II. SENZORIALITATEA

a) VĂZUL La naştere, copilul este echipat cu un aparat vizual intact, funcţional, dar imatur. Aceste imaturităţi sunt atât la nivelul organului receptor (celulele retiniene, nici ca organizare, nici ca funcţionalitate, nu sunt performante; muşchii cristalinului sunt slab dezvoltaţi) cât şi la transmiţători sau în zona centrală (nervul optic şi celulele din scoarţă devin de tip adult în câţiva ani!).Toate acestea conferă văzului nou-născutului anumite particularităţi:

1. Absenţa binocularităţii; nou-născutul nu priveşte cu ambii ochi acelaşi obiect, strabismul funcţional este normal acum. Convergenţa este realizată după vârsta de 2-3 luni şi îmbunătăţită după 6 luni ceea ce se constituie în permisă pentru vederea tridimensională!

2. Absenţa focalizării; acomodarea vizuală nu este încă posibilă deoarece muşchii cristalinului sunt slab dezvoltaţi. Ca urmare, ochiul se prezintă ca un aparat foto prefocalizat pe distanţa 20-25 cm. La 6 săptămâni această capacitate este deja îmbunătăţită, iar la 3-4 luni focalizarea este de tip adult!

3. Acuitate vizuală limitată; capacitatea de a vedea clar şi a sesiza detaliile este de 7,5-10 ori mai scăzută decât la adult. Concret, ceea ce un adult distinge de la 1,5-2 m, un copil o poate face relativ clar doar la 20-25 cm. În condiţii obişnuite, nou-născutul vede ca prin ceaţă aşa după cum se poate sesiza din figura nr. 2. La 2 ani acuitatea vizuală este de tip adult.

4. Receptare selectivă; aceasta este condiţionată de mărimea obiectelor şi de lărgimea câmpului său vizual. Nou-născutul vede obiectele cu dimensiuni în jur de 8-10 cm, iar vederea lui periferică merge până la 600 (la adult 1800). Unghiul vertical al câmpului său vizual este şi mai mic, în jurul a 20 (la adult 115). Astfel, o bună parte(2/3) din totalul stimulilor vizuali este blocată, ceea ce nu este neapărat un neajuns, ci şi o binecuvântare Figura nr. 2 Imagine comparativă: nou născut – adult (dist. 15cm)

adaptativă. 5. Explorare preferenţială a spaţiului vizual; strategia de explorare a spaţiului vizual este marcată de: i) căutarea pe orizontală (faţă de cea verticală), ii) selectarea punctelor de contrast, atracţia pentru iii) mişcare, iv) strălucire, v) orientarea către ceea ce este interesant şi vi) debutul prelucrării cromatice.

i) căutarea pe orizontală este pusă în evidenţă de fixarea preferenţială a privirii nou-născutului pe liniile sau formele orizontale şi pe găsirea mai rapidă a acestora faţă de cele verticale.

ii) selectarea punctelor de contrast este principalul reper al explorării vizuale la această vârstă. Descoperirea acestui fapt a permis să se răspundă la câteva interogaţii: ▪ De ce, spre sfârşitul acestei etape, îşi poate recunoaşte mama într-o fotografie, cu condiţia ca ea să nu fie cu capul acoperit? ▪ De ce modelul tablei de şah este tratat diferit la interval de câteva săptămâni? ▪ De ce preferă stimulii cu modele complexe, celor simpli?Cercetările contemporane au confirmat că sensibilitatea pentru contrast este înnăscută. Ea constituie un sprijin esenţial al explorării vizuale active de care nou-născutul este capabil. Descifrarea manierei de raportare la contrast şi a suportului său neurofiziologic au condus la înţelegerea faptului că explorarea vizuală este centrată diferit: a) în prima lună, pe căutarea de stimuli, b) după cea de a doua lună, pe identificarea şi explorarea naturii obiectului. Explicaţia constă în tratamentul periferic şi central diferit al informaţiei vizuale. În căutarea stimulilor sunt implicate celulele retinei periferice care trimit informaţii în zonele subcorticale ale creierului. Pentru explorarea stimulului este necesară maturizarea zonei celei mai sensibile a retinei (fovea) şi tratamentul cortical al informaţiei vizuale. A fost important să se descopere cum se traduc aceste diferenţe în planul mişcării globilor oculari, a „hărţii” pe care aceştia o „desenează” pe ecranul aparatului care le monitorizează traseul. În prima lună privirea se mişcă pe orizontală până întâlneşte 1-2 puncte de contrast de care se „agaţă”. De regulă, acestea fac parte din zona conturului obiectelor (efectul externalităţii Salapatek, 1975). Ea rămâne „prizonieră” acolo, făcând trasee de mică anvergură (figura nr.3). Această strategie este valabilă atât pentru figurile simple (triunghi) cât şi complexe (faţa umană).În a doua lună apare o „eliberare” a privirii, ceea ce oferă posibilitatea explorării întregului contur al obiectului stimul, dar şi un început de „scanare” în interiorul lui, axată asupra punctelor de contrast de aici (figura nr. 3).Această diferenţă explică de ce condiţiile de recunoaştere a feţei mamei văzută din faţă sunt diferite: ▪ la 4-6 săptămâni copilul o face în baza conturului feţei, a utilizării contrastului oferit de linia părului de pe frunte. Atunci când capul mamei este acoperit, performanţa nu se mai repetă deoarece el îşi pierde reperele familiare; ▪ după 3 luni, recunoaşterea chipului se face prin explorarea interiorului feţei. Conturul nu mai contează şi performanţa apare şi în cazul capului acoperit.

martie 20135

Figura nr. 3 Explorarea vizuală a stimulilor simpli şi complecşi la 1 şi 2 luni

Dinamica acuităţii sale vizuale şi sensibilitatea la contrast explică de ce acelaşi model (tabla de şah) se bucură de un tratament diferit în momente succesive. La 2-3 săptămâni, tabla mare (deşi are mai puţin contrast) este preferată. Cea mică, care conform „cantităţii” suplimentare de contrast ar trebui să fie aleasă, este văzută acum ca un pătrat gri. La 2 luni, îmbunătăţirea acuităţii vizuale permite alegerea stimulului cu cea mai mare cantitate de contrast (vezi figura nr. 4).

