2.11

Colecția de working papers ABC-UL LUMII FINANCIARE

WP nr. 1/2003

326

Politici fiscale şi bugetare de relansare a economiei României

Dimișcă Carmen Iolanda

Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, anul III

Academia de Studii Economice din Bucureşti

[email protected]

Coordonatorul lucrarii

Prof.univ.dr. Moşteanu Tatiana

Rezumat. Relansarea creşterii economice trebuie să reprezinte obiectivul fundamental al

decizei guvernametale anti-criză. Singura modalitate prin care efectele negative ale crizei vor

fi transformate în oportunităţi este relansarea creşterii economice prin creşterea ofertei

interne. Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai teribile provocări prin care trece ţara noastră

în ultimii ani, avem datoria de a reflecta la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, de a analiza

culoarele unde pot fi testate soluţiile revigorării economiei sau zonele unde pot fi urmărite

efectele. Decidentii din România au o sarcina grea, ei trebuie să realizeze o reformă

structurală a statului şi o eliberare cu adevărat a economiei.

Politica fiscal-bugetară este politica economică ce constă în utilizarea, de către autorităţile

publice a mecanismelor finanţelor publice pentru a atinge obiectivele pe care şi le-au propus.

Principalele instrumente utilizate în cadrul acestei politici sunt cheltuielile bugetare, sistemul

de impozite şi taxe şi managementul datoriei publice.

Împreună cu politica monetară, politica fiscal-bugetară reprezintă principalele instrumente

economice la dispoziţia autorităţilor publice, prin intermediul cheltuielilor publice, a

îndatorării autorităţilor centrale şi locale şi prin prevederile fiscale, determinând astfel

modificarea conjuncturii economice.

Cuvinte cheie: politică fiscală; politică bugetară; relansare.

Clasificarea JEL: H62.

Clasificarea REL: 13Z.

1. Politica fiscală

1.1 Concept, obiective şi rol

În abordarea politicii fiscale trebuie stabilit mai întâi, conceptul de politică fiscală,

sfera politicii fiscale, obiectivele şi rolul acesteia. Politica fiscală reprezintă o componentă

esenţială a politicii bugetare considerată ca fiind un ansamblu de măsuri iniţiate şi

implementate de guvern, prin intermediul bugetelor publice, în scopul realizării şi menţinerii

echilibrului macroeconomic în economia reală. Intervenţia statului, în cazul politicii fiscale,

îşi face simţită prezenţa prin intermediul unor procese specific financiarfiscale precum:

asigurarea echilibrelor bugetare, alocarea cheltuielilor bugetare şi formarea prin impozite şi

taxe a veniturilor bugetare. Politica fiscală poate fi definită şi ca o formă de intervenţie

indirectă a statului în economie, aplicabilă pe piaţa bunurilor şi serviciilor, intervenind cu

precădere la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne, modificarea ei fiind dificilă şi


Politici fiscale și bugetare de relansare a economiei României

327

lentă. Politica fiscală este strict şi total reglementată juridic, asigurată prin forţa legii, efectul

aplicării acesteia în economie simţindu-se imediat. În sens larg politica fiscală este desemnată

în cadrul autorităţilor publice de încasare şi utilizare a resurselor indispensabile consumului

public procurării de servicii şi bunuri publice.

Conceptul de politică fiscală are la bază eficienţa fiscală şi un randament ridicat care

va asigura venituri cât mai mari la bugetul de stat. Această politică are în vedere stimularea

activităţii economice, a investiţiilor, asigurarea protecţiei sociale şi deasemeni susţinerea unui

principiu moral/juridic care cere respectarea drepturilor fiecăruia în contribuţia individuală la

constituirea veniturilor. Cu alte cuvinte politica fiscală are în vedere fixarea volumului şi a

locurilor de unde provin resusele de alimentare a fondurilor financiare din sectorul public,

procedee de prelevare care vor fi utilizate, a obiectivelor şi modalităţilor de creare a acesteia

prin intermediul instrumentelor sale specific reprezentate de taxe şi impozite.

Politica fiscală vizează ansamblul deciziilor cu ajutorul cărora se realizează modelarea

sistemului fiscal, din punct de vedere structural, şi se asigură funcţionarea acestuia, în scopul

obţinerii finalităţilor dorite de managerii publici cu putere de decizie în acest domeniu1.

Obiectivele politicii fiscale

Autorităţile publice folosesc politică fiscală în scopul atingerii unor ţinte nefiscale, de

natură economică precum modificarea proceselor economice, rectificarea ciclului economic,

eliminarea dezechilibrelor economice. În continuare având în vedere direcţiile spre care se

îndreaptă politica fiscală putem enumera ca obiective principale ale politicii fiscale

următoarele:

alimentarea bugetului cu resurse financiare necesare realizării funcţiilor statului;

stabilizarea economică prin care se urmăreşte: realizarea unei rate înalte de creştere

economică; atingerea unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă; asigurarea

stabilizării preţurilor şi menţinerea sub control a inflaţiei; realizarea echilibrului

balanţei comerciale şi a balanţei de plăţi externe;

reglarea economiei şi redresarea creşterii economice; relaţiile între fiscalitate, pe de

o parte, reglarea economiei şi relansarea creşterii economice, pe de altă parte, sunt

relaţii de inderdependenţă şi reciprocitate.

restructurarea şi readaptarea economiei la cerinţele modernităţii şi performanţei

economice

La fel de importante sunt si obiectivele sociale pe care le urmăreste să le realizeze

politica fiscală prin diverse activităti ce vizează reduceri, scutiri de impozite pentru unele

categorii socio-profesionale, supraimpozitarea unor activităţi sau produse cu caracter

distructiv asupra persoanei, etc.2

Rolul politicii fiscale în economia naţională

Economistul Richard Musgrave a identificat trei funcţii ale politicii fiscale

interconditionate şi corelate cu rolul statului în economie: de alocare, de distribuţie şi de

stabilizare.3 În continuare vom analiza aceste trei funcţii ale politicii fiscale specificând rolul

fiecăreia în economie.

Politica fiscală are rol alocativ astfel aceasta stabileşte atunci când statul trebuie să

intervină în economie pentru a corija eşecurile pieţei prin identificarea formelor acestora şi

deasemeni prin alocarea eficientă a resurselor pentru evitarea şi reducerea lor. Atunci când se

are în vedere corectarea procesului de alocare/realocare a resurselor cu ajutorul politicii

fiscale, prezenţa statului în economie se resimte prin efectuarea analizei principalilor factori

1 Corduneanu C – Sistemul fiscal in stiinta finantelor, Ed. CODECS, Bucuresti, 1998, p 379 2 Nuta A si Nuta F - Politici si mecanisme fiscal-bugetare, Ed. Europlus, Galati, 2009, p. 19 3 Richard A.Musgrave ,Peggz B.Musgrave - Public Finance in Theory and Practice, Mc.graw Hill Book, New York,1984, p. 6-21.


WP nr. 1/2003

328

care conduc la o dereglare a pieţei. Aceşti factori sunt reprezentaţi de bunurile publice,

bunurile de merit/nemerit, externalitătile, puterea de monopol şi asimetriile şi imperfecţiunile

informaţionale.

