NumeruI37 . Qi?adea-mapc l$/26 sepiemfige 1897. Anul XXXIII. Ese dumineca. Abonament pe an 8 fl., pe l/„ de an 4 fl., pe trei luni 2 fl. Pentru România pe an 2Q lei.

Prima poes i e .

Jjjlin de neastimpSr aşteaptă sosirea revistei, şi acum fcă o avea în mână , îi viniâ să o arunce cât colo. .Toate ilusiile i se risipiâ, ca şi când le-ai fi luat

HXU mâna , şi în u rma lor remase un sentiment de mânie şi de ruşine. Care va să dică — s'a isprăvit! Şi

de nou ochii lui aprinşi treceau peste cele doue şire fatale din poşta redacţ ie i : „încercare pr i­mitivă. Vedi-ţi mai bine de lec­ţii !" iar literile îi jucau îna­intea ochilor, de nu mai ve­dea numai ceva negru, care-i striga în t r 'una batjocoritor: Ve-di-ti mai bine de lecţii !

Dar ce avea r e d a c t a cu lecţiile lui ?

Eră o necuviinţă batjocura a-ceasta. Dacă nu le place poesia, nu le place şi s'a isprăvit, dar redacţia nu are drept să-şi mai şi ba tă joc de el — la asta nu avea d r e p t ! Şi în deplina con­vingere a acestei nedreptăţ i , îşi scoase petecul de hâr t ie şi începu a ceti poesia cu glas înalt.

însedar, poesia totuş eră fru­moasă !

Şi în inima lui bună se po ­toli de-odată rfiscoala mâniei de mai 'nainte, şi o duioşie îl cuprinse. Vedea în fata lui chipul blajin al mă-sei, căreia îi dedicase aceasta p r imă poes ie ; o vedea zimbind cu acelaş dulce zîmbet, care n u m a i o m a m ă îl are pentru copilul seu. Dacă i-ar fi cetit-o ei, ar fi plâns de bună seamă, ar fi în­ţeles dragostea lui profundă şi l-ar fi sărutat . Şi cât

DAVID BR. UR (Portret

de dulce i-ar fi fost cugetul, că copilul ei e p o e t ! Şi tot mai încet îi era glasul, tot mai lin curgeau caden­ţele, cu cât icoana mâ-sei îi erâ mai clară în minte, şi cu cât vedea că din toate aceste nimic nu se va alege.

Dar poesia erâ frumoasă! O dicea aceasta nu într 'a tâta

el, ci mai mult o voce lăuntrică, cunoşcinta nedesluşită a talentu­lui.

Mai ceti odată poesia, oprin-du-se la toată strofa, şi nu află nimic de îndreptat, nimic ce ar trebui să fie al tcum.

Dar dacă se înşela? Dacă eră vr'o amăgire de-a iubirei proprie, care-ţi arată bune şi frumoase toate lucrurile, îndată ce sunt ale tale ? Erâ poesia cea dintei ce e drept, şi r e d a c t a îşi va ave şi ea motivele ei. — Cine şcie dacă are dreptate ?

Şi în nedumerirea acestui „Cine şcie?" îi veni o idee. Dacă s'ar duce să consulteze pe cineva? Şciea el unde. Aproape de el lo­cuia un poet — cunoscut şi ad­mirat de toţi. Betrân şi simpatic, cu vecînicul zimbet de bunăvo­inţă pe buze, unul dintre acei betrâni tineri, cărora vremea n 'a fost în stare să le spulbere vi­

surile şi însufleţirea pent ru ideal. Da, avea să se ducă. Ajuns la locuinţa poetului, se opri. îi erâ ruşine

să între şi nu şciea cum să înceapă. îi viniâ să se întoarcă înapoi, să rumpă hârtia, ori să vină de altă dată. în sfârşit bătu.

S DE M A R G I N A

mai nou.)

87

434 F A M I L I A Anul XXXIII.

— Vino, s'audi vocea bătrânului . — Bună sara ! Şi din vorbă în vorbă ajunseră la „obiect". Bătrânul zimbiâ în t r 'una, privindu-1 peste ochi-

lari, pe urmă-i ceru poesia, şi din ce cetiâ, faţa i se însenina tot mai mult.

— Dta ai scris poesia asta ? — E u l — Ei, audi dta . . . audi dta, asta e ceva de tot

frumos . . . asta e ceva . . . dta ai talent, dta . . . şi i se opri graiul, li veniâ să-1 iee în braţe pe tinerul c e i sta în faţă confus şi emoţionat şi mai ales îi viniâ să plângă. Bătrânii plâng şi când se bucură şi când se întristează.

Privirea îi schinteiâ, nu mai erâ bătrânul de mai nainte, ci poetul vectnic tinăr, în a cărui ochi strălu-lucia schinteiâ geniului, acea resfrângere de nemurire .

— Audi dta, e prea frumoasă, ţi-o spun eu, prea frumoasă. Şi dici că redacţia cutare te-a refusat?

— Refusat. — Ei bine. Şeii ce, să mi-o dai mie. Eu am s'o

trimit la altă revistă. Voi spune că nu voi s'o public sub numele meu — o să pun iniţialele dtale — şi ai să vedi dom'le că va face furori. Poesia e drăguţă, şi-apoi în lumea de acum nu e vorbă de ce, ci de cine. Me 'nţelegi ?

Tînărul dede afirmativ din cap. Doue săptămâni apoi n 'a mai dat pe la el, şi

erâ grozav de neastimpărat. în t r 'o sară se trezeşce nu ­mai cu b ă t r â n u l : „Ei, nu ţi-am spus, dragul m e u ? " şi-i aruncă pe masă doue reviste şi un jurnal .

Tînărul remase încremeni t ; amândoaue revistele aduceau poesia lui la locul prim, iar jurnalul — tot-dauna mai cunoscător de causă — susţinea că e in­format din isvor sigur că autorul admirabilei poesii e (aici u rmă numele bătrânului.) La sfârşitul comentaru-lui spunea : dealtcum e prea frumoasă poesia, şi e prea cunoscut numele poetului, ca cetitorul inteligent să nu-1 cunoască la pr ima cetire.

Bătrânul poet rîdea repetând într 'una : Nu ţ i -am spus? Nu ţi-am spus?" Iar tînărul erâ emoţionat de-i fugeau literile dinaintea ochilor, şi-i t remura revista în mână. Atâte laude, atâtea elogii pe capul lui. Căci în urma urmei, a lui erau elogiile!

Capul îi vuia, îngână câteva cuvinte de mul ţă -mitâ bătrânului. I erâ ca şi când în întuneric i-ar fi resărit pe neaşteptate o lumină intensivă, care i luâ vederile. Abiâ-i audia cuvintele, cum îi spunea să scrie mai departe, să nu-ş peardă voia . . . talentul se im­pune şi odată impus, r emâne la locul lui.

Târziu când a remas singur, mai ceti odată poe­sia şi se cutremura de emoţiune la cugetul că mă-sa va ceti-o încă şi ea singură va şei cine a scris-o, şi o vor ceti-o încă mnlţi foarte mulţi, cari nu-1 vor cu-noaşce nici odată.

Apoi se gândi la cuvintele bătrânului . I se părea că erâ un an de când vorbise cu el, abia îşi aducea aminte de cuvintele lui, dar îi vedea şi acum zimbe-tul superior, şi ochii in cari scapără vie flacăra gân-direi. O singură frază i-a remas întipărită în memorie, sji ca şi când ar fi şciut, că are să se mai întâlnească de multe-ori în viaţă cu aceasta frază, repetă dus pe gândur i :

„Aşâ-i lumea asta, fătul meu!" SIMIN.

Destul! Destul! Ajunge ! .. Atâta viclenie Me scoate din răbdări,

lugi, silnică iubire, ce inima-mi sfâşie ! Fugi peste munţi şi mări !

S'a isprăvit! Adio! Am dat în lături jugul Şi fiarele le-am rupt...

Să scap rusinei, care mi-a smuls prieteşugul Şi sângele mi-a supt.

învingător eşit-am din luptă! In picioare îmi calc amorul stins.

E cam târxiu, şciu bine; şi rana reu me doare — Dar bine cam învins !

Deşteaptă-te, poete.' Durerea ta de-acuma Resplată va ave;

Căci dese-ori bolnavul nu-l vindeci, decât numri C'o buruiană rea.

Atâta umilire, cum, cum am îndurat-o? Cum, dacă me goniai,

Mai aşteptam afară, la uşa ta, îngrato ? Şi cum, pe când strîngeai

Un alt amant în braţe, cum nu mi-a spus simţirea Că me-'njosiam mai reu

Ca sclavul, şi că ast-fel nu-mi apîlram iubirea, Ci alt amor al teu!...

Oăseşce-ţi altul! Pune-l la jug? Şi dă-i durerea S'o-'ndurc-n locul meu !

Eu mi-am venit in fire şi-aştept ca mângăerea Să-mi curme dorul greu.

E drept că simt in mine cum dragostea şi ura Se luptă, şi-'nţeleg

Că-'nteia e mai tare; — dar mută fie-mi gura. Şi mut amoru-'ntreg !

