I SABELLE Eberhardts-a născut pe 17februarie 1877 laGeneva. Este fiicailegitimă a uneinemţoaice refugiate dinRusia, Nathalie deMoerder (născutăEberhardt), căsătorită cugeneralul Pavel deMoeder, şi a lui

Alexandr Trofimovski,născut în Armenia, fostpreot, convertit la islam.Împreună cu mama sase stabileşte la Annaba(Bone, în timpulocupaţiei franceze) în1897, unde cele douăanunţă oficial că suntadepte ale religieiislamice. Ele iau parte,

alături de băştinaşi, lalupta violentă împotrivaputerii colonialefranceze. Decid sătrăiască asemeneamusulmanilor şi semută la Batna în 1899,în cartierul Zala, undecasa lor există şi azi, dareste doar o ruină. Dupămoartea mamei, I sabelle

duce mai multe luni oviaţă nomadă şi îlîntâlneşte pe SlimaneEhnni, musulman denaţionalitate franceză,subofiţer la spahii,bănuit de spionaj. Înianuarie 1901, în timpce trece prin satulBehima (azi H assaniAbdelkrim), ea este

victima unei tentativede asasinat. În acelaşian, se căsătoreşte cuSlimane şi obţinenaţionalitatea franceză.Căsătoria îi permite săse întoarcă în Algeria,unde colaborează laz i a r u l Akhbar. Estetrimisă ca reporter derăzboi la Aïn Sefra. Îl

întâlneşte pe MaximeNoiré, pictor orientalist,iar în noiembrie 1903, laBeni Ounif, facecunoştinţă cu generalulLyautey, care apreciazăfelul în care scriitoareaînţelege Africa şi simţullibertăţii.

Pe 21 octombrie 1904,la Aïn Sefra, uedul se

transformă într-untorent năvalnic şi oraşuleste aproape înghiţit deape. S limane este găsitteafăr, dar I sabelle piereîn casa prăbuşită.Trupul ei odihneşte înmicul cimitir musulmanSidi Boudjemaâ de laAïn Sefra. Scrierile saleau fost publicate după

moartea autoarei şiprezintă realitateacotidiană a societăţiialgeriene din vremeacolonizării franceze.Carnetele ei de călătorieşi însemnările zilniceadună impresii dinperioada nomadăpetrecută în Sahara.

Dintre volumele

publicate, amintim: SudOranais, 1905, MesJournaliers, 1923, Conteset paysages, 1925 etc.

Iubirinomade

____________________________

ISABELLEEBERHARDT

Traducere dinlimba franceză

ANAANTONESCU

NEMIRA Coperta: Gabi

DUMITRU

IsabelleEberhardtAMOURS

NOMADES

NOTA

TRADUCĂTORULUI

Denumirilegeografice, ca şi cele aletriburilor, au fost lăsateîn transcrierea francezăa numelor arabe, aşacum apar ele şi astăzi,Algeria fiind fostă

colonie franceză.

PORTRETUL

FEMEII

DIN OULED

NAÏL

În toate vitrinelefotografilor este expus

privirilor curioase alestrăinilor portretul uneifemei din Sud, purtândun costum bizar, cuchipul impresionant alunui idol dinstrăvechiul Orient sau alunei arătări… Chip depasăre de pradă cu ochimisterioşi. Câte reveriiunice şi poate, în câteva

suflete cu afinităţicomune, câte intuiri aleSudului trist şistrălucitor a evocatportretul „femeii dinOuled Naïl“ trecătorilorcare l-au contemplat, pecare efigia sa i-atulburat?

Dar cine îi ştiepovestea, cine ar putea

să presupună că, înviaţa necunoscută aacestei femei, atât deapropiată şi atât deîndepărtată totodată, aavut loc o adevăratădramă, că ochii eiumbriţi, că buzele eiarcuite au surâsfantomei fericirii?

Înainte de toate,

denumirea de „femeiadin Ouled Naïl“, pusăportretului lui Ashuraben Said, esteînşelătoare: Ashura, careîncă trăieşte, fărăîndoială, în vreun

gurbi[1] beduin uitat delume, provine dinchaoui, populaţiesălbatică din munţii

Aurès.Povestea sa, agitată şi

tristă, este unul dintreacele poeme de iubirearabă, care se desfăşoarăîn străvechiul decor alobiceiurilor înrădăcinateşi care n-au alţi rapsozidecât pe ciobanii şi peconducătorii de cămile,care improvizează, cu o

artă întru totul intuitivăşi fără artificii, baladelungi şi monotone cadrumurile prin deşert,despre iubirile celor dinneamul lor, despresacrificii, răzbunări,

nefra[2] şi razzia[3].

F iică de tăietor delemne, Ashura se lăsasepurtată multă vreme de

visul ce nu încape încuvinte al trăiriilăuntrice în faţa zărilorlargi şi albastre alemunţilor şi alepădurilor întunecoasede cedri. Apoi, măritatăprea devreme, fusesedusă de soţul ei întristul şi banalul Batna,oraş de cazărmi şi

cocioabe, fără trecut şifără istorie. Stândînchisă în casă, pradăplictiselii împovărătoarea unei existenţe pentrucare nu fusese făcută,Ashura cunoscuse toatechinurile nevoiineostoite de libertate.Alungată în scurt timp,se stabilise într-unul

dintre bordeieledărăpănate din VillageNègre, o dependinţăindispensabilă acazărmilor garnizoanei.

Acolo ieşise la ivealăfirea ei ciudată.Taciturnă şidispreţuitoare faţă de ceiasemenea ei şi faţă declienţii în vestă sau

pantaloni roşii, erageneroasă cu sărmanii şiinfirmii.

Ca şi ceilalţi de altfel,se îmbăta cu absint şipetrecea ore întregiaşteptând pe pragulporţii, cu ţigara în gură,cu mâinile încrucişatepe genunchiul ridicat.Îşi păstra însă mereu

aerul trist şi grav, carese potrivea atât de binecu frumuseţea eiîntunecată, iar în ochiiei care priveau îndepărtare, în lipsagândurilor, ardeaflacăra pasiunii.

Într-o zi, fiul uneiilustre familii, SiMohammed el Arbi, al

cărui tată deţinea un

aghalik[4] în Sud, aremarcat-o pe Ashura şis-a îndrăgostit de ea.Îndrăzneţ şi frumos,capabil de pasiuniviolente, tânărul prinţ aîntruchipat bucuriaf em ei i chaoui, singurafericire care i-a fost dată:aspră şi amestecată cu

suferinţă. Gelos, rănit înorgoliul propriu depromiscuităţile abjecte,Si Mohammed el Arbisuferea să o vadă peAshura în VillageNègre, la cheremulsoldaţilor. Dar ca s-oscoată de acolo s-ar fiiscat un scandal şitânărul prinţ se temea

de mânia paternă…Aşa cum se întâmplă

cu toate fiinţele atuncicând se îndrăgostesc,Ashura s-a simţitrenăscând. I se părea cănu văzuse niciodatăsoarele aurind creastaazurie a munţilor şilumina jucându-secapricios prin arborii

stufoşi de pe înălţimi.Pentru că bucuria era înea însăşi, Ashura osimţea cum se ridică dinpământ, lăsându-se sămustească într-o iubireeternă.

Ca toate fiicele raseisale, Ashura consideracă a-şi vinde trupul erasingura chezăşie

posibilă de eliberare afemeilor. Ea refuzaizolarea impusă decăsătorie şi voia sătrăiască la lumina zilei,fără să-i fie deloc ruşinede ce era. I se păreaîndreptăţit ca lucrurilesă stea astfel, ceea ce nuîntina iubirea ei pentrucel ales, deoarece nu-i

trecuse chiar niciodatăprin cap să asimilezeextazele lor de nespuscu ceea ce ea numea,folosind un cuvânt în

jargon[5] şi cinic,coummerce.

Ashura l-a iubit pe SiMohammed el Arbi.Pentru el, ea a ştiut sădescopere comori de o

delicateţe cu o savoarepuţin sălbatică.

Nimeni nu a dormitvreodată pe salteaua delână albă rezervatăprinţului şi niciun altulnu şi-a pus capul peperna brodată destinatănumai lui SiMohammed el Arbi…Când trebuia să vină,

Ashura cumpăra de la

grădinarii rumi[6] unbraţ de flori mirositoareşi le împrăştia pecearşafuri, pe pat, întoată odaia ei modestă,în care nu rămâneanimic din decorulobişnuit al orgiilorforţate… Cocioaba careadăpostea de obicei

atâtea beţii brutale şidestrăbălări banaledevenea un delicios,misterios iatac al iubirii.

Poruncitoare,capricioasă şi dură faţăde bărbaţi, Ashura era,faţă de prinţ, blândă şisupusă, fără să deadovadă însă depasivitate. Era fericită

să-l servească, să seumilească în faţa sa, iarfelul lui de a se purta caun stăpân foartedespotic îi plăcea.Numai gelozia celuiiubit o făcea uneori săsufere crunt. Cerinţelepe care le presupuneacondiţia Ashurei răneauîntr-o oarecare măsură

delicateţea înnăscută aprinţului, dar el voiamult, străduindu-se dinrăsputeri să le accepte,ca să nu se revolte pefaţă împotrivaobiceiurilor, afişând olegătură aproapec o n j u g a l ă . Iubireac e l o r l a l ţ i , sinceritateaAshurei în relaţiile cu

necunoscuţii careveneau când stăpânulera absent îl făceau să seteamă pe prinţ şi însuşifaptul de a şi le imaginaîi stârnea crize de mâniede o violenţă teribilă.Era stăpânit deneîncrederea rasei saleşi îl chinuia îndoiala.

Într-o zi, semne vagi

l-au făcut să creadă căera trădat. Furia lui,sporită de o dureresinceră, a fost teribilă. Alovit-o pe Ashura şi aplecat, fără să-şi iarămas-bun sau să-şiceară iertare.

Si Mohammed elArbi locuia într-un

bordj[7] singuratic în

munţi, departe de oraş.Ashura a pornit pe jos,singură în noapteaîngheţată de iarnă, casă-l implore să o ierte.Dimineaţa, au găsit-o înfaţa porţii fermei,doborâtă în zăpadă.E m o ţ i o n a t , SiMohammed el Arbi aiertat-o.

Aprigă când veneavorba de câştig şilacomă faţă de ceilalţi,Ashura era foartedezinteresată în privinţaprinţului; prefera să fiecu el decât să primeascăorice alt dar.

Într-o zi, tatăltânărului prinţ a aflat căse vorbea de relaţia pe

care fiul său o avea cu ofemeie din sat.

Ca urmare, acesta avenit la Batna şi, fără săspună un cuvânt lui SiMohammed el Arbi, aobţinut expulzareaimediată a Ashurei.

Înlăcrimată, ea s-arefugiat într-una dinmicile cocioabe de pe

străzile celor din tribulOuled Naïl, în toropealacaldă şi mirositoare dinBiskra.

În ciuda voinţeitatălui său, SiMohammed el Arbi aprofitat de toate ocaziileca să dea o fugă să-şirevadă iubita. Şi cum eisuferiseră unul pentru

altul, dragostea lordevenise mai bună şimai umană.

În orele apăsătoareale siestei, sprijinindu-se în coate pe salteauaei, Ashura se pierdea încontemplareatrăsăturilor adorate aleprinţului, reproduseîntr-o fotografie

învechită, pe care oacoperea cu sărutări…Aşa aştepta clipelebinecuvântate când elvenea lângă ea şi în caredădeau uitării dureroasadespărţire.

Dar fericirea Ashureinu a durat multă vreme.Si Mohammed el Arbi afost chemat să ia în

primire o provinciebogată din Sud,devenind caid, şi aplecat jurându-i iubiteică o va aduce laTouggourt, ca să fie maiaproape de el.

Ashura aşteptarăbdătoare. Scrisorilecaidului erau singuraconsolare, dar în curând

ele au devenit din ce înce mai rare. Înprovincia aceea, în viaţasa nouă şi diferită de ceadinainte, în care nufăcuse altceva decât sălenevească şi să viseze,Si Mohammed el Arbise lăsase ameţit de altebeţii şi vrăjit de alţi ochi.Şi a venit şi ziua în care

caidul nu i-a mai scris…Pentru el, viaţa abiaîncepea. Pentru Ashuraînsă, viaţa tocmai seîncheia.

Ceva se stinsese în eadin ziua în caredobândise certitudineac ă Si Mohammed elArbi nu o mai iubea. Şiodată cu lumina aceea

care murise, sufletulAshurei se cufundase înîntuneric. Nepăsătoaredin acel moment şiposomorâtă, Ashuraîncepuse să bea, ca săuite. Apoi s-a întors laBatna, atrasă fărăîndoială de amintiridragi. Acolo, înbordelurile satului, a

cunoscut un spahi[8]

care s-a îndrăgostit deea şi pe care l-a subjugatfără să simtă cevapentru el. Şi atunci cândspahi s-a eliberat dinarmată, ea şi-a vândut oparte din bijuterii şi nule-a păstrat decât pe celedăruite de prinţ. Şi-a dato parte din bani

pelerinilor săraci careplecau la Mecca şi s-acăsătorit cu El Abadi,care, iubitor de jocuri şibeţiv cum era, nu aputut să stea prea multîn civilie şi s-a reîntorsîn armată.

Ashura a intrat înumbra şi izolareacăminului musulman,

ducând de atunciînainte o viaţăexemplară şi liniştită.

S-a refugiat acolo casă se gândească în toatălibertatea la SiMohammed el Arbi,frumosul prinţ care ouitase de multă vreme şipe care ea l-a iubitmereu.

ROMANUL

UNUI TURCO[9]

În Tunis, în umbra

v e c h i i djemaa[10]

Zitouna, sub bolţileinvadate de o penumbrăalbăstruie, brăzdate despărturi prin care se

revarsă neaşteptate razede lumină clară şi vie,este un loc privilegiat,în care domneşte olinişte discretă, parcăasuprită de învecinareacu moscheea, ea însăşide mărimea unui orăşel.

De fiecare parte aacestei alei, ai căreistâlpi verzi şi roşii sunt

copacii nemişcaţi, înprăvălii deloc spaţioase,asemenea dulapurilorsau alveolelor,împodobite cu lumânărilungi de ceară, custicluţe atent finisate,bărbaţi stau aşezaţi latejgheaua înaltă. Poartăveşminte de mătase saude postav fin, în nuanţe

şterse, de o infinitădelicateţe: roz fanatcatifelat, albastru-griargintat, verde Nil,portocaliu auriu…Chipurile lor, cutrăsături regulate şidistinse, rafinate desecole de viaţă discretăşi trândavă, au o paloareca de ceară şi o expresie

plină de eleganţă.Mulţi dintre ei sunt

fii de familii ilustre şifoarte bogate, care seaflă acolo ca să nulenevească şi ca să aibăun loc de întâlniredeparte de cafeneleleunde se destinde plebea.

Era bazarul deparfumuri, sukul el

A arine. Prăvălia lui SiAllela ben H assene erauna dintre cele maifrumos decorate, de ungust distins şi fin.

Si Allela este fiulunui doctor în Drept,imam la djemaa Zitouna,provenind dintr-ofamilie străveche şifoarte importantă din

Tlemcen, refugiată înTunisia după cucerire.Tânărul, după ce îşiterminase studiilemusulmane, secăsătorise cu o fată cu oascendenţă la fel deilustră cu a sa, iar tatăllui îi dăruise prăvălia casă-şi petreacă orelelungi ale vieţii

aristocratice şimonotone.

Si Allela nu semănatotuşi cu foştii colegi destudiu. Evita să-ifrecventeze, nu îi iniţiaîn plăcerile sale, care nusuferiseră nicioschimbare în urmacăsătoriei. Preferatovărăşia spirituală a

vechilor poeţi arabi,apropiindu-se doar demanifestările cele maipure şi mai frumoaseale individualităţilor lorîndepărtate.

I ar ceilalţi tinerimauri îl ocoleau,considerându-l orgoliosşi dispreţuitor.

S i Allela se plictisea

prins în monotoniacotidiană. Ştia săgândească, pentru căinteligenţa lui era vie şise ascuţise şi mai multîn urma studiiloranevoioase şi obositoarede exegeză, de poetică şide jurisprudenţă. I arconştientizarea fiecăruilucru în parte îi sporea

plictisul. Nimic nou nuapărea în caleacuriozităţii şientuziasmului celordouăzeci şi cinci de aniai săi.

Într-o zi la fel caatâtea altele, S i Allelastătea aşezat în prăvăliasa, cu coatele pe o pernăşi răsfoind distrat o carte

veche, îngălbenită,opera unui poetegiptean care a legatideea de moarte cuaceea de iubire. Poatepentru a o suta oară, S iAllela o recitea. În faţalui, într-un bol mic,pictat cu steluţe albastreşi aurii, o floare mare demagnolie, albicioasă

între cele patru frunzelucioase şi întunecate,răspândea senzualitateaparfumului său, ca unsuflet pasiunea, iar ochiilui S i Allela, părăsindpaginile învechite alepoemului, se opreau pealbeaţa aceea caldă decarne-n nemişcare.

La poarta sukului, s-a

oprit o maşină din careau coborât două femeipurtând văluri dupămoda algeriană. Erau

acoperite cu ferrashia[11]

albe, iar vălul, şi el alb,lăsa să li se vadă ochii.Lent, legănându-şiritmic şoldurile, ele auintrat în umbraînmiresmată şi au mers

pe alee. Prima femeie,pe care o bănuiai tânărăşi zveltă, era înaltă. Îşiţinea capul sus şi se uitacu o îndrăznealăliniştită. Doar privirea îiera vizibilă, grea şifascinantă prinsplendoarea ochilor ei,aureolaţi de toată albeaţaveşmintelor care îi

înconjura.Cea care o urma,

aproape respectuoasă,era bătrână şi trecută.

În faţa prăvăliei lui S iAllela, străinele s-auoprit şi au început, cuun accent gângurit, odiscuţie răutăcioasă,plină de subînţelesuri şiîmpunsături tăioase, a

cărei fineţe a fost peplacul lui Si Allela.

— De unde eşti? aîntrebat el.

— De departe, dinVest. Tunisul e frumos,oamenii sunt politicoşi,mai ales vânzătorii deparfum din suk. Şi nu-mi pare rău că am venit.

Apoi, cu o privire

lungă devenită dintr-odată serioasă şi plinăde promisiuni, femeia afăcut o grămăjoară dinobiectele alese şi a zis:

— Adu-mi-le în searaasta, lângă fântânaH alfaouine, la Khadija

din Constantine[12].S i Allela a zâmbit şi,

încetişor, a respins

mâna întinsă, în care segăsea un ban de aur…

Algeriencele auplecat, iar ceilalţinegustori şuşoteau şisurâdeau, răutăcioşi.

S i Allela a comparatculoarea frunţii pureîntrevăzute sub văl cucarnaţia florii care sedeschidea încetul cu

încetul la căldură. Şispiritul i-a fostcutremurat de otulburare venită dinstrăfundul inconştient alsimţurilor sale.

Din minaretulîmpodobit cu faianţăverde, vocea de vis amuezinului chema laasr (rugăciunea de

după-amiază) şi băieţiau venit atunci să-iînlocuiască penegustori, care, într-ungrup tăcut, au intrat înmoschee.

Si Allela, credinciossincer, şi-a simţit inimanepotolită şi minteadistrată. L-a invocat peDumnezeu, dar liniştea

nu a pogorât şigândurile profane îltulburau. A ieşitnemulţumit de el însuşişi întristat. „Cine-i ea? Edoar o fată drăguţă? Şide ce tulburarea asta?Ca şi cum aş redevenicopil, ca şi cum nu aş ştifoarte bine că e vorbamereu de acelaşi lucru!“

Se dispreţuia pentruslăbiciunea lui. Darbucuria neprevăzutului,deşi destul de banală, afost mai puternică decâtgândurile inspirate de oexperienţă timpurie. Şia fost surprins săconstate că aşteptaînnoptarea cunerăbdare.

Într-un perete vechişi alb, care se dărâma decât de dărăpănat era şipe care crescuserăplante căţărătoare, eraîntredeschisă o uşă şi onegresă micuţă, aşezatăpe prag, vegheaintrarea, surâzândmereu cu smalţul alb aldinţilor.

Si Allela a intrat şipoarta s-a închis greoiîn urma lui. Curtea eraspaţioasă. O fântânăsusura în mijloc, întrepatru portocali cutrunchiuri răsucite. Oscară de faianţă albastrăducea la galeria cuarcade ascuţite de laprimul etaj şi cerul

trandafiriu aşterneadeasupra întregului locun întins văltransparent.

La etaj, pe salteleacoperite cu carpete, eraaşezată algerianca. Purta

costumul din Bône[13],rochie fără mâneci, dinmătase, strânsă la mijloccu un şal, cămaşa cu

mâneci largi, stilpagodă, brodate cu firestrălucitoare, şi avea ocoafură înaltă,înfăşurată într-un şal cufranjuri.

Faţa îi era un ovalperfect, de o albeaţălăptoasă, cu trăsăturifine, fără să fiecopilăroase. Dar, pentru

Si Allela, întreaga eifrumuseţe i se concentraîn ochii care, de curând,luminaseră cu osplendoare necunoscutăumbra albăstruie asukului moleşitor.

Amabilă şisurâzătoare, ea l-ainvitat pe Si Allela să seaşeze lângă ea, iar

cealaltă femeie, momâiabătrână şi ridată, l-aservit cu cafeaparfumată cu esenţă detrandafir.