Figura nr. 4 Cele două table de şah văzute la 1 şi 2 luni

Încă din stadiul de nou-născut este certă prezenţa unui „top” al preferinţelor vizuale: ▪ faţa umană; ▪ modelele în alb şi negru faţă de cele colorate (dată fiind imaturitatea celulelor retinei implicate în vederea cromatică); ▪ modelele complexe celor simple; ▪ anumite elemente sau structuri (liniile curbe faţă de cele drepte sau ascuţite, elementele intercorelate celor dispersate, cele organizate în jurul unui punct central (centripete) celor centrifuge, regularităţile in raport cu iregularităţile, modelele mari faţă de cele mici).Performanţele în tratamentul informaţiilor vizuale sunt rapide. Astfel, după 3 luni, copilul are deja posibilitatea combinării informaţiilor vizuale ceea ce face ca la vârsta de 6-7 luni să fie prezentă detectarea organizării şi a formelor. Operaţionalizarea acestei capacităţi este făcută prin recunoaşterea unei forme într-o imagine lacunară (vezi figura nr. 5).

T E M Ă

Cum procedaţi experimental pentru a face dovada recunoaşterii de către bebeluş a figurii din modelul lacunar propus?

După 9 luni acest gen de performanţă se stabilizează, copilul detectează şi preferă o siluetă umană formată din puncte luminoase (vezi figura nr. 6).

Figura nr. 6

martie 20136

A B C

Figura nr. 5Imaginea lacunară

a pătratului

1 lună 2 luni

T E M Ă

Dintre cele trei variante, copilul alege într-o proporţie semnificativă modelul de la A, în raport cu B şi/sau C. Discutaţi interpretările şi semnificaţiile psihologice ale acestui fapt.

La sfârşitul primului an de viaţă copilul poate recunoaşte diverse forme după o dâră luminoasă schiţată în aer (tehnica contururilor iluzorii, conform figurii nr. 7).

Figura nr. 7

Cauzalitatea acestor performanţe este dublă: a) maturizarea nervoasă (experimentele pe animale indică perfecţionări succesive ale cortexului vizual care se traduc în capacitatea celulelor nervoase de a răspunde diferenţiat şi specific la combinaţiile orizontal-vertical, regularităţi-neregularităţi etc.; b) experienţa rezultată din expunerea la stimularea vizuală accidentală sau sistematică. Astfel, o acţiune de educare vizuală precoce face ca recunoaşterea şi preferinţa pentru silueta din figura nr. 6 să apară chiar şi la 5-6 luni.Tehnica habituării-dezhabituării a permis constatarea faptului că la nou născuţi constanţa mărimii şi formei sunt înnăscute, fiind prezente încă din prima săptămână de viaţă, chiar înaintea oricărei explorări tactile a obiectelor, sau a perceperii lor din unghiuri diferite.

T E M Ă

Cum aţi proceda concret pentru a demonstra aceste două capacităţi?

Să vedem etapele unui astfel de experiment (vezi figura nr. 8): a) copilul este habituat la un cub mic, plasat la diferite distanţe. Se procedează astfel ca să se producă imagini retiniene diferite şi imaginea perceptivă a cubului mic să se fixeze; b) el este stimulat apoi cu un cub mare, plasat la distanţă mai mare (ca să se obţină o imagine retiniană asemănătoare cubului mic), copilul îl preferă în mod semnificativ (explorare cu peste 50% mai lungă decât cea rezultată

prin habituare). Explicaţia psihologică este că imaginea perceptivă îi semnalează noutatea datorată mărimii, ceea ce produce deshabituarea.

Figura nr. 8

iii) importanţa mişcării pentru percepţia vizuală a suscitat interesul cercetării psihologice. Luarea în calcul a precocităţii şi importanţei reacţiei la stimulii vizuali cinetici a permis elaborarea unui răspuns contemporan la o problemă pusă şi de psihologia clasică: poate bebeluşul identifica graniţa dintre două obiecte alăturate/suprapuse? Ca adulţii, o facem în baza diferenţei de material, culoare, formă sau mărime. Răspunsul clasic oferit de experimentele lui J. Piaget este că o atare capacitate nu este posibilă până la 6 luni şi, chiar peste această vârstă, este dificilă. Răspunsul cercetării contemporane este mai nuanţat: copilul poate face distincţia dintre cele două obiecte mai devreme (3-5 luni) cu o singură condiţie: cele două obiecte să difere prin MIŞCARE. Nu forma lor, nici culoarea, nici textura şi nici poziţionarea lor nu operează ca indici de discriminare la această vârstă. Experimental, s-a lucrat cu patru situaţii (Elisabeth Spelke, 1985):

٠ obiectele separate ( ). Reacţie de diferenţiere firească, fiind preferat unul sau altul;

٠ obiectele unite şi statice ( | ). Nici o diferenţiere;

٠ obiectele unite se mişcă în aceeaşi direcţie ( | ). Nici o diferenţiere;

٠ obiectele unite se mişcă în direcţii diferite ( | ). Apare diferenţierea lor.

martie 20137

= ; =

Şi prin acest tip de experiment, cercetătorii au întărit ideea că mişcarea este percepută precoce, chiar dacă nu în mod clar. Trebuie subliniat faptul că stimulilor cinetici nu li se aplică regulile explorării stimulilor statici. Faptul este confirmat şi de descifrarea calendarului reacţiilor la diferitele tipuri de indici vizuali: ▪ la 3-4 săptămâni domină indicii cinetici; ▪ la 2-3 luni, indicii binoculari intră în acţiune; ▪ de la 6-7 luni apar indicii pictografici care configurează: iluzia perspectivei, detaliile despre textură, planurile imaginii (ex. un obiect ascuns vederii de un altul este în plan secund).Legat de indicii binoculari şi rolul lor în adaptarea la provocările spaţiului fizic, sunt foarte instructive rezultatele experimentale în cazul aşa-numitei „iluzii a faliei”. Iniţiatoarea experimentului, Eleonor Gibson (1960) a imaginat o masă de sticlă şi prin jocul texturii a creat impresia de abis (vezi figura nr. 9). Sintetizând datele sale, dar şi pe cele ale altor echipe, se ştie astăzi că reacţia copiilor este diferenţiată după vârstă şi experienţă. Puşi în poziţie ventrală deasupra „faliei”, bebeluşii de până la 2 luni nu prezintă modificări fiziologice. Explicaţia este că, în absenţa binocularităţii şi a