Un alt rol îndeplinit de politica fiscală, în concepţia economistului Musgrave, este cel

distributiv. Acest rol decurge din existenţa unor inegalităţi în repartiţia veniturilor care se pare

că este imposibil de eliminate. În dorinţa de a îndeplini cât mai bine acest rol politica fiscală

trebuie să îndeplinească un set de cerinţe: eficienţa prin stimularea tuturor agenţilor economici

în obţinerea de rezultate în economie, solidaritatea prin legătură strânsă de acţiune care se

referă la cei aflaţi temporar în perioade dificile, echitatea atunci când indivizii care participă la

viaţa economică trebuie să fie remuneraţi ţinând cont de capacitatea de producţie realizată şi

creşterea economică în contextul în care fundamentarea politicii fiscale trebuie să susţină şi să

încurajeze creşterea PIB-ului pe o perioadă îndelungată de timp.

Rolul politicii fiscale de stabilizare a vieţii economice este dependent de poltica

bugetară4 aplicată, precum şi de poltica de dezvoltare regională promovată în ţara noastră.

Constatăm că prin intermediul bugetului de stat se determină un raport între veniturile publice

constituite în proporţie de peste 90% din impozite şi taxe şi nevoi sociale pentru care se

efectueza cheltuieli publice, urmărindu-se evitarea inechităţii în repartiţia sarcinilor fiscale

asupra membrilor societăţii. Cu ajutorul celeilalte politici şi anume politica de dezvoltare

regională se specifică anumite facilităţi de care profită întreprinzători din regiunile/zonele ale

căror grad de dezvoltare economică este redus faţă de restul ţării.

Ca mecanism de influenţare a activităţii economice şi sociale, sistemul stabilizator se

bazează pe două compenente esenţiale şi anume cheltuielile publice şi impozitele. În baza

conceptelor privind construcţia şi funcţionarea acestui mecanism s-a ajuns la conturarea

“sistemului stabilizatorilor încorporate” de către economiştii neoclasici, dintre care se distinge,

în mod deosebit P.A.Samuelson. Acest sistem, având în vedere impozite şi cheltuieli publice,

principalii stabilizatori încorporaţi prin politica fiscală în mecanismul economiei de piaţă, mai

include şi alte componente de esenţă financiară cum sunt contribuiile pentru asiguari sociale şi

ajutoarele de şomaj etc. Prin intermediul acestui sistem stabilizator se urmăreşte contracararea

unor fenomene cu caracter destabilizator precum recesiunea, criză, şomajul etc care perturbă

procesele economice şi sociale, respective stimularea evoluţiei pozitive a acestor procese.

Expresie a deciziilor de politică fiscală, sistemele fiscale evaluate tind să atenueze într-o

anumită măsură fluctuaţiile ciclice ale economiilor, fără însă a putea să le elimine în mod

integral. Acţiunea stabilizatoare se datorează flexibilităţii automate a fluxurilor încasărilor

fiscale care au tendinţe descrescătoare în recesiune şi crescătoare în perioadele inflaţioniste,

dar şi de creştere sănătoasă a economiei. În caz de recesiune a economiei, stoparea acesteia şi

relansarea creşterii se realizează prin intervenţia statului. În perioada de stagnare temporară,

creşterea deficitului bugetar poate stimuli cerearea agregată şi îmbunătăţi starea economiei. În

cazul în care fenomenul inflaţionist ia amploare majorarea automată a încasărilor fiscale

reprezintă o frână sau un dividend fiscal care are un efect benefic pentru economie. În

momentul în care în economie are loc o creştere sănătoasă şi prudentă, fiind utilizaţi

aproximativ toţi factorii de producţie, perioadă în care tendinţele inflationsite şi deflationsite

nu se resimt, creşterea în mod automat a încasărilor fiscale reprezintă o frână fiscală care

inhibă o creştere a economiei. Flexibilitatea automată a sitemelor fiscale moderne este

accentuată de cuprinderea în structura acestora alături de impozitul pe veniturile persoanelor

fizice, a impozitului pe societate şi a impozitelor pe venitul consumat. Acestea au rolul de a

stabiliza economia prin tendinţa de nivelare a fazelor ciclurilor economice.

4 Moşteanu T - Buget si trezorerie publică, Ed. DuStyle, Bucureşti, 2002, p.14



329

1.2 Instrumente de realizare a politicii fiscale

În procesul de aplicare a impozitelor şi taxelor şi a celorlalte mijloace de colectare a

veniturilor bugetare se constituie şi acţionează instrumente ale politcii fiscale manifestându-se

prin mecanismele , structurile şi procedurile fiscale specifice. Autoritatea publică acţionează şi

deţine un control direct asupra acestor instrumente variabile fiscale dintre care

enumerăm :numărul şi varietatea impozitelor utilizate, modalitatea impunerii de către stat,

facilitate fiscale foarte diverse(ex:deduceri, scutiri, reduceri).

Impozitele sunt clasificate în funcţie de formă de percepere, aceasta putând fi atât în

natură cât şi în bani, după obiectul impunerii (averea, cheltuielile sau venitul), scopul urmărit

care împarte impozitele în impozite financiare şi de ordine, după frecvenţa încasării ele pot fi

permanente sau incidentale, după locul administarii impozitelor şi trăsăturile de fond şi de

forma care împart impozitele în impozite directe şi impozite indirect.

Impozitele directe şi indirecte vor fi detaliate în continuare pentru o mai bună

informare în ceea ce priveşte rolul acestora ca modalitatea de procurare a resurselor necesare,

la dispoziţia statului ,pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Impozitele directe se aşează şi se percep direct de la subiecţii plătitori, având în vedere

existenţa veniturilor şi a averilor. Acest tip de impozit se grupează în două categorii şi anume:

impozite reale care se stabilesc în raport cu obiectele material (ex:clădiri, fabric etc), impozit

personal care se stabileşte în raport cu situaţia materială a contribuabilului. Se urmăreşte astfel

repartizarea echilibrată a sarcinilor fiscale asupra subiecţilor plătitori. Atunci când discutăm

despre impozitele directe se are în vedere impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitul pe

venitul persoanelor juridice şi impozitul pe avere. Impozitul pe venitul persoanelor fizice se

aplică atât persoanelor care au domiciliul sau reşedinţă într-un anumit stat cât şi asupra celor

nerezidente care realizează venituri a căror sursă de provenienţă se află pe teritoriul statului

respective. Constatăm că în practică există diferite tipuri de siteme de impunere precum

impozitarea venitului global, impozitarea separate a fiecărei categorii de venit. Impozitul se

stabileşte în fiecare an în urma unei declaraţii de impunere a contribuabilului sau a

informaţiilor pe care le deţin organele fiscale. Încasarea veniturilor din salarii, pensii, rente etc

se realizează prin stopaj la sursă. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice se stabileşte la

aceeaşi perioadă că şi impozitul veniturilor persoanelor fizice, se calculează cu ajutorul unor

cote

proporţionale. În cazul impozitului pe avere acesta este în strânsă legătură cu dreptul

de proprietate al diferiţilor indivizi asupra unor bunuri mobile şi immobile. Impozitul acesta

se găseşte în practică fiscală sub forma impozitului asupra averii prpriu-zise (impozitul pe

proprietăţi imobiliare, impozite asupra activului net etc.), impozitul pe sporul de avere

(impozitul pe plusul de valoare imobliara etc.) şi impozitul pe circulaţia de avere ( impozite pe

donaţii, impozitele pe circulaţia capitalurilor etc.)5

Impozitele indirecte sunt suportate de consumatori ai bunurilor şi serviciilor economiei

indiferent de veniturile, profesia, averea sau situaţia profesională. Astfel de impozite afectează

puterea de cumpărare a consumatorului deoarece sunt stabilite în cote procentuale asupra

valorii mărfurilor vândute sau serviciilor prestate. În perioadele de avânt economic impozitele

indirect au un randament fiscal ridicat iar în perioadele de criză şi depresiune randamentul

este în scădere astfel că se observă că impozitele indirecte oscilează. Aceste impozite sunt

reprezentante de taxele de consumaţie, taxele vamale, monopolurile fiscale cât şi alte taxe. În

ceea ce priveşte taxele de consumaţie pe produs denumite şi accize, sunt introduse în preţul de

vânzare al mărfurilor fabricate în interiorul ţării care îl percepe.

