Horia Aramă

Naștere 4 noiembrie 1930

Deces 22 octombrie 2007

Profesie prozator, eseist, poet

Naționalitate român

Activitatea literară

Activ ca scriitor

1966–1986

Subiecte literatură fantastică și științifico-fantastică

Specie literară

poezie, poveste

Operă de debut

volumul de poezii Moartea Păsării-săgeată (1966)

Afilieri

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Associazione Internazionale per gli Studii sulle Utopie – Roma

The Society of Utopian Studies – Arlington (Texas)

Utopian Studies Society – Bristol

Centro Interdepartimentale di Ricerca sull’Utopia – Bologna

H.G. Wells Society – Londra

William Morris Society – Londra

Horia Aramă (4 noiembrie 1930, Iaşi - 2007) este un poet, prozator, eseist, critic, traducător, redactor şi scenarist. Este fiul Roxanei (născută Goldu) şi al lui Iancu Aramă, funcţionari. Absolvent al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" (1954), Aramă a făcut studii, neterminate, la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, fiind apoi redactor la Radio (1950-1952) şi la mai multe publicaţii pentru copii. Debutează în 1950 cu versuri pentru copii, pentru ca, în continuare, să publice într-un ritm susţinut volume de proză scurtă ştiinţifico-fantastică, nuvele fantastice, apoi romane. A colaborat frecvent, de-a lungul anilor, la revistele „Viaţa românească", „România literară", „Contemporanul", „Echinox" etc. A semnat, uneori în colabo-rare, traduceri din autori cehi, maghiari, polonezi.

Poezia pentru copii a lui Aramă reprezintă prelucrarea unui sentimentalism minor, derivabil din contextul ideologizant al deceniului şase. Trecerea autorului la genul literaturii fantastice şi ştiinţifico-fantastice va reflecta găsirea timbrului propriu, personalizat. O constantă a acestor scrieri, punct de plecare pentru problematizări topite în fluxul epic al textelor, o reprezintă frecventarea motivelor clasice ale „transferului de personalitate" şi „dedublării eului" (Cornel Robu); referinţele la care se poate face trimitere din această

perspectivă sunt abundente în spaţiile universal şi naţional ale genului (Robert L. Stevenson, Gustav Meyrink, Vladimir Colin), ceea ce poate însemna că originalitatea moderată a autorului român este într-o bună măsură efectul unei asumări voluntare. Un derivat este ideea, curentă în epocă, a alienării individului uman; punerea în scenă se realizează prin imaginarea - veridică în parametrii codului fantastic - a unor lumi posibile care să faciliteze contactul umanului cu non-umanul.

În Verde Aixa (1976), peisajul central al romanului este ocupat, după modelul lui Stanislaw Lem din Solaris, de o planetă vie care îi extermină pe rând pe membrii expediţiei colonizatoare, substituindu-i prin simulacre de natură vegetală ce păstrează aparenţa superficială a umanului. Romanul Ţărmul interzis (1972) rescrie (pe urmele unui Robert Silverberg) tema de largă răspândire a hoţilor de trupuri care preiau controlul asupra carcaselor biologice ale altora, parazitându-le conştiinţa şi emoţiile.

Pe pretexte mai mult sau mai puţin similare contactului umanului cu non-umanul, cu efecte alienante pentru cel dintâi termen, sunt construite povestirile din Moartea păsării săgeată (1966) ori Cosmonautul cel trist (1967), reluate parţial în Pălăria de pai (1974); trama epică este adesea, în tradiţia literaturii ştiinţifico-fan­tastice scrise în România deceniilor şase şi şapte, „îmblânzită" prin introducerea în discurs a unui ton vag liric. Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) sunt eseuri pe tema utopiilor literare; cărţile valorificate aici compun o bibliografie nesistematică, dar diversă, în alcătuirea căreia intră şi exemplificări din spaţiul românesc.

Opera

• Păsări călătoare, Bucureşti, 1955;

• Fumul, ploaia, un ţânţar şi-o pereche de-ochelari, Bucureşti, 1957;

• De la om la om, Bucureşti, 1960;

• Omul care are timp, Bucureşti, 1964;

• Femeia cosmică, Bucureşti, 1965;

• Scări la stele, Bucureşti, 1965;

• Lumile stau de vorbă, Bucureşti, 1966;

• Moartea păsării-săgeată, Bucureşti, 1966;

• Cosmonautul cel trist, Bucureşti, 1967;

• Dumnezeu umbla desculţ, Bucureşti, 1968;

• Ţărmul interzis, Bucureşti, 1972;

• Pălăria de pai, Bucureşti, 1974;

• Jocuri de apă, Bucureşti, 1975;

• Verde Aixa, Bucureşti, 1976;

• Cetatea Soarelui, Bucureşti, 1978;

• Colecţionarul de insule, Bucureşti, 1981;

• Dincolo de paradis, Bucureşti, 1983;

• Insulele fericite. Călătorie în lumea utopiei, Bucureşti, 1986;

• O insulă în spaţiu, Bucureşti, 1991;

• Egocentrism, Bucureşti, 2000;

• Planeta celor doi sori, Bucureşti, 2003.

Traduceri

• Jiri V. Svoboda, Cântece din Praga, Bucureşti, 1958;

• Vasil Iv. Stoianov, Zumbai zum, Bucureşti, 1959;

• Szabo Magda, Spuneţi-i Zsofiei, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Eugen Haidai);

• Lucjan Wolanowski, Adio, bumerang. Australia ieri şi azi, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Teodor Holban);

• David Brin, Poştaşul vine după Apocalips, Bucureşti, 1993;

• Pierre Bellemare, Marile crime ale istoriei, Bucureşti, 1999.