vederii tridimensionale, falia nu există pentru ei. Copiii de peste două luni, plasaţi deasupra faliei, prezintă modificări ale ritmului cardiac. Cei de peste 6 luni, cu posibilităţi de locomoţie independentă (târâre sau mers în 4 labe), deşi vin până la marginea „abisului”, nu trec mai departe chiar dacă sunt ademeniţi de propriile lor mame cu stimuli atrăgători (hrană, jucării). Dacă însă sunt plimbaţi pe toată suprafaţa de sticlă, inclusiv deasupra faliei, după un număr de exersări, vor răspunde

chemărilor trecând pe „deasupra” abisului. Cum explicaţi diferenţa?Figura nr. 9

De o atenţie aparte s-a bucurat studierea percepţiei feţei umane. Concluzia vizând această problematică specială poate fi exprimată sintetic: certitudini descriptive, incertitudini explicative. În cadrul primelor se confirmă că: ♦ faţa este preferată cert oricărui alt stimul; ♦ legile decodificării ei sunt diferite în etape diferite: ٠ la 6 săptămâni copilul nu distinge între o faţă reală şi una desenată; ٠ la 6 săptămâni tratamentul modelului feţei reale şi a negativului ei este egal, ceea ce nu se întâmplă cu nici un alt model complex;٠ după vârsta de 3 luni preferinţa pentru faţa corectă devine singura alternativă. ♦ atracţia pentru feţe frumoase pare a fi o abilitate precoce. Printre cele mai sistematice demersuri experimentale sunt studiile lui Judith Langlois (1987, 1991). Cele din anii ’80 au avut ca subiecţii copii de 2-3 luni şi 6-8 luni. Aceştia au vizionat proiecţia simultană a două feţe de femei albe. S-au alcătuit combinaţii diverse ale binomului atrăgător / neatrăgător*: neatrăgător / atrăgător; atrăgător / atrăgător; neatrăgător / neatrăgător. S-a măsurat timpul de fixare. În studiile ulterioare din anii ’90, s-a lucrat cu subiecţii de 1,5 luni (6 săptămâni). S-au folosit figuri mai diversificate (femei şi bărbaţi atrăgători / puţin atrăgători; femei negre atrăgătoare / puţin atrăgătoare; copiii mici cu grade de atractivitate diferite). S-a urmărit ca expresiile acestor feţe să fie cât mai asemănătoare. Rezultatele sunt sintetizate în tabelul ce urmează şi impun o concluzie certă: preferinţa pentru feţele atrăgătoare.

2-3 luni 6-8 luni 1,5 lunifemei+bărbaţi femei negre bebeluşi

feţe atrăgătoare 9,22٠ 7,24٠ 7,82٠ 7,05٠ 7,16٠feţe neatrăgătoare 8,01 6,59 7,57 6,52 6,22٠Toate valorile indicate sunt semnificative statistic în privinţa diferenţelor timpului de fixare

(apud, H. Bee, Psychologie du développement, De Boeck, 1997, p. 95).

Într-un alt studiu al său din 1990, subiecţii au fost copiii de 1 an. Ca variabila independentă manipulată, atractivitatea feţei a fost operaţionalizată printr-un joc cu adulţi purtători de măşti atrăgătoare / neatrăgătoare. Variabila dependentă – preferinţa – a fost operaţionalizată prin cuantificarea indicilor referitori la starea copilului şi interacţiunea lor în joc. Şi de această dată s-a confirmat impactul special a ceea ce este atrăgător. Explicarea fenomenului se dovedeşte însă mai complicată decât identificarea lui. La prima vedere pare a fi o capacitate ce ţine mai mult de natură decât de cultură, mai mult de înnăscut decât de ceea ce este dobândit. Se avansează ipoteza existenţei unui model-reper înnăscut pentru ceea ce este configuraţie corectă şi dezirabilă. Explicaţia rămâne însă fragilă în absenţa unor studii interculturale. Acestea ar avea ca obiectiv să testeze variabilitatea culturală a judecăţilor privind structurile atrăgătoare ale chipului şi sensibilitatea precoce la eventualele variaţii. O altă serie de cercetări au vizat capacităţile copiilor de a decodifica expresivitatea emoţională a feţei. S-a constatat că după 5-6 luni bebeluşii pot distinge între feţe bucuroase, surprinse, speriate.

* Feţele atrăgătoare sau neatrăgătoare au fost stabilite de un juriu expert adult.martie 20138

La 10 luni ei folosesc indicii mimicii faciale ai adultului pentru a-şi ghida comportamentul în faţa necunoscutului. Fenomenul numit referinţă socială (Hirshberg, Svejda, 1990; Walden, 1991) – se traduce comportamental prin faptul că la apariţia unei noutăţi (persoană, obiect, situaţie), privirea copilului se desprinde de noul stimul pentru a explora faţa adultului care îl îngrijeşte. În funcţie de expresiile acestuia (încredere, surpriză, nelinişte etc.) se structurează şi prima reacţie a copilului.

iv) luminozitatea, strălucirea. Observaţia cotidiană şi practicile educative tradiţionale indicau strălucirea ca factor favorizant al orientării vizuale a nou-născutului. Cercetarea experimentală atestă că, încă de la 3-4 zile, nou-născutul face distincţie între diferite combinaţii care includ strălucirea:

pe primul loc – strălucirea intermitentă sau în mişcare;pe al doilea loc – strălucirea moderată;pe ultimul loc – strălucirea puternică.

Surclasarea strălucirii şi luminozităţii puternice se explică printr-o fotofobie naturală a nou-născutului cu valoare de protecţie. S-a constatat că o lumină prea puternică blochează activitatea oculară, în timp ce semi-obscuritatea o stimulează.

v) interesul Ultimul dintre criteriile care filtrează „bombardamentul” stimulării vizuale este o pârghie esenţială în selecţia naturală pe care nou născutul o operează între diferite categorii de stimuli. Limitarea interesului său este dată de fiziologia activităţii care susţine concentrarea atenţiei: imediat după naştere această posibilitate se plasează în intervalul de 4-10 s şi creşte în primele luni până la 2 minute. Stimulii prea puternici, chiar interesanţi, pot induce însă o inhibiţie generalizată, adormindu-l pe copil în loc să-l antreneze.

vi) tratamentul informaţiei cromatice.Atracţia pentru culoare şi discriminarea cromatică timpurie este o problemă cu o istorie de peste un secol. Concluziile adunate până acum indică: ▪ în prima lună există doar o atracţie uşoară pentru culori (în forma lor intensă, nu pastelată), fără posibilitatea de a le diferenţia; ▪ la două luni, discriminarea întregului spectru este posibilă; ▪ la patru luni bebeluşul poate face categorizări în funcţie de culoare. (Exemplu: 2 nuanţe de albastru sunt tratate ca fiind la fel şi diferite de verde. Această capacitate ţine de maturizarea neurologică şi nu de exerciţiu, ea apărând şi în absenţa antrenamentului cultural.)