După câtevapoliteţuri minuţioase şiîntrebări despre viaţalor, femeia din Bône i-azis:

— Plictiseala m-a

alungat din ţara mea şim-a îndemnat săcălătoresc ca un bărbat.Mi s-a spus că femeiledin Tunis suntfrumoase. Că suntasemenea prafului deaur răspândit pe mătase.E adevărat?

Si Allela, surâzător,s-a apropiat de ea şi,

dintr-o suflare, ca şicum s-ar fi temut să fieauzit, a murmurat:

— Când trandafirulînfloreşte în grădină,celelalte flori pălesc.Când răsare luna, steleledevin şterse. Cândapare Melika, fiicelesultanului lasă ochii înjos şi roşesc.

Si Allela îi vorbise înversuri, într-o arabăveche şi savantă, şitotuşi Melika înţeleseseşi surâsul ei exprimabucuria.

Si Allela erasatisfăcut de graţia şifelul rezervat de a fi alMelikăi, care dădeau osavoare cu totul specială

conversaţiei lorprelungite, asemeneaunei delicioase torturi,în semiîntunericultrandafiriu alamurgului blând.

Într-o odaie ai căreipereţi erau împodobiţicu faianţă şi a cărei uşăera acoperită cu odraperie uşoară, S i

Allela a gustat o beţienecunoscută, în careintensitatenemaiîntâlnită asimţirii, în ritm urcător,a atins apoteoza.

La trezire, cândlumina veselă adimineţii a pătruns înumbra lină, S i Allela şi-a dat seama foarte clar

că devenise un altul.Plictiseala dispăruse şiîşi simţea inima plinăde o fierbinţealaneştiută, care-icuprindea spiritul, cubucurie, fără vreunmotiv aparent.

A ieşit. Pe străzi,razele încă piezişe alesoarelui scoteau în

evidenţă relieful caselorvechi pe un fundal deumbră albăstrie. Aerulera uşor şi o prospeţimedelicioasă emana unparfum de nedefinit,dătător de viaţă tânără şiputere.

Si Allela priveaTunisul unde se născusecu uimirea unui străin.

Cum de nu-l văzuseniciodată atât de frumosşi de plăcut în caleaprivirii? De ce ziua careurma iubirii nu îiaducea remuşcareaîntunecată, obosealaenervată a tuturorcelorlalţi şi care, adesea,îl făcuse să ezite cândvenea vorba de femei?

Dar la intrarea însuk, s-a opritîncremenit. A fostcuprins de o tristeţesumbră, de o furiesurdă, de nerăbdare lagândul că era nevoit să-şi petreacă încă o zi înprăvălia aceea, departede Melika. Şi, cu toateacestea, trebuia să se

supună. Viaţamusulmană este astfelalcătuită, în întregimedin discreţie, din mister,din respect faţă deobiceiurile străvechi şimai ales din supunerepatriarhală.

Iar S i Alíela, maiînchis în el însuşi, maităcut ca niciodată, şi-a

petrecut orele lungiretrăind în gândgesturile şi cuvintelenopţii, cu tresăriristârnite de rememorări,care îi făceau carnea săse înfioare până înadânc.

Melika, fiica uneisărmane creaturidecrepite şi uscate,

lăsată de când eramititică la milasoldaţilor trăgători saupurtători de stindard,crescuse pe străzilemurdare, hrănită dinresturile de la cazarmăde bărbaţii în hainealbastre, care îi aruncaupe fereastră bucăţi depâine. Cerşise, purtase

tăvi grele cu cuşcuş,care-i dădeau peste capîncheieturile slabe,pentru a le servi masamuncitorilor. Cândajunsese la vârstamăritişului, un soldat,apoi alţii au dat înschimbul frumuseţii şigraţiei ei nefericitelemonede ale mizeriei,

câştigate cu greu sub

berdha[14]. Apoi o

remarcase un taleb[15],

c a r e , bash adel[16]

la

mahakma[17], împărţeadreptatea musulmană.

I nteligent şi ferit devulgaritate princaracterul său, S i Ziane

culesese floareapângărită de pemarginea gropii mizereşi o replantase, ca s-ovadă înflorind numaisub ochii săi, în linişteaşi misterul unei căsuţevechi, situate foarte sus,lângă zidurile deapărare construite degenovezi. O aşezase

acolo singură, subsupravegherea Teburei,o fostă curtezană, acumbătrână, foarte blândă şibună, deşi de omaliţiozitate ascuţită şiguvernantă severă, carea iubit-o pe Melikapentru că semăna cufiica ei moartă.

Melika a suportat

răbdătoare viaţa înizolare, cu ore lungi desingurătate, pentru căjudecătorul nu veneadecât pe furiş. Dindiscursurile şiatitudinea acestui bărbatînsă Melika a dobânditdistincţia şi felul de avorbi îngrijit care, înOrient, sunt apanajul

bărbatului instruit şieducat în străinătate.

Ea accepta fărărevoltă fidelitateaproprie unei soţii pecare i-o impunea SiZiane, pentru că era ofire raţională. Avea ocasă a ei, pe Tebura caresă o slujească şi să odistreze, toalete,

bijuterii. Scăpase demizeria în care ocufundase mama sa.

Dar foarte rapid,toate au pierit, s-auşters: S i Ziane s-aîmbolnăvit şi a murit.

Poarta vechii căsuţese deschisese de atunciîn fiecare seară, dar ceicare îi treceau pragul

purtau toţi turbanulspecific oamenilorînvăţaţi, numiţi taleb, şio umbră de misterdistins a planatîntotdeauna asupralocuinţei Melikăi, încare Tebura, pe care opăstrase, i se devota,fiinţă bătrână căreia îiplăcea să-şi povestească

iubirile de altădată celeicare le trăia acum, însuccesiuneageneraţiilor.

Melika îl regreta peSi Ziane, pe care totuşinu-l iubise cu dragosteadevărată, dar pe care îlrespectase şi de care setemuse. Fusese bun cuea. Se obişnuise şi cu

liniştea, cu siguranţa,departe de neprevăzutulînspăimântător albărbatului, aproapeniciodată acelaşi, care sestrecura, în fiecare seară,în amurg, în viaţa ei.

Ea a devenit bogatăprintre semenele sale,astfel încât, odatăînfăptuită saţietatea

voinţei, plictiseala s-anăscut în sufletul eidevenit ceva maidelicat.

Într-o zi, îi porunciseTeburei să-i pună toatetoaletele, covoarele şibijuteriile în cufere maride lemn pictat şi celedouă plecaseră spreTunis, legendar printre

oraşele din Ifriqiya[18].

Seară de seară, dupăce soarele apunea înspatele munţilor Bab elGorjani şi când porţilesukului se închideau, S iAllela pornea, misteriosşi grăbit, luând-o pe căiocolite, către cartierulHalfaouine.

În apropiereafântânii, se asigura,uitându-se de jur-împrejur, că nu eranimeni şi trecea pragulcasei Melikăi.

Apoi, în curte,surâsul iubitei eraprimul popas pe scaravoluptăţilor.

Ca doi copii foarte

cuminţi urcau ţinându-se de mână scaraalbastră, apoi, ridicândperdeaua subţire, caremasca uşa odăiiasemenea unei brumefine, regăseau beţiaîntreruptă în ajun,nenumăratelemângâieri, jocurilefermecătoare.

Aşa se scurgeau oreleşi zilele, într-o tandreţe,o voluptate carerenăşteau necontenit,legănându-i, şi cei doiaveau senzaţia că stareaaceea avea să durezeveşnic.

Încetul cu încetul,înfruntându-şi tatăl şigura lumii, care

începuse să-i poartevorbe, S i Allela părăseadin ce în ce mai dessukul în favoarealocuinţei adorate aMelikăi.

Totul îi părea nou luiSi Allela. Fiecare rază desoare agăţată de o bucatăde zid veche, fiecarenotă a micilor stitra,

acele fluiere arăbeşti,susurată în faţacafenelelor în care tededai visării, toatecăpătau pentru el unsens aparte, păreau să secontopească cu armoniavoluptăţii, constituindu-se în acordurile ei.

Surprins şi încântat,S i Allela înţelegea în

sfârşit lumea fermecatăcu viziunile şi stările debeatitudine evocate depoeţii săi favoriţi şi ceeace mai înainte nufusese, pentru el, decâto muzică iscusitădevenea acum expresiaperfectă a sufletului său.

Melika îl iubea.În moleşeala de zi cu

zi, număra orele, iarcând Si Allela întârziaun pic, o neliniştedureroasă îi cuprindeainima, o gelozie surdă ise strecura în sufletulsimplu şi sălbatic.

Pentru Melika,înflăcărareaneînchipuită şi pasiuneaunei fiinţe foarte tinere

cum era Si Allela eraulucruri noi şi nu seasemănau nici culiniştea dominatoare ataleb-ului impasibil, nicicu iubirile trecătoare alecelorlalţi, senzuale şiatât. Viaţa cea adevărată,intensă până la violenţă,i se dezvăluia Melikăi,şi totuşi ea nu-şi dădea

seama cu uşurinţă deasta.

Nu gândea, doarsimţea mult mai intensşi, fără îndoială, iubireamai raţională a lui S iAllela era mai puţinintensă, fiind maiîndepărtată de natură.

Într-o seară, cu totulbizar, în vreme ce

avuseseră fantezia, înlumina lunii, să-şipoarte pasiunea peterasa adăpostită deprivirile indiscreteprintr-un zid, au fostcopleşiţi de o maretristeţe, adâncă precumo prăpastie, fără motivaparent şi, ca doi copiifricoşi, strânşi unul în

altul, au plâns dedisperare… Apoi, cândstarea aceea a luatsfârşit, s-au privit,miraţi, iar suflul groazeia trecut, în noapte, pestevoluptatea lor.

Alte zile de aşteptareau urmat, pregătindnopţi de exaltare. S iAllela pierduse

noţiunea timpului şi arealităţii. I ubirea lui seidentificase cu viaţaînsăşi şi nu putea să-şiimagineze că ar fiposibil să-şi continueexistenţa fără ceea ce i sepărea a fi esenţa însăşi aacesteia.

Si H assene, tatăl luiSi Allela, îşi petrecea

zilele senine predânddogmele islamului, încurţile interioare alem ar i i djemaa Zitouna,departe de zgomotulvieţii moderne.

Calm şi indiferent caun înţelept, S i H assenese retrăsese departe deoameni. Dintr-onestatornicie naivă,

comună tuturorpărinţilor, S i H assenevoia ca fiul său să fieasemenea lui însuşi şi,dintr-o severitateausteră, voia să-l aducăla o supunere absolutăfaţă de regulile moraleiislamice.

Curând, bătrânul şi-adat seama de atitudinea

fiului său şi a pus să fiesupravegheat. A aflatastfel secretul lui S iAllela şi locul în care seretrăsese algerianca. Înziua aceea, fără să spunăun cuvânt fiului său, S iH assene a urcat până la

uzara[19]

şi i-a vorbitunchiului său, care eraun soi de ministru-

cancelar.Într-o seară, lipsit de

griji, cu sufletul gata săse înfrupte din cele maiplăcute emoţii, culiniştea de neimaginat acelui asupra căruia s-aabătut putereadestinului şi nu arehabar, S i Allela mergeacătre Halfaouine.

A rămas uimit şiinima i s-a strâns fără săvrea când a văzut că uşaera închisă. A bătut şi is-a părut că zgomotulciocănelului de fier seschimbase, că deveniselugubru.

Bătrânaproprietăreasă a deschis.Ochii îi erau roşii şi

suspina:— Ah, ya sidi, ya sidi!

A plecat. De dimineaţăau venit nişte bărbaţi del a uzara, agenţi depoliţie, şi le-au arestat.Le-au luat fără să spunăde ce şi unde le duc. Le-au luat şi bagajele. O,Doamne, ai milă de noi!Lella Melika a plecat!…

Si Allela a împins-ope bătrână şi,împovărat, incapabilîncă să reflecteze, s-alăsat pe o piatră.

— Cum adică bărbaţide la uzara? Dar de ce,bunule Dumnezeu? Ah,aici e mâna tatălui meu!Probabil că m-a urmărit.Of, taţii, taţii, care cred

că sunt buni şi care suntcruzi! spunea, simţindcum o furie chinuitoarepunea stăpânire pe el.

Într-adevăr, ce puteasă facă el, un tânărsupus puterii paterne,contra acesteia, sprijinităfiind şi de uzara beiului,de oficialii francezi?Pentru că Melika

Algerianca, supusăfranceză, nu putuse fiarestată decât cuasentimentulautorităţilor franceze. Şide ce? Ce făcuse ea?Cum reuşise bătrânul săobţină ajutorulcreştinilor? Şi ce se maiputea face împotrivaacestor oameni, pentru

care fericirea lui, voinţalui, viaţa lui nuînsemnau nimic şi careerau atotputernici?

Şi se întreba, cuegoismul celor caresuferă, ce va deveni elfără Melika. Un haosdureros îi cotropisemintea lui S i Allela,care, părăsind brusc

casa cu aspectdeprimant, a pornit-oprin labirintul liniştit alstrăduţelor arabe, undea rătăcit toată noaptea.De cum s-a luminat deziuă, a început să ocaute pe Melika, săîntrebe la poliţie… Pestetot se lovea de acelaşirăspuns: nu i se puteau

da informaţii despre ofemeie care nu îi erarudă.

Şi au fost zile lungi,pline de întuneric şinelinişte, în care s-auperindat hotărârile celemai contradictorii înspiritul lui Si Allela.

În cele din urmă,presupunând că Melika

fusese probabilexpulzată din Tunisia,s-a hotărât să plece, săfugă din Tunisul care îidevenise odios şi să seducă în Vest, ca să-şicaute iubita. În acelaşitimp, în mintea lui senăştea o întrebare: de ce,dacă ea fuseseexpulzată, nu îi scria?

Dar voia să scape deinsuportabila stare de anu face nimic, care îirăpea energia şi îivlăguia forţa.

Prăvălia îi aparţineatatălui său şi S i Allelaavea doar câteva sute defranci ai săi. Însă, fără săaibă vreun scrupul dinmomentul acela, a

vândut tot ceîmpodobea prăvălia,unui evreu din Hara.

Cu ceea ce câştigasedin vânzare, a plecat laBône, unde toatecăutările au fost în van:cele două femei nufuseseră revăzute de laplecarea lor în Tunis.

S i Allela nu a putut

decât să contemple cu otristeţe covârşitoarecăsuţa Teburei,închiriată acum dekabili şi unde trăiseodinioară Melika, ca şiîmprejurimile, oraşul,marea şi munţii, undefrumuseţea ei sporise şifusese slăvită.

Apoi, amintindu-şi

că Melika îi vorbisedespre o rudă bătrână aTeburei, stabilită înConstantine, S i Allela s-a dus acolo.

Ajungând în oraşulacela, a sfârşit prin acheltui şi puţinul care îimai rămăsese, aşa că,trezindu-se fără resurse,a trebuit să accepte să se

ducă şi să predeagramatica şi Coranul

î n t r - o zaouia[20]

dinSud.

Au trecut doi ani. Înciuda câtorva eforturi dea-şi îndârji voinţa contrarăului care-l rodea, elcontinua să sufere, iarimaginea încântătoare aMelikăi nu i se ştergea

deloc din amintire.Într-o zi, i-a venit şi i

s-a cuibărit în minteideea că ea ar fi putut săse întoarcă la Bône. Caurmare, i s-a confesatvenerabilului marabu,şeicul acelei zaouia, carei-a pus la dispoziţiemijloacele necesare ca săse întoarcă la Bône.

De cum a sosit laBône, S i Allela s-aîntâlnit cu un individdin Sfax, fost coleg destudii, angajat în rândulsoldaţilor trăgători,după anii furtunoşi aiprimei tinereţi. S iAbderrahman fuseseunicul prieten dincopilărie al lui S i Allela

şi tânărul i-a destăinuitnecazul său, în vreme cestrăbăteau încet drumulde-a lungul cornişei,şerpuind până sus,deasupra mării.

Sergentul devenisepalid şi faţa i seîntunecase. Părea să segândească, apoi a zis:

— Si Allela, fratele

meu… Tu suferi.I ncertitudinea techinuieşte. Dacă ea ar fimoartă, ai prefera s-oştii decât să suferi astfel?

— Desigur, siguranţacondamnatului lamoarte valorează maimult decât nelinişteaacuzatului…

— Ei bine, soarta a

vrut ca eu să fiu cel caresă-ţi dea vestea. Îţi voispune tot adevărul.

S-au oprit şi Si Allela,încordat, l-a apucat pesergent de mână.

— Melika s-a întorsla Bône la puţină vremedupă plecarea ta. Şichiar, de ce ai plecataşa? Dacă ai fi rămas la

Bône, ea te-ar fi regăsitşi aţi fi fost fericiţiîmpreună.

— Spune odată,spune, unde e acum?

— Si Allela, Melika amurit. Suntem în Dhual-Qa’da… ei bine, în

Muharram[21], pestedouă luni se va face unan.

Si Allela îl privea pesergent. Nu se gândiseniciodată că ea ar fiputut fi moartă, ea, careera atât de plină de viaţăşi de tinereţe. S-a agăţatde o slabă speranţă.

— Eşti sigur că evorba despre ea?

— Melika, fostaamantă a lui S i Ziane,

bach adel, care locuialângă zidurile deapărare, cu bătrânaTebura, şi care a plecatla Tunis? Ea, ea… Şipovestea ta m-a făcut săînţeleg ce fel de viaţă adus ea aici, ca şi sfârşitulei…

— Povesteşte-mi tot,fără menajamente. De

vreme ce e moartă, totuls-a sfârşit. Ce maicontează?!

În sufletul lui S iAllela se căscase un golimens; nu mai avea nicipentru ce, nici de ce săexiste, nu-l mai interesaviaţa. Dar voia să ştie. Ise părea că ea ar puteasă retrăiască în povestea

sergentului, chiar dacăacesta ar fi zis lucruricrude, pe care le-arprezenta vag.

— Ascultă-mă,atunci. În Tunis, cinevaa denunţat-o celor dinuzara şi oficialilorfrancezi. Ea nu aveapermis de călătorie şi nuera înscrisă la poliţie şi,

ca urmare, a fostînchisă. Tebura a fost şiea reţinută, pentrucomplicitate. Au rămasîn închisoare vreme deşase luni, ceea ce a fostmonstruos… Apoi le-auexpulzat. S-au întorsaici, iar Melika probabilcă ţi-a scris la Tunis, fiisigur de asta. Doar că tu

erai la Constantine sauîn Sud. O fatalitate! Câtăvreme au avut bani, autrăit discret şi ştiu dinsursă sigură că Melikanu a primit pe nimenila ea, nici nu a ieşit. Avenit apoi mizeria. Atrebuit să redeschidăuşa, dar Melika i-aîndepărtat sistematic pe

toţi cei care erau tolba,pe toţi bărbaţii instruiţişi cu puţin deasupracelor vulgari. A venit sălocuiască în apropiereacazărmii şi soldaţiinoştri au devenit clienţiobişnuiţi, laolaltă cupurtătorii de stindard. Aînceput să beaîngrozitor: bea absint

pur şi, când era beată,plângea şi îi insulta peînsoţitorii de ocazie,scuipându-le în faţă oură şi un dispreţ carepăreau inexplicabile.

— Ea a continuat sămă iubească! amurmurat S i Allela, alecărui trăsături s-aucrispat dureros.

— Desigur, evita săprimească adesea acelaşibărbat, iar când vreunulera atras de frumuseţeaşi farmecul ei,vorbindu-i de iubire,răspundea cu injurii.

S i Allela şi-a fixatprietenul cu o privirelungă, pătrunzătoare.

— Abderrahman…

firesc, ca şi alţii, te-aidus şi tu la ea.

— Da, iartă-mă, frate,că ţi-am zis toate astea.Dar voiai să ştii totul!

— Ce importanţă maiare acum?! Ea a muritîndurerată – tu însuţispui că suferea. Şi s-asfârşit… Nu voi maiputea să o revăd

vreodată şi să-i ceriertare!

— A fost a ta până înultimul moment. Cânda picat bolnavă, cupieptul, a intrat în spitalşi medicii au constatatcă va muri, doborâtă dealcool şi predispusădinainte la ftizie. În treisau patru luni s-a dus.

Nu am asistat laultimele ei clipe. Daram fost să o văd la spitalde mai multe ori.

Încă de la începutuldiscuţiei, chinuitoare şiplăcute totodată, pentrucă o evoca pe Melikaiubitoare până lamoarte, S i Allela îlobserva, aproape fără să

vrea, pe prietenul său.Şi începea să-şi deaseama.

— Ai iubit-o şi tu! azis el dintr-odată, fărăfurie, fără gelozie.

Sergentul şi-aînclinat capul şi, cu untremur în voce, amurmurat:

— Da, o iubeam. Am

făcut totul ca să o smulgde pe străzi. Nu amputut. M-a respins defiecare dată, fără să vreasă vadă în mine decâtun client care plătea.Când am insistat preamult, m-a implorat sănu mai vin la ea, aşa cănu am mai revăzut-odecât la spital, când era

pe moarte. Eu amîngropat-o. H ai sămergem la mormântulei. S igur nu eşti supăratpe mine?