Horia Aramă (1931-2007) de Mircea Opriţă

Horia Aramă şi-a început cariera literară ca poet, iar calitatea aceasta îi va marca atât povestirile, cât şi romanele de mai târziu. Chiar dacă acestea se înscriu, tematic vorbind, în genul cunoscut sub numele de science-fiction. Un gen care se rezumă adesea la prezentarea unui spectacol anticipativ printr-o scriitură exactă, "terestră", câteodată chiar dezordonată. La fel ca Vladimir Colin, Aramă n-a pătruns pe terenul SF doar ca să exerseze lejer printre ideile-şablon şi motivele patentate ale genului. El nu este un autor oarecare, ci un scriitor veritabil, care revarsă peste clişee emoţie şi talent. Le însufleţeşte, le dă consistenţă, le inserează într-un peisaj omenesc.

Există în sumarul volumului intitulat Moartea păsării-săgeată (1966), povestiri de un lirism difuz, neostentativ. Textele se "încălzesc" mai greu decât în cazul autorilor specializaţi, epicul demarează leneş şi evoluează o vreme (dintr-o abilitate tactică) pe un teren relativ plat, înainte de a prinde momentul urcuşului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui mare număr de amănunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF se strecoară însă tenace, concentrân-du-se în albia principală spre final.

Horia Aramă elaborează apoi, în }ărmul interzis (1972), un roman compozit, unde combină - prelucrate în regim SF - trei mari teme ale literaturii fantastice: migraţia conştiinţelor (un fel de metempsihoză recondiţionată "ştiinţific"), creaţia artificială (Homunculus) şi "tinereţea fără bătrâneţe" (varianta târzie a

motivului, cu o rădăcină folclorică şi alta în Faust-ul goethean). Caracterul ambiţios al lucrării priveşte nu numai fuziunea tematică pe care o încearcă, avantajată de garanţiile unor izbânzi literare anterioare, ci şi formula stilistică. Autorul şi-a plasat experimentul sub semnul complexităţii. Aventura insolită îşi caută suportul în normalitatea unor scene profund realiste. Pagina de ponderată exaltare metaforică alunecă fără stridenţe spre mai sobra meditaţie etico-filosofică. Pasajele de atmosferă coexistă cu cele de investigaţie psihologică. Soluţii de o surprinzătoare originalitate estetică alternează cu clişeele unei acţiuni de tip poliţist. Sub o mână mai puţin expertă, rezultatul ar fi fost un eşec. Horia Aramă mizează însă pe dozaj, obţinând echilibrul acestui material eterogen. O tensiune a relatării, a faptului de conştiinţă "trăit", străbate până şi fragmentele eseistice, armătura "teoretică" a romanului.

Subtilităţi de scriitură găsim şi în microromanul Verde Aixa (1976), inclusiv imagini de o extravagantă poezie cum e plantarea, la propriu, a unui corp omenesc în solul unei planete "inteligente" care îl transformă, văzând cu ochii, într-un copac cu reminiscenţe umanoide. Faţă de romanul anterior, psihologiile sunt mai liniare, fără mister, acţiunile previzibile - lucruri cerute de logica strictă a unei simplificate aventuri cvasipoliţiste. Motivul planetei populate de vegetaţie raţională vine dinspre povestirea lui Vladimir Colin Broasca. În contextul luptelor sofisticate pe care pădurea, spre a-şi apăra integritatea ameninţată, trebuie să le dea cu diverşi invadatori antropomorfi şi neantropomorfi, această idee urcă însă până la mai vechea Bucolică a lui A. E. van Vogt. Horia Aramă are meritul de a fi dat aici o acţiune tensionată, sub semnul terorii produse de dispariţia treptată, în condiţii enigmatice, a mai tuturor pământenilor debarcaţi pe Aixa. Arma infailibilă a pădurii este un produs cameleonic ce ia formă umană pentru a se putea infiltra nebănuit între invadatori. Din nevoia unei mici lovituri de teatru, creatura se va contamina în final de sentimentele omeneşti ale vânatului său. Ceea ce în principiu nu e rău, ca soluţie estetică, dar în roman convinge mai puţin.

Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) constituie părţi ale unui inteligent eseu despre utopie, redactat cu mijloacele prozei mai curând decât cu cele ale criticii literare. Figuri reale şi imaginare au în egală măsură acces la statutul de personaj în această amplă, documentată, savant-ironică şi multiplu faţetată construcţie, parţial exegetică,

parţial epică, din moment ce - un exemplu la întâmplare - scrisoarea prin care vârstnicul Bernardin de Saint-Pierre "acceptă" mâna tinerei domnişoare Félicité Didot (îndată după succesul romanului Paul et Virginie) o putem vedea fără nici o dificultate ca un remarcabil document utopic, completând în acest sens mărturii produse, bunăoară, de un Raphael Hythlodaeus sau de Lemuel Gulliver.

Într-o recentă carte de memorii, Horia Aramă lăsa să se înţeleagă că omul şi opera ajunseseră în faţa unui final. O anticipaţie funestă, dar lucidă în fond şi coborâtă în normalitatea spre care scriitorul şi-a îndreptat mereu motivele scrisului său, oricât de extravagante vor fi fost ele într-o panoplie simbolică a SF-ului. "Omul care are timp" rămâne de-acum înainte suspendat într-un timp anume, al scrisului, şi în memoria cititorilor.