T E M Ă

Imaginaţi procedee experimentale care să reconfirme discriminarea, categorizarea chiar şi în absenţa antrenamentului cromatic.

▪ la 4-5 luni se poate vorbi de instalarea constanţei culorii. Aceasta înseamnă capacitatea de a identificarea aceiaşi culoare şi în condiţii de „bruiaj” obţinute prin modificarea luminozităţii; ▪ la această vârstă există deja pattern-ul adult al preferinţei pentru culori (măsurat prin tehnica timpului de fixare): albastru-roşu 5 s; galben 3,8 s; verde 3 s.

T E M Ă

De mai multe ori în text s-a făcut trimitere la cele două tehnici utilizate în cercetarea percepţiei vizuale: timpul de fixare şi habituarea-dezhabituarea vizuală. Prin ce se aseamănă, ce le deosebeşte?

Văzul este implicat în transferul intermodal. Această capacitate, numită şi transmodalitate sau integrare intermodală, se defineşte ca fiind capacitatea de a transfera o informaţie senzorială de la o modalitate receptivă la alta, fără ca fenomenul să implice în mod necesar învăţarea. Un exemplu ar fi capacitatea celor care, orbii din naştere fiind şi dacă îşi capată vederea, pot recunoaşte vizual caracterele scrierii Braille cu care au fost familiarizaţi tactil. Pentru adultul normal, un caz de transmodalitate apare atunci când un stimul cunoscut doar vizual (exemplu: configuraţia unui sigiliu, o pictogramă chinezească etc.) poate fi recunoscut doar tactil. Cercetările anilor ’80 atestă precocitatea transferului intermodal. (Rezultatele concrete obţinute în cercetarea experimentală a transmodalităţii văz-auz le prezentăm la auz, iar pe cele dintre văz-simţ tactil în etapa următoare 0-2 ani).Legităţile ontogenezei senzorialităţii vizuale descoperite până acum permit avansarea ideii că reactivitatea vizuală a nou-născutului poate fi utilizată şi pronostic. S-a avansat ipoteza conform căreia performanţa capacităţii unui nou-născut de a diferenţia două modele corelează cu valoarea QI-ului de la v. preşcolară. Rezultatul acestui gen de investigaţii este superior celui oferit de metodele tradiţionale (diagnosticul reflexelor). Cercetările lui S. Miranda ş.a., 1977 (apud D. Papalia, Human Development, p. 90) s-au aflat la originea acestei noi căi diagnostico-prognostice: 33 nou-născuţi suspectaţi de risc neurologic au fost examinaţi prin două procedee:

a) habituarea vizuală (ca procedeu de diagnostic a capacităţii de discriminare a doi stimuli), b) evaluarea reflexelor (ca procedeu de evaluare a maturizării neurologice).

După fiecare procedeu, cei 33 de subiecţi au fost repartizaţi în 3 categorii ale dezvoltării: normali / suspecţi / anormali.martie 20139

La vârsta de 3-4 ani, 19 dintre cei evaluaţi în stadiul de nou-născut au fost examinaţi cu un baby-test (Stanford-Binet). Concluzia care s-a impus a fost că procedeul habituării este superior oferind corelaţii mult mai bune. Totuşi, ce observaţie se impune?

T E M Ă

Transformaţi toate informaţiile referitoare la ontogeneza senzorialităţii vizuale în sugestii educative pentru părinţi.

b) AUZULSă ne reamintim că fătul poate auzi cu 4 luni înaintea naşterii. Urechea internă şi cea mijlocie au deja organizare de tip adult, dar dezvoltarea neurologică este încă imatură. Cu 2 luni înaintea naşterii există capacitatea de discriminare a tonalităţii şi intensităţii, ceea ce este bază pentru condiţionare şi habituare. În timpul şi după naştere (ore, zile) auzul poate fi afectat.Aşa după cum s-a putut constata în cazul senzorialităţii vizuale şi tratamentul informaţiei sonore prezintă preferinţe şi performanţe precoce. Dintre cele evidenţiate experimental menţionăm: 1. discriminarea tonalităţii (crescător/descrescător) obiectivată în reacţii diferite: tonalităţile medii – liniştesc, cele joase – sperie, tonalităţile înalte – „îngheaţă” motricitatea nou-născutului; 2. încă de la vârste precoce (12 ore/2 zile) apar reacţii de sincronizare motorie cu vorbirea adultului (ca ritm, momente de stop şi start), indiferent de limba în care i se vorbeşte; 3. Orientarea după sunete este precoce. La 3 zile nou născutul întoarce capul după sursa sonoră. Mai mult chiar. Analiza înregistrărilor video a evidenţiat că nou-născuţii cu vârste de câteva ore, îşi orientează buzele în direcţia unei voci umane. Observarea faptului că această orientare precoce nu apare întotdeauna, i-a determinat pe cercetători să identifice condiţiile necesare producerii. Principalele rezultate indică durata stimulării şi durata aşteptării reacţiei ca fiind condiţii obligatorii. Pentru prima, intervalul necesar este între 1-8 secunde, iar pentru a obţine răspuns este necesară o aşteptare de peste 12 secunde. Această orientare precoce după sunete dispare în jurul vârstei de două luni, pentru a reapare către vârsta de patru luni, dar cu un alt statut: ca mişcare voluntară. 4. preferinţă pentru structura sonoră (voci, zgomote) faţă de sunetele singulare, conform a ceea ce s-a evidenţiat şi la senzorialitatea vizuală: ascendenţa complexităţii faţă de simplitate; 5. discriminare a structurii sonore chiar şi pentru stimulii foarte asemănători. Astfel, nou născutul poate face dovada diferenţierii silabelor pa şi ba. Cum s-a procedat experimental pentru a confirma acest rezultat? Una dintre posibilităţi valorizează tehnica suptului non-nutritiv şi practica habituării. Utilizând suzete sonore, experimentatorii au măsurat rata mişcărilor de supt în cazul repetării unei combinaţii (bah!, bah!, bah!) şi, apoi, în cazul intervenţiei unei noi stimulări auditive (pah!).Cu acest gen de strategii empirice s-a putut dovedi că, după vârsta de 6 luni, bebeluşii discriminează sunetele limbii materne în raport cu alte foneme; 6. Nou născutul poate distinge vocea mamei de cea a altei femei, dar nu şi pe cea a tatălui faţă de alte voci masculine. Cercetările echipei De Casper, Fifer, (1980) au avut ca subiecţi copii în vârstă de 3 zile, cu suzete în gură, în timp ce auzeau vocea maternă (înregistrată) şi, apoi, tot înregistrată, vocea altei femei. Rata suptului în prima situaţie a fost cu 24% mai ridicată; 7. După 3 luni, bebeluşul este capabil să detecteze emoţii exprimate vocal; 8. Transferul intermodal are variate forme de expresie. La 3-4 luni transmodalitatea de tip auz-văz este prezentă. Cercetările lui Waltron şi Bower (1993) şi ale echipei lui Pikens (1994) au evidenţiat că bebeluşii, puşi în situaţia de a urmări un film mut care prezintă două feţe care îşi mişcă buzele în ritmuri diferite, pot face asocierea corectă cu benzile sonore corespunzătoare.Aceste investigaţii ale anilor ’90 confirmă rezultatele uneia dintre primele tentative în domeniu (Loraine Bahrick, 1983). Autoarea în cauză a realizat un montaj experimental utilizat pentru bebeluşi cu vârstă de 4 luni. Aceştia urmăreau prezentarea concomitentă a două desene animate mute, în care personajele – un cangur şi un măgăruş – difereau prin ritmul săriturilor. Alternând stimulări sonore corespunzătoare celor două filmuleţe, s-a putut dovedi că orientarea privirii copiilor şi timpul de fixare a stimulului vizual erau determinate de manipularea auditivă folosită.După vârsta de 6 luni, copilul este capabil să estimeze distanţa la care este plasată o sursă sonoră şi să o identifice.