— O, nu, ţin la tine şimai mult pentru că aiiubit-o, pentru că aivăzut în ea perlamânjită, călcată înpicioare, dar mereu

frumoasă şi preţioasă.Ţi-am mai zis o dată,totul mi-e egal acum…Nu mai am nimic defăcut, nimic deaşteptat…

Pe Si Allela îl încercao delăsare uriaşă, undezgust profund faţă deorice lucru. Părea că înel însuşi a murit voinţa

şi că avea să moară şiel…

— Mâine,Abderrahman, să-miarăţi unde să merg ca sămă înrolez.

H otărârea îi venisedeodată: însemna, defapt, nimicireaindividualităţii sale. Nuar mai avea astfel de ce

să lupte pentru a trăi,nu ar mai avea pentruce să spere sau sădorească. Ar fi o maşinăindiferentă, ignorată,oarecare.

Vreme de aproapeun an, în fiecare seară,când soarele auriuapunea îndărătuldantelăriilor întunecate

ale marelui munte I doucel încruntat şi cândvalea Bône-ului şidealurile sale secufundau în aburivioleţi, doi bărbaţi,purtând tunica albastrăa trăgătorilor, urcaucătre înălţimileCaroubiers, urmânddrumul de-a lungul

cornişei, care lăsa înurmă marea cebolborosea saumurmura lovindu-se destâncile negre…

Din graţia puţinlanguroasă şi dinpaloarea aristocrată a luiSi Allela, taleb-ul, Alitrăgătorul nu maipăstrase decât o

distincţie mai răsărită amanierelor. Liniştit şiînchis în sine, evitaorice tovărăşie umană,în afară de aceea asergentuluiAbderrahman…

Cei doi amanţi aiMelikăi urcau astfel lacimitirul musulman, pecoasta Meneida, care

domină marele golfrotunjit alene întredealurile verzi şigrădini.

Acolo, aşezaţi înapropierea unui micmormânt acoperit cufaianţă albastră, eipăstrează tăcerea, fiecarecu amintirile lui, carenu seamănă între ele.

Apoi detaşamentullor a plecat şi nimeni nua mai venit să vizitezemormântul Melikăi.

Numai vântul măriimângâie plăcile defaianţă albastră şimurmură prin tufişurilesălbatice şi în frunzişulaspru al uriaşilorchiparoşi negri.

TAALITH

Ea îşi amintea, ca deun vis foarte frumos,zile mai vesele pecoastele surâzătoareaurite de soare, lapoalele munţilorputernici, străbătuţi detrecători adânci, care sedeschideau către calmul

albastru al orizontului…Se aflau acolo păduriuriaşe de pini şi destejari de plută, tăcute şiameninţătoare, şidesişuri stufoase, dincare se ridica un aburcald în străveziul decoral toamnelor, în beţiabrutală a primăverilor…

Erau mirţi verzi şi

leandri strălucitori lamarginea uedurilorliniştite, prin grădinilede smochini şi demăslini cenuşii… Ferigidiafane îşi aruncauaburul uşor pe surpărilesângerii ale stâncilordespicate, în apropiereacascadelor cu apăperlată, iar şuvoaiele se

rostogoleau voioase însoare sau vâjâiau îngroaza nopţilor deiarnă.

Mică păstoriţă liberăşi cu zâmbetul pe buze,ea îşi mişca acolo, înscalda continuă abinecuvântatei luminidătătoare de viaţă,picioarele zdravene,

aproape dezvelite, lasoare…

Apoi visa străbătutăde fiorul amintirii lanunta minunată, cândfusese dăruită lui Rezkiou Said, frumosulvânător pe care-l iubea.

Şi i se părea,întorcându-se în timp,că zilele apuse fuseseră

întru totul lipsite detulburări şi de tristeţe,că fericirea de atunci serăspândise în toate.

Au venit apoi oreleîntunecate…

Deodată, totul a fostnăruit, nimicit,împrăştiat aşa cumvântul spulberă unvârtej care goneşte pe

drumul însorit. Într-onoapte, nişte hoţi de caiîl uciseseră pe Rezki cuo împuşcătură… Fusesedoliul îngrozitor alcărnii sfâşiate, nebuniaveşmintelor rupte, aobrajilor zgâriaţi,însângeraţi sub pleteleîn neorânduială. Uriaşeca femelele de animale

sălbatice din munţi, submuşcătura plumbului…Apoi tatăl ei se stinsese,de-a lungul unei ierniîngheţate, de mizerie şide teroare, ca şi cumfurtuna ar fi adunatpoverile zăpezii subcocioaba care seclătina… După câtevaluni, Zuina, mama lui

Taalith, s-a căsătorit cuun negustor care le-adus pe amândouă înAlger.

Aşadar, Taalith eraacum captivă acolo, încurtea maură izolată cao închisoare, cu ziduriînalte, pictate înalbastru-deschis,înconjurate de colonade

asemănătoare celormănăstireşti, în mijloculatmosferei de-o nelinişteapăsătoare a vechiuluiAlger turc şi maur,încuiat şi brutalneîncrezător… Se sufocaacolo, în umbra nefastă,printre femeile carevorbeau o altă limbă şi îispuneau cu dispreţ

kabila.Atunci a început să

fie supusă la o nouătortură: tatăl ei vitregvoia să o recăsătorească,să o dea asociatului său,bătrân şi urât.

Trupul plin dedragoste al lui Taalith s-a revoltat împotrivaacuplării senile şi a

refuzat cu înverşunare.— Îl iubesc pe Rezki!

îi răspundea ea mameisale când aceasta îivorbea despre tinereţeaşi frumuseţea ei, ca să ofacă să se hotărască.

Şi era adevărat. Îliubea pe soţul-iubitmort, a cărui amintiredureros de dulce o

păstra trupul ei.Dar, în faţa

insistenţei enervante amamei şi brutalităţiitatălui vitreg, care obătea cu cruzime,Taalith a simţit că luptaei fără sfârşit era inutilă.Şi, în fond, nu-l iubeaea pe cel mort, nu îi erafidelă, nu se simţea ea

singură şi incapabilă deo nouă iubire?

Faţa oacheşă, cu ochialungiţi, a căror privireera ca o mângâieretristă, cu fruntea tatuatăşi cu gura tandră, i-aînlemnit, s-a tras,căpătând o subţieremaladivă. O scânteieciudată s-a aprins în

uitătura ei întunecată.Într-o zi, i-a spus

tatălui său vitreg:— Pentru că aşa e

scris, mă voi supune…Apoi, tot mai tăcută

şi mai palidă, ea aaşteptat.

Era în ajunul zilei încare trebuiau să înceapăceremoniile nupţiale.

Noaptea ostoise încetulcu încetul zgomoteledin cotloanele sărmaneale casei. Taalith şiZuina erau singure.

— Mamă, i-a spusTaalith cu un surâsbizar, vreau să măîmbraci şi să măîmpodobeşti aşa cumvoi fi mâine, ca să văd

dacă voi fi cel puţinfrumoasă, eu, cea aicărei ochi sunt morţi,gata să plângă!

Zuina, fericită,crezând că era orenaştere a bucurieicopilăreşti, s-a grăbit să-i pună lui Taalithcămăşile fine, din pânzăsubţire strălucitoare,

a c e l e gandura[22],rochiile din mătasetransparentă, şalurilesclipitoare… apoi aîmpodobit-o cu toatebijuteriile sale kabile: pecapul cu plete lungi,vopsite, i-a pus odiademă de argint,ornată cu coral. La gâtulgol şi pur, i-a atârnat

coliere de sticlă, din aurşi din coral, pe deasupragulerului greu, finlucrat. I -a strâns taliasuplă cu o centură dinargint şi i-a încărcatîncheieturile rotundeale mâinilor cu brăţări,iar pe cele subţiri alepicioarelor cu

khalkhal[23]

melodioase.

Un colier din pastăparfumată şi întărităînvăluia trupul luiTaalith într-o mireasmăplăcută. Apoi Zuina,lăsându-se pe vine, aadmirat-o pe Taalith.

— Eşti frumoasă ca ogazelă! repeta ea.

Taalith şi-a luatoglinda. S-a privit

multă vreme, ca înextaz, atât de mult, încâtZuina a adormit.

Atunci, scoţându-şia c e l e khalkhalzornăitoare de lapicioare, Taalith a ieşitîn curtea întru totul albăîn lumina piezişă alunii, alunecând pemozaic, lăsând

coloanele în umbraalbastră.

Ca prin vis, Taalith amurmurat:

— Trebuie să fietârziu!

Înfierbântată,tremurătoare, şi-asprijinit fruntea demarmura rece a uneicoloane… O durere de

nesuportat îi strângeagâtlejul, un suspin mutîi scutura trupul, fără săverse o lacrimă.Podoabele de coral alediademei sale au scosun clinchet uşor cândau atins piatra… AtunciTaalith a tresărit, s-aîndreptat, foarte palidă.

Într-un colţ,

străvechiul puţ maurdormita, hău strâmt şifără fund.

Ea s-a aplecat o clipă,ivindu-se astfel, exact înslava lunii, ca un idolde argint.

A închis ochii, unmurmur pios din Corani-a mişcat uşor buzele şis-a lăsat să cadă în

întunericul de dedesubt,cu un foşnet de mătase,un clinchet de podoabe.Un sunet sec, unclipocit îndepărtat: apaneagră, monstrul,muşca din pereţiilipicioşi… Apoi s-afăcut linişte.

Taalith, împodobităca o soţie, dispăruse.

Toţi au acuzat-o căfugise ca să seprostitueze în cocioabeledin Casbah.

Dar Zuina, roasă degriji, îmbătrânită, aghicit adevărul şi arugat să coboare cinevaîn puţ cu o frânghie. Înfaţa cererii ei insistentecare părea o nebunie,

autorităţile au pus să fiezidită fântâna. AtunciZuina şi-a sfâşiatunghiile şi carnearâcâind piatra, strigândzile întregi numeledrag: Taalith!

În van a fost căutatăîn afară. Au redeschisatunci gaura de puţ, unbărbat a coborât

înăuntru şi a descoperit-o pe Taalith, careplutea…

Au scos cadavrul pedalele albe, iar soarelediscret al serii aprindeasclipiri trandafirii pepodoabele care încă îistrângeau carneaumflată, înverzită, toatăputreziciunea

dezgustătoare cerămăsese din Taalith…

LEGIONARUL

Să-şi creeze o lumepersonală şi închisă şi săse învăluie într-oatmosferă de vis, săîndepărteze oricecontact ostil din afară, sănu vadă şi să nu simtădin oameni şi dinlucruri decât ceea ce îi

plăcea, aşa arătaconcepţia morală la careajunseseră rătăcirile,neliniştile şi căutările luiDmitri Orşanov. Încursul celor cinci anipetrecuţi în Legiuneastrăină, într-un mediurestrâns şi monoton, laadăpostul luptelorpentru satisfacerea

nevoilor materiale,Orşanov reuşise să-şirealizeze în mare parteprogramul de egoismestetic.

Dar angajamentulsău se apropia de sfârşitşi se ivea problematulburătoare a viitoruluiimediat, aruncândspiritul lui Orşanov în

contact direct şi dureroscu realitatea de care voiasă scape.

S-a constrâns însă, cuînţelepciune, să judeceaproape la rece, să nu seîncreadă în hotărârileluate în grabă. El nu-şiamintea decât în modexagerat de haosulideilor, al senzaţiilor, al

tentativelor de acţiunecare îi traversase spiritulde teoretician.

Copil de pripas,orfan de foartedevreme, crescut deunchiul său, un sărmandiacon al satului,aproape analfabet,Dmitri putuse, cu toateacestea, graţie

sacrificiilorextraordinare aleacestuia, să urmezegimnaziul. Apoi,moartea unchiuluilipsindu-l de oricesusţinere, îşi câştigasetraiul ca repetitor,urmând cursuri demedicină la Moscova.Cum în curând studiile

nu l-au mai satisfăcut,într-un elan impetuos, aintrat în mişcarearevoluţionară rusă. Atrebuit să fugă înstrăinătate.

La Geneva, fuseseprimit de Societatea deocrotire a studenţilorruşi şi astfel intrase lafacultate. Dar, în loc să-

şi continue studiile, el seapucase „să-şi cautecalea“. Orator ocazional,literat, pictor, muzician,Dmitri încercase totul şinu perseverase înnimic. Simţea în el sursefecunde de energie, deacţiune şi toatedomeniile în care selansase i se păreau prea

limitate.Dmitri Orşanov avea

capacitatea rară de aputea să reuşească tot ceîncerca, şi fără preamare greutate. Cu ovoinţă fermă şi ordonatîn idei, calitatea aceastaa lui fusese preţioasă,dar, în bulversareamorală şi intelectuală în

care se zbătea, ea îidevenise funestă,permiţându-i să-şi ierteslăbiciunile şi să-şipromită să recuperezetimpul pierdut, după…

Aşa au trecut trei ani.Amicii lui Dmitri s-audezis de versatilitateaincurabilă şi s-au gânditcă poate nu aveau

dreptate să susţinăconcret caracteruldezordonat al vieţii lor,când atâţia muncitorisimpli se osteneau înruşine şi chiar înmizerie. La primelealuzii din parteaamicilor săi, Dmitri s-aconsiderat neînţeles, s-arevoltat. S-a simţit în

plus şi a plecat.Fără resurse şi pentru

a se consola, el visa ladoctrinele tolstoieneasupra excelenţeimuncii manuale. S-aangajat din proprievoinţă ca muncitor.Rând pe rând, muncitornecalificat, lucrătoragricol, fierar şi spoitor

ambulant, a rătăcit prinElveţia, Alsacia şiSavoia.

I arna a fost aspră înal doilea an devagabondaj. A străbătutsatele mizerabile dinSavoia muntoasă cu unalt spoitor, Jules Perrin.

Zăpada acopereadrumurile pustii. Bise,

vânt rece şi uscat, suflacu forţă, îngheţându-lepicioarele drumeţilor.Nu aveau nici de lucru,nici de mâncare. Şi omâhnire adâncă îşi croiacale în sufletul lor de peculmile înzăpezite, dinvalea albă, moartă. Într-o zi, după o conversaţiecu un alt vagabond, la

cafenea, Perrin i-adeclarat lui Dmitri că else va duce, împreună cuamicul lui, să seînroleze în LegiuneaStrăină, ca să mănâncepe săturate şi să aibălinişte.

Să plece departe, înAfrica, să înceapă o altăviaţă îi surâdea

spiritului aventuros allui Orşanov. De altfel,de câtva timp, simţeacă-n interiorul lui secocea ceva spontan, încăneclar. Resimţea onevoie din ce în ce maiintensă de a se reculegeşi a reflecta. Or, acolo,cu hrana şi un acoperişdeasupra capului

asigurate, ar fi putut săse închidă în el însuşi,să se analizeze şi să-şiexamineze sufletul care,cum spunea el, traversao „perioadă deincubaţie“. Şi Orşanovi-a urmat pe cei doivagabonzi la Saint-J ean-de-Maurienne, la biroulde recrutare.

Fără să ştie despre ceera vorba, bazându-sepe sfatul unuia maivechi, care i-a înghiontitde la spate, ei au optatpentru „armata a doua“.

Dmitri îşi amintea decălătoria rapidă şi demirarea aproapevoluptuoasă pe care otrăise când dăduse peste

primăvara parfumată lasosirea în Oran.

Apoi îl îmbrăcaserăîn soldat, etichetat cu unnumăr de înscriere,forjat în rutina meseriei.Avusese multemomente de revoltă, dedezgust… Dar segrăbise să se închidă înel însuşi, să devină

insensibil într-ooarecare măsură, iar„procesul“ sfârşiseprintr-o domolire aideilor şi asentimentelor.

Neliniştea care, de-alungul anilor, provocaseîn el o nevoie excesivăde a acţiona, de a seexterioriza, şi

imposibilitatea de a-şisatisface nevoianemăsurată prinpropriile forţe,neliniştea aceastadureroasă lăsase loculunei stări de calmdeplin, unei schimbărispirituale întru totulcontemplative. Printr-oizolare totală, bărbatul

acesta care, la propriu,era mereu înconjurat deindividualităţistânjenitoare,gălăgioase, cu spirit defrondă şi răutăcios, degenul celui care ianaştere din contacteîntâmplătoare într-omulţime, bărbatulacesta, aproape

niciodată singur,ajunsese acum sătrăiască asemenea unuiveritabil anahoret, iar,în curând, viaţa sa nu amai fost decât un vis.

Aproape în fiecareseară, ieşea după cină şise ducea în afaraoraşului, rătăcind de-alungul drumurilor

pline de praf. Apoi seaşeza în vârful unuidâmb roşiatic, plantat cuarbori de mastic şipalmieri pitici. Priveacum se stingea ziua,luminând sângeriu-auriu Saïda, valea,munţii… Preţ de oclipă, totul păreacuprins de flăcări. Apoi

umbre albăstrii, uriaşeurcau de jos înspreînălţimi, totul se stingeaşi, aproape imediat,stelele pale se aprindeaupe cerul pur, încă uşorvineţiu.

Şi Dmitri simţea cumîntreaga tristeţe apământului africanpătrundea în el, imensă,

dar de o blândeţenesfârşită.

De când crezuse aînţelege că ne purtămfericirea în noi înşine şică în oglinda mişcătoarea lucrurilor ne căutămchiar propria imagine,aşa era viaţa lui, ocontemplare calmă.

Acum trebuia să

rezolve o problemăurgentă: să rămână, să-şi prelungească viaţalentă pe care o iubea,pentru încă cinci ani,după care tinereţea vaapune – ar fi avuttreizeci şi şase de aniatunci – sau maidegrabă să se elibereze,regenerat, vindecat de

vechea nebunie?Raţiunea îi spunea că

nu mai era nevoie săstea acolo. Îşi obţinusenaturalizarea, pentru căse interesaseră de el. Caurmare, putea sărămână în Algeria pecare o iubea, să o aleagăpatrie adoptivă.

Sufletul său ieşise

victorios şi întărit dintoate luptele prin caretrecuse. Aflase secretulpreţios de a fi fericit. Şise simţea purtat de onevoie imensă delibertate, de viaţărătăcitoare.

La Café du Drapeau,după cină, nemţi beţibăteau cu pumnul în

marmura lipicioasă ameselor. Cântau cât îiţinea gura şi seîntrerupeau uneori doarpentru a se certa.

Doi studenţi cehi,eşuaţi acolo ca elevi-ofiţeri şi care îlobligaseră pe Dmitri să-iurmeze în bodegă,discutau teorii socialiste.

Orşanov, stând cucoatele pe masă, nu îiasculta. Suferea. Dacăvoia să se înroleze dinnou, îi mai rămânea ozi, iar el tot nu luase ohotărâre. Căldura şigălăgia din bodegă i-audevenit de nesuportat.Nemţii s-au ridicat şi audat buzna peste Dmitri

şi peste cehi subpretextul de a ciocni cuei… Poate pentru primadată după mulţi ani,Dmitri a simţit toatăurâţeniaînconjurătoare… Şi aieşit.

În afara oraşului, înrazele de foc ale soareluicare apunea, pe drumul

albicios, beduinizdrenţăroşi, asupracărora astrul revărsafâşii de purpură, plecau,mânând cămileleîncărcate şi cântând lent,trist. În faţa lor, pecornişa joasă care urca,drumul părea să sesfârşească şi orizontul sedeschidea, imens,

îmbrăcat tot în aur.Libertatea era bună şi

viaţa, primitoare, plinăde frumuseţe, pentru celcare ştia să o înţeleagă şisă o iubească…

În sfârşit liniştit,Dmitri a hotărât săplece, să-şi sporeascăvisul, să domine, caamant şi estet, viaţa care

i se oferea atât defrumoasă.

— Adio, sergentSchmitz!

— Adio, der Russe!Şi subofiţerul de

gardă l-a însoţit cu oprivire gânditoare,invidioasă poate, pesoldatul care plecapentru totdeauna în

libertate.Vremea era senină.

Zilele urâte de iarnătrecuseră şi, pe cerulpalid, soarele dejaarzător zâmbea. O marebucurie îi umplea inimalui Dmitri, graţielucrurilor pe care levedea într-o luminănouă şi libertăţii în

sfârşit câştigate.Şi s-a îndepărtat

fericit şi fără ură demarea cazarmă în caresuferise atât şi undesufletul său renăscuse.

Dmitri Orşanov s-adus de la o fermă la alta,muncind pe la oameniilocului… I -a găsit foartediferiţi de ţăranii din

Franţa şi, adesea, aregretat vremea în careîmpărţise viaţa dură cubravii savoiarzi. Dar îiplăcea ţara aceasta asprăşi splendidă şi nu voiadeloc să o părăsească.

De la sfârşitulultimelor munci deiarnă, Dmitri rămăseselucrător permanent la

Domnul Moret, care erasatisfăcut de un aşa deonest şi liniştit servitor,muncitor îndemânatic şicare se mulţumea cu unsalariu foarte modest,aproape ca acela al unuibăştinaş.

Ferma DomnuluiMoret, foarte mare, erasituată între eucalipţi şi

arbori de piper diafani,pe o colină joasă, caredomina câmpia dinregiunea Mitidja. Îndepărtare se înălţaalbastru marele masivOuarsenis, iarOrléansville domina, cuzidurile sale peste carese revărsau grădinile,cursul sinuos şi plin de

ravene al Chelifului.Dmitri îşi construise

u n gurbi la distanţă defermă, pe malul unuiued năpădit de leandricu flori roz. Plantasecâţiva eucalipţi ca să-ifie paravan. Căpiţele defân uriaşe, pe care iarnale făcuse maronii,ascundeau clădirile

fermei, iar colibaprimitivă a devenitpentru Dmitri olocuinţă adevărată, încare şi-a început viaţalui cea nouă, atât decalmă şi de puţincomplicată, în ciuda atot ceea ce era în eaartificial şi elaborat.

