cu seamă profesiunilor intelectuale menite să facă legătura între popor şi creatorii de cultură, toate acestea exprimă marele patriotism al lui Ion Simionescu. In aceste lucrări sunt puse mai mult în lumină marile valori ale umanităţii, valorile ziditoare de suflet şi de conştiinţă naţională In ele se îmbină mai fericit nobleţă ideilor cu farmecul literar al stilului. Sunt poate lucrările cele mai caracteristice pentru acest suflet frumos care a fost Ion Simionescu.

OLIMPIU BOITOŞ

Ion Simionescu

12

©BCU Cluj

C R O N I C I

Un clasic rătăcit Literatura de azi, după lungi drumuri în spirală, obosită

de^tâtea peregrinări, şi-a domolit căutările. A rămas undeva la o întretăiere de căi, după ce a cules din toate curentele câte ceva.

Sporadicele încercări într'o direcţie sau alta se plasează la periferie.

Romantismul s'a epuizat parcă în veacul al XiX-lea, iar modernismului i-au fost deajuns mai puţin de două decenii.

Clasicismul a fost părăsit pentrucă era rigid, şi se sta­tornicise credinţa că e prea sec pentru gusturile timpului şi prea sărac să mai poată ispiti. In vremea aceasta a apărut între noi d-1 Nicolaie I. Ottesju, un îndrăgostit de clasicism, cu un roman desprins din legendele antichităţii. Un clasic rătăcit care ne-a arătat că ;zvoul din care s'a adăpat este mereu nou şi nesecat,

D-1 Nicolaie I. Ottescu şi-a propus să reconstruiască vieaţa lui Homer după Iliada şi Odissea, plecând delà pre­misa că marele aed, care a fost un preot al lui Apolo, a luat parte la războiul troian şi 1-a trăit din pl;n.

O astfel de idee părea, pe cât de atrăgătoare, pe atât de dificilă în realizare, pentrucă elementele din Iliada şi Odissea erau prea puţine ca să se poată închega vieaţa autorului lor, iar încercarea de a umple golurile cu epi­soadele pe care sunt bazate cele două epopei, putea să ducă la o palidă transpunere în proză a două opere fără seamăn.

Puterea creatoare a d-lui Nicolaie I Ottescu a învins ne­ajunsurile şi d-sa a scris o carte în care Homer trăeşte printre eroii săi, îşi împleteş'e vieaţa cu a lor, suferă şi se bucură împreună cu ei, apoi le cântă faptele măreţe. In felul acesta, se desfăşoară în faţa noastră războiul troian, apoi vieaţa aventuroasă a lui Ulisse şi asistăm totodată la plăsmuirea Iliadei şi Odisseii.

D-1 Nicolaie I. Ottescu a trăit atât de intens Iliada şi Odissea, încât în romanul său „Homer" stăruie aceeaşi cla­sică atmosferă de sobrietate şi armonie. Eroii nu şi-au pierdut nimic din grandoarea lor — poate au fost într'o anumită măsură umanizaţi şi prin aceasta se apropie mai mult de sufletul nostru, — iar isprăvile lor, întâmplările, decurg în acelaşi ritm şi sub semnul vrerii necunoscute a zeilor.

Pe motivele Iliadei şi ale Odisseii, menţinând cadrul şi ţesătura celor două epopei, romancierul nostru a brodat o versiune nouă, tot atât de captivantă ca a lui Homer. D-1

Ottescu s'a ferit să-1 repete pe nemuritorul aed, dar nici nu 1-a abandonat, găsind astfel formula integrării în actualitate a celor două clasice epopei.

Amănuntul a fost cultivat cu un rafinament de adevăra artist. Nunta lui Peleu, regele din Iolcos, cu Thethis, fiica lui Nereu, la care au fost poftiţi toţi zeii Olimpului, e înfăţişată cu o măestrie demnă de orice mare clasic.

„ . .. Sosiră pe rând în Olimp: Charitele goale, zâmbitoare şi graţioase ; Muzele învestmântate în văluri străvezii şi Orele, săHăreţe şi vaporoase. Aveau braţele încărcate de flori de câmp şi ţineau pe umeri amfore de ambrozie şi nectar. Ganimed, paharnicul zeilor şi Hebe, zeiţa tinereţii, veneau în urma lor purtând cupa de aur a Iui Zevs. Dionisos, în fruntea unui cor de sstiri şi nimfe, aduse vin de Cypru în amfore şi cretere şi fructe în coşuri de răchită. Sosiră Par­cele înfăşurate în văluri sumbre ; Apolo şi Artemis învest­mântaţi în lumină, care intrară în peşteră înconjuraţi de Muze ; Ares, aspru şi crunt, venind după ei ca o vijelie ; Aphrodita şi Hephaistos, ea surâzătoare şi el întunecat tâiând de marjă pe Eros care plâcgea. Athena, învestmân­tată în egidă, sosi singură, frumoasă şi impunătoare. Poseidon, însoţit de Amfitrita, intră în peşteiă întâmpinat de Nereide. Iar când Hermes anunţă sosirea iui Zevs şi a Herei, ieşiră toţi în întâmpinarea lor.

Nuntaşii au adus cu ei fiecare câte un dar. Chiroan, o lance de lemn de frasin cu vârful de bronz ascuţit şi tăios. Hermes, o spadă nebiruită. Athena, un scut de piele de bivol pe care plăcile de bronz închipuiau figura Gorgonei. Apolo, fluerul fermecat a lui Marsyas. Aphrodita un şipot de coraliu cu o licoare de dragoste. Artemis, un pui de căprioară cu corcite de fildeş. Hera, un leagăn, scutece şi scufe. Poseidon, doi cai nemuritori : Balos şi Xantos. Zevs, un taur cu coarne şi copite de aramă . . ."

Ospăţul zeilor este o pagină de rară frumuseţe, împli­nită printr'o infinită îmbinare de amănunte care creiază atmosfera. Tablou! este atât de viu şi veridic încât ai im­presia că a existat aevea :

„ . . . Soseau rumeniţi la frigare, purtaţi pe lănci de bronz, mistreţii vânaţi de Peleu în pădurile Peleonului. Soseau căprioarele, berbecii, lebedele, păunii şi coşurile cu fructe. Nectarul şi vinul de Cypru curgeau în cupele mesenilor. Veselia aprinse curând obrajii lor.

5 73

©BCU Cluj

Se auziră deodată câteva tunete da coardă. Sgomotel« amuţiră. Apolo începu să cânte.

El cânta întinsul albastru al mărilor pe care-1 stăpânesc sburdalnicele fiice ale lui Nereu. Cântă frumuseţea caldă şi turburătoare a miresei şi vieaţa plină de bărbăţie a regelui din lolcos căruia norocul lui şi zeii i-au destinat-o. Şi când Apolo îşi sfârşi epitalamul, ridicând cupa în cinstea lor, se auziră Parcele rostind toate împreună : „Iar fiul va fi cel mai puternic dintre oameni". Au început atunci toţi să bată din palme şi să ciocnească cupele. Dionisos, cu ochii aprinşi şi roşu la faţă, se ridică în picioare şi strigă cât îl ţinea gura „Evohe ! Evohe !" iar Eros se strecură pe sub masă să ciupească nimfele de pulpe . . . Râsete, glume, veselie, însuşi Zevs, văzând pe Hebe ciupită de Eros că răstoarnă o amforă de vin, îşi descreţi fruntea înourată şi începu să râdă. „Ho ! Ho ! Ho !" răsună glasul lui puternic, când văzu pe Hebe ridicând de sub masă de urechi pe sburdalnicul fiu al Aphrod i t é i . . . "

Veselia se curmă deodată pentrucă Eris, neinvitată la nuntă, apare şi aruncă mărul discordiei, care învrăjbeşte pe zeiţe.