Vreau să uresc! Sau, dacă mi-e scris alt-fel de soartă, Voi suferi-n ascuns,

Ca taurul şi jugul; nu-i place, dar îl poartă, De ură-n piept pătruns.

Vicleano ! fug de tine, şi totuş frumuseţea-ţi Me pironeşce-n loc.

Când sufletu-ţi m'alungă, me cheamă tincreţea-ţi Cu farmecu-i de foc.

Aşa că, nici cu tine nu pot, nici fară tine ... Nu şciu nici eu ce vreau.. .

Purtarea ta me-'mpinge spre ură şi ruşine, Iar ochii-ţi flăcări dau.

Ori cum, a ta privire s'a pus să me omoare. 0 simţ şi me 'nfior!

îmi plâng de milă singur, şi-'ncet, de sub picioare, Dau drumul la, Amor.

Vai ! Iartă-me, iubito ! Durerea mea păgână Alină-mi-o ! Şi-ţi jur

Pe-'nteia noastră şoaptă, pe chipul teu de dină, Pe-al buzelor murmur,

Anul XXXIII. F A M I L I A 435

Iţi jur să fim prieteni... Alege ! . . Hotăreşce ! . . Cum vrei să te iubesc?

Cu patimă, sau ură? .. Dar iartă-mc! .. Vorbeşce ! . . Căci simt că-nnebunesc ! .. .

HARALAMB G . LECCA.

C ă l u ş a r i i . (Din «Teatrul la Români* . )

. . . Afară de aceste jocuri, Românul mai are „un altul aproape superstiţios, în care jucători i trebuesc să fie în număr fără de s o ţ ; şapte, noue, un-spre-dece.

„Ei se numesc Căluşari şi se adună odată în t r 'un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap îşi p u n cunună împletită din foi de pelin şi din alte flori, vorbesc cu glas subţiratec şi, pen t ru ca să nu fie cunoscuţi , îşi acopăr faţa cu o cârpă albă. Toţi poartă în mână o sabie goală, cu care îndată ar s trăpunge pe ori-cine ar cuteza să le descopere faţa. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, în cât chiar dacă ar face omor, nu pot fi traşt înaintea judecăţi i .

„Conducătorul lor se numeşce Stariţ, al doile e Primicerul (Mutul Căluşarilor,) a căruia sarcină este de a întrebă pe stariţ ce joc pofteşce să se joace şi a spune apoi celoralalţi jucători în ascuns, ca sâ nu audă poporul numele jocului înainte de a-1 vede cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri şi tac­turi deosebite, dintre cari unele atât de dibace, incât cei cari le joacă par că nici nu ating pământul cu picioarele, ci că sboară şi se poartă prin aer.

„Căluşarii joacă în dilele de la înăl ţare până la Rusalii (?); în acest t imp ei cutreeră toate satele şi oraşele, pururea jucând şi saltând, şi în tot t impul nu se culcă să doarmă într 'alt loc decât sub acoperişul bisericilor, căci dacă s'ar culca într 'alt loc, i-ar munci strigoaele, sau cum le dic ei : frumoasele.

„Dacă se întâlnesc o ceată de căluşari cu alta pe drum, ele trebue să se bată şi ceata învinsă se pleacă celeialalte; apoi pun condiţiuni de pace, după cari cei învinşi trebuesc să remână noue ani supuşi celor în­vingători. De se întâmplă ca în lupta aceasta să remână vre-un mort dintr 'o parte sau alta, în acest cas nu se încape judecată, nici judecătorul nu urmăreşce pe făp­tuitor.

„Cel care e primit odată într 'o ceată de căluşari, t rebue să remână nouă ani într 'ânsa şi în tot anul să fie faţă Ia terminul şciut; dacă nu s'ar presentâ odată, atunci dic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii) şi-1 muncesc frumoasele.1

„Poporul prost crede că aceşti căluraşi au darul de a vindecă boalele cronice. Modul lor de vindecare e aces ta : aştern la pământ pe bolnav, încep apoi să­riturile lor şi, la un tact anume al cântării, îl calcă unul după altul de la cap până la călcâie; în urmă îi şoptesc la ureche unele cuvinte anume născocite de dânşii şi poruncesc boalei să iasă din trupul bolnavu­lui. Aceasta o repetă de trei ori în trei qlile şi de multe ori omul se îndreap tă" . 2

1 Frumoasele, î n cred in ţa poporului , sunt nişte n imfe de aer, cari se î n a m o r e a z ă de flăcăii v o i n i c i şi frumoşi. De a c e e a , când pe u n flăcău îl l o v e ş c e vre -o boală (paral is ie sau apo-p l e x i e de pildă,) se dice că a că(Jut jertfa frumoaselor pentru n e s u p u n e r e a ori reuta tea lui .

9 Cantemir, Descr ipt io M o l d a v i a e (1716), ed. A c a d e m i e i R o m â n e , p. 142. — Ve<)i şi Ioan Eliaiie, Curierul românesc , 1843, nr, 4 1 ,

Aşâ erau căluşarii acum 200 de ani, când scriea Dimitrie Cantemir, şi astfel au remas cu puţine schim­bări încă în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul altfel. Mai întâiu, nu au caracterul religios şi oare-cum mistic ce l-au avut după Cantemir, nici formează o corporaţiune aparte, trăind după regule neschimbate şi supusă unei discipline pe cât de aspre, pe atât şi de puţin potrivită cu firea Românului . înrîurirea medievală, — tainică şi super­stiţioasă, — ce se vedeşce din cele de mai sus, s'a mărginit, poate, asupra căluşarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai deasă şi mai puternică în acea parte a ţărilor noastre, pe când dincoace contactul cu Turcii, cu Grecii ori cu Bulgarii a fost mai simţitor.

Acum căluşarii, ca şi la sfârşitul veacului trecut, sunt şapte, nouă, un-spre-dece sau doi-spre-dece flăcăi, îmbrăcaţi cu iţari albi strimţi, cămăşi albe până dea­supra genuchilor, legaţi cu basmale mari roşii după gât şi peste umeri, cu ciomege lungi în mâni, zurgă­lăi la glesna opincii, încinşi cu chimir de pele bătut cu ţînte şi nasturi de metal şi pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) şi cu flori sau pene. Ei se adună in ceată sub ascultarea unui Vătaf şi sunt însoţiţi de un om mascat, Mutul Călu­şarilor, umblând astfel pe uliţele târgurilor, prin sate, dănţuind, pe când lăutarii <Jic din gură cântece de dor şi de veselie.

Ei sunt via întrupare la noi a străvechei corpo-raţiuni instituite de regele Numa Pompiliu pentru paza celor doue-spre-dece scuturi (ancilae), dintre cari unul, al lui Marte, fusese cădut din cer, şi cari erau prote­guitoarele cetăţii şi simbolul puterii şi tăriei milităreşci ale Romanilor .

Aceşti Salli, numiţi Pallatini, fiind că la început îndepliniau cultul lor în Palatul regelui, erau preoţi ai lui Marte Gradivus, aleşi printre fiii Patricianilor cari aveau încă pe părinţii lor în viaţă (patrinos & matri-nos). La 1 martie al fiecărui an, ei cutreerau oraşul, saltând, jucând şi cântând laude deului lor, din care pricină lumea îi şi numi Sălii (saltători).

Căpetenia lor se chemă praesul, magister Salio-rum sau vates (vătaful de adi) ; iar poesîile lor răsboi-nice se numiau astamenta, sau axamenta.

Regele Tullus llosiilius institui şi el o corpora­ţiune de Sălii în onoarea d e u l u l Janus, cari, după lo­cul unde li se clădise templul (colina Quirinalului), fure numiţi, spre a se deosebi de cei dintâi, Sălii Co­lini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine negreşit numele lor actual de Căluşari.

îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compunea dintr 'o tunică scurtă brodată (adi cămaşa cusută cu flori a căluşarilor), strînsă la mijloc cu un brâu mili-tăresc de bronz (cingulum), sau purtând o zea (pecto­rale) pe pept (adi chimirul cu ţinte şi nasturi de me­tal) ; pe de asupra o mantie de purpură (trabea, adi basmalele roşii de pe grumajii şi umerii căluşarilor); în picioare purtau sandale (adi opinci), pe cap o că­ciulită ţinguită (adi pălării mici cu cordele), pe coapsa slângă o spadă scurtă petrecută cu o curea peste umă­rul drept şi în mâna dreaptă o lance (adi ciomagul.)

Serbările lui Janus (Agonalia) se ţineau după unii la 9 sau 13 ianuarie (ale noastre), după alţii la 21 aprilie şi la 21 maiu, poate chiar la amendoue da­tele. Căluşarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii îşi încep jocurile.

Pan ţu l celor din Transilvania, do undo cu mio

436 F A M I L I A Anul XXXIII.

schimbări a trecut în Muntenia, este cu cântare sau fără cântare.

Când este fără cântare, mutului , a căruia mască are în deobşte cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezae şi Turca), îi este dat să se lege de oa meni şi mai ales să sperie femeile, plescăind cu cio­cul ori clăn{ănind fălcile după tactul musicei, cu o sfoară ascunsă sub haine.