Lui Dmitri i se părea

că deznodământulmaterial era una dintrecondiţiile libertăţii şiîncetase de multă vremesă mai cumpere cărţi şiziare, mulţumindu-se,după spusele sale, săcitească frumuseţea înmarea carte auniversului, largdeschisă în faţa lui…

Astfel DmitriOrşanov reuşise sătrăiască în virtuteacrezului său, să sedomine şi să dominecircumstanţele… Şi încănu înţelegea că dacăajunsese la aceastăvictorie era pentru că,până atunci,circumstanţele nu îi

fuseseră deloc ostile şică puterea lui asupra lornu era decât o iluzie.

Tatani, servitoareaDoamnei Moret, era ofată zveltă şi brunetă, cuochi mari, puţindepărtaţi unul de altul,dar de o formă perfectă.Avea o guriţă caresurâdea graţios şi dulce.

Purta costumul de oraşspecific maurilor, cu oeşarfă care-i lega înspate pletele separateprintr-o cărare, ogandura strânsă în taliecu un şal, o cămaşă albă,cu mâneci largi,bufante. Încă nu purtavăl, deşi avea dejaşaisprezece ani.

Costumul ei, caresemăna atât de mult cuacela al ţărăncilor dinţara lui Dmitri, a fostpoate cel care a stârnitîn el sentimentul care valua amploare apoi într-un mod neprevăzut.

Cu cât se obişnuia cupăstorii şi lucrătoriiarabi, cu atât găsea mai

multe asemănări între eişi mujicii neînsemnaţi şisăraci din ţara sa. Aveauaceeaşi neştiinţăprofundă, luminatădoar de credinţa naivăîn bunul Dumnezeu şiîntr-o lume de dincolo,în care trebuia sădomnească dreptatea celipsea din lumea

aceasta… Erau la fel desăraci, de mizerabili şidădeau dovadă deaceeaşi supunere pasivăfaţă de aproapeatotputernica autoritateadministrativă care, aici,ca şi acolo, era stăpânăpeste soarta lor. În faţanedreptăţii, ei îşi plecaucapul cu aceeaşi

resemnare fatalistă… Încântecele lor, tânguiriînăbuşite şi monotonesau strigăte lungi,uneori îndurerate,Dmitri a recunoscuttristeţea de nepătruns amelodiilor care îilegănaseră copilăria. Şi,copil de pripas, fostuluilegionar îi plăceau

beduinii, le iertadefectele, pentru că ştiace le provocaseră… I s-apărut că Tatani,servitoarea orfană, era oîntrupare fermecătoare arasei acesteia şi mai întâia nutrit o simplă plăcereestetică privind-omergând de colo-coloprin curte sau prin casă,

atât de graţioasă, atât desprintenă.

Dar Tatani îi surâdealui Dmitri de fiecaredată când îl vedea. Pemica servitoare oatrăgea tânărul frumosde o rasă necunoscută,cu păr castaniu, mailung şi ondulat, cu ochicenuşii mari, foarte

blând şi gânditor. Eatocmai îşi pierdusemătuşa care osupraveghease deaproape şi avusese grijăsă fie cuminte. Totodată,Tatani nu eraîndrăzneaţă cum eraude obicei servitoarelemaure. Fără niciun felde sentimente

complicate, apropiată defirescul naturii, ea îliubea pe Dmitri.I nstruită de foartedevreme într-ale iubirii,ea nutrea în prezenţa luio tulburare delicioasă şi,când el lipsea, segândea, fără să caute ase lupta cu dorinţa, câtde bine ar fi să fie a lui.

Dar ea nu îndrăznea să-ifacă avansuri,mulţumindu-se să cautesă-l vadă cât mai desposibil.

Doamna Moret ceagrasă, deloc rea, darconsiderându-i sincerpe indigeni o rasăinferioară, era exigentăcu Tatani şi adesea o

trata brutal, ba chiar obătea. Dmitri simţeapentru mica servitoareun soi de milă blândă,din ce în ce maiînduioşată. Curând i-avorbit, punându-iîntrebări despre familiaei. Tatani nu avea decâtun frate, muncitor laTénès, care nu se ocupa

de ea şi la care nu segândea niciodată.Dmitri era cast dinconvingere şi, multăvreme, nici nu s-agândit la posibilitatea dea face dragoste cuTatani. Avândconştiinţa curată, Dmitricăuta companiaservitoarei… Dar a venit

o zi în care el a simţit căfata încetase să mai fiepentru el doar oimagine graţioasăîmpodobindu-i viaţa:împărtăşea tulburareape care o nutrea Tatanicând erau singuri.

Şi, cum nu era nimicurât, nici pervers însentimentul nou pe care

şi-l descoperea pentruea şi pe care îl găseafermecător, Dmitri s-alăsat încă de atunci înseama acestuia. Dejamai puţin timidă,Tatani, la rândul ei, l-aluat la întrebări. Eavorbea puţin franceza,iar araba îi devenisefamiliară lui Dmitri.

Tatani îi ascultapoveştile mirată,gânditoare.

— I ată cum e voiaDomnului, i-a zis eaîntr-o zi. Tu te-ai născutatât de departe, atât dedeparte, încât nici măcarnu am habar unde poatefi locul ăsta, pentru căîmi pare de pe altă

lume, ţara asta desprecare îmi vorbeşti… şiapoi, Dumnezeu te-aadus aici, lângă minecare nu ştiu nimic, carenu am fost niciodatămai departe de ElAsnam sau Ténès!

Tatani avea astfel declipe de o melancoliegânditoare care îl

încântau pe Dmitri.Pentru el, în ciudaoricărei simplităţicopilăroase a acestui tipde femeie, un văl demister o învăluia pe fatade altă rasă, sporindu-iputerea de atracţie.

S imţindu-se sincer,Dmitri nu şi-a reproşatgândul care-i venise,

care îl ameţea: să facădin Tatani iubita lui,amanta lui. Nu erau eiliberi să se iubeascădincolo de oriceoprelişti umane, dincolode morala artificială şiipocrită?

Soarele roşiaticapunea îndărătulmunţilor dantelaţi care

domină Mediterana, dela Ténès laMostaganem. Razelesale piezişe rostogoleaude-a curmezişulţinutului Mitidja o undăde foc. Cei câţiva arbori,eucalipţii înalţi şisubţiri, leandrii ondulaţica sălciile plângătoare,cele câteva clădiri ale

fermei Moret, totulpărea mai mare,grandios, aureolat cu unnimb purpuriu. Pecâmp, unde oamenii seopriseră din lucrat,domnea o liniştedeplină.

Dmitri şi Tatanistăteau aşezaţi în spatelecăpiţelor protectoare şi,

mână în mână, tăceau,pentru că vorbele ar fitulburat inutil farmeculprofund, blândeţea denespus a clipei.

În cele din urmă,înainte să plece sprefermă, Tatani i-a promisşoptit lui Dmitri că vaveni să-l întâlnească lanoapte în gurbi-ul său.

Rămas singur, el semira că fericirea a sositaşa, cu de la sine putere,în viaţa lui care i sepăruse atât de ostilă, atâtde greu de dus, laînceputurile ei acumîndepărtate. Liniştea,contemplarea şi beţiaîncântătoare a iubirii,toate îi fuseseră generos

dăruite, iar el se gândeacu recunoştinţă la ceicinci ani de regeneraremorală, acolo, în tristaSaïda… Saïda!Preafericita… Era clarbinecuvântat orăşelulacesta pierdut, în care,

p r i n t r e Heimatlos[24]

posomorâţi de duritateavieţii, Dmitri învăţase să

fie fericit!Din acel moment,

viaţa lui DmitriOrşanov nu a mai fostdecât un vis foarteduios, alături de micaservitoare beduină.Aproape în fiecarenoapte, ea îl întâlnea înumbra gurbi-ului său şi,ca o soţie, îi aranja

hainele vechi şi căminulumil al muncitorului.Apoi, în siguranţaiubirii lor, în linişteadeplină a nopţii, îşispuneau din noucuvinte puerile,cuvintele eterne în carese leagănă dragostea.

Care era viitorul lor?Ei nu se gândeau la el

decât ca să şi-limagineze ca ocontinuare la nesfârşit afericirii lor, care li sepărea că avea să durezecât vor trăi ei înşişi.

În acelaşi timp, întresufletele lor atât deneasemănătoare stăruiaun abis de mister.Dmitri o vedea pe iubita

lui întru totul simplă, cupuţin mai complicatădecât păsările câmpiei…Dar această mică pasăre,când veselă şi zglobie,când tristă dintr-odată,nu semăna cu păsăriledin îndepărtateleţinuturi septentrionale,unde se născuse Dmitri:se regăseau în ea toate

moştenirile seculare alerasei semitice, neclintiteîn decorul prielnic alAfricii, în umbramelancolică a islamului.Pentru Tatani, Dmitriera o enigmă: îl iubeacât de puternic puteaiubi ea, deşi regretândcă el era un kefer, unnecredincios. În vremea

aceasta, instinctiv, îlbănuia foarte învăţat. Elîi răspundea la toateîntrebările. Într-o zi ea i-a spus admirativ:

— Dar tu eşti unînvăţat. Ştii totul…

Apoi, după o scurtătăcere, a adăugat cutristeţe:

— Da, ştii totul. În

afară de un lucru pecare chiar şi eu, atât deneştiutoare, îl cunosc…

— Care?— Că nu există decât

un singur Dumnezeu şică Mahomed estetrimisul Lui.

După ce proferasenumele venerat de

nabi[25], ea a completat

pios:— Mântuirea şi pacea

să se reverse asupra Lui!Dmitri i-a luat

mâinile într-ale sale.— Tatani dragă, i-a

zis el, e adevărat, nusunt musulman… Darnu mai sunt nici creştin,pentru că, dacă aş maiavea fericirea de a crede

în Dumnezeu, aş credeîn El cu siguranţă înfelul musulmanilor…

Tatani a rămasuimită. Nu înţelegea dece Dmitri, fără să fie unnecredincios, nudevenea musulman…Fiindcă Tatani nu puteaconcepe ca o fiinţă să nucreadă în Dumnezeu…

Fericirea lor a durattoată vara şi două lunide toamnă, fără ca nimicsă o tulbure.

Dar într-o zi, fratelecare o abandonase peTatani şi pe care ea îluitase a venit la fermă,cerându-şi sora, pe careo promisese în căsătorie.

Ea a încercat să

protesteze, dar legea eraîmpotriva ei şi a trebuitsă se supună. Fărămăcar să-l poată revedeape Dmitri, a trebuit să-şipună vălul pentruprima dată în viaţăpeste faţa-i înlăcrimatăşi, suită pe o catârcădomoală, să-l urmeze pefratele său într-un

duar[26] vecin, unde seaflau părinţii soţieiacestuia.

A fost primităaproape cu dispreţ.

— Ar trebui să fiichiar foarte fericită căun om onest vrea să teia de soţie, pe tine, odeclasată, o servitoare încasa unui necredincios,

pe care toată lumea avăzut-o destrăbălându-se cu muncitorii.

Cu astfel de cuvinte ise adresa fratele ei.

Tatani i-a fost dată luiBen Ziane, un

khammes[27] de la fermaDomnului Moret. Ea s-aîntors aşadar sălocuiască pe terenurile

fermei, aproape deDmitri.

Când aflase deplecarea lui Tatani, însufletul lui Orşanov senăscuse un sentiment derevoltă vecin cu furia.Suferinţa îi fuseseputernică, denesuportat. Dar, în faţafaptului împlinit,

sancţionat de lege,Dmitri era neputincios.

Orice intervenţie dinpartea sa ar fi pututînrăutăţi soarta luiTatani.

Aşa că s-a hotărât să orevadă.

După munca grea depeste zi, Orşanov îşipetrecea nopţile dând

târcoale gurbi-ului izolatal lui Ben Ziane.

Bărbatul acesta, puţinavut, care li se părea unciudat celorlalţi din trib,se căsătorise cu Tatanipentru că îi plăcuse deea, fără să-i pese de guralumii. O păzea gelos.

Câteodată, Ben Zianeera însă obligat să se

ducă la târguriîndepărtate şi să rămânăacolo peste noapte.

O lăsa pe Tatani înpaza unei rude bătrâne,care adormea odată cugăinile şi căreia nu-ipăsa de nimic, cucondiţia să nu fiederanjată.

De îndată ce a aflat că

Dmitri o pândeanoaptea, Tatani şi-a luatinima în dinţi şi a ieşit.În adâncurileîntunericului, s-auchemat duios unul pealtul.

Dmitri a strâns-oconvulsiv în braţe şi audeplâns amândoi toatăsuferinţa despărţirii.

Din noaptea aceea,pentru Dmitri a începuto tortură de neimaginat.Nu mai trăia decât cudorinţa disperată şisperanţa de a o revedea.Ocaziile erau însă rare şiDmitri era sfârşit deoboseală, petrecându-şitoate nopţile la pândă.Dormea doar câteva ore

în iarba umedă, subploaie, în vântul dejarece. Aştepta acolo, cuîncăpăţânare, tresărindla cel mai mic zgomot,chemându-şi uneori înşoaptă iubita. Tot ceeace nu avea legătură cuTatani îi deveniseindiferent.

Îşi îndeplinea datoria

de muncitor dinobişnuinţă, aproapeinconştient. Gurbi-ul săucădea în ruină, dar elnu-l repara. Îşi neglijaaspectul şi toată lumeaîşi dăduse seama, numaidin schimbarea luibruscă, de secretuliubirii sale cu Tatani.Uneori, după nopţile de

nelinişte, nopţileîngrozitoare în care eanu venea, pe Dmitri îltulburau ideidubioase… Simţea brutaadormită în fiecarebărbat trezindu-se înel… Ar fi vrut să-şicaute liniştea în crimă:să-l ucidă pe Ben Ziane,pe uzurpator, şi să o ia

pe Tatani înapoi, pentrucă era a lui!

Din când în când,Ben Ziane trecea prinfaţa fermei. Era mare şiputernic, cu un profilde vultur şi cu ochialungiţi, de fiară, carepriveau cu cruzime şiîndrăzneală…

Aşa că, dintr-odată, la

prima lovitură brutală arealităţii, superbuledificiu artificial a ceeace Dmitri numea igienasa morală se năruise pede-a-ntregul, în modjalnic. Începea să-şi deaseama de eroare, săpriceapă că nimeni, niciel, nici altcineva, nuputea să se elibereze de

legile necunoscute,tiranice care ne conducdestinele pământeşti.Era însă stăpânit de oasemenea confuzie,încât nu putea săgândească.

Au mai avut câtevaîntrevederi pe furiş…Cât de mult îi apropiasesuferinţa comună! Cum

se înţelegeau şi seiubeau mai mult şi mainobil de când fericireade altădată le fusesenimicită!

Soarele apunea.Dmitri se întorcea de lacâmp. Avea să se laseîntunericul, iar el o varevedea pe Tatani. Înafară de asta, nimic nu

mai exista pentru el. Pecând mâna boii lajgheabul cu apă, a auzitîn depărtare douăîmpuşcături succesive…După câteva minute, autrecut oameni alergândpe drum şi strigând.Salah, pândarulbăştinaş, a intrat în curteîn mare fugă, cerând să-

l vadă pe DomnulMoret, pe cel care îiţinea locul.

— E Ben Ziane, careşi-a ucis soţia, pe Tataniben Kaddur, din douăîmpuşcături…

Fără să-şi terminevorba, arabul a plecat.

Dmitri rămăsesenemişcat, cuprins de o

stupoare ciudată, de ogroază sumbră. A simţitapoi o durere ascuţită lagândul că el eraasasinul, că, subpretextul de a o iubi peTatani, de fapt pentru a-şi satisface pasiuneaegoistă, o condusese lamoarte!

Ca prin vis, Dmitri i-

a urmat pe oamenii dela fermă, care, de-acurmezişul câmpului,alergau către gurbi.Afară, aşezat pe o piatră,cu pumnii încleştaţi,frumosul Ben Ziane erapăzit de pândar şi dedoi beduini. Caidulscria în grabă procesul-verbal. În interiorul

gurbi-ului, undepătrunsese mulţimea,femeile se tânguiau înjurul cadavrului întinspe pământ. DoamnaMoret a descoperit-o peTatani. Palidă, cu ochiiînchişi, cu guraîntredeschisă, tânărafemeie părea că doarme.Cele două pete maronii

de pe gandura sa rozindicau cele două rănidin mijlocul pieptului.Ruda povestea scenacare se petrecuse rapid.Ben Ziane se întorsesesubit de la târgul de laCavaignac, înainte deziua stabilită. Un altkhammes îl avertizase că,în ajun, în timpul

nopţii, o văzuse pe soţialui ieşind şi întâlnindu-se cu un bărbat pecâmp. Şi că bărbatul erafără îndoială fostulamant al lui Tatani,muncitorul rus.Întorcându-se, BenZiane examinaseveşmintele şi încălţărilesoţiei sale: toate aveau

urme de noroi. Atunci,el o împinsese laperetele gurbi-ului şi îşidescărcase puşca în eade aproape.

Privirea lui BenZiane rămânea cuîncăpăţânare fixatădrept în faţa lui şi unorgoliu întunecat luceaîn ea. Şi Dmitri s-a

gândit că era de datorialui să spună adevăruljudecătorilor, pentru cabărbatul acesta să nu fiecondamnat fără milă…Nu a avut forţa sărămână multă vremeacolo şi a plecat, simţindcă, de acum încolo, totulîi era indiferent, că numai dorea nimic…

Totul se năruise,strivindu-l, şi nu îi mairămânea nimic, în afarăde durerea intensă şi deremuşcări.

Drumul şerpuieşteprintre dealurileroşietice, leproase, pecare cresc arbori negride mastic şi palmieripitici, fibroşi.

Dmitri Orşanov, subgluga lui mare, albastră,rătăceşte încet, încet pedrumul cenuşiu şipriveşte, liniştit acumpentru totdeauna,soarele roşiatic apunândşi pământul care seîntunecă.

După năruireaultimei sale încercări de

viaţă liberă, Dmitriînţelesese că locul săunu era printre oameni,unde ar fi mereu orivictimă, ori călău, şi seîntorsese la Legiune, cuo singură dorinţă deacum încolo, aceea de arămâne acolo pentrutotdeauna şi de a seodihni într-o zi în colţul

celor numiţi Heimatlos,în cimitirul din Saïda…

AMARA,

CONDAMNATUL

Pe atunci, pentru cătrebuia, dar şi pentru că-mi plăcea, studiamobiceiurile populaţiilormaritime din porturiledin sudul Franţei şi dinAlgeria.

Într-o zi, m-amîmbarcat la bordul naveiFélix Touache, care pleca

spre Philippeville[28].Cu aerul unei

persoane oarecare ce seafla pe punte, învăluităîntr-un burnuz albastru,nu atrăgeam atenţianimănui. Tovarăşii meide drum, fără să

bănuiască nimic, nu-şischimbau deloc felul lorobişnuit de a fi.

Este într-adevăr oeroare gravă să crezi căpoţi studia obiceiurileunor popoare fără să teamesteci printre cei pecare vrei să-i studiezi,fără să trăieşti înmijlocul lor…

Plecarea era într-odupă-amiază senină demai, un moment fericitpentru mine, ca toateplecările spre pământuliubit al Africii.

Se încheia încărcareanavei Touache şi, o datăîn plus, asistam lamarea vânzoleală aorelor de îmbarcare.

Pe punte, câţivapasageri aşteptau dejaridicarea ancorei. Eraucei care, asemenea mie,nu aveau deloc de lacine să-şi ia rămas-bun,nu aveau părinţi pe caresă-i îmbrăţişeze…

Câţiva soldaţi, strânşiîn grupuri indiferente…Un tânăr caporal de

zuavi, beat mort, care,de îndată ce a urcat labord, a căzutîntinzându-se cât era delung pe puntea umedăşi a rămas aşa, nemişcat,ca şi cum şi-ar fi pierdutsuflul…

La distanţă, aşezat pecordaje, am remarcat unbărbat foarte tânăr, care

mi-a atras atenţia princiudăţenia înfăţişării.

Foarte slab, cu chipulbronzat, imberb, cutrăsături ascuţite, purtapantaloni de pânză preascurţi, espadrile, un soide vestă în dungi,deschisă pe pieptulosos, şi o pălărie de paiurâtă. Ochii săi

pătrunzători, de onuanţă arămieschimbătoare, aveau oprivire stranie: se citeaîn ea un amestec deteamă şi de neîncredereferoce.

Auzindu-mă vorbindîn arabă cu un vânzătorde cai din Bône,bărbatul cu pălărie de

pai, după lungi ezitări,a venit să se aşeze lângămine.

— De unde vii? m-aîntrebat cu un accentcare a înlăturat oricedubiu asupra originiisale.

I -am zis o povesteoarecare, anume că măîntorceam după ce

muncisem în Franţa.— Slăvit fie

Dumnezeu, dacă tu aimuncit în libertate, şinu închis! mi-a spus el.

— Ce, tu vii dinînchisoare?

— Da. Am fost închisopt ani la Chiavari, înCorsica.

— Şi pentru ce?

— Am ucis un omîntre Sétif şi BouArréridj.

— Dar câţi ani ai?— Douăzeci şi şase…

Sunt eliberat condiţionatde trei luni… A trecutceva timp.