5 Mosteanu R - Fiscalitate-impozite şi taxe, Editura Universitară, 2008, p.21


WP nr. 1/2003

330

Taxele sunt sumele datorate de către contribuabil pentru anumite acte sau servicii

prestate de organele statului şi care se diferenţiază de impozite prin următoarele trăsături

caracteristice6:

taxa reprezintă o plată neechivalentă a cheltuielii pentru serviciul prestat;

taxa reprezintă o contribuţie stabilită în sarcina contribuabilului pentru a acoperii

doar o parte din serviciul prestat;

taxa este anticipativă;

taxa este unică pentru acelaşi act sau tip de serviciu;

sancţiunea neplăţii taxei este nulitatea actului;

răspunderea pentru neplatata taxei revine prestatorului nu contribuabilului.

1.3 Corelaţia dintre fiscalitate şi creşterea economică

Creşterea economică reprezintă creşterea PIB pe o perioadă lungă de timp. Creşterea

economică implică îmbunătăţirea indicatorilor de calitate a vieţii prin o mai eficientă utilizare

a resurselor economice şi poate şi comensurata cum am precizat câteva rânduri mai sus prin

creşterea PIB pe locuitor sau creşterea reală a PIB. De asemenea creşterea PIB nu înseamnă

neapărat o creştere economică. Pentru a avea o creştere economică trebuie ca:

PIB în preţuri curente să crească mai repede decât preţurile ( o creştere a PIB real);

Volumul de bunuri şi servicii să crească mai repede decât populaţia. În caz contrat

deşi PIB real creşte, cantitatea de bunuri şi servicii ce revine pe un locuitor scade

deci bunăstarea economică scade ceea ce ne arată că nu există creştere economică.

Prin urmare este foarte important de reţinut că, creşterea economică se află în strânsă

corelaţie cu bunăstarea economică a populaţiei.

Fiscalitatea este definită de La Rousse ca un sistem de percepere a impozitelor,

ansamblul de legi care se referă la aceasta şi mijloacele care conduc la el.

Anumite studii au demonstrat că impactul impozitării asupra creşterii economice are o

influenţă negativă. Efectul combinat al impozitelor distorsionate şi beneficiile cheltuielilor

publice ar putea conduce la o îmbunătăţire netă a funcţionării sectorului privat. Dar veniturile

fiscale nu sunt neapărat utilizate pentru acele cheltuieli care ar conduce la creşterea economică,

poate din cauza ineficienţei sistemului politic sau datorită politicilor de redistribuire, prin care

beneficiază societatea, dar nu sunt reflectate în rata creşterii PIB7.

Există multe studii privind modul în care impozitele afectează oferta de muncă, însă în

general rezulatele arată efecte relative modeste ale impozitării asupra ofertei de muncă.

Alseina şi Perotti (1997) au constatat că o creştere a impozitelor aferente salariilor poate avea

un efect negativ foarte puternic asupra ofertei pe o piaţă a forţei de muncă caracterizată prin

concurenţa imperfectă, în care salariul brut, deci costul forţei de muncă, creşte pentru a

reflecta impozite mai mari.

Analizând impactul fiscalităţii asupra creşterii economice apar des întrebări de genul

dacă o reformă fiscală generează efecte benefice asupra activităţii economice; dacă scăderea

impozitelor nu va genera stimularea creşterii economice, veniturile fiscale scad, mărind

presiunea asupra deficitului, scăzând nivelul naţional al economisirii agregate, generând

decalaje în creşterea economică. S-a demonstrat de-a lungul economiei ca impozitele mari

inhibă creşterea economică şi ca o diminuarea a acestora are efecte pozitive dar modeste

asupra creşterii economice.

Canalele prin care impozitarea poate afecta creşterea producţiei şi implictit creşterea

economică sunt următoarele8:

6 Mosteanu R - Fiscalitate-impozite şi taxe, Editura Universitară, 2008, p. 26 7 A. Atkinson - The Welfare State and Economic Performance, Naṭional Tax Journa, 1995 8 Obreja Brasoveanu L - Impactul politicii fiscale asupra creşterii economice, Ed. ASE, Bucuresti, 2007, p. 12



331

Impozitele mari descurajează rata de investiţii prin aplicarea impozitelor veniturilor

persoanelor fizice sau juridice, prin rate de impozitare aferente câştigurilor de

capital şi prin deductibilitatea scăzută a amortizării.

Impozitele pot conduce la scăderea ofertei de muncă , descurajând muncă sau

modificând decizia ocupaţională sau decizia privind acumularea de educaţie,

calificare, pregătire.

Politica fiscală are capacitatea de a descuraja creşterea productivităţii, prin

atenuarea cercetării şi dezvoltării, activitate care poate stimuli productivitatea

capitalului şi a muncii

Prin înlocuirea investiţiilor de la sectoare cu impozitare mare la sectoare cu

impozitare mai mică, cu productivitate mai scăzută, politica fiscală poate influenţa

productivitatea marginală a capitalului

Impozitarea mare asupra ofertei de muncă poate distorsiona utilizarea eficientă a

capitalului uman prin descurajarea angajatior de a lucra în sectoare cu

productivitate ridicată,dar prea impozitate.

Politica fiscală afectează rata de creştere economică prin intermediul impactului asupra

costului factorilor de producţie. Creşterea producţie pe angajat poate fi grupată în 4 factori:

Creşterea stocului de capital per angajat

Creşterea productivităţii medii a capitalului

Creşterea ofertei de muncă a fiecărui angajat

Creşterea productivităţii medii a muncii

În concluzie s-a constatat că impozitele care afectează producţia pe angajat afectează

unul din aceşti factori. Enumerăm impozitele care au impact asupra producţiei per angajat:

1. Impozitul pe salarii. Cu toate că efectul ar fi de scădere a volumului de muncă

oferit în economie, există factori care sugerează că în anumite cazuri impozitul pe salariu

poate creşte oferta de muncă. Apar două efecte ale impozitului: efectul de substituţie (reduce

oferta de muncă) depinde de raţă marginală şi efectul de venit (creşte oferta de muncă) care

depinde de raţă medie de impozitare. Un sistem de impozitare având rate marginale mari dar

cu rata medie mică nu încurajează oferta de muncă.

2. Impozitul pe capital. Conduce la scadera ratei de economisire şi implicit a

investiţiilor şi echilibrul stocului de capital. Dacă impozitul încasat din economii adică

dobânzile înregistrează o creştere, preţul consumului viitor creşte în raport cu consumul

curent ceea ce duce la stimularea consumului current şi scăderea economiilor. Creşterea

nivelului producţiei pe locuitor este determinate de creşterea ratei de economisire.

3. Impozitul pe profit. Se pune accent pe regimul deductibilităţii cheltuielilor cu

dobânzile. Tratamentul discriminatoriu al diferitelor forme de capital (profit, dividente,

economii) poate scădea substanţial rata de rentabilitate a investiţiilor.