Spriginiţi în ciomag şi făcând mişcări şi sărituri cu adevărat vrednice de mirare , 1 joacă ei atunci, fie­care în deosebi; apoi trosnind din degete, bat pămân­tul când cu vârful, când cu călcâiul piciorului şi în paşi m ă r u n t se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba une-ori se lasă şi pe vine, desghinându-se.

Dacă este cu cântare, atunci căluşarii se fac roată fără să-şi dea manile, spriginiţi pe bâtele lor, fac sări­turi pe loc împregiur, dau din mâni şi din picioare, se mlădiază şi se rotesc, cu aşâ repediciune şi măestrie, încât din mişcarea tuturora se poate prea bine desluşi credinţa celor vechi, că «jocul lor ar imită adecă în­vârtirea stelelor în giurul soarelui sau al lunei".

P e când se face dantul acesta, flăcăii cântă ver­suri de vitejie sau de dragoste, şi în Transilvania se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, aşâ că fiecare dănţuitor se repede să o smulgă, sfârşindu-ş cântarea cu refrenul: pe ! pe ea.' Se dice că acest obi-ceiu ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care erâ în mare cinste la Romani . 2

Când vor să câştige mai mult, căluşarii joacă şi cu fetele din sat, pe cari le aleg dintre privitori. A-tunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câţiva bani de parale, căci dacă fuge din danţ fără să-i dea nimic, atunci ceialalţi tovarăşi ai flăcăului îl pun într 'o pătură şi-1 aruncă de câteva ori în aer, ca să-şi bată joc de densul că e nevo iaş . 8

Damaschin Bojinca, 4 vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată origina căluşarilor noştri.

„Coli-Salii aceştia, dice el, şi până adi se mai ţin prin Ardeal şi prin Banat şi se cheamă căluşari^ iar peste ei mai mare, după a cărui orânduială joacă şi fac toate, este unul care se numeşce vătaf, adecă vates.

„Joacă la Rusalii toată săptămâna, umblând prin sate, şi precum Coli-Salii vechilor Romani erau pre­oţi şi slugiau unei dumnedeiri , aşâ şi căluşarii Româ­nilor de acum cred că este o putere care-i ajută în saltare şi priveşce neadormit la jocurile lo r ; ba încă şi aceea cred, că cel ce nu şcie juca bine, acela cade

1 Pentru a s e d o v e d i cât d e greu e a c e s t danţ, î n c e p ă ­torii trebue s i se bage într 'un buto iu , pentru a pr inde b i n e mSsura sări turi i ce vor face tn aer şi care n u se c a d e să fie mai largă decâ t o gură de buto iu des fundat . S e dice ch iar că dască lu l îşi c u n o a ş c e e l e v i i buni de joc şi de săltări , n u m a i după partea trupului ce remâne afară.

Wilhelm Schmidt, op. cit . , p. 13, crede m a i l e s n e că această în fundare î n buto iu a u c e n i c i l o r căluşari , pentru a-i deprinde cu mgsura paşi lor şi ro tunj imea săr i tur i lor , e s t e u n basm, pe care el n u 1-a putut doved i . Totuş ex i s tă o cred inţă generală, că adecă n u m a i prin putern ica mi j loc ire a d i a v o l u ­lui , pe care o capetă fie-care dănţuitor , s e poate j u c a j o c u l acesta .

' Wilhelm Schmidt, op. c i t . p. 13. — Curierul roman, 1843, nr. 41 .

* Obice iu l aces ta e s te foarte c o m u n între R o m â n i i d in Ardea l şi , c â n d eram copil mi -aduc aminte că u n g u v e r n o r d in partea l o c u l u i n e învgţase jocul aces ta , des tu l de pr imejdios . In v ia ţa şi a v e n t u r i l e lui Don Quichotte , aşâ c e v a s e în tâm­plă lui S a n c h o P a n s a , când n u are cu ce plăti Ia cârc iumă o chel tuia lă făcută.

* Anticile Romanilor, Buda 1883.

ameţit la pămfint, semn că nu e plăcut acelei puter i , şi pe loc ese dintre căluşari. încă şi un sbicer este, cel ce, când ceialalţi saltă, neîncetat îi încugiură pocnind cu sbiciul, de care toţi se feresc: aceasta însemnează doară puterea nemărginită a Romanilor, de care, ca de sunetul sbiciului, se feriau alte neamuri . De mirare este cu adevărat, t m e r e a vechilor datine la Români, cum şi una aceasta se pu tu păstra de atâtea mii de ani până acum*.

Nu credinţă deşartă dar, ci datină de Ia strămo­şii sei moştenită, este jucărea căluşarilor româneşci.

D. C . OLLANESCU.

Tablou rustic. In nor s'ascunde luna plină, Se lasă negura pe lac, Şi trestiile 'n veni se 'nclină Şi plâng încet . . . şi nu mai tac . . .

Vai pentru ce nu-s fără vină, Minuni la ce nu pot să fac, Să scot din neguri luna plină, Să luminez — pustiul lac ! ?

MĂRIA CUNŢANU.

î n t r ' o f a r m a c i e . O di de terg.

(Urmare. )

b a b ă : Domnule am o fetiţă şi s'o umflat o ţîră la g r u m a z i ; mi-i frică să nu cumva să i se facă v'o bală de guşe. Fă ghine dă-mi v'o unsoare ceva s'o ung.

- Capeţi nişte unsoare de 10 cr. - Că nu-mi trebue atâta. Să-mi dai de-ocam-

dată numai de-un creţariu, ca să vedem înteiu cumti-i şi ajută-i ceva ? . .

- Aici nu se dă nimic de-un cruceriu Şi-apoi cum gândeşci muere, să-i ajute unsoare de-un cruceriu ? Nici pe deget n'ai ce luă, doar aceea-i scumpă.

- Da chie . . . tot fă ghine dă-mi. - Nu se dă muere . Un cruceriu se dă la cerşi-

tori, dar nu pe leacuri. — Numai o scântee batăr, domnule, cât de câ t . . (Aspru.) — Nu 'nţelegi româneşce! — Domnule fă ghine, Ddeu să-t i dea sănătate. — De cruceriu teu ? . . (O aruncă afară.)

La uşe iaca un ţigan voinic. — Domnule, fă-ti milă şi pomană do un ghiet

sărac neputincios ! . . . — Tu neputincios, m ă ! . . . Nu ţ i-e ruşine să

cerşeşci un coldan ca tine. Baţi 3 ca mine când ti-i pune. Mergi şi lucrează!

— Nu pot, deu domnule, că n ' am putere nici cât un cochil, şi-acasă-mi mor băeţii de foame. Fă-{i milă d o m n u l e ! . .

— Mergi In treabă-Ji m6i ! , .

M A L U L L A C U L U I

438 F A M I L I A Anul XXXIII.

— Doamne iartă-i păcatele . . . Doamne dă-i sâ-să ta te . . .

— N'audi me ? . . (Merge cătră el, ţinând la spate sticla cu apă destilată.)

— Fă-i, Doamne, parte de raiu. Ddeu să. dea să­nătate doamnei şi cochilaşilor . . . Ţucu-ţi chicioarele, domnule poticarăş ! . . .

Farmacistul deschide repede uşa şi-1 stropeşce de vr'o doue ori cu apă destilată pe faţă.

Atâta i-a trebuit ţiganului. Unde nu mi se aş­terne frate pe fugă bietul ţigan, de nu-i vedeai cio­lanele, şi tunde-o nene la rîu, văetându-se cât îl ţinea peptul.

— Vâliuu . . . Vâliuu . . . săriţi oameni buni , că mi-o scos ochii cu apă ta re! Tu l a i ! . . t u l a i ! . . moriu! . . moriu ! . .

Cum ajunge la rîu, mi se aruncă tetea Faraon cât erâ de lunguţ în apă şi nu-mi începe-apoi a mi se tăvăli de-alungul rîului şi-aş căra cu pumnii la apă pe faţă, — de-ţi erâ mai mare dragul. Trebuia să-1 invidiezi, căci erâ o căldură tropică.

Târgul întreg clocotiâ de rîs . . . De-atunci bietul Cula şi-a întrerupt visitele. Far­

macistul i-a cădut din graţie şi n'a mai avut fericirea de-a-1 mai pute salutd. Dacă trecea vr 'odată în vreo treabă pe-acolo, — credeai că-1 tae alte neputinţe , aşâ o tuliâ.

0 mătuşe gârbovită, sbârcită şi mică de statură, vine borborosind (face impresia unei vrăjitoare.) Gu-o mână uscată şi t remurătoare întinde farmacistului o bucată de h â r t i e :

— Să-mi dai ce-i scris a ic i ! Farmacistul ceteşce abia descifrând : bâlsan, 1

măduă de os de r îmă, 2

unt sburător, : !

chicuruş, ' chicături de mătură,"' şi pant i l imon 0 de câte 3 creţari. — 18 cruceri la olaltă, mătuşe. — Hai ? . . Farmacistul (tare.) — 18 cruceri! — Haida-hai . . . bagă n u m a i ! — Să le-amestec? — Ba nu. Bagă-le başca, că mi le-amestec io. — Vedi şi caută banii pân ' ţi le bag. — Cum ? . . . (Aspru.) Să cauţi banii ! (Scociorând pr int r 'un săculeţ mai mult. petece.)