De-a lungultraversării, nu am maiavut răgazul să vorbesc

cu condamnatul de laChiavari.

Marea dezlănţuită semai calmase. Se lăsanoaptea şi odată cuapropierea de coastaAfricii atmosfera se maiîmblânzise… Un aercălduţ, ameţitor pluteaîn penumbracrepusculului.

La orizont, înspresud, o fâşie ceva maiînchisă la culoare şi olume de aburi înmişcare făceau simţităprezenţa pământului.

În curând, când sefăcuse noapte pe deplin,s-au ivit luminile dingolful Stora.Condamnatul, sprijinit

de parapet, privea fixluminile încăîndepărtate şi mâinile ise încleştau pe lemnulalunecos.

— Este chiarPhilippeville, acolo? m-a întrebat de mai multeori, cu voceatremurându-i deemoţie…

În portul pustiu,lângă chei, unde câţivadocheri dormeau pedalele de piatră, dupădebarcare, nava FélixTouache părea, aşanemişcată cum era, cădormea şi ea în luminarozalie a lunii caredescreştea.

Era călduţ. O

mireasmă de nedefinitse ridica îmbătătoaredin pământ. O, ceasurifericite, ceasuriameţitoare aleîntoarcerilor în Africa,după exiluri îndepărtateşi posomorâte!

Mă hotărâsem săaştept la bord răsăritulca să-mi pot continua

călătoria cătreConstantine, undetrebuia, formal, să asistla procesul celui care, cuşase luni mai devreme,încercase să măasasineze, acolo, în

Souful îndepărtat.[29]

Mi-am întins păturilepe punte, la babord, înpartea în care apa făcea

mai puţin zgomot.Mă întinsesem, într-o

stare profundă de bine,aproape voluptuoasă.Dar somnul nu venea.

Bărbatul eliberatcondiţionat care, şi el,îşi petrecea noaptea labordul navei, a venit sămi se alăture. S-a aşezatlângă mine.

— Dumnezeu să tevegheze şi să tepăzească de închisoare,pe tine şi pe toţimusulmanii! mi-a zis eldupă o lungă tăcere.

— Spune-mipovestea ta.

— Dumnezeu să fielăudat, credeam că o sămor acolo… E un

cimitir unde îi îngroapăpe ai noştri, iar mulţidintre cei veniţi înainteamea sunt morţi acolo…N-au nici măcar unmormânt pe pământmusulman.

— Cum ai putut săucizi, atât de tânăr fiind,şi de ce?

— Ascultă, mi-a

spus. Tu ai fost

crescut[30] la oraş şi nuştii… Eu sunt dintr-unduar din Oulad Ali, careţine de provincia Sétif.Noi suntem toţi păstori,acasă. Avem multeturme, dar şi cai. Înafară de asta, avem şicâmpuri pe care leînsămânţăm cu orz şi

grâu.Tatăl meu e bătrân şi

eu sunt singurul lui fiu.Printre animalelenoastre se afla şi o iapăfrumoasă, de culoaregri, căreia nu îi ieşiserăîncă dinţii din alpatrulea an. Tatăl meuîmi zicea mereu:„Amara, iapa asta e

pentru tine.“ Onumisem Mabruka şicălăream adesea pe ea.Era foarte iute, cavântul, şi rea ca opanteră. Când oîncălecam, se smucea şinecheza, stârnindu-i petoţi armăsarii din zonă.Într-o zi, iapa mea adispărut. Am căutat-o

vreme de o săptămânăşi am aflat în cele dinurmă că un cioban dinOuled H assene, veciniinoştri din nord, mi-ofurase. M-am plânsşeicului nostru şi i-am

dăruit un mezuid[31] cuunt ca să-mi facădreptate.

Aflând că soldaţii din

makhzen[32]

aveau săvină să caute iapa,Ahmed, hoţul, cum nuputea să vândă animalulfiindcă îl ştiau cei dinzonă, l-a dus într-o râpăşi l-a strâns de gât. Amplâns când am aflat demoartea iepei. Apoi amjurat să mă răzbun.

Într-o noapte

întunecoasă, am părăsitpe furiş duar-ul nostruşi m-am dus la OuledH assene. Gurbi-ul luiAhmed, duşmanulmeu, era cam izolat şiînconjurat de un gardmic, de nuiele, ghimpat.Am aşteptat să răsarăluna, apoi am înaintat.Ca să liniştesc câinii, le

adusesem măruntaieleunei oi pe care oucisesem în ziua aceea.La lumina lunii, l-amzărit pe Ahmed culcatîn faţa gurbi-ului său, casă-şi păzească oile.Puşca îi era pusă subcap. Dormea profund.Mi-am strâns ganduracu eşarfa, ca să nu agăţ

nimic. Am intrat încurte. Picioarele mi seînmuiaseră şi o căldurăteribilă îmi ardeatrupul. Ezitam, cugândul la cât depericulos era ce făceam.Dar aşa îmi era dat, iarcâinii, sătui, îşi arătaucolţii. Atunci am luatpuşca lui Ahmed, i-am

tras-o de sub cap şi amdescărcat-o de aproapeîn pieptul lui. Şi amfugit. Bărbaţii şi câiniidin duar m-au urmărit,fără să m-ajungă însă. Înmomentul acela amfăcut o greşeală: nimeninu mă văzuse şi aş fiputut să mă întorc latatăl meu. Dar frica de

justiţia creştinilor m-aîndemnat să fug înhăţiş, pe coline. Vremede trei zile şi trei nopţim-am ascuns în râpe şim-am hrănit cusmochine. Mi-erateamă. Noaptea, nuîndrăzneam să dorm.Cel mai mic zgomot,adierea vântului prin

tufişuri mă făceau sătremur. În a treia zi,jandarmii m-au arestat.Povestea iepei şiplecarea mea scoseserătotul la iveală şi, înciuda faptului că numărturisisem nimic, amfost condamnat.

J udecătorii mi-aucruţat viaţa pentru că

eram tânăr. Trei luni amstat la închisorile dinSétif, din Constantine,aici în Philippeville.Apoi m-au îmbarcat peo navă şi m-au trimisspre Corsica. Lapenitenciar, unde eramaproape toţimusulmani, nu eramprea nefericiţi, cu

ajutorul lui Dumnezeuşi dacă ne purtam cumtrebuia. Dar totînchisoare era, departede familie şi într-o ţarănecredincioasă. S lavăCerului, m-au eliberat!E mult de atunci, sunttrei luni!

— Regreţi acum că l-ai omorât pe bărbatul

acela?— De ce? Era dreptul

meu, pentru că el îmiucisese iapa, care nu-ifăcuse niciodată vreunrău! Doar că nu trebuiasă fug.

— Deci în sufletultău nu te căieşti pentruce ai făcut, Amara?

— Dacă l-aş fi ucis

fără motiv, ar fi fost unmare păcat.

Şi mi-am dat seamacă beduinul nuconsidera, în modsincer, în ciuda tuturorsuferinţelor înduratepână atunci, că fapta luifusese o crimă.

— Ce vei face acum?— Voi rămâne la tatăl

meu şi voi munci. Voiduce turma la păscut.Dar, dacă vreodată,noaptea, în hăţiş, voiîntâlni pe vreunuldintre cei din OuledH assene care au făcut săfiu prins, îl voi ucide.

La toate argumentelemele, Amara răspundeaastfel:

— Nu eramduşmanul lor. Ei suntcei care au semănatvrăjmăşia. Cineseamănă vânt culegefurtună.

Dimineaţa, în trenulspre Constantine.

Cu pupilele dilatatede bucurie şi cu un soide uimire, Amara

privea ţinutul care sederula lent sub ochiinoştri.

— Uite, mi-a zis eldintr-odată, priveşte: egrâu… Şi acolo e uncâmp de orz… Ah! uită-te, frate, la femeilemusulmane care strângpietrele de pe ogorulacela!

Era pradă uneiemoţii puternice.Picioarele îi tremurau,iar la vederea cerealeloratât de iubite, atât devenerate de beduin şi defemeile din rasa luiAmara a început săplângă ca un copil.

— Să trăieşti în pace,asemenea strămoşilor

tăi! i-am spus. Pacea vacoborî în sufletul tău.Lasă răzbunările peseama lui Dumnezeu.

— Dacă nu te poţirăzbuna, te sufoci,suferi. Trebuie să mărăzbun pe cei care mi-au făcut atâta rău!

La gara dinConstantine, ne-am

despărţit ca fraţii.Amara a apucat pedrumul spre Sétif ca să-şi regăsească duar-ul.

Nu l-am mai revăzutde atunci.

ZAOUIA

În fiecare dimineaţă,la răsăritul soarelui,veneam să mă aşez subarcada lăcaşului S idiAbd er Rahman, dinAlger.

Graţie deghizăriimele, puteam intra îns f ân t a zaouia, la ora

rugăciunii…E straniu! Am

resimţit acolo, în umbrastrăveche a moscheiisfinte a islamului,emoţii inefabile la auzulvocii înalte şi pline deforţă a imamului cepsalmodia cuvintelevechi ale credinţeimusulmane în frumoasa

limbă arabă, sonoră şivirilă, muzicală şiputernică asemeneavântului deşertului încare s-a născut, de undea venit, la îndemnulunei unice voinţeumane, ca să cucereascăuniversul…

Ascultam cuvinteleacelea pe care aveam să

le înţeleg şi să le iubescîn curând… Şi îlpriveam pe imam. Eraun şeic foarte bătrân,arab din sud, de rasăpură şi străveche, fărăstrop de sânge berber.Deja cu părul alb, aveaochi foarte mari,alungiţi, lipsiţi de viaţă,dar încă foarte negri.

În ochii lui se iveauneori o sclipireintensă, ca o scânteiereaprinsă de-un sufluneaşteptat, ca să-şirecapete apoi fixitateatulburătoare şi grea.

În general, nu eralume multă.

Printre cei adunaţiacolo, erau credincioşi

adevăraţi, musulmaniconvinşi, care păreau săsoarbă în extaz cuvinteleimamului…

Mai ales unul dintreei părea un fanatic. Eraun locuitor din M’zab,de vreo patruzeci deani, cu alură de berberfoarte pronunţată. Erazarzavagiu la Mustapha

şi se numea Yusuf benel Arbi. În fiecare zi,sosea la moschee odatăcu mine şi la sfârşitulslujbei schimbam unsalamhaleik foarteprietenesc.

Bărbatul avea, petoată durata rugăciunii,o expresie cu adevăratextatică… Devenea

palid, ochii îi străluceaubizar, în vreme cerepeta, fără grabamajorităţii celorlalţi,gesturile ritualice.

Când ieşea dinmoschee, după ce-şiîncălţa papucii urâţi,dădea întotdeaunacâteva monede copiilorlocului, care cerşeau…

În ceea ce măpriveşte, când ieşeam,mă aşezam pe praguluşii, după ce toatălumea plecase. Îmiaprindeam o ţigară„L’Orient“ şi, cupicioarele încrucişatesub mine, îl aşteptam peiubitul meu, care nupierdea ocazia să vină să

mă întâlnească mai alesîn acest loc.

Ca să ajung la zaouia,dacă îmi petrecusemnoaptea în locuinţa meaoficială, de pe Quai dela Pêcherie, trebuia maiîntâi să mă duc pe Ruede la Marine, la oanumită spălătoreasăitaliancă, Rosina

Meno i, care locuiaîntr-o cameră la subsol,în care îmi schimbamhainele de femeie cucostumaţie care sepotrivea cu planurilemele de peste zi. Apoimergeam foarte domolcătre zaouia.

Dacă, dimpotrivă,îmi petrecusem noaptea

fie hoinărindimprudent prin cartierepericuloase, fie într-unadin celelalte locuinţe alemele, din oraşul de sussau din Bab Azoun,trebuia să o iau pescurtături deneimaginat.

Locuiam din când încând la o cântăreaţă din

cartierul S id Abdallah.O altă locuință se afla pestrada Si Rahmadan, laevrei…

O a treia locuinţă seafla nu departe devechea moschee ElKasbah Beroui, astăzidezafectată şitransformată în bisericăcreştină.

Când găseam decuviinţă să mă exilez şimai departe, puteam săcer ospitalitate unuicărbunar sudanez negrudin Bab Azoun. Dar celmai adesea îmipetreceam nopţilefăcând plimbări teribilde riscante, în locuri răufamate, unde

contemplam scene denecrezut, dintre caremulte sfârşeau de-adreptul înecate în sânge.

Cunoşteam o groazăde indivizi degeneraţi şisuspecţi, femei de stradăşi recidivişti carereprezentau pentrumine tot atâtea subiectede observaţie şi de

analiză psihologică.Aveam de asemeneamulţi prieteni siguri,care mă iniţiaseră înmisterele Algeruluivoluptuos şi criminal.

După o noaptepetrecută în astfel deobservaţii, uneori,dimineaţa, trebuia săstrăbat cale lungă până

la zaouia.Soarele lumina din

plin piaţa elegantă şiarborii din grădinaMarengo. Cerul eramereu de o puritateimaterială, de otransparenţă de vis.

Marea sclipea înlumină, opalină şicristalină, încă

trandafirie de lascânteierile ceruluimatinal. Portul se trezeala viaţă, iar în partea dejos a oraşului, la BabAzoun, pe Boulevard dela République şi pedigul Kheir ed Dine, omulţime pestriţă semişca în două puhoaiecare se revărsau în

sensuri opuse.Mă odihneam la ora

aceea blândă şi uimitorde veselă. Sufletul păreasă-mi plutească în vidulfermecător al ceruluiinundat de lumină şiviaţă.

Au fost orebinecuvântate, ore decontemplaţie şi de

tăcere, de reînnoire aîntregii mele fiinţe, deextaz şi de beţie caacelea pe care le-ampetrecut, deghizatăfiind, aşezată pe treaptade piatră, la umbrarăcoroasă a frumoaseizaouia liniştite. Au fostore de voluptate reală şiintensă, de tinereţe şi de

poftă de viaţă!Rămâneam adeseori

multă vreme aşteptândaşezată astfel, fără sădevin vreodatănerăbdătoare, mereucalmă. Ştiam căajungeam întotdeaunaînainte de ora fixată, casă ascult rugăciunea.

În cele din urmă, de

cealaltă parte a pieţei,vedeam apărând siluetaînaltă, zveltă şi subţire alui Ahmed.

Şi el mă zărea şi îmifăcea semn cu mânadreaptă. Sosea aproapealergând, mereusurâzător, întotdeaunavesel. Ochii lui frumoşise uitau în ai mei de

fiecare dată cu aceeaşitandreţe şi îmi zicea cusurâsul lui drăgălaş:

— Eşti un bunmusulman! Tu eşti dejaaici, iar eu mereu înîntârziere! Salamhaleik,habiba mahch u k i , bunăziua, iubita mea!

El se aşeza lângămine şi începea prin a-şi

aprinde ţigara luidintotdeauna de la amea. Apoi, urma oconversaţieinterminabilă, infinit deplăcută.

Mă îmbătăm cuvocea lui melodioasă înarabă, pe care el ovorbea la fel de bine cape limba maternă, turca.

Expunea teorii subtilede artă şi de filosofie,mereu purtândamprentaepicureismului săusurâzător, voluptuos şiindolent.

Mă asculta şi pemine, spunându-migândurile, îndoielile şitentaţiile, şi îmi zicea

uneori:— Ai un suflet ciudat

şi inteligenţa ţi-eascuţită… dar porţiasupra ta fatalitatea raseitale şi eşti o pesimistă deneînvins.

Îmi plăcea să-l ascultspunându-mi toatelucrurile acestea înfranceză, pentru că nu

putea să le exprime înîntregime prinintermediul arabei…

Totuşi, prefera să-mivorbească în arabă, pecare o iubea şi pe caream început repede să oînţeleg. Apoi îmi ziceacu un zâmbet vesel, decopil:

— O să mor de

foame… H ai, vino, sămergem să mâncăm.

Ne duceam într-odugheană oarecare depe vechile străduţearabe şi luam masavoioşi. Felul în careeram deghizată şi titlul

de sidi[33] cu care mi seadresau cu naivitatearabii îl făceau pe

Ahmed să moară de râs.El, filosoful, sceptic şi

neîncrezător, ciudatăanomalie a poporuluisău, căruia Ahmed îipăstrase toate calităţile.Avea o veseliecopilărească şicomunicativă atuncicând lăsa deopartecalmul său puţin

dispreţuitor, darîntotdeauna blând şiadesea foartemelancolic.

În iubire, eravoluptuos şi rafinat,asemenea unei mimozepe care orice atingerebrutală o face să sestrângă. I ubirii lui,liniştite şi tandre, nu-i

lipsea însă o intensitateextremă…

Pentru el, plăcereasimţurilor nu eravoluptatea supremă. Îiadăuga voluptateaintelectuală, infinitsuperioară. În el,masculul era aproapesupus, aproape ucis deintelectul său puternic şi

eliberat de esenţa purtranscendentală. Îmispunea adesea:

— Cu cât este firea tamai virilă decât a mea şicu cât eşti tu mai multfăcută pentru lupteledure şi necruţătoare alevieţii…

Se mira de violenţamea. Eram foarte tânără

pe atunci, nu aveamnici douăzeci de ani, iarvulcanul care de atuncis-a acoperit de cenuşă şicare nu mai erupe caaltădată fierbea învremea aceea cu o forţăteribilă, ducând cuşuvoaiele sale de lavăfierbinte întreaga meafiinţă către trăiri

extreme…Uneori, fratele

nostru, Mahmud, ni sealătura şi aducea voioşialui nebună şi exuberanţajuvenilă.

— Mahmud este onatură masculină purăşi e la o mie de leghe demine, dar cu toate asteaîl iubesc cu o tandreţe

nemărginită! spuneaAhmed.

H oinăream pe atuncitoţi trei pe la periferie,la S idi Abd er Rahmanbou Koubria, cimitirulmusulman de pedrumul lui H usseinDey.

A urmat apoi o „adoua viaţă“ bizară, viaţa

voluptăţii, a iubirii.Beţia violentă şi teribilăa simţurilor, intensă şidelirantă, contrastândmai ales cu existenţa defiecare zi, calmă şigânditoare, cum era amea. Ce beţie! Ce patimide iubire sub soarelearzător! Prin naturamea, eram şi eu

arzătoare, iar sângeleîmi curgea cu orapiditate înfierbântatăprin venele umflate subjugul pasiunii.

Îmi risipeamnebuneşte tinereţea şiforţa vitală, fără cel maimic regret. Dinexperienţă, ştiam că vaveni cândva o zi când

dezgustul şi plictisealamă vor copleşi şi în caretotul se va fi sfârşit,îndepărtat denestatornicia meaînnăscută…

Dar în ameţealaclipei prezente, uitamde toate şi mai ales deviitor. Sau mai degrabăviitorul îmi apărea ca o

continuare nedefinită aprezentului… Era obeţie fără sfârşit. Cândbeţia sufletului meu înţara aceasta minunată,sub soarele-i unic şiavântul sublim algândirii către zonelecalme ale speculaţiei,când plăcutele extazeîntrepătrunse mereu de

melancolie, extazeleproduse de artă, aceastăchintesenţială şimisterioasă plăcere aplăcerilor.

AÏN DJABOUB

Concetăţenii lui dinTlemcen îl venerau peSi Abderrahman benBurenan, în ciudatinereţii lui, pentrucunoaşterea şi viaţa saausteră şi pură. Totuşi,el călătorea modest,călare pe catârca lui albă

şi însoţit de un singurservitor. Învăţatulmergea astfel din oraşîn oraş, ca să seinstruiască.

Într-o zi, a ajuns îndefileurile sălbatice aleuedului săpat de râulAllala, în apropiere deTénès.

La o cotitură bruscă a

d r u m u l u i , SiAbderrahman şi-astrunit catârca şi l-alăudat pe Dumnezeu cuvoce tare, atât defrumoasă era privelişteacare se înfăţişa ochilorsăi.

Munţii se îndepărtau,lăsând între ei o vale cucontururi armonioase.

În adâncul văii,curgeau, sinuoase, cătremarea care se vedea laorizont, apele râuluiAllala.

Înspre dreapta,muntele Sidi Merouaneînainta, în plină mare,printr-un promontoriuînalt şi îndrăzneţ.

La poalele muntelui,

într-o buclă a uedului,oraşul Ténès almusulmanilor se ivea întrepte, pe de-a-ntregulalb în maroniul cald alpământului şi înverdele tare alsmochinilor.

Muntele şi valea erauînvăluite într-un stratfin de abur violet, în

vreme ce luciriportocalii şi roşieticeînflăcărau domolorizontul oriental, în

s p a t e l e djebel[34]

-uluiSidi Merouane.

Primele raze de soares-au strecurat curând peţiglele arămii aleacoperişurilor, peminaret şi pe zidurile

albe ale oraşului.Şi totul s-a făcut

violet, în vale şi pemunte. Ténès s-a ivit înfaţa lui SiAbderrahman, în celemai plăcute ceasuri, înstrai virginal.

Aproape de vechileziduri înnegrite şiruinate de vreme,

printre casele şubrede,dărăpănate sub linţoliulde var imaculat, sedeschide un loc mic, încare se află doar ocafenea maură obişnuităşi plină de fum, în faţacăreia se găseşte un arcde verdeaţă, construitdin araci grosolani, pecare se caţără ramurile

unei viţe-de-vieseculare. Un divan largdin ghips, acoperit curogojini uzate, serveştedrept loc de şezut.