4. Taxa proporţională pe consum. Taxa pe valoare adăugată(TVA) nu schimbă

preţurile relative ale consumului present-viitor, astfel încât nu ar trebui să afecteze hotărârea

de înveştii în capitalul fizic. În ceea ce priveşte impozitul care se aplică neuniform pe consum

sau pe producţie se modifică repartizarea factorilor de producţie între sectoarele economice.

Dacă impozitul determină mutarea factorilor de producţie în sectoare cu o mai mare creştere

tehnologică sau în sectoare cu funcţii de producţie omogene de grad subunitar, atunci este

afectată rata de creştere pe termen lung.


WP nr. 1/2003

332

1.4 Eficienţa politicilor fiscale în creşterea economică

Viziunea Guvernului României în domeniul politicii fiscale este centrată pe asigurarea

unui rol stimulativ şi orientativ al impozitelor şi taxelor, în scopul creşterii şi dezvoltării

economice, al consolidării fiscale şi al dezvoltării şi întăririi clasei de mijloc.Viziunea

Guvernului României în domeniul bugetar se caracterizează prin eficienţa alocărilor bugetare

pe bază de priorităţi, pe transparenţa cheltuielilor publice, pe asigurarea efectului multiplicator

al cheltuielii publice asupra economiei reale. Politica fiscală a Guvernului va funcţiona mai

degrabă în serviciul producătorilor de impozite decât în serviciul culegătorilor de impozite şi

se va baza pe un parteneriat real între stat şi contribuabil.

Eficienţa fiscalităţii se observă atât în modul în care impozitele şi taxele colectate la

bugetul de stat se reîntorc sub forma calităţii serviciilor publice cât şi în modul în care ele

asigură, în mod sustenabil, menţinerea şi extinderea bazelor de impozitare. Reforma legislaţiei

fiscale impune reducerea continuă a scutirilor şi exceptărilor acordate la plata impozitelor şi a

taxelor, cu scopul creşterii transparenţei mediului de afaceri, îmbunătăţirii competiţiei şi

lărgirii bazei de impozitare9. Funcţia de bază a politicilor fiscale este de a susţine dezvoltarea

economică stabilă prin stabilirea veniturilor şi costurilor publice precum şi a raportului dintre

acestea.

2.Politica bugetară

2.1 Concept, obiective şi rol

Politica bugetară împreună cu politica fiscală alcătuiesc ansamblul instrumentelor

(norme şi reglementări legale) la dispoziţia statului, prin intermediul cărora sunt puse în

aplicare obiectivele de intervenţie a acestuia, în mediul economic şi social, într-o perioadă

determinată.

Politica bugetară exprimă opţiunile bugetare ale unui centru de decizie politică

(autoritate guvernamentală, autorităţi locale, autorităţi supranaţionale), care vizează finalităţile

obiectivelor în plan economic şi social.10

Într-una din lucrările sale, Gheorge Manolescu “disociază” politica bugetară în 3

componente, şi anume11

:

Politica fiscală, generată de intrumentarea elementelor de impozite şi taxe;

Politica alocativă, sau politica bugetară în sens restrâns, generată prin

intrumentarea elementelor de cheltuieli bugetare;

Politica soldului bugetar, care priveşte finanţarea deficitului şi valorificarea

excedentului bugetar.

După cum se observă, economistul prezintă politica fiscală ca parte a politicii bugetare

în sens larg şi denumeşte politica bugetară restrictivă “politică alocativă”.

Un alt autor12

consideră că “politica bugetară a grupat de-a lungul timpului esenţa

politicii financiare, în condiţiile în care, peste o sută de ani, echilibrul bugetar a fost regula

esenţială”.

O altă interpretare13

, dar care anticipează o aborare mult mai amplă şi mai completă

este evidenţiată în următoarele rânduri:”politica bugetară, operează în primul rând cu creşterea

şi reducerea ratei fiscale şi creşterea sau reducerea cheltuielilor publice în scopul controlării

dimensiunii deficitului sau excedentului bugetar”.

9 http://www.guv.ro 10 Mosteanu T (coord.) - Politici fiscale si bugetare pentru reformarea economiei si relansarea cresterii economice, Ed. Economica.

Bucuresti, 2003, p. 7 11 Manolescu Gh (coord.) - Politici economice, concepte, instrumente, experiente, Ed Economica, Bucuresti , 1997, p. 265 12 Onofrei M – Impactul politicilor financiare asupra societatii, Ed Economica, Bucuresti, 2000, p. 25 13 Robertson D - The Rutledge dictionary of politics, Rutledge, third edition, 2004, p. 140

http://www.guv.ro/



333

Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice

pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării

economice în condiţii de stabilitate.

Instrumentele politicii bugetare sunt cheltuielile publice. Acestea ajută la

achiziţionarea de bunuri şi servicii necesare instituţiilor publice, susţinerea financiară a

dezvoltării unor domenii de activitate şi asigurarea de resurse băneşti pentru unele categorii

sociale.14

Politica de cheltuieli promovată pentru perioada 2012-2014 este o politică de cheltuieli

prudentă şi echilibrată construită pe principiul managementului financiar solid, având în

vedere turbulenţele şi incertitudinile de pe pieţele internaţionale, dar şi constrângerile interne.

Aceasta acomodează nevoile procesului de ajustare cu resursele limitate

disponibile lăsând însă spaţiu pentru o majorare ulterioară a acestora în cazul în care

situaţia economică o va permite.

Politicile bugetare contribuie la asigurarea premiselor privind creşterea economică,

diminuarea inflaţiei şi a altor factori de dezechilibru şi prin intermediul politicilor bugetare

care vor avea implicaţii directe asupra creşterii economice, asigurând realizarea obiectivelor

de stimulare a activităţilor economice, de protecţie socială, creşterea nivelului de trai şi

reducerea sărăciei.

2.2 Funcţiile politicii bugetare

Funcţiile politicii bugetare sau ale bugetului public sunt următoarele :

- funcţia de alocare a resurselor (corijarea echilibrelor parţiale prin

intervenţia statului);

- funcţia de stabilizare conjuncturală (corectarea echilibrului general prin

intervenţia statului);

- funcţia de repartiţie a resurselor (corectarea dinamicii pieţei şi evitarea

creşterii discrepanţei dintre veniturile mici şi cele mari prin intervenţia statului).

A. Funcţia de alocare a resurselor

Piata determină o alocare optimă a resurselor doar în măsura în care producătorii,

comercianţii şi consumatorii suportă în întregime costul total al produselor pe care le fabrică,

le cumpără şi le consumă. În fapt, este aproape imposibil ca într-o piaţă nereglementată

costurile ocazionate să fie integral costuri interne, deoarece presiunile concurenţei fac

necesară externalizarea lor ori de câte ori acest lucru este posibil.

Funcţia de alocare a resurselor defineşte alocarea resurselor între sectorul pieţei şi

sectorul public şi determină producţia de bunuri şi servicii publice. Spre deosebire de un bun

privat, care are proprietatea că fiind consumat de cineva oricine altcineva este exclus de la

posibilitatea de a-l consuma, bunul public pur este un bun care are ca proprietate faptul că

dacă o persoană consumă din acest bun nu diminuează consumul din acel bun pentru nicio

altă persoană.

Dar cum beneficiile din folosirea bunurilor publice sunt disponibile pentru toţi

membrii societăţii, iar aceştia, în calitate de consumatori, nu se oferă în mod voluntar să

plăteasc furnizorilor pentru aceste bunuri, este nevoie de intervenţia statului între producători

şi consumatori pentru furnizarea bunurilor publice. Altfel spus, utilitatea ce rezultă din

consumul de bunuri publice, cu sau fără folosinţa obligatorie, nu poate să fie diferenţiata după

utilizatori, ceea ce obligă statul să finanţeze aceste bunuri prin impozite şi/sau taxe impuse

indivizilor.

