28 .Reacţiile vasculare în focarul inflamator. Mecanismele. Manifestările în organele cavităţii bucale.

Din reacţiile vasculare inflamatorii şi fenomenele asociate fac parte: ischemia, hiperemia arterială, hiperemia venoasă, staza, hiperpermeabilitatea vaselor, exsudaţia, agregarea intravas-culară a celulelor sanguine, tromboza, limfostaza, diapedeza şi emigrarea leucocitelor.

Ischemia prezintă o reacţie vasculară de scurtă durată (uneori lipseşte), care apare imediat după acţiunea factorului flogogen şi este consecinţă a acţiunii directe a factorului nociv sau a eliberării mediatorilor vasoconstrictori (noradrenalina) din structurile nervoase distruse.

Hiperemia arterială se instalează imediat în urma ischemiei, este limitată de arealul ţesutului inflamat şi are importanţă crucială în geneza reacţiilor vasculare şi tisulare ulterioare.

Manifestările caracteristice pentru hiperemia arterială inflamatorie, similare cu cele din alte forme de hiperemie arterială, constă în umplerea excesivă cu sânge a arteriolelor, capilarelor şi venulelor ţesutului inflamat, mărirea debitului sanguin prin ţesut, efectele metabolice asociate (oxigenarea abundentă, intensificarea metabolismului).

Hiperpermeabilitatea vaselor modulului microcirculator (arteriole, capilare, venule) este o trăsătură specifică pentru hiperemia arterială inflamatoare şi persistă de la început şi până la re-zoluţia procesului. Cauza acestui fenomen este acţiunea mediatorilor inflamatori, iar mecanismul constă în activizarea aparatului contractil al endoteliocitelor, contracţia şi sferizarea acestora, lărgirea fisurilor interendoteliale cu filtraţia abundentă a lichidului intravascular şi a substanţelor macromoleculare şi transportul lichidului intravascular în interstiţiu prin pinocitoză şi veziculaţie.

Agregarea intravasculară a celulelor sanguine este iniţiată de tromboxanele, care contribuie la agregarea trombocitelor, de modificările fizico-chimice ale trombocitelor şi eritrocitelor,de concentraţia sângelui, încetinirea hemodinamicii.

Tromboza intravasculară este favorizată de agregarea intravasculară a eritrocitelor şi iniţiată nemijlocit de agregarea trombocitelor şi activarea factorului Hageman sau de activarea comple-mentului.

Limfostaza este condiţionată de compresia mecanică a vaselor limfatice, de blocul drenajului limfei şi de coagularea limfei – proces identic cu coagularea sângelui.

Efectele finale ale reacţiilor vasculare sunt acumularea în focarul inflamator al celulelor de origine mezenchimală cu funcţie protectivă, trofică şi reparativă, localizarea procesului inflama-tor şi reducerea riscului diseminării factorului patogen.

29. Exsudarea în focarul inflamator. Patogenia. Tipurile de exsudat.

Exsudaţia (edemul inflamator) reprezintă extravazarea lichidului intravascular în spaţiile interstiţiale sau în cavităţile seroase.

Factorii exsudaţiei sunt multipli:

1) mărirea presiunii hidrostatice a sângelui în capilare, postcapilare şi venule ca rezultat al hiperemiei venoase şi stazei, ceea ce conduce la intensificarea procesului de filtraţie în sectorul proximal al vaselor metabolice şi concomitent împiedică resorbţia (intravazarea) lichidului interstiţial în sectorul distal microcirculator; în condiţii de limfostază rezultatul final este retenţia excesului de lichid în interstiţiu (edemul);

2) hiperpermeabilitatea peretelui vascular, care rezultă pasajul pasiv şi transportul transendotelial al lichidului prin pinocitoză şi veziculaţie, ieşirea din vas a substanţelor macromoleculare şi transportul paralel al apei;

3) hiperonchia în spaţiul interstiţial creată de proteinele extravazate şi de fragmentarea substanţelor polimere;

4) hiperosmia în spaţiul interstiţial condiţionată de creşterea concentraţiei substanţelor micromoleculare în lichidul interstiţial;

5) mărirea capacităţilor hidrofile ale coloizilor intercelulari (în special a glucozoaminoglicanilor) ca rezultat al acidozei tisulare, ceea ce rezultă acumularea excesivă de apă.

În funcţie de compoziţia exsudatului deosebim câteva forme: exsudat seros, fibrinos, hemoragic, purulent, putrid.

