EXCEPŢIILE PROCESUALE

Concept Încă din dreptul roman, „excepţia” – ca instituţie juridică – a

reprezentat o „obiecţie” a pârâtului, menită „să deraieze” mersul procesului de la traseul indicat de reclamant.

Cu timpul, juriştii au observat că, înainte de a introduce „materia primă” a litigiului, este înţelept să verificăm „instrumentul” şi eficienţa acestuia. Astfel, s-a născut categoria pe care o denumim astăzi generic: „excepţii procesuale”.

Prin invocarea acestor excepţii se trage un „semnal de alarmă”, în sensul că instrumentul procesual nu este bine ales sau că mecanismul său nu funcţionează corect, că există anumite obstacole care pot privi părţile sau instanţa.

Sub aspect conceptual, s-a făcut asocierea „excepţiei” cu „apărarea” sau cu „opoziţia” faţă de acţiune, pretenţie. Doctrina a stabilit – cu o anumită certitudine – existenţa distincţiei dintre apărări şi excepţii, care poate fi sintetizată astfel: excepţia este o specie a genului „apărărilor” procesuale, care pot avea forme distincte.

Reglementarea în România

1. Noţiuni generaleVom observa că noţiunea de „excepţie” este asociată atât unor

instituţii de drept substanţial, cât şi unora de drept procesual civil.Astfel, art.1319 Cod civil (nou) arată: „Excepţiile contractantului

cedat: Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de cesionar vicii de consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire.” ( a se vedea, de asemenea, in Noul Codul civil: art.369, art.1094, art.1247, art.1448, art.2296, etc.)

Codul de procedură civilă, în Titlul III referitor la procedura înaintea primei instanţe, dedică o secţiune „Excepţiilor de procedură şi excepţiei puterii de lucru judecat”. În această secţiune sunt tratate în mod expres: necompetenţa (art.158-160), lipsa capacităţii de exerciţiu şi lipsa dovezii calităţii de reprezentant (art.161), litispendenţa (art.163), conexitatea (art.164), disjungerea (art.165), puterea lucrului judecat (art.166). Menţionăm, de asemenea, că art.252 se referă explicit la invocarea perimării pe cale de excepţie.

În rest, art.115, 118, 136, 137, 152, 294, etc. din Codul de procedură civilă fac referire la excepţii pentru a indica, la modul general,

actele procedurale în care pot fi propuse şi regimul juridic al acestora, fără a denumi o anumită excepţie.

Aşadar, noţiunea de „excepţie” poate fi circumscrisă, atât în dreptul material, cât şi în cel procesual civil, conceptului de „apărare”, prin care subiectul unui raport juridic de drept material sau pârâtul într-un proces tinde să contracareze pretenţiile părţii adverse, să întârzie sau să împiedice judecata.

Actualmente, autorii români fac o distincţie clară, cu o importanţă practică deosebită, între excepţiile de drept material şi excepţiile procesuale.

Vom reda în continuare diferenţierea ce se face între excepţiile de drept material şi cele de drept procesual; această distincţie prezintă o importanţă practică deosebită şi se realizează sub mai multe aspecte pe care le vom arăta în cele ce urmează.

- Obiectul şi scopul celor două mijloace de apărare Excepţia de drept material este ceea ce practica şi doctrina numesc

o apărare pe fond sau apărare propriu-zisă. În dreptul material, prin ”excepţii” se înţeleg toate posibilităţile de apărare prin care se tăgăduieşte dreptul părţii adverse, se neagă existenţa raportului juridic. Astfel, într-un raport juridic, debitorul se poate apăra împotriva pretenţiilor creditorului invocând excepţia plăţii, compensaţiei, beneficiul de discuţiune şi cel de diviziune, excepţia de neexecutare în contractele sinalagmatice, excepţia de nulitate a contractului, excepţia uzucapiunii, etc.

Invocarea apărărilor pe fond nu presupune, în mod obligatoriu, existenţa unui proces între părţile raportului juridic şi intervenţia instanţei judecătoreşti. Dintre exemplele date mai sus, doar nulitatea actului juridic şi uzucapiunea se declară sau se constată întotdeauna printr-o hotărâre judecătorească.

Însă, în situaţia în care excepţiile de drept material se invocă în cazul unui proces civil, ele au drept scop respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau nefondată, fie că pârâtul reuşeşte să demonstreze că situaţia de fapt este diferită de cea prezentată de reclamant, fie că reuşeşte să combată temeiurile juridice ale părţii adverse.