14 Mosteanu T (coord.) - Politici fiscale si bugetare pentru reformarea economiei si relansarea cresterii economice, Ed. Economica.

Bucuresti, 2003, p. 7


WP nr. 1/2003

334

O mare parte din bunurile pur publice sunt oferite deci prin intermediul bugetului

public. Acest sistem de alocare a resurselor din economie (societate) poate fi considerat, în

general, ca proces de alocare în afara pieţei. Furnizarea bunurilor publice prin intermediul

bugetului nu implică totuşi producţia publică a acestor bunuri. Sectorul public poate să

subcontracteze producţia bunului cu un producător privat. Decizia sectorului public de a

produce el însuşi bunul public sau de a subcontracta producţia acestuia depinde de ; (1)

dorinţa de a menţine un control strict asupra calităii bunului (serviciului) ; (2) considerarea

producţiei bunului/serviciului în sectorul privat ca fiind indezirabilă.

Problema principală cu care se confruntă statul în îndeplinirea rolului de alocare a

resurselor este aceea de a determina cât de multe bunuri şi servicii publice trebuie să furnizeze.

Dificultatea deciziei privind cantitatea şi calitatea unui bun public ce trebuie furnizat începe

cu stabilirea contribuţiei pe care trebuie să o platească un anumit consumator. Din această

cauză este nevoie de o tehnică diferită de alocare a ofertei de bunuri publice şi a costurilor de

acoperire a acestora. Această tehnică utilizată pe pieţele bunurilor publice este procesul politic

– adică câştigarea puterii de decizie în stat prin recurgerea la mecanismul votului - care

constituie înlocuitorul mecanismului pieţei. Rezultatul obţinut în alocarea resurselor prin

procesul (mecanismul) politic (al votului), deşi nu multumeşte pe toată lumea, într-o

democraţie cu economie de piaţă se pare că este o soluţie destul de eficientă, dacă nu şi unică.

B. Funcţia de repartiţie a resurselor

Această funcţie, cunoscută şi ca funcţie de redistribuire, urmăreşte să corecteze

inegalităţile rezultate în urma unei repartiţii (distribuţii) funcţionale (a veniturilor primare). În

urma redistribuirii, veniturile primare sunt transformate în venituri finale disponibile după

prelevarea impozitelor şi cotizaţiilor sociale de către stat şi după efectuarea de către acesta a

transferurilor de venituri. Această redistribuire poate fi asigurată şi prin furnizarea de către

sectorul public a bunurilor şi serviciilor publice.

În absenţa unei politici private de coordonare a acţiunilor de redistribuire a venitului în

favoarea celor mai puţin norocoşi (săracilor sau celor cu venituri mici), statul se află într-o

poziţie favorizantă pentru a întreprinde măsuri pe scară largă (naţională) în cadrul unei politici

coordonate de redistribuire. El are şi posibilitatea cunoaşterii structurii populaţiei în privinţa

veniturilor şi a averilor, dar are şi mijloacele financiare necesare susţinerii programelor de

sprijinire a celor defavorizaţi (impozite şi taxe). Pe de altă parte, statul poate să corecteze

anomaliile legate de distribuţia venitului ocazionate de imperfecţiunile pieţelor factorilor de

producţie.

Problema care se pune – încă neclarificată – este dacă statul are rolul de a furniza în

mod direct bunurile şi serviciile publice sau dacă, în scopul redistribuirii, trebuie să cumpere

de pe piaţă bunuri şi servicii în cantitatea şi calitatea ce le-ar satisface preferinţele. Împotriva

ultimei căi există două argumente : primul, că oamenii, dacă li se dă libertatea aceasta, nu vor

alege, după toate probabilităţile, o cantitate corespunzatoare din aceste bunuri şi servicii

(educaţie sau asistenţă socială, de exemplu) ; al doilea, că statul va prefera să aibă un anumit

control asupra calităţii şi preţului acestor bunuri şi servicii, deoarece prezint importanţă pentru

bunăstarea generală. Trebuie însa subliniat faptul că redistribuirea veniturilor în societate prin

intervenţia statului este limitată de cel puţin doi factori : (1) posibilităţile limitate ale

resurselor financiare folosite pentru redistribuire, date de masa impozabilă naţională şi

de presiunea fiscală suportabilă şi (2) costul eficienţei impus de redistribuire.

C. Funcţia de stabilizare conjuncturală

Din punct de vedere istoric, cea mai recentă şi, în unele privinţe, cea mai

importantă funcţie a statului (politicii sale bugetare) este cea de stabilizare a economiei,

adică sprijinirea economiei private pentru a realiza atât folosirea deplină a resurselor, cât şi un



335

nivel stabil al preţurilor. Practic, politica de stabilizare a statului urmăreste (încearcă) să

realizeze un compromis rezonabil între două obiective, adesea conflictuale : folosirea deplină

a forţei de muncă (reducerea somajului) şi o inflaie moderată. În acest sens, statul utilizează

instrumentele politicilor monetare şi fiscale în încercarea de a restaura echilibrul economic.

Inspirată în mod direct din teoriile keynesiene, politica de stabilizare a fost mult

utilizată în ţările occidentale dezvoltate, după cel de-al doilea război mondial şi până la

începutul anilor 1980. Ea s-a concretizat în încurajarea cererii, când şomajul devenea

semnificativ, şi în reducerea cererii, când inflaţia devenea ameninţătoare. Odată cu Marea

Criză Financiară Mondiala, declanşată în 2007 în SUA, politica de stabilizare a cunoscut un

reviriment de mare amploare şi intensitate, precum şi abordări noi ale statului în intervenţia sa

pentru salvarea sistemelor financiare naţionale şi a celui mondial pentru a nu da ocazia ca

această criză să ducă la prabuşirea economiei mondiale.

Politica de stabilizare poate să eşueze din două motive principale. În primul rând,

există mari dificultăţi practice ale transpunerii în viaţă a acesteia, mai ales din cauza unei

insuficiente informaţii (acţiunile se iau înainte de a cunoaşte rezultatul acestora, rezultat ce

poate fi influenţat de numeroşi factori perturbatori). În al doilea rând, se susţine că tendinţa de

a încerca menţinerea şomajului sub nivelul pieţei conduce inevitabil la inflaţie accelerată.

Efectele nedorite ale politicii bugetare sunt: efecte de destabilizare; efecte de evicţie;

efecte de compensare; efecte incerte ale redistribuirii.

Tipologia politicilor bugetare:

Politica bugetară a relansării;

Politica bugetară a creşterii echilibrate;

Politica bugetară a stagflaţiei;

Politica bugetară a ofertei.

În concluzie putem afirma faptul că politica bugetară este politica prin care se

realizează relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul de repartiţie a

produsului intern brut în legătură cu înfăptuirea funcţiilor şi sarcinilor statului. Prin

intermediul politicii bugetare un segment important din produsul intern brut este inclus în

planificarea la nivel macroeconomic. Trebuie amintit rolul politicii bugetare în realizarea

politicilor economice şi sociale, iar în plan financiar mobilizarea şi dirijarea resurselor

financiare necesare îndeplinirii funcţiilor şi rolului statului. Politica bugetară este o

componentă importantă a politicilor economice în general. Trebuie precizat că politicile

bugetare au un rol determinant prin procesul de alocare al resurselor cât şi în cel de control al

cheltuielilor. Totodată acesta reprezintă un stabilizator important al economiei contribuind la

dezvoltarea economică şi socială, a societăţii în general. Fiecare stat are propriul său sistem de

politici economice şi bugetare care se conformează cel mai bine necesităţilor şi oportunităţilor

din ţara respectivă.