Exsudatul seros conţine până la 3% proteine cu masa moleculară mică (predominant albumine), puţine leucocite neutrofile, ceea ce determină şi proprietăţile fizice ale acestui exsudat – vâscozitatea mică (consistenţă apoasă), fluid (se scurge uşor), aproape transparent. Se întâlneşte frecvent la inflamaţia foiţelor seroase (de ex., peritonită, pericardită, pleurită), de unde şi denu-mirea de exsudat seros.

Exsudatul fibrinos conţine proteine cu masa moleculară mare (globuline) şi fibrinogen, ultimul fiind transformat în fibrină, ceea ce provoacă coagularea exsudatului, are consistenţa gelatinoa-să, se fixează pe structurile tisulare, împiedică drenajul (de ex., în pericardita fibrinoasă adezivă).

Exsudatul hemoragic se formează la mărirea exagerată a permeabilităţii vaselor, conţine eritrocite ieşite din vase prin diapedeză, care atribuie exsudatului aspectul caracteristic.

Exsudatul purulent conţine un număr mare de leucocite neutrofile moarte şi degenerate, care au efectuat fagocitoza (corpusculi purulenţi), un număr mare de microorganisme moarte şi vii, produsele activităţii vitale a acestora (endo- şi exotoxine, antigene), produsele descompunerii ţesuturilor proprii alterate (enzime lizozomale, ioni de potasiu, hidrogen) ş.a.

30 Emigrarea leucocitelor şi fagocitoza în focarul inflamator. Patogenia.

Emigrarea leucocitelor reprezintă ieşirea acestora din patul vascular în spaţiul interstiţial. Acest fenomen nu este specific doar pentru inflamaţie, ci reprezintă un proces fiziologic de recirculaţie a leucocitelor întru realizarea funcţiilor lor protective pe traseul următor: lumenul vaselor sanguine interstiţiul limfa şi ganglionii limfatici vasele sanguine. Particularitatea esenţială a inflamaţiei este faptul că celulele emigrate sunt reţinute în interstiţiul ţesutului inflamat, acumulându-se aici în număr considerabil, unde îşi exercită funcţiile lor specifice. Or, în inflamaţie are loc nu numai emigrarea leucocitelor, ci şi fixarea în interstiţiu şi activizarea lor. Aceste reacţii sunt realizate prin diferite mecanisme specifice.

Chimiotactismul (chemei – chimie, taxis – tropism) este forţa motrică, care suscită emigrarea leucocitelor sanguine şi deplasarea acestora în focarul inflamator.

Cel mai bine studiat este procesul de emigrare a leucocitelor neutrofile, care decurge în câteva etape consecutive.

Emigrarea leucocitelor începe cu marginaţia – din stratul axial al torentului sanguin intravascular neutrofilele se deplasează spre peretele vascular, ocupând poziţia marginală, parietală.

Leucocitele aderate interacţionează cu endoteliul şi formează pseudopodii, cu care se infiltrează în fisurile interendoteliale formate anterior prin sfericizarea endoteliocitelor, ajungând astfel până la membrana bazală.

Mecanismul de penetrare a membranei bazale constă în secreţia de către leucocite a enzimelor (hialuronidaza, colagenaza, elastaza), care transformă substanţa fundamentală din gel în stare de soluţie coloidală, degradează colagenul şi fibrele elastice, formând breşe, prin care traversează membrana bazală.

31 Proliferarea şi regenerarea în focarul inflamator. Particularităţile procesului inflamator în organele cavităţii bucale.

Proliferarea reprezintă multiplicarea şi acumularea în focarul inflamator a celulelor de origine mezenchimală. Proliferarea se efectuează din câteva surse celulare. Una din sursele celulare sunt celulele stem hematopoietice, care emigrează din sânge şi care dau naştere la un număr mare de monocite, ce fagocitează nu numai microorganismele, ci şi celulele proprii moarte. La celulele provenite din diferenţierea şi proliferarea celulelor stem se asociază şi cele emigrate din patul vascular – monocite, limfocitele T şi B, plasmocitele. Concomitent în focarul inflamator proli-ferează şi fibroblaştii locali, celulele cambiale epiteliale. Fibroblaştii în focarul inflamator sintetizează glucozaminoglicanii din componenţa substanţei fundamentale, formează fibrele ţesutului conjunctiv (colagenice şi elastice), iar mai apoi se maturizează până la fibrocite – astfel se formează ţesutul conjunctiv.