Sfârşitul e sumbru. Autorul a ştiut şi aici să vină cu un amănunt care conturează mai puternic tabloul ospăţului, şi aruncă în acelaşi timp o rază de lumină peste întunecatul lui sfârşit.

„ . . . Şi n'au mai stat mult nuntaşii în peştera lui Chiron€

Veselia se stinsese. Presimţind urmările discordiei, îşi luară rămas bun delà Thethis, Chiron şi Peleu şi plecară curând cu toţii spre înălţimile Olimpului, tăcuţi, posomorâţi, îngri­joraţi. Singurul care a ieşit din peşteră vesel şi gălăgios a fost Dionisos, Umbla pe două cărări şi cânta, însoţit de un

cor d* tsatiri, car« ţipau şi ţopâiau în urma lui, şi da Eros, pe care-1 ţinea de mână . . ."

Scenele războiului troian sunt de un patetic şi dinamism de parcă ar fi dictate, ca şi lui Homer, de acelaşi Apolo, iar cele de dragoste, ale Cassandrei şi Elenei, atât de suave şi pătimaşe totodată, ca şi cum le-ar fi şoptit Eros.

D-l Ottescu a prins în trăsături sigure, c'o egală înde­mânare, sufletul bărbaţilor în care încape deopotrivă ambiţia şi invidia, şiretenia şi eroismul, cruzimea şi generozitatea, ca şi sufletul femeilor, deschis virtuţii şi păcatului, stator­niciei şi uitării . . .

In a doua parte, cuprinzând aventurile lui Ulisse, ac­ţiunea lâncezeşte pe alocuri. De aceea credem că era în­dreptăţit sentimentul autorului — după cum mărturiseşte în prefaţă — să mai taie câte ceva din text. Şi pentrucă a venit vorba de prefaţă, mărturisim că nu-i înţelegem rostul în acea parte în care autorul ne spune că textul romanului aparţine fostului său dascăl de limba elină, Pândele Deme-trescu Pe unii cititori, moda aceasta desuetă i-a pus în încurcătură. Păcatul e mai mult un capriciu, credem, de aceea trebue trecut cu vederea.

Sunt în schimb, pe alocuri, mici neglijenţe de stil, su­părătoare. Repetarea unor expresii şi întrebuinţarea greşită a câte unui pronume, puteau fi evitate.

Lăsând la o parte aceste cercetări cu lupa, cartea d-lui Ottescu este o splendidă realizare în gen clasic, putând servi ca îndreptar la răscrucea atâtor curente care se în­tâlnesc încă în romanul de azi, nu arareori : mozaic de noutăţi efemere.

VASILE OIONEA

Horia Niţulescu, Toamna în Paradis1) O observaţie se impune delà început : volumul despre

care însemnăm rândurile de faţă este întâiul volum al au­torului. Aceasta însă nu este în detrimentul aprecierii care i se cuvine. Dimpotrivă.

Se observă tot mai mult la generaţia noastră o sete de publicitate care a început să capete o semnificaţie într'o măsură oarecare tristă. Suntem grăbiţi. S'au văzut tineri scriitori cari au început, revăzându-le puţin, să publice lu­crări prezentate acum 3—4 ani la societatea de lectură a elevilor delà liceul din nu ştiu care oraş şi chiar lucrări delà o oră la alta, sau transcriind o remarcă a unui scri­itor german — după textul francez — şi, anunţând că se alătură acestor vederi, să le semneze. Conform teoriei cir­culaţiei cuvintelor ca indice de valabilitate, ori altor te­orii similare din alte domenii, ei ţin să le circule numele în convingerea că din acest fapt ar decurge şi o creştere a valorii lui. Am văzut, parţial din acelaşi motiv, deschi-zându-se polemici care s'au închis apoi dintr'o inaniţie da­torită propriei lor lipse de seriozitate. Un Eminescu, ale cărui poezii au fost adunate în volum abea după moarte, ori un Tudor Arghezi, al cărui prim volum a văzut lumina tiparului abea când autorul avea vreo 40 de ani, sunt cazuri ajunse pentru istoria noastră literară de o legen­dară raritate. Religia muncii artistice a încremenit în maxima franceză •• „le temps ne respecte rein de ce qui a été fait sans sa collaboration", fără ca să mai facă prozelitism

— cu toată formaţia culturală aproape exclusiv franceză sau numai indirect germană a acestei generaţii grăbite.

Deşi, încă la o vreme în care pentru mulţi dintre aceşti grăbiţi nostalgicul „a-i oi" nu era intrat in împărăţia amin­tirilor, d-1 Horia Niţulescu îşi împrăştia scrisul în diverse reviste serioase, d-sa abea acum şi-a adunat într'un volum poeziile. Este întâiul volum, dar el dovedeşte că autorul poseda una din condiţiile mari ale scriitorului de rasă : forţa de sacrificare a materialului inutil sau nerealizat.

Volumul se deschide, în loc de predoslovie, cu un frumos poem : Caligraful, adevărat crez scriitoricesc, in care se atribuie scriitorului o misiune de ordin profetic. Nu profetic în sensul actual, curent, de „prezicători", ci în sensul genuin al cuvântului, de „inspiraţi ai Domnului".

Câteodată când cade ostenit pe manuscris, plânge şi sărută fruntea poeţilor în vis. Şi scriu ei atunci in locul Lui : cu lacrima, cu visul Domnului.

Primul ciclu de poeme, întitulat întâia chemare, este închinat dragostei. De remarcat este în primul rând as­pectul sufletesc pur al acesteia, chiar şi atunci când vrea să fie telurică, suavă chiar şi atunci când utilizează ele­mente concrete. Este o puternică sensibilitate care o stră­bate voalând comunicativitatea directă, nuanţând-o plastic şi învăluind-o într'o muzică ale cărei accente amintesc pu­

ll Bucureşti 194?, pp. 92.

74

©BCU Cluj

ritatea acordurilor lui Mozart sau, cum ar spune Emil Cioran, clopoţeii de argint ai îngerilor din clipele de extatică nos­talgie a paradisului. De altfel întregul volum este străbătut de o credinţă ortodoxă, fără a fi lipsită de unele accente dioniziace, şi ele ortodox transfigurate. Subtilizarea şi puri­ficarea până la esenţă a sevelor te obligă să păstrezi cartea în raftul de cinste al bibliotecii.

Ar fi necesare, pentru atâtea afirmaţii, câteva citate. Este însă atât de grea alegerea şi atât de redus spaţiul pentru câte poeme ni se îmbie, încât abea dacă îndrăsnim să cităm unul, Ce naltă 'n vânt :

Ce naltă 'n vânt păreai, subţire paiu, Când de lipeai de mine, o smicea. Iţi murmuram şi gura ta ghicea Mai sus de vorbe, dulcele meu Maiu !

Candidă bluza ta, când tresaltă, Ca aburul de lună, străvezie, Şi te ţineam ascunsă sub manta, Cu gene lungi pe faţa mea târzie.

Tot fragedă de-apururi, ca şi-atunci Şi rouă gurii proaspătă-i şi castă; Şi astăzi vie, inima adastă Firimituri de lună să-i arunci.

Prea albă 'n gând pe jaruri să te-aştern, Firavă prea, uitării să te dărui, In cinstea celei foste încă stărui Şi visului albastru mă prostern.

Intr'al doilea ciclu, Drumul Argonautului, inima pere­grină sub diverse zodii culturale, poposeşte uneori, nemul­ţumită întotdeauna, pentru a dori apoi, in ultimul ciclu, „Calma ora" a apropierii de „mângăietoarea soră' care vine ca „un fluviu gros de neguri spre cerul depărtat". Remar­cabilă în deosebi Poveste cu năluci pentru realizata îmbi­nare a atmosferei stranii a Evului Mediu cu atmosfera po­veştilor româneşti.