— Dapoi i-oi căuta io . . . că doară nu dau Turcii . . — Uite, mai am o ţidulă, ia vedi ce scrie ac i ? . .

Farmacistul : Unt de-al popii Ion, 7

1 T inctura b a l s a m i c a . — O l e u m c h a m o m i l l a e . s L i n i m e n t u m v o l a t i l e .

, 4 Se mai dice şi »chi<ături«. N u m i r e genera lă pentru spiritun rtJwris, Se în trebu in ţează contra dureri i de s t o m a c h , — sau cum cjice poporul »de durere de ir imă».

'' Tinct . c i n a m o m i . N e m ţ e ş c e : >Muttertropfen». De-a ic i Sasu l a făcut : >Moatertrapen«, iar R o m â n u l n e ş c i i n d ce în­s e m n e a z ă »Moater«, a făcut »mătura«.

" A n t i m o n . 7 U n g u e n t u m a r o m a t i c u m . După P h a r m a c o p e a c e a v e c h e :

>Ung, pop i l i on i s» . Poporu l nostru a î n ţ e l e s : «Popii Ion« şi fiind că numirea latină n'o înţelegea, aşa 1-a şi botezat,

ir ca floarea chersâcii, 1

şi nyere de ceapă. 2

— De cât vrei? — Să-mi dai din chiecare neam de câte 2 cr. — E prea puţin mătuşe, n a i ce face numai cu

a t â t ! Să iei cel puţ in de vr'o 15 cr. şi de-acestea. — Ba să-mi dai batăr de 12 creţari. — Eu îţi dau, numai a fi cam puţ in . Mătuşa (uitându-se în sticlă, după ce i-a băgat):

O sdropşi-l-ar poterea de leac da scumpu-i . Par ' că nici să chie foc ! . .

— Da la ce-ţi trebue atâtea feluri de leac ? — La nişte descântece, frăţiano . . . (Mergând

cătră uşe şi întorcendu-se iarăş.) U i t e . . . că erâ peci, peci . . . să-mi uit, săracu de mine . . . Gu-atâtea grigi . . . nu le mai poţi ţinea toate 'n cap. Să-mi mai dai de 2 ereţari „floarea Maicii Preces te" . 3

— Pe cine descânţi ? — Iaca, pe-un om ! . .

( F i n e a v a urmâ.)

In mersul vremii. Se scutură de vânt mereu Salcâmul cel din vale Şi ramurile lui pustii Vestesc atâta jale.

El nu mai este ea 'n trecut înalt frumos şi verde, Căci, florile şi Ic-a. perdul Şi frunx-aeum îşi per de.

în umbra lui se vede scris Cu litere de raze, — Ce finire ramuri se strecor Şi n umbră se aşează. —

Atâtea scene din trecut, Atâta dor ferbinte De care vecinie îmi aduc Atât de binc-aminte.

Isvor eră la umbra lui Cu apă de cristale, Reoglindându-mi chip de chip Din. visurile tale.

Şi câte nu-ţi ra fi şoptit Din gândurile mele Când sara străluciă frumos In tremurări, de stele.

Dar astădi totul e pustiu, Isvorul nu mai este Şi toate-mi par c'au fost un vis Sau umbră, din poveste.

1 Ung. o p h t a l m i c u m . Se mai <ţ\ce şi >ir de foc viu«. Se Întrebuinţează pentru d u r e r e de och i . Poporul 1-a numit după co loare , fiind că e g a l b e n ca f loarea persăc i i .

a Mell d e p u r a t u m . Contre tuse i la copi i i mici. 2 Niş te f loricele m i c u ţ e î n di fer i te colori , Se întrebuin­

ţează pen tru afumat,

Anul XXXIII. F A M I L I A 1 339

Salcânul singur veehiu amic De vent mereu se bate Şi vestezeşce di de di Vestind pustietate.

O frunză palidă a fost Iubirei drept dovadă

' Şi 'n toamna tristului amor A trebuit să cadă.

Iar adi privesc pe gânduri dus Intristătoarea vale ; Răsună totul a pustiu Ş-aduce-atăta jale.

NORIAN.

Henrik Ibsen. — S t u d i u cr i t ic . —

(Urmare. )

f l a r şcim că Ibsen nu se potriveşce pentru medita-| | i un i metafisice şi de aceea nici nu s'a ocupat

v r ^ m u l t cu chestiuni de religie. Credinţa e sădită în sţ?- om de mână străină, e un lucru peste care nu

7 poti fl cu totul stăpân, de aceea nu-i place să se * ocupe mult cu ea.

Cu atât mai dinadins se ocupă el cu celelalte puncte, cari formează esenţa societăţii omeneşci, cu in-stituţiunile create de oameni şi cărora oamenii s 'au supus.

Cel dintâi lucru ce îl cere Ibsen de la om e, ca să-şi păstreze to tdauna individualitatea. De aceea el e duşmanul tuturor asociatiunilor, cari pun pe oameni sub statute şi sub paragrafi de legi, cari le pune ho­tare voinţei şi fac din individi membri ai cutărei sau cutărei reuniuni.

E natural deci ca mai întei de toate să se re-voalte împotriva statului, ca a celei mai estinse reu­niuni de individi prefăcuţi în cetăţeni. Şi nu o face aceasta din vre-un simplu instinct de răsvrătire — vă-d u t - a m doară cu câtă simpatie părtineşce el „idea de sta t" a lui Hokaan, — ci din convingere adevărată. EI e convins că statul în forma lui de adi şi-a trăit traiul, că oamenii au progresat deja de la stadiul acela de a fi cetăţeni şi de aceea cere o formă nouă pentru un conţinut nou. Şi energic ca totdauna, cu al lui Brand „totul sau nimica", el predică o revoluţiune, nu înse o revoluţiune în cutare sau cutare stat, ci o revoluţie a omenirei întregi.

Când la 1848 îl vedem pe Ibsen urmărind cu atâta foc revoluţiunile din cele mai opuse unghere ale Europei, nu t rebue să credem că a fost aceasta nu­mai o însufleţire de tînăr, ci erâ o convingere pe care şi acam ca unchiaş de 70 de ani o are.

De şi în piesele sale nu a dat nici odată espre-siune acestor convingeri ale sale, n 'avem decât să ce­tim unele poesii sau scrisori ale sale, ca să vedem cât de firm e el convins că statul de adi e numai o plagă pentru omenire. Citez aici câteva pasage din corespondenţa sa privată, publicată de Grandes.

Când Franfa pierdu răsboiul cu Prusia, el scrie: „Vechia şi ilusorica Franţă e dărăburită, dacă şi

noua şi faptica Prusie ar fi îmbucătăţită, am fi deo­

dată, cu o săritură în mijlocul unui ev nou. Vai! Cum ar bâjbăi în giurul nostru ideile cele noue ! Şi d e M i a 1 '

fi şi vremea ! Totul din ce trăim noi acuma sunt nu­mai sfârimălurile de pe marea masa a revoluţiunei din suta trecuta — şi hrana asta a fost molfecatâ în dea-juns. Noţiunile cer un conţinut nou şi nouă manifes­taţie. Libertatea, egalitatea şi frăţietatea nu mai sunt aceleaşi ca pe t impul fericitei ghilotine. Asta e ceea ce nu înţeleg politicianii şi de aceea îi urăsc. Oamenii ăştia vor numai revoluţiuni speciale răsmirite în formă, în politică. Dar astea sunt numai vreme perdulă. Ar trebui să urmeze odată revoluţiunea spiritului ome­nesc".

Când, plângându-se odată de ţinuta Svediei şi a Norvegiei în răsboiul Danezilor cu Germania, i-a ob­iectat cineva: „Dar aţi fi căpătat o bătaie straşnică!" Ibsen respunse : „Aşâ e. Dar ce impoar tă? Am fi in­trat şi noi în mişcare, am fi apar ţ inut şi noi Europei. Numai să nu stăm neactivi!"

Foarte caracteristice cuv in te ! Pent ru Ibsen pacea aceasta silită şi nenaturală,

care ţine toate statele Europei încordate, e ceva pu­tred, ceva nesuferit. întocmai precum oamenii se adună in giurul unui cadavru învechit, îl văd cu toţii, la toţi le stă în cale şi le pute, dar se tem să-1 dea din cale sau să-1 atingă, căci la cea mai mică mişcare s'ar ri­dica din el o duhoare de nesuportat , — aşâ e situa-ţiunea Europei de adi-

„Faceţi loc!" strigă Ibsen, puneţi mâna cu toţ i i ! Nu vorbe şi sfătuiri, ci acţiune e aici de t rebuinţă!"

Statul trebue răsturnat, doborîtă acea hidră, care înjugă ael mai scump dar al omului : voinţa indivi­duală în jugul nemernic al consideraţiunilor politice, a celei mai josnice stări pe loc, când totul ar pute să se mişce. Aici trebuie vărsat sânge, sânge mult, pent ru k ca din aburii lui să se închege ideea cea nouă, care are să formeze măduva evului viitor.