T E M Ă

Cum aţi putea dovedi experimental aceste două capacităţi?

O altă exprimare a transferului intermodal a fost surprinsă de cercetările lui Soken şi Pick (1992) care au făcut dovada capacităţii copiilor de 7 luni de a asocia corect vocile vesele cu feţe vesele şi cele supărate cu feţe supărate.În raport cu ontogeneza percepţiei vizuale, cercetările tratamentului informaţiei auditive sunt mai puţin avansate, date fiind şi dificultăţile sporite de operaţionalizare. Cele mai frecvente sunt legate de monitorizarea pulsului, respiraţiei, motricităţii generale sau specifice (suptul).Până la vârsta de 10 luni auzul surclasează văzul. Faptul are confirmare experimentală comportamentală. Confruntaţi cu două evenimente, unul auditiv şi altul vizual, bebeluşii de până la 10 luni acordă mai mare atenţie primului. După această vârstă, ei reacţionează după modelul adult: ochiul are prioritate. Argumentarea este de natură neurofiziologică. Dată fiind diferenţa de antrenament prenatal între cele două forme senzoriale, bazele lor neuroanatomice sunt diferit maturizate. Cea auditivă este mai dezvoltată, în toate segmentele: periferic, căi de transmitere, zonă corticală.

c) MIROSUL ŞI GUSTUL

martie 201310

Se ştie că nou-născutul posedă o sensibilitate olfactivă antrenată încă din etapa prenatală. Pentru anumite mirosuri pattern-ul de răspuns este similar celui adult, ceea ce sugerează o bază neurofiziologică înnăscută. Printre preferinţele depistate până acum se numără mirosul de: ciocolată, banane. În registrul nonpreferinţă, indicat de grimase sau de întoarcerea capului în altă direcţie, se înscriu mirosul de ouă stricate sau de amoniac. De regulă, nou născutul diferenţiază mirosurile tari: ceapă, usturoi, oţet. Discriminarea olfactivă a mamei este precoce (din primele zile după naştere) şi rapidă (câteva ore de contact direct sunt suficiente), iar această capacitate durează până în jurul vârstei de 2 ani. În timp, performanţele olfactive descresc sub aspectul acuităţii, dar se socializează şi diversifică prin învăţare. Practicile alimentare influenţează rapid şi semnificativ dezvoltarea capacităţilor olfactive ale nou-născutului.

O particularitate a nou-născutului este că are toată cavitatea bucală (minus zona palatului) tapetată cu receptori gustativi. El manifestă preferinţă netă pentru dulce – suge prelung, cu pauze puţine şi cu o mimică de relaxare facială. Prezintă reacţii diferenţiate şi la celelalte gusturi de bază: amar – respingere, buze strânse, acru – strâmbătură; sărat – în primele luni de viaţă respingere sau indiferenţă; după 4 luni începe să-l intereseze (ceea ce reprezintă o premisă pentru diversificarea alimentară!)

T E M Ă

Reamintiţi-vă concluziile studiului lui L. Marlier, B. Schaal (1997), prezentat la tematica de seminar din semestrul I şi la curs.Ce impact precoce al alimentării la sân au depistat autorii? Cum sunt explicate diferenţele dintre capacităţile olfactive ale copiilor hrăniţi cu lapte matern, faţă de cei care au supt laptele praf. De ce unii par a avea deja ca „schemă” de explorare olfactivă a alimentului căutarea familiarului, iar ceilalţi căutarea noutăţii?

d) SENZORIALITATEA TACTILĂCea mai precoce în etapa prenatală, senzorialitatea tactilă este desigur prezentă şi acum. Zonele de maximă sensibilitate sunt: gura, palmele, tălpile. Nou născutul poate distinge între rece-cald, lipicios-alunecos, neted-aspru. Reacţiile la temperatură şi durere sunt monitorizate prin modificarea ritmului cardiac, a presiunii sanguine etc. Mângâiat, el devine atent, iar mângâierea sistematică pare a stimula creşterea fizică şi dezvoltarea emoţională. Explorarea bucală, incluzând şi componenta tactilă, are o etapă de maxim la vârsta de 6 luni. Senzorialitatea tactilă intră în combinaţiile intermodale timpurii. Cercetări interesante au vizat transmodalitate tact-văz (o prezentarea a acestei capacităţi o vom urmări în cadrul dezvoltării motricităţii în etapa 0-2 ani).