Dacă în întâia chemare şi în Drumul Argonautului tristeţea a fost estompată de luminile dorului sau de fio-rurile diverselor frământări ale peregrinărilor spirituale, în Ţara de brumă ea te învălue de pretutindeni ca tainele pe cari le nBşte lumina violetă a amurgurilor. Dacă în ciclul precedent întâlneai strofe de rară limpezime ca :

Pădurea freamătă în lupte vegetale, Respiră Pan adânc în rădăcini. Copacii, despuiaţi de scut şi zale, întind mirate braţe în proaspete tulpini —

(Martie)

tonalitatea dominantă a ultimului ciclu este aceea realizată mai ales în Seara cea mar», din care, pentru a nu depăşi proporţiile însemnărilor, abea putem reproduce ultimele două strofe.

Nu vă uitaţi că mi se curmă glasul ; Ceva, aici, în piept, mereu îmi spune Că printre voi eu pururi voi rămâne, Chiar dincolo, unde-mi va fi popasul.

Lăsaţi perdeaua I Cruntul răsărit îmi năvăleşte 'n casă Iar mă doare. Sdrobiţi, prieteni, cupele 'n picioare. Plecaţi acuma. Balul ('a sfârşit!

0 revelaţie este Baladă, împletită pe vechiul motiv al zidirii Mânăstirii Argeşului, temă abordată de mulţi dar foarte rar văzută cu ochi atât de proprii. O plină atmos­feră de legendă creează mai ales partea invocativă pe care o transcriem :

Ţara verde, basarabă, doarme 'n giulgiu de otavă. Plaiul lin, ciscarpatin, zarea brazii i-o aţin. Zodiile calme-şi cern ritmul dulce, sempitern. Luna Doamna, rituală, varsă mir-argint în poală. Corul ielelor colindă iezerul aprins oglindă. Vulturul, Măria Sa, ca 'n hrisov se legăna şi in noaptea de zăpadă se urzea 'n adânc baladă.

Versul d-lui H Niţulescu prezintă două calităţi cari se cer scoase în relief. In primul rând intensitatea. Se întâl­nesc adesea versuri cari pot foarte bine să se desprindă din context fără a-şi pierde valoarea, rămânând perfecte „poeme într'un vers". Amintim numai câteva :

Bătrânii:

Plini de trecut, ca fagurii dş^mierea lor.

Pe feţe, amintirea, o muzică îndepărtată şi gravă

Pacificaţi, în sine absorb eternitatea.

Nicio mirare nu mai închide castul nor.

Cuprind în palme-amurgul, în verandă.

Meşterul :

Invoaltă geometrie înalţă plaiu 'n cer.

In al doilea rând, d-1 H. Niţulescu atacă adesea lu­cruri vechi atât de popularizate într'o anumită formă ce­lebră încât sperie, cărora le dă o expresie atât de nouă încât farmecă Două exemple :

„De multelor iubiri' (Remember) pentru atât de bana­lizatul „trecutelor iubiri", iar pentru atât de cunoscutul

„O temps! Suspende ton vol et vous heures propices „Suspendez votre cours",

din Le Lac al lui Lamartine, în Mai lasă, fată ne dă versul Zi ceasului fugar să mai rămâie !

sau in Cântec de nuntă, unde spune : . . . şi cere

Să nu se scurgă clipa.

Din punct de vedere strict formal, deşi a scăpat o rimă falsă (asemui — nù-i, în Sèlene), volumul abundă de rime compuse Amintim câteva : viacere—ce ger e(Baladă) ; fă-mi — rămi (Călătorie deplină si Baladă); aşa e — văpae (Iberia) : runele — spune-le {Interludiu) ; noimă — apoi mă şi dantela — pe la (Ţara de brumă) etc.

Se surprind apoi adesea forme topic inversate, cari sunt totuşi depaite de a avea un efect supărător. Găsim astfel: ne amintind în loc de amintindu-ne (Rugăciune profană) şi se rotind in loc de rotindu-se (Călătorie deplină).

Cuvântul, nu numai din punct de vedere artistic, ci şi lexical, est« at&t de bine cântărit incit chiar alătu-

9 75

©BCU Cluj

rărea neologismului lângă cuvântul neaoş nu prezintă nimic violent.

Cu privire la arhitectura poemelor, ţinem să subli­niem o calitate rară : finalul. Deosebit de supărătoare, în cazul multor poeme din ultima vreme, este diluarea finalului. Dacă un bun sonet valorează mai mult decât un lung poem, sonetul pretinde aihitectural ca teiţ t tu! final şi mai ales ultimul vers să fie atât de realizai, de concentrat şi, dacă se poate, atât de surprinzător — încât să-i aducă retro­activ o lumină plină, o adevărată revărsare de lumină. Se

uită adesea acest lucru şi întâlnim astfel poeme cu inten­sitate descendentă. D. H Niţulescu este un stăpân al fina­lului, al gradării.

Dacă nu ne manifestăm pentru cel de al doilea volum al d-lui Horia Niţulescu nerăbdarea, este datorită convin­gerii pe care o avem că d-sa, ştiind să colaboreze cu timpul, atunci când ni-1 va oferi ne va prilejui, cel puţin în aceeaşi măsură, încântarea de înalt nivel literar pe care" am în­cercat-o cu ocazia volumului ..Toamnă în Paradis".

I. V. SPIR1DON

Cronica plastica Notaţii — Caricatura G. Voinescu — Expoziţia picturii de războiu - Magdalena Rădulescu - Lumina

şi coloarea în pictura modernă

In configuraţia artei, pictura are o semnificaţie deose­bită, prin puterea ei de-a concepe o lume ideală în deplină concordanţă cu legile universale. Este o artă concretă, dar nu simplistă ; vizuală, nu însă scenariu fotografic, ci o te­meinică sinteză între coloare, fond şi formă. In pictura modernă şi contemporană, coloarea este regină, dar urmează o traectorie şubredă, fiind în permanent conflict cu verita­bila artă clasică, unde îmbinarea armonică a conţinutului psihic cu perfecţiunile formale a fost pe deplin realizată. De multe ori abundenţa colorii ascunde bogate insuficienţe vocaţionale, dar nu-i mai puţin adevărat că un pictor ta­lentat realizează opere ds valoare servindu-se de incidentele pe care le oferă din belşug coloarea, Cézanne întrebuinţează coloarea după nuanţe, Andreescu o foloseşte ca un element de completare a întregului, F, Şirato pictează cu teribil de grasă pastă, iar altădată Ingres nu voia măcar să audă de ea. Totuşi, ultimul aduce un omagiu binemeritat desenului pur, dovedind încă odată insuficienţa colorii, cu toată epoca pe care a creat-o.

# • Caricatura este un gen dificil şi în consecinţă sunt rari

artiştii cari pot să realizeze, măcar în parte, ceva din această partitură a artei plastice. Ea presupune întotdeauna o con­strucţie psihică adecvată genului. Se impune a sublinia că în mecanismul de creaţie al caricaturei se cere un pronunţat simţ al obiectivitătii, deci artistul să nu p?rticipe cu per­soana sa la creaţie, decât în măsura în care se cere un aport personal al artistului. S'ar părea că această afirmaţie se mai numeşte şi paradox sau că are atributul de gratuită, deşi nu este tocmai aşa. Istoria artei ne învaţă că este o profundă deosebire între batjocură şi ironie Ca să sa obţină succese în caricatură, nu este nevoe numai decât de o bat­jocorire a subiectului de inspiraţie, căci în acest caz ne găsim într'o zodie periculoasă, ce n'are nimic comun cu aspiraţiile ideale ale artei. Vulgarul este admis şi posibil în cadrul artei în măsura în care din el curge fiorul e s t e t i ca frumosului sau pentru a scoate în relief frumuseţi nebănuite din această inevitabilă prăpastie.