Iată idealul lui Ibsen — şi priviţi real i ta tea! în loc de a se uni puterile pentru realisarea unui

sfânt ideal, fiecare îşi caută interesele sale proprii, as-piraţiunile sale josnice, toti sunt gata de a se uni când e vorba de a crea societăţi mici, de a lăsa să fie aleşi de preşedinţi, ' dar se retrag din luptă, când e vorba de realisarea unei ţinte mari scusându-se care cu ce poate, cu funcţia, cu familia etc.

O tăietoare satiră asupra acestui spirit birocratic-laş ne dă Ibsen în Brand. Văduvul Brand îşi varsă focul jeluitoarei sale inimi în acordurile orgei. Dască­lul şi paraclisierul aud astă cântare care-i înduioşază, şi iată dialogul care se naşce între ei :

Dascălul: De-ar fi iertat , aş fi m i ş c a t !

Paraclisierul: Da, dacă n'ai fi a m p l o i a t !

Dascălul: Dar str îmtorat de datorinţ i ,

Considerări , nu- i cu put in ţă !

Hei, dac'ar fi n u m a i fiinţă

Amice , ce -a i pute să s i m ţ i !

Paraclisierul: Hai să s imţ im, nu v e d e n imeni .

Dascălul : Nu poţi, — de la preot o şeii —

Doi în ace laş t imp să fii.

Un fericit şi blăstSmat,

U n funcţ ionar şi o m pe-odat ! . .

Aşâ sunt aceşti oameni, cari nici să simţească nu cutează, pentru ca să nu atace vre-un paragraf al le­gii şi al lor va fi paradisul — amploiaţilor. Şi multe

440 F A M I L I A Anul XXXIII.

suflete de acestea mici află Ibsen privind în giur, mulţi oameni cari gândesc cu mintea superiorului şi voiesc cu voinţa lui şi când se simţesc nefericiţi, nădăjduesc în viitor.

Paraclisierul: Dar v i i torul când s o s e ş c e V

Dascălul: A c e l a ? . . . Nic i odat , fireşce !

Paraclisierul: Adică, de, c u m n ic i o d a t ?

Dascălul : Când a v e n i t s'a şi gătat Şi în p r e s e n t se s c h i m b ă ' n d a t ă . . . Doar v o r b a însăş i ţ i-o arată.

Dar peste aceşti oameni trece Ibsen cu un surîs sarcastic. Ei nu-s periculoşi, câc ! precum adi ascultă de paragrafi stupidi, tot aşâ s'ar supune mâne u- 1 a B W W nor legi corecte, din aceşti nemernici pot eşf oameni folositori puşi sub o bună conducere. De aceea con ducătorii sunt aceia, cari merită atenţiunea, şi cău­tând îbsen după astfel de oameni, află motivul pri­mei sale drame din epoca aceasta : „Liga t inerimei".

* i *

„Liga tinerimei" e înti-tutală : „comedie", dar co­micul ei nu te face să rîili cu hohote , ci rîdend să scrâşneşci din dinţi. Ni-căiri aproape nu se vali-ditează mai bine dicala, că îndărătul fiecărei comedii e ascunsă o tragedie.

Steinhoff, 1 un tinăr ad­vocat soseşce într 'un oraş mic, sfişiat de partide, a căror conducători sunt Malsberg şi Momsen. Fie­care voeşce să-1 atragă în part ida sa şi Steinhoff e aruncat ca o pilă de Ia unul la altul, dar cu elas­ticitatea unei pile el se în­dreaptă după fie-care lovi­tură. Tinerimea se gru­pează în giurul lui, căci Steinhoff din prima di a şciut să îi câştige inima cu vorbe frumoase. Dar aceste vorbe frumoase şi

undeva ca să îmbete lumea cu vorbe, va înfiinţa pen­tru planurile sale alte ligi, cari toate îi vor ajuta cu un pas mai departe şi întrebat fiind, ce vor să clă­dească aceste ligi, va respunde : „Să clădească? Mai întâi e vorba de d ă r î m a t . . . " şi va dârîmâ făcându-se temut, apoi când va fi vorba de zidit, îşi va scutura iarăş ţarina de pe călcâie.

Cât de mult trebue să perhorescăm acest soi de plavragiu, aceste ligi nemernice, a vrut să arate Ibsen în piesa sa care ne apare ca un paleocest, prin care se întrevede mereu scrisoarea primu : cuvintele „refe­rinţele locale", cu toată ironia ce zace în ele.

Am amintit deja care a fost primirea acestei drame în patria sa. Traduc aici poesia s a : „Prietenului meu,

oratorului revoluţionar", 1

Portretul „ei"

i să se vadă cum a res-uns Ibsen la învinuirea, I prea s'ar fi dat pe par-

lida conservatorilor:

Irit prea c o n s e r v a t i v ? A m i c e dragă,

u sunt c e - a m fost in viaţa 'n treagâ!

I'ifîuri de şach , ca t ine, eu nu 'ncerc a mişca,

l' .estoarnă î n s e tabla ş i -urmân-du-ţi me- i vede !

i> s ingură revol tă eu r e c u n o s c :> l 'ac,- ' -

> e nu a fost pornită de nişte m â n i cârpace ,

Ea poartă d intre toate c e a m a i betrână g l o r i e ;

O şeii , e s te potopul d in b ib l i ca i s tor ie .

Dar Lucifer ş i - a t u n c e a s lă tuse la vegh ia t

Ş i d i c ta toru l N o i : pe-o barcă a scăpat.

Hai să pornim cu toţii o scurgere de nori —

Dac deocamdată- i l ipsă de strajnici ora tor i ! . .

fraze goale sunt şi singura lui însuşire caracteristică. De liga ce o formase în sinul tinerimei, punându- i de devisă ţinte ideale, îşi uită în-nată ce ea îşi îndeplinise misiunea, adecă îi ajută la candidatura de deputat şi deodată îşi dă a rama pe faţă, demascându-se ca un palavragiu care sub scutul traselor îmbătătoare îşi caută numai interesele proprii.

Steinhoff se dă la urmă de gol şi e scos cu hui ­duire din oraş, dar simţim bine că prorocia lui Heire: „Acest tînăr are talent, el va ajunge departe , îl vom vede încă în par lament şi poate şi minis t ru!" se va împlini cu toată ironia ce zace în ea. El va merge alt

1 Steinhoff e t r a d u c e r e a verba lă g e r m a n ă a o r i g i n a l u l u i S tensgaard . Traducătorul r o m â n a v e n d probabi l n u m a i tradu­cerea germană î n a i n t e a sa, a adop ia t a c e s t n u m e .

Voi îmi grijiţi de apă uriaşe, nesfârşită, Iar e u v o i p u n e n u m a i sub barc'o d i n a m i t ă !

Puternice cuvinte, din cari reese resoluta a lui Brand devisă: „Tot sau nimica!" Nu de ligi şi de asocieri avem trebuinţa, ci de o revoluţie puternică, unde să nu mai esiste statul de adi care-i condus ca un joc de şach, ci să facem odată tabula rassa, să omo-rîm acel monstru, care înjugă cel mai scump dar al omu lu i : voinţa individuală în jugul nemernic al con-sideraţiunilor politice, a celei mai josnice stări pe loc, cănd totul ar pute" să mişce înainte. Aici trebue vărsat

1 Digte p. 1 3 8 : >Til m i n v e n revolut ions- ta leren*.

Anul XXXIII. F A M I L I A 441

sânge, sânge mult, pentru ca din aburii lui să se în­chege ideea cea nouă, care are să dea măduvă evu­lui viitor.

O re împrospătare generală a societăţii cere Ibsen, da r aşa ca minciuna să nu scape nici măcar pe barca lui Noe în cadreie societăţii celei noue, basatâ pe ade­văr şi sinceritate.

Iată idealul lui — şi priviţi în giur! Minciună în credinţă, minciună în viaţa familiară,

minciună în iubire şi minciună în conşciinţa individu­lui . Câtă vreme ea domneşce în lume, fericirea ome­nească e departe, chiar când te credi că ai ajuns-o.

Şi aceasta e sîmburele dramei sa le : „Stâlpii societăţii".

*** Gând cortina se ridică, vedem adunate toate ca­

pacităţile unui orăşel norvegian la cel dintâi om al localităţii, la consulul Bernick. Tabloul ce ni se des­făşoară înaintea ochilor e cât se poate de încântător. P â n ă când stâlpii societăţii pregătesc în odaia consu­lului planuri de îmbunătăţire şi ridicare a oraşului, nevestele lor, cari ca conducătoare ale familiei încă sunt stâlpi ai societăţii, ascultă o prelegere morală pe care preotul le-o ţine. S'ar pute o viaţă socială mai ideală ?

Şi totuş aparinţa ne înşală. Cei ce făuresc pla­nurile de îmbunătăţire, au mai întâi în vedere intere­sele lor propri i ; iar damele îndată ce sunt singure, în ­cep să aducă pe tapet conversaţii din cronica scanda­loasă a oraşului.