Pe de altă parte, excepţiile procesuale presupun, în mod obligatoriu, existenţa unui proces civil în curs şi reprezintă acele mijloace de apărare prin care pârâtul, fără să combată fondul pretenţiilor reclamantului, urmăreşte să obţină întârzierea judecăţii, refacerea unor acte, anularea cererii de chemare în judecată sau respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Art. 137 al.1 din Codul de procedură civilă face o clasificare a excepţiilor procesuale: „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra

excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond care fac de prisos, in totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Textul nu se bucură de precizie terminologică şi nici nu oferă criteriul clasificării. Tocmai de aceea, în doctrină şi practica judiciară s-au născut controverse în ceea ce priveşte includerea unor excepţii procesuale într-o categorie sau alta.

Se consideră că „excepţiile de procedură propriu-zise sunt acelea care se referă la condiţiile formale ale judecăţii”. La rândul lor, acestea pot fi grupate astfel:

- excepţii privind instanţa de judecată: excepţia de necompetenţă, excepţia greşitei compuneri sau constituiri a instanţei, excepţia incompatibilităţii, excepţia recuzării;

- excepţii privind nulitatea actelor de procedură: excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia de nelegală citare, etc;

- excepţii privind termenele procedurale: excepţia tardivităţii;- excepţii privind părţile din proces: excepţia lipsei dovezii calităţii

de reprezentant;- excepţii privind judecata: excepţia de litispendenţă, excepţia de

conexitate, excepţia perimării, excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale.

Excepţiile de fond se pot invoca atunci când se constată lipsuri privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, precum şi la neregularităţi determinate de neîndeplinirea unor condiţii prealabile sesizării:

- excepţii privind părţile: excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia lipsei capacităţii procesuale, excepţia lipsei de interes;

- excepţii privind judecata: excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţia autorităţii lucrului judecat, excepţia prescripţiei extinctive, etc.Adeseori, în practică, excepţiile de fond sunt confundate cu

apărările de fond. Cu alte cuvinte, o categorie a excepţiilor procesuale este confundată cu excepţiile de drept material. Într-adevăr, excepţiile de fond, vizând lipsuri ale dreptului la acţiune, sunt strâns legate şi de dreptul subiectiv dedus judecăţii; însă legiuitorul arată, în art. 137, că atât excepţiile de procedură propriu-zise, cât şi excepţiile de fond se invocă şi se cercetează înainte de „cercetarea în fond a pricinii”. Apărările de drept material sunt folosite doar etapa „cercetarii în fond a pricinii”, deci ulterior invocării excepţiilor procesuale.

- Momentul invocării diferitelor mijloace de apărare Art. 115 Cod de procedură civilă arată că întâmpinarea trebuie să

cuprindă, printre alte menţiuni:1. excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea reclamantului;2. răspunsurile la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii.

Aşadar, întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul îşi expune toate mijloacele de apărare, atât cele care vizează partea formală a judecăţii (excepţii procesuale), cât şi cele care privesc fondul dreptul dedus judecăţii (apărări pe fond).

Însă, dacă întâmpinarea nu este depusă în termenul prevăzut de lege, pârâtul este decăzut din dreptul de a mai invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

Sancţiunea decăderii nu este prevăzută şi pentru apărările de fond; acestea vizează temeinicia pretenţiilor reclamantului, temeinicie care poate fi combătută, în fapt şi în drept, în tot cursul procesului. Însă, aşa cum s-a remarcat, „există o disciplină procesuală în ceea ce priveşte propunerea dovezilor” pe care se sprijină apărările părţilor (I. Leş).

O atenţie deosebită trebuie acordată art. 294 al. 1, teza a II-a Cod de procedură civilă care prevede că, în măsura în care nu constituie cereri noi, „excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare” pot fi invocate direct în apel.

În primul rând, considerăm că sintagma „excepţii de procedură” este folosită în sens larg, cuprinzând atât excepţiile de procedură propriu-zise, cât şi pe cele de fond. Trebuie să precizăm, însă, că excepţiile procesuale pot fi valorificate în faţa instanţei de apel numai dacă se ţine seama de regimul lor juridic, respectiv după cum se invocă excepţii absolute (de ordine publică) sau relative (asigură respectarea unor norme procesuale dispozitive).