Artistul de caricatură este un psiholog şi el vede în fiinţa umană anume insuficienţe fizice, pe care le exagerează în folosul rezultatului final. Dar până acum l-am găsit numai mecanicist, adică interpret al fiziologiei mahalalei, şi numai atunci când încearcă o proecţie asupra diveîselor aspecte tăinuite ale sufletului primeşte cu adevărat acest epitet de onoare. Este iarăşi nevoe de-o subtilă ironie, şi sici găsim miezul oricărei caricaturi artistice. Ceea ce este gluma în literatură, egalează în anumite proporţii caricatura in pictură. 0 ironie fină, care nu atacă deloc sau prea puţin persoana

morală, es'e necesară întotdeauna artistului caricaturist. 0 menţiune pentru lipsa vulgarităţii sensoriale. In caricatură accidentul primeşte atribute monarhice şi tocmai el ţine puntea de legătură între copie şi artă. Neagu Rădulescu este un caricaturist de vocaţie şi realizat artistic, în măsura în care nu speculează anume situaţi; profesionale, care nu în­totdeauna pot fi traduse în artă.

G. Voinescu este un artist autentic, fiind bine cunoscut de public, mai ales delà o revistă literară de a cărei ospi­talitate s'a bucurat vreme îndelungată. Este vorba de Uni­versul literar, care 1-a primit cu multă bunăvoinţa în coloa­nele sale. Expoziţia delà Căminul Artei ni-1 prezintă aşa cum a fost întotdeauna : nervos, ironic şi destul de expresiv, ca să poată îmbrăca in limbaj artistic anume situaţii umane. Este o caricatură care îşi are geneza in lumea literaţilor şi actorilor, deci posedă puncte de interferenţă cu Neagu Ră­dulescu CelelaSie categorii profesionale ii atrag mai puţin. Succesul este evident, căci o caricatură a unui literat sau artist interesează mai repede decât figura unui cutare profan, şi atunci această restrângere este oarecum motivată. G. Voi­nescu nu se interesează prea mult de situaţiile politice şi de crizele morale, ce urmează inevitabil, aşa cum face Dragoş şi ceilalţi caricaturişti contemporani In acest sans, amintim mostrele din Le Rire, Rie et Rac, Gringoire şi Lustige Blätter.

Caricatura care atrage este cea care înfăţişează pe Mitcca Damian. G. Voinescu a prins cu multă abilitate ps.hologia numitului scriitor, aşa cum el trece în faţa publi­cului amator întotdeauna de latura anecdotică a vieţii ar­tistului şi scriitorului. Caricatura reprezintă pe directorul Faptei într'o evidentă încercare de spargere a gratiilor unei închisori Gest semnificativ şi plin de o mustoasă ironie, in limita în care nu se întrezăresc intenţii la adresa scrii­torului. Faptul a fost observat şi de alţi cronicari plastici, aşa că nu mai e nevoe să comentăm această prea gingaşă latură.

Tabloul cu o artistă, al cărei nume îl trecem sub tăcere, este semnificativ pentrucă reprezintă o psihologie uşoară, a unei lumi din Capitală, o lume de culise teatrale, care doreşte să consume delà o reprezentaţie numai sensaţii epidermice. In orice caz, din această situaţie artista dobân­deşte un remarcabil sold imoral Dar aici nu mai este artă şi esteticeşte lucrarea este in dauna lui G. Voinescu. In altă ordine de idei, piesa este un veritabil document al epocii şi istoricii viitori îl vor putea socoti ca ua zapis care (Jrăeşta fără cuvinte. In această ipostază caricatura lui G. Voinetcu a primit o vădită funcţiune documentari.

76

©BCU Cluj

Interesante sunt apoi tablourile cari ne arată pe I. Al. Brătescu-Voineşti cu undiţa la pescuit, sau pe Păstorel-Teodoreanu intinzând mana după o sticlă de Cotnar. Restul nu interesează.

S'a căutat de multe ori să se desmintă adevărul dic­tonului latin inter arma si ent musae. Mulţi s'au pronunţat contra acestui incontestabil adevăr, care trebue înţeles cu totul altfel şi nu în sensul obişnuit. Dictonul nu demon­strează altceva decât lipsa inspiraţiei artistice, pe vremuri de grozave încleştări, aşa cum avem şi azi. Opera de artă, universal valabilă, nu se naşte în vreme de războiu. Scrii­torul sau artistul n'are putinţa de-a sesiza realitatea în esenţa ei decât după o îndelungată trecere de timp, o evoluţie pe plan istoric, la care participă activ sau i se transmit artistului diverse experienţe pe cale hereditară. Realitatea contemplată primeşte caractere artistice în momentul când se petrece procesul transfigurării, când adevărul-natură tinde spre un sens ideal. In această ipostază, răbdarea este una din ce­rinţele fundamentale ale artei. Toate aceste sensuri le cu­prinde dictonul latin şi el nu por, te fi demn de-o naivă desaprobare, ci mai de grabă df;-o înţelegere perfectă. Apoi el este moştenire delà strămoşii noştri, cari întotdeauna au fost modele de chibzuinţă şi experienţă. Expoziţia picturii de războiu, din sala Facultăţii de Arhitectură, înfăţişează felul în care actualul războiu este văzut de artiştii români. Războiul este şi el un material de inspiraţie, capabil de transfigurare artistică. Faptul se poate dovedi prin amintirea romanului Războiu şi pace de Tolstoi, iar în pictura româ­nească notăm lucrările artistului Lucian Grigorescu ca să servim numai un singur exemplu. Dar cele mai multe ta­blouri delà această expoziţie au numai un interes documentar, fiind lipsite de-o înaltă valoare estetică. Interesante desenele lui Drăguţescu, cari aduc o atmosferă cunoscută celor cari au apreciat arta pictorului. întreaga expoziţie are darul de a fi o sinceră mărturie de participare cu sufletul la o luptă comună.

* * Magdalena Rădulescu expune din nou la Căminul Artei.

După ce am avut ocazia a confirma talentul artistei într'o cronică din revista Pagini literare, venim acum să constatăm bogata activitate a M. Rădulescu. In mai puţin de un an de zile, artista a închegat iar o expoziţie remarcabilă, cu figurinele cunoscute, naturi moarte, portrete şi felurite com­poziţii. Inspiraţia este aceeaşi ca şi înainte şi nici rezultatul nu este deosebit. Se petrece doar o adâncire a motivelor, o rotunjire a felului de exprimare. Artista nu se repetă, ci mereu încearcă o concentrare de sensuri, în vederea unei sinteze finale. Aceeaşi invitaţie la vis, cântec, basm, atmo­sferă de poveste orientală, o continuă sforţare de evadare din cotidian, spre a uita mizeriile vieţii terestre Sete pro­nunţată după veşnicul adevăr, pe care personajele M. Ră­dulescu nu-1 găsesc. Arta M. Rădulescu este în funcţie de sugestie, muzicală până la saturaţie şi oarecum îndepărtată de clasicism in ce priveşte modul de exprimare, având punct comun cu acesta numai studiul naturii umane. S'ar putea găsi corespondenţe numai între personajele M. Rădulescu şi eroii din romanele lui Dostojewski. Aceleaşi suflete chi­nuite, dornice de cunoaştere şi mântuire. Bolnavi de prea mult conţinut psihic, toţi eroii lui Dostoiewski suferă de mai puţină inteligenţă. Lucrul coincide întocmai cu cazul artiltei M. Rădulescu.

Arta M. Rădulescu nu este una raţionalistă, struetural-certbrală si sici am putea găsi un uşor defect Arta in ge­

neral e sugestie pură, peste care pluteşte insă un sens cog­nitiv intelectual. Arta e un instrument de cunoaştere, nu o servitoare a epistemologiei. Orice sugestie pură, realizată estetic, primeşte bogate sensuri cognitive. Aceasta este arta veritabilă şi este realizată în măsura în care este pură. Ultimul cuvânt nu cuprinde o banalitate, ci o ţintă, un punct final spre care tinde orice adevărată creaţie artistică.