Deşi a pornit cu un serios handicap - generat de miturile despre nou-născut (până în 1920 perceput ca „surd”, până în 1950 tratat ca „nevăzător” şi încă considerat „insensibil la durere”) - cercetarea senzorialităţii primare se află actualmente în plină efervescenţă. Cu toate că este departe de a-şi fi definitivat proiectele, totuşi, s-au degajat deja trei concluzii majore: 1. În primele 6 luni de viaţă, adaptarea senzorială monopolizează prioritar energia copilului; 2. În termeni de performanţă s-a constatat că bebeluşii pot cu mult mai mult şi cu mult mai devreme decât se credea. Această constatare are incidenţă directă asupra practicilor educative, a educaţiei senzoriale timpurii. 3. Departe de a fi doar un „burete senzorial”, nou-născutul face dovada unor capacităţi de tratament structural şi structurat a informaţiilor.

III. DIFERENŢE INTERINDIVIDUALE ŞI INTERCULTURALE

Problematica diferenţelor interindividuale precoce se plasează între două extreme atitudinale: minim de variabilitate vs. maxim de variabilitate. Exprimate plastic, ca afirmaţii, ele ar fi: a) „Un bebeluş este un bebeluş, l-ai văzut pe unul i-ai văzut pe toţi!”; b) „A îngriji un copil după sfatul unei cărţi este o bună idee, numai că este nevoie de câte o carte diferită pentru fiecare bebeluş!”Unul dintre domeniile diferenţelor interindividuale evidente şi sistematic cercetate este cel temperamental. Este adesea citată o investigaţie de referinţă: NYLS (New York Longitudinal Study – apud. Lerner, Human Developement, pp. 214-217). Începută în 1956 ea continuă încă. Iniţiatori au fost: Alex Thomas, Stella Chess ş.a. Ei au avut ca subiecţi iniţiali 133 copii cu vârsta de o zi (la adolescenţă, rămăseseră în lot 99). Periodicitatea înregistrării datelor a fost diferită. În primul an, la câte 3 luni; în următorii, la câte 6 luni. Metodologia a fost mixtă. S-a utilizat observaţia participativă realizată prin intermediul părinţilor. Aceştia completau fiecare câte o foaie de observaţie, după care urma câte un interviu cu fiecare părinte separat. Consemnul cerea înregistrarea şi descrierea faptelor şi nu evaluarea lor (ex. Operator: – Cum a reacţionat copilul la introducerea cerealelor?; Părinte – Nu le-a putut suporta! (evaluare); O. – De ce credeţi că nu i-au plăcut? Ce a făcut?; P. – A scuipat ce luase în gură şi, când i-a fost oferită o nouă linguriţă, a întors capul (relatare factuală). Obiectivele NYLS au fost: a) constatarea diferenţelor de reacţie şi a durabilităţii lor în timp; b) analiza bazei acestor diferenţe şi a valorii ei predictive pentru trăsăturile temperamentale. În cadrul acestui studiu, temperamentul a primit o definiţie largă: stilul reactivităţii comportamentale la ambianţă. Operaţionalizarea temperamentului s-a făcut prin intermediul a nouă variabile, fiecare cu câte trei forme de expresie, după criteriul intensităţii/frecvenţei /calităţii lor (vezi tabelul). Dintre rezultate preliminare menţionăm: ▪ diferenţele temperamentale interindividuale pot fi decelate din primele săptămâni de viaţă; ▪ cele mai evidente sunt la: activism, intensitatea reacţiei, sensibilitate, tonalitatea afectivă, concentrare-distragere; ▪ aceste diferenţe nu depind sistematic de personalitatea părinţilor sau de stilul lor educativ; ▪ diagnosticul precoce al acestor diferenţe are şi valoare prognostică.

martie 201311

VARIABILA DEFINIRE EXPRESII1. Nivelul activităţii

(activismul)Ponderea perioadelor active în raport cu cele cu activism diminuat Înalt, moderat, scăzut

2. Ritmicitatea Regularităţile prezente în activităţile de bază: somn, hrană, excreţie etc. Ritmice, variabile, neritmice

3. Reacţia la noutate Comportamentul dominat în faţa noutăţii Apropiere, mixtă, retragere4. Adaptabilitatea Uşurinţa acceptării schimbării Ridicată, mixtă, scăzută5. Intensitatea reacţiei Energia răspunsului Intensă, mixtă, slabă6. Sensibilitatea (pragul

senzorial)Intensitatea stimulării capabile să producă un răspuns diferenţiat (ex. în cazul habituării) Înaltă, moderată, scăzută

7. Tonalitatea afectivăStarea dominantă: prietenoasă, veselă, bucuroasă în opoziţie cu cea morocănoasă şi/sau neprietenoasă

Pozitivă, variabilă, negativă

8. Concentrarea-distragerea

Măsura în care stimulii externi alterează comportamentul în curs Înaltă, mixtă, slabă

9. Persistenţa Timpul acordat unei activităţi Înaltă, variabilă, scăzută

Combinarea celor 9 variabile şi a formelor lor de expresie le-a permis autorilor conturarea a patru categorii temperamentale: a) nou-născuţi dificili (10%) - ţipă, au accese de furie, refuză mâncarea nouă, reacţionează energic la spălare, mănâncă şi

dorm neritmic, sunt greu de împăcat; 70 % dintre ei au probleme la vârsta preşcolară.b) nou-născuţi cordiali, dar lenţi (15%) - adaptare lentă, nivel scăzut de activism, tendinţa de retragere, variază greu la situaţii

noi; problemele lor sunt nesemnificative ca preşcolari, dar 50% dintre ei au dificultăţi de adaptare în clasele elementare. c) nou-născuţi maleabili (40%) - senini, veseli, adaptabilitate rapidă; doar 18% au probleme în perioada şcolară.d) nou-născuţi din categoria mixtă (35%) – prezintă un tablou amestecat.

T E M Ă

Stabiliţi corespondenţele dintre cele patru categorii identificate de Thomas şi Chess cu tipologia temperamentală clasică.