De acolo se vădintrarea în defileuri,pădurile de pin, djebel-ul S idi Abd el Kader şi

kubba[35] albă, ruinelevechii citadele numite

smala. În adâncul văii,printre stânci căzute şileandri roz, Allala îşirostogoleşte apelecristaline.

În timpul zilei, SiAbderrahman predaCoranul şi Legeaislamică la moschee.Lumea intuise în el unmare învăţat şi îl sâcâia

cu dovezi de respect decare se ferea.

În fiecare seară,înainte de clipa roşiaticăa apusului soarelui,venea să se întindă într-o rână sub bolta de viţă.

Acolo, singur, într-un decor simplu şiliniştit, savura clipedelicioase.

Departe de căminulconjugal, evita cu grijătoate gândurile şi maiales toate priveliştilecare vorbesc simţurilorşi le stârnesc.

Cu toate acestea, într-o seară, s-a lăsat furat deimaginea unui grup defete care scoteau apă dinfântână.

Se purtau şi semişcau graţios. Cumerau aproape copileîncă, se jucau stropindu-se cu apă şi scoţândhohote de râs.

Una dintre ele părea,totuşi, serioasă.

Mai mare decâtînsoţitoarele sale, ea îşiascundea pe jumătate

frumuseţea chipului şisplendoarea ochilor sub

u n haik[36] vechi, delână albă, pe care şi-lţinea cu mâna. Cuamfora ei mare de lut înmâini, ea se urcase pe ogrămadă de dărâmăturişi părea să privească,visătoare, crepuscululincendiar care o

împurpura pe de-a-ntregul şi desena unnimb fragil în jurulsiluetei ei zvelte.

Din momentul acela,Si Abderrahman acunoscut bucuriile şichinurile iubirii.

Şi-a pierdut întreagastăpânire de sine, toatăjudecata fermă. Se

simţea mai slab decât uncopil.

De acum, aşteptafebril seara ca să orevadă pe Lalia: îiauzise numele.

În cele din urmă,într-o zi, nu a mai pututrezista dorinţei de a i seadresa şi i-a cerutaproape cu umilinţă să-i

dea puţină apă.Cu gravitate,

întorcându-şi capul,Lalia i-a întins urciorultaleb-ului.

Apoi, pentru că SiAbderrahman erafrumos şi în fiecareseară îi vorbea fetei, ea aprins curaj, surâzându-ide îndată ce-l zărea.

El ştia că ea era fiicaunor oameni săraci, căera promisă unuicizmar din oraş şi că încurând nu ar mai venisă ia apă, pentru că soraei mai mică, Aisha, s-arfi vindecat de o ranăcare o ţinea la pat şiacum ea ar fi aceea care,nefiind încă nubilă,

avea să iasă din casă.Într-o seară, cum

râsetele şi privirileînsoţitoarelor sale ofăceau să roşească peLalia, ea i-a şoptit lui SiAbderrahman:

— Vino când se lasănoaptea, în Sahel, pedrumul spre SidiMerouane.

În ciuda tuturoreforturilor de voinţă şireproşurilor conştiinţeisale, Si Abderrahman s-a dus în vale, de îndatăce s-a întunecat.

Şi Lalia, tremurând, avenit să se adăposteascăîn braţele taleb-ului.

În fiecare noapte,cum mama ei dormea

profund, Lalia putea săevadeze. Înfăşurată înburnuzul frateluiabsent, venea pe furişsă-l întâlnească pe SiAbderrahman în Sahel,printre tufele dese deleandri roz şi tamariscăfină.

Alteori, mai ales înnopţile cu lună, se

duceau pe coasteleChârir, dormeau în klylş i liazir parfumate, înlavanda înaltă şi cenuşieşi rozmarinul sălbatic…Strângându-se unul înaltul, ei simţeau, înnesiguranţa şifragilitatea unirii lor, obucurie melancolică, ovoluptate aproape

amară, care le smulgeauneori lacrimi.

O vreme, cei doiamanţi s-au bucurat defericirea lor ascunsă.

Apoi, destinul i-a puscapăt brutal; tatăl lui SiAbderrahman fiind înagonie, taleb-ul a fostnevoit să se întoarcă laTlemcen.

În seara de rămas-bun, Lalia a avut maiîntâi o izbucnire dedisperare şi de plâns cusughiţuri. Apoi,resemnată, s-a liniştit. L-a dus însă pe amantul eila o veche fântână mică,acoperită de muşchi,aflată sub zidurileoraşului.

— Bea, i-a zis ea, şivocea sa guturală acăpătat un ton solemn.Bea, căci este apamiraculoasă a fântâniiAïn Djaboub, care-ileagă pe cei care o gustăsă se întoarcă înapoi.Acum, du-te, o, dragulmeu, mergi în pace. Darcel care a băut din Aïn

Djaboub va reveni, iarlacrimile Laliei se voropri în ziua aceea.

— Cu voiaDomnului, mă voiîntoarce. Nu se spune căinima este cea care necălăuzeşte paşii?

Şi taleb-ul a plecat.Si Abderrahman, cel

pe care călătoriile îl

pasionau odinioară, pecare varietatea locurilorîl încânta, simţea că, decând părăsise oraşulTénès, totul îi păreaposomorât şi lipsit deculoare. Călătoria îlplictisea şi locurile careînainte îi plăceau i s-aupărut acum urâte şidizgraţioase.

„Vai“, şi-a spus el,„nu lucrurile s-auschimbat, ci sufletulmeu e în doliu.“

Tatăl lui SiAbderrahman a murit şicei din Tlemcen l-auobligat într-o oarecaremăsură pe fiul lui săocupe postuldefunctului, acela de

mare învăţat.A fost înconjurat de

onoruri datoratecunoştinţelor şi vieţiisale, a cărei puritate seapropia de sfinţenie. S-aînsurat cu o femeietânără şi fermecătoare,bucurându-se de ceamai mare prosperitate.

Cu toate acestea, Si

Abderrahman rămâneasumbru şi neliniştit.Gândurile salenostalgice erau la Ténès,aproape de Lalia.

A avut curajul să-şiîndeplinească vreme decinci ani îndatoririle demare învăţat. Cândfratele său mai mic, SiAli, i-a fost egal în

cunoaştere şi în meritede toate felurile, SiAbderrahman s-aeliberat de însărcinareasa în favoarea lui. Şi-arepudiat soţia şi aplecat.

Avea s-o regăseascăpe Lalia şi să secăsătorească…

Si Abderrahman

judeca aşadar ca uncopil, uitând că omulnu se bucură niciodatăde două ori de aceeaşifericire.

Şi la Ténès, unde s-aîntors ca într-o patrie,cu inima săltându-i deb u c u r i e , SiAbderrahman nu a găsitdin Lalia decât un

mormânt mic, cenuşiu,sub umbra îngustă aunui eucalipt, în vale.

Lalia murise, după ceîl aşteptase plângând peta leb mai bine de doiani.

Si Abderrahman s-atrezit atunci pe buzaprăpastiei nemărginite,care este neantul tuturor

lucrurilor.A înţeles inutilitatea

voinţei şi nebunia fatalăa inimii avide, care neîndeamnă să căutămlucrul cel mai imposibil:retrăirea vremurilorapuse.

Si Abderrahman şi-apărăsit straielemătăsoase de orăşean şi

s-a înveşmântat în lânăaspră. Şi-a lăsat părul săcrească şi s-a dus desculţîn munţi, unde, cumâinile luineîndemânatice, şi-aclădit un gurbi. S -aretras din lume, trăindde atunci înainte dinmila credincioşilor careîi venerează pe

singuratici şi pe ceisărmani.

Faima sa de marabus-a răspândit pânădeparte. Trăia înrugăciune şicontemplare, atât deblând şi atât de paşnic,încât animaleletemătoare ale pădurii seculcau la picioarele sale,

încrezătoare.Şi în acest timp,

anahoretul revedea, cuochii memoriei, oraşulTénès scăldat în aurulpurpuriu şi siluetaaureolată a Laliei cea deneuitat, şi umbracomplice a smochinilordin Sahel, şi nopţile culună pe coastele Chârir,

în lanurile de lavandăargintie şi pe marea dinjosul pantei, adormită înmurmurul ei etern.

MEDDAH[37]

-

UL

În compartimentelede clasa a treia, strâmteşi prăpădite, mulţimea,în burnuzuri pământii,se înghesuie zgomotos.Trenul a plecat deja şi

merge, leneş, pe şinelesupraîncălzite, iarbeduinii încă nu şi-augăsit un loc. E unvacarm vesel… Trec şiiar trec pestedespărţiturile joasedintre compartimente,îşi aşază bagajele şiboccelele zdrenţuite, seorganizează ca pentru o

călătorie foarte lungă…Obişnuiţi cu imenselespaţii deschise, punîntrebări cu voce foartetare, râd, glumesc, seînghiontesc amical.

În sfârşit, toată lumeas-a aşezat, în aerul totmai sufocant al micilorcuşti năpădite clipă declipă de rotocoale de

fum gros, încărcat defuningine neagră şiunsuroasă.

S-a lăsat o tăcere demoment.

Din boccelelediforme, din bagaje, se

i v e s c djuak[38]-uri,

gasba[39]-uri,

benadir[40]

-e şi o

rhaita[41]

, întreagaorchestră obligatorie apelerinajelor arabe.

În compartimentuldin mijloc, se ridicăatunci un bărbat tânăr,înalt, voinic, înfăşuratcu mândrie în burnuzulsău de un alb imaculat,care contrastează cupământiul celorlalte…

Chipul lui cu trăsăturimai regulate, maifrumoase, de om dinSud, este bronzat,tăbăcit de soare şi vânt.Ochii, alungiţi şi negri,poartă în ei o singurăsclipire sub sprâncenelebine arcuite.

Cu mâna lui subţiatăde huzur, el impune

tăcere.Este El H adj Abd el

K ad e r , meddah-ul. Vacânta, iar toţi ceilalţi, îngenunchi pe banchete,se apleacă peste pereţiidespărţitori ca să-lasculte.

Foarte lent, însurdină, djouak-urile şigasba-urile încep să

răspândească o tristeţedomoală, blândă,infinită, în vreme ce,încă discret, benadir-elebat măsura monoton.

Trestiile fermecate tacş i meddah-ul începe, cuun aer ciudat, o melodiedespre „sultanulsfinţilor“, S idi Abd elKader Djilani din

Bagdad.

Vindecă-mă, o,Djilani, flacără atenebrelor!

Vindecă-mă, o, ceamai bună dintrecreaturi!

Inima-mi estecuprinsă de frică.

Dar zid de apărare

îmi fac din tine.

Vocea sa, grăbită laprimele cuvinte alefiecărui vers, setărăgănează înspresfârşit, ca o tânguială. Setransformă în cele dinurmă într-un strigăttrist, prelung, preluat deîndată de rhaitaţipătoare, care plânge în

hohote şi pustieşte,pierdută, ca în praguldisperării… Şi din nouclipocitul apei pe pietresau vântul uşor printrestii al djouak-urilor şigasba-urilor care îşireiau cântul când tacerhaita cu accentegrave… apoi voceasonoră şi tânguitoare a

rapsodului arab.Auditorii entuziaşti

subliniază anumitepasaje cu strigăteadmirative de „Allah!Allah!“.

Şi trenul, şarpenegru, merge de-acurmezişul câmpuluicalcinat, ducându-i pe

ziar[42]

-i, muzica lor şi

veselia lor naivă către o

oarecare kubba[43]

albă apământului african.

Către nord, munţiiînalţi care mărginescoraşul Medjouaîngrădesc orizontul. Dincreastă în creastă, înspresud, ei descresc puţincâte puţin, până la

întinsa câmpie Hodna.În vârful unei coline

înalte, pe un soi deterasă plină de crăpăturişi roşiatică, fără unarbore, fără un fir deiarbă, se ridică o kubbamică, pe de-a-ntregullăptoasă, izolată înhaosul coastelor aride şiaspre, asupra cărora

lumina incandescentă averii aruncă scânteieriincendiare.

În plin soare, semişcă o mulţime agitată,în grupuri care seschimbă mereu şi de-onuanţă uniformă dearămiu-deschis…Beduinii se deplasează,cu strigături cântate, în

j u r u l makam[44]-uluiînălţat în onoarea luiSidi Abd el Kader,domnul locurilorcereşti.

Sub corturi rupte dinpânză gri-închis, kabiliiîn cămaşă şi cu turbanservesc cafea prostmăcinată în ceşti ciobite.Atrase de lichidul dulce,

muştele, exasperate decăldură, atacă feţeletranspirate, mâinile,ochii consumatorilor.

Muştele bâzâie şibeduinii discută, râd, seceartă fără oprire, ca şicum gâtlejul le-ar fi tareca bronzul. Vorbescdespre afacerile tribuluilor, despre târgurile din

regiune, despre preţulalimentelor, desprerecoltă, despre micilenegoţuri şirete cu vite,despre impozitele caretrebuie plătite încurând.

Deoparte, sub un cortmare, vărgat şi jos,femeile ciripesc,invizibile, dar mereu

atrăgătoare, fascinanteprin simpla lorvecinătate pentru tineriitribului.

Ei pândesc cât sepoate de aproape dep r eaf er i c i ta bit ech

char[45]

şi uneori oprivire încărcată de ură,urmată de o ameninţaresurdă a vocii sau a

gestului, dezvăluie unîntreg roman misterios,care se va transformapoate în curând într-odramă sângeroasă.

Pe jumătate culcat peo rogojină, cu ochiiîntredeschişi, meddah-ulse odihneşte.

Foarte apreciatpentru vocea lui

frumoasă şi repertoriulinepuizabil, El H adjAbd el Kader nu se lasăcondus de auditoriu.Nepăsător şi cu maniereplăcute, ştie să devinăteribil când este hărţuit.Se consideră pe sineînsuşi un personajimportant şi cântă doarcând are chef.

Originar din tribul –viciat ereditar deprostituţia seculară –Ouled Naïl, vagabonddin copilărie, însoţindmeddah-ii care l-auînvăţat arta lor, El H adjAbd el Kader reuşise sămeargă în pelerinaj latoate oraşele sfinte, însuita unui mare marabu

pios. I scusit şi egoist,dar curios din fire, oluase pe drumul cel mailung ca să se întoarcă:străbătuse Siria, AsiaMică, Egiptul,Tripolitania şi Tunisia,culegând, de ici, decolo, poveştifermecătoare, cântecepioase, ca şi cantilene de

amor şi nefra pline deafecţiune alebeduinilor… El ştie să-şidepene poveştile şipropriile amintiri cu oartă instinctivă.Analfabet, se bucuraprintre tolba înşişi de unrespect unanim caomagiu adusexperienţei şi

inteligenţei sale. Leneş,mulţumindu-se cupuţin, iubind maipresus de orice propriileplăceri, meddah-ul nu avrut niciodată să seamestece în istoriidubioase de furt, cu carea cochetat uneori şi nuavea altceva să-şireproşeze decât

aventurile, adeseapericuloase, către care l-a condus natura sa deiubitor de plăceri, deîndrăgostit, o reputaţiepe care trebuie s-oîntreţină.

În trib, cocoşulperfect, bărbat iubitorde femei, riscându-şicapul pentru frumoasele

greu accesibile, sebucura de o notorietatemăgulitoare şi, în ciudamoravurilor, a gelozieisălbatice, genul acestade fapte beneficia de oindulgenţă relativă, cucondiţia evităriiconflictelor cu ceiinteresaţi şi mai ales adelictului flagrant,

aproape întotdeaunafatal. Cum pentru unstrăin, cvasitoleranţaaceasta este şi mairedusă, aureola de curaja meddah-ului sporeaastfel, graţie creşteriipericolului şiîndrăznelii.

Cât a duratsărbătoarea, ochii

nomadului au căutat cupasiune să descopere,sub vălul de mister alcortului femeilor, unsemn oarecare, abiasesizabil, care săpromită o cucerire.

După dansuri, lupte,şederea îndelungă înj u r u l meddah-ului, alcărui piept puternic este

neobosit, după câtevamonede dăruite ca

ziara[46] ukil[47]-uluicare răspunde debinefaceri, beduinii,osteniţi, adorm într-untârziu, înfăşuraţi înburnuzurile lor, chiarpe bunul pământ atât defamiliar, refugiu almizeriei de care nu se

pot despărţi. Încetul cuîncetul se lasă tăcerea şiluna îşi plimbăsinguratică lumina eiroz asupra grupuriloradormite pe pământulgol…

Este ora la care sepoate zări o fantomăfugară coborând în albiaseacă a uedului, unde,

aşezat pe o piatră,meddah-ul aşteaptă, într-o nesiguranţăameţitoare… Cum va fiea, necunoscuta care, desub pânza grea acortului, i-a făcut unsemn cu mâna la apus?

În care, pe catâri, pejos sau mânând de laspate măgăruşi

împovăraţi, ziar-ii luiSidi Abd el Kaderpleacă şi, ajunşi lapoalele colinei, seîmprăştie ca să seîntoarcă în duar-urilelor, ascunse acolo jos, învâlvătaia posomorâtă acâmpiei.

I ar meddah-ul, el o iala întâmplare pe un

drum oarecare, cubocceaua uşoară deboarfe legată de o sfoarăde-a curmezişulpieptului. Drept, cucapul ridicat, cu pasullent, el se duce spre altekubba, către alte grupurid e ziar-i, pe care îi vaîncânta cu glasul său şiale căror fete îl vor iubi,

în nopţile complice…Fără griji, culcându-

se în cafenele maure încare primeşte adăpost şieste hrănit în schimbula câteva cuplete saupoveşti, El H adj Abd elKader mergecutreierând triburilebeduine şi kabile,sedentare sau nomade,

urcând vara spre nord,trecând iarna în zonapodişurilor înalte, ca săajungă în refugiilesurâzătoare ale Saharei:Biskra, Bou Saâda,Tiaret…

Din târg în târg, de laun tain de cuşcuş laaltul, el rătăceşte astfel,bucurându-se, în final,

de fericirea fugară,puţin complicată a celornăscuţi vagabonzi…

Dar vine o zi,înşelătoare,neînduplecată, cândtoată înaintarea aceasta,presărată cu un şirneîntrerupt de bucuriimărunte, care fac uitateeşecurile, încetează.

Statura lui El H adjAbd el Kader s-agârbovit, umbletul său adevenit nesigur,strălucirea înflăcărată aochilor i s-a stins:f r u m o s u l meddah aîmbătrânit.

Cerşetor orb, elcontinuă şi atunci sărătăcească, mai încet,

condus de un băieţeloarecare, luat dinarmata numeroasă acelor care mişună pemarile drumuri…Bătrânul cere pomană şimicuţul întinde mâna.

Uneori, cuprins de otristeţe fără nume,bătrânul vagabondîncepe să cânte, cu glas

tremurător, frânturi decuplete sau săbălmăjească fărâme dinpoveştile frumoase dealtădată, confuze,haotice, a cărorîncheiere doar mintealui o cunoaşte.

Într-o zi, beduiniicare merg la târg găsesc,pe marginea drumului,

corpul inert alcerşetorului, adormitsub soare, surâzând cu osupremă indiferenţă…

Allah iarhemu[48], spunmusulmanii care trec,fără niciun fior…

Şi trupul devineţeapăn, sub ultimamângâiere a zilei care ianaştere, care zâmbeşte

cu aceeaşi bucuriemisterioasă Vieţii eterneşi Morţii eterne, florilorde pe potecă şicadavruluimeddah-ului…

TABĂRA

Peste hamada seiveau zorile, o zi deiarnă stinsă, mohorâtă.La răsărit, în zare, olicărire de culoareasulfului îngălbeneaaburii grei, cenuşii.Crestele uscate, pereţiiabrupţi ai munţilor se

detaşau în nuanţe ştersepe opacitatea ceruluiîntunecat.

Plantaţia de palmieriBéni Ounif, îngheţată,cu coroanele copacilorîn neorânduială, seumplea de praf alburiu,iar vechile case dinargilă uscată ale satuluise iveau, gălbii, din

umbra densă a văii,dincolo de marilecimitire pustii.

O tristeţe imensăplutea pe deasupradeşertului tern, despuiatde podoaba splendidă aluminii.

În vale, în jurulcailor legaţi, acoperiţi cupături vechi, zdrenţuite,

al cămilelor culcate,

gumier[49]-ii şi

sokhar[50]-ul se trezeau.Un murmur se ridicadin grămada deburnuzuri pământii, încare dormeau înfăşuraţimilitarii, printredesagile negre şi albe,

telli[51]-urile din lână şi

în tot haosul de bagajenomade. Strigăteleplângăreţe ale cămilelorîmbrâncite acopereauvocile umanemorocănoase, la ceasuldeşteptării.

În tăcere, fărăînsufleţire, bărbaţii setrezeau ca să aprindăfocul. În umezeala rece,

frunzele de palmieruscate fumegau, fără sălase flăcările să danseze.

De luni şi luni,părăsindu-şi duar-urile,nomazii mergeau astfelîn deşert, în convoi saucoloană, îndemnându-şicămilele slabe înnesiguranţa continuă aregiunii, străbătute de

jefuitori înfometaţi, debande flămânde de hoţila drumul mare, caretrăiau izolaţi, pândindca şacalii în defileurilearide ale munţilor.