Reglarea proliferării se efectuează de către substanţe specifice numite keiloni. Funcţia keilonilor constă în inhibiţia mitozei celulare. Funcţionarea sistemului reglator cu keiloni se efectuează prin mecanismul de autoreglare cu feed-back negativ. În cazul, în care alteraţia micşorează numărul de celule mature în focarul inflamator (deficitul de structură), se micşorează respectiv şi cantitatea de keiloni sintetizaţi de acestea, ceea ce deblochează mitoza celulară şi astfel este iniţiată proliferarea inflamatorie. Pe măsură ce în urma mitozei creşte numărul de celule, proporţional creşte şi concentraţia keilonilor sintetizaţi de acestea. La restabilirea populaţiei nor-male de celule (homeostazia structurală) keilonii inactivează enzimele participante la reduplicaţia ADN şi mitoza se inhibă.

Regenerarea este procesul de restabilire a integrităţii structurilor alterate în focarul inflamator (regenerarea) şi se găseşte în dependenţă directă de volumul distrucţiilor şi de capacităţile regenerative ale organului inflamat. În funcţie de aceste condiţii restabilirea poate fi completă sau incompletă.

În organele cu potenţial regenerativ mare are loc restabilirea completă a tuturor structurilor alterate ale organului (atât specifice cât şi nespecifice) – regenerarea completă, restituţia.

În organele cu potenţial regenerativ redus în combinaţie cu volumul mare al distrucţiei este imposibilă restabilirea completă a structurilor alterate cu ţesut specific, din care cauză defectul de structură este acoperit cu ţesut nespecific conjunctiv. O astfel de regenerare se numeşte regenerare incompletă, substituţie, sclerozare.

Particularitatile procesului inflamator în organele cavităţii bucale.

Printre cauzele inflamaţiei paradontului stafilococilor le aparţine prioritatea. Rolul decisiv în patogenia inflamaţiei paradontului îl deţine nu atât activitatea biologică a microorganismelor, cât răspunsul imunologic al organismului.

Schema participării microorganismelor în dezvoltarea procesului inflamator: agenţii infecţioşi elimină toxine bacteriene (lipopolizaharide, acizi lipoteihoici, muramil, dipeptidul şi altele), care activează osteoclaştii. Neutrofilele, trombocitele, monocitele şi macrofagele atrase în focarul inflamator elimină prostaglandine, care pot activa direct osteoclaştii. Limfocitele activate de microorganism de asemenea secretă un factor osteoclast-activator. Totalitatea factorilor locali şi sistemici conduc la dezvoltarea parodontitei cu modificări distructive şi resorbţia ulterioară a ţesutului osos.

Sistemul complementului participă de asemenea în inflamaţia parodontului, în distrugerea microflorei cavităţii bucale cu formarea complexului citotoxic. În rezultatul activării complementului se formează hemoatractanţi pentru neutrofile şi macrofagi, care sunt necesar pentru fagocitoza complexelor imune, formate în focarul inflamator.

În protecţia tisulară în gingivite participă neutrofilele nesegmentate, macrofagii, mastocitele, eozinofilele, bazofilele. În inflamaţia acută participă preponderent fagocitele active – neutrofilele.

Afecţiunile gingivale în debutul parodontitei sunt manifestate prin formarea unui infiltrat, preponderent limfocitar şi macrofagal. Limfocitele elaborează limfokine, care permit migrarea în ţesuturile parodontului a macrofagilor, neutrofilelor, fibroblaştilor, ce aderă la epiteliu şi produc inflamaţie, care ulterior se răspândeşte spre rădăcina dintelui.

32 Febra. Etiologia.Clasificarea substanţelor pirogene. Esenţa biologică a febrei.

Concomitent cu inflamaţia organului lezat şi reacţia fazei acute, leziunile celulare apărute în organism la acţiunea factorului patogen provoacă şi febra.

Febra ( lat. febris, gr. pyrexia) este un proces patologic integral tipic ce apare la om şi la animalele homeoterme ca răspuns la leziunile celulare şi la inflamaţie şi se caracterizează prin restructurarea termoreglării şi deplasarea punctului de reglare a temperaturii («set point») la un nivel mai înalt. Febra se manifestă prin ridicarea temporară a temperaturii corpului indiferent de temperatura mediului ambiant, fiind însoţită de obicei de modificări caracteristice ale metabolismului şi funcţiilor sistemelor şi organelor.

Etiologia febrei

Febra este cauzată în mod exclusiv de substanţe specifice – pirogeni (de la gr. pyr – foc, geraţie). În funcţie de originea lor, pirogenii se clasifică în:

I. Pirogenii primari:

1) pirogeni exogeni – pirogeni exogeni infecţioşi

- pirogeni exogeni neinfecţioşi

2) pirogeni endogeni.