În al doilea rând, considerăm că prin sintagma „alte asemenea mijloace de apărare”, legiuitorul a avut în vedere apărările de fond, care pot fi folosite direct în faţa instanţei de apel, pentru a combate în fapt şi în drept pretenţiile părţii adverse, sub condiţia ca aceste apărări să nu se convertească într-o cerere nouă.

- Ordinea în care instanţa trebuie să cerceteze mijloacele de apărare ale părţilorArt. 137 din Codul de procedură civilă consacră, în termeni

imperativi, obligaţia instanţei de a se pronunţa „mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Regula este pe deplin justificată: se evită astfel încărcarea instanţelor „cu pricini în care este evident că nu se mai impune examinarea temeiniciei dreptului pretins”, dându-se o soluţie promptă şi corectă cauzelor respective.

Prin urmare, excepţiile procesuale trebuie analizate de către instanţă înaintea excepţiilor de drept material, acestea din urmă vizând fondul pricinii.

În mod excepţional, dacă pentru judecarea excepţiilor procesuale „este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a

pricinii”, acele excepţii „vor putea fi unite cu fondul” (art.137 al.2 cod de procedură civilă). A uni excepţia cu fondul înseamnă, de fapt, a administra în acelaşi timp, probe care vizează atât aspectele formale ale judecăţii, cât şi fondul pretenţiilor deduse judecăţii. Însă, după analiza probelor administrate, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor procesuale şi, în funcţie de soluţia asupra căreia se opreşte în privinţa acestora, va examina sau nu şi fondul dreptului.

- Persoanele sau organele de drept care pot invoca diferite mijloace de apărarePârâtul, datorită poziţiei sale procesuale, are la îndemână toate

mijloacele de apărare, atât cele pe fond, cât şi cele care se constituie în excepţii procesuale. Apărările pe fond aparţin, prin excelenţă, pârâtului. El este cel interesat şi îndreptăţit să invoce excepţia plăţii, a compensaţiei sau a nulităţii actului juridic pe care îşi întemeiază pretenţiile partea adversă.

Reclamantul poate invoca pe cale de excepţie neregularităţi privitoare la compunerea şi constituirea completului de judecată, nulitatea actelor de procedură, etc.

Toţi participanţii la proces trebuie să ţină seama de dispoziţiile art.108 al.4 Cod de procedură civilă: „Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt”. Astfel, pârâtul nu poate invoca neregulata sa citare dacă şi-a schimbat domiciliul în cursul judecăţii şi nu a respectat dispoziţiile art. 98 Cod de procedură civilă. De asemenea, reclamantul nu poate invoca, în principiu, excepţii procesuale de fond deoarece acestea privesc lipsuri ale dreptului la acţiune şi nici unele excepţii de procedură propriu-zise, cum ar fi excepţia de necompetenţă teritorială relativă.

Procurorul, atunci când – în condiţiile art. 45 al.1 Cod de procedură civilă – promovează el însuşi acţiunea civilă, va putea uza de aceleaşi mijloace procesuale de apărare ca şi titularul dreptului subiectiv, care trebuie introdus în proces. Dacă procurorul doar participă la procesul promovat de o altă persoană, el poate invoca numai excepţiile procesuale absolute; însă, şi în acest caz reprezentantul Ministerului Public îşi poate spune punctul de vedere, adică poate „pune concluzii” cu privire la toate apărările pe care şi le fac părţile.

Instanţa de judecată poate invoca, din oficiu, doar excepţiile absolute, deoarece prin acestea se tinde la respectarea unor norme de ordine publică. Instanţa nu poate invoca apărări pe fond sau excepţii procesuale relative, deoarece acestea vizează interese particulare ale părţilor, iar procesul civil este dominat de principiul disponibilităţii; mai mult decât atât, în caz contrar, judecătorul ar deveni părtinitor faţă de partea în favoarea căreia invocă apărarea.

- Actul de procedură prin care instanţa se pronunţă asupra mijloacelor de apărare ale părţilorAsupra excepţiilor de drept material instanţa se va pronunţa prin

hotărârea finală, deoarece aceste apărări vizează fondul pricinii. După cum va aprecia că apărările în fond sunt sau nu întemeiate, instanţa va respinge acţiunea ca nefondată sau o va admite.