Arta Magdalenei Rădulescu încearcă un drum, în aceste puncte cardinale. Mistică, uneori perfect suprarealistă, de multe ori greşită, tocmai prin natura experienţei care se consumă, ea este un îndemn al viitoarei picturi româneşti.

Căminul Artei a organizat o expoziţie cu motivul lumina şi coloarea in pictura modernă, şi până acum au expus maeştrii Gh. Petraşcu, Iser şi artistul Al. Ciucurencu. Despre coloare am avut prilejul să creiocăm o serie de observaţii şi nu e nevoie să mai stăruim asupra ei, decât în măsura în care există un raport între ea şi lumină. Deobiceiu lu­mina începe acolo unde sfârşeşte coloarea şi fără să greşim putem spune în acest Sens că lumina este incoloră. In pic­tură, lumina produce efecte deosebite, depinde de modul cum e întrebuinţată. Lumina a pătruns în pictură deodată cu impresionismul şi de atunci a urmat o evoluţie rapidă, ca astăzi să dispună de un bogat fond de surpriză. Lumina poate fi întrebuinţată in contrapunct, adică o alternare de planuri, umbră şi lumină, cum se spune în limbajul obişnuit. Efectul este plăcut, prin perspectiva simetrică care decurge din acest fel de întrebuinţare. Unii artişti lucrează numai în tonuri luminoase, lipsite de prea multe combinaţii colo-ristice. Pe alţii îi interesează aspectele întunecoase ale pei­sajului, în care lumina este doar un element decorativ, Este de însemnat cazul artistei M. Eleuteriade, care mânueşte abil penelul de „tonalităţi sumbre", găsindu-se sub directa influenţă a lui Bissière. Lumina produce efecte şi asupra colorii, scoţând în refief notele sumbre sau atenuând stridenţele.

Dintre cei trei expozanţi, am ales pe Al. Ciucurencu. S'a spus de mult că Al Ciucurencu este un talent Obser­vaţia a fost mereu repetată, până a intrat în conştiinţa publicului. Nu s'a arătat îndeajuns faptul pentru care Al. Ciucurencu este un pictor indrăsneţ şi reprezentativ in evo­luţia picturii româneşti Sugestia de-a explica sensul picturii lui Al. Ciucurencu ne-a venii ca un rod a! unei discuţii cu un cunoscut artist din Crupul grafic.

Ciucurencu îşi tratează person?giile obiectiv, este în vecinătatea naraţiunii şi când aceasta sfârşeşte, începe poezia. Artistul nu suferă de prejudecăţi, este revoluţionar, iar re­voluţia presupune distrugere urmată de inovaţie. Ce-a distrus Al. Ciucurencu ? Răspunsul este destul de clar. A înlăturat prostul gust, sentimentalismul uşor şi vulgar, a trecut peste orice încăpăţinare de-a se închide ermetic într'o formulă de exprimare, iar în locul lor a aşezat curajul sincerităţii pla­stice, adică exprimarea unor sentimente necontrafăcute într'o formă adecvată Este un motiv pentru care Ciucurencu place unui anumit public.

Colorist indrăsneţ, foloseşte un mod original de a colora, în tocuri luminoase şi pline de sensibilitate. Compoziţii în stil mare, cu bogate rezonanţe intime în sufletul contem­platorului ; imagini virtuoase şi o atmosferă gen mal du siècle. Apoi există vieaţă în pictura lui Al. Ciucurencu, şi prin vieaţă înţelegem sinteză Sunt numai câteva din aspectele artei lui Ciucurencu, restul va fi explicat altădată..

I. A. TEREBEŞTI

17

©BCU Cluj

Î N S E M N Ă R I S I R E C E N Z I I Mihail lorgulescu: Marginalia

Al treilea volum de însemnări critice al domnului Mi­hail lorgulescu apare în editura Casei Şcoalelor, care de câţiva ani are o mână fericită în alegerea lucrărilor şi un gust deosebit în prezentarea tehnică a tipăriturilor.

Marginalia domnului lorgulescu este o culegere de ar­ticole publicate în ultimii ani prin diferite reviste. împră­ştiate în timp şi spaţiu, nu puteau demonstra decât parţial felul de gândire şi de judecată al criticului ; înmănunchiate în volum, însemnările acestea se prezintă într'o unitate care dă măsura completă a gândurilor şi a scrisului domnului lorgulescu.

Domnia-sa face parte dintre scriitorii noştri care nu au părăsit tradiţia bunului scris românesc. D-sa nu a fost ispitit de stilul bombastic şi fals care bântue pe cei mai mulţi dintre mânuitorii de condeie de astăzi şi care confundă prolixitatea cu adâncimea gândurilor, manierismul şi locu­rile comune (veac de cremene, hotar de veac, veac de răscruce, răscruce de veac, trăire, glie, nimicire) cu stilul forte, conformismul cu prestanţa adevărului, stil care va face odată deliciul cercetătorilor scrisului nostru. D-l Mihail lorgulescu scrie frumos, clar şi curat româneşte.

Ar fi poate prea mult dacă am zice că Marginalia este un volum de „studii critice" în sensul strict al acestor cu­vinte ; bucăţile domnului lorgulescu fac parte mai curând din genul impresionist, lucru ce pare a reieşi chiar din titlul volumului şi care s'ar putea desvolta în cuvintele : impresii pe marginea lecturilor. Şi nu cred să greşesc apro­piind metoda critică a d-lui lorgulescu de cea a lui Eugen Lovinescu, din cenaclul căruia d-sa aminteşte cu duioasă melancolie că a făcut parte.

Fără a porni la atac cu sprâncenele încruntate, critic hirsut şi scorţos, din potrivă, d-1 lorgulescu este mai cu­rând un ghid foarte amabil într'o călătorie plăcută prin lumea cărţilor, în care pe lângă prezentare ne împărtăşeşte şi impresiile sale, subliniază gânduri care ne scăpau şi nu rare ori ne mişcă sufletele cu amintiri despre oameni care au fost şi lucruri care au dispărut fără întoarcere.

Sunt în volum bucăţi în care analizează pe larg şi me­todic opera unor autori : Victor Crăsescu-Basarabeanu, Haşdeu şi Filosofia Istoriei, Economicul in opera lui Slavici, relevând caracteristici şi aspecte noi. Altele sunt impresii şi amintiri despre scriitori: Anton Holban, [gena Floru, Carmen Sylva, Haralamb Lecca, N. I. Apostolescu, Hanuri şi hangiţe Apoi sublinieri şi observaţiuni din opera unor autori, ca în Recitind pe Delavrancea, Em. Cârleanu, D. Iacobescu, Const. Kiriţescu, Haşdeu şi Ruşii, fine creionări izvorite din cuncaştere şi adâncă simpatie. In fine re­cenzii desvoltate în Doi călători: 1. Petrovici şi Const. Ki­riţescu şi Fulguraţii filosofice de I. Petrovici.

Fie că supune opera unei disecţii minuţioase, fie că evocă doar figuri literare sau povesteşte amintiri despre oameni şi scrieri, d-1 Miha 1 lorgulescu pune totdeauna în scrisul său un accent de graţie aproape femenină şi pă­strează peste tot o notă de urbanitate, de onestitate desă­vârşită şi o precisă documentare izvorîtă dintr'o cultură bogată. Violenţa de stil şi afirmaţia gratuită nu fac parte din arsenalul său.

Marginalia constitue o lectură plăcu'ă şi instructivi. N. C. Cadioschi

G. Bezviconi : Profiluri de ieri şi de azi (editura I. Carabaş, Bucureşti 1943)

Despre cercetările istoriografice ale d-lui G. Bezviconi, am mai avut ocazie a ne rosti. De data aceasta, vom în­cerca să prezentăm şi un alt aspect al preocupărilor D-sale, aspect care se desprinde din noua şi interesanta lucrare numită mai sus, lucrare cu nu mai puţin de 330 de pagini compacte. Sunt culese aici articole apărute în toate revistele de seamă ale ţării, dintre care autorul ne înşiră numai 42, şi chiar din reviste străine (Ararat şi Svetoglas — Sofia).