II. Pirogeni secundari(leucocitari)

Pirogenii primari. O particularitate distinctivă a pirogenilor primari constă în faptul că ei nu provoacă nemijlocit febra, ci contribuie la elaborarea pirogenilor secundari (leucocitari).

Pirogenii exogeni se divizează în pirogeni infecţioşi şi pirogeni neinfecţioşi. Din pirogenii exogeni infecţioşi fac parte produsele activităţii vitale (endo- şi exotoxine) sau produsele descompunerii microorganismelor, virusurilor, paraziţilor.

Pirogenii exogeni neinfecţioşi reprezintă seruri imune, imunoglobuline umane, substituenţi de sânge sau plasmă şi fracţiuni proteice plasmatice obţinute din sânge, care se administrează cu scop de tratament sau profilaxie.

Substanţe endogene cu proprietăţi piretogene se conţin în celulele organismului, dar fiind eliberate pot provoca febra (de ex., în cazul leziunii mecanice a ţesuturilor, necrozei, infarctului miocardic, inflamaţiilor aseptice, hemolizei etc.).

Semnificaţia biologică a febrei constă în protecţia organismului de factorii patogeni biologici.

Febra are o serie de proprietăţi protective: 1) stimulează elaborarea anticorpilor, activitatea citokinelor (de exemplu, a interferonului); 2) stimulează imunitatea celulară; 3) stimulează fagocitoza; 4) frânează dezvoltarea reacţiilor alergice; 5) inhibă multiplicarea microbilor şi virusurilor şi exercită o acţiune bactericidă (de exemplu, s-a constatat că gonococii şi treponemele pier la o temperatură de 40–41о С); 6) micşorează rezistenţa microbilor la antibiotice.

33 Hipoxia. Reacţiile compensatorii în hipoxie.

Hipoxia exogenă se dezvoltă în urma micşorării conţinutului de oxigen în aerul inspirat.

Hipoxia respiratorie se dezvoltă ân rezultatul dereglării respiraţiei externe (ventilaţia pulmonară; difuzia alveolo-capilară; modificări raportului perfuzie-difuzie)

Hipoxia circulatorie – rezultatul tulburării hemocirculaţiei din cauza dereglării funcţiilor aparatului circulator şi hipovolieimiei. Se caracterizează prin micşorarea conţinutului de oxigen în sîngele venos alături de conţinutul normal de oxigen în sîngele arterial.

Hipoxia hemică – se caracterizează prin micşorarea capacităţii oxigenice a sîngelui şi consecutiv a conţinutului de oxigen în sîngele arterial instalată în urma modificărilor cantitative şi calitative.

Hipoxia periferică – dereglarea procesului de transport a oxigenului din capilare în interstiţiu şi celule. Se caracterizează cu conţinut normal în sîngele arterial şi mărit în sîngele venos.

Hipoxia histotoxică – se caracterizează prin incapacitatea celulei de a utiliza oxigenul în rezultatul dereglării preocesului de transpoort de electroni la nivelul enzimelor lanţului respirator, precum şi prin oxigenarea normală a sîngelui arterial cît şi prin arterializarea sîngelui venos.

Reacţiile Compensatorii – au ca scop de aprovizionarea adecvată a ţesuturilor cu oxigen.URGENTE: Cardiovascularii

- Tahicardia- Debitul cardiac mărit- Volum sistolic mărit- Redistribuirea sîngelui de la periferie- Mobilizarea sîngelui din organele depozitare- Creşterea circulaţiei sangvine- Creşterea presiunii arteriale

URGENTE: Respiratorii

- Hiperventilaţia pulmonară- Include alveolele anterior nefuncţionale- Ameliorarea circulaţiei pulmonare- Creşterea afinităţii Hb către oxigen- Micşorarea timpului pentru arterializarea sîngelui

URGENTE: Metabolice- Creşterea cantităţii de 2,3 diglicerolfosfat şi ATP- Disocierea mai uşoară a oxigemoglobinei- Cedarea oxigenului ţesuturilor circulaţiei mari

Reacțiile compensatorii Tardive:

Se intensifică secreţia eritropoietinei de către celulele aparatului juxtaglomerulare stimulînd eritropoeza şi creşterea cantităţii eritrocitelor şi Hb. Are loc mărirea capacităţii oxigenice a sîngelui.

Creşterea suprafaţei difuze a plmînilor

Hipertrofia muşchilor respiratorii, cardiomiocitelor

Creşte număruliu de mitocondrii şi activitatea enzimelor LR

Angiogeneza