3.Conexarea politicii fiscale cu politica bugetară

Trebuie să remarcăm faptul că politica fiscală trebuie concepută ca o componentă a

politicii financiare, alături de politica bugetară cu care se află în raporturi de conexare şi de

interacţiuni reciproce puternice. Potrivit unor economişti, politica financiară serveste mai

multor scopuri15

:

-aprovizionarea cu bunuri publice;

-asigurarea reglării/ corecţiilor în distribuirea veniturilor;

-contribuţia la asigurarea echităţii unui nivel ridicat de ocupare al forţei de muncă,

stabilităţii preţurilor, creşterii economice.

15 Musgrave, R.A - Public Finance in a Democratic Society, Vol III, - The Foundation of Taxation and Society, Edward Elgar Publishing,

Inc., Northampton, 2000, p. 409


WP nr. 1/2003

336

Sintagma “politica fiscal-bugetară” este mult mai completă, mai edificatoare în ce

priveşte susţinerea unor finanţe publice sănătoase şi elaborate în concordanţă cu principiile

dezvoltării durabile.16

Politica fiscal-bugetară trebuie utilizată pentru menţinerea unui nivel înalt de ocupare a

forţei de muncă, a unui grad rezonabil al stabilităţii preţurilor, a unei rate convenabile de

creştere economică, a unei balanţe comerciale/ de plăţi externe echilibrate, prin instrumente

proprii, precum modificarea numărului, tipurilor, nivelelor impozitelor şi taxelor, ajustări în

volumul şi structura cheltuielilor publice, opţiuni privind gestionarea soldului bugetar.

3.1 Instrumentele politicii fiscal-bugetare

Instrumentele politicii fiscal-bugetare sunt:17

INSTRUMENTE FUNCŢII DETALIERE TEHNICI

Impozite Funcţie financiară Presupune colectarea în cuantum

optim a veniturilor publice

necesare finanţării cheltuielilor

stabilite

Prin opţiuni privind

numărul, tipurile şi cotele de

impozitare

Funcţie socială Vizează corectarea dezechilibrelor,

inegalităţilor, înjustiţiei

redistribuirilor realizate prin

mecanismul pieţei

Prin deductibilităţi,

facilităţi, scutiri de impozite

Funcţie de

stimulare/inhibare a

activităţilor

economice

Se orientează către corectarea

dezechilibrelor sectoriale, care ar

putea determina reduceri ale

capacităţii economiei în ansamblu,

sau pentru a stimuli creşterea

economică

Prin: scutiri, deduceri,

reduceri sau

supraimpozitare a anumitor

activităţi

Funcţie “verde” Vizează protecţia mediului

înconjurător, penalizarea poluărilor

Prin: gestionarea taxelor de

mediu aplicate pentru

activităţi specifice

Funcţie de stabilizare Presupune ajustarea, ameliorarea

echilibrului general dintre cerere si

ofertă

Prin modificarea nivelului

impozitelor în anumite

perioade

Cheltuieli publice Funcţie de alocare Oferirea de servicii publice

necesare întâmpinării nevoilor

indivizilor

Prin stabilirea tipurilor de

cheltuieli şi prioritizarea

acestora

Funcţie socială Presupune susţinerea unor categorii

de persoane fizice/ juridice,

optimizarea redistribuirii

veniturilor

Prin transferuri, ajutoare

Funcţie de stimulare/

inhibare

Vizează asigurarea sprijinului

financiar pentru întreprinzătorii

privaţi, aflaţi în anumite domenii,

sectoare, ipostaze

Prin subventii pentru

protecţie sau pentru export

16 Nuta A si Nuta F - Politici si mecanisme fiscal-bugetare, Ed. Europlus, Galati, 2009, p. 19 17 Nuta A si Nuta F - Politici si mecanisme fiscal-bugetare, Ed. Europlus, Galati, 2009, p. 21



337

Functţe de stabilizare Corectarea echilibrului general

dintre cererea şi oferta globală

Presupune modificarea

anumitor categorii de

cheltuieli publice, fie în

sensul creşterii, fie în sensul

descreşterii lor

Buget / Sold

bugetar

Funcţie de asigurare a

echităţii inter-generaţii

Neafectarea posibilităţilor de

consum, investiţie, economisire a

generaţiilor imbricate

Prin decizii de finanţare a

cheltuielilor publice

(suplimentare) prin

impozitare sau îndatorare

Funcţie de stabilizare

a economiei

Asigurarea unei creşteri economice

echilibrate şi convenabile în scopul

menţinerii caracterului sustenabil

al finanţelor publice

Opţiuni în ce priveşte soldul

bugetar: echilibrat, deficitar,

excedentar

3.2 Mix-ul de politici fiscal-bugetare

Mix-ul de politici poate fi definit ca dozajul echilibrat sau articularea politicilor fiscal-

bugetare cu politica monetară, prezentându-se ca o acţiune globală care vizează să

interacţioneze instrumentele de natură fiscală şi monetară, cu scopul de a stabiliza activitatea

economică la nivel macro, precum şi la nivelul agentului economic. În practică, un mix de

politici poate fi considerat ca o stare de fapt care a făcut obiectul unei concentrări prealabile

între autorităţile publice implicate, care, este de menţionat, se diferenţiază în orice stat în care

Banca Centrală este autonomă faţă de Guvern.

Potrivit teoriei finanţelor publice, promovată de Richard şi Peggy Musgrave,18

politicile fiscal-bugetare şi politica monetară sunt politici de natură intervenţionistă, care au ca

obiectiv final stabilizarea situaţiei conjuncturale.

Mixul de politici economice vizează, în primul rând, supravegherea cererii agregate şi

se înscrie, cel puţin din punct de vedere teoretic, în analiza de tip IS-LM, prin care încearcă

stabilirea dozajului optim între politicile fiscal-bugetare şi politica monetară, cu obiectivele

primordiale ale acestora, respectiv accelerarea creşterii economice în condiţii de stabilitate

monetară, adică de stăpânire a inflaţiei.19

Coordonarea politicilor fiscal-bugetare cu cele monetare

În ceea ce priveşte coordonarea politicilor fiscal-bugetare cu politica monetară, mix-ul

acestora trebuie să ţină seama de diferenţele comportamentale faţă de diverşi stimuli

economici, precum şi de reacţia specifică implementării uneia sau alteia dintre politici.

Astfel, deoarece s-a observat că efectele politicii monetare sunt immediate şi rapide, în

timp ce efectele politicilor fiscal-bugetare sunt percepute pe termen mediu, aplicarea unui mix

de politici care să le cuprindă pe amândouă trebuie să poată fi susţinută pe termen mediu sau

lung, pentru ca rezultatele aşteptate să poată fi înregistrate.