Vedem de la început ipocrisia şi minciuna din sufletele tuturor şi compătimim societatea care se ra -zîmă pe aceşti stâlpi auriţi pe dinafară înse cu m ă ­duva putredă.

Şi chiar consulul Bernick e acela, pentru care lbsen a scris cuvintele : „Fiecare om are în trecutul seu măcar o parte, despre care nu-ş aduce bucuros amin te" .

Gând se întoarse din Paris de la studiu, aflase casa strămoşilor sei aproape de faliment. Tiner cum erâ, comise tot pe acela t imp un „păcat al t inereţelor", anume sări pe fereastră afară din casa unei actri ţe, chiar când bărbatul ei se întorcea beat acasă. Scăpase înse cu faţa curată, căci un tîner nobil, care mai t â r ­ziu deveni cumnatul seu şi care ţinea nebun la el, luă vina asupra sa şi fugi în America, astfel că toţi erau convinşi că Ioan Tonnesen, nu Bernick, fusese în noap­tea aceea Ia actriţă.

De-ar fi remas lucrul aşâ, nu ar fi fost nimic, dar Bernick jhotărî acum ca să se ridice cu ori-ce mijloace şi astfel comise păcate capitale. Rupse logodna secretă cu domnişoara Hessel pe care o iubiâ şi de care erâ iubit, pent ru ca să se poată însura cu banii unei alte fete, pe care n 'o iubiâ. Căci bani i trebuia mai întâi. Dar ei nu ajungeau pentru ca să ridice i a -răş numele vechei sale familii, căci protocoalele a ră ­tau neregularităţi şi astfel Bernick se decise la al doi­lea pas păcătos, respândi faima, că Tunnesen a fugit în America de teamă ca să nu fie prins că furase ban i de Ia ei.

De atunci au trecut ani , consulul Bernick se ri­dicase, devenise primul om din oraş şi toţi şcieau să istorisească despre vre-o faptă bună a lui. In casa lor domnia fericire. Dar el se ridicase pe minciună şi ea trebuia să se răsbune.

D o i n e . — De pe Crişul-negru. -

^Frunza v i i i , 2 ^ j M u l t m'au m â n c a t s tră in i i , 7? De mi i-ar m â n c a corbii ! . .

Amaru- i D o a m n e s tr inu , Mai amar ca p e l i n u ; P e l i n u are semenţă , Strâinu- i fără cred in ţă !

Pe unde s tră inu m e r e : Iarba, frunza toată pere, I svoare le toate s e a c ă , R e m â n e n d tara seracă !

(Va urma.) SEXTIL PUŞCARIU.

Duce-m'aş în l u m e a mare , Să scap de d i le a m a r e ; Duce-m'aş să n u mai v i n , Numai ca să uit de c h i n ; Duce-m'aş dar n u me lasă, Mândrul i ţa m e a aleasă.

Fă-me D o a m n e ce mi-i face, Fă-me D o a m n e o fântână, Aproape pe lângă s tână , Fântână cu trei i svoare , Aproape lângă s t r i m t o a r e : Câţi drumari pe drum vor trece . Toţi să beie apă r e c e ; Apa să îi recorească , Câţi vor bâ toţi să trăiască, N u m a i badea să p l e s n e a s c ă !

Fă-me D o a m n e ce mi- i face, Fă-me D o a m n e - i m mSruşor, La mândruţa 'n s în işor : De ea să m e î n c ă l d e s c Şi la s inu e i să cresc .

Mândruliţa ha i la no i , Să n e i u b i m a m e n d o i : Că nu- i pâne şi nu-i sare , P r e c u m sunt b u z e l e t a l e ; Şi nu-i apă şi n u - i v i n , Precum eşti mândră l a s în .

Dragi i m e i ş-ai m e i bădiţi , Care din v o i m e iubiţ i ? De m'ar iubi ce l m a i mare , Să-i fiu dragă m'aş p u r t a - r e ; D e m'ar iubi ce l mai mic , M'aş purtă m a i s l a b u n pic .

N'aş d a ochişor i i m e i , P e ce i patru boi ai tei , Şi n'aş da guriţa m e a , D e mi -a i da şi pădurea : Păduri i - i t rebue c ios , Şi m i e u n o m frumos; Pădurii- i trebue fag, Şi m i e u n o m m a i drag !

IOSIF STANCA. 37

442 F A M I L I A Anul XXXIII.

Scrisori moderne . Lili dragă,

Am primit eri scrisoarea ta desolată şi iată îţi respund. Ce mare nenorocire ! Bărbatul teu a avut o prietenă înainte de a se însura!

înţeleg mâhnirea ta. De sigur, te-ai măgulit că eşti cea dintâi dragoste a bărbatului teu şi acum îţi vine greu să pierdi ilusia asta. Ga să te mângăiu — dacă vrei s'o iei ca o mângăere — am să-ţi spun că bărbatul Măriei şi bărbatul Elenei şi bărbatul ori-cărei femei, sunt vinovaţi de necuviinţa de a nu fi aşteptat neatinşi, pe aceea cu care trebue să-şi împartă viaţa . .

Şi bărbatul meu a avut o pr ie tenă ; ba încă şi după ce s'a însurat, Dulcineea lui i-a trimis scrisori mai dulci chiar decât numele ei, fără a pomeni nici un cuvânt de căsătoria lui, ca şi cum eu aş fi fost o cantitate foarte neglijabilă în viaţa lor. Vedi, nici o schimbare şi după căsătorie; atâta numai, că acum ci-tiam scrisorile împreună, rîdeam şi glumiam pe soco­teala lor ca doi camaradi .

Acum, de, nu ţi : oi garanta, că pe urmă, — după ce-am rîs atât de prieteneşce şi el mi-a dat dovadă de atâta încredere, - eşind de acasă, nu s'a grăbit să se ducă să-şi vadă prietena cea veche. Poate nici nu s'a sbicit sărutările de pe obrazul meu, şi el le dă mai cu foc, alteia.

Şi cu toate astea nu e atât de vinovat! Astea sunt porniri de ale momentului , porniri rele ale firei noastre nemernice, porniri cari se revoltă şi se sbat când sunt oprite. Rare ori învingi, mai adesea eşti în­vins. Poţi să-ţi spui atunci, cât îi vre, că eşti un mi­şel, un nemernic, un fleac, în sfârşit poţi să te ocă­reşti, şi să te judeci cât de mult. Mintea spune una, iar scheletul teu flecăros face alta.

în caşul acesta, ce poţi să dici ? Poţi tu să în­vinovăţeşti pe altul când şeii că şi tu eşti aşâ, sau ai fi tot aşâ în împregiurarea lui ? Negreşit că după gre-şală trebuie să vie şi remuşcarea. Destulă pedeapsă! Credi că e puţin lucru pentru densul să se gândească că a minţit, — a înşelat, a făcut un reu aceleia pe care poate o iubeşce şi o pune mai presus decât ori ce în inima şi inteligenţa lui.

Vorbesc de firile b u n e ; de cei cari sunt capabili de sentimente adevă ra t e ; de cei cari sunt sinceri, nu de acei cari mint neîncetat, fără pic de conşti inţă, cari nu-ş dau seamă şi nu simt desgustul ori-cărei înjosiri.

Şi încă, tot nu-mi fac atâta ilusie în ceea ce pri-veşce dragostea lui. Poate remuşcarea îi vine mai mult din ciuda de a se simţi aşâ de slab, de a nu se pute stăpâni, de a se şti fără de voinţă. Dragostea vine în rândul al doilea, sau cel mult în rând cu altele, la cea mai mare parte. Sunt prea puţin acei cari îşi fac din dra­goste un scop pentru viaţă, o călăuză a faptelor lor. Omul trebue să aibă conştiinţă, voinţă, îna in te de toate.

Şi ca să nu ne întoarcem la prietenele bărbaţilor noştri, îţi voi spune că nu me supăr să aibă cât de mul t e ; numai pe mine să me iubească, să me consi­dere, să me puie mai presus de toate.

Ne uităm atâta în oglindă ca să ne dăm seama de calităţile noastre fisice, şi tot nu putem ! Cu toate acestea lucrul e destul de concret, nu ne lipseşce de­cât sinceritatea cu noi enşine. Dar valoarea noastră morală şi intelectuală, cu cât mai greu e de a o afla ? Cine are să te judece destul de drept ? Şi mai cu seamă, pe cine ai să credi? Unul, ai să dici că te măguleşce; celalalt te invidiază. Eu înse m 'am gândit la altceva, de şi cu modul acesta nu pot află decât valoarea mea în ochii unui singur om. Iau calităţile tuturor priete­nelor trecute şi presente ale bărbatului meu, le r e u ­nesc, şi dacă după cum am spus, sunt cea mai iubită şi mai slăvită din toate, aflu părerea bărbatului meu despre mine.

Tot e ceva şi asta ! Ai să dici că sunt un cămătar, care ştiu să trag

foloase din toate. Eu nu-ţi mai spun decât un lucru : Nu te mâhni, nu-ţi face sânge r eu ; ai să slâbeşci, ai să te faci urîtă, nervoasă, cicălitoare. Iar bărbatul teu are să spuie la u rma urmei : ,,N'am avut până acum nici o prietenă mai urîtă şi mai nesuferită decât ne­vasta mea!"