Asupra excepţiilor procesuale instanţa se va pronunţa fie prin încheiere, fie prin hotărârea finală (sentinţă sau decizie), în funcţie de situaţiile pe care le vom reliefa mai jos.

Astfel, excepţia procesuală va fi admisă prin încheiere atunci când instanţa rămâne în continuare investită şi acordă un nou termen de judecată (de exemplu, în caz de neregulată citare).

Excepţia procesuală va fi admisă prin hotărâre atunci când se declină competenţa, se constata perimarea cererii, se respinge sau se anulează cererea de chemare în judecată.

Excepţia procesuală se respinge prin încheiere interlocutorie, atunci când se constată că este neîntemeiată şi instanţa continuă judecata.

- În privinţa timbrajului diferitelor mijloace de apărare.Invocarea excepţiilor procesuale nu este supusă timbrajului.În schimb, în situaţia în care apărarea pe fond îmbracă forma unei

cereri reconvenţionale (spre exemplu, atunci când se invoca nulitatea actului juridic – contract, testament – pe care îşi întemeiează pretenţiile reclamantul), aceasta se va timbra conform normelor în domeniu.

2. Clasificarea excepţiilor procesualea) excepţii de procedură propriu-zise, excepţii de fondAceastă clasificare este consacrată de art.137 Cod de proc.civ. şi

are drept criteriu distinctiv obiectul asupra cărora poartă excepţiile procesuale: cadrul formal al judecăţii sau dreptul la acţiune (a se vedea explicaţiile anterioare)

b) excepţii dilatorii, excepţii peremptorii Criteriul distinctiv al clasificării este efectul produs ca urmare a

admiterii excepţiei.Excepţiile dilatorii sunt cele care produc doar o amânare a

judecăţii: excepţia nulităţii actelor de procedură (când acestea pot fi refăcute), excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate, etc. Uneori se vorbeşte şi despre excepţii declinatorii, care au ca efect trimiterea cauzei la instanţa competentă să o soluţioneze: excepţia de necompetenţă.

Excepţiile peremptorii (dirimante) au ca efect respingerea acţiunii şi stingerea procesului: excepţia prescripţiei extinctive, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale, etc.

c) excepţii absolute excepţii relativeSe disting, de asemenea, excepţii absolute şi excepţii relative, în

raport de caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate. Astfel, sunt considerate excepţii absolute cele privind competenţa materială și teritorială exclusivă, autoritatea de lucru judecat, incompatibilitatea judecătorului, etc; excepţiile relative se referă la necompetenţa teritorială, cazurile de recuzare, etc.

3. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesualeProcedura de soluţionare se desprinde din dispoziţiile art.137 Cod

de proc.civ., comentat într-un paragraf anterior.O problemă importantă este cea a ordinii de invocare şi de

soluţionare a excepţiilor procesuale, deoarece Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii cu privire la acest aspect. Cum va proceda instanţa atunci când părţile invocă concomitent mai multe excepţii privind neregularităţi procesuale existente la un anumit moment al desfăşurării judecăţii? Va soluţiona excepţiile în ordinea în care au fost invocate sau va ţine seama de alte criterii? Excepţiile privesc cele mai diverse neregularităţi procesuale şi – prin urmare – ele au un obiect şi un caracter diferit (excepţii de procedură propriu-zise, excepţii de fond, excepţii absolute, excepţii relative), iar modul lor de soluţionare produce efecte diferite asupra desfăşurării procesului (excepţii dilatorii, excepţii dirimante). Art. 137 Cod de proc.civ. prevede, în al.1: „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.” Textul de lege este foarte clar în privinţa ordinii de soluţionare, atunci când o excepţie procesuală „vine în concurs” cu o excepţie de drept material. Însă, între cele două categorii de excepţii procesuale – excepţii de procedură propriu-zise şi excepţii de fond – care vor fi soluţionate cu prioritate, în cazul invocării concomitente?

Prima condiţie pentru asigurarea calităţii actului de justiţie constă în respectarea condiţiilor formale ale judecăţii. De aceea, considerăm că, în principiu, excepţiile de procedură propriu-zise trebuie soluţionate cu prioritate faţă de excepţiile de fond. Doar după ce şi-a verificat competenţa, a fost corect învestită, legal constituită şi compusă, sesizată în termenul prevăzut de lege, instanţa de judecată este îndreptăţită să se pronunţe cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind exerciţiul dreptului la acţiune.