Coordonarea între politica fiscal-bugetară şi cea monetară elimină şi problema

nesincronizării în timp a acestor politici, deoarece o creştere bruscă a inflaţiei în condiţiile

18 Richard and Peggy Musgrave- Public Finance in Theory and Practice, McGraw-Hill, 1989, third edition 19 Stoica A - Politici si proceduri fiscal-bugetare moderne de crestere economica, Bucuresti, 2008, p. 33


WP nr. 1/2003

338

creşterii datoriei publice poate ajuta politica fiscală, însă slăbeşte credibilitatea politicii

monetare. Această coordonare se poate realiza prin angajamente ale instituţiilor publice

implicate sau printr-un set comun de reguli şi proceduri. În lipsa acestei coordonări niciuna

dintre politici nu-şi poate realiza obiectivele, mai ales pe termen lung. În acest sens, o politică

fiscală laxa va impune înăsprirea politicii monetare, chiar dacă aceasta din urmă nu poate

rezolva problemele finanţelor publice.

Pentru ca această coordonare să fie eficientă trebuie să fie îndeplinite mai multe

condiţii20

:

sustenabilitatea celor două politici;

obţinerea credibilităţii pentru fiecare dintre politici;

problema efectelor în timp ale celor două politici.

Stabilitatea macroeconomică, şi mix-ul de politici folsit trebuie să urmărească

creşterea sustenabilă, ceea ce se poate realiza prin reducerea deficitului, pentru ca finanţarea

acestuia să nu mai constituie o constrângere, ce se poate dovedi majoră, pentru autorităţile

publice.

Astfel, ambele politici trebuie să aibă obiective commune, în sensul că nu trebuie să

urmarească scopuri necompatibile, de exemplu politica fiscală să aplice o fiscalitate scăzută -

şi, implicit, venitri publice diminuate, - iar cea monetară să fie restrictivă deoarece aceasta ar

conduce la mărirea costurilor împrumuturilor publice, care întregesc finanţarea cheltuielilor

publice.

Politicile fiscal-bugetare şi monetare interacţionează în mod direct mai ales atunci

când este vorba despre managementul monetar şi finanţarea deficitului bugetar.

Managementul monetar poate modifica costul datoriei publice şi sursele disponibile de

finanţare, afectând capacitatea guvernului de a finanţa deficitul bugetar. Pe de altă parte,

finanţarea deficitului bugetar şi strategia folosită în acest scop poate afecta independenţa

operatională a autorităţii monetare.

3.3 Rolul politicilor fiscal-bugetare în procesul de creştere economică

Conceptul de creştere economică este unul din cele mai importante din cadrul

economiilor economice clasice şi contemporane, iar teoria creşterii economice prezintă o

importanţă deosebită în studierea comportamntelor sistemelor economice agregate pentru

înţelegerea evoluţiei variabilelor macroeconomice. Creşterea economică este deosebit de

importantă pentru organele de guvernământ din toate ţările şi reprezintă o prioritate în

analizele economiştilor din diferite timpuri ca obiectiv al politicii economice datorită şanselor

de prosperitate economică şi socială pe care le poate oferi.

La modul general, putem defini creşterea economică ca fiind capacitatea unei ţări de a

furniza cantităţi în creştere de bunuri şi servicii, fapt reflectat de creşterile, într-o anumită

perioadă de timp, ale indicatorilor macroeconomici rezultativi, deoarece atât nivelul

indicatorilor cât şi populaţia, producătoare şi consumatoare de bunuri şi servicii sunt variabile

în raport cu timpul.

Evaluarea creşterii economice ca proces global porneşte de la principalele agregate

macroeconomice ale sistemului conturilor naţionale, reprezentate prin PIB sau venitul

naţional.21

În orice ţară „sistemul conturilor naţionale oferă cadrul necesar pentru elaborarea

analizelor macroeconomice, precum şi indicatori ce permit astfel de analize:componentele

consumului, producţiei, fluxurile financiare şi nefinanciare”.22

Conturile naţionale constituie

„intrări” pentru politicile macroeconomice, pentru implementarea, monitorizarea, evaluarea şi

20 Stoica A - Politici si proceduri fiscal-bugetare moderne de crestere economica, Bucuresti, 2008, p. 43 21 Poulon F - Economie generale, II-e Edition, Paris, Bordas, 1990, p. 287. 22 Tanase F - Preturile si indicatorii macroeconomici,Bucuresti, Ed ALL BECK,1998, p. 56



339

analiza acestora şi permit elaborarea modelelor şi a previziunilor pe termen scurt, mediu şi

lung ale evoluţiei economiei.

Istoria dezvoltării economice mondiale demonstrează că, bunastarea unui popor a fost

dată de nivelul PIB, care reprezintă „valoarea brută a producţiei finale de bunuri şi servicii

produse în cursul unei perioade de timp de către agenţii economici ce îşi desfăşoară activitatea

în interiorul graniţelor naţionale”.23

Rolul deosebit al PIB se datorează faptului că:

- PIB nominal reprezintă indicatorul fundamental pentru definirea politicilor

macroeconomice şi analiza performanţelor economiei unei ţări;

- PIB evidenţiază creşterea economică a unei ţări;

- Deflatorul PIB, alături de indicele preţurilor de consum sau al preţurilor producţiei

industriale este un indicator ce permite analiza mişcării preţurilor şi a inflaţiei.

Politica economică a statululi poate fi definită ca „ansamblul măsurilor luate de stat în

scopul asigurării creşterii economice, ocupării forţei de muncă, echilibrării balanţei de plăti

externe, stabilităţii preţurilor, reducerii inegalităţilor şi asigurării independenţei naţionale” şi

propune orientarea activităţii economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul naţional.

După cum afirmă Keynes, guvernul poate influenţa evoluţia economiei prin politica

fiscală expansionistă care include o scădere deliberată a ratei impozitelor şi taxelor sau o

creştere a preţurilor transferabile, cum ar fi ajutoare de somaj sau ajutoare sociale, pentru a

încuraja extra consumul sau investiţiile. Tot în cadrul acestei politici, guvernul poate creşte

propriile sale cheltuieli cu bunuri şi servicii. Keynes arată că politicile guvernamentale

contractive (de austeritate) reduc cererea agregată şi adâncesc decalajul recesionist, sporind

şomajul şi făcând revenirea la echilibru mult mai dificilă.

Utilizarea politicilor economice se bazează pe câteva pricipii:24

1. Potrivit primului principiu, politicile economice trebuie direcţionate către acele

obiective pe care le pot servi cel mai bine. Astfel:

-politicile fiscal-bugetare reprezintă un instrument primordial pentru

influenţarea creşterii economice;

-istrumentele de politică monetară sunt cel mai bine folosite pentru a controla

inflaţia;

-deprecierea cursului de schimb serveşte cel mai bine promvării exporturilor;

-reducerea deficitului bugetar este utilă pentru controlul cererii globale.

2. Al doilea principiu afirmă că unele efecte nedorite sunt inevitabile. De exemplu,

restrângerea ofertei monetare pentru a creşte rata dobânzii şi a reduce inflaţia poate avea ca

rezultat scăderea tuturor cheltuielilor, inclusiv a celor de investiţii, ceea ce poate conduce la

creşterea pierderilor înregistrate de unele societăţi comerciale şi, implicit, la mărirea

presiunilor exercitate asupra bugetului.

3. Al treilea principiu spune că, date fiind resursele limitate ale economiei, precum şi

modul său specific de organizare nu este posibil să se realizeze toate obiectivele dorite, într-un

interval de timp limitat. Astfel, vor trebui alese obiectivele prioritare, ceea ce este foarte dificil,

dată fiind coplexitatea vieţii economico-sociale.