Aştept respunsul teu.

A ta, Elena.

Pentru conformitate: LAURA VAMPA.

l lustraţiunile noastre. Br. Davld Ors de Marglna. Drept pendent al

potretului din nr. trecut, publicata acum altul, care ni-1 înfăţoşează pe regretatul bârbal în civil, cum s'a purtat în anii retragerii sale din serviciul militar.

Pe malul lacului. 0 idilă drăguţă. Fecioara şede pe malul lacului şi priveşce lebedele care se joacă îna­intea ei pe luciul apei. Dincolo de lac începe pădu-riţa. Şi mai încolo se întinde câmpia verde. Fata îşi ridică privirea de la lebede şi se uită spre câmpie, lung, lung . . . De acolo are obiceiul să vină el.

Portretai „el." Al cui? Al fiinţei celei mai scumpe în lume, care ca frumuseţe şi bunătate n 'are seamăn pe lume. Aşâ ni-o spune „el". Şi trebue să-1 credem, căci joară că-i asâ.

LITERATURĂ şi ARTE. Şciri literare. Dl Angelo de Gwbernatis, renumit

tul bărbat de litere italian, lucrează la o carte despre Români . — Dl T. Daul anunţă, că va pune sub tipar trei l uc ră r i : Poveştile Bihorului, Flori de la Câmpie şi Poesii na ţ ionale ; toate aceste la olaltă vor costă 2 fl. 80 cr. sau 5 lei ; abonamentele se fac la tipogra­fia Thoma Basilescu în Bucureşti . — Dl^Ştmem-SMca, medie în Bran, anunţă că va da sub tipar lucrarea sa „Dietetica poporală" lucrată a n u m e în interesul mo­dului de traiu al ţăranului econom şi invită pe cei ce vor s'o aibă, să trimită 85 cr., căci mai multe exem­plare nu se vor tipări, decât numai câte vor fi abo­nate. _ Dl Gr. N. Lazu va scoate la lumină, în edi­tura „României Musicale", un volum de poesii, înti­tulat „Ultime raze".

Anul XXXIII. F A M I L I A 443

Premiile Academiei Române, in sesiunea gene­rală din 1901, Academia Română va decerne urmă­toarele p remi i : Premiul Alexandru Ioan Ouxa, de 6000 lei, celei mai bune lucrări scrise în limba română a-supra următorului subiect: „Istoria critică asupra chi-nezatelor şi districtelor autonome româneşci din Tran ­silvania, Ungaria şi Banat, cu privire şi la instituţiunea chinezilor din celelalte ţări locuite de români, însoţită cu anexe de documente*. — Premiul statului Lazar, de 5000 lei, celei mai bune lucrări scrise în limba ro­mână asupra următorului subiect : „Fauna ichtiologică a României" . — Premiul Anastasie Fetu, 3000 lei, ce­lei mai bune lucrări scrise în limba română asupra următorului subiect : „Charta agronomică a României". — Premiul Neusehotz, de 2000 Iei, celei mai bune lu­crări scrise în limba română asupra următorului sub­iect : „Expunerea principiilor conducătoare ale dreptu­lui public modern al României şi cercetarea resultate-lor aplicaţiunii lor de la 1857 până 'n momentul de faţă". — Premiul Adamachi, de 5000 lei, celei mai bune lucrări scrise în limba română asupra următoru­lui subiect: „Istoria literaturei române de la Cantemir până la 1821, cu extrageri din autorii acelei epoce literare". — Terminul presintării manuscriptelor la con­curs va fi până la 1 septembre 1900.

Teatrul Naţional din Bucureşci. în stagiunea vii­toare se va representâ şi „Meşterul Manole", tragedie în 4 acte, de Carmen Sylva, t radusă în versuri albe de colaboratorul nostru dl Haralamb G. Lecca. — Dl O. Ionnescu-Gion, care a fost însărcinat de ministerul instrucţiei ca să facă un raport în privinţa reformei legii teatrelor, şi-a depus raportul. — Lucrările de reparat/hme a Teatrului Naţional continuă cu multă ac­tivitate. Cortina de fier care isolează scena de sala tea­trului, e deja montată şi dilele acestea va fi aşedată, după care se vor începe lucrările de aranjare a mobi­lierului din sală şi decorul. Pent ru a nu întârzia des­chiderea stagiunei, lucrările vor continua şi noaptea cu ajutorul luminei electrice.

Actele conferenţei din Clnş. A eşit de sub tipar: „Actele conferenţei Românilor gr. cat. din provincia mitropolitană de Alba-Iulia şi Făgăraş, ţ inută Ia Cluş în 29 iunie 1897. Braşov, tipografia A. Mureşianu". Cupr inde procesul verbal al conferenţei, dimpreună cu toate aduse le , precum şi convocarea conferenţei, ordi­nea de di şi depeşele ce s'au adresat din conferenţă.

De Ia congresul de medicină din Moscova. In­tre comunicări le făcute la congresul internaţional de medicină la Moscova, au fost şi opt comunicări ale dlui profesor dr. Toma Ionescu, unul dintre delegaţii guvernului român din acel congres. Diarele medicale, în darea lor de seamă asupra acestui congres, se ocupă şi de discuţiunile la ce au dat naşcere aceste comunicări.

Turneul artistic al dşoarel Agata Bârsescu. Emi­nenta tragediană Agata Bârsescu s'a întors, după un lung turneu artistic, la Viena. Ea a jucat în 28 oraşe din Germania. La Darmstadt a fost invitată de marele Duce de Saxa-Coburg. Repertoriul Agatei Bârsescu s'a îmbogăţit cu creaţiuni splendide, necunoscute la Viena. Fedora, Adrienne Lecouvreur, Medea, Donna Diana, Iudita, Hermione, Lady Machbeth, etc. E de mirare, spun diarele vieneze, cum o astfel de artistă nu-i smulsă din viaţa pribeagă şi ataşată, în mod stabil, de o scenă vieneză.

Limba iubirii şi Ralana. Colaboratorul nostru dl Pe t ru Vulcan a scos la lumină în Craiova o broşură care cupr inde o poesie întitulată «Limba iubirii" şi o

poemă sub titlul „Raiana". Autorul, care a apărut de vr'o 7—8 ani în literatură, ş-a creat un nume bine cunoscut în cercurile literare bucureşcene. Lucrările sale cuprinse în aceasta broşură, au şi ele caracteris­tica celora ce a publicat pân ' acuma: versificaţiune naturală şi o limbă uşoară. Preţul 1 leu.

Doue Opere noue Dl C. Dimitrescu, cunoscutul violoncelist şi director al Teatrului Naţional din Bucu­reşci, a terminat doue opere comice. Prima are titlul „Sergentul Car tuş" şi este operetă în doue acte, libre­tul de locotenentul Apostolescu, subiectul e scos din resbelul de la 1877—78 cu Turcii. A doua se nu-meşce „Nini" şi e operă comică în trei acte, libretul de Sycomore. Ambele au fost presintate direcţiei Teatru­lui Naţional, care le-a admis pentru stagiunea viitoare.

Autorul „Valurilor Dunării" la Viena. Cetim în dia­rele bucureşcene, câ dl Ivanovici, cunoscutul composi-tor de valsuri, inspectorul musicilor militare din Ro­mânia, a fost trimis de cătră ministrul de resboiu la Viena. ca să studieze organisaţia musicilor militare d'a-colo. Dl Ivanovici va sta Ia Viena timpul trebuitor pentru a găsi modele, după care să organiseze musicile mili­tare române.

Albumul independenţei. A eşit fascicula I din „Albumul apărătorilor Independenţei", lucrare datorită dlui căpitan Puică. Fascicula aceasta conţine portretele regelui Carol şi al reginei Elisabeta, al dlor Ion Brătianu, general Cernat, general Berendeiu, precum şi un tablou represintând pe regele Carol în faţa Griviţei.

Doue bUSturl. Bustul fabulistului Alermidrescu, a cărui iniţiativă se datoreşce cunoscutei noastre scriitoare, dna Smara, e gata şi în curând se va ridica pe una din pieţele oraşului Tergovişte. Monumentul întreg va ave o nălţime de 4 metri, din care bustul 90 cm. — Bustul lui Anastasiu Pann, nentrecutul scriitor popo­ral, se va ridica în oraşul Huşi, unde s'a şi formai un comitet, care să organiseze ridicarea.

Climatologia României. A apărut, în ediţiunea Academiei Române, broşurică înt i tulată: „Materiale de Climatologia României, VIII, Seceta din Dobrogea în 1896", de St. C. Hepites, membru corespondent al Academiei Române. Preţul 10 bani.

Reuniunea femeilor române din Sibiiu. Primirăm o broşură întitulată : „A treideci şi doua adunare ge­nerală ordinară a reuniunei femeilor române din Sibiiu ţ inută la 20 iunie n. 1897". Editura reuniunii. Sibiiu. Tipariul tipografiei archidiecesane. 1897.