De luni şi luni,uitaseră linişteasomnolentă a existenţeilor de altădată, fără altăgrijă în afară de cea a

hranei şi eternele certuridintre triburi, care seterminau cu câtevaîmpuşcături fără ecou…

Acum erau iarna,frigul îngheţat, nopţilefără adăpost, lângăjăraticul fumegând, înaşteptarea şi nesiguranţaunei noi plecări.

Graţie marii

resemnări a rasei lor, eierau făcuţi pentru oastfel de viaţă, i sesupuneau pentru că leera dată de Dumnezeu,ca orice lucru aici, îndeşert.

Din fraternitatea dearme rapid închegată, senăşteau învecinări laîntâmplare, prietenii de-

o zi, fără viitor.Erau astfel grupuri

mici de bărbaţi care îşilegau caii împreună saucare îşi mânau cămilelecătre acelaşi colţ detabără, care mâncau dinaceeaşi strachină marede lemn şi îşi puneau lacomun interesele puţincomplicate ale vieţii lor:

cumpărarea alimentelor,îngrijirea animalelor –singura lor avere – şi,seara, veghea îndelungăîn jurul focului,petrecută îngânândcantilene monotone dinlocul unde se născuseră,adesea îndepărtat, şicântând la djuak-ul detrestie. Unii erau din

rândurile triburilor

Amour[52], din AïnSefra, alţii din triburileH amyan din Mecheria,Trafi din Géryville.Câţiva, poeţi înnăscuţi şianalfabeţi, improvizaucântece despreevenimentele recente,povestind despretristeţea exilului,

pericolele care se iveaufără încetare, asprimearegiunilor deşertice,încăierările atât denumeroase, încât numai surprindeau şi nicinu mai nelinişteau penimeni, devenindlucruri obişnuite…

Şi în străfundultuturor cântecelor se afla

nepăsarea imensă faţăde orice, latentă îninimile lor simple şidătătoare de curaj.

Uneori, izbucneauîncăierări între oameniitriburilor sau chiar întrecorturi diferite…Adesea se lăsa cuvărsare de sânge…

Vântul îngheţat a

măturat brusc tabăraunde stăteau cei dintribul Trafi, ridicândrotocoale de praf şi defum, fluturând pânzaîntinsă a cortului alb,care aparţinea şefuluigum-ului, împodobităcu un fanion tricolor.

Silueta ofiţeruluifrancez a trecut…

Placid, cu mâinilecufundate în buzunarelede pânză albastră, cupipa în gură, inspectaoamenii şi animalele cuun aer distrat.

În jurul focului, treigumier-i şi un sokhar dintribul H amyan vorbeauînfocat, deşi cu vocejoasă. Feţele lor de şoimi

cu ochi adumbriţi şidinţi sidefii se aplecau,atente, şi mânia le agitabraţele slabe: în ajunulserii, unul dintre ei,Abdallah ben Sheik, seluase la ceartă cu unconducător de cămilemarocan din tribul DouiMenia care îşi făcusetabăra la înălţime, lângă

sat.H ammu H assin, un

bărbat foarte bătrân, acărui barbă de omăt îiacoperea faţa arsă şislabă, a murmurat:

— Abdallah…nopţile sunt negre şifără lună. În zilelenoastre, pulbereavorbeşte adesea de una

singură… Nu se ştieniciodată.

I mediat apoi, agitaţianomazilor s-a potolit.Zâmbete dezvelindu-ledinţii albi le-au luminatchipurile întunecate.

Au terminat de băutcafeaua, apoi s-auridicat, scuturândpământul care le

îngreuna burnuzurile.Cu lentoare, leneş, s-auapucat de muncilemărunte ale taberei; şi-au agăţat traistele vechidin lână roşie degrumazul cailor, auîntins puţinul fânproaspăt dinainteaanimalelor, au curăţatrapid calul gri al

ofiţerului. Unii dintre eiau început să-şicârpească hamurile,burnuzurile. Alţii auurcat în sat, pentrunegocieri interminabilecu evreii şi ca să beavreme îndelungată ceaimarocan în odăilesimple ale cafenelelormaure.

În inactivitatea lorforţată, nu-i încercaplictiseala. Cămilelescoteau un soi dehârâieli şi se muşcau,un cal s-a dezlegat şi aluat-o la galop furiosde-a curmezişulcâmpului. Doi bărbaţiîşi disputau câteva braţede fân…

Şi asta a fost tot, ca înfiecare zi, în monotoniaorelor pustii.

Abdallah ben Sheikş i sokhar-ulAbdeldjebbar uld H adaau plecat domol, umărla umăr, către albiasecată a uedului.

Aşezaţi în spateleunei tufe de leandru

roz, vorbesc în şoaptă,punând la cale cum săse răzbune. Abdallah şiAbdeldjebbardeveniseră prieteniinseparabili. Amândoifoarte tineri, foarteîndrăzneţi, avuseserădeja parte de aventuripericuloase de amor, laduar-ul celor care făceau

parte din makhzen sau lafrumoasele femei aletriburilor Amour dinZenaga.

Au rămas amândoitot restul zilei, cercetândcu grijă, fără să dea debănuit, tabăra celor dintribul Doui Menia.

După un crepusculsângeriu, frământat, sub

bolta întunecată anorilor, a venit noaptea,grea, opacă. Vântul seliniştise şi în curând s-alăsat tăcerea în pustiulimens din preajmă.

În tabere se mai cântaîncă, în jurul focurilorcare se stingeau,aruncându-şi din cândîn când ultimele scântei

rozalii asupranomazilor culcaţi,înfăşuraţi înburnuzurile lor negresau albe.

Apoi întreaga fire atăcut. Numai câinii maimârâiau din timp întimp, ca pentru arămâne treji.

O împuşcătură a

sfâşiat tăcerea. A fost

larmă mare, djerid[53]

-ecare luau foc, agitate debraţe întinse: l-au găsitpe cel din tribul Meniaîn apropierea cămilelorlui, rostogolit lapământ, cu pieptulstrăpuns.

În tabăra celor dintribul Trafi, Abdallah

ben Sheik adăugaîntrebările sale celor aletovarăşilor săi, în vremece, în umbră,Abdeldjebbar regăseacămilele tatălui său,îngrămădite una într-alta în jurul jaruluistins.

Ancheta nu a dus laniciun rezultat. L-au

îngropat pe cel mort înnisipul roşiatic şi au puscâteva pietre unele pestealtele deasupra movileijoase, pe care vântul ova netezi în puţine zile.

Siroco încetase să maibată şi, în grădini, graţieprospeţimii umede anopţilor, lua naştere oprimăvară pală, plante

foarte verzi apăreau pesub curmalii despuiaţide scânteierea lor depraf cenuşiu.

Domnea o mareagitaţie în tabere şi însat: sosise ordinul deplecare. Gumier-ii dintriburile Trafi şi Amourse duceau la Béchar, cuo coloană. Sokhar-ii

coborau către sud, cuconvoiul care se duceaspre Béni Abbès.

Aşezaţi pe vine încerc, pe uliţele satului,printre materiale deconstrucţie şi moloz,

mokhazni[54]-i înburnuzuri albastre,spahi-ii roşii şi nomaziicu văluri roşcate îşi

împărţeau cu zgomotmerindele şi baniiînainte să se despartă:îşi lichidau viaţa încomun, provizorie.

Sokhar-ii şi al lor bach

hammar[55]

mânaucămilele în spaţiul golcare despărţea gara cuşinele de tren dezidurile cenuşii ale

redutei şi ale biroului

arab[56].Câte un călăreţ trecea

în galop uneori,răspândind groaza şidezordinea în grupulcompact de cămile alcăror glas hârâit şisălbatic domina celelaltezgomote.

Nomazii se chemau,

îşi vorbeau de departe,prin strigăte lungi,cântate, prin gesturiconfuze.

Şi era un haos decămile, de cai înşeuaţi,de atelaje scrâşnind, desaci, de cufere, deburnuzuri fluturând învânt, în praful auriu,care se ridica în

vârtejuri în soarelearzător…

Apoi, gum-ul tribuluiTrafi, cu fanioanele saletricolore fâlfâinddeasupra călăreţilor, aocolit reduta şi s-aîndreptat spre vest.

Pentru o clipă s-avăzut, scăldat înlumină, pe fundalul

întunecat al muntelui…Apoi a dispărut.

Cămilele încărcate aucoborât încet pe câmpie,într-un lung şir negru,mânate de sokhar-i.

O companie detrăgători se scurgea prinstânga cu un tropăitconfuz, săgetând curoşul fesurilor şi

centurilor cenuşiulînchis al peisajului decâmpie.

Ultimele cămile audispărut în aburulrozaliu, pe drumul spreDjenan ed Dar, cătresud. În valea sa aridă,peste Béni Ounif se lăsadin nou tăcerea toropită.

Nomazii au plecat

fără o privire de regretpentru colţul acesta deţinut unde trăiserăcâteva săptămâni.

Pe locul pustiu undefuseseră ridicatetaberele, numaigrămezile de cenuşă grişi maldărele de gunoaiestăteau mărturie aşederii acelor bărbaţi

care, după ce dormiseră,mâncaseră, iubiseră,râseseră, se omorâserăîmpreună, sedespărţiseră, cu inimauşoară, poate pentrutotdeauna.

DOLIU

Un văl lung, mov,transparent, presărat cupaiete argintii, aruncatpeste o eşarfă de mătaseverde fraged, încadrândun chip palid, oval şiumbrind pieleacatifelată, strălucireaochilor întunecaţi. În

lobul delicat alurechilor, două cercurimari de aur împodobitecu câte o perlătremurătoare, custrălucirea umedă aunui bob de rouă. Petrupul suplu, de o graţiejuvenilă, o rochie greadin catifea violet, cucalde reflexe purpurii şi,

pentru a atenua şiîmblânzi luxul pompos,o tunică strâmtă dinmuselină albă, ţesută cufir de aur. F ineţeaîncheieturilor, încărcatecu brăţări, sclipitoareprin incrustaţiile decoral sângerii. Atitudinigrave, surâsuri discrete,multă tristeţe

inconştientă adesea,gesturi lente şi ritmate,legănarea voluptuoasă acoapselor, voce guturalălimpede şi modulată:

Fatima Zohra,dansatoarea din djebelAmour.

Pe o străduţăeuropeană din Aflou, înpreajma marelui

minaret fusiform al noiimoschei, Fatima Zohralocuia într-o odaiestrâmtă, relicvariueteroclit şi în ruină alfrumuseţii sale: un patdin Franţa cu bileşlefuite la capete,reabilitat prin atârnareamătăsoasă a unui

ferrah[57] din lână, cu

fir lung, în culori vii,un dulap urât, cuoglindă acoperită destofe sclipitoare, cuieremarocane pictate înverde, cu ornamentecizelate din cuprumasiv, o măsuţă joasă,decorată cu floridesenate în stil naiv, unibric superb, cu gât

lung, fin, graţios,aruncând reflexe roşcateîn penumbra violetă…Perdeaua albă a ferestreibroda arabescuri înformă de ramuri firavepe albastrul ceruluiîntrevăzut.

Tuhami uldMohammed, fiulcadiului din cătunul

Ouled Smaïl, otransplantase acolo peFatima Zohra, fructsavuros al colinelor depiatră roz din munţiiAmour.

Într-o zonă sălbatică,cu tuie întunecate şiienuperi argintii, înmireasma pătrunzătoareşi proaspătă de cimbru

şi lavandă, sub un cortnegru cu roşu, acolo senăscuse, crescuse FatimaZohra, păstoriţă lipsităde griji, floare timpurie,înălţată în soareledevorator.

Într-o zi de vară, în

apropierea r’dir[58]-uluiroşiatic unde ea îşiumplea burduful din

piele de ţap, un fiu dedjouad o văzuse şi seîndrăgostise de ea. Elvâna în zonă, cukhammes ai tatălui său şi

c u slughi[59] slabiarămii. Tuhami s-aîntors; a avut-o peFatima Zohra, pentru căşi el era de-o frumuseţefără cusur, foarte tânăr,

în ciuda bărbii negre,care dădea un aer virilfeţei sale regulate, cutrăsături severe, pentrucă şi el era foartegeneros, îmbogăţindsplendoarea fecioareiprimitive. De altfel, aşaera scris…

Ea îl urmase înatmosfera pervertită din

cetatea prostituţiei. Nuavea niciun regret,deoarece nu lăsase încortul părintesc decât omamă vitregă ostilă şinesfârşita mizeriebeduină.

Mai întâi pasivă,atitudine ereditară,Fatima Zohra deveniseo iubită arzătoare, ale

cărei simţuriarmonioase, făcutepentru voluptate, setreziseră.

Pentru ea, Tuhami şi-a lăsat soţia tânără şifrumoasă, care se ofileasingură în familiacaidului Mohammed.Tânărul a înfruntatmânia tatălui său, a

unchilor săi,dezaprobarea tuturormusulmanilor pioşi.Petrecea zile şisăptămâni într-omoleşeală voluptuoasă,în refugiul FatimeiZohra, fără să-i pese denimic, întru totulstăpânit de senzualitatealor nepotolită, înteţită

de lipsa oricărei acţiunişi de singurătatea în doi.A trăit astfel, cu mareaindiferenţă a rasei sale,într-o risipă nebună,îndatorându-se la evrei,contând pe tatăl său înciuda tuturor celorîntâmplate.

Apoi, într-o zi, totuls-a spulberat, sfărâmat,

măturat: se dădeaulupte în Sud-Est,

beylik[60]

-ul avea nevoied e gum-uri din toatetriburile nomade aleregiunii. CaidulMohammed a profitatde ocazie: sub pretextulbătrâneţii, el l-adesemnat pe fiul săumai mare să comande

gum-urile cătunuluiOuled Smaïl.

Fatima Zohra s-atânguit. Tuhami adevenit posomorât,sfâşiat între regretulchefurilor pierdute şibucuria orgolioasă de apleca la război.

Războiul! În mintealui Tuhami, trebuia să

fie ceva ca o marefantasia foartepericuloasă, în careputeai muri, dar deunde te întorceai uneoriacoperit de glorie şidecoraţii. El conta peşansa lui.

Trebuia să pleceimediat şi iubiţii s-auresemnat în faţa

inevitabilului. Ultimalor noapte a fost denespus: extazedureroase, terminate înlacrimi, jurăminte foartetinereşti, foarte naive,foarte irealizabile…

Discul mare, carminal soarelui naviga, fărăraze, pe oceanulpurpuriu al zorilor.

Norişori uşori fugeau,conturaţi auriu, învântul proaspăt alprimelor dimineţi detoamnă şi raze mari delumină opalină serostogoleau pe câmpie,peste tulpinile de alfaunduitoare.

Gumier-ii, înburnuzuri albe sau

negre, cu glugi, siluetearhaice, au străbătutsatul, pe caii lor mici şislabi, ai căror pintenilungi de fier te atrăgeaufără motiv. În fruntealor, Tuhami îşi cabraarmăsarul negru. Aveaun aer maiestuos, cuburnuzul său şi haik-ulde mătase albă, cu haina

albastră împodobită cuaur şi şaua din piele depanteră brodată cuargint. Era fericit acum,iar chipul îi radia: îşiconducea oamenii, îiducea la luptă.

Frumoasele îşideschideau porţile ca să-şi ia rămas-bun de lacălăreţii care treceau,

foşti amanţi sau amanţidin ajun, care lesurâdeau, foarte mândriei înşişi.

Împodobită şinemişcată ca un idol, cuobrajii palizi şipleoapele umflate deplâns, Fatima Zohraaştepta în prag, de ooră, de când destinul

dat de Dumnezeu i-lsmulsese pe Tuhamidin ultima eiîmbrăţişare.

Şi-au luat rămas-bundiscret, repede,sfâşietor… Peste ochiilui Tuhami s-a lăsat unvăl. Şi-a încălecat furiosarmăsarul. Întregul guml-a urmat, într-un galop

nebun, animat destrigăte înalte debucurie, însoţite deuralele deja îndepărtateale femeilor.

Lunile s-au scursmonotone, posomorâtepentru Fatima Zohraînsingurată, pline dedeziluzii pentruTuhami.

În locul războiul aşacum îl visase, aşa cum îlînţeleg toţi cei din rasalui, în locul luptelorîndrăzneţe, al marilorbătălii, în loculîncăierărilor curajoase,lungi marşuri prinhamade pustii, pedrumurile pietroase aleSudului oranian.

C â n d gum-urileescortau convoaielelente de cămile careaprovizionau posturiledin Sud, când se lansauîn urmărirea unorjefuitori invizibili, unor

harki[61]

pe care nureuşeau să-i vadăniciodată… câtevaîmpuşcături rare, cu

bandiţii înfometaţi, carese ascundeau, câtevacapturi uşoare decorturi zdrenţuite,păduchioase, bântuitede bătrâni neputincioşi,de copii flămânzi, defemei care urlau, careîmbrăţişau genunchiigumier-ilor şi pe cei aiofiţerilor francezi,

cerând pâine. Niciobătălie, nici măcar oîncăierare serioasă. Ooboseală zdrobitoare şilipsită de glorie.

Tuhami se plictisea,era nerăbdător,dorindu-şi să se întoarcăla îmbrăţişările FatimeiZohra.

Un defileu arid sub

cerul cenuşiu, întremunţi cu antablamenterectilinii de stâncinegricioase, sclipitoare.Doar câteva tufişuri detuia, de claie gri de alfa.Un vânt puternic,înfiorător vuia întăcerea şi singurătatealocurilor. Noaptea eraaproape, iar gum-ul se

grăbea, morocănos, subploaia fină; era vremeaabstinenţei dure aRamadanului, pedrumuri şi pe un frigîngheţat.

Deodată s-a auzit odetunătură, seacă, clară,foarte aproape. Unglonţ a şuierat şi ofiţerula strigat: „Repede!“

Gum-ul a fugit ca săocupe o colină şi să seapere. O altă bubuitură,apoi un răpăit continuu,în spatele unei crestemici dominând defileul.A căzut un cal.Călăreţul fugea acum pejos. Un altul s-arostogolit la pământ. Unstrigăt răguşit şi un braţ

rupt a lăsat frâiele unuiarmăsar care a luat-o lasănătoasa.

Moartea se întindearapid, fără a întâmpinarezistenţă, pentru căgumier-ii nu făceaunimic. După ce şi-auadăpostit caii îndărătulstâncilor, cei din OuledSmaïl s-au aşezat culcat

în lanurile de alfa: însfârşit, ripostau. Şi autras cu furie, căutând sădibuiască sursabubuiturilor, aruncândinsulte jefuitorilorinvizibili. O bucuriecopilărească şi sălbaticăle însufleţea ochiiarămii: sărbătoreau.

Tuhami voise să

rămână călare, alăturide ofiţerul calm,îngrijorat, care mergeade ici-colo, gândindu-sela oamenii pe care îipierdea, la situaţia poatedisperată a gum-uluiizolat. Nu îi era frică şigumier-ii îl admirau,pentru că era foartecurajos şi foarte simplu,

şi pentru că-l iubeaumult.

Din contră, Tuhamirâdea şi plângea,trăgând călare,stăpânindu-şi animalulcare, la fiecare lovitură,se cabra, cu ochii ieşiţidin orbite, cu spume lagură. Nu se gândeadecât la bucuria de a

putea spune mai târziualor săi că se luptase.

— Locotenente, auzimuştele cum vin lamiere, cum şuieră pelângă noi!

Tuhami glumea cugloanţele, făcându-l săzâmbească pe ofiţer. Şi-aîncărcat arma, ochindîntr-un tufiş care părea

că se mişcă… Apoi,deodată, şi-a lăsat armaşi şi-a dus mâinile lapiept, îndoindu-seciudat pe şa. S-a clătinato clipă, apoi a căzutîncet, întinzându-se pespate, cu o ultimăconvulsie. Ochii i-aurămas larg deschişi,parcă miraţi, pe chipul

lui foarte liniştit.— Sărmanul băietan!Şi locotenentului i-a

părut rău pentru copilulnomad care dorea atâtde mult să se bată şi caresfârşise aşa de rău.

Armăsarul negrugoni în vale, spre ceilalţicai, a căror prezenţă osimţea.

Sub bolţile joase,albite de var, lămpifumegânde răspândesco lumină slabă, lăsândîn umbră colţurile sălii.

Nomazi îmbrăcaţi înhaine de lână albe,spahi-i superb învăluiţiîn roşu, mokhazni înburnuzuri negre sealiniază de-a lungul

pereţilor, ghemuiţi pebănci. Tăcuţi, atenţi, eiascultă, privesc. Uneori,câte o privire seaprinde, câte o pleoapăse zbate, dorinţa păleştepe un chip.

Rhaita beduinăplânge şi geme, rând perând pustiită, sfâşiată,gâfâind, văietându-se ca

un spasm de voluptate.Şi, ca o inimă asuprită,tamburina îşiaccelerează bătăile,devine frenetică şisurdă… Fum de tutun,parfum greu de smirnăîngreunează aerulîncălzit.

Împodobită ca omireasă, toată în catifea

roşie şi în brocart cu firede aur, sub vălul eilung, albicios, FatimaZohra dansează lent,unduită, pe de-a-ntregulvoluptuoasă. Picioareleîi alunecă pe dale, cuclinchetul cristalin alkhalkhal-elor de argint,iar braţele ei plăpândemişcă, asemenea unor

aripi, două eşarfe demătase roşie. Strălucireaîndoielnică a lămpiloraruncă urme sângerii,curgeri rubinii înpliurile tuniciidansatoarei.