Un alt aspect al variabilităţii comportamentale precoce este cel legat de diferenţele interculturale. Scorurile la testele de dezvoltare indică deosebiri între nou-născuţii unor grupuri etnice diferite, chiar în situaţia în care aceştia trăiesc în aceeaşi ţară. Astfel, cercetări efectuate în Statele Unite au impus ideea că nou născuţii asiatici (chinezi, japonezi) şi cei ai nativilor americani (indienii navajo) sunt mai puţin iritabili decât cei de origine caucaziană (albi). Aceştia din urmă sunt mai activi, dar şi mai iritabili. Explicaţia este de ordin cultural. Modelul tradiţional al practicilor de puericultură, mai persistent în primele două cazuri, face ca mamele din primele categorii menţionate să încurajeze calmul copiilor lor prin înfăşare. În plus, ele se caracterizează prin răspuns prompt la cererile de hrană şi contact fizic ale bebeluşilor lor. Chiar şi în cazul unor reflexe primare aceste diferenţe sunt observabile. Astfel, pentru reflexul Moro, tabloul este diferenţiat: la nou-născuţii caucazieni pattern-ul este: braţele întinse în cruce, plâns puternic şi de durată, tot corpul agitat; la nou născuţii navajo este mai puţin evidentă proiectarea în exterior a braţelor şi picioarelor, cât mai ales flexia acestora pe corp; ei plâng rar, sunt mai puţin agitaţi, sau această stare este doar pasageră.

Atunci când studiul variabilităţii a luat în calcul criterii mai ample, s-a identificat faptul că nou-născuţii negri (născuţi în Africa sau în altă parte) – au o dezvoltare mai rapidă şi înainte şi după naştere. Fizic şi motor sunt diferenţe notabile: talie superioară, picioare mai lungi, oase mai grele şi mai mult ţesut muscular. Abilităţile motorii premergătoare mersului şi chiar mersul sunt mai precoce (Tanner, 1978). Pe locul doi se situează nou-născuţii din rasa caucaziană (albi), iar cei asiatici par a fi cei mai lenţi sub aspect motor.

Acest gen de date, încă insuficiente pentru a putea desprinde un adevăr general, sugerează totuşi ideea că normalitatea dezvoltării este o variabilă controlată de interdependenţa natură-cultură (vezi caseta nr. 2).

C A S E T A N R . 2

DIVERSITATEA PRACTICILOR DE CREŞTERE A COPIILOR

„Haideţi să urmărim câteva exemple pentru a ilustra faptul că modalitatea pe care noi o considerăm „corectă” în privinţa creşterii copiilor nu este nicidecum împărtăşită de toate societăţile.1. Observaţi o mamă din ţările vestice care are bebeluşul pe genunchi şi veţi vedea cât de total absorbiţi sunt unul cu celălalt. Mama îşi

dă silinţa să conducă această interacţiune, adesea foarte intensă din punct de vedere emoţional, prin îmbrăţişare, zâmbet, legănare, cântec şi discuţie cu copilul, asigurându-se că este în centrul atenţiei acestuia. Să considerăm acum observaţiile unor mame Kaluli şi ale bebeluşilor lor (Schieffelin, Ochs, 1983). Persoanele Kaluli formează o societate mică în pădurile tropicale din Papua Noua Guinee, iar acolo interacţiunea mamă-copil îmbracă o cu totul altă formă. Bebeluşii nu sunt trataţi ca parteneri într-un

martie 201312

schimb de tip unu-la-unu: cei doi nu petrec mult timp uitându-se unul în ochii celuilalt, ci, dimpotrivă, mamele ţin copiii astfel încât ei să fie întorşi spre exterior şi să poată fi văzuţi de ceilalţi care fac parte din grupul lor social. Mai mult, mamele vorbesc rareori direct cu bebeluşii; ceilalţi oameni (în special copiii mai mari) vorbesc cu sugarul, iar mama vorbeşte cu o voce de intensitate înaltă „pentru „ acesta. Aşadar, de la început copiii sunt implicaţi în schimburi cu mulţi parteneri. Motivul pentru un astfel de tratament poate fi identificat în condiţiile de trai ale celor din societatea Kaluli: acolo, comunităţile sunt compuse din 60-90 de indivizi, care locuiesc într-o casă lungă fără pereţi interiori. Unitatea mamă-copil şi familia aşa cum le ştim noi au o importanţă mai mică; de la o vârstă fragedă, copiii sunt pregătiţi să fie conştienţi de comunitatea socială ca întreg – de aici obiceiul de a întoarce bebeluşul cu faţa spre exterior şi nu spre mamă, reducând astfel importanţa interacţiunii unu-la-unu. Oricare altă practică ar fi considerată „anormală” şi de puţin folos pentru dezvoltarea copilului.

2. În societatea Gusii din Kenya, orice interacţiune a mamei cu bebeluşul ei are ca scop evitarea sau reducerea oricărei agitaţii pe care acesta ar resimţi-o în mod normal într-o interacţiune unu-la-unu – cu alte cuvinte, liniştirea şi nu activarea contează. Şi aici există puţină interacţiune faţă-în-faţă: când e prezentă, este lentă şi lipsită de emoţii. Cel mai uzual răspuns al mamei la privirea sau gânguritul bebeluşului este de a se uita în altă parte. Accentul cade însă pe contactul fizic, chiar şi în timpul somnului. În momentul în care bebeluşul plânge, el sau ea obţine atenţie fie prin oferirea sânului, fie prin legănare şi îmbrăţişare – din nou pentru evitarea agitaţiei. Şi în acest caz, mama urmează prin aceste obiceiuri o agendă culturală: ea trebuie să se întoarcă cât de repede la muncile câmpului, moment în care bebeluşul va fi lăsat în grija copiilor mai mari, el sau ea trebuind să fie suficient de calm(ă) şi de uşor de îngrijit pentru ca aceştia să se descurce. Felul în care mamele se poartă cu bebeluşii se constituie aşadar în modalitatea „corectă” de a îndeplini scopul determinat cultural.

3. În societatea occidentală se acordă o importanţă considerabilă jocului, iar mamele se joacă adesea împreună cu copiii lor pentru a asigura formarea abilităţilor cognitive şi educaţionale. Nu la fel se întâmplă în cazul mamelor mexicane din familiile sărace, care văd jocul ca având importanţă minimă şi nici un rol în dezvoltarea viitoare. Când sunt rugate să se alăture copiilor lor în joc, aceste mame consideră această experienţă ciudată şi jenantă, iar contribuţiile lor iau de cele mai multe ori forma unei educaţii explicite şi nu a unor acţiuni menite să facă experienţa „distractivă”. Luând în considerare circumstanţele economice, aceste mame par să funcţioneze pe baza unui „model de muncă”: viaţa este serioasă, jocul este un lux şi cu cât învaţă copiii mai repede această lecţie cu atât mai bine.