E uimitoare puterea de muncă a acestui neobosit şoarece de arhive, care are la activul său nu mai puţin de 60 de lucrări tipărite, fără să amintim de cele două volume masive în care prezintă Boerimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, editate de Institutul de Istorie Naţională din Bu­cureşti, în 1943.

In noua carte a d-lui Bezviconi, cum era şi firesc, străluceşte mai mult aurul altarului basarabean, pe lespe-dele căruia D-sa îşi toceşte de ani genunchii gândului, ca un fiu credincios ce-i este. Note de călătorii, impresii fu­gare, frânturi din vieaţa locală, au încrustat mulţi scriitori basarabeni, sau nebasarabeni, însă acel care mai intens a stat de vorbă cu trecutul ei şi a închegat o unitară prezen­tare a tot ce are mai de preţ Basarabia, e G. Bezviconi.

Cartea de faţă e o frescă de genul amintit mai sus. Aici, trecutul se împleteşte cu prezentul, oamenii şi locu­rile prind vieaţă şi contur.

Delà început, în capitolul La răsărit de Carpaţi, ni se pune în faţă oglinda prezenţei noastre pe locurile unde ne afiăm, după cum ne îndreptăţesc izvoarele istoriei Des­prindem ceva referitor la numele pe care ni l-au dat po­poarele vecine : „Numele de Vlah, dat Românilor de către străini, provine — după părerea filologului Alexandru Phi-lippide (Originea Românilor) — delà vechea denumire germană: Welsch — Roman. Radicalul cuvâtului este val — a stăpâni, de unde provine cuvântul francez : Vallon, şi cel polon : Wloch, care înseamnă : italian. Istoricul rus N. P. Barsov {Schiţa geografiei istorice ruse, Varşovia, 1885), consideră că cronicarii slavi deduc acest nume delà Ro­mani, care strâmtoreau pe slavi la Dunăre, denumirea tre­când apoi aceloraşi Romani, — adică Români. Pe la 1165, Nicetas Acomintatos Koniatis povesteşte că Andronicus Komnenos, pribegit în Galiţia, a fost prins la graniţa acestei ţări de Valahi, care, delà 1222, sunt deseori amintiţi în istorie".

Urmează Vechea elită de dincolo de Prut, o înşiruire a boerilor împământeniţi, ori aflaţi în locurile Basarabiei, pe timpul lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi până mai încoace :

„încă din secolul XVI-lea, întâlnim în istoria Moldovei pe puternicii boeri din partite dintre Prut şi Nistru : Stroici, Golea, Movilă, Pilipovschi, Costin, Motoc, Ureche, Prăjescu, Donici, Ghenghea, Buc ioc . . . Toţi aceştia au moşiile lor în ţinuturile din răsărit ale Ţării. In secolul XVIII-lea găsim pe succesorii vechilor boeri : Râşcanu, Rusu, Cantacuzino, Balş, Sturdza, Catargi, Rosetti, Miclescu, Bogdan, Palladi, Ghica, Calmăş (Kallimah), Razu, Carp, Cazimir, Başotă, Lazu şi alţii Dacă comparăm pe boerii din tot largul Mol­dovei cu aceşti moşieri dintre Prut şi Nistru, observăm că

78

©BCU Cluj

sunt tot aceiaşi boeri mari ai Curţii Domnitorului din Iaşi. Aceştia sunt străbunii nobilimii din Basarabia, din secolul următor. O succesiune delà Alexandru cel Bun până în zilele noastre, care nu se întrerupe pentru nicio clipă".

Vine apoi prezentarea seriei de scânteietori luceferi ro­mâneşti, cărora le-a fost dat să strălucească pe cerul altor naţii : Mitropolitul Petru Movilă, Spătarul Nicolae Miiescu, Hatmanul Dănilă Apostol şi scriitorul Antioh Cantemir, pentru ca în Românii deschizători de drumuri în cultu a rusească să vedem cum universităţile ruse au luat fiinţă sub vrednice nume româneşti, ca : Mihail Matei Herascov, ne­potul de fiu al căpitanului moldovean Udrea Andrei He-rescu, refugiat la 1711 cu D. Cantemir; Vasile Carazin (Ca-ragea) ; Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, născut la 1746, la Bistriţa Transilvaniei, care la 1794, invitat de vice­amiralul de Ribas, a sfinţit locul unde urma să se înte­meieze Odessa, etc De altfel chiar întemeierea Odesei are un capitol special, plin de tot interesul. Pe marginea cărţii Peregrinul transilvan, a lui I. Codru-Drăguşanu, înşiră cu­vinte de preţ şi d-1 Bezviconi, cu ocazia reeditării de cu­rând a acestei importante opere de documentare europeană.

Ajungem la prezentarea frumoasă şi plină de interes a „Chişinăului de altădată". Autorul se serveşte de toate iz­voarele de informaţie posibile şi cine a cunoscut cândva Chişinăul, cu colinele vara alintate de soarele arzător şi iarna biciuite de mânia crivatului siberian, retrăeşte prin veacuri toate momentele de decădere şi ridicare a acestei metropole sbuciumate, delà marginea de răsărit a Ţării. Iată cum îl descrie călătorul englez William Mac-Michael, la anul 1817 :

„In timpul plimbării noastre prin „bazar*, căci aşa se numeşte strada îngustă pe care stau prăvăliile cele mai mari din Chişinău, ne simţirăm strămutaţi pe o scenă cu totul nouă. Clădirile joase, acoperite cu şindrilă, fără gea­muri pe care le înlocuiau obloanele de lemn, ridicate şi atârnate de acoperiş ; într'un cuvânt casele f ărăcăcioase ale unui oraş grecesc sau turcesc, erau pline de lucruri uzuale de tot felul. Sub streşinile ieşite înainte erau orânduire miere, smirnă, piper, seminţe de toate speciile, stafide, portocale, pucioasă, natriu şi altele. Pe pământ stăteau bolovani mari de sare de drob din minele delà Ocnele Valahiei, cu preţul de 14 parale ocaua ; în altă parte erau crapi, moruni şi alte feluri de peşte îngheţat delà Bender (Tighina). Printre mulţimea ciudată deosebeai pe ofiţerul rus trecând iute in droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ţăran moldovean, contrastând cu soldatul împărătesc cu trăsăturile de caimac, puţ :ni Turci, din pătura cea mai de jos şi mulţi Armeni, aşa de numeroşi aici, că ocupă o stradă întreagă (Arme­nească veche)".

Nu mai puţin interes prezintă Cetăţile Moldovei de pe mulul Nistrului. Zidurile dreptăţii româneşti în răsărit re-trăese faima legendară a voevozilor cu care au crescut şi se ridică ameninţătoare chiar şi astăzi, hoardelor năvăli­toare moderne. Cetatea Albă, Tighina, Soroca şi Hotin, strălucesc şi în cartea d-lui Bezviconi ca nişte munţi de vrere românească şi mândrie basarabeană.

Din când în când, ne prezintă boieri şi moşieri ; fe-meea basarabeană, gospodină şi iubitoare de patrie, muzica basarabeană, mănăstirile basarabene, expoziţiile, scrisul ba­sarabean, întregesc fresca, fără a uita să amintească, prin documentate rânduri, şi despre Vasile Stroescu, basarabeanul filantrop „al cărui nume se leagă de toate regiunile unde se aude graiul românesc, în special cu părţile indepărtatate ale Maramureşului şi ale ţinuturilor din Transilvania". In

asemenea lumină vedem pe folkloristul şi geneaîogul Artur Gorovei; pe Gheorghe T. Kirileanu delà Piatra Neamţ, fostul b.bliotecar al Regelui Carol I ; pe Aurel George Stino, despre care afiăm că are „zeci de prietenii în tot largul pămân­tului, din Finlanda care 1-a decorat cu ordinul „Trandafirul alb" până în Japonia şi Argentina ; pe părintele D. Fur-tună pe G. Ursu, profesorul, poetul şi istoriograful literar delà Bârlad; pe Teodor Râşcanu, gazetar şi romancier; în­cheind cu seninul poet al plopilor, G. Tutoveanu, care anul trecut a fost sărbătorit pentru cei 70 de ani pe care i-a împlinit.