Concerte şi representaţii teatrale. In Elisabeti-nul-Timişoarei, tinerimea română de acolo a dat la 19 septembre n. un concert, u rmat de representaţie teatrală. S'au cântat şi s'au declamat, apoi s'a jucat

piesa „Nebunul" dramă în 2 acte de N. Ţînţariu. După teatru a fost dans. — La Caransebeş societatea ro­mână de cântări şi musică a dat Ia 8/20 septembre un concert sub conducerea dirigintelui A. Huttner, cântând composiţii de I. Vidu, T. Cerne, T. Popovici

şi R. Peters. Carte de şcoală. A eşit de sub tipar la A r a d :

„Gramatica română, pentru învăţământul secundar" de Ioan Petreanu, profesor. Partea II. Sintax. Preţul 60 cr. Editura autorului.

Un prieten îţi cere bani: gândeşce-te ce vrei să perdi, banii sau prietenul?

444 F A M I L I A Anul X X X I I I

C E E N O U ? Hymen. Dl Octavian Putiei, subjude r. în Recaş,

s'a fidanţat cu dşoara Silvia Gaiţa din Timişoara, Io-sefin. — Dşoara Elena Cimponeriu, fiica dlui Dionisiu Cimponeriu, c. şi r. director de poştă şi telegraf mili­tar în Seraievo, s'a fidanţat cu dl dr. Gendauer Bela, adjunct la guvernul Bosniei şi Herţegovinei. — Dl Ioan Stoilla, inspector la institutul de asiguraţiune „Transilvania" în Arad, s'a logodit cu dşoara Elisa-beta Molnar. — Dl Ilie Pop, candidat de preot, s'a fidanţat cu dşoara Lucreţia Galefariu în Selişte. — Dl Radu Mureşan din Hunedoara şi dşoara Olga Romo-şan din Orăştie s'au logodit.

împăratul Germaniei la Budapesta. După ma­nevrele de la Tata, împăratul Vilhelm II a vinit dumi ­necă în 1 9 1. c. la Budapesta, spre a face visită îm­păratului şi regelui Francisc Iosif. Aici, în mijlocul celor mai mari ovaţiuni, a stat doue dile, visitând mai multe instituţiuni de cultură. La prândul de luni, în -naltul oaspe a pronunţat un toast foarte elogios pen­tru naţiunea maghiară. Luni sara a plecat acasă.

Regele şi reg'na României în Budapesta. Venind din Răgaz, regele şi regina României se vor opri la Budapesta spre a rentoarce aici visita din toamna tre­cută a împăratului şi regelui Francisc Iosif. Suveranii români vor sosi în Budapesta marţi la 2 8 septembre la 2 şi 3 0 minute d. m. şi vor fi întimpinaţi la gară de Maj. Sa, de archiduci, archiducese e t c , apoi vor descinde în palatul regal d inBuda . La ora 5 prând. Sara representaţie de gală în teatrul de operă. La 2 9 sep­tembre, plimbări prin oraş cu t răsura ; la ora 1 regele Carol va luâ dejunul cu oficerii regimentului seu de onoare nr. 6 . După miadădi iarăş visitarea oraşului. La 6 prând de gală. La 9 şi 1 5 plecare spre România.

„Bihoreana". Joi la 2 3 1. c. s'a ţ inut conferinţa fundatorilor institutului de credit şi economii „Biho­reana" care se înfiinţează în Oradea-mare, cu un ca­pital social de 2 0 0 . 0 0 0 fl. S'a statorit prospectul care se va trimite dilele viitoare bărbaţilor de încredere din comitat şi din alte părţi, spre a subscrie acţii. Termi-nul subscrierii s'a ficsat pe 1 5 februarie n. anul viitor. Apoi s'a început discuţiunea asupra proectului de sta­tute, remânend să se continue în şedinţa vii­toare.

Dl dr. Felician Bran profesor la universitate. Diarele maghiare scriu că consiliul universităţii din Budapesta a invitat pe dl dr. Felician Bran să-şi dea recursul pentru obţinerea catedrei de dreptul canonic la acea universitate şi astfel dsa de sigur are să fie numit la postul acela. Dl dr. Felician Bran, până 'n toamna trecută profesor de limba şi l i teratura română, precum şi de religiunea gr. c , la gimnasiul catolic din Oradea-mare, de atunci e archidiacon al părţilor sătmărene, cu sediul în Garei, unde l-am pe­trecut cu felicitările noastre, şciindu-1 destoinic spre a-şi îndeplini misiunea în părţile acelea. Tocmai de aceea, ori cât de mult am ave să-1 felicităm la aceasta distincţiune, nu ne putem ascunde regretarea că-1 ve­dem depărtându-se de acolo, unde biserica şi şcoala română au aşâ de mare trebuinţă de zelul şi talen­tul seu.

Inaugurarea universităţii din Iaşi se va face la 1 5 / 2 7 octombre, asistând şi regele, căruia i se p regă -

teşce o primire grandioasă, apoi representanţii tuturor a u ­torităţilor şi un numer mare de profesori din toată ţara. După inaugurare se va deschide o exposiţie agri­colă şi de vite la noul abator. Asemenea vor fi inau­gurate mai multe clădiri noue şcolare ale comunei, în presinţa regelui. Tot cu aceasta ocasiune se vor inau­gura şi băile comunale şi poporale. Tot atuncia se va înfiinţa Piaţa Unirii, unde la 1 8 5 6 s'a încins Hora Uniri i ; pe aceasta piaţă se va înnălţâ un mare arc de triumf.

Universitară şi gimnasistă română. Dşoara Va-leria Curtuţiu, fiica dlui advocat Gurtuţiu din Arad, s'a înscris la facultatea de medicină din Budapesta ; dra Gurtuţiu a studiat doue semestre şi Ia academia de drept din Kecskemet. — Dşoara Dorina Lemeny, fiica dlui dr. Liviu Lemeny, referent şcolar consistorial archi-diecesan din Sibiiu, a făcut dilele t recute examenul de pe prima classâ gimnasialâ la gimnasiul de stat din Sibiiu.

In onoarea dlui Gr. G. Tocilescu. Studenţii fa­cultăţii de litere din capitala Bucureşci au comandat o medalie de bronz în amintirea descoperirii monumen­tului istoric de la Adam-Klissi. Această medalie poartă pe o parte efigia monumentului de Ia Adam-Klissi, iar pe cealaltă figura dlui profesor Gr. Tocilescu, desco­peritorul monumentului .

f NiCOlae Popovici, profesor de musică la gim­nasiul român gr. or. din Braşov, fost dirigent al Reu­niunii române de gimnastică de acolo, bine cunoscut şi ca artist-cântăreţ şi ca compositor, a încetat din viaţă la Sibiiu, în 7 / 1 9 septembre, în etate de 40 ani. Reposatul, născut Ia Caransebeş, a studiat la conser­vatorul de musică iVm Lipsea, :tpoi t» s«rvif '.1 ani ca profesor de musică vocală şi instrumentală la semina­rul pedagogic-clerical din Caransebeş ; atunci s'a an ­gajat la Karltheater în Viena, dar peste un an s'a dus la Braşov, unde i s'a oferit un teren mare de activi­tate şi unde el a lucrat cu zel neobosit, atât ca cânîăreţ, (bariton,) cât şi ca compositor şi profesor. Din multele lui composiţii, amin t im: Hora Dobrogeană, Hora isvo-rul, Zăpada, Tainic se luptă. în 1 8 9 5 se iviră pr imele simptoane ale boalei înfricoşate, care i-a stîns firul vieţii în sanatoriul din Sibiiu. La mormântul lui m u ­sică română a îmbrăcat doliu, căci a perdut pe unul din cei mai talentaţi cultivatori ai ei .

Călindarul septămânei . D u m i n e c a (XV) îna int . i r t a l ţ . j ^ u c i , j y / d e l a loan_c19. g l . 6 a î n v .

P i u a sept. Căl indarul v e c h i u Duminecă Luni Marţi Mercuri Joi Vineri Sâmbătă

1*1 rf) Inălţ. S. Cruci Mart. N l c h i t a Eufemia Mart. Sofia Cuv. E u m e n i u Mart. Trofim Mart. Eus ta ţ iu

Călind, nou S o r e l e

26 Ciprian 1 5 3915 3 3 27 Waldemar 5 4 0 5 31 28 W e n c e s l a w i 5 4 2 5 28 29 Arc. M i c h a i l 5 4 4 5 26 30 l eron im 5 45 5 24

1 Oct. R e m i g 5 47 5 21 2 Otto 5 49 5 1 9

&ttT Treiluniul iulie—septembre se va încheia cu nr . 39. Rugăm pe abonanţii noştri să-şi innoiască de t impuriu abonamentele.

§0fT Numere de probă trimitem cu plăcere; dar apoi nu expediam foaia, decât numai a-celora cari ne-o cer.

Proprietar, redactor respundător şi editor: I O S I F V U L C A N . (STRADA ÂLDÂS NR. 2 9 6 b.)

Cu TIPARUL LUI IOSIF LÂNG IM ORADEA-MARE.