4. În societatea japoneză tradiţională predomină o concepţie foarte diferită privind natura copilăriei faţă de cea din Occident. Mamele din cultura occidentală se văd ca oferind ajutor bebeluşului foarte dependent cu scopul de a-i dezvolta independenţa pe parcursul copilăriei şi, de foarte devreme, adoptă practici care promovează deopotrivă autonomia fizică şi psihologică. Copiii sunt încurajaţi să exploreze singuri situaţii noi, este valorizată asertivitatea, iar dependenţa emoţională nu este privită cu ochi buni. Mamele japoneze văd copilăria ca mergând în direcţia opusă, de la independenţă la dependenţă. Nou-născutul este considerat o fiinţă separată şi autonomă, pe care mama trebuie să o socializeze pentru a deveni dependentă de ceilalţi membri ai grupului. De aceea, sarcina ei este aceea de a utiliza tehnicile de creştere a copiilor care îl leagă tot mai mult pe copil de ea şi apoi de ceilalţi. […] În particular, se menţine apropierea fizică mult mau mult decât între o mamă occidentală şi copilul ei. De exemplu, copiii dorm pe durata anilor preşcolari cu părinţii lor şi în timpul zilei mamele menţin contactul fizic cu copiii lor – atât de mult încât relaţiile familiale din Japonia au fost descrise (de occidentali, fireşte) ca un sistem de „înrudire tactilă”. Se consideră că, în fond, copiii au abilităţi limitate de a funcţiona singuri până la 6-7 ani; doar atunci ating stadiul de „înţelegere”. În anii anteriori, mamele au puţine cerinţe faţă de ei şi tind să fie permisive şi indulgente, dând dovadă în general de investire emoţională intensă în copiii lor. […]În timp ce o mamă occidentală apelează la jucării pentru a atrage atenţia copilului la proprietăţile şi funcţiile acestora, încurajând astfel orientarea spre lumea obiectelor, mama japoneză intră în joc şi scoate în evidenţă rutinele care leagă copilul de mamă., De exemplu, confruntând copilul cu o maşină, mama occidentală poate să spună: „Aceasta este o maşină. Vezi maşina? Îţi place? Are roţi drăguţe.” Mama japoneză ar zice: „Uite! Este o brrrmmm-brrrmmm. Ţi-o dau ţie. Acum mi-o dai mie. Da! Mulţumesc.” A-l învăţa pe copil numele obiectului sau a-i demonstra proprietăţile sale nu prezintă importanţă; ceea ce contează este a-l învăţa pe copil normele culturale pentru vorbirea politicoasă, iar jucăriile sunt doar un mijloc de a-l implica pe copil în ritualurile sociale care vor lega mai puternic mama şi copilul. În unul din cazuri, scopul mamei este de a focaliza atenţia copilului pe jucărie, în celălalt, de a o centra pe aspectele interpersonale.

5. Pentru a exemplifica distincţia, socializare individualistă – socializare colectivistă, să analizăm cuvintele pe care părinţii din două grupuri culturale diferite le utilizează pentru a-şi descrie copiii, şi anume o comunitate metropolitană din America şi o societate rurală din Kenya (Harkness, Super, 1992). Când mamele americane sunt rugate să îşi descrie copiii ele tind să se concentreze pe abilităţile cognitive ale copiilor: cuvintele mai des folosite sunt „inteligent”, „deştept”, „imaginativ”, împreună cu expresii care se referă la independenţa copiilor şi încrederea în sine, cum sunt „poate face alegeri”, „capabil să se joace singur” şi „rebel” sau opozant” – caracteristici văzute ca dezirabile, aşa cum sunt calităţile sociale de tipul „încrezător” şi „în largul său cu alţii”. Mamele africane au acordat cea mai mare atenţie caracteristicilor care reflectă obedienţa şi capacitatea copiilor de a oferi ajutor: „bun la suflet”, „respectuos”, „demn de încredere” şi „onest” se aflau printre cele mai frecvente cuvinte descriptive în prezentările lor. În mod evident aceste mame aveau valori diferite de cele ale mamelor americane: conceptul lor despre ce înseamnă un copil adaptat reflectă importanţa acordată adecvării la grup şi contribuţiei la nevoile comune, ele nedorind copii ale căror caracteristici să-i ajute să intre în competiţie cu ceilalţi.

6. Să luăm cazul timidităţii – un atribut personal care este într-o anumită măsură determinat genetic, dar care este influenţat şi de felul în care sunt crescuţi copiii. În Occident, o natură umană orientată spre exterior este văzută în general ca un lucru de preţ;

martie 201313

timiditatea este văzută ca un handicap social şi de aceea este indezirabilă. În forma sa extremă, timiditatea este considerată un semn al neadaptării sociale şi, aşa cum au arătat cercetările, este mai probabil ca astfel de copiii să fie marginalizaţi de colegii lor, să se simtă singuri şi depresivi şi să dezvolte o imagine de sine distorsionată. În ţările din estul îndepărtat, cum sunt China, Thailanda, Indonezia şi Coreea, prevalează o atitudine foarte diferită: timiditatea este valorizată pozitiv. Comportamentul extravert şi asertiv este văzut ca fiind disruptiv (generator de scântei, tensiune) din punct de vedere social; de aceea, copiii sunt crescuţi pentru a deveni retraşi şi reticenţi. Părinţii şi profesorii tind să laude şi să încurajeze astfel de comportamente şi să descrie copiii timizi ca fiind competenţi social – o atitudine total diferită de cea manifestată de vestici. În plus, copiii timizi din culturile estului îndepărtat nu sunt rejectaţi de colegii lor şi este mai probabil să dezvolte o imagine pozitivă de sine decât copiii orientaţi spre exterior şi dezinhibaţi.

Aşadar, una şi aceeaşi caracteristică personală are sensuri diferite în culturi diferite. În estul îndepărtat, unde predomină orientarea colectivistă şi unde doctrina confucianistă a pietăţii filiale cere un comportament submisiv din partea copiilor faţă de cei mai în vârstă, timiditatea este văzută ca o calitate care contribuie la menţinerea ordinii sociale şi este încurajată. Nu este de mirare că incidenţa timidităţii este considerabil mai mare la copiii din estul îndepărtat decât la copiii vestici, unde un asemenea atribut este văzut ca indezirabil şi nepotrivit cu normele sociale de asertivitate şi independenţă”.

(H.R. Schaffer, Introducere în psihologia copilului, ASCR, Cluj, 2005, pp. 26-27, 28, 29, 31-32)

T E M Ă

Reluaţi suportul de curs şi redactaţi concluziile generale privind dezvoltarea nou-născutului.

martie 201314