Nici latura educativă a lecturilor pentru copii şi tineret nu e uitată. Cu un discernământ propriu iniţiaţilor în tainele problemelor de pedagogie, autorul chiamă în spri­jinul tineretului cartea potrivită pe măsura vârstei şi nă­zuinţelor de vieaţă ale fiecărui ins, sădindu-se conştiinţa na­ţională drept temelie pe care să se clădească personalitatea viitoare.

Nu se poate nimeni îndoi de vasta cultură şi pregătire a d-lui Bezviconi. De altfel şi domnia-sa e posesorul câ­torva medalii oferite de străinătate, pentru meritele-i de ambasador cultural (neoficial). Modestia care îl caracteri­zează a făcut însă ca numele lui să se menţină doar acolo, în turnul de fildeş al singurătăţilor spirituale, lipsit de avantajele materiale cu care se îmbuibă flămânzii de aur, trecător ca şi ei. Asta pentrucă d-1 Bezviconi cunoaşte foarte bine soarta pe care au avut-o toţi marii înaintaşi dăltuitori de slovă cinstită şi muncă neprecupeţită. Ceea ce nu-1 împiedeca să muncească, pentrucă ştie că peste toate avem în dar regatul ce ni-1 oferim singuri inimii noastre ; satisfacţia că ne-am făcut datoria şi că talanţii n'au fost îngropaţi.

Dragoş Vitencu : Caiet de Duminică (Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Cernăuţi 1943)

D-1 Dragoş Vitencu este un tânăr dăltuitor de vis, care mai trudeşte şi ca redactor la „Revista Bucovinei".

Născut în atmosfera târgului „sur şi mare" (Cernăuţii), s'au acumulat în simţirea lui totuşi isvoarele nostalgiei ru­rale, cu pământuri reavene şi sufletul codrilor dimprejur. Cursivitatea cu care înşiră spovedaniile dă versului o apa­rentă nuanţă de prozaic, peste care se trece însă cu uşurinţă sub vraja imaginilor şi năzuinţa urcuşurilor. (In loc de spovedanie).

Atmosfera păduratecă a Bucovinei se răsfrânge din belşug în opera Iui Dragoş Vitencu şi înfrăţirea cu tainei» campestre stărue ca o obsesie pentru dragostea de umbre şi povestea fagilor ;

Pe trunchiuri retezate dorm vipere în soare. Pe unde-a fost izvorul o căprioară moare ; E cea din urmă poate, nici lupii n'o mai ştiu. Dar unde-s lupii oare ? Sărman pământ pust iu. , ,

(Pădure tăiată.) Dragostea de ţară, mărturisită cu prea multă sinceritate,

deşi oarecum didactic, e prezentă ca o apostrofare adusă vremilor de azi (pag. 12).

Dar d-1 Vitencu e un pastelist pasionat. Nici nu se putea ca într'un suflet bolnav de simţire şi artă, ca al lui, să nu trăiască şi colorile de basm ale peisajului Bucovinei :

Dumnezeu a netezit dealurile cu mâna, Ca să le apropie de sufletul omului. Sub brazde, mana pământului şi-a deschis vâna Şi urcă 'n văzduh prin rădăcinile pomului.

(Peisaj bucovinean.)

79

©BCU Cluj

Dealtfel şi dragostea faţă de aleasa inimii revine cu o regularitate de refren in strofele poetului. D-l Vitencu e un pasionat îndrăgostit de cuiburile inimii, profund uman şi un veşnic însetat de urcuşuri cari duc la bunătatea supremă — Dumnezeu. (Vezi poema Cărărue, care a inspirat picto­rului Ion Cârdei o frumoasă gravură, care împodobeşte su­gestiv pagina 21.)

De o unitate de atmosferă a volumului Caiet de Du­minică nu se poate vorbi. Sunt aici, ca într'un caleidoscop, strofe din toate genurile, de multe ori influenţe inerente debutului, — deşi nu ai putea preciza în ce ar consta aceste influenţe. E poate prea vie prezenţa originalităţii ca să nu fii copleşit şi să recunoşti totuşi o unitate a volumuiui, din acest punct de vedere măcar. încunună mai ales această convingere o serie de catrene aliniate spre sfârşitul cărţii, din care, pentru frumuseţea lor, reproducem :

Se aprinde 'n lung de sârmă, Rând pe rând, tot felinarul : Şi-a trimis luna copiii Să păzească trotuarul.

(Seara în oraş)

Printre stele se arată Stea duşmana somnului, Luna, piatră nestemată La inelul Domnului.

(Luna.) B. Frunte

Basil Munteanu despre Giraudoux Felul cum a participat presa noastră la doliul literaturii

franceze prilejuit de moartea lui Giraudoux, constitue o surpriză, dar o surpriză îmbucurătoare. Intr'adevăr, nu cu­noaştem nici o traducere românească dia opera acestui subtil prozator, se pare că una singură din piesele sale destul de numeroase a fost reprezentată pe scenele româ­neşti şi totuşi, judecând după articolele publicate în presă, Giraudoux a fost bine cunoscut la noi şi apreciat după merit.

Remarcabil este în special portretul oe care i-1 face în „Universul" (5 Februarie a. c.) d-l Basil Munteanu, titularul catedrei de franceză delà Universitatea din Bucureşti şi autorul acelei incomparabile Panorama de la littérature rou­maine contemporaine, operă rară şi preţuită astăzi ca o carte medievală. Şi fiindcă din portretul acesta, făcut cu acel dar de interpretare care pătrunde în miezul lucrurilor şi relevă adevărul cu precizie, în mod pregnant, se desprinde o con­cepţie literară — concepţie sugerată de opera scriitorului comemorat — socotim potrivit să reproducem acest pasaj care vorbeşte despre „universul lui Giraudoux" :

„Acest univers, această lume, nu sunt invenţiunile ar­bitrare ale unui simplu visător, nici produsul unei evadări

utopice din ceasul, din locul, din preocupările în care trăim de 35 de ani încoace. Opera romancierului şi dramaturgului Giraudoux rămâne ancorată în realităţile trăite de dânsul, încărcată de idei şi de probleme foarte actuale, delà cele mai înalte până la cele mai practice, şi interesând fie Franţa, fie umanitatea vremii noastre. S'ar putea de asemeni desprinde din romanul şi din teatrul lui Giraudoux colţuri de natură, atmosfere şi aspecte din vieaţa pariziană sau provincială, f guri de oameni şi particularităţi de moravuri, foarte precise, observate pe viu, notate cu giijă şi uşor de identificat. Aşa dar nu poate fi vorba de o pură ficţiune fără suport real.

Na e vorba nici de adâncirea metafizica în necunoscut, de ambiţia supraumană, aşa de puţin franceză, a căutătorilor de chei de aur care să deschidă porţile cerului, ale miste­rului şi ale sufletului. Giraudoux nu este nici un metafizician, nici un evadat. Evadarea „poetului" pretenţios dintr'o lume pe care n'o cunoaşte decât din auzite şi în care evoluiază cu ridiculă stângăcie, i se pare tot aşa de absurdă ca şi adâncirea lui sterilă în necunoscut.