Unii autori25

susţin că există trei direcţii impotante atunci când se discută despre rolul

macroeconomic al politicii fiscal-bugetare, şi anume:

-să furnizeze stabilizatori automaţi care să izoleze, să protejeze economia de

extinderea şocurilor din cererea agregată;

-să stabilizeze nivelul produsului automat (outputu-lui) în jurul nivelului de echiliru,

prin modificarea discreţionară a cheltuielilor publice şi/sau a impozitelor;

-să planifice finanţarea cheltuielilor publice astfel încât să menţină un nivel sustenabil

de îndatorare publică în economie.

23 Bacescu M., Bacescu-Carbunaru - Macroeconomie si politici macroeconomice, Bucuresti Ed. ALL Educational, 1998, p. 56. 24Stoica A - Politici si proceduri fiscal-bugetare moderne de crestere economica, Bucuresti, 2008, p. 8 25 Carlin, W., Soskice, D.- Macroeconomics, Imperfections, Institutions, Policies, Oxford University Press, New York, 2006, p. 173


WP nr. 1/2003

340

Politicile bugetare şi fiscale de relansare economică au următoarele efecte:

(1) Politica de relansare bugetară se poate efectua prin intermediul achiziţiilor publice

(creşterea acestora) sau a taxelor (prin scăderea volumului impozitelor sau diminuarea

ratei de impozitare). Primul efect constă în creşterea cererii interne, fie datorită

creşterii cheltuielilor publice fie prin creşterea veniturilor disponibile ale agenţilor

economici şi de aici, creşterea cererii acestora.

(2) Datorită creşterii cererii va creşte producţia internă, deci PIB. Efectul de

multiplicare este mai redus decât în cazul unei economii închise deoarece o parte a

cererii se adresează produselor importate.

(3) Creşterea producţiei antrenează o creştere a ofertei de locuri de muncă.

(4) Creşterea ofertei de locuri de muncă va reduce şomajul conjunctural.

(5) De asemenea, creşterea cererii interne exercită o presiune inflaţionistă asupra

economiei, fenomen ce conduce la accentuarea inflaţiei.

(6) O fracţiune din volumul cererii se adresează şi produselor importate şi dată fiind

creşterea cererii vor creşte şi importurile. Datorită creşterii preţurilor produselor

interne produsele externe devin mai competitive pe piaţă şi astfel, se va înregistra o

reorientare a cererii de la produsele interne către cele importate (efectul de substituţie),

ceea ce va determina o nouă creştere a cererii de importuri.

(7) Creşterea preţurilor interne însoţită de creşterea importurilor (datorită regimului cu

rată fixă de schimb) generează o creştere a deficitului balanţei comerciale.

(8) Pe de altă parte, creşterea cererii de bunuri şi servicii antrenează o creştere a cererii

de masă monetară.

(9) Creşterea cererii de monedă antrenează o creştere a ratelor dobânzilor pe pieţele

financiare.

(10) Creşterea cheltuielilor publice sau scăderea taxelor determină fie creşterea

cheltuielilor statului fie diminuarea veniturilor acestuia, ceea ce pe termen scurt

conduce la creşterea deficitului public, deci la creşterea necesarului de finanţare al

statului.

(11) Acoperirea deficitului public se poate face prin atragerea de resurse interne

(emiterea de certificate de trezorerie) ceea ce va conduce la creşterea ratelor

dobânzilor pe termen lung de această dată.

(12) Creşterea ratelor dobânzilor determină scăderea investiţiilor şi de aici diminuarea

efectului multiplicator asupra PIB.

(13) Pe de altă parte, creşterea ratelor dobânzilor atrage fluxuri de capital din exterior,

ceea ce conduce la creşterea excedentului balanţei capitalurilor.

Concluzii

Concluzionând, evoluţia măsurilor de politică fiscal-bugetară ar trebui să răspundă

cerinţelor de creştere a economiilor interne necesare finanţării invetiţiilor, asociate cu

obiectivele creşterii economice sens în care politica fiscal-bugetară trebuie să influenţeze

alocarea resurselor şi creşterea economică.

Politica fiscală prin acţiunile pe care le întreprinde urmăreşte stimularea activităţii

economice, a investiţiilor, asigurarea protecţiei sociale şi deasemeni se preocupă ca fiecare

cetăţean să contribuie la constituirea veniturilor bugetare prin intermediul taxelor şi a

impozitelor. În ceea ce priveşte impactul politicii fiscale asupra creşterii economice am

constatat că de-a lungul economiei impozitele mari inhibă creşterea economică şi că

diminuarea acestora are efecte pozitive dar modeste asupra creşterii economice.



341

Politicile bugetare contribuie la asigurarea premiselor privind creşterea economică,

diminuarea inflaţiei şi a altor factori de dezechilibru şi prin intermediul politicilor bugetare

care vor avea implicaţii directe asupra creşterii economice, asigurând realizarea obiectivelor

de stimulare a activităţilor economice, de protecţie socială, creşterea nivelului de trai şi

reducerea sărăciei.

În concluzie după toate studiile mele am constatat că există păreri diferite în ceea ce

priveşte modul în care afectează politica fiscal-bugetară creşterea economică , păreri generate

din faptul că diferite instrumente de politică fiscală pot determina efecte opuse asupra creşterii

astfel: în primul rând atunci când sectorul public va avea implicaţii mari va rezulta o creştere

atât direct prin funcţia de producţie agregată cât şi indirect prin efectele asupra productivităţii

sectorului privat şi în cel de-al doilea rând fiscalitatea ridicată afectează în mod negativ

creşterea.

Bibliografie

Bacescu M, Bacescu C – “Macroeconomie si politici macroeconomice”, Ed. All Educational, 1998

Carlin, W., Soskice, D.- “Macroeconomics, Imperfections, Institutions, Policies”, Oxford University Press, New

York, 2006

Corduneanu C – “Sistemul fiscal in stiinta finantelor”, Ed. Codecs, Bucuresti, 1998

Manolescu Gh (coord.) – “Politici economice, concepte, instrumente, experiente”, Ed. Economica, Bucuresti,

1997

Mosteanu R – “Fiscalitate-impozite şi taxe”, Ed. Universitara, Bucuresti, 2008

Mosteanu T (coord.) – “Politici fiscale si bugetare pentru reformarea economiei si relansarea cresterii

economice”, Ed. Economica, Bucuresti, 2003

Moşteanu T – “Buget si trezorerie publică”, Ed. DuStyle, Bucuresti, 2002

Musgrave, R.A – “Public Finance in a Democratic Society, Vol III, - The Foundation of Taxation and Society”,

Edward Publishing Inc, Northampton, 2000

Nuta A. si Nuta F – “Politici si mecanisme fiscal-bugetare”, Ed. Europlus, 2009

Obreja Brasoveanu L – “Impactul politicii fiscale asupra creşterii economice”, Ed. ASE, Bucuresti, 2007

Onofrei M – “Impactul politicilor financiare asupra societatii”, Ed. Economica, Bucuresti, 2000

Poulon F – “Economie generale”, Bordas, Paris, 1990

Richard A.Musgrave ,Peggz B.Musgrave – “Public Finance in Theory and Practice”, Mc. Graw Hill Book, New

York, 1984

Richard A. and Peggy Musgrave – “Public Finance in Theory and Practice”, Third Edition, McGraw-Hill, 1989

Robertson D – “The Rutledge dictionary of politics”, Rutledge, 2004

Stoica A – “Politici si proceduri fiscal-bugetare moderne de crestere economica”, Teza de doctorat, Bucuresti,

2008

Tanase F – “Preturile si indicatorii macroeconomici”, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998

http://www.guv.ro

http://www.guv.ro/

2.11

Documents