Dar Fatima Zohra nuzâmbeşte. Este palidă,mută, iar privirea îi etristă. Ea dansează,

aprinzând dorinţeletuturor acestor bărbaţi,dintre care unul îi va fiamant în noaptea ce vaurma. În ea însă nimicnu vibrează, nimic nuse tulbură. O dimineaţăîntunecată de sfârşit detoamnă, în ploaie, otrupă de bărbaţi înzdrenţe, călare pe cai

istoviţi, a străbătut,posomorâtă şi tăcută,satul…

Şi unul dintre ei i-apovestit cum Tuhamiould Mohammed amurit într-o searănefastă de Ramadan,într-un defileu pustiu

din Moghrebul[62]

îndepărtat.

VAGABONDUL

Într-o dimineaţă,ploile îngrozitoare auîncetat şi soarele s-aridicat pe cerul limpede,spălat de aburii terni aiiernii, albastru profund.

În grădina tainică,uriaşul arbore al luiI uda îşi întindea

ramurile încărcate deflori ca din porţelan roz.

Înspre dreapta, curbavoluptuoasă a dealurilordin Mustapha seîntindea şi se îndepărtaîn transparenţenesfârşite.

Pepite de aursclipeau pe faţadele albeale caselor, în depărtare,

pânzele-aripi pale alebărcilor napolitane sedesfăşurau în moarulgolfului liniştit. Adierimângâietoare treceauprin aerul călduţ. Celeale firii s-au înfiorat. Îninima Vagabondului s-atrezit atunci iluzia de aaştepta, de a se opriundeva şi de a fi fericit.

El s-a izolat, cu ceape care o iubea, încăsuţa lăptoasă în careorele se scurgeauinsensibile, delicios delanguroase, în spatelebovindoului de lemnsculptat, al perdelelorcu nuanţe stinse.

Înaintea lor erapeisajul imens al

Algerului, care îiîndemna să trăiască într-o agonie dulce.

De ce să plece, de cesă caute în altă partefericirea, cândVagabondul o găseaacolo, dincolo decuvinte, în adânculpupilelor schimbătoareale iubitei, în care-şi

adâncea privirea,îndelung, îndelung,până ce neliniştea denegrăit a voluptăţii lecontopea fiinţele?

De ce să cauteîntinderea lumii, cândrefugiul lor strâmt sedeschidea spre unorizont imens, cândsimţeau că universul se

restrângea la ei doi?Tot ce nu făcea parte

din dragostea lui s-aîndepărtat deVagabond, retrăgându-se spre zări vagi.

El a renunţat la visulsău de singurătatemândră. A renegatbucuria adăposturilorîntâmplătoare şi calea

iubită, metresă tiranică,beată de soare, care îlluase în stăpânire şi-ladorase.

Vagabondul cu inimaînflăcărată s-a lăsatlegănat, ore şi zile, înritmul fericirii care îipărea veşnică.

Viaţa şi lucrurile i s-au părut frumoase. S-a

gândit şi că devenisemai bun, pentru că, înforţa prea brutal desănătoasă a trupului săusfâşiat şi în preaorgolioasa energie avoinţei sale lipsite devlagă, era mai blajin.

Odinioară, în zileleexilului, în plictisulcovârşitor al vieţii

sedentare din oraş,inima Vagabondului sestrângea dureroasă laamintirea feeriilorsolare, în libertateacâmpiei.

Acum, culcat pe unpat căldicel, în raza desoare care se strecura pefereastra întredeschisă,putea să reînvie şoptit,

la urechea iubitei,imaginile ţinutului devis, doar cu melancoliafoarte blândă, care eparfumul lucrurilordemult apuse.

Vagabondul nu mairegreta nimic. Nu-şidorea decât să dureze lanesfârşit ceea ce trăia.

Noaptea caldă s-a

lăsat peste grădini. Întăcerea care domnea seînălţa numai un suspinimens, suspinul măriice dormea acolo jos, substele, suspinulpământului încălzit deiubire.

Asemeneagiuvaierelor, focurisclipeau pe crupa

molatică a dealurilor.Altele s-au aliniat într-un şirag de aur de-alungul coastei; alteleluminau ca ochişovăielnici în umbra decatifea a copacilor înalţi.

Vagabondul şi iubitalui au ieşit pe strada pecare nimeni nu trecea.Se ţineau de mână şi

zâmbeau în noapte.Nu şi-au vorbit,

pentru că se înţelegeaumai bine în tăcere.

Au urcat încetişorpantele Sahelului, învreme ce luna târzie seivea dintre eucalipţi,peste primele şerpuirijoase ale Mitidjei.

S-au aşezat pe o

piatră.Un licăr albăstrui a

trecut peste câmpulnocturn, iar egreteargintii au tremurat peramurile umede.

Vagabondul a privitîndelung drumul,drumul larg şi alb, carese pierdea în depărtare.

Era drumul Sudului.

În sufletul dintr-odată treaz alVagabondului, o lumede amintiri a prinsviaţă.

A închis ochii ca săalunge imaginile. Şi-astrâns mâna peste cea aiubitei.

Dar, împotriva lui, adeschis ochii.

Vechea sa dorinţăpentru bătrâna metresătiranică, beată de soare,îl apuca din nou.

Era din nou al ei, cutoate fibrele fiinţei sale.

Pentru ultima oară,ridicându-se, a aruncato privire lungă cătrecalea dinaintea sa; i s-apromis ei.

Cei doi iubiţi s-auîntors în umbra vie agrădinii lor şi s-auculcat în tăcere sub unarbore de camfor înalt.

Pe deasupracapetelor lor, arborelelui I uda îşi întindearamurile încărcate deflori roz, care păreauviolet în noaptea

albastră.Vagabondul îşi

privea iubita, culcatăalături.

Ea nu mai era decât oviziune vaporoasă,fluidă, care avea să serisipească în luminalunii.

I maginea iubitei eravagă, abia vizibilă,

foarte îndepărtată. Deşicontinua să o iubească,Vagabondul a înţelesatunci că avea să pleceîn zori şi inima i s-astrâns.

A luat o floare decamfor mare, cărnoasă,mirositoare şi a sărutat-oca să-şi înăbuşe unsuspin.

Soarele mare şi roşupierise într-un ocean desânge, îndărătul linieinegre a orizontului.

Foarte repede, ziua s-a stins, iar deşertul depiatră a fost inundat detransparenţe reci.

Într-un colţ decâmpie, s-au aprinscâteva focuri.

Nomazi înarmaţi cupuşti îşi agitauburnuzurile albe, lungiîn jurul flăcărilordesluşite.

Un cal legat anechezat.

Un bărbat ghemuit lapământ, cu capul pespate, cu ochii închişi,ca în vis, cânta o

cantilenă străveche, încare cuvântul „amor“alterna cu acela de„moarte“…

Apoi totul a tăcut, înimensitatea întinderiifără glas.

Lângă focul pejumătate stins,Vagabondul stăteaculcat, înfăşurat în

burnuzul său.Cu capul sprijinit pe

braţul îndoit, cupicioarele întinse, selăsa pradă fericiriiinfinite de a adormisingur, necunoscutprintre oamenii simplişi primitivi, chiar pepământ, pe dragulpământ-leagăn, într-un

colţ de deşert fără numeşi unde nu s-ar maiîntoarce niciodată.

PARADISUL

APELOR

Negrese cu trupulzvelt şi mlădios dansauscăldate în sclipirialbăstrii.

Pe chipurile lorfoarte negre, emailuldinţilor strălucea în

zâmbetele fără seamăn.Îşi învăluiau formele

suple în voaluri lungi,roşii, albastre saugalbene ca sulful, carese-nfăşurau şi sedesfăşurau în ritmulciudat al dansului şipluteau în vânt,devenind uneoridiafane precum aburii.

Mâinile lorîntunecate mişcaucastanietele din fierspecifice sărbătorilorsudaneze.

Castanietele fiebăteau într-o cadenţăsălbatică, fie se loveaufără zgomot.

Dar negresele s-audesprins puţin câte

puţin de sol şi au plutitîn aer. Corpurile lor s-au alungit, s-au răsucit,s-au deformat,învârtejindu-se ca prafuldeşertului în serile încare bătea sirocoul. Încele din urmă, ele s-aufăcut nevăzute în umbrabârnelor afumate, subacoperiş…

Ochii vagabonduluis-au deschis cu greu.Privirea îi rătăcea pedeasupra lucrurilor. Lecăuta pe creaturilebizare care, cu câtevaclipe înainte, dănţuiaudinaintea lui.

Le văzuse, le auziserâsetul gutural,asemănător unui chirăit

surd de pasăre, simţisepe fruntea-i arzătoareadierea caldă pe care ostârneau vălurile lor îndans.

Ele dispăruseră,lăsând vagabonduluiamintirea unei neliniştidincolo de cuvinte.

Unde erau ele acum?Mintea obosită a

vagabondului căuta săiasă din infernul în careplutea de ore sau desecole, nu mai ştia.

I se părea că seîntorcea dintr-un abisîntunecat, în care trăiaufiinţe, în care pluteaulucruri care sesupuneau unor regulidiferite de cele care

domneau în lumeareală…

Creierul supraîncinsal vagabondului sestrăduia dureros săalunge imaginiletulburătoare.

O linişte deplină eraaşternută peste zaouiacopleşită de somn. Eraora ucigătoare a

prânzului, ora mirajelorşi fierbinţelilor agoniei.Căldura creştea peterasele din argilăîncinsă şi pe dunele caresclipeau în depărtare. Îlculcaseră pevagabondul bolnav pe orogojină, într-o odăiţăcare dădea spre o terasăînaltă, încăperea se

deschidea cât era demare spre cerulplumburiu şi spredeşertul de piatră şi denisip care ardea subsoare.

De grinzile dinpalmier ale tavanuluiera agăţat un burduf dinpiele de ţap.

Apa picura lent într-

un vas mare, din aramă,pus pe jos. În fiecareclipă, picătura cădea,răsunând pe metal, cuzgomot clar şi regulat,cu monotonia tic-taculuiunui ceas de spital saude temniţă.

Zgomotul îi provocavagabondului osuferinţă intensă, ca şi

cum picătura ar fi căzutpe craniul săuînfierbântat.

Aşezat pe vine lângăbolnav, un sclav negrusudanez, cu obrajiiîmpodobiţi cu crestăturiadânci, mişca în linişteo apărătoare de muştedin păr de cal vopsit cuhenna.

Vagabondul îl priveape sclav. Minute întregi,lungi ca anii, el îşiimagina voluptatea pecare ar simţi-o când, dinordinul lui, sclavul ar fiînlăturat vasul şi cândpicătura de apă ar cădeape solul bătucit, cuzgomot înfundat.

Dar vagabondul nu

putea vorbi şi picăturacădea mereu, nemiloasă,răsunând pe aramaşlefuită.

Dar grinziletavanului au dispărut.Acum erau frunze depalmier de un albastru-argintiu, care se legănauşi foşneau deasupracapului vagabondului.

În jurul trunchiurilorşlefuite ale curmalilor,sub frunzişurile arcuite,ramuri de viţă foarteverzi se răsuceau şirodii în floare scânteiausângerii în umbră.

Vagabondul stătea

culcat într-un seguia[63]

,pe ierburi lungi de apă,moi şi învăluitoare ca

părul femeilor.O apă proaspătă şi

limpede curgea de-alungul trupului său şi else abandona voluptuosmângâierii umede.

Un alt seguia îicurgea aproape de gură.Uneori, fără să facă vreomişcare, primea aparece ca gheaţa pe buzele

sale.O simţea coborând

pe gâtul uscat, în piept,unde se stingea, treptat,arsura de nesuportat asetei.

Apa! Apabinefăcătoare, apabinecuvântată a viselordelicioase! Vagabondulse lăsa pradă viziunilor

numeroase, extazelorlente ale ParadisuluiApelor, unde erauiazuri imense, verzi-albăstrii pe sub curmaliigraţioşi, unde curgeaunenumărate râurilimpezi, unde cascademici susurau pe stâncileacoperite de muşchi desşi unde, din toate

părţile, se auzeascrâşnitul puţurilor,răspândind împrejurcomori de viaţă şifertilitate…

Undeva foartedeparte, s-a auzit ovoce, un glas şters carestriga în liniştea aceea.

Venea din zărinecunoscute, prin

verdeaţa şi umbrareleveşnice din ParadisulApelor. Vocea a tulburatodihna vagabondului.Ochii săi s-au deschisdin nou asupra odăiţeiunde era exilat.

Vocea se dovedireală, înălţându-se:muezinul anunţarugăciunea de la

mijlocul zilei.Sclavul şi-a ridicat

degetul arătător almâinii drepte şi aconfirmat înspre ceruriunitatea lui Dumnezeuşi misiunea profetică alui Mahomed.

Apoi s-a sculat înpicioare, înfăşurându-şitrupul înalt, de abanos

în văluri albe.S-a rugat. La fiecare

prosternare, kumia sa,pumnalul marocanlung, cu lamă curbă şicu teacă din aramăcizelată, loveapământul.

„Dumnezeu e cel maimare“, spunea el şi seprosterna, cu fruntea în

praf, cu privirea

întoarsă spre guebla[64].Vagabondul urmărea

din ochi gesturile lenteale sclavului. Cândsudanezul şi-a terminatrugăciunea, şi-a reluatlocul lângă bolnav şi s-aapucat din nou să mişteapărătoarea de muştedin păr de cal.

Aburi roşcaţi ieşeaudin terasele care secrăpau. În aerulnemişcat, greu cametalul topit, nu treceanicio adiere, niciunsuflu de vânt.Veşmintele albe alevagabondului erau udede sudoare şi simţea ogreutate strivitoare

sufocându-i pieptul.O sete dogoritoare, o

sete cumplită pe carenimic nu o puteadomoli, îl mistuia. Îşisimţea picioarele frânteşi dureroase, iar capulgreu i se rostogolea pesacul care îi servea dreptpernă.

Sclavul înmuia o

fâşie de muselină într-un vas plin cu apă şi îiumezea faţa şi pieptulvagabondului. Apoi îivărsa în gură câtevapicături de ceai călduţde mentă. Vagabondul asuspinat şi şi-a traspicioarele ostenite.Vocea muezinuluităcuse în satul copleşit

de căldură.Spiritul

vagabondului zbura dinnou în regiuni vagi,populate de apariţiiciudate, şi unde curgeauape binecuvântate…

Ziua de foc se stingeaîn strălucirea imensă acâmpiei şi a dealurilor.

Dincolo de sebkha[65]

de sare, curmalii seaprindeau ca lumânărinegre, înalte. Muezinulîşi striga din nouchemarea melancolică.Vagabondul se treziseîntru totul acum.

Ochii lui cu pleoapesângerii şi îngreunate sedeschideau avizi către

splendoarea serii.O tristeţe infinită s-a

lăsat dintr-odată îninima lui. L-au năpăditregrete copilăreşti. Erasingur, singur în colţulacela de pământmarocan şi singurpretutindeni undetrăise, pretutindeniunde ar fi mers.

Nu avea patrie,cămin, familie, nicichiar prieteni. Trăise caun străin şi ca un intrus,stârnind doarrespingerea şiîndepărtarea.

În clipa aceea, elsuferea departe de oriceajutor, printre oamenicare asistă, impasibili, la

ruinarea a tot ce îiînconjoară şi care îşiîncrucişează mâinile lapiept în faţa morţii, abolii, zicând:

Mektub[66].Nicăieri pe pământ

nu se gândea la el vreofiinţă umană, nimeni nusuferea din pricinasuferinţei lui.

I nima vagabonduluis-a strâns teribil şilacrimi i s-au rostogolitpe obraji.

Mai lucid apoi,liniştindu-se, şi-adispreţuit slăbiciunea şia zâmbit. Oare nu erasingur pentru că îşidorise asta, în clipele dejudecată limpede, când

gândirea sa se ridicadeasuprasentimentalismuluisufletului şi cărniideopotrivăneputincioase?

Să fii singurînseamnă să fii liber, iarlibertatea era unicafericire accesibilă firiilui de vagabond. Şi-a

spus atunci căsingurătatea era unlucru bun şi o marepace melancolică şiblândă a coborât îninima lui.

O adiere caldă s-astârnit înspre vest, unsuflu de fierbinţeală şinelinişte.

Capul deja istovit al

vagabondului a căzutdin nou pe pernă.

Trupul îi dispăreaîntr-o amorţealăaproape voluptuoasă.Picioarele îi deveneauuşoare, fluide, ca şi cumar fi încetat treptat sămai existe.

Noaptea de vară,întunecată şi înstelată, s-

a lăsat peste deşert.Sufletul vagabondului i-a părăsit trupul şi azburat pentru totdeaunaspre grădinileîncântătoare şi marilebazine albăstrii dinParadisul Apelor.

CUPRINSNOTA

TRADUCĂTORULUIPORTRETUL

FEMEII DIN OULEDNAÏL

ROMANUL UNUITURCO

TAALITHLEGIONARULAMARA,

CONDAMNATULZAOUIAAÏN DJABOUBMEDDAH-ULTABĂRADOLIU

VAGABONDULPARADISUL

APELOR

[1] Colibă din pământ şi

trestie, în care locuiau ceisăraci.

[2] „Luptă”, „bătălie”.

3 Atac, incursiune rapidă

într-un teritoriu străin pentrua prădui.

[4] District condus de un

agă, superior caidului.[5]

În original sabir,cuvânt care desemnează înfranceză un jargon amestecatdin limbile italiană, spaniolăşi arabă, folosit mai ales înOrient şi în Algeria (n. tr.).

[6] Termen care îi

desemna iniţial pe romani,

apoi, prin extensie, pefrancezi şi pe europeni, îngeneral.

[7] Fermă fortificată.

[8] Soldat algerian

servind în armata francezădin Algeria.

[9] Trăgător din armata

franceză din Africa.[10]

„Moschee“.

[11] „Pânză“, „stofă“

[12] Astăzi Qacentina, la

sud de Skikda.[13]

Actualmente oraşulAnnaba din Algeria, înapropierea frontierei cuTunisia.

[14] Un soi de şa pe care

stă încărcătura pe catâri;nume dat raniţei de soldaţiitrăgători indigeni din

Algeria.[15]

Om învăţat.[16]

Păzitor al Justiţieimusulmane.

[17] Sediu al tribunalului

musulman, autoritate localăîn perioada aceea.

[18] Vechiul nume arab al

Tunisiei şi al Algerieiorientale.

[19] Minister sau sediu al

puterii, tribunal.[20]

Zaouia sau zawiyareprezintă un aşezământreligios, şcoală islamică sausediu al unei confrerii.

[21] Ca şi Dhu al-Qa’da,

lună a calendaruluimusulman.

[22] Tunică lungă, din

ţesătură uşoară.[23]

Brăţări pentru

picioare, purtate de femei.[24]

„Apatrizi“, în limbagermană în original.

[25] „Profet“,

[26] „Sat“.

[27] „Arendaş, muncitor

agricol“.[28]

Astăzi oraşul Skikda,pe coasta de est a Algeriei.

[29] Isabelle Eberhardt

fusese rănită cu o lovitură desabie pe 29 ianuarie 1901, laBehima, lângă El Oued, deun membru al unei confreriimusulmane ostile celei dincare scriitoarea făcea parte.

[30] Condamnatul o ia pe

naratoare drept un bărbattânăr.

[31] Burduf din piele de

capră tratată special, folositpentru păstrarea untului.

[32] Corpuri ale

jandarmeriei sau armatei,alcătuite din resortisanţialgerieni.

[33]

„Domnule“, adresarerespectuoasă în limba arabă.

[34] „Munte“.

[35] Sanctuar consacrat

unui marabu; cupolasanctuarului.

[36] Şal, văl, ţesătură fină.

[37] Un fel de rapsod.

[38] Fluier de trestie.

[39] Instrument de

percuţie.[40]

Un soi de tamburină.[41]

Un fel de cimpoi. [42]

„Pelerini“.

[43] Sanctuar închinat

unui marabu.[44]

Monument funerar [45]

„Casa luminii“.[46]

Ofranda pelerinilor.[47]

Un fel deadministrator însărcinat cutreburile financiare.

[48] Ceea ce se spune

despre morţi la musulmani,

în traducere „Allah să-lmiluiască!“

[49] Militar care aparţine

unui gum, formaţie militarăsuplimentară, ai cărei soldaţisunt recrutaţi de Franţa dinMaghreb.

[50] Persoana din convoi

care răspunde de cămile.[51]

Saci mari din lână șipăr de animal în care sețineau cereale; saci dublați

din lână sau din frunze depalmier pitic.

[52] De la cuvântul berber

Imouren, care înseamnă„locuitori din munţi“ (n. tr.).

[53] Un soi de suliţe din

lemn şi cu vârful de metal (n.tr.).

[54] Soldat din cavaleria

makhzen-ului.[55]

Ghidul caravanelor

sau convoaielor.[56]

Structurăadministrativă, înfiinţată deFranţa după cucerireaAlgeriei în 1830 (n. tr.).

[57] Ţesătură, stofă.

[58] Ochi de apă în

terenurile argiloase.[59]

Ogari arabi, cu blanăscurtă, de culoarea nisipului.

[60] Stăpân.

[61] Bande înarmate.

[62] Maroc

[63] Canal de irigație.

[64] Quibla („guebla“ în

pronunţie rurală): în direcţiaMeccăi, acolo unde trebuiesă se îndrepte musulmanulca să-şi facă rugăciunea.

[65] Mlaştină sărată,

secată uneori temporar, carese află în fundul unei

depresiuni în regiuniledeşertice.

[66] „Destin“.