In acest sens, l'Ecole des Indifférents, unul din primele sale romane 11911), ne procură o mărturisire extrem de preţioasă pentru totalitatea viziunii sa le : „Eu n'am nici atâta curiozitate, nici atâta ambiţie : găsesc destulă substanţă la suprafaţa lumii. Pentru mine, fiecare fiinţă, fiecare lucru, se sprijină, nu pe scheletul, ci pe coloarea lor. Asemănări puternice străbat lumea şi o iluminează pe alocuri. Ele apropie şi împerechează imensitatea şi detaliul. Numai aceste asemănări (ressemblances) creează nostalgia, spiritul, emoţia".

Cuvinte revelatoare a unei întregi poz'ţii spirituale şi literare. Ele explică perfect cea mai evidentă şi cea mai impresionantă dintre calităţile lui Giraudoux : fantezia. Lec­tura grăbită a unei pagini te prinde într'o reţea inextrica­bila de senzaţii, care par asociate gratuit de cineva care jonglează până la veitigiu cu noţiuni şi cu termeni în apa­renţă disperaţi Dar fantezia iui Giraudoux nu este un joc pur, superior oricírei judecăţi şi sancţiuni. Analogiile şi apropierile pe care Giraudoux le stabileşte între concret şi abstract, între mişcările interioare şi fenomenele naturii, sunt tot atâtea punţi, invizibile pentru ochiul neprevenit, dar vizibile pentru privirea sscuţită a cercetătorului. Vi­ziunea lui Giraudoux pare fantezistă, adică de pură inven-ţiune artificială, nu fiindcă e lipsită de suport concret, ci, dimpotrivă, fiindcă e infinit mai complexă şi mai subtila decât lumea fenomenelor, aşa cum ne întâmpină în vieaţa cotidiană. Giraudoux sparge astfel hotarele înguste ale lumii observabile şi vulgare. Privirea lui pătrunde dincolo, mai departe, mai adânc, mai intim, dar fără să părăsească ni­ciodată terenul solid şi pozitiv al realităţii, spre a rătăci în

visuri arbitrare sau în arcanele misterului". L.

Administrative Printr'o scăpare d in vedete , în numărul trecut al „Luceafărului", intâiul d in anul IV, nu a fost anunţată decât majorarea preţului de vânzare al unui singur exemplar d in revistă. Ur­carea de preturi p e care a m fost n e v o i ţ i să o f a cem, î m p r e u n ă cu celelalte publicaţi i periodice

din ţ a r ă , se r e p e r c u t e a z ă î n să şi a s u p r a a b o n a m e n t e l o r .

In 1944 deci , abonamentul anual pentru particulari v a fi de Lei 800, pentru autorităţi şi instituţii Lei 2000, iar preţul unui exemplar Lei 80.

80

©BCU Cluj

Bibliografie

Grigore Popa, Peisaj ardelean. Editura „Mlron Neagu", 1943. Tit Simedrea, Catastival de hirotonii al Episcopiei Rădăuţului. Cernăuţi 1943. Tit Simedrea, Vechea episcopie a Hotinalui. Bucureşti 1942. Marea Unire delà 1 Decemvrie 1918. Biblioteca Despărţământului Bu­

cureşti al Asociafunii „Astra", Nr. 1. Bucureşti 1943. Al. Dima, Probleme estetice. Sibiu 1943. Mihăiţă Aanei, Am prins rădăcini. Poeme ta proză. 1944, Bucureşti. Emanoil Cobzaiău, Ţara de cetini. Poeme. Colecţia * Plaiuri Năsăudene" 1943. Teodosie Bonteanu, Chinurile naşterii celei de a doua. Sau: Spovedania

unui convertit. Blaj 1941. Ilie Mandiuc, Mănăstirea Sucevifa. Ed. „Bucovina Literară", Cernăuţi. Haralambie Ţugui, Prohod pentru zi. Poeme. „Bucovina", Bucureşti.

Studii şi Documente Bănăţene de Istorie, artă şl etnografie. Prezentate de Ion Stoia-Udrea. Voi. I, fasc. 1. Timişoara 1943.

Altarul Banatului. Caransebeş. Ianuarie—Februarie 1944. Cronicar. Cernăuţi. Decemvrie 1943. Convorbiri Literare. Bucureşti. Mal—Decemvrie 1943. Dacia Rediviva. Bucureşti. Anul III, Nr. 7—10. Luminătorii. Iaşi. Nov.—Decemvrie 1943. Vremea. Bucureşti. Ianuarie 1944 Viaţa Basarabiei. Bucureşti. Noemvrle—Decemvrie 1944. Revista Fundaţiilor Regale. Bucureşti. Ianuarie 1944. Societatea de Mâine. Bucureşti. Decemvrie 1943, Gând şi Slovă Oltenească. Craiova. 1 Februarie 1944. Vieaţa Universitară. Sibiu. 16 Ianuarie 1944. Câmpia Libertăţii. Bucureşti. 15 Ianuarie 1944, Cuget Moldovenesc. Iaşi. Noemvrle - Decemvrie 1943. Cetatea Moldovei. Iaşi. Ianuarie 1944, Prietenie şi Luptă. Bucureşti. Decemvrie 1943—Ianuarie 1944. Revista Arhivelor. Bucureşti, Voi. V, nr. 2. însemnări. Dorohoi. Ianuarie 1944. Car păţii. Sibiu. 15 Ianuarie 1944.

Administrative Printr'o scăpare din vedere, în numărul trecut al „Luceafărului , întâiul din anul IV, nu a fost anunţată decât majorarea preţului de vânzare al unui singur exemplar din revistă. Ur­carea de preturi pe care am fost nevoiţi să o facem, împreună cu celelalte publicaţii periodice

din tară, se repercutează însă şi asupra abonamentelor. In 1944 deci, abonamentul anual pentru particulari va fi de Lei 800, pentru autorităţi şi

instituţii Lei 2000, iar preţul unui exemplar Lei 80.

/ :

©BCU Cluj

LUCEAFĂRUL REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ

ANUL IV, Nr. 2. Februarie 1944.

SUMARUL B. Frun te : Cu murgul prin baladă.. . (versuri) Pag. 41 Olimpiu Boitoş : Limbă şi caracter naţional , 42 Corneliu Axente : Cântece de rob (Tenuri) „ 45 Stelian Manta-Jugureanu : Moartea sărmanului Lazăr (novelă) „ 47 Petre Pascu : Loc natal. — Cântec de marinar (versuri). . . « 51 Petre H o s s u : Colindătorii (un act) 52 Iosif Moruţan: Svon de tinereţe (versuri) . . . . . . . . „ 57 Eugen Tănase : Muntele strigoilor (Irad. din Gustav Adolfo

Bécquer) , 58 G. Georgescu : Buna Vestire. — Revederea din urmă. —

Semne negre (versuri) . . . . . . . . . . . „ 62 D. Loghin : Stampă medievală (versuri) 63 T. Bodogae : Colecţia de artă ProL C. Petranu 64

TEXTE, SCRISORI ŞI AMINTIRI Petre Pascu: Prima călătorie prin Ardeal a lui Iosif Vulcan . „ 67

GÂND ŞI FAPTA Mihai Nanu : Grigore Popa, Peisaj ardelean . . . . . . . „ 70 Olimpiu Boi toş : Ion Slmlonescu . . . . . . . . . . . „ 72

CRONICI Vasile Gionea : Un clasic rătăcit „ 73 L V. Spir idon: Horla Nlţulescu, Toamnă In paradis . . . . „ 74 I. A. Terebeşti: Cronica plastică (Notaţii. — Caricatura. —

G. Volnescu. — Expoziţia picturii de războlu. — Mag­dalena Rădulescu, — Lumina si coloarea în pictura modernă) „ 76

ÎNSEMNĂRI ŞI RECENZII Mihail lorgolcsca: Marginalia (N. CadioschI). — G. Bezviconl: Profiluri de Ieri şi de azi. — Dragoş Vitencu: Caiet de Duminecă (B. Frunte), — Basil

Munteanu despre Giraudoux (L)

EXEMPLARUL LEI 80*—

©